REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE, EUROPENE ŞI NAŢIONALE PRIVIND

PROTECŢIA MEDIULUI
Rolul mediului înconjurător în dezvoltarea economică este sugestiv sugerat de cunoscutul
economist Saburo Okita (1992) în lucrarea “Cu faţa spre secolul 21”, care afirmă “Mediul
înconjurător este factorul de bază pentru continuarea supravieţuirii omului, iar prosperitatea pe
termen lung este de neconceput dacă nu suntem în stare să asigurăm generaţiilor viitoare posibilitatea
de a se bucura din plin de binefacerile naturii. În acelaşi timp însă dezvoltarea este necesară pentru a
putea solutiona problema sărăciei în tările în curs de dezvoltare, astfel ca protecţia mediului şi
dezvoltarea economică constituie problema fundamentală a societăţilor actuale. Degradarea mediului
se datoreşte atât sărăciei din unele tări dar şi prostului management macroeconomic.Ca urmare,
politicile şi legislaţia natională trebuiesă-şi îndrepte atenţia spre definirea clară a drepturilor de
proprietate pentru ca aceia care folosesc o resursă să aibă interesul să o conserve pe viitor, dar şi spre
preţurile pieţei, care trebuie să acopere integral cheltuielile ecologice.Prin anii ’70, s-a conştientizat
că mediul este element central în funcţionarea sistemului economic, iar economiştii şi-au schimbat
modul de percepţie a mediului chiar şi în tările sărace,punând accent pe managementul resurselor
naturale. Raportarea la condiţiile naturale primare de subzistenţă a produs reguli obligatorii
minime,care mai apoi s-au transpus în cadrul existenţei sociale. Aceste norme primordiale de pre-
drept,legate atât de natural, au constituit „certificatul de naştere” al dreptului, care, iată, a apărut ca
drept al mediului, al raporturilor, încă confundabile, dintre om si natură, condiţia naturală fiind
atotbiruitoare. Născut ca “drept al mediului”, al raporturilor dintre om şi societate, dreptul, sistemul
juridic in general, s-a refugiat treptat, complet şi definitiv în social. Apariţia şi afirmarea presantă a
problemelor ecologice în a doua jumătate a secolului al XX-lea au reclamat rapid implicarea
reglementării juridice. În 1973, Uniunea Europeană a lansat primul plan de acţiuni pentru protecţia
mediului.Aplicarea acestui plan în ţările dezvoltate a dus la unele reduceri ale emisii de poluanţi, pe
când în ţările în curs de dezvoltare poluarea s-a accentuat.
Experienţa lumii industrializate a sugerat că este posibilă o crestere economică în acelaşi timp
cu respectarea exigenţelor managementului mediului, aspect reluat şi într-un raport din anul 1980 al
Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (care susţinea că “dezvoltarea şi conservarea sunt
necesare pentru supravieţuirea noastră”) şi de raportul Comisiei Brundtland având în vedere
fragilităţile ecologice în deceniul 1980-1990 – despăduririle provocate de ploile acide din Germania,
efectele radioactive ale energiei atomice, morţile produse de scurgerea de gaz toxic la “Union
Carbide” din India, explozia de la Cernobîl, gaura de ozon de deasupra Antarcticii, verile toride din
SUA şi Europa etc. – au lansat conceptul de dezvoltare durabilă, ce are în vedere o creştere a
conştiinţelor referitor la viitorul ecologic al planetei, odezvoltare a pieţelor pentru serviciile
ecologice şi“consumatorismul verde”, precum şi instaurarea unei perspective mondiale pentru
păstrarea “bunurilor comune”ale omenirii (oceane, zone polare, păduri tropicale, spaţiu cosmic etc.
Eficienta ocrotire a mediului a presupus recunoaşterea unui statut juridic,mergand pană la calitatea
de subiect de drept pentru o serie de factori naturali, consacrarea, in numele nevoii unei dezvoltări
durabile, a unor drepturi la natură ale generatiilor viitoare,regandirea pană la reformare totală a unor
institutii juridice fundamentale (răspunderea civilă, exercitarea dreptului de proprietate etc.).
„Dezvoltarea durabilă” – satisfacerea nevoilor prezentului fără a le compromite pe cele ale
1
generaţiilor viitoare –este un obiectiv fundamental, recunoscut prin tratate semnate la nivel mondial.
În vederea atingerii acestui obiectiv trebuie ca politicile economice, sociale şi de mediu să fie
abordate într-un spirit de sinergie, la toate nivelurile.
1. Conferinţe internaţionale în domeniul protecţiei mediului
Un rol determinant în domeniul protecţiei mediului şi al dezvoltării durabile l-au avut, până în
prezent, trei conferinţe mondiale:
• Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător, Stockholm, 5-16 iunie 1972;
• Conferinţa Mondială a ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 3-14 iunie 1992;
• Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg (Africa de Sud), 26 august;
● Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul înconjurător, Stockholm, 5-16 iunie 1972.
La prima Conferinţă Mondială din domeniul protecţiei mediului, de la Stockholm, au
participat delegaţi din114 state, între care şi România, conferinţa desfăşurându-se sub lozinca „Un
singur Pământ”. La această Conferinţă, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua Mondială a
Mediului.Printre numeroasele documente ale acestei manifestări de amploare, a fost adoptat Planul
de acţiune privind mediul, ce conţine 109 recomandări adresate statelor,privind protecţia mediului;
acestea, fiind fără forţă juridică obligatorie, urmau să fie puse în aplicare prin adoptarea unor
reglementări naţionale în concordanţă cu aceste texte.Astfel, acest plan a condus la adoptarea
ulterioară a altormăsuri, la nivel internaţional, regional sau naţional, cum arfi, de exemplu, Carta
mărilor (Protecţia Mării Baltice, Protecţia Mării Negre), Protecţia Antarcticii etc. Documentul
principal al acestei conferinţe este Declaraţia finală asupra mediului, care porneşte de la premisacă
omul este, în acelaşi timp, creatorul şi distrugătorulambianţei care îi oferă suportul fizic al vieţii şi
posibilitateade a se dezvolta din punct de vedere social, intelectual,moral şi spiritual. Totodată,
declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi progresul economic şi social al
popoarelor, în contextul eliminării efectelor negative ale subdezvoltării.
● Conferinţa Mondială a ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 3-14 iunie 1992.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape, la prima etapă participând miniştrii
mediului, reprezentanţi ai altor organismesimilare şi reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi
programe specializate ale ONU, reprezentanţii unor organismeinterguvernamentale şi
neguvernamentale din 181 destate, iar a doua etapă fiind intitulată Earth Summit. În cadrul acestei
conferinţe au fost, de asemenea, adoptate mai multe documente, dintre care cel mai important este
Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului”. Aici sunt enunţate principiile după care
omenirea trebuiesă se conducă în relaţiile interumane, precum şi în cele dintre om şi natură. Acest
document a fost menit să asigure prelungirea Conferinţei de la Stockholm şi a avut ca scop pregătirea
acordurilor internaţionale care să protejeze sistemul mondial al mediului, prin parteneriat mondial,
cu noi nivele de cooperare în sectoare cheie ale economiei. Declaraţia de principii conţine drepturile
şi obligaţiile fundamentaleale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului,enunţate în 27 de principii,
fără forţă juridică obligatorie. Alte documente importante, adoptate la această conferinţă,sunt:
• Agenda 21, care reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de guverne, agenţii de
dezvoltare,organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde
activitatea economică a omului afectează mediul;

2
 • Convenţia privind schimbările climatice – Reprezintă un angajament ferm al ţărilor
semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de dioxid de carbon în atmosferă la nivelul
anului 1990. Acest angajament a avut şi are repercusiuni directe asupra dezvoltării industriale, a
producerii de energie şi a traficului rutier;
• Convenţia privind diversitatea biologică – Prevede măsurile ce trebuie luate pentru
protejareaecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.Statele semnatare s-au angajat să stabilească
zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi
săasigure întregii comunităţi umane avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv
asigurarea transferului de tehnologii biologice de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare;
• Declaraţia de principii privind conservarea şi exploatarea pădurilor, care se dorea a fi o
convenţie dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, a rămas doar o declaraţie de principii.
● Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg, 26 august - 4 septembrie
2002. Aceste măsuri se referă la multe domenii, în special în ceea ce priveşte: apa, sănătatea, energia,
agricultura şi diversitatea biologică. Cele mai importante documente adoptate au fost Declaraţia
politică şi Planul de implementarea dispoziţiilor adoptate. În Declaraţia politică, şefii de state şi de
guverne şi-au reafirmat responsabilitatea comună de a face progrese şi de a îmbunătăţi protecţia
mediului, dezvoltarea socială şi cea economică, trei stâlpi importanţi ai dezvoltării durabile,la nivel
local, naţional, regional şi mondial. Planul de implementare, compus din nouă capitole, afost diferit
primit de participanţii la summit. În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute, şefii de state şi de
guverne semnatari au solicitat ţărilor dezvoltate să-şi onoreze angajamentele financiare asumate cu
diverse ocazii, să-şi intensifice activităţile în vederea punerii la punct a unui mediu financiar
internaţional mai stabil, să caute şi să găsească surse noi de finanţare, atât publice cât şi private.
Din punct de vedere instituţional, s-a solicitat întărirea colaborării între organismele
Naţiunilor Unite, instituţiile financiare internaţionale şi fondurile de mediu. De asemenea, statele
trebuie să încurajeze parteneriatele, să progreseze în formularea de strategii naţionale de dezvoltare
durabilă şi să înceapă punerea lor în lucru înainte de 2005.
2. Programele comunitare privind protecţia mediului.
Deşi problemele privind protecţia mediului au rădăcini mai vechi, abia în 1970 Comisia
Europeană a declarat pentru prima dată, într-un comunicat oficial adresat Consiliului, necesitatea
elaborării unui program comunitar în materie de mediu. De atunci şi până în prezent, în cadrul CEE
şi, ulterior, al UE au fost elaborate şase programe de acţiune înmaterie de mediu, în 1973, 1977,
1983, 1987, 1992, 2001. Ele exprimă o veritabilă „filozofie” comunitară în privinţa protecţiei şi
ameliorării mediului şi au stabilit / stabilesc un calendar de acţiuni specifice pentru anii acoperiţi de
către fiecare program în parte. Documentele respective nu au forţă juridică şi constituie numai
declaraţii politice care prezintă obiective de atins conform unui calendar precis. Primele patru
programe de acţiune prevedeau o abordare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.
În perioada în care s-au derulat aceste programe, la nivelul Comunităţii s-au adoptat aproape
200 de acte legislative în domeniul mediului, care se refereau, în principal, la limitarea
poluării,introducerea unor norme minimale, în special în domeniile gestionării deşeurilor şi al
poluării apelor şi aerului. Introducerea acestui cadru juridic de reglementare nu a putut, însă, preveni

3
degradarea mediului. Astfel, s-a trecut la integrarea principiului dezvoltării durabile printre misiunile
Comunităţii, iar domeniul protecţiei mediului a fost ridicat la rangul de prioritate absolută.
Al cincilea program comunitar de acţiune pentru mediu,„Spre o dezvoltare durabilă”,
prevedea, pentru perioada1992-2000, o nouă strategie comunitară în domeniul mediului şi acţiunile
de întreprins în vederea unei dezvoltări durabile. Programul a pus bazele unei strategii europene
bazate pe voluntariat, a marcat debutul unei acţiuni comunitare orizontale, ţinând cont de toţi factorii
poluatori(industrie, energie, turism, transporturi, agricultură) şi a stabilit patru probleme importante
care trebuie să facă obiectul unor acţiuni la scară internaţională: schimbările climatice, sărăcirea
stratului de ozon, reducerea diversităţii biologice şi despădurirea.
Al şaselea program comunitar de acţiune pentru mediu.intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru,
alegerea noastră”,stabileşte obiectivele, termenele şi priorităţile, axele prioriare de apropiere
strategică în domeniul mediului, la nivel european, şi are patru domenii prioritare de
acţiune:prevenirea schimbărilor climatice; protejarea naturii şi a biodiversităţii; tratarea problemelor
legate de mediu şisănătate; gestionarea resurselor naturale şi a deşeurilor.Un element inovator, care
merită să fie subliniat este politica integrării produselor. Aceasta vizează dezvoltarea unei pieţe cu
produse mai ecologice, care respectă mediul de-a lungul întregului lor ciclu de viaţă.
În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de convenţii precum: Convenţia de la
Ramsar din 2 februarie 1971 asupra zonelor umede de importanţă internaţională, Convenţia din 16
noiembrie 1972 asupra protecţiei patrimoniului mondial, cultural şi natural, ambele elaborate sub
egida UNESCO, Convenţia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare
apartinând faunei sălbatice şi altele.În acest context, mai amintim: Convenţia asupra poluării
atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi, incheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979, Conventia –
cadru de la Viena din 22 martie1985 şi Protocolul de la Montreal din 1989 privind stratul de ozon
etc. Accidentul de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a determinat adoptarea în cadrul AIEA a două
convenţii: una privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi o alta cu privire la asistenţa în caz
de accident nuclear sau urgenţă radiologică. Astfel putem afirma următoarele: creşterea numărului şi
complexităţii problemelor privitoare la poluare a făcut imperativ necesară revizuirea sarcinilor
existente în domeniu şi formularea unora noi.Acţiunile de protecţie a mediului se definesc în strânsă
legătură cu politica de dezvoltare economică, cu prognozele economice şi sociale pe termen mediu şi
lung societatea, economia trebuie să funcţioneze, iar protejarea mediului trebuie realizată cu orice
preţ.
3. Legislaţia românească privind conservarea mediului ambiant.
Primele dovezi legate de initiaţive în domeniul ocrotirii naturii se găsesc în operele
cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir. Cărturarul,filozoful,autorul,istoricul,geograful
Dimitrie Cantemir (1673 -1723), prima parte a lucrării sale Descriptio Moldaviae,o consacra
descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat
prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele tării de-a lungul timpului. În
vremea lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504) s-a dat 'Legea braniştei' 25, privind protejarea v ânatului şi
a altor resurse ale naturii. Regimul juridic al braniştei este întalnit şi în unele documente ale lui Matei
Basarab (1646) dar şi în Transilvania (Sigismund Battory în 1588 emite instrucţiuni de interzicere a
vânatului, a taierii padurilor pe hotarele moşiei sale de langă Alba Iulia). În 1706 apare Hotăr ârea
4
Cuventului de la Focşani ce cuprinde reguli ce interziceau ca muntenii să treacă şi să taie lemne din
pădurile moldovenilor. Primele reglementări oficiale privind ocrotirea naturii şi folosirea
pădurilor, apar sub forma de coduri silvice. în 1786 'Orânduiala de pădure pentru Bucovina' dată de
împăratul Iosif al II-lea cuprindea idei moderne de ocrotire a pădurilor şi amenajamente silvice
precum şi norme privind întreţinerea şi tăierea pădurilor. Această lege a fost urmată în 1791 de alte
două legi ce privesc atat circulaţia juridică a pădurilor, dreptul de proprietate cât şi exploatarea şi
proţectia acestora.
Tratatul de la Adrianopol (1829) prin care se liberaliza comerţul cu cereale, a avut o influenţa
nefastă, ducând la distrugerea fără precedent a pădurilor; apar reglementări oficiale ce cuprindeau
dispoziţii cu privire la exploatarea raţională a pădurilor ce aparţin bisericii şi clerului.
În 1872 apare prima lege a vânatului ce cuprindea norme privind: dreptul la vânătoare,
perioadele de prohibiţie a vânătorii, precum şi sancţionarea infracţiunilor săvârsite. Această lege nu a
fost însă suficient cunoscută şi nici respectată la vremea aceea, lucru ce reiese din lucrările lui Al.
Odobescu (Pseudokinegeticos 1874) si Gheorghe Nedici (Istoria vanatoarei).
Apare în 1881 primul Cod silvic al României independente ce cuprinde norme ce
reglementau regimul de exploatare al pădurilor şi de ocrotire a lor, administrarea şi controlul
proprietaţilor forestiere. S-a aplicat timp de 30 de ani, până în 1910 când s-a adoptat un nou Cod
silvic ce a introdus ideea unei reforme silvice.
În anul 1894, se iau o serie de măsuri antipoluante, de ocrotire a naturii, prin intermediul
unor regulamente, cum ar fi:
- Regulamentul pentru industriile insalubre (1894);
- Regulamentul pentru consiliile de igienă şi salubritate publică
- Regulamente privind construirea de locuinţe (1894);
- Regulamentul pentru apararea sănătătii publice fată de exploatările de petrol (1889);
-Regulamentul privind arendarea dreptului de vanatoare prin permis pe proprietăţile statului
(1899).
În 1920 se infiinţează Asociaţia 'Hanul drumeţilor' care se transformă ulterior în 'Societatea
pentru protecţia naturii' - care lansează ideea de creare a primului parc national din România în
Munţii Bucegi.
În 1920 Emil Racoviţă infiinţează la Cluj primul Institut de speologie din lume şi întemeiază
Asociaţia 'Fraţia munteană' care prevedea în statutul sau ca scop 'apărarea munţilor şi pădurilor de
devastări', 'apărarea florei, faunei, a frumuseţilor geologice şi speologice din ţara noastră'.
În 1924, Al. Borza publică lucrarea de sinteză 'Protecţiunea naturii în România' care a rămăs
manifestul - program al mişcării pentru ocrotirea naturii în tara noastră.
În 1928 are loc la Cluj primul Congres al Naturalistilor din România unde s-a dezbătut
problema ocrotirii naturii în ţara noastră şi s-a propus elaborarea unei legi în acest sens, precum şi
pentru constituirea primului parc national.
În 1930 se elaborează prima lege pentru protecţia Monumentelor Naturii, în anul 1932 se
instituie Comisia monumentelor naturii, iar din 1933 se infiinţează astfel de comisii regionale în
toată ţara.

5
 În 1935 se infiinţează Parcul Naţional Retezat 29, apoi alte rezervaţii naturale (Codrul secular
Slătioara, Fâneţele Clujului, Pădurea Letea din Delta Dunării). Parcul Naţional Retezat a fost inclus
(1980) în Lista Naţiunilor a parcurilor naţionale, întocmită de UICN. În anul 1943 se publică prima
lista oficială a rezervaţiilor din ţara noastră, fiind demarat astfel primul inventar al ariilor protejate.
În perioada 1944 - 1989, măsurile de protecţie a mediului s-au bazat pe eforturile instituţionale
făcute anterior de oameni de ştiintă cum au fost Al. Borza şi Emil Racoviţă.
În anul 1973 s-a adoptat Legea mediului nr.9/1973 ce cuprindea prevederi legate de
conservarea şi protecţia mediului. Pe această bază juridică generală, ulterior s-au adoptat, o serie de
acte normative vizând protecţia unor factori de mediu precum : apa (Legea apelor nr.8 din 1974,
Legea privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calitătii apelor nr.5 din 1989), solul
(Legea privind fondul funciar nr.58 din 1974 şi Legea privind sistematizarea teritoriului şi
localităţilor urbane şi rurale nr.59 din 1974), pădurile (Legea privind conservarea, protejarea şi
dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic nr.2
din 1987), etc. De asemenea, au fost instituite o serie de reglementări speciale referitoare la unele
substante şi produse chimice sau alte produse care, prin natura lor, pot afecta negativ mediul,
domeniul nuclear, regimul materialelor explozive în economie, regimul şi produsele toxice etc.
Totodată, prin legile anuale ale “planului national unic de dezvoltare economico- socială” s-au
stipulat o serie de indicatori economici referitori la calitatea mediului, eliminarea pagubelor aduse
economiei prin poluarea şi degradarea naturii, precum şi recuperarea pe scară largă a substanţelor
reziduale, utilizabile în domeniul economic.
Sub raport instituţional, în 1974 s-a creat Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului
Înconjurător, ca organ central al administraţiei de stat, cu filiale teritoriale departamentale.
Transformările social-politice şi economice care s-au desfăşurat în România după decembrie 1989 au
imprimat noi dimensiuni şi modului de abordare şi soluţionare a problematicii protecţiei, conservării
şi dezvoltării mediului.
La Convenţia de la Ramsar din 2 februarie 1971 privind zonele umede de importanţă
internaţională şi înscrierii Deltei Dunării ca obiectiv al acestor tratate internaţionale, s-a adoptat
Legea nr. 82 din 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.
Constituţia din 8 decembrie 1991 a consacrat obligaţia statului de a asigura “refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”, stabilind astfel
concepţia generală conform căreia protecţia mediului constituie o responsabilitate publică, a statului.
La 30 decembrie 1995 a intrat în vigoare Legea protecţiei mediului nr.137, concepută ca o
reglementare-cadru în temeiul şi dezvoltarea căreia se prevedeau 17 legi speciale.
Aceasta a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2002 şi prin Legea
nr. 294/2003.
Apoi au fost adoptate noi reglementări în:
- domeniul silvic - Codul silvic, Legea nr. 46 din 2008
- gestiunii şi protecţiei apelor - Legea nr.107 din 1996, actualizata la 01.01.2012
- regimul activităţilor nucleare - Legea nr. 111 din 1996,actualizata prin Legea nr.243
din 2010.

6
 - regimul ariilor protejate, în domeniul conservării habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236 din 2000
- protecţia atmosferei - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243 din 2000
- regimul deşeurilor - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78 din 2000
Legislaţia actuală privind conservarea mediului în România se prezintă astfel:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 49/2011.
- Ordin Nr. 159/1266 din 24 iunie 2011 privind aprobarea condiţiilor de practicare a
pescuitului recreativ/sportiv, regulamentului de practicare a pescuitului recreativ/sportiv şi modelelor
permiselor de pescuit recreativ/sportiv în ariile naturale protejate.
- Legea nr. 389/2006 pentru ratificarea Convenţiei-cadru privind protecţia şi dezvoltarea
durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003 şi Legea 137/2010 pentru ratificarea
Protocolului privind conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice şi a diversităţii
peisajelor, adoptat şi semnat la Bucureşti la 19 iunie 2008, la Convenţia-cadru privind protecţia şi
dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003.
- Legea nr. 46/2008 Codul silvic are ca scop stabilirea modului de administrare a fondului
forestier şi a vegetaţiei forestiere din afara acesteia. Fondul forestier naţional, proprietate publică sau
privată, este considerat bun de interes naţional şi este supus regimului silvic de exploatare.
- Legea nr. 317/2009 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008
privind pescuitul şi acvacultură.
- Legea nr.86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul publicului la informaţii
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu semnată la
Aarhus în data de 25.06.1998.
- O.U.G. nr. 164/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
- O.U.G. nr. 154/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice şi a Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006. şi altele.(mmediu)
- O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia a mediului, aprobată prin Legea nr.265/2006 cu
modificările şi completarile ulterioare, ce are ca obiect reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de
interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice ce conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii. Printre aceste principii este stipulat în mod direct şi cel referitor la conservarea
biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.
Ca modalităţi de implementare a principiilor şi elementelor strategice sunt menţionate:
- obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor, programelor sau activităţilor, incluzându-le pe cele ce vizează modificarea cadrului
natural al unei zone, urmată de avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural,
de conservare a funcţiilor ecosistemelor, defrişările de vegetaţie forestieră din afara fondului
forestier, importul sau exportul plantelor şi animalelor din fauna şi flora sălbatică, etc.
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
7
 - rezolvarea pe nivele de competenţă, a problemelor de mediu;
- introducerea pârghiilor economice stimulative şi coercitive;
- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la
elaborarea şi aplicarea deciziilor.
4. Regimul juridic stabilit prin O.u.G nr. 195/2005 - privind Protecţia mediului.
Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră în procesul
de integrare europeană, este imperios necesar adoptarea în regim de urgentă a prezentului act
normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislaţia subsecventă în domeniul protecţiei mediului,
ţinând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile ce guvernează
întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de reglementare a activităţilor
economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul
public şi care constituie situaţii de urgentă extraordinare. Obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă îl
constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public
major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.
Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apă, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice
şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot
influenţa bunăstarea şi sănătatea omului. O.U.G.nr.195/2005 privind protecţia mediului, varianta
actualizată la data de 3/12/2008, include modificările aduse de Legea nr.265/2006, garantează
dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos.
Totodată introduce sistemul de autorizare pentru activităţile potenţial periculoase pentru
mediu; consacră principiul răspunderii obiective în materie de daune ecologice; reglementează o
serie de mijloace stimulative pentru ocrotirea naturii; asigură participarea publicului la luarea şi
aplicarea deciziilor publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului şi altele.
Pentru asigurarea unei dezvoltări economice durabile, legea respectivă a stabilit următoarele
principii:
a) principiul precauţiunii în luarea deciziei;
b) al prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) al conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeograficnatural;
d)“poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluantilor carepericlitează nemijlocit si grav sănătatea
oamenilor;
f) prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune
tehnici disponibile pentru activitătile care pot produce poluări semnificative;
g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
h) utilizarea durabilă;
i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la
elaborarea şi aplicarea deciziilor;
8
 k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Legea mediului a fost completată cu o serie de modificări sectoriale după cum urmează:
In domeniul gospodărirea apelor:
- Ordin nr. 1563 din 08.06.2011 pentru reglementarea activităţii de inspecţie şi control în
domeniul gospodăririi apelor.
- Ordin nr. 31 din 13.01.2006 pentru aprobarea Manualului pentru modernizarea şi
dezvoltarea Sistemului de Monitoring Integrat al Apelor din România (SMIAR) Hotărâre pentru
aprobarea Programului de redimensionare ecologică şi economică în sectorul românesc al Luncii
Dunării şi a finanţării acestuia.
- Ordin 823/1427/2006 pentru aprobarea procedurii de codificare a atenţionărilor şi
avertizărilor meteorologice şi a avertizărilor şi alertelor hidrologice- M. Of. nr. 795/21.09.2006.
- Legea nr. 14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenţia pentru protecţia fluviului Dunărea) semnată la
Sofia la 29 iunie 1994- M.Of. nr. 41/27.02.1995.
- Legea nr. 30/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind protecţia şi utilizarea cursurilor de
apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale încheiată la Helsinki la 17 martie 1992 - M.Of. nr. 81/
03.05.1995.
Privind biodiversitate:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 49/2011.
- ORDIN Nr. 159/1266 din 24 iunie 2011 privind aprobarea condiţiilor de practicare a
pescuitului recreativ/sportiv, regulamentului de practicare a pescuitului recreativ/sportiv şi modelelor
permiselor de pescuit recreativ/sportiv în ariile naturale protejate.
- Legea nr. 389/2006 pentru ratificarea Convenţiei-cadru privind protecţia şi dezvoltarea
durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003 şi Legea 137/2010 pentru ratificarea
Protocolului privind conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice şi a diversităţii
peisajelor, adoptat şi semnat la Bucureşti la 19 iunie 2008, la Convenţia-cadru privind protecţia şi
dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003.
- Legea nr. 46/2008 Codul silvic.
- Legea nr.317/2009 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008
privind pescuitul şi acvacultura.
- Legea nr.86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul publicului la informaţii
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu semnată la
Aarhus în data de 25.06.1998.
- O.U.G. nr. 164/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
- O.U.G. nr. 154/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice şi a Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006,etc.
Protectia solului, subsolului, aerului si zgomotului:
9
 - HG nr. 1408 privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi
subsolului publicat în MO nr. 802 / 23.XI.2007 - Partea I
- HG nr. 1403 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au
fost afectate publicat în MO nr. 804 / 26.XI.2007 - Partea I
- Legea nr.104/2011,privind calitatea aerului înconjurător.
- OM nr. 152/558/1119/532-2008 pentru aprobarea Ghidului privind adoptarea valorilor
limită şi a modului de aplicare a acestora atunci când se elaborează planurile de acţiune, pentru
indicatorii Lzsn şi Lnoapte în cazul zgomotului produs de traficul rutier pe drumurile principale şi în
aglomerări, traficul feroviar pe căile ferate principale şi în aglomerări, traficul aerian pe aeroporturile
mari şi/sau urbane şi pentru zgomotul produs în zonele de aglomerări unde se desfăşoară activităţi
industriale prevazute în anexa nr. 1 la O.U.G nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al
poluării, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2006.
Privind controlul poluării:
Legislaţia naţională privind transpunerea şi implementarea Directivei nr. 2001/81/CE privind
plafoanele naţionale de emisie pentru anumiţi poluanţi atmosferici (Directiva NEC)
- HG nr. 1856/2005 privind plafoanele naţionale pentru anumiţi poluanţi atmosferici, MOf.
nr.3/11.01.2006.
- HG nr. 1879/2006 pentru aprobarea Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor
de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac, MOf. nr. 27/16.01.2007,etc.
Referitor la regimul deşeurilor:
Ordonanţa de Urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor (M.Of. nr. 283 din 22 iunie
2000) aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor (M.Of. nr. 411 din 25 iulie 2001);
modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 61/2006, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 27/2007 (M.Of. nr. 38/18.01.2007);etc. De asemenea, introducerea pe
teritoriul ţării a unor culturi de microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără
acordul eliberat de către autoritatea publică centrală pentru protectia mediului cu consultarea
Academiei Romane şi, după caz, a autorităţii centrale pentru sănătate, este interzisă.
Pentru exportul speciilor de plante şi animale din flora şi fauna sălbatică este necesar acordul
de mediu eliberat de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului. Privatizarea
unităţilor economice de stat supradimensionate şi puternic poluante a presupus elaborarea şi
aplicarea unei legislatii specifice, menite să asigure în principal două obiective: efectuarea unui
bilanţ de mediu şi stabilirea impactului asupra mediului, respectiv stipularea obligaţiilor ce revin în
acest domeniu noului proprietar. Legislaţia va trebui să asimileze şi să exprime mecanismele
economice deprotejare a mediului. Pentru aceasta, se impune stabilirea sistemului de exprimare a
cerinţelor şi aplicare a semnificaţiilor principiului „ poluatorul plăteşte”;
Perspectivele dezvoltării dreptului mediului în România în următorul deceniu sunt
determinate de obiectivele fundamentale ale perioadei istorice: desăvarşirea tranziţiei spre economia
de piaţă şi integrarea ţării în structurile euro-atlantice, respectiv NATO şi UE. În dreptul mediului
înconjurător, răspunderea juridică a devenit, sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice o ,,zonă
fierbinte” datorită situaţiei ecologice mondiale afectată grav de consecinţele industrializării şi
10
automatizării, a exploatării neraţionale a resurselor naturale, precum şi alţi factori. Este recunoscut
faptul că în domeniul protecţiei mediului şi al conservării naturii rolul cel mai important le revine
mijloacelor preventive de tip civil sau administrativ, în timp ce cele de drept penal au un rol
subsidiar. Pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul de ,,daună ecologică” care include atât pagubele
suferite prin poluare de mediul natural, cât şi pe cele suportate de om sau de bunuri. Aşa cum se
observă, şi aşa cum este şi firesc, există şi o serie de particularităţi ale răspunderii civile pentru fapte
de mediu faţă de răspunderea consacrată în dreptul civil.
Răspunderea pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori
mediul a fost poluat ; gradul de poluare,consecinţele negative cauzate mediului înconjurător şi
economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea amenzii
contravenţionale. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 consacră şi ea o serie de
contravenţii sancţionate cu amendă în cuantumuri stabilite de lege. În contextul profundei crize
ecologice care se manifestă la nivel mondial, s-a considerat că există o insuficienţă şi o ineficacitate
a normelor de recomandare pentru protecţia mediului şi a celorlalte forme de răspundere juridică.
În aceste condiţii, răspunderea penală, ca cea mai severă dintre formele răspunderii juridice,
este şi ea chemată să contribuie la respectarea normelor dictate în domeniul protecţiei mediului.
Pentru a contribui efectiv la protecţia mediului,dreptul penal trebuie nu numai să se adapteze
şi să proporţionalizeze pedepsele cu prejudiciile ecologice, dar şi să instituie o represiune a poluării
care să nu poată fi confundată cu represiunea contravenţiilor, caz în care se sancţionează o simplă
încălcare a unor prescripţii administrative. Se impune modernizarea bazei constituţionale a legislaţiei
de mediu, cel puţin sub două aspecte:asimilarea ca valoare constituţională a dezvoltării durabile
respectiv,consacrarea şi garantarea, printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, a dreptului la un
mediu sănătos.
5. Armonizarea legislaţiei române cu acquis-ul comunitar
Armonizarea legislaţiei naţionale cu dreptul comunitar al mediului a reprezentat o
operaţiune indispensabilă a procesului de preaderare, ca expresie a exigenţei mai generale de
acceptare prealabilă a acqui-ului comunitar.1 Această expimă cerinţa alinierii dreptului intern, a
practicilor şi procedurilor administrative de mediu la ansamblul de reglementări semnificative
adoptate în baza tratatelor constitutive, tratatelor internaţionale acceptate de Comunităţile
Europene, principiilor şi interpretărilor rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, politicilor, programelor şi practicilor dezvoltate de U.E. în domeniu.
Ghidul privind aproximarea reglementărilor de mediu ale U.E., adoptat de Comisia
Comunităţilor Europene la 25 august 1997 a stabilit o serie de principii şi reguli generale menite
să ghideze procesul de aproximare legislativă în materie. O primă cerinţă de acest gen este aceea
a respectării principiului ierarhiei actelor normative, cu toate că Tratatul Comunităţilor Europene
pare a dat statelor membre o largă libertate în privinţa modurilor de transpunere utilizate.O altă
regulă în materie este aceea că aproximarea unor noi acte normative interne, în măsura posibiliă
se pot folosi legile naţionale existente ori recurge la amendarea sau completarea acestora. Regula
este că directivele nu se transpun în termeni exacţi, prin preluarea tale quale a prevederilor

1
Doina Udrescu, op. cit., pag. 59.

11
acestora în cadrul dreptului intern. Important este să fie preluate obiectivele şi cerinţele
definitorii ale textelor comunitare de referinţă.2
Libertatea statelor în privinţa utilizării sancţiunilor juridice pentru transpunerea
directivelor, în acest sens nu este totală, fiind circumscrisă prin cel puţin două cerinţe şi anume,
sancţiunea naţională aleasă trebuie să fie eficientă pentru a se asigura atingerea obiectivelor
directivei şi, respective, evitarea existenţei unor discriminări între sancţiunile adoptate ca măsuri
de implementare a directivei şi sancţiunile legislaţiei naţionale asociate. Aproximarea permite în
principiu, ca statele candidate să adopte ori să menţină standardele naţionale de mediu mai stricte
decât cele conţinute în reglementările comunitare pertinente. Din perspectiva statelor condidate
la aderare, aproximarea legislaţiilor naţionale cu dreptul comuniatr al mediului reprezintă un
proces complex, desfăşurat pe mai multe etape, care presupune un set de acţiuni menit să facă
obligaţiile impuse de reglementările Comunităţilor Europene. Astfel, prima etapă în ordine
cronologică o constituie transpunerea, respectiv încorporarea în ordinea juridică naţională a
exigenţelor legislaţiei comunitare. Este operaţiunea cea mai facilă, dar care presupune o bună
cunoaştere, deopotrivă a specificului dreptului comunitar şi a celui intern. 3 Urmează apoi etapa
implementării, care presupune desfăşurarea mai multor categorii de activităţi complementare şi
interdependente. În sens restrâns, aplicarea poate desemna numai implementarea practică,
respectiv încorporarea dreptului comunitare al mediului în deciziile individuale, măsurile juridice
şi tehnice de executare şi control al aplicării efective. Este de reamrcat faptul că aplicarea
practică a reglementărilor comunitare presupune numeroase acţiuni şi decizii din partea unor
actori multipli, situaţi la diferite niveluri şi confruntaţi cu situaţii concrete. 4
Probleme generale ale aproximării dreptului naţional sunt amplificate de o serie de
aspecte specifice reglementărilor juridice în materie de mediu. Natura şi particularităţile acţiunii
de protecţie a mediului creează dificultăţi proprii dreptului mediului, naţional şi comunitar,
deopotrivă în privinţa edictării normelor, cât şi în cea a aplicării lor. 5 Reglementarea juridică de
mediu trebuie să reflecte o stare a cunoştinţelor aflate într-o evoluţie permanentă, ceea ce implică
inovaţii frecvente, adaptări rapidem situaţii potenţial în contradicţie cu regulile de stabilitate şi de
securitate juridică.6 Dreptul mediului, în aplicarea sa, fiind susceptibil să provoace efecte
multiple, trebuie să integreze cxerinţele şi interesele a numeroşi actori publici şi privaţi, fiind
într-o permanentă căutare a echilibrului dintre aceste interese adesea contradictorii.
Pentru fiecare reglementare comunitară mai importantă s-au întocmit, negociat şi stabilit
planuri de implementare, concepute ca un ansamblu de măsuri vizând resursele umane şi
financiare, modificările legislative şi ajustările administrative necesare.
Transpunerea în legislaţia internă a acquis-ului comunitar de mediul în perioada de
preaderare ridică cel puţin două aspecte principale şi anume, actele normative interne de
2
Ibidem, pag. 60.
3
Doina Udrescu, op. cit., pag. 60.
4
Ibidem, pag. 61.
5
Idem.
6
Ibidem, pag. 62.

12
receptare şi respetiv, dispensa de transpunere în cazul suficienţei reglementărilor juridice interne
existente. Spre deosebire de situaţia din statele care sunt deja membre ale Uniunii, în cazul
cărora raportul dintre dreptul intern şi cel comunitar, precum şi modalităţile de transpunere sunt
stabilite prin dispoziţii constituţionale, ţările aflate în cursa de aderare se raportează la acquis-ul
comunitar ca la un model, fără însă nici o legătură juridică directă.
La nivel comunitar, pentru a evita dificutăţile rezultând din caăutarea bazei comunitare a
unui text intern de transpunere, Consiliul a decis, la 9 noiembrie 1990, că statele membre vor
trebui să facă explicit referinţă la reglementările comunitare în instrumentele juridice naţionale
de receptare. Mai mult decât atât, în unele directive privind mediul a fost inserată o menţiune
care cere ca atare o referinţă în actele normative interne. Privită din perspectiva cazului
României, aproximare legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar de mediu presupune
respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie. 7 Indiferent de categoria actului normativ
comunitar ce urmează a fi transpus, regulamentul, nu este direct aplicabil până la aderare,
directivă, decizie, obiectivele sale cel puţin trebuie să fie receptate printr-o lege ori act normativ
cu putere de lege. Situaţia în care transpunerea nu e necesară întrucât contextul juridic existent
asigură aplicarea acquis-ului comunitar, deşi aparent cu un statut mai ales teoretic, existenţa unei
asemenea situaţii nu este exclusă. În raport cu contextul şi priorităţile interne, statele central şi
ext-europene au adoptat după 1990 o serie de reglementări menite să recupereze handicapul care
le despărţea de zona vestică a continentului, în frunte cu legea-cadru privind protecţia mediului
după legea-model elaborată în acest sens sub auspiciile Consiliului Europei. Ratificarea în
această perioadă au o serie de tratate internaţionale în domeniu, acceptate şi de Comunităţile
Europene, a condus şi ea la adoptarea unor reglementări interne asemănătoare, dacă nu
cvasiidentice.8 Monitorizarea transpunerii şi aplicării se realizează prin rapoarte periodice,
activitatea Comisiei Europene, monitorizarea de către alte organisme şi plângerile cetăţenilor.
Aproape toate directivele privind mediul au conţinut, încă de la mijlocul anilor 1970, o
prevedere care cerea statelor membre să raporteze asupra aplicării lor. În mod obişnuit, asemenea
rapoarte trebuiau să fie efectuate din trei în trei ani. Comisia era responsabilă cu întocmirea, pe
baza acestor rapoarte naţionale, a raportului privind aplicarea directivei respective, perioada
normală pentru realizarea acestor rapoarte fiind, la fiecare trei ani. Pentru a ameliora sistemul de
raportare, Consiliul a adoptat, în anul 1991, o directivă care a restructurat cerinţele raportării.
Aceasta a introdus obligaţia ca statele membre să raporteze, din tre în trei ani, privitor la
aplicarea diferitelor directive dintr-un sector dat. 9 Rapoartele trebuiau să se bazeze pe chestionare
care erau pregătite printr-o procedură a comitetului la nivelul comunităţii, pentru a permite ca
rapoartele naţionale să se refere la aceleaşi probleme, perioada de raportare fiind de trei ani. 10

7
Doina Udrescu, op. cit., pag. 65.
8
Ibidem, pag. 66.
9
Ibidem, pag. 67.
10
Doina Udrescu, op. cit., pag. 65

13
14