Infracţiuni Contra Înfăptuirii Justiţiei (Art.266-Art.288)

INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI
CONSIDERAŢII GENERALE
În noul Cod penal, grupul acestor infracţiuni a suferit numeroase modificări.

Sub aspectul denumirii, se poate constata că vechea denumire, aceea de „Infracţiuni
care împiedică înfăptuirea justiţiei”, a fost înlocuită cu acea de „Infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei”. În expunerea de motive se arată că nevoia acestei modificări a fost sesizată de
doctrină, în opinia căreia multe dintre aceste infracţiuni (de exemplu, denunţarea calomnioasă,
încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc.) nu numai că nu împiedică efectiv
înfăptuirea justiţiei, dar nici măcar nu au această aptitudine; ele produc doar o stare de pericol
pentru realizarea actului de justiţie.
Sub aspectul sistematizării, se poate constata că, spre deosebire de codul anterior, în
care acest grup de infracţiuni era inclus într-un capitol (Capitolul II) din Titlul IV, în noul Cod
penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei se bucură de un titlu distinct, anume Titlul IV
(art.266-288) - aspect de natură să sublinieze importanţa acordată justiţiei, care nu este doar
un serviciu de utilitate publică, ci reprezintă una dintre cele trei puteri ale statului (ea se
alătură puterii legislative şi celei executive).
În fine, sub aspectul conţinutului, se pot face două constatări.
Prima este aceea că grupul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei s-a lărgit
considerabil, incluzând numeroase infracţiuni noi, cum ar fi: obstrucţionarea justiţiei,
răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor
justiţiei, încălcarea solemnităţii şedinţei, ultrajul judiciar, asistenţa şi reprezentarea neloială
precum sau neexecutarea sancţiunilor penale.
A doua este aceea că toate vechile definiţiile au suferit modificări, iar, în unele cazuri,
s-a schimbat însăşi denumirea infracţiunii - de exemplu, infracţiunea de denunţare
calomnioasă a devenit infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare; sau,
infracţiunea de încercarea de a determina mărturia mincinoasă a devenit infracţiunea de
influenţarea declaraţiilor.
1
1. NEDENUNŢAREA
1.1. Concept
Infracţiunea de nedenunţare este prevăzută în art.266 C.pen. şi constă în fapta persoanei
care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care
a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.
În Codul penal din 1968, o asemenea faptă constituia infracţiunea de „Nedenunţarea
unor infracţiuni” (art.262), care avea o sferă de aplicare diferită. Potrivit acelui cod, obligaţia
de denunţare exista nu doar pentru faptele de omucidere, aşa cum se întâmplă în prezent, ci şi
pentru alte infracţiuni de mare gravitate (tâlhăria, pirateria, delapidarea, distrugerea,
distrugerea calificată etc.). Iar, pe lângă aceasta, în ce priveşte faptele de omucidere, obligaţia
de denunţare era limitată la infracţiunea de omor (art.174) şi la variantele ei agravate (omorul
calificat - art.175; şi omorul deosebit de grav - art.176).
Aşa cum rezultă din însăşi definiţia ei, nedenunţarea este o infracţiune corelativă,
condiţionată de preexistenţa altei infracţiuni, numită „infracţiune principală”. În cazul
nedenunţării, infracţiunea principală este infracţiunea nedenunţată.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic (scopul de protecţie) al infracţiunii de nedenunţare constă în
obligaţia generală (care revine oricărui cetăţean) de a înştiinţa autorităţile, cu privire la
„comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare
moartea unei persoane”.
O atare obligaţie nu este prevăzută expres de lege; însă, ea se deduce din definiţia
acestei infracţiuni.
Totuşi, trebuie să sesizăm că există o contradicţie între denumirea infracţiunii (nomen
juris) şi definiţia acesteia: din denumirea infracţiunii („Nedenunţarea”), se deduce că e vorba
de o obligaţie de a denunţa, în timp ce definiţia infracţiunii se referă la o obligaţie de a
„înştiinţa autorităţile”. Or, cele două obligaţii nu sunt identice – fiindcă nu orice înştiinţare
este un denunţ, ca act de sesizare a organului de urmărire penală (cu privire la denunţ, legea
instituie o serie de condiţii de fond şi de formă).
b) Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
În principiu, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale,
cerute pentru a răspunde penal.
Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de nedenunţare, persoana care
a participat la săvârşirea infracţiunii nedenunţate - aceasta, deoarece există numai obligaţia
denunţării, iar nu şi a autodenunţării 1. În consecinţă, în mod legal, s-a decis că participanţii
la infracţiunea principală nu au obligaţia legală de denunţare; ca atare, ei nu răspund şi
pentru infracţiunea de nedenunţare2.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se comite in persona
propria (cu autor unic). În acest sens, se impune să sesizăm că obligaţia de a denunţa este o
obligaţie personală3.
1
Trib. Timiş, Dec. nr. 1262/1973, publicată în „Revista română de drept”, nr. 12/1974, p.75.
2
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1871/1968, publicată în „Revista română de drept”,
nr.2/1969, p.164.
3
În acelaşi sens N. Iliescu, Nedenunţarea unor infracţiuni, în „Explicaţii teoretice ale Codului
penal român” de V. Dongoroz ş.a., Partea specială, vol. IV, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1972, p.199.
2
Unii autori4 consideră că, la această infracţiune, rămân posibile instigarea şi
complicitatea morală. Nu împărtăşim această opinie, deoarece obligaţia de înştiinţare nu
revine doar persoanelor care au luat cunoştinţă, în mod direct, de infracţiunea nedenunţată.
Sub acest aspect, textul nu face nicio precizare, iar aşa fiind, înseamnă că autor al
nedenunţării poate fi şi acela care a luat cunoştinţă, în mod indirect (de exemplu, din
relatările autorului nedenunţării), de comiterea infracţiunii principale - aşa cum este cazul
instigatorului sau complicelui moral.
b) Subiect pasiv este statul.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o faptă omisivă, anume prin omisiunea de a
înştiinţa autorităţile.
Obligaţia de a înştiinţa autorităţile priveşte, în mod exclusiv, faptele de omucidere. Prin
urmare, dacă omisiunea de a înştiinţa se referă la alte fapte decât cele de omucidere, fapta nu
constituie această infracţiune.
Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează dacă legea prevede aceste fapte ca
„infracţiuni contra vieţii” ori le prevede ca „infracţiuni contra patrimoniului” (de exemplu,
distrugerea calificată - art.254 C.pen.), ca „infracţiuni contra securităţii naţionale” (de
exemplu, atentatul care pune în pericol securitatea naţională - art.401 C.pen.) etc. De
asemenea, nu interesează dacă aceste fapte s-au săvârşit cu intenţie sau din culpă, nici dacă e
vorba de o infracţiune consumată sau de o tentativă pedepsibilă, ori de un act de autorat,
instigare sau complicitate.
Totuşi, se pune întrebarea dacă prin „fapte de omucidere” se înţeleg numai faptele
prevăzute de legea penală, respectiv numai infracţiunile de omucidere (în sensul formal al
termenului „infracţiune”) sau, se înţeleg şi alte fapte, chiar neprevăzute de legea penală.
În legătură cu această chestiune, în expunerea de motive a noului Cod penal se arată că
motivul pentru care s-a schimbat denumirea infracţiunii, din „Nedenunţarea unor infracţiuni”
în „Nedenunţare”, a fost acela de a sublinia că este fără relevanţă dacă fapta nedenunţată nu a
fost încă pusă în executare, ori se află în faza actelor de pregătire ori a unei tentative
nepedepsite de lege5.
Însă, în ce ne priveşte, considerăm că o soluţie în acest sens ar fi nelegală, contrară
definiţiei infracţiunii şi, implicit, principiului legalităţii. Textul se referă la o „faptă prevăzută
de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane” - de unde nu
rezultă nicidecum că obligaţia de denunţare (înştiinţare) ar putea avea ca obiect şi fapte
neprevăzute de legea penală. În orice caz, formula „faptă care a avut ca urmare moartea unei
persoane” nu poate fi interpretată în sensul arătat în expunerea de motive - şi aceasta, pentru
simplul motiv că ea este deja consacrată în dreptul penal, cu o semnificaţie aparte, complet
diferită. Mai exact, aşa cum rezultă chiar dintr-o decizie în interesul legii 6, legiuitorul
foloseşte această formulă, exclusiv pentru a indica o infracţiune care se comite cu
praeterintenţie.
4
Gh. Dărângă şi D. Lucinescu, Nedenunţarea unor infracţiuni, în „Codul penal comentat şi
adnotat” de T. Vasiliu ş.a., Partea specială, vol.II, p.125; I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal.
Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.436.
5
A se vedea expunerea de motive, astfel cum a fost publicată pe site-ul
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:OMhRcktvXywJ:www.just.ro/
Portals/0/Coduri/Expunere%2520motive%2520-%2520proiect%2520-%2520Codul
%2520penal%2520-%252025%2520februarie
%25202009.doc+&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
6
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr.20/2008, publicată pe web-site-
ul: http://www.scj.ro/decizii_SU.asp.
3
În plus, este chiar logic exclus ca obligaţia de denunţare (înştiinţare) să aibă ca obiect
fapte neprevăzute de legea penală. Această obligaţie nu poate să aibă ca obiect o faptă care
„nu a fost încă pusă în executare” - deoarece, în caz că executarea nu a început, nici nu se
poate vorbi de o „faptă”, în sensul legii penale (în dreptul penal, prin fapte se înţeleg numai
manifestările externe, actele materiale, iar nu şi actele gândirii). Această obligaţie nu poate să
aibă ca obiect nici actele de pregătire sau o tentativă nepedepsită - deoarece, atât timp cât
legea nu le pedepseşte, asemenea acte rămân licite, iar denunţarea lor s-ar analiza ca o violare
a dreptului la viaţă intimă şi privată. De altfel, dacă ţinem seama că raţiunea neincriminării
unor asemenea acte rezidă, de regulă, în caracterul lor echivoc, în dubiul care planează asupra
scopului în care au fost îndeplinite, putem lesne înţelege că soluţia contrară ar conduce la
consecinţe absurde - de exemplu, vânzătorii ar fi obligaţi să depună denunţuri, ori de câte ori
o persoană cumpără un lucru care poate fi folosit pentru a provoca moartea unei persoane
(insecticid, topor, funie etc.), şi aceasta, fără a interesa că, în mod obişnuit, vânzătorii nu
cunosc identitatea cumpărătorilor şi nici nu au dreptul să-i legitimeze.
Omisiunea de a denunţa (înştiinţa) constituie infracţiunea de nedenunţare, dacă sunt
îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi anume:
1) făptuitorul a luat cunoştinţă, în orice mod, de existenţa unei fapte de
omucidere;
2) în mod nejustificat, făptuitorul nu a înştiinţat autorităţile, de îndată, despre
comiterea acelei fapte.
Cu privire la prima cerinţă, trebuie subliniat că este necesar ca făptuitorul să aibă
cunoştinţe certe, iar nu simple bănuieli, cu privire la existenţa unei fapte de omucidere.
Totuşi, nu este necesar ca el să fi luat cunoştinţă, în mod direct, de fapta săvârşită. El
răspunde pentru nedenunţare, chiar şi atunci când a aflat de fapta săvârşită în mod indirect -
de exemplu, din relatările unui martor ocular. Dacă făptuitorul a luat cunoştinţă de săvârşirea
mai multor fapte de omucidere şi nu le denunţă, el săvârşeşte tot atâtea infracţiuni de
nedenunţare câte fapte a omis să denunţe.
Cu privire la a doua cerinţă, trebuie subliniat că făptuitorul răspunde pentru
nedenunţare, chiar şi atunci când a înştiinţat tardiv autorităţile – ceea ce rezultă din faptul că
legea incriminează omisiunea de a înştiinţa „de îndată”. În fiecare caz, organul judiciar va
stabili dacă înştiinţarea s-a făcut sau nu „de îndată”, în funcţie de posibilitatea făptuitorului
de a-şi îndeplini obligaţia.
Deoarece legea nu precizează, urmează că făptuitorul poate înştiinţa orice autoritate, iar
nu doar autoritatea competentă.
În fine, trebuie să precizăm că nedenunţarea, fiind o infracţiune corelativă, nu poate
intra în concurs cu o altă infracţiune corelativă (aceste infracţiuni se exclud reciproc). Ca
urmare, în mod greşit, s-a decis că, inculpatul răspunde atât pentru nedenunţare cât şi pentru
favorizarea infractorului, dacă, pe lângă nedenunţarea unui omor, el a comis şi acte concrete
de favorizarea infractorului.7 Aşa cum s-a remarcat8, în acest caz, inculpatul trebuia să
răspundă numai pentru favorizarea infractorului, iar nu şi pentru nedenunţare. Soluţia
contrară nesocotea faptul că, prin ajutorul acordat ucigaşului, inculpatul a devenit el însuşi
infractor şi că, denunţând omorul, în mod implicit, el s-ar fi autodenunţat; or, omisiunea de a
se autodenunţa nu realizează elementul material al infracţiunii de nedenunţare (această
omisiune nu constituie infracţiune).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
7
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr.1877 din 1976, publicată în „Revista română de drept”,
nr.9/1977, p.65.
8
G. Antoniu, C. Bulai, comentariul 1 la art.262, în Practica judiciară penală, vol. II, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.229.
4
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv. Nedenunţarea se poate comite cu intenţie.
1.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune
omisivă pură.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, având posibilitatea de a
înştiinţa autorităţile, nu-şi îndeplineşte această obligaţie.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
1.5. Cauze speciale de nepedepsire
Există două cauze speciale de nepedepsire, prevăzute în art.266 alin.(2) şi (3) C.pen.
Potrivit alin.(2), fapta săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte. Cauza de
nepedepsire îşi găseşte explicaţia în raporturile de familie care există între membrii de familie.
Potrivit alin.(3), nu se pedepseşte persoana care încunoştinţează „autorităţile
competente”, mai înainte de a se fi pus în mişcare acţiunea penală pentru fapta nedenunţată;
sau, care a înlesnit tragerea la răspundere penală a vinovaţilor, chiar după ce s-a pus în
mişcare acţiunea penală. Cauza de nepedepsire îşi găseşte explicaţia în interesul general de a
asigura aflarea adevărului, cu privire la fapta nedenunţată.
2. OMISIUNEA SESIZĂRII
2.1. Concept
Infracţiunea de omisiunea sesizării este prevăzută în art.267 C.pen., într-o variantă tip şi
o variantă atenuată.
5
În varianta tip [art.267 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta funcţionarului
public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de
urmărire penală.
Varianta atenuată [art.267 alin.(2) C.pen.] se aplică, când aceeaşi faptă a fost săvârşită
din culpă.
În Codul penal anterior, fapta era incriminată în art.263 şi purta o denumire oarecum
diferită, aceea de „Omisiunea sesizării organelor judiciare”. De asemenea, în codul anterior,
exista o variantă agravată a acestei infracţiuni [art.263 alin.(2)] - la care s-a renunţat (după
părerea noastră, în mod justificat).
În ce priveşte definiţia, ea se deosebea de cea actuală sub două aspecte: în primul rând,
ea se referea la o „infracţiune în legătură cu serviciul”, iar nu la o „faptă prevăzută de legea
penală în legătură cu serviciul”, aşa cum prevede definiţia actuală; în al doilea rând, ea se
referea la „sesizarea…procurorului sau a organului de urmărire penală”, iar nu la
„sesizarea…organelor de urmărire penală”, aşa cum prevede definiţia actuală.
Cu privire la aceste două modificări, trebuie să arătăm că, în opinia noastră, numai
ultima este adecvată - căci, într-adevăr, era fără sens referirea la „sesizarea…procurorului sau
a organului de urmărire penală”, din moment ce procurorul este prin excelenţă un organ de
urmărire penală.
În ce priveşte înlocuirea sintagmei „infracţiune în legătură cu serviciul” cu sintagma
„faptă prevăzută de legea penală în legătură cu serviciul”, credem că această modificare nu
era necesară, având în vedere că, în concepţia formală asupra noţiunii de infracţiune, cele
două sintagme au un identic înţeles.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Infracţiunea de omisiunea sesizării asigură protecţie obligaţiei ce revine funcţionarilor
publici de a sesiza organele de urmărire penală, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni („fapte
prevăzute de legea penală”) în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.
La fel ca şi nedenunţarea, omisiunea sesizării este o infracţiune corelativă,
condiţionată de preexistenţa altei infracţiuni, numită „infracţiune principală”. În acest caz,
infracţiunea principală este o infracţiune care are legătură cu serviciul în care făptuitorul îşi
îndeplineşte sarcinile.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) La această infracţiune, subiectul activ nemijlocit (autorul) este calificat. Autor al
infracţiunii poate fi numai un funcţionar public.
În art.175 alin.1 C.pen., funcţionarul public este definit ca persoana care, cu titlu
permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome,
al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarată ca fiind de utilitate
publică, atribuţii legate realizarea obiectului de activitate al acesteia.
În conformitate cu alin.(2) al art.175 C.pen., se consideră, de asemenea, funcţionar
public persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului sau supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public.
6
Însă, fiind vorba de o infracţiune corelativă, această infracţiune nu se poate reţine în
sarcina funcţionarul public care a comis sau a participat la săvârşirea infracţiunii principale -
deoarece obligaţia denunţării priveşte exclusiv infracţiunile săvârşite de alte persoane. În
acest sens, s-a decis că sesizarea organelor judiciare cu privire la propriile infracţiuni
echivalează cu autodenunţarea, iar legea nu impune autodenunţarea9.
Participaţia penală nu este posibilă, deoarece obligaţia de a sesiza organele judiciare
este o obligaţie personală, care revine oricărui „funcţionar public” - ceea ce înseamnă că
omisiunea sesizării se prezintă ca o infracţiune cu autor unic sau, altfel spus, care se comite in
persona propria.
2. 3. Conţinutul constitutiv
a) Elementul material constă în omisiunea de a sesiza organele de urmărire penală.
Această omisiune devine relevantă penal, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe esenţiale, şi
anume:
- omisiunea priveşte săvârşirea unei fapte (infracţiuni) în legătură cu serviciul
în cadrul căruia funcţionarul public îşi îndeplineşte sarcinile;
- funcţionarul public a avut cunoştinţe certe despre infracţiunea principală;
- în mod nejustificat, funcţionarul public a omis sesizarea de îndată a organelor
de urmărire penal.
În legătură cu prima cerinţă, trebuie subliniat că omisiunea este relevantă penal,
indiferent dacă e vorba de o infracţiune săvârşită de un alt funcţionar sau de o infracţiune
săvârşită de o persoană din afară, dar care se răsfrânge asupra activităţii serviciului respectiv –
de exemplu, de o infracţiune de trafic de influenţă (art.257 C.pen.). De asemenea, omisiunea
este relevantă penal, indiferent dacă e vorba de o infracţiune consumată ori de o tentativă
pedepsibilă şi, indiferent dacă e vorba de un act de coautorat, instigare sau complicitate.
Totuşi, nu se poate reţine această infracţiune, dacă omisiunea funcţionarului public priveşte o
faptă care nu are legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
În legătură cu a doua cerinţă, trebuie subliniat că este necesar ca funcţionarul public să
fi avut cunoştinţe certe despre infracţiunea principală - deoarece numai în acest caz există
obligaţia sa de a sesiza organele judiciare 10. Cu toate acestea, nu se cere ca făptuitorul să fi
cunoscut identitatea infractorului - deoarece legea se referă la sesizarea organelor judiciare cu
privire la fapta săvârşită, nu şi cu privire la autorul acesteia.
9
Trib. Timiş, Dec. pen. nr.1262/1973, publicată în „Revista română de drept” nr.12/1974,
p.75.
10
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.3071/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.8/1975, p. 71.
7
În legătură cu a doua cerinţă, trebuie subliniat că sesizarea trebuie făcută de îndată.
Împrejurarea dacă sesizarea s-a făcut sau nu „de îndată” se stabileşte în concret, în raport cu
posibilitatea pe care a avut-o agentul de a-şi îndeplini obligaţia.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv.
În varianta tip, această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie.
În varianta atenuată, ea se săvârşeşte din culpă.
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune
omisivă pură.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, având posibilitatea de
a sesiza organele de urmărire penală, nu-şi îndeplineşte această obligaţie.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
3. INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE
3.1. Concept
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este prevăzută în art.268 C.pen.,
în două variante tip.
În prima variantă tip [art.268 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea
fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
În a doua variantă tip [art.268 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare constă în producerea ori ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită
persoană.
În Codul penal din 1968, exista o infracţiune asemănătoare, denumită „Denunţarea
calomnioasă” (art.259), care era concepută ca o infracţiune binomică (sub aceeaşi denumire,
erau prevăzute două infracţiuni). Însă, noul Cod penal a completat textul art.259 anterior,
adăugând fiecăreia din cele două infracţiuni câte o nouă faptă (infracţiune), astfel că noua
infracţiune, aceea de inducere în eroare a organelor judiciare, apare ca o infracţiune cvadruplă
(sub aceeaşi denumire, sunt prevăzute patru infracţiuni diferite). În opinia noastră, această
construcţie reprezintă o gravă eroare legislativă.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Cu privire la infracţiunea de denunţare calomnioasă, s-a observat 11 că ea avea un obiect
juridic complex: obiectul juridic principal consta în obligaţia de a nu periclita înfăptuirea
justiţiei, iar obiectul juridic secundar consta în obligaţia de a respecta demnitatea, libertatea şi
11
I. Ionescu - Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, Editura Socec,
Bucureşti, 1937, vol.II, p.179; în acelaşi sens Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Denunţarea
calomnioasă, în „Codul penal comentat şi adnotat” de T. Vasiliu ş.a., Partea specială, vol. II,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.112.
8
siguranţa oricărei persoane împotriva unor acuzaţii nedrepte, aduse fie în mod direct (prin
plângere sau denunţ), fie în mod indirect (prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase).
Or, dacă ţinem seama că infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a
rezultat din adăugarea unei noi fapte (infracţiuni) la fiecare dintre cele două modalităţi ale
denunţării calomnioase, ar trebui să conchidem că noua infracţiune stabileşte alte două
obligaţii, cărora le asigură protecţie, şi anume: obligaţia de a nu sesiza organele judiciare, cu
privire la fapte nereale; şi, respectiv, obligaţia de a nu produce sau ticlui probe nereale, cu
privire la fapte care nu există.
După cum se arată în expunerea de motive, faptele nou incriminate pot determina
efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi (de
pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat existenţa unui cadavru într-o locuinţă, fără a
imputa vreo faptă penală unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în
acea locuinţă).
Însă, argumentele invocate în expunerea de motive nu pot justifica completarea
infracţiunii de denunţare calomnioasă cu alte două fapte. Asemenea fapte au scopuri de
protecţie diferite şi, în consecinţă, ele pretindeau o incriminări distincte. După cum s-a
observat deja, „sesizările penale nereale pot fi de natură să declanşeze nejustificat activitatea
organelor judiciare, să irosească timpul acestora ori să îngreuneze desfăşurarea procesului
penal atunci când se aduc în atenţie probe produse sau ticluite..”.12
b) Infracţiunea nu are obiect material. Plângerea, denunţul sau probele nereale sunt
mijloace prin care se săvârşeşte infracţiunea, iar nu obiectul material al acesteia.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană, care
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Dacă o persoană face o sesizare nereală, iar o altă persoană produce sau ticluieşte
probe nereale, fiecare dintre aceste persoane răspunde în calitate de autor, cea dintâi potrivit
alin.1, iar cea de a doua potrivit alin.213.
În caz că aceeaşi persoană săvârşeşte atât fapta prevăzută în alin.1 cât şi fapta
prevăzută în alin.2, ea va răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
b) Subiect pasiv.
Subiect pasiv principal este organul judiciar indus în eroare. Dacă făptuitorul induce în
eroare mai multe organe judiciare, vor exista tot atâtea infracţiuni câte organe judiciare au fost
induse în eroare.
Subiectul pasiv adiacent este reprezentat de persoana învinuită pe nedrept, prin
plângere, denunţ sau prin producerea ori ticluirea de probe nereale.
a) Elementul material.
În varianta tip (alin.1), elementul material se realizează printr-o „sesizare penală” 14.
Pentru a deveni relevantă penal, această sesizare trebuie să îndeplinească trei cerinţe
esenţiale, şi anume:
- să fie făcută prin denunţ sau plângere;
12
M. Oprea, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în
„Revista de Drept Penal”, nr.2/2013, p. 83.
13
N. Iliescu, Denunţarea calomnioasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de
V. Dongoroz ş.a., vol.IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.179.
14
Această descriere a elementului material ni se pare inadecvată. Sintagma „sesizare penală”
este necunoscută în limbajul juridic, astfel că semnificaţia ei rămâne obscură.
9
- să privească o faptă prevăzută de legea penală ori să fie în legătură cu săvârşirea
unei asemenea fapte de către o anumită persoană;
- făptuitorul să cunoască faptul că sesizarea este nereală.
În ce priveşte prima cerinţă, trebuie subliniat că ea se consideră îndeplinită, şi în caz că
denunţul este anonim, deoarece şi în acest caz organele judiciare sunt obligate să efectueze
verificări, cu privire la existenţa infracţiunii 15. În schimb, cerinţa nu se consideră îndeplinită,
în caz că sesizarea se referă la o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deoarece, în lipsa plângerii prealabile a victimei,
organele judiciare nu pot începe vreo anchetă şi, în consecinţă, fapta nu poate periclita
înfăptuirea justiţiei16.
În ce priveşte a doua cerinţă, aceasta suscită discuţii, atât sub aspect formal, cât şi pe
fond. Sub aspect formal, se impune să observăm că enunţul „Sesizarea….cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea
fapte de către o anumită persoană” este deficitar - căci el nu cuprinde nici un verb, iar acest
fapt împiedică înţelegerea faptului că textul instituie nu una, ci două cerinţe alternative. Pe
fond, putem face două observaţii. Prima observaţie este aceea că, în realitate, aici nu e vorba
de două cerinţe alternative, ci de două fapte complet diferite: prima fapta constă în inducerea
în eroare a organelor judiciare, cu privire la existenţa unei infracţiuni; a doua faptă constă în
învinuirea mincinoasă, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană. A
doua observaţie este aceea că faptele menţionate nu diferă doar sub aspectul conţinutului
constitutiv, ci şi sub aspectul obiectului juridic şi al gravităţii, astfel că ele nu puteau fi
prevăzute laolaltă şi sub o identică denumire; dimpotrivă, se impunea ca cele două fapte să fie
incriminate distinct, sub denumiri diferite. Îndeosebi, trebuie să subliniem că învinuirea
mincinoasă, în oricare dintre modalităţile ei, apare ca o faptă incomparabil mai gravă decât o
simplă inducere în eroare a organelor judiciare, căci, pentru autorul unei învinuiri mincinoase,
inducerea în eroare organele judiciare reprezintă doar un scop imediat sau, altfel spus, un
simplu mijloc pentru atingerea altui scop, mediat, acela de a distruge reputaţia şi viaţa
persoanei învinuite pe nedrept, expunând-o nu doar unor anchete nejustificate, ci şi riscului de
a-şi pierde aproape toate drepturile, inclusiv dreptul la libertate.
În ce priveşte a treia cerinţă, aceasta a fost greşit formulată. În orice caz, cerinţa nu
poate fi aceea care se desprinde din text, anume ca făptuitorul să cunoască că sesizarea este
nereală. Din moment ce se porneşte de la premisa că s-a făcut o sesizare, se înţelege că acea
sesizare există cu adevărat, deci e reală. Prin urmare, cerinţa logică este alta, anume aceea ca
făptuitorul să ştie că fapta care a făcut obiectul sesizării nu există, ori nu a fost săvârşită de cel
învinuit.
În raport cu această cerinţă logică, se impune precizarea că făptuitorul nu poate fi tras la
răspundere, dacă se dovedeşte că el a fost de bună-credinţă. În acest sens, s-a decis că, dacă
făptuitorul a crezut, în mod eronat, că fapta există ori că a fost săvârşită de cel acuzat,
infracţiunea de denunţare calomnioasă nu subzistă17.
În a doua variantă tip (alin.2), elementul material se realizează în două modalităţi
alternative, anume fie prin producerea de probe, fie prin ticluirea de probe.
15
Jud. Sibiu, sent. pen. nr.2161/1972, publicată în „Revista română de drept”, nr.4/1975, p.50,
cu note de I. Bleahu (I) şi T. Antoniu (II); în acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, Infracţiuni
contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p.23 şi urm.; G.
Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.227.
16
O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în „Revista română de drept”,
nr.8/1972, p.36.
17
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.2153/1995, publicată în „Dreptul” nr. 8/1996,
p.141.
10
Producerea de probe presupune depunerea acestora la organul de cercetare sau de
urmărire penală ori la instanţa de judecată. Dacă mijlocul de probă „produs” de făptuitor
constă într-un înscris fals, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare va intra în
concurs cu infracţiunea de uz de fals şi, eventual, chiar cu o infracţiune de fals în înscrisuri,
dacă se dovedeşte făptuitorul este acela care a întocmit înscrisul.
Ticluirea de probe presupune crearea unei aparenţe care ar putea fi luată drept probă în
acuzare - de exemplu, depunerea în locuinţa celui suspectat de comiterea unui omor a unui
obiect care aparţinuse victimei.
În această modalitate, există două cerinţe esenţiale, şi anume:
- cerinţa ca proba „produsă” ori „ticluită” să fie nereală;
- cerinţa ca făptuitorul să fi acţionat fie în scopul de a dovedi existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală, fie în scopul de a dovedi săvârşirea acesteia de către o
anumită persoană.
Totuşi, necesitatea înscrierii în text a celei de a doua cerinţe este discutabilă. În contra
ei, se poate observa că o cerinţă esenţială presupune, cu necesitate, o probă distinctă de proba
elementului material, ceea ce nu este cazul aici. Din moment ce s-a dovedit că proba
„produsă” ori „ticluită” este nereală, singura concluzie care se impune este aceea că
făptuitorul a urmărit să inducă în eroare organul judiciar, fie cu privire la existenţa faptei, fie
cu privire la persoana sau persoanele care au comis-o. Existenţa unui al treilea scop este,
logic, exclusă - ceea ce înseamnă că organul judiciar nu mai trebuie să aducă alte dovezi. Cu
alte cuvinte, este suficient să se fi dovedit că proba este nereală şi persoana (persoanele) care
au produs-o sau au ticluit-o.
Cu toate acestea, cele două scopuri au o gravitate diferită - motiv pentru care ele nu
puteau fi prevăzute alternativ. Nu este acelaşi lucru dacă proba nereală este produsă ori
ticluită, exclusiv în scopul de a induce sau menţine în eroare organul judiciar, cu privire la
existenţa unei infracţiuni sau, dacă făptuitorul a urmărit, în plus, să sprijine o învinuire
mincinoasă, expunând persoana învinuită unor urmări total nefaste.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei.
Infracţiunea poate avea şi o urmare secundară, care constă în violarea unor drepturi
personal nepatrimoniale (dreptul la demnitate, dreptul la libertate şi siguranţă etc.).
Totuşi, având în vedere că existenţa acestei infracţiuni nu este condiţionată de apariţia
vreunui rezultat, trebuie să conchidem că inducerea în eroare a organelor judiciare este o
infracţiune formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie care, potrivit unei opinii18, poate fi numai
directă, iar potrivit altei opinii19, poate fi şi indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul înregistrării denunţului sau plângerii la
organul competent; sau, în momentul în care se produc ori se ticluiesc probele nereale 20.
18
M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj Napoca,
1985, p.301.
19
N. Iliescu, Denunţarea calomnioasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.
IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.173; Gh. Dărângă, D.
Lucinescu, op. cit, p.113; A. Filipaş, Consideraţii privind infracţiunea de denunţare
calomnioasă, Analele Universităţii Bucureşti, nr.2/1973, p.102.
20
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2657/1972, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1972, p.366.
11
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
3.5. Cauza de nepedepsire
Potrivit art.268 alin.(3) C.pen., făptuitorul nu se pedepseşte, dacă declară, înainte de
reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana împotriva celui
faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea
sau probele sunt nereale.
Cauza are caracter personal şi profită numai celui care a făcut retractarea.
4. FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI
4.1. Concept
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este prevăzută în art.269 C.pen. şi constă în
ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de
libertate.
În Codul penal anterior, exista infracţiunea de favorizarea infractorului, care era
prevăzută în art.264 şi era definită ca ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită
înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul
infracţiunii.
Sub imperiul acelui cod, doctrina făcea distincţie, în raport cu scopul urmărit de
favorizator, între favorizarea personală şi favorizare reală: cea dintâi urmărea să îngreuneze
sau să zădărnicească urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei; cea de a doua
urmărea să asigure infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Însă, în prezent, ca o consecinţă a modificării definiţiei, infracţiunea cuprinde numai
faptele de favorizare personală. În ce priveşte faptele de favorizare reală, acestea cad,
actualmente, sub incidenţa art.270 C.pen., care incriminează tăinuirea.
De asemenea, noul Cod penal a adus unele modificări de ordin terminologic, în sensul
că s-a renunţat la folosirea noţiunilor de „infracţiune” şi „infractor” în favoarea celor de „faptă
prevăzută de legea penală” şi de „făptuitor”. În ce priveşte înlocuirea noţiunii de „infracţiune”
cu cea de „faptă prevăzută de legea penală”, aceasta nu era necesară, dacă ţinem seama că, în
concepţia formală asupra noţiunii de infracţiune, prin infracţiune se înţelege o faptă prevăzută
de legea penală (în concepţia formală, cele două noţiuni, „infracţiune” şi „faptă prevăzută de
legea penală”, sunt sinonime). În schimb, se justifică înlocuirea denumirii de „infractor” în
aceea de „făptuitor” - deoarece, pentru existenţa „infractorului” nu este suficient să se
dovedească că fapta concretă corespunde întrutotul faptei-model, ci mai trebuie să se
dovedească că făptuitorul îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal
(mai precis, trebuie să se dovedească faptul că, în concret, nu operează vreo cauză care
înlătură vinovăţia, adică o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate).
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este, la fel şi nedenunţarea ori omisiunea
sesizării, o infracţiune corelativă, dependentă de preexistenţa altei infracţiuni, numită
„infracţiune principală”.
12
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este, de asemenea, o infracţiune subsidiară -
ceea ce înseamnă că ea se poate reţine, numai în caz că fapta nu este susceptibilă de o altă
încadrare juridică (de exemplu, mărturie mincinoasă, înlesnirea evadării etc.)
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Obiectul juridic generic constă în obligaţia pe care o are orice cetăţean de a nu îngreuna
sau împiedica înfăptuirea justiţiei penale.
Obiectul juridic special constă în obligaţia pe care o are orice cetăţean de a nu ajuta un
„făptuitor” să se sustragă de la cercetarea penală sau de la executarea pedepsei ori a unei
măsuri privative de libertate.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Deoarece legea nu distinge, subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana vătămată
prin infracţiunea principală21. De asemenea, subiect activ poate fi şi avocatul făptuitorului, în
caz că oferă ajutor acestuia, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei22.
Însă, fiind vorba de o infracţiune corelativă, subiectul activ nu poate fi autorul sau alt
participant la infracţiunea principală - deoarece actele de autofavorizare nu cad sub incidenţa
legii penale23.
a) Elementul material se realizează prin orice acţiune care poate fi caracterizată ca un
ajutor dat făptuitorului24.
Favorizatorul poate fi condamnat, chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a fost trimis în
judecată pentru fapta săvârşită25 - aceasta, deoarece, prin făptuitor se înţelege o persoană
care a săvârşit anterior o infracţiune26, fără a interesa dacă el răspunde sau nu penal.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele comise de acesta
sau numai la o parte din ele 27. De asemenea, nu interesează dacă urmărirea penală a început
sau nu, nici dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare 28. Cu toate acestea, este
21
N. Iliescu, Favorizarea infractorului, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.
IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.215.
22
nr.11/1980, p.66.
23
N. Iliesccu, op.cit., p.215; S. Petrovici, Favorizarea infractorului cu specială privire la
infracţiunile contra interesului obştesc, în „Studii juridice”, Editura Academiei Române,
24
Dacă ajutorul constă într-o omisiune, se schimbă încadrarea juridică a faptei în nedenunţare,
omisiunea sesizării etc.
25
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2658/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.10/1975, p.69.
26
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr. 1072/2002, publicată în „Revista de Drept
Penal” nr.3/2003, p.117.
27
nr.10/1969, p.159.
28
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1469/1973, publicată în Culegerea de decizii pe anul
13
necesar ca procesul penal să se afle cel puţin în faza actelor premergătoare , fiindcă, în caz
contrar, nu se mai poate susţine că fapta ar împiedica înfăptuirea justiţiei.
Ajutorul poate fi material sau moral, direct sau indirect (prin intermediul unei alte
persoane) şi poate consta, de exemplu, în ascunderea cuţitului cu care s-a săvârşit un omor 29;
în întocmirea unor acte fictive pentru ca gestionarul să acopere delapidarea pe care a săvârşit-
o30; în transportul produselor, după săvârşirea furtului, pentru a asigura infractorilor sacii cu
cafea proveniţi din furt31; în recunoaşterea nereală a comiterii unei infracţiuni, pentru a
zădărnici urmărirea penală împotriva adevăraţilor vinovaţi32etc.
Ajutorul trebuie să fie dat fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii
infracţiunii – fiindcă, în caz contrar, fapta constituie complicitate la infracţiunea principală.
Întrucât favorizatorul nu participă la producerea pagubei, el nu poate fi obligat la plata
despăgubirilor civile33
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este deci o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv
Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop34.

Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se acordă ajutor unui „făptuitor”.
Nu interesează dacă favorizatorul a reuşit sau nu să îngreuneze sau să zădărnicească
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate să depăşească pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea principală - alin.2.
4.5. Cauza specială de nepedepsire
1973, p.430.
29
nr.8/1975, p.71.
30
nr.3/1983, p.72.
31
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 72/1976, publicată în Repertoriu II, p.164.
32
C.Ap. Bucureşti, Dec.pen. nr.216/1996, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.4/1996,
p.146.
33
A se vedea L. Dincu, A. Dincu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, în
„Revista română de drept”, nr. 11/1983, p.30.
34
A se vedea N.Iliescu, op.cit., p.221; în acelaşi sens, V. Dobrinoiu, N.Conea, op.cit., p.195
ş.a.
14
Potrivit art.269 alin.(3) C.pen., favorizarea săvârşită de un membru de familie
pedepseşte. Raţiunea cauzei de nepedepsire se găseşte în raporturile specifice care există între
membrii unei familii.
Potrivit art.177 alin. (1) C.pen., prin membru de familie se înţeleg:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care stabilit relaţii asemănătoare acelora între soţi sau dintre părinţi
şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Potrivit art.177 alin. (2) C.pen., dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de
familie se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport
cu rudele fireşti.
5. TĂINUIREA
5.1. Concept.
Infracţiunea de tăinuire este prevăzută în art.270 C.pen. şi constă în primirea,
dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a
cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de tăinuire figura printre infracţiunile contra
patrimoniului, fiind prevăzută în art.221.
În ce priveşte definiţia acestei infracţiuni, putem sesiza că noul Cod penal român a
adus două modificări: 1) a eliminat cerinţa ca făptuitorul să fi urmărit obţinerea, pentru sine
sau pentru altul, a unui folos material; 2) în ce priveşte cerinţa ca făptuitorul să fi cunoscut că
bunul provine din săvârşirea altei infracţiuni, aceasta nu mai este obligatorie - deoarece,
potrivit noii, este suficient ca agentul să fi prevăzut că bunul tăinuit provine din săvârşirea
unei infracţiuni.
La fel ca şi favorizarea infractorului, omisiunea sesizării ori nedenunţarea, infracţiunea
de tăinuire este o infracţiune corelativă, accesorie, dependentă de o altă infracţiune,
considerată „infracţiune principală”, din care provine bunul tăinuit.

A. Obiectul
a) Obiectul juridic
În mod corect, noul Cod penal a schimbat clasificarea infracţiunii de tăinuire,
transformând-o dintr-o infracţiune contra patrimoniului într-o infracţiune contra înfăptuirii
justiţiei.
Vechea clasificare nu avea nicio justificare, ci fusese acceptată pur şi simplu, pentru
singurul considerent că şi alţi legiuitori europeni au procedat la fel, adică au înscris tăinuirea
printre infracţiunile contra patrimoniului. Cu timpul, însă, doctrina a observat că, departe de a
fi o infracţiune contra patrimoniului, tăinuirea este prin excelenţă o infracţiune contra
justiţiei35.
35
F. Antolisei, Diritto penale, Parte speciale, Giuffre Editore, Milano, 1996, vol. I, p.416.
15
Însă, trebuie să subliniem că această observaţie este valabilă pentru toate infracţiunile
corelative, iar nu doar pentru tăinuire. Cu alte cuvinte, infracţiunile corelative sunt, toate, fără
nicio excepţie, fapte care îngreuiază sau împiedică îndeplinirea atribuţiilor judiciare - ceea ce
înseamnă că obiectul lor juridic constă într-o obligaţie generală, pe care o are orice cetăţean,
de a sprijini sau, cel puţin, de a nu împiedica înfăptuirea justiţiei.
Cât priveşte obiectul juridic al tăinuirii, acesta constă în obligaţia ce revine oricărei
persoane de a nu împiedica îndeplinirea atribuţiilor ce revin organelor judiciare, cu privire la
recuperarea prejudiciului sau, după caz, cu privire la executarea măsurii de siguranţă a
confiscării speciale.
b) Obiectul material
Vreme îndelungată, doctrina a considerat că „bunurile care pot forma obiectul material
al tăinuirii sunt numai cele mobile (lucruri, animale, bani etc.), nu şi cele imobile, care în mod
firesc nu pot fi tăinuite (ascunse)” 36. De asemenea, ea a considerat că bunurile care pot forma
obiectul material al tăinuirii sunt numai cele corporale (materiale), nu şi bunurile
incorporale37.
Dar, odată cu apariţia infracţiunii de spălarea banilor, această concepţie a fost
abandonată. Acest lucru rezultă, fără nici un dubiu, din prevederile art.2 lit. c din Legea
nr.656/2002, în care se precizează că „prin bunuri se înţelege bunurile corporale sau
necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu
ori un drept cu privire la acestea”.
Însă, noua concepţie este greşită.
În ce priveşte bunurile imobile, este evident că acestea nu pot constitui obiect material
al tăinuirii. Chiar dacă dispoziţia de incriminare nu face precizări în acest sens (ceea ce lasă
loc concluziei contrare), totuşi, logic, este exclus ca tăinuirea să aibă ca obiect un bun imobil
(construcţie sau teren), care este de aşa natură, încât se află întotdeauna „la vedere”, în public
- deci nu se poate „tăinui” (ascunde). Ceea ce se poate „ascunde” sau „disimula” [art.29 alin.
(1) lit.b din Legea 656/2002] este numai persoana proprietarului sau a altui titular de drepturi
asupra unui asemenea bun. Însă, ascunderea titularului dreptului nu este posibilă printr-o
infracţiune de tăinuire, ci numai printr-un act „simulat”, adică printr-un act fals de transfer al
proprietăţii - care nu se poate pedepsi, deoarece „simulaţia” este reglementată de Codul civil
(art.1289-1294). Dar, chiar în caz că „simulaţia” ar fi interzisă, ea tot nu ar putea fi pedepsită,
repetăm, ca infracţiune de tăinuire - fiindcă, indiferent dacă legea o admite sau nu, „simulaţia”
rămâne ceea ce este, adică un fals în înscrisuri. Pe de altă parte, nu este posibil nici ca
tăinuirea (spălarea banilor) să fie transformată într-o infracţiune complexă, care să absoarbă
falsul în înscrisuri - şi aceasta, fiindcă, aşa cum s-a observat încă de multă vreme 38, falsurile în
înscrisuri nu pot fi analizate ca nişte mijloace oarecare de săvârşire a altei infracţiuni. Orice
fals în înscrisuri se prezintă ca o infracţiune-obstacol, care îşi păstrează întotdeauna
individualitatea (autonomia), neputând nici să absoarbă şi nici să fie absorbită într-o altă
infracţiune. Or, întrucât este inadmisibilă o asemenea absorbţie, în mod implicit, este exclus
ca tăinuirea să aibă ca obiect material un bun imobil.
În ce priveşte „bunurile incorporale”, trebuie să observăm, pe de o parte, că această
sintagmă provine din dreptul roman, în care ea desemna un drept subiectiv 39, nicidecum un
36
V. Dongoroz, Tăinuirea, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de V.Dongoroz
ş.a., vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.570.
37
M. Véron, Droit pénal spécial, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, p. 249; Jean Pradel, Michel
Danti-Juan, Manuel de droit pénal spécial, Ed. Cujas, Paris, 2001, p.601.
38
D. de Vabres, Essai sur la notion de prejudice dans la théorie generale de faux
documentaire, Paris, 1943, p.31.
39
A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome III, Paris,
1926, p.59-60.
16
lucru, şi, pe de altă parte, că înţelesul actual al acestei sintagme este incert. Dacă pornim totuşi
de la premisa că, prin „bun incorporal”, se înţelege azi un lucru nepalpabil, atunci se impune
să distingem între două categorii de lucruri nepalpabile, şi anume: lucrurile care au o existenţă
fizică, obiectivă (cum sunt, de exemplu, diversele forme de energie) - care pot constitui obiect
material al tăinuirii (evident, cu condiţia ca ştiinţa să ofere mijloacele necesare, pentru
stocarea sau retransmiterea lor); şi lucrurile care au existenţă ideală, subiectivă (aşa cum sunt
informaţiile) - care nu pot constitui obiect material al tăinuirii .
Cu privire la aceste din urmă „bunuri incorporale”, este, poate, util să reamintim că
jurisprudenţa franceză a decis multă vreme că tăinuirea poate avea ca obiect material o
informaţie (privind un secret de fabricaţie, un secret fiscal etc.). Însă, după cum arată
profesorul Michel Véron40, asemenea soluţii au provocat mari dezbateri, până când, sub
influenţa doctrinei, Curtea de Casaţie a pus capăt „derivei” şi a redat tăinuirii caracterul său
material, pronunţându-se, categoric, în sensul că numai suportul material al informaţiei, iar nu
şi informaţia propriu-zisă, poate constitui obiect material al tăinuirii. În ce ne priveşte, am
adăuga în susţinerea acestui punct de vedere observaţia că, nefiind „materiale”, informaţiile
nu pot constitui „obiectul material” al niciunei infracţiuni; ele pot constitui, cel mult, obiectul
juridic al unei infracţiuni - şi, aceasta, numai în caz că e vorba de informaţii protejate, cu
caracter secret. Însă, aşa cum bine se cunoaşte, pentru protecţia unor asemenea informaţii,
există dispoziţii de incriminare speciale (divulgarea secretului economic, divulgarea secretului
profesional, violarea secretului corespondenţei, trădarea prin transmitere de secrete etc.), care
se aplică cu prioritate - ceea ce înseamnă că, în mod complet greşit, instanţele franceze au
aplicat dispoziţia care incriminează tăinuirea, pentru a asigura protecţie unor informaţii
secrete.
În fine, tot cu privire la obiect material al tăinuirii, mai trebuie să subliniem faptul că
nu este necesar ca lucrul „primit”, „dobândit” etc. să fie exact lucrul provenit din infracţiunea
principală. Se consideră „bunuri tăinuite” şi lucrurile care iau locul celor provenite din
infracţiunea anterioară - de exemplu, banii rezultaţi din vânzarea lucrurilor furate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
Subiect activ al tăinuirii poate fi, în principiu, orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ al tăinuirii persoana care a participat, în
orice calitate (autor, instigator, complice), la săvârşirea infracţiunii principale. Deşi nu este
expres prevăzută de lege, această regulă se impune logic, în virtutea a cel puţin trei
argumente: cel dintâi argument este acela că auto-favorizarea (reală sau personală) nu
constituie infracţiune (actele auto-favorizare nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii
de favorizarea infractorului); al doilea argument este acela că participantul la infracţiunea
principală devine deţinător al bunului, prin însăşi săvârşirea acelei fapte 41, astfel că pedepsirea
lui şi pentru infracţiunea de tăinuire s-ar analiza ca o violare a principiului non bis in idem,
care interzice aplicarea a două pedepse, pentru o identică faptă; în fine, al treilea argument
este acela că, în Europa, această regulă este promovată de doctrina dominantă 42 şi este, de
asemenea, consacrată explicit în art.648-bis din Codul penal italian.
b) Subiectul pasiv
Subiect pasiv al tăinuirii este statul, întrucât acesta deţine monopolul îndeplinirii
serviciul public de justiţie.
A. Latura obiectivă
40
M. Véron, op. cit., p.249.
41
V. Dongoroz, Tăinuirea, în op.cit., p.571.
42
M. Veron, op.cit., p.269; Ph.. Conte, op.cit., p.376 ş.a.
17
a) Elementul material
Conform definiţiei, tăinuirea se poate realiza în patru modalităţi alternative, şi anume:
primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun.
„Primirea” presupune luarea în stăpânire la bunului. De regulă, primirea implică un
contact material cu bunul. Totuşi, nu este obligatoriu să existe un asemenea contact. De altfel,
deşi majoritatea specialiştilor consideră că tăinuirea presupune, cu necesitate, un contact
material cu bunul, se poate constata că jurisprudenţa a lărgit continuu sfera actelor de tăinuire,
astfel că, în prezent, este suficient ca agentul să fi avut, chiar şi numai pentru un timp foarte
scurt, puterea de a dispune de lucru - de exemplu, s-a decis că răspunde pentru tăinuire acela
care a pus la dispoziţia unui escroc contul său bancar, ajutându-l astfel să transfere sumele de
bani obţinute din infracţiune43; sau, acela care a intermediat cumpărarea unui obiect de artă
furat44 etc.
„Transformarea” constă fie în schimbarea înfăţişării bunului, fie într-o modificare
substanţială a lui (de exemplu, bunul este topit sau prelucrat). În această modalitate, tăinuirea
implică, întotdeauna, un contact material cu bunul.
„Înlesnirea valorificării” presupune îndeplinirea unor acte de pregătire (materială) a
tăinuirii propriu-zise - de exemplu, darea unui anunţ de vânzare, în găsirea unui cumpărător
etc.
Cât priveşte „dobândirea”, se impune să sesizăm, pentru început, că acest termen este
greşit utilizat în text şi că, tot în mod greşit, doctrina majoritară 45 consideră că, în definiţia
tăinuirii, termenul „dobândire” ar avea acelaşi înţeles ca în dreptul civil, adică ar desemna un
contract translativ de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc.). În acest sens,
putem face două observaţii: prima este aceea că acordul care intervine între tăinuitor şi
participantul la infracţiunea principală apare ca un act lovit de nulitate absolută şi care, în
consecinţă, este lipsit de efecte juridice - deci nu poate nici crea şi nici stinge vreun drept; a
doua este aceea că tăinuirea nu este o infracţiune bilaterală (cu subiect activ plural) şi, ca
urmare, în definiţia ei (legală sau doctrinală), nu ar trebui să mai figureze cuvinte sau expresii
precum „dobândirea”, „încheierea unui contract” etc. - care indică o acţiune realizată în
comun, de două sau multe persoane. Infracţiunea de tăinuire se poate săvârşi de un singur
autor, iar acest lucru ar trebui să rezulte, cu claritate, din definiţia ei. Mai exact, din definiţie
ar trebui să rezulte, cu claritate, că, în acest caz, fapta constă într-o promisiune de tăinuire,
care intervine după consumarea infracţiunii principale şi care, din acest motiv, nu se poate
pedepsi ca act de complicitate - ceea ce înseamnă că „dobândirea” desemnează, în ultimă
instanţă, un act de pregătire morală a tăinuirii propriu-zise.
În fine, o discuţie aparte se impune cu privire la folosirea bunului. Astfel, fiindcă
printre modalităţile de săvârşire a tăinuirii nu figurează şi folosirea, unele instanţe au
considerat că fapta de a trage profit de pe urma unei infracţiuni nu se încadrează printre acelea
care realizează elementul material al tăinuirii - de exemplu, s-a dispus achitarea inculpatului
care a profitat de băutura şi ţigările cumpărate de un alt inculpat, din banii rezultaţi din
vânzarea unui bun sustras de acesta46. Însă, o asemenea soluţie ni se pare extrem de
discutabilă, ţinând seama că folosirea lucrului (inclusiv pentru consum, ca hrană) presupune,
cu necesitate, „primirea” lui. Iar apoi, în speţă, se putea vorbi nu numai de „primirea”, dar şi
de ,,dobândirea” unor lucruri provenite dintr-o infracţiune, având în vedere că, în conformitate
cu legea civilă, posesia bunurilor mobile face să se nască o prezumţie de proprietate. Cât
43
C.A., Paris, 13 feb. 1990 (decizia este citată de Ph. Conte, op. cit., p.370).
44
Cass. Crim., 14 feb. 1991 (decizia este citată de Ph. Conte, op. cit., p.370).
45
V. Dongoroz, op. cit., p.572; A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială,
Editura All Beck, 2005, p.265 ş.a.
46
C.Ap. Bacău, Dec. pen. nr.84/A/1996, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/1998,
p.152.
18
priveşte faptul că bunurile consumate nu erau exact cele furate, acest fapt nu înlătură existenţa
infracţiunii de tăinuire, deoarece, aşa cum deja am arătat, se consideră „bunuri tăinuite” şi
lucrurile care iau locul celor provenite din infracţiunea principală.
Totuşi, pentru a evita asemenea soluţii, legiuitorul nostru ar putea să urmeze exemplul
legiuitorului francez, care a incriminat distinct fapta de a folosi un lucru provenit dintr-o
infracţiune, prevăzând-o în art.321-1 alin.2 C.pen., ca o variantă asimilată a infracţiunii de
tăinuire.
Cerinţa esenţială
Printre cerinţele esenţiale de existenţă a infracţiunii de tăinuire a figurat, multă vreme,
şi aceea ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul primit, dobândit etc. provine din săvârşirea unei
infracţiuni.
O atare cerinţă a ridicat însă trei întrebări: 1) dacă infracţiunea subzistă şi în caz că
agentul nu a cunoscut, de la început, provenienţa ilicită a bunurilor; 2) dacă ceea ce trebuie să
cunoască agentul este însuşi caracterul penal al faptei din care provine bunul, ori este suficient
ca el să cunoască că acea faptă face obiectul unei anchete sau, în general, al unui proces penal,
indiferent în ce fază s-ar afla acesta; 3) cum se poate proba existenţa cunoaşterii necesare.
La prima întrebare, răspunsurile au fost diferite. Jurisprudenţa mai veche considera că
trebuie să răspundă pentru tăinuire şi acela care continuă să deţină bunul, după ce a aflat că el
provine dintr-o infracţiune. Această opinie a fost împărtăşită şi de doctrina noastră 47. Totuşi,
începând din anii '70, s-a produs un reviriment, unele jurisprudenţe (de exemplu, cea
franceză) pronunţându-se în sensul că, pentru existenţa tăinuirii, este absolut necesar ca
agentul să fi cunoscut, de la început, adevărata provenienţă a bunului. După părea noastră,
această din urmă soluţie se impune logic, având în vedere că cerinţele incriminării trebuie să
fie îndeplinite la momentul săvârşirii faptei. În orice caz, îndeplinirea lor ulterioară nu poate
să confere faptei, retroactiv, caracter penal.
La a doua întrebare, răspunsurile au fost, de asemenea, diferite. Într-o concepţie mai
veche (Chaveau et Hélie), se considera că ceea ce trebuie să cunoască agentul este însăşi
existenţa infracţiunii principale şi că, în consecinţă, nu ar putea să existe tăinuire, decât dacă
s-a constatat, printr-o hotărâre anterioară de condamnare, săvârşirea infracţiunii principale.
Totuşi, cu timpul, s-a observat că, raţionând astfel, se nesocoteşte scopul incriminării, care
este acela de a asigura înfăptuirea, fără imixtiuni, a justiţiei penale; or, în raport cu scopul
urmărit de legiuitor, apare ca lipsit de relevanţă faptul că autorul infracţiunii principale nu a
fost găsit vinovat sau că, în privinţa sa, operează o cauză care înlătură răspunderea penală; în
raport cu scopul incriminării, ceea ce interesează este doar faptul că s-a deschis o anchetă cu
privire la fapta principală şi că, prin actele de tăinuire, se stânjeneşte sau se împiedică
activitatea organelor judiciare. Trebuie să subliniem însă că, această din urmă concepţie, care
este în prezent dominantă, pretinde să se facă dovada că există, cel puţin, un act oficial de
sesizare sau auto-sesizare, cu privire la infracţiunea principală.
La a treia întrebare, răspunsurile sunt, în continuare, diferite. Jurisprudenţa mai admite
şi azi că proba cunoaşterii necesare ar putea să se rezume la o simplă prezumţie de fapt - de
exemplu, la stabilirea faptului că agentul a cumpărat bunul la un preţ foarte scăzut; sau, fără
factură; ori, că a cumpărat de la o persoană care, în mod normal, nu ar putea să posede acel
bun. Totuşi, în Europa Occidentală, o atare practică a stârnit protestele doctrinei 48, care a
observat că acestea sunt doar indicii de vinovăţie şi că se impune ca probatoriul să fie întregit
47
A se vedea N. Iliescu, Favorizarea infractorului, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal
român” de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1972, p. 221.
48
A se vedea M. Véron, op. cit., p.251; J. Pradel, M. Danti-Juan, op. cit., p.606; în acelaşi
sens, C.Ap. Iaşi, Dec. pen.570/2000, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/2001, p.150-
151.
19
prin alte mijloace de probă (mărturii, înscrisuri etc.), fiindcă, în caz contrar, soluţia apare ca
lipsită de temei. În România, însă, doctrina dominantă nu s-a limitat să accepte o asemenea
practică, dar a susţinut chiar ridicarea ei la rang de lege.
În consecinţă, potrivit noii definiţii (art.270 C.pen.), nu mai este obligatoriu ca
tăinuitorul să fi cunoscut că bunul provine dintr-o infracţiune. Noul text defineşte tăinuitorul
ca „o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta (bunul -
sublinierea noastră) provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală” - de unde
urmează că, actualmente, cerinţa cunoaşterii provenienţei lucrului nu mai este obligatorie şi,
implicit, nici esenţială. Cu alte cuvinte, ea a devenit o cerinţă facultativă, pur formală - aşa
cum dovedeşte faptul că, actualmente, pentru existenţa tăinuirii, este suficient ca organul
judiciar să aprecieze că făptuitorul a „prevăzut” provenienţa ilicită a bunului.
Dar, din moment ce cunoaşterea provenienţei ilicite a bunului nu mai reprezintă o
cerinţă esenţială de existenţă a tăinuirii şi, din moment ce este suficient ca instanţa să
aprecieze că făptuitorul putea „să prevadă” că bunul că lucrul provine dintr-o infracţiune,
singura concluzie care se poate desprinde este aceea că, în România, tăinuirea apare,
actualmente, ca un caz de răspundere obiectivă, fără vinovăţie. O atare concluzie se impune
cu atât mai mult cu cât, în cazul tăinuirii, nu poate fi vorba de nicio „prevedere”. Dacă ţinem
seama că verbul „a prevedea” se poate folosi numai cu privire la fapte viitoare, iar nu şi cu
privire la fapte deja petrecute, putem lesne înţelege că, în realitate, noua definiţie instituie o
prezumţie de culpă, în sarcina oricărei persoane care dobândeşte un bun la un preţ redus, fără
factură etc.
În consecinţă, trebuie să subliniem că o atare incriminare nesocoteşte principiului
vinovăţiei (nullum crimen sine culpa), ca şi orice regulă a probaţiunii - căci, logic, este
inacceptabil să se formuleze o concluzie privind vinovăţia, în temeiul unei singure deducţii
probatorii. Probaţiunea pretinde, cu necesitate, convergenţa unor deducţii probatorii
independente, diferite ca origine.
b) Urmarea imediată. Potrivit opiniei dominante în doctrina noastră, tăinuirea ar avea
ca urmare imediată „trecerea bunului în altă sferă patrimonială” 49 – de unde s-ar deduce că
infracţiunea de tăinuire este o infracţiune de rezultat, a cărei urmare imediată constă într-o
pagubă.
Însă, această afirmaţie este greşită, aşa cum demonstrează faptul că, în conţinutul
patrimoniului, intră doar drepturile, iar nu şi bunurile asupra cărora poartă aceste drepturi
(patrimoniul, reamintim, este definit ca o universalitate juridică). Or, din moment ce admitem
că drepturile nu se pot naşte din infracţiuni, admitem, în mod implicit, bunul rămâne în
patrimoniul adevăratului proprietar, fără a interesa cine exercită posesia asupra lui.
În realitate, tăinuirea este o infracţiune formală, de simplă acţiune, care produce
întotdeauna două urmări, şi anume: o urmare principală – care rezidă într-o stare de pericol
pentru înfăptuirea justiţiei; şi o urmare secundară – care coincide cu urmarea infracţiunii
principale.
În ce priveşte urmarea secundară a tăinuirii, aceasta constă, de regulă, tot într-o stare
de pericol, având în vedere că infracţiunile principale sunt infracţiuni formale (luare de mită,
trafic de stupefiante etc.). Numai în caz că infracţiunea principală ar fi o infracţiune de
rezultat (de exemplu, înşelăciune), urmarea secundară a tăinuirii ar putea să rezide într-o
daună (o pagubă) cauzată subiectului pasiv al infracţiunii principale.
În acest din urmă caz, tăinuitorul va răspunde civilmente, în limita valorii bunurilor
tăinuite50.
49
A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, Editura Tirajul, Bucureşti, 1939, p.572; în acelaşi
sens, a se vedea A. Boroi, I. Nistoreanu, op. cit., p.266.
50
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1555/1977, publicată în „Repertoriu alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii
20
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de tăinuire se comite cu intenţie.
5.4. Forme.
Tentativa de tăinuire nu este incriminată.
Doctrina dominantă51 susţine că tentativa de tăinuire ar fi posibilă, dar că legiuitorul ar
fi considerat că nu este necesar să pedepsească tentativa de tăinuire.
Însă, chiar de la prima vedere, devine evident că această afirmaţie nu este întrutotul
exactă.
Ea este exactă, numai dacă ne referim, în mod strict, la modalitatea „transformării”
bunului - căci, acţiunea de transformare are întotdeauna o anumită durată (ea prezintă deci un
iter criminis), astfel că, în această modalitate, tăinuirea apare ca o infracţiune de execuţie
lentă, la care tentativa este posibilă (se poate concepe un început de transformare).
Dimpotrivă, dacă ne referim la celelalte modalităţi, afirmaţia de mai sus devine falsă.
În ce priveşte modalitatea „primirii” bunului, putem observa că, în această modalitate,
tăinuirea se prezintă ca o infracţiune instantanee, de execuţie promptă, la care tentativa nu este
posibilă (nu se poate concepe un început de primire).
În ce priveşte modalitatea „dobândirii”, aceasta se rezumă, cum am arătat, la o
promisiune de tăinuire - ceea ce înseamnă că, şi în acest caz, tăinuirea se prezintă ca o
infracţiune instantanee, de execuţie promptă, la care tentativa nu este posibilă (nu se poate
concepe un început de promisiune). În plus, ţinând seama că promisiunea de tăinuire apare ca
un act de pregătire morală a tăinuirii propriu-zise, trebuie să conchidem că, în modalitatea
„dobândirii”, tăinuirea se prezintă ca o infracţiune cu consumare anticipată.
În ce priveşte „înlesnirea valorificării”, putem iarăşi observa că, în această modalitate,
tăinuirea se prezintă tot ca o infracţiune instantanee, de execuţie promptă, la care tentativa nu
este posibilă (nu se poate concepe un început de înlesnire). În plus, ţinând seama că, în
concret, fapta constă în acte de pregătire materială a tăinuirii propriu-zise, trebuie să
conchidem că, în această modalitate, tăinuirea se prezintă, de asemenea, ca o infracţiune cu
consumare anticipată.
Prin urmare, în mod greşit, se susţine că legiuitorul nu ar fi incriminat şi formele
atipice ale infracţiunii de tăinuire; în realitate, el a asimilat formei consumate toate actele de
pregătire, atât cele de pregătire materială cât şi cele de pregătire morală.
Am adăuga totuşi că, în opinia noastră, pedepsirea simplei promisiuni de tăinuire,
făcută ulterior consumării infracţiunii principale, reprezintă o exagerare inutilă şi care
nesocoteşte vădit regula că simpla gândire nu se pedepseşte - cogitationis poenam nemo
patitur.
5.5. Sancţiuni. Limita maximă specială. Cauza de impunitate.
Tăinuirea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani sau cu amendă.
Conform art.270 alin. (2) C.pen., pedeapsa pentru tăinuire nu poate să depăşească
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.
Conform art.270 alin. (3) C.pen., tăinuirea săvârşită de un „membru de familie” nu se
pedepseşte (sintagma „membru de familie” are înţelesul prevăzut în art.177 C.pen.)
1976 -1980” de Vasile Papadopol şi Mihai Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

51
V. Dongoroz, Tăinuirea, în op.cit., p.575; în acelaşi sens, G. Fiandaca, E. Musco, op.cit.,
p.231; Ph. Conte, op. cit., p.374.
21
6. OBSTRUCŢIONAREA JUSTIŢIEI
6.1. Concept.
Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei este prevăzută în art.271 C.pen., în două
variante tip, prevăzute în alin.(1) lit.a şi b.
În prima variantă tip [art.271 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea de obstrucţionarea
justiţiei constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale,
împiedică, fără drept, organul de urmărire penală sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii,
un act procedural.
În a doua variantă tip [art.271 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea de obstrucţionarea
justiţiei constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale, refuză
să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau
în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
Conform alin.(2) al art.271 C.pen., dispoziţiile din alin.(1) nu se aplică persoanei
urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal.
Obstrucţionarea justiţiei constituie o infracţiune nouă (nu are corespondent în Codul
penal anterior).
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
În prima variantă tip, obiectul juridic constă în obligaţia ce revine oricărei persoane de
a nu împiedica efectuarea, în condiţiile legii, a unui act procedural.
În, obiectul juridic constă în obligaţia ce revine oricărei persoane de a pune la
dispoziţia organelor judiciare informaţiile, înscrisurile sau bunurile necesare soluţionării unei
cauze penale, civile sau de altă natură.
În prima variantă tip, infracţiunea nu are obiect material.
În a doua variantă tip, infracţiunea are obiect material. Acesta constă, după caz, în
înscrisul sau bunul pe care făptuitorul refuză să-l pună la dispoziţia organului judiciar. Dacă
făptuitorul refuză să pună la dispoziţia organului judiciar anumite informaţii, infracţiunea nu
are obiect material. În acest din urmă caz, este necesar să distingem între informaţie şi
suportul material informaţiei, care numai el poate constitui obiect material al acestei
infracţiuni.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Totuşi, potrivit art.271 alin.(2) C.pen., subiect activ al acestei infracţiuni nu poate fi
persoana urmărită sau judecată pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
În prima variantă tip, elementul material constă în orice faptă susceptibilă să împiedice
efectuarea unui act procedural. Dacă împiedicarea se săvârşeşte prin violenţă (fizică sau
psihică), se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni.
22
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă, se cer îndeplinite patru condiţii
(cerinţe esenţiale), şi anume:
1. Împiedicarea să fie „fără drept”, adică să aibă caracter ilicit. Dacă, potrivit legii,
făptuitorul avea dreptul să împiedice îndeplinirea actului, fapta nu constituie
infracţiune (de exemplu, persoana la domiciliul căreia urmează să se efectueze o
percheziţie are dreptul să împiedice efectuarea acesteia, dacă organul judiciar nu
prezintă autorizaţia dată de judecător);
2. Împiedicarea trebuie să privească un act procedural care intră în competenţa
organului de urmărire penală sau a instanţei. În legătură cu această cerinţă, trebuie
subliniat că, în prezent, Codul de procedură penală (art.200) face distincţie între
actele procedurale (citarea şi ascultarea unor persoane, confruntarea, cercetarea
locală, percheziţia etc.), şi actele procesuale, care constau în dispoziţii privind
mersul procesului penal (punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată,
luarea măsurilor preventive etc.). În consecinţă, ţinând seama că textul se referă în
mod strict la împiedicarea unui act procedural, urmează că nu se poate reţine această
infracţiune, dacă împiedicarea priveşte un act procesual;
3. Actul procedural trebuie să fie efectuat strict în condiţiile legii. Dacă organul
judiciar procedează abuziv, împiedicarea actului procedural nu constituie infracţiune
(de exemplu, nu se poate reţine această infracţiune în sarcina soţului care a
împiedicat efectuarea unei percheziţii domiciliare, dacă dosarul penal se referă la
celălalt soţ, aflat în arest preventiv, iar organul judiciar nu a asigurat aducerea la
percheziţie a soţului arestat);
4. Făptuitorul trebuie să fi fost avertizat asupra consecinţelor faptei sale. Infracţiunea
nu subzistă, dacă organul judiciar nu i-a adus la cunoştinţă făptuitorului că fapta sa
constituie infracţiune.
În a doua variantă tip, elementul material constă într-o omisiune, anume în refuzul de
a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, a instanţei sau a judecătorului sindic,
anumite informaţii, înscrisuri sau bunuri.
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă, se cer îndeplinite trei condiţii (cerinţe
esenţiale), şi anume:
1. Organul judiciar trebuie să fi solicitat făptuitorului, în mod explicit, să-i
pună la dispoziţie anumite informaţii, înscrisuri sau bunuri. Dacă nu a
existat o cerere explicită, în acest sens, nu se poate vorbi de un refuz, astfel
că fapta nu există;
2. Organul judiciar trebuie să fi făcut solicitarea, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege. Dacă organul judiciar nu a respectat condiţiile prevăzute
de lege, refuzul nu realizează conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni (de
exemplu, nu există această infracţiune, dacă făptuitorul a refuzat să predea
bunurile, pentru că organul judiciar nu a fost de acord să-i lase o copie de pe
procesul-verbal de ridicare de obiecte);
3. Făptuitorul trebuie să posede informaţiile, înscrisurile sau bunurile care i-au
fost solicitate. Nu se poate vorbi de un refuz, dacă făptuitorul nu deţine
informaţiile, înscrisurile sau bunurile care i-au fost solicitate. În materie
penală, dacă făptuitorul tăgăduieşte existenţa sau deţinerea înscrisului ori
bunului, organul judiciar are dreptul să dispună efectuarea unei percheziţii
domiciliare sau corporale.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Infracţiunea de obstrucţionarea
justiţiei este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
B. Latura subiectivă
23
În ambele variante tip, infracţiunea se comite cu intenţie.
6.4. Forme. Sancţiuni.
La această infracţiune, tentativa nu este incriminată.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.
7. INFLUENŢAREA DECLARAŢIILOR
7.1. Concept
Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor este prevăzută în art.272 alin.(1) C.pen. şi
constă în încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant,
săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase
ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Conform art.272 alin.(2) C.pen., nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială
dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
În Codul penal anterior, exista o infracţiune cu un conţinut asemănător, denumită
„Încercarea de a determina mărturia mincinoasă” (art.261). În raport cu incriminarea
anterioară, noua incriminare are un conţinut mai larg, referindu-se la influenţarea oricărui
participant într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară (părţi, avocaţi,
martori, experţi, interpreţi ş.a.), precum şi a membrilor de familie a unui asemenea
participant.
Noua incriminare prezintă, între altele, neajunsul că echivalează încercarea de a
determina mărturia mincinoasă cu determinarea efectivă a mărturiei mincinoase. Or, motivul
pentru vechiul cod incrimina distinct încercarea de a determina mărturia mincinoasă era
acela că o atare încercare constituie o instigare nereuşită sau neurmată de executare, adică o
faptă ce nu putea fi pedepsită ca act de participaţie (instigare) la infracţiunea de mărturie
mincinoasă52. În schimb, determinarea efectivă a mărturiei mincinoase poate fi pedepsită ca
act de participaţie şi deci nu se justifică incriminarea separată a faptei.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, relaţii care
sunt incompatibile cu săvârşirea unor acte de constrângere, corupere sau alte acte cu efect
vădit intimidant asupra persoanelor care participă, în orice calitate, într-o cauză penală ori
civilă, sau în orice altă procedură judiciară. Aşa cum se arată în expunerea de motive, scopul
urmărit prin această incriminare este acela de a garanta accesul liber la justiţie al oricărei
persoane (orice persoană are dreptul de a se adresa justiţiei, de a da declaraţii ori de a înfăţişa
probele pe care le consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă
de presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie).
b) Obiectul material.
52
N. Iliescu., Încercarea de a determina mărturia mincinoasă, în „Explicaţii teoretice ale
Codului penal român” de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1972, p. 291.
24
Infracţiunea nu are obiect material. Atunci când fapta se realizează prin constrângere
fizică, ea intră în concurs cu o infracţiune de violenţă – care, doar aceasta, are obiect
material53.
B. Subiecţii
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal, indiferent dacă are sau nu
vreo calitate procesuală în cauză.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiectul pasiv secundar este circumstanţiat. Acesta nu poate fi decât o persoană care
participă, în orice calitate (parte vătămată, martor, expert, interpret, avocat etc.), într-o cauză
penală ori civilă, sau în orice altă procedură judiciară.
a) Elementul material constă fie în încercarea de a determina, fie în determinarea
unei persoane să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită prin acte de constrângere, de
corupere sau prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Constrângerea poate fi fizică sau morală. Dacă fapta de constrângere realizează prin ea
însăşi conţinutul unei infracţiuni (de exemplu, infracţiunea de vătămare corporală – art.194
C.pen.), răspunderea penală a făptuitorului se stabileşte atât pentru infracţiunea prevăzută în
art.272 C.pen., cât şi pentru infracţiunea realizată prin folosirea constrângerii54.
Coruperea se realizează prin oferirea sau promiterea de bani, daruri sau alte foloase.
Este suficientă simpla oferire, indiferent dacă aceasta a fost sau nu acceptată.
Prin altă faptă cu efect vădit intimidant se înţelege orice faptă de natură să sperie sau să
deruteze o persoană, pentru a o determina să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii
mincinoase ori să nu prezinte probe.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de înfăptuire a
justiţiei. Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor este o infracţiune formală, de simplă
acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie directă, calificată prin scop. Făptuitorul
acţionează într-unul din cele patru scopuri mai sus arătate (să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile ori să nu prezinte probe). Nu se
cere ca scopul să fi fost atins.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul realizează actele de
constrângere, corupere sau alte fapte cu efect vădit intimidant. Dacă actul de intimidare sau
corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni [art.272 alin.(1) teza a II-a)].
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
53
În sens contrar, a se vedea Gh. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea
specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.511; I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal.
Partea specială, Editura Hamangiu, 2009, p.431.
54
N.Iliescu, op. cit, p. 194; Gh. Dărângă, D.Lucinescu., op. cit, p. 123.
25
8. MĂRTURIA MINCINOASĂ
8.1. Concept
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este prevăzută în art.273 C.pen., într-o variantă tip
şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.273 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în
fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă
martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau
împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.
În varianta agravată [art.273 alin.(2) C.pen.], aceeaşi infracţiune constă în mărturia
mincinoasă săvârşită de:
a) un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a
martorilor;
b) un investigator sub acoperire;
c) o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.
În Codul penal anterior, infracţiunea de mărturie mincinoasă era prevăzută în art.260,
numai în forma tip (nu exista varianta agravată). De asemenea, subiect activ al acesteia putea
fi numai martorul, expertul sau interpretul, iar nu şi investigatorul sub acoperire.

A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în obligaţia martorilor, experţilor, interpreţilor sau
investigatorilor sub acoperire de a spune adevărul şi de a nu induce în eroare organele
judiciare, cu privire la faptele sau împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi.
Obiectul juridic secundar constă, după caz, în dreptul la demnitate, la libertate şi
siguranţă, sau într-un drept patrimonial.
b) Obiectul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
În varianta tip (alin.1), autor poate fi numai persoana care are calitatea de martor.
Martorul este persoana care, având cunoştinţă de o faptă sau împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în altă procedură, este ascultat
în legătură cu aceasta. Persoana care are obligaţia de a păstra secretul profesional (de ex.,
avocatul inculpatului), nu poate fi martor şi, implicit, nu poate fi subiect al infracţiunii de
mărturie mincinoasă. Cu toate acestea, avocaţii pot fi ascultaţi ca martori, în legătură cu fapte
şi împrejurări de care au luat cunoştinţă înainte de a fi devenit apărătorii sau reprezentanţii
vreuneia din părţi. De asemenea, nu poate fi martor persoana care are calitatea de parte în
proces. Totuşi, dacă o persoană pierde sau renunţă la calitatea de parte în proces, ea poate fi
26
ascultată ca martor – de exemplu, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu s-a
constituit parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată. Persoana vătămată poate fi
ascultată ca martor şi în cazul în care, după ce s-a constituit ca parte civilă sau a participat în
proces ca parte vătămată, renunţă definitiv la calitatea de parte în proces 55. Legea permite
ascultarea ca martor şi a minorului, ceea ce înseamnă că şi minorul poate săvârşi infracţiunea
de mărturie mincinoasă.
În varianta agravată, autor poate fi numai un martor cu identitate protejată sau aflat în
Programul de protecţie, un expert, un interpret sau un investigator sub acoperire.
Expertul este persoana însărcinată de organul judiciar să lămurească, în baza
cunoştinţelor de specialitate pe care le are, anumite fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea stabilirii adevărului.
Interpretul este persoana la serviciile căreia recurge organul judiciar, atunci când una
din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română sau nu se
poate exprima, ori atunci când unele din înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt redactate
într-o altă limbă decât cea română.
Investigatorul sub acoperire este o persoană care acţionează sub altă identitate decât
cea reală şi care este folosită de organul judiciar, în scopul obţinerii de date şi informaţii cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma complicităţii. Coautoratul este exclus,
fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se comite in propria persona. Instigarea este
exclusă, deoarece determinarea unei persoane să dea declaraţii mincinoase constituie
infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (există infracţiunea prevăzută în art.272 C.pen., atât
atunci când instigatorul a folosit mijloace de corupere sau constrângere, cât şi atunci când el a
speriat sau a derutat o persoană, determinând-o astfel să dea declaraţii mincinoase).
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate prin
mărturia mincinoasă.
a) Elementul material se poate realiza atât prin acţiune (când făptuitorul face afirmaţii
mincinoase), cât şi prin inacţiune (când făptuitorul nu spune tot ce ştie, când ascunde un fapt
sau o împrejurare).
Există trei cerinţe esenţiale.
În primul rând, este necesar ca afirmaţiile sau omisiunile făptuitorului să se refere la
fapte sau împrejurări esenţiale56. Sunt esenţiale faptele sau împrejurările care pot servi la
stabilirea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei.
În al doilea rând, este necesar ca făptuitorul să fi fost întrebat. Numai în măsura în care
făptuitorului i se atrage atenţia, printr-o întrebare, asupra unei anumite fapte sau împrejurări,
acesta îşi poate da seama că acea împrejurare este esenţială şi că orice alterare a adevărului
aduce atingere activităţii de înfăptuire a justiţiei.
În al treilea rând, când fapta se săvârşeşte prin acţiune, mai este necesar ca afirmaţia să
fie mincinoasă. Nu are importanţă dacă afirmaţiile mincinoase sunt pozitive (în sensul că
făptuitorul afirmă existenţa unor împrejurări care nu au existat) sau negative (în sensul că
făptuitorul susţine inexistenţa unor împrejurări despre care ştie că au existat).
Martorul trebuie să fie ascultat într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în
care se ascultă martori.
55
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996,
p.323.
56
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1661/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr.11/1974, p. 69.
27
Infracţiunea subzistă, indiferent dacă mărturia mincinoasă este făcută în favoarea sau în
defavoarea unei persoane.
justiţiei. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă 57. Există
şi opinia potrivit căreia intenţia nu poate fi decât directă58.
8.4. Varianta agravată
Varianta agravată se poate reţine, în caz că mărturia mincinoasă este săvârşită de una
dintre următoarele persoane: un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de
protecţie a martorilor; un investigator sub acoperire; o persoană care întocmeşte un raport de
expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Aceste persoane pot săvârşi fapta atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.
Expertul poate altera adevărul în conţinutul unei expertize. S-a exprimat părerea că
subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi nu numai expertul numit de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată, ci şi persoana care efectuează o expertiză
extrajudiciară, în cadrul unui serviciu medico-legal, laborator de expertiză criminalistică sau
orice institut de specialitate59.
Interpretul poate altera adevărul în conţinutul unei traduceri.
8. 5. Forme. Sancţiuni
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care martorul, expertul, interpretul sau
investigatorul depune la organul judiciar depoziţia, raportul de expertiză ori traducerea, sub
semnătura proprie. Chiar dacă depoziţia, expertiza sau traducerea mincinoasă nu a influenţat
cu nimic soluţia pronunţată, făptuitorul răspunde potrivit art.273 C.pen., deoarece
infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat în momentul în care s-a făcut depoziţia 60.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
8.6. Cauza specială de nepedepsire
Potrivit alin.(3) al art.273 C.pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia.
În cauzele penale, cauza de nepedepsire operează, numai dacă retractarea mărturiei
mincinoase intervine mai înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii
penale.
În celelalte cauze, cauza de nepedepsire operează, numai dacă retractarea mărturiei
mincinoase intervine mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie
ca urmare a mărturiei mincinoase.
Cauza de nepedepsire nu operează, cu privire la recunoaşterea făcută de făptuitor , în
procesul penal pornit împotriva sa, în sensul că a făcut o mărturie mincinoasă, într-o altă
cauză, în care a avut calitatea de martor, expert etc. O asemenea declaraţie nu constituie o
57
O. Loghin, Forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşite faptele prevăzute de legea penală
pentru a constitui infracţiuni, în Analele Universităţii „Al.l.Cuza" Iaşi, seria Ştiinţe Juridice,
1990, p. 74.
58
O. A. Stoica, Drept penal. Partea specială, vol. I, Cluj, 1958, p.216; Matei Basarab, Lucia
Moldovan, Valer Suian, op. cit, vol. I, p. 303.
59
O. Loghin, Cu privire la subiectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, în Analele
Universităţii „Al.l.Cuza" Iaşi, seria Ştiinţe Juridice, 1977, p. 99-100.
60
C. Lungu, M. Popovici, În legătură cu conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, în
„Revista română de drept” nr.7/1971, p.74 şi urm.
28
retragere a mărturiei mincinoase şi nu înlătură răspunderea penală 61 (poziţia sinceră a
făptuitorului poate constitui, cel mult, o circumstanţă atenuantă).
Cauza de nepedepsire exprimă interesul legiuitorului ca martorul, expertul, interpretul
sau investigatorul să revină asupra depoziţiei mincinoase, respectiv asupra expertizei sau
traducerii în care a alterat adevărul.
9. RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIŢIEI
Concept
În conformitate cu art.274 C.pen., intitulat „Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei”,

săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia,
pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o
cauză penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele prevăzute în art.273, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale
se majorează cu o treime.
Denumirea marginală (după părerea noastră, inadecvată) a acestui text a creat impresia
că el ar stabili o nouă infracţiune, care este analizată ca atare de o parte a doctrinei 62. În
realitate, însă, textul nu stabileşte o nouă infracţiune, ci instituie o circumstanţă agravantă,
adică prevede o împrejurare care determină majorarea limitelor speciale ale pedepsei (cu o
treime), pentru anumite infracţiuni.
Potrivit textului, această circumstanţă agravantă ar trebui să opereze în orice
infracţiune săvârşită împotriva unei persoanei, dacă se dovedeşte că scopul faptei a fost acela
de răzbunare, pentru ajutorul dat justiţiei de către victimă sau de către un membru de familie
al acesteia.
Ar fi însă de observat că locul unei circumstanţe agravante nu poate fi printre
infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, ci în Partea generală a Codului penal (Capitolul V -
„Individualizarea pedepselor”).
În plus, o atare agravantă este susceptibilă de aplicaţii arbitrare, şi aceasta, din cel
puţin două motive.
În primul rând, fiindcă este neclar despre ce infracţiuni e vorba – căci textul se referă,
în general, la săvârşirea unei „infracţiuni împotriva unei persoanei”, lăsând neclar înţelesul
acestei formule (deja s-a exprimat opinia că ar putea fi vorba nu doar de o infracţiune contra
persoanei, ci şi de o infracţiune contra patrimoniului63 sau de orice altă infracţiune64).
În al doilea rând, fiindcă o „răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei” nu poate fi
concepută oricând, ci doar atunci când făptuitorul a avut de suferit, el sau o persoană
apropiată, ca urmare a unui asemenea ajutor. Însă, textul nu face precizări în acest sens, astfel
că agravanta s-ar putea aplica, chiar în caz că făptuitorul nu a avut nimic de suferit de pe urma
ajutorului dat de victimă justiţiei şi, ceea ce este încă mai grav, fără a interesa care este
intervalul de timp care separă momentul ajutorului dat justiţiei de momentul răzbunării. Pe
scurt, această agravantă ar putea fi reţinută în orice infracţiune, cu singura explicaţie că, într-
un trecut oarecare (eventual, cu zeci de ani în urmă), victima sau un membru de familie al
61
N. Iliescu, op. cit, p.188.
62
În acest sens, a se vedea Fl. Radu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în „Revista de
Drept Penal”, nr.2/2013, p. 59; N. Neagu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în „Noul
Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., vol. II, p.444-446.
63
A se vedea Fl. Radu, op.cit., p.59.
64
A se vedea N. Neagu, op.cit., p.445.
29
acesteia a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o
cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori – ceea ce este absurd.
Acest neajuns nu poate fi înlăturat, nici dacă am porni de la premisa că textul stabileşte
o nouă infracţiune, aşa cum pretinde doctrina dominantă. Din contră, în acest caz, el ar fi, cu
atât mai mult, susceptibil de aplicaţii arbitrare. Pornind de la această premisă, am fi nevoiţi să
observăm că noua incriminare nesocoteşte vădit principiul legalităţii (nullum crimen sine lege
certa), ca şi principiul non bis in idem, căci ar urma ca făptuitorul să fie pedepsit de două ori,
pentru o singură faptă: deşi el săvârşeşte o singură infracţiune, aceea contra persoanei, în
virtutea art.274 C.pen., el ar urma să fie tras la răspundere pentru un concurs, formal, de
infracţiuni (infracţiunea împotriva persoanei, în concurs cu infracţiunea de răzbunare pentru
ajutorul dat justiţiei).
În opinia noastră, s-ar impune ca legiuitorul să renunţe la acest text.
10. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE ÎNSCRISURI
10.1. Concept
Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri este prevăzută în
art.275 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art. 275 alin.(1) C.pen.], fapta constă în sustragerea, distrugerea,
reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul
de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
În a doua variantă tip [art. 275 alin.(2) C.pen.], fapta constă în împiedicarea, în orice
mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat
acestuia, să ajungă la destinatar.
În Codul penal anterior exista o infracţiune cu un conţinut asemănător, denumită
„Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri”, care era prevăzută în art.272.
10.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
În ambele variante, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
principiului procesual al aflării adevărului.
b) Obiectul material constă în mijloacele materiale de probă sau în înscrisurile
sustrase ori distruse.
Dacă înscrisul sustras ori distrus stabileşte un drept al statului român în raport cu o
putere străină şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, fapta constituie infracţiunea de
compromitere a unor interese de stat65, prevăzută, actualmente, în art.406 C.pen.
B. Subiecţii.
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Subiect pasiv special secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei interese au
fost lezate prin comiterea faptei.
10.3. Conţinutul constitutiv.
65
N. Iliescu, Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, în op.cit., p.286.
30
În prima variantă tip tip [art. 275 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează în
cinci modalităţi alternative, şi anume: sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori
alterarea.
După părerea noastră, reţinerea şi ascunderea nu ar trebui să figureze printre
modalităţile alternative de săvârşire a faptei - fiindcă, în acest caz, ele se confundă cu
sustragerea.
De asemenea, după părerea noastră, nici alterarea nu ar trebui să figureze printre
modalităţile alternative de săvârşire a faptei, fiindcă, atunci când priveşte un înscris, ea se
analizează ca o infracţiune de fals în înscrisuri. Or, infracţiunea de sustragere sau distrugere
de probe ori de înscrisuri nu poate să absoarbă falsul în înscrisuri şi să devină astfel
infracţiune complexă - deoarece orice fals în înscrisuri se prezintă ca o infracţiune-obstacol,
care îşi păstrează întotdeauna autonomia, neputând nici să absoarbă şi nici să fie absorbit într-
o altă infracţiune.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să aibă drept obiect material mijloace materiale
de probă sau înscrisuri.
Potrivit art.197 C.pr.pen., prin „mijloace materiale de probă” se înţeleg obiectele care
conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, ca şi orice obiecte care pot servi la aflarea
adevărului.
În legătură cu înscrisurile care formează obiectul material al acestei infracţiuni, există
66
părerea că acestea se limitează la acelea care servesc ca mijloace materiale de probă. Însă,
noi credem că, în sensul art.275 C.pen., prin „înscrisuri” se înţeleg nu numai înscrisurile care
servesc ca mijloace de probă, ci şi înscrisurile folosite ca acte procedurale sau procesuale.
În a doua variantă tip [art. 275 alin.(2) C.pen.], fapta constă în împiedicarea, în orice
mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat
acestuia, să ajungă la destinatar.
Cerinţa esenţială este aceea ca înscrisul să fie necesar soluţionării unei cauze.
Infracţiunea prevăzută de art.275 C.pen. nu trebuie confundată cu aceea prevăzută în
art.259 C.pen. („Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri” - care este o infracţiune contra
autorităţii). În acest sens, s-a decis că există această infracţiune, dacă făptuitorul a distrus
procesele-verbale de constatare a unui accident rutier şi probele biologice recoltate pentru
analize67.
justiţiei. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri este deci o infracţiune formală,
de simplă acţiune.
În prima variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificată
prin scop. Se cere ca fapta să fi fost săvârşită în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-
o procedură judiciară.
În a doua variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi
directă sau indirectă.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
66
C. Duvac, Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei din perspectiva noului Cod penal, în
„Revista de Drept Penal” nr.3/2013, p.58.
67
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Dec.pen.nr.159/2005, publicată în „Jurisprudenţa Secţiei
penale pe anul 2005”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.58-59.
31
11. PRESIUNI ASUPRA JUSTIŢIEI
Textul art.276 C.pen. privind infracţiunea de presiuni asupra justiţiei a fost abrogat.
Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a fost adoptată
de Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, la data de 18 februarie 2014. Fiind
sesizată, Curtea Constituţională a decis, la data de 4 noiembrie 2014, că legea de abrogare este
constituţională.
12. COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIŢIEI
12.1. Concept
Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei este prevăzută în art.277 C.pen., în
trei variante tip.
În prima variantă tip [art.277 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în divulgarea, fără
drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care
urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau alt funcţionar public care a luat
cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată
urmărirea penală.
În a doua variantă tip [art.277 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în dezvăluirea, fără
drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un
funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
În a treia variantă tip [art.277 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în dezvăluirea, fără
drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când
această interdicţie este impusă de legea de procedură penală.
Conform alin.(4) al art.277 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prin care sunt
divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză
penală.
Aceasta este o infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
A. Obiectul.
În prima variantă tip, această incriminare are drept scop să împiedice divulgarea unor
informaţii privitoare la urmărirea penală, care sunt susceptibile să împiedice sau să îngreuieze
administrarea unei probe (de pildă, divulgarea unei operaţiuni sub acoperire preconizată ori
aflată în desfăşurare, divulgarea datelor din conţinutul unei autorizaţii de percheziţie care nu a
fost încă efectuată, dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să se
realizeze o prindere în flagrant etc.).
În a doua variantă tip, incriminarea are drept scop să întărească garanţiile procesului
echitabil şi, în mod special, prezumţia de nevinovăţie (art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale). Textul interzice funcţionarilor publici să
dezvăluie mijloace de probă, mai înainte de a se fi dat o soluţie definitivă în cauză - deoarece
odată adusă la cunoştinţa publicului, o probă aparent incriminatoare va induce în mod
inevitabil ideea de vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici măcar prin
prezentarea verdictului oficial de nevinovăţie.
Raţiuni similare au fost avute în vedere, şi în ce priveşte a treia variantă tip.
32
Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ.
În toate variantele, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, autorul faptei poate fi numai un magistrat sau alt funcţionar
public care a luat cunoştinţă de anumite informaţii confidenţiale, în virtutea funcţiei.
În a doua variantă tip, autorul faptei poate fi numai un funcţionar public care a luat
cunoştinţă, în virtutea funcţiei, de mijloacele de probă sau înscrisurile dezvăluite.
În a treia variantă tip, autorul faptei poate fi numai un martor, expert sau interpret.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă coautoratul este posibil, numai
cu condiţia ca toţi făptuitorii să îndeplinească acea calitate specială, care este cerută de text.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost lezate
prin comiterea faptei.
În toate variantele, elementul material se realizează printr-o acţiune de divulgare
(dezvăluire, aducere la cunoştinţa altor persoane).
De asemenea, în toate variantele, este necesar (cerinţă esenţială) ca divulgarea să fie
făcută „fără drept”, adică este necesar ca informaţiile să fi fost divulgate unor persoane care
nu aveau dreptul să le cunoască.
În prima variantă tip [art.277 alin.(1) C.pen.], există şi o cerinţă suplimentară, aceea ca
fapta (divulgarea) să aibă ca obiect informaţii confidenţiale privind data, locul, modul sau
mijloacele prin care urmează să se administreze o probă. În această modalitate, fapta
constituie infracţiune, numai dacă a îngreunat sau a împiedicat urmărirea penală.
În a doua variantă tip [art.277 alin.(2) C.pen.], există două cerinţe suplimentare: 1)
aceea ca dezvăluirea să aibă ca obiect mijloace de probă sau înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală; 2) aceea ca dezvăluirea să se fi produs mai înainte de soluţionarea definitivă a cauzei.
În a treia variantă tip [art.277 alin.(3) C.pen.], cerinţa suplimentară este aceea ca
dezvăluirea săvârşită de martor, expert sau interpret să fie interzisă de legea de procedură
penală.
justiţiei. Compromiterea intereselor justiţiei este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.
În toate variantele, consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Pentru a doua şi a treia variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la o lună la un an sau
amenda.
13. ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI
33
13.1. Concept
Infracţiunea de încălcarea solemnităţii şedinţei este prevăzută în art.278 C.pen. şi
constă în întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe
activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se
desfăşoară în faţa instanţei.
Aceasta este infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Scopul acestei incriminări este acela de a proteja solemnitatea şi buna desfăşurare a
procedurilor judiciare în faţa instanţei de judecată şi nu neapărat onoarea sau reputaţia
reprezentanţilor autorităţii judiciare.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal. Însă, textul
limitează sfera subiectului activ nemijlocit la persoanele care participă sau asistă la o
procedură care se desfăşoară în faţa instanţei.
Prin excepţie, judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de judecată nu poate
săvârşi această infracţiune. Dacă el săvâşeşte asemenea fapte, în timpul procedurii, va
răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.
Subiect pasiv secundar este persoana insultată (magistrat, avocat, parte în proces etc.).
a) Elementul material se realizează prin întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi.
Există două cerinţe esenţiale: 1) aceea ca gesturile ori cuvintele întrebuinţate să aibă
caracter jignitor sau obscen; şi 2) aceea ca fapta să fie de natură să perturbe activitatea
instanţei. Această din urmă cerinţă se consideră îndeplinită ori de câte ori fapta s-a săvârşit în
faţa instanţei de judecată.
justiţiei. Încălcarea solemnităţii şedinţei este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.
34
14. ULTRAJUL JUDICIAR
14.1. Concept
Contrar aparenţelor, textul art.279, intitulat „Ultrajul judiciar”, nu prevede o nouă
infracţiune, ci instituie o circumstanţă agravantă generală, care determină majorarea cu
jumătate a limitelor speciale ale pedepsei.
Împrejurarea care determină această majorare a pedepsei o constituie calitatea
subiectului pasiv. Agravanta operează, în caz că victima este un judecător, un procuror, un
membru de familie al judecătorului sau procurorului, ori un avocat.
Astfel, potrivit art.279 alin.(1) C.pen., ameninţarea, lovirea sau alte violenţe,
vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite
împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale
se majorează cu jumătate.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(2) C.pen., în cazul
săvârşirii unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror, ori împotriva bunurilor
acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(3) C.pen., în cazul faptelor
comise în condiţiile alin.(2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau al
procurorului.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(4) C.pen., în cazul faptelor
comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Însă, aşa cum am observat şi în cazul art.274 C.pen., locul unei circumstanţe
agravante nu poate fi printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, ci în Partea generală a
Codului penal (Capitolul V - „Individualizarea pedepselor”). În plus, şi în acest caz, discutăm
de o agravantă susceptibilă de aplicaţii arbitrare. Observăm, de exemplu, că primul alineat
limitează sfera infracţiunilor în care operează această agravantă la câteva infracţiuni contra
persoanei (ameninţare, lovire, omor etc.), în timp ce alineatele următoare fac de prisos această
limitare – căci, potrivit alineatelor 2-4, agravanta poate să opereze în orice infracţiune contra
persoanei sau contra patrimoniului, cu două condiţii: victima să fie judecător, un procuror, un
membru de familie al judecătorului sau procurorului, ori un avocat; fapta să se fi comis „în
scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu”.
În opinia noastră, s-ar impune ca legiuitorul să renunţe la acest text.
15. CERCETAREA ABUZIVĂ
15.1. Concept
Infracţiunea de cercetare abuzivă este prevăzută în art.280, într-o variantă tip şi o
variantă asimilată.
În varianta tip [art.280 alin.(1) C.pen.], cercetarea abuzivă constă în întrebuinţarea de
promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o
cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o
determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă
declaraţiile.
35
În varianta asimilată [art.280 alin.(2) C.pen.], cercetarea abuzivă constă în producerea,
falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror
sau un judecător.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de cercetare abuzivă era prevăzută în art.266, sub
denumirea de „Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă”. Însă, actualmente, infracţiunea de
arestare nelegală nu mai este prevăzută ca atare; în prezent, faptele de arestare nelegală se
pedepsesc ca infracţiune de „Represiune nedreaptă” [art.283 alin.(2)]. În ce priveşte
infracţiunea de cercetare abuzivă, aceasta se putea săvârşi şi împotriva unui martor, expert sau
interpret, iar nu doar „împotriva unei persoane urmărite sau judecate” (învinuit sau inculpat),
aşa cum prevede textul actual.
A. Obiectul
În ambele variante, obiectul juridic este complex.
În varianta tip, infracţiunea asigură protecţie, în principal, principiului aflării adevărului
şi principiului loialităţii administrării probelor, potrivit căruia “Este oprit a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în
scopul de a se obţine probe” [art.101 alin.(1) C.pr.pen]. În secundar, infracţiunea asigură
protecţie dreptului la demnitate, la libertate psihică sau la integritate corporală. Faptele de
cercetare abuzivă se confundă (cel puţin, în parte) cu faptele de tortură (art.282 C.pen.),
deoarece ele contravin, de asemenea, dreptului de a nu fi supus torturii, ori pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante (art.3 din Convenţia europeană a drepturilor omului).
În varianta asimilată, infracţiunea asigură protecţie, în principal, principiului aflării
adevărului, iar, în subsidiar, dreptului la demnitate şi dreptului la libertate şi siguranţă.
În principiu, infracţiunea nu are obiect material. Un asemenea obiect poate să apară,
numai în caz că infracţiunea de cercetare abuzivă se săvârşeşte prin violenţă fizică. În acest
caz, obiectul material constă în corpul victimei.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este circumstanţiat. Acesta poate fi numai un procuror,
un judecător sau un organ de cercetare penală (organ poliţie judiciară sau organ de cercetare
specială).
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Coautoratul se
poate reţine numai în caz că urmărirea penală ori judecata unei cauze penale revine, în comun,
mai multor persoane, iar aceste persoane folosesc, toate, mijloace interzise de cercetare,
împotriva aceleiaşi persoane.
Subiect pasiv secundar este persoana cercetată abuziv.
În varianta tip [art.280 alin.(1) C.pen.], cercetarea abuzivă se realizează prin
întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe, faţă de o persoană urmărită sau
judecată. Aşa cum s-a observat68, această infracţiune se prezintă ca o variantă de specie a
abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor.
Este necesar ca promisiunile să fie ilicite, contrare legii (de exemplu, o promisiune de
bani sau alte foloase necuvenite, ori de creare a unei situaţii avantajoase în cursul urmăririi
sau al judecăţii etc).
68
A. Filipaş, op.cit., p.141.
36
Ameninţările presupun constrângerea morală a persoanei urmărite sau judecate. În
această modalitate, infracţiunea de cercetare abuzivă devine o infracţiune complexă, care
absoarbe infracţiunea de ameninţare (art.206 C.pen.). Este necesar ca ameninţarea să
privească săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva
persoanei cercetate ori împotriva altei persoane. De asemenea, este necesar ca ameninţarea să
fie de natură să producă victimei o stare de temere.
Violenţele presupun constrângerea fizică a persoanei urmărite sau judecate. În această
modalitate, cercetarea abuzivă devine o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de
lovire sau alte violenţe (art.193 C.pen.). Dacă urmările sunt mai grave (de exemplu, dacă se
provoacă victimei o vătămare corporală), va exista concurs între infracţiunea de cercetare
abuzivă şi infracţiunea de vătămare corporală (art.194 c.pen.).
În varianta asimilată [art.280 alin.(2) C.pen.], elementul material se realizează prin
producerea, falsificarea ori de ticluirea de probe nereale. În această variantă, infracţiunea de
cercetare abuzivă apare ca o variantă a infracţiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare, în modalitatea prevăzută de art.268 alin.2 C.pen. - motiv pentru care trimitem la
explicaţiile acolo prezentate. S-a susţinut că această variantă nu putea fi inclusă la
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, datorită faptului că, în acest caz,
subiectul activ este calificat69.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. În raport cu această urmare, infracţiunea de
cercetare abuzivă se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Infracţiunea poate avea şi o urmare secundară, atunci când se săvârşeşte prin
ameninţare sau violenţă. Această urmare poate consta fie în violarea dreptului la libertate
psihică, fie în violarea dreptului la integritate fizică şi sănătate.
c) Raportul de cauzalitate trebuie dovedit, numai dacă fapta a cauzat o vătămare
(art.193 alin.2); în celelalte cazuri, se prezumă.
Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi săvârşită numai cu intenţie directă, calificată
prin scop. Fapta trebuie să se comită în unul din următoarele trei scopuri: acela de a
determina victima să dea ori să nu dea declaraţii; acela de a determina victima să dea
declaraţii mincinoase; acela de a determina victima să îşi retragă declaraţiile.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează fapta.
Cercetarea abuzivă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
16. SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE
16.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.281 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.281 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în supunerea unei
persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel
prevăzut în dispoziţiile legale.
69
V. Dobrinoiu, Cercetarea abuzivă, în op.cit., p. 469.
37
În a doua variantă tip [art.281 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în supunerea la
tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în
executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de supunere la rele tratamente era prevăzută în
art.267, într-o singură variantă, aceea prevăzută actualmente în alin.(2). Sub imperiul acelui
cod, s-a propus schimbarea denumirii infracţiunii, din „Supunerea la rele tratamente” în
„Tratamente inumane sau degradante”, pentru a satisface mai bine cerinţele Convenţiei
europene a drepturilor omului (art.3)70. Totuşi, noul Cod penal a păstrat vechea denumire şi a
completat doar conţinutul (el a introdus definiţia înscrisă în primul alineat al art.281 – text
care, după părerea noastră, suscită mari discuţii).
A. Obiectul.
În principal, infracţiunea asigură protecţie dispoziţiilor care reglementează executarea
sancţiunilor penale şi a măsurilor procesuale, privative sau neprivative de libertate, respectiv
dispoziţiilor Legii nr.253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi
Legii nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal.
În subsidiar, infracţiunea asigură protecţie dreptului oricărei persoane de a nu fi supusă
torturii, nici pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante. Altfel spus, această
infracţiune are acelaşi obiect juridic ca şi infracţiunea de cercetare abuzivă. Cele două
infracţiuni diferă doar sub aspectul subiectului pasiv secundar: cercetarea abuzivă are ca
subiect pasiv secundar o persoană aflată în curs de urmărire penală sau de judecată, în timp ce
supunerea la rele tratamente are ca subiect pasiv secundar o persoană aflată în stare de
reţinere, deţinere sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
b) Infracţiunea poate avea obiect material, atunci când relele tratamente se îndreaptă
împotriva corpului victimei - de exemplu, victima este periodic supusă unor violenţe fizice
sau unor acte cu potenţial vătămător.
În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nu este calificat în mod explicit. Totuşi, fapta nu se poate comite
decât de un funcţionar care are atribuţii de pază, supraveghere sau îngrijire a persoanelor
aflate în stare de reţinere, de deţinere sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Însă, pentru existenţa coautoratului,
este necesar ca participanţii să aibă, toţi, identice atribuţii, cu privire la subiectul pasiv
adiacent.
Subiect pasiv secundar este persoana aflată în stare de reţinere, de deţinere sau în
executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, care este supusă relelor tratamente.
În prima variantă tip [art.281 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează prin
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.
Cerinţa esenţială este aceea ca executarea pedepsei, măsurii de siguranţă sau educative
să aibă loc în alt mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale. Pentru existenţa infracţiunii,
70
G. Antoniu, Implicaţii asupra legii penale române ale Convenţiei europene a drepturilor
omului, în „Studii de drept românesc” nr.1/1992, p.9.
38
este suficient să se constate că modul în care se execută o pedeapsă, o măsură de siguranţă sau
educativă nu concordă cu prevederile legii. Regimul de executare a pedepselor, măsurilor de
siguranţă şi educative este stabilit de Codul de procedură penală, ale cărui dispoziţii se
completează cu alte dispoziţiile legale (Legea nr.254/2013, Regulamentul de aplicare a Legii
nr.254/2013 etc).
Întrucât textul pretinde doar ca modul de executare să fie diferit de cel prevăzut de lege,
urmează că infracţiunea subzistă, chiar dacă persoana condamnată beneficiază de un regim de
executare privilegiat - ceea ce nu justifică însă denumirea acestei fapte, aceea de „Supunere la
rele tratamente”.
În a doua variantă tip [art.281 alin.(2) C.pen.], elementul material se realizează prin
supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în
executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
În această variantă, infracţiunea subzistă ori de câte ori persoana reţinută, deţinută sau
aflată în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative este supusă unor suferinţe sau
privaţiuni, altele decât cele care rezultă, în mod firesc, din executarea sancţiunii.
Relele tratamente implică un ansamblu de acte care produc persoanei suferinţe sau
privaţiuni. Dacă făptuitorul săvârşeşte numai un singur asemenea act, fapta nu constituie
infracţiunea de supunere la rele tratamente, ci infracţiunea de purtare abuzivă sau
infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor71.
Suferinţele şi privaţiunile pot decurge şi din încălcarea de către făptuitor a regimului
legal de cazare, hrană, odihnă, etc.
Dacă acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează relele tratamente constituie prin ele
însele infracţiuni (vătămare corporală, vătămare corporală gravă etc.), se aplică regulile de la
concursul de infracţiuni.
Relele tratamente trebuie să fie aplicate unei persoane reţinute, deţinute sau aflate în
executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
b) Urmarea imediată este complexă.
Urmarea imediată principală constă în crearea unei stări de pericol activitatea normală
de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea imediată secundară constă în atingerea adusă unor atribute fundamentale ale
persoanei.
Făptuitorul acţionează cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune cu
caracter continuu.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
17. TORTURA
71
N.Iliescu, op. cit, p.250; Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op. cit, p.138.
39
17.1. Concept
Infracţiunea de tortură este prevăzută în art.282 C.pen., într-o variantă tip şi două
variante agravate.
În varianta tip [art.282 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de tortură constă în fapta
funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau a
altei persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acestuia
de provoca unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii
sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau
a face presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.
Prima variantă agravată [art.282 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă fapta prevăzută
în alin.(1) a avut ca urmare o vătămare corporală.
A doua variantă agravată [art.282 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, dacă fapta
prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare moartea victimei.
În Cod penal din 1968, tortura era prevăzută, cu un conţinut destul de asemănător,
art.2671 (definiţia din noul Cod penal reprezintă o reformulare a vechii definiţii, făcută cu
intenţia de a facilita înţelegerea textului). Ea fusese introdusă în 1990, după aderarea
României, prin Legea nr.19/1990, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (New York, 1984).
A. Obiectul
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură protecţie dreptului de a
nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante.
Trebuie subliniat că interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante este o interdicţie absolută, care nu admite derogări - ceea ce rezultă şi din
prevederile art.282 alin.(5), în care se precizează că nici o împrejurare excepţională, oricare ar
fi ea, fie că e vorba de o stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică
internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.
În cazul în care fapta se comite prin violenţe fizice, obiectul material constă în corpul
victimei.
În celelalte cazuri, nu există obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
Autor al acestei infracţiuni poate fi numai un funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Însă, în acest caz, noţiunea de autor nu mai are sensul arătat în art.46 C.pen., ci capătă
un sens mult mai larg, în care se includ şi aşa-numiţii „autori mediaţi” sau „autori de mână
lungă” (longa manus), care acţionează în mod indirect împotriva victimei, folosindu-se de alte
persoane. Aşa se explică faptul că, potrivit textului, autor al torturii poate fi şi un particular
care acţionează la instigarea sau cu consimţământul unui asemenea funcţionar. În această din
urmă situaţie, infracţiunea de tortură se poate reţine, numai dacă se dovedeşte că persoana
particulară a acţionat ca un simplu executor al voinţei funcţionarului public 72.
72
V. Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea specială, Vol. II, Editura Lumina Lex, 2000,
40
Această semnificaţie a noţiunii de autor este promovată de Convenţia ONU împotriva
torturii (intrată în vigoare la 26 iunie 1987), care concepe tortura exclusiv ca „tortură
oficială”, respectiv ca un act al autorităţii publice, ori ca un act comis la instigarea sau cu
consimţământul autorităţii publice.
Participaţia penală este posibilă, sub toate formele.
b) Subiect pasiv general este statul.
Subiect pasiv special este persoana torturată.
a) Elementul material se realizează prin orice faptă care provoacă unei persoane
suferinţe, fizice sau psihice.
Prin excepţie, aşa cum se precizează în art.282 alin.(6), nu se consideră tortură durerea
sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni
sau sunt ocazionate de ele.
Cerinţa esenţială este aceea ca suferinţele provocate victimei să fie puternice.
În aprecierea intensităţii suferinţelor, CEDO ia în consideraţie o serie de factori, cum ar
fi: durata tratamentului, efectele psihice şi mentale, sexul, vârsta şi starea de sănătate a
victimei, modul de execuţie. În concepţia CEDO, actele care provoacă obiectiv o suferinţă
suficient de gravă constituie acte de tortură, indiferent de sexul sau de starea de sănătate a
victimei - de exemplu, în „Afacerea greacă”, au fost calificate drept tortură unele practici ale
juntei militare aflată la putere la acea dată, cum erau: lovirea peste tălpi cu corpuri
contondente, aplicarea de electroşocuri, lovirea brutală, simularea execuţiei etc. Sau, au fost
calificate tot astfel o serie de acte comise în sectorul „represiv”, cum ar fi: violarea de către
poliţişti a unei femei, obligarea deţinuţilor de a purta haine murdare, detenţia timp de 23 de
ore într-o celulă insalubră, neaerisită şi fără lumină, suprapopularea celulelor, timpul prea
scurt acordat pentru igienă şi exerciţiu fizic, lipsa de calitate a îngrijirilor medicale acordate,
refuzul continuu de a autoriza accesul deţinutului la dosarul medical propriu, o detenţie lungă
în condiţii de izolare, faptul de a prezenta presei un deţinut închis într-o cuşcă etc.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei.
Urmarea imediată secundară constă în încălcarea unor drepturi inerente oricărei
persoane (dreptul la demnitate, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la integritate fizică şi
sănătate etc).
Elementul subiectiv constă în intenţie directă, calificată prin scop.
Scopul urmărit de făptuitor poate fi:
- acela de a obţine de la persoana respectivă sau de la o persoană terţă informaţii sau
declaraţii;
- acela de a o pedepsi, pentru un act de care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori
este bănuită că l-a comis;
- acela de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a face presiuni asupra
unei terţe persoane.
Intenţia poate fi calificată şi prin mobil, atunci când fapta este săvârşită din orice motiv
bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi această formă de discriminare (socială,
politică, economică etc).
Bucureşti, p.216.
41
Conform art.282 alin.(4) C.pen., tentativa la infracţiunea prevăzută în alin.(1) se
pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor
drepturi.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani şi
interzicerea unor drepturi.
17.5. Cauza specială care înlătură caracterul penal al faptei
Potrivit art.282 alin.(6), nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv
din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni, sau ocazionate de ele.
18. REPRESIUNEA NEDREAPTĂ
18.1. Concept
Infracţiunea de represiune nedreaptă este prevăzută în art.283 C.pen., în două variante
tip.
În prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta de a pune în
mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite
în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată.
În a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în reţinerea,
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Infracţiunea era prevăzută şi în Codul penal din 1968 (art.268), însă avea un conţinut
oarecum diferit.
A. Obiectul.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care protejează libertatea şi
demnitatea persoanei.
Faptele de represiune nedreaptă implică întotdeauna nerespectarea de către făptuitor a
unor dispoziţiile legale relative la luarea măsurilor procesuale şi a măsurilor preventive.
Această infracţiune nu are obiect material
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, în mod explicit. Totuşi, din definiţie
rezultă că acesta poate fi numai un funcţionar care are competenţa de a pune în mişcare
acţiunea penală, de a dispune trimiterea în judecată, de a dispune măsuri preventive sau
42
condamnarea unei persoane – ceea ce înseamnă că fapta se poate comite numai de către un
procuror sau judecător.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile în toate cazurile. Coautoratul este posibil,
numai în cazul în care ordonanţa, rechizitoriul sau hotărârea se semnează de doi sau mai mulţi
procurori ori judecători 73.
Subiect pasiv secundar este persoana împotriva căreia s-a exercitat represiunea
nedreaptă.
În prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează în trei
modalităţi alternative, şi anume:
- prin punerea în mişcare a acţiunii penale;
- prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate;
- prin trimiterea în judecată.
În a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], elementul material se realizează tot în
trei modalităţi alternative, şi anume:
- prin reţinerea;
- prin arestarea;
- prin condamnarea unei persoane.
În ambele variante, cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să ştie că persoana în cauză
este nevinovată, adică a luat cunoştinţă de inexistenţa vreunei probe de vinovăţie.
În ce priveşte reţinerea şi arestarea ilegală, trebuie menţionat că, potrivit art.5 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la
o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat şi deţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
supravegheată sau despre deţinerea legală a unei persoane, în scopul aducerii sale
în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba de arestarea sau detenţia legală a unei persoane, pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs
o procedură de expulzare ori de extrădare.
De asemenea, trebuie menţionat că reţinerea sau arestarea nelegală a unei persoane se
poate realiza şi printr-o inacţiune - de exemplu, prin refuzul de a elibera o persoană reţinută
sau arestată preventiv, la expirarea termenului pentru care s-a luat măsura.
73
N.Iliescu, op.cit., p.252.
43
Urmarea secundară constă în încălcarea unor atribute fundamentale ale persoane
(onoarea, demnitatea, libertatea).
Infracţiunea subzistă, numai dacă se dovedeşte că făptuitorul ştia că persoana este
nevinovată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se săvârşeşte oricare din acţiunile
sau inacţiunile care realizează elementul material.
Pentru prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
19. ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ
19.1. Concept
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială este prevăzută în art.284 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.284 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta avocatului sau a
reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese
contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele
clientului sau ale persoanei reprezentate.
În varianta asimilată [art.284 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în înţelegerea
frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se
va pronunţa în cauză, în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
Aceasta este o infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
A. Obiectul
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care protejează interesele legitime
ale persoanelor împotriva actelor de reprezentare neloială.
Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni poate fi numai
o persoană care are mandat (delegaţie, procură) să reprezinte interesele unei părţi, într-o
procedură judiciară sau notarială.
Conform art.68 din noul Cod de procedură civilă (Legea nr.134/2010), calitatea de
reprezentant (mandatar) o poate avea un avocat, un consilier juridic care a primit delegaţie să
reprezinte unitatea la care este angajat, într-o anumită procedură judiciară sau notarială; sau,
un doctor sau licenţiat în drept care a primit mandat să-şi reprezinte soţul sau o rudă apropiată,
într-o asemenea procedură.
44
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Coautoratul nu este
posibil, decât în caz că două sau mai multe persoane au fost angajate să reprezinte aceeaşi
persoană, în aceeaşi cauză.
Subiect pasiv secundar este persoana reprezentată în mod neloial.
Atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, elementul material se realizează printr-
o înţelegere frauduloasă.
Înţelegerea se consideră frauduloasă, ori de câte ori reprezentantul acţionează cu rea-
credinţă, urmărind obţinerea unui avantaj, material sau moral, în detrimentul persoanei pe care
o reprezintă.
Pentru existenţa variantei tip, se cer îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi anume: 1)
înţelegerea să fi intervenit între reprezentant şi o persoană cu interese contrare în aceeaşi
cauză (pârât, chemat în garanţie etc.); 2) înţelegerea să fi vătămat interesele clientului sau ale
persoanei reprezentate, într-o procedură judiciară sau notarială.
Pentru existenţa variantei asimilate, se cer îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi anume:
1) înţelegerea să fi intervenit între reprezentant şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa
în cauză; 2) înţelegerea să fi intervenit, în scopul vătămării intereselor persoanei reprezentate.
Însă, cele două variante ale acestei infracţiuni lasă mult de dorit, atât sub aspect
formal, cât şi pe fond.
De exemplu, se poate observa că, în varianta tip, elementul material a fost descris de
două ori, în două moduri diferite: mai întâi, textul se referă la „fapta avocatului…care…
vatămă interesele clientului”; iar apoi, el se referă la „înţelegerea frauduloasă cu o persoană cu
interese contrare în aceeaşi cauză”.
Sau, se poate observa că o înţelegere poate fi denumită „frauduloasă”, numai atunci
când o parte a fost de rea-credinţă, urmărind să inducă în eroare cealaltă parte, pentru a o
obţine un avantaj, material sau moral. Or, din moment ce textul se referă la „înţelegerea
frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză”, trebuie să conchidem că,
departe de a incrimina „fapta avocatului…care…vatămă interesele clientului”, art.284 alin.(1)
C.pen. incriminează fapta avocatului (reprezentantului) care vatămă interesele adversarului,
ale persoanei cu interese contrare în aceeaşi cauză.
Ori, se poate observa că o contradicţie similară apare în varianta asimilată, care
incriminează „înţelegerea frauduloasă dintre avocat…şi un terţ interesat de soluţia ce se va
pronunţa în cauză”. Nu se poate susţine că avocatul acţionează în scopul vătămării intereselor
clientului său, atât timp cât el încheie o înţelegere frauduloasă cu un terţ - căci o atare formulă
presupune că terţul este cel înşelat, prejudiciat.
În fine, se mai poate observa că, în mod nejustificat, infracţiunea a fost prevăzută în
două variante, fiindcă în ambele variante e vorba de acelaşi lucru, anume de o înţelegere
ocultă, încheiată direct sau indirect, cu un adversar în aceeaşi cauză.
Urmarea secundară constă în vătămarea intereselor clientului sau ale persoanei
reprezentate.
Elementul subiectiv constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
45
Pentru ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Conform art.284 alin.(3) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
20. EVADAREA
20.1. Concept
Infracţiunea de evadare este prevăzută în art.285 C.pen., într-o variantă tip, o variantă
agravată şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.285 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de evadare constă în evadarea din
starea legală de reţinere sau de deţinere.
Varianta agravată [art.285 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă evadarea este
săvârşită prin folosire de violenţe sau arme.
În varianta asimilată [art.285 alin.(3) C.pen.], evadarea se realizează în două modalităţi
alternative, şi anume: a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de
deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate; b) părăsirea, fără
autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de
deţinere.
În Codul penal anterior, infracţiunea de evadare era prevăzută, cu un conţinut
asemănător, în art.269.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale care asigură înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale care asigură protecţie caracterului
obligatoriu al măsurilor preventive sau al pedepselor privative de libertate.
În varianta tip, infracţiunea nu are obiect material.
Când fapta s-a comis prin folosire de violenţe sau arme, evadarea devine infracţiune
complexă şi absoarbe actele de ameninţare (art.206 C.pen.) sau de lovire ori alte violenţe
(art.193 C.pen.); în acest din urmă caz, ea prezintă şi un obiect material, constând în corpul
victimei.
B. Subiecţii
a) Subiect activ este calificat. Acesta poate fi numai o persoană care se află în starea
legală de reţinere sau de deţinere.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării.
După unii autori74, a căror opinie o împărtăşim, în infracţiunea de evadare, coautoratul
nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se comite in propria persona.
De asemenea, nici complicitatea nu este posibilă, deoarece înlesnirea evadării constituie
o infracţiune distinctă, prevăzută în art.286 C.pen.
Dacă fapta s-a comis prin folosire de violenţe sau arme, va exista şi un subiect pasiv
secundar, reprezentat de persoana ameninţată, lovită etc.
74
M. Basarab, op.cit., p.314.
46
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de evadare. A evada înseamnă a
părăsi starea de reţinere sau de deţinere - de exemplu, prin fugă de la locul de deţinere ori prin
fugă de sub escortă.
Cerinţa esenţială este aceea ca starea de reţinere sau de deţinere să aibă caracter legal.
Această stare se consideră legală, dacă măsura încarcerării s-a luat în condiţiile prevăzute de
lege.
Per a contrario, nu există evadare, dacă făptuitorul fuge din sediul parchetului, mai
înainte de a se emite mandatul de arestare75; sau, dacă el a fost menţinut în locul de detenţie,
după expirarea duratei legale a reţinerii sau a deţinerii (nefiind legal încarcerat, acesta nu
poate fi subiect al infracţiunii de evadare).
În doctrină, opinia dominantă este aceea că fapta constituie infracţiunea de evadare,
chiar dacă deţinutul a fost achitat ulterior pentru infracţiunea care a determinat privarea sa de
libertate, deoarece ceea ce interesează este ca, în momentul evadării, persoana să fi fost lipsită
de libertate în mod legal76.
Însă, în opinia noastră, într-un asemenea caz, nu sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de evadare. Din moment ce instanţa a constatat existenţa unuia dintre cazurile
prevăzute în art.16 lit.a-e C.pr.pen. (ceea ce înseamnă că nu exista temei legal pentru privarea
persoanei de libertate), nu se mai poate susţine că deţinutul se afla în stare legală de deţinere.
Sub acest aspect, evadarea se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
20.4. Conţinutul agravat
Săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe sau arme determină încadrarea faptei în
forma agravată, prevăzută în art.285 alin.(2) C.pen.
Violenţele pot fi psihice (ameninţări) sau fizice; în acest din urmă caz, ele trebuie
folosite împotriva unei persoane, iar nu împotriva unui bun77.
Folosirea de arme este de natură să sporească şansele de reuşită. Noţiunea de „arme”
are accepţiunea arătată în art.179 alin.(1) sau (2) C.pen. Potrivit art.179 alin.(1) C.pen., prin
arme se înţeleg instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale
(în prezent, ne referim la dispoziţiile Legii nr.295/2004 privind regimul armelor şi
muniţiilor78. Potrivit art.179 alin.(2) C.pen., sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură
a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
În această variantă, infracţiunea de evadare devine infracţiune complexă şi absoarbe
faptele de ameninţare (art.206 C.pen.) sau cele de lovire sau alte violenţe (art.193 C.pen.).
Dacă urmările sunt mai grave, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni 79. Însă,
dacă evadarea intră în concurs cu omorul calificat [art.189 alin.(1) lit c) C.pen.], nu se mai
poate aplica şi agravanta prevăzută în art.285 alin.(2) C.pen. - deoarece, în caz contrar, s-ar
încălca principiul ne bis in idem (o identică împrejurare nu poate determina o dublă majorare
a pedepsei).
Conform art.285 alin.(5) C.pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin.(1) şi alin. (2)
se pedepseşte.
75
C. Ap. Constanţa, Dec.pen. nr.143/1998, publicată pe site-ul www.ctce.ro.
76
Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op.cit., p.142; Gh. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal,
Partea specială, p.581 ş.a.
77
Tr. Pop, op. cit., p.232; N.Iliescu, Evadarea, în op. cit, p.261.
78
Această lege s-a republicat în M. Of., Partea I, nr. 811 din 16 noiembrie 2011.
79
Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op.cit., p.143.
47
Consumarea infracţiunii are loc instantaneu, în momentul părăsirii stării legale de lipsire
de libertate, moment în care se produce şi urmarea socialmente periculoasă.
Pentru varianta tip şi cea asimilitată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
unor drepturi.
Potrivit art.285 alin.(4) C.pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se
adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării. Dispoziţiile alin.(4) se aplică
numai dacă evadatul a fost condamnat definitiv şi s-a aflat în executarea pedepsei 80. Dacă
inculpatul a evadat din starea de arest preventiv, sunt aplicabile regulile din art.38-39 C.pen,
privind concursul de infracţiuni81.
21. ÎNLESNIREA EVADĂRII
21.1. Concept
Infracţiunea de înlesnirea evadării este prevăzută în art.286 C.pen., într-o variantă tip,
două variante agravate şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.286 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în înlesnirea prin orice
mijloace a evadării.
Prima variantă agravată [art.286 alin.(2) C.pen.] operează în trei situaţii, prevăzute
alternativ: a) dacă înlesnirea evadării s-a săvârşit prin folosire de violenţe, arme sau substanţe
narcotice sau paralizante; b) dacă s-a înlesnit evadarea a două sau mai multor persoane în
aceeaşi împrejurare; c) dacă s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau
condamnate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu
pedeapsa închisorii de 10 ani sau mare.
A doua variantă agravată [art.286 alin.(3) C.pen.] operează în caz că faptele prevăzute
în alin.(1) sau alin.(2) au fost săvârşite de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel
reţinut sau deţinut.
Varianta atenuată [art.286 alin.(4) C.pen.] operează, dacă înlesnirea evadării a fost
săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat.
Deşi înlesnirea evadării este o activitate de complicitate la evadare, legiuitorul a
incriminat distinct această activitate, prevăzând-o ca o infracţiune autonomă.
În Codul penal anterior, înlesnirea evadării era prevăzută în art.270, cu un conţinut
asemănător (deosebirile privesc elementele circumstanţiale care atrag variantele agravate).
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este identic cu obiectul juridic al infracţiunii de evadare.
B. Subiecţii
a) În varianta tip şi în prima variantă agravată [art.286 alin. (1) şi alin.(2) C.pen.],
subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană, chiar şi un alt deţinut).
În a doua variantă agravată şi în varianta atenuată [art.286 alin.(3) şi alin.(4) C.pen.],
subiectul activ este calificat. Acesta nu poate fi decât o persoană care avea îndatorirea de a
păzi pe cel care a evadat. Prin „persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat”
80
N. Iliescu, op. cit, p.264.
81
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 1924 /1995, publicată în „Dreptul” nr.7/1996,
p.124; în acelaşi sens, Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr.835/1997, publicată în
„Dreptul” nr. 7/1998, p.144.
48
se înţelege persoana oficial însărcinată cu paza celui care a evadat, iar nu orice persoană (de
exemplu, un alt condamnat care, în cadrul sau în afara locului de deţinere, are atribuţii de pază
a celor reţinuţi sau deţinuţi82).
În opinia majoritară a doctrinei 83, participaţia penală este posibilă sub toate formele
(coautorat, instigare, complicitate). Există însă şi opinia 84 potrivit căreia participaţia penală
este posibilă, numai sub forma instigării şi a complicităţii.
Dacă fapta se săvârşeşte prin violenţe, va exista şi un subiect pasiv secundar (adiacent),
reprezentat de persoana agresată.
a) Elementul material se realizează prin înlesnirea evadării unei persoane, adică prin
orice faptă (comisiune sau omisiune) care poate fi caracterizată ca un sprijin dat persoanei
deţinute, pentru a evada.
Înlesnirea trebuie să fie efectivă, de natură a servi celui ce evadează. Ea poate interveni
înainte sau în timpul evadării. Ajutorul dat după evadare nu constituie infracţiunea de
înlesnire a evadării, ci infracţiunea de favorizarea făptuitorului (art.269 C.pen.) 85.
înfăptuire a justiţiei. Înlesnirea evadării este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
În forma tip şi în variantele agravate prevăzute în alin.2-3, infracţiunea se săvârşeşte
numai cu intenţie.
În varianta atenuată prevăzută în alin.4, infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
Conform art.285 alin.(5) C.pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin.(1) şi alin.(2)
se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc, în opinia majoritară, în momentul în care se produce
evadarea sau încercarea de evadare86. Însă, în opinia noastră, consumarea infracţiunii are loc
în momentul în care s-a săvârşit fapta calificată drept „înlesnirea evadării”. Această soluţie se
impune ca o consecinţă directă a incriminării distincte a faptei. Din moment ce înlesnirea
evadării a fost prevăzută ca o infracţiune autonomă, de sine stătătoare, iar nu un act de
complicitate la evadare, trebuie să conchidem că momentul consumativ coincide cu acela în
care se realizează fapta.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este cea prevăzută în alin.(1) sau alin.(2),
după caz, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
82
N.Iliescu, op.cit., p.267; Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op.cit., p.144-145.
83
A.Filipaş, op.cit., p.181, M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, op.cit., p.316; Horia
Diaconescu, Drept penal.Partea specială, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.182 ş.a.
84
O. Loghin, T. Toader, Drept penal. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa SRL,
85
Tr. Pop, op. cit, , p. 226.
86
Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op. cit, vol. II, p.146.
49
22. NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
22.1. Concept
Infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este prevăzută în art.287 C.pen.,
în şapte variante tip, prevăzute în alin.(1) lit.a)-g).
În prima variantă tip [art.287 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea constă în împotrivirea la
executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare.
În a doua variantă tip [art.287 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea constă în refuzul
organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat
să îndeplinească un anumit act.
În a treia variantă tip [art.287 alin.(1) lit.c) C.pen.], infracţiunea constă în refuzul de a
sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au
această obligaţie conform legii.
În a patra variantă tip [art.287 alin.(1) lit.d) C.pen.], infracţiunea constă în neexecutarea
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat.
În a cincea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.e) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată.
În a şasea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.f) C.pen.], infracţiunea constă în nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.g) C.pen.], infracţiunea constă în
împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei
hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.
În Codul penal anterior, infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti era
prevăzută în art.271, cu un conţinut sensibil diferit (textul a suferit numeroase modificări şi
completări).
A. Obiectul
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură autoritatea hotărârilor
judecătoreşti.
În prima variantă (lit.a), obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură
protecţie dreptului la libertate psihică ori, după caz, dreptului la integritate fizică şi sănătate
al persoanei.
În celelalte variante (lit.b-g), obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care
asigură protecţie unor drepturi patrimoniale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
Dacă fapta se realizează prin violenţe fizice, obiectul material constă în corpul victimei.
În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ.
În prima variantă (lit.a), subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană. Nu
interesează dacă făptuitorul a fost sau nu parte în proces, fiind suficient să existe un titlu
executoriu şi făptuitorul să ştie că acest titlu este pus în executare87.
87
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 4137/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.4/1971, p.143.
50
În a doua variantă (lit.b), subiect activ nemijlocit poate fi numai executorul
judecătoresc sau alt organ de executare care a fost obligat, prin hotărâre judecătorească, să
îndeplinească un anumit act.
În a treia variantă (lit.c), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana care, potrivit
legii, are obligaţia să sprijine organul de executare în punerea în aplicare a unei hotărâri.
În a patra variantă (lit.d), subiect activ nemijlocit poate fi numai angajatorul, respectiv
persoana care, potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească prin care s-a
dispus reintegrarea în muncă a unui salariat.
În a cincea variantă (lit.e), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana care,
potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind plata salariilor.
În a şasea variantă (lit.f), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana care, potrivit
legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă (lit.g), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana căreia îi
este opozabilă hotărârea privitoare la un imobil.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În caz că subiectul activ nemijlocit
este calificat, coautoratul este posibil, numai dacă toţi făptuitorii îndeplinesc cerinţa specială
prevăzută de lege.
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei drepturi sau interese sunt vătămate prin
infracţiune.
În prima variantă (lit.a), elementul material constă în împotrivirea la executare, prin
opunere de rezistenţă faţă de organul de organul de executare.
Această descriere a faptei este eronată. Termenii împotrivire, opunere, rezistenţă sunt
sinonimi – ceea ce înseamnă că formula legii este pleonastică şi redundantă.
Această descriere a faptei nesocoteşte, totodată, principiul legalităţii (nullum crimen
sine lege certa), deoarece, aşa cum s-a remarcat 88, ea lasă nelămurit faptul dacă împotrivirea
la executare se poate realiza numai prin violenţe fizice sau, dimpotrivă, se poate realiza atât
prin violenţe fizice, cât şi prin violenţe psihice, adică ameninţare. Codul penal anterior
prevedea explicit că această infracţiune putea fi săvârşită în ambele modalităţi, respectiv atât
prin ameninţare cât şi prin violenţă psihică. Or, deşi textul actual nu mai face precizări, în
virtutea regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, putem conchide că, în
continuare, această infracţiune poate fi săvârşită în ambele modalităţi.
Acţiunea de împotrivire poate să se refere la orice titlu executoriu, iar nu doar la o
hotărâre judecătorească. În materie civilă, infracţiunea subzistă, numai dacă executorul
judecătoresc porneşte executarea pe baza unui dosar de executare, cu respectarea strictă a
dispoziţiilor de procedură civilă şi numai dacă hotărârea a fost învestită cu formulă
executorie89. Nu are relevanţă dacă făptuitorul a făcut contestaţie la executare, atâta vreme cât
instanţa nu a dispus suspendarea executării90.
În a doua variantă (lit.b), elementul material se realizează prin orice faptă care poate fi
caracterizată ca un refuz al organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre
88
A se vedea Al. Moldoveanu, Ce poate împiedica executarea hotărârilor judecătoreşti, pe
site-ul http://www.capital.ro/ce-poate-impiedica-executarea-hotararilor-judecatoresti.html.
89
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 3313/2000, publicată în „Dreptul”, nr. 3/2002,
p.165-166.
90
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 25/1977, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1977,
p.289.
51
judecătorească. Prin „organ de executare” se înţelege nu numai executorul judecătoresc, ci
orice organ cu atribuţii de punere în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti (poliţia,
administraţia financiară, administraţia penitenciarului etc.). Nu interesează dacă e vorba de o
hotărâre penală sau civilă.
În a treia variantă (lit.c C.pen.), elementul material se realizează prin orice faptă care
poate fi caracterizată ca un refuz de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a
unei hotărâri, dacă fapta se săvârşeşte de o persoană care are o obligaţie legală în acest sens.
Refuzul de a sprijini organul de executare poate îmbrăca şi forma unui refuz de a furniza
informaţiile necesare executării (de exemplu, împiedicarea accesului la datele din cartea
funciară, din registrul comerţului etc.).
În a patra variantă (lit.d C.pen.), elementul material se realizează prin neexecutarea de
către angajator a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui
salariat.
În a cincea variantă (lit.e C.pen.), elementul material se realizează prin neexecutarea
unei hotărâri judecătoreşti, săvârşită de către persoana care, potrivit legii, are obligaţia să
execute hotărârea judecătorească privind plata salariilor.
În a şasea variantă (lit.f C.pen.), elementul material se realizează prin neexecutarea unei
hotărâri judecătoreşti, săvârşită de către persoana care, potrivit legii, are obligaţia să execute
hotărârea judecătorească privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă (lit.g C.pen.), elementul material se realizează prin fapta de a
împiedica folosirea, în tot sau în parte, a unui imobil, săvârşită de persoana căreia îi este
opozabilă hotărârea judecătorească privitoare la un imobil - de exemplu, s-a decis că sunt
întrunite elementele infracţiunii, dacă inculpatul a ocupat apartamentul în care locuise cu
fosta soţie şi care fusese atribuit acesteia, prin hotărâre judecătorească 91. În ce priveşte
semnificaţia noţiunii de „imobil”, există opinii diferite: într-o opinie 92, acest termen s-ar
referi numai la construcţii; într-o altă opinie 93, acesta ar desemna orice bun nemişcător,
inclusiv terenul, curtea sau grădina aferentă clădirilor. Instanţa supremă a promovat această
din ultimă soluţie94.
c) Fiind vorba de o infracţiune formală, raportul de cauzalitate se prezumă.
Elementul subiectiv constă în intenţie.
Pentru toate variantele, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
În cazul faptelor prevăzute la lit.d-g, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
91
Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 496/1989, publicată în „Dreptul”, nr. 6/1992, p. 91.
92
N.Iliescu, op. cit, vol. IV, p.281.
93
G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
în Revista română de drept, nr. 1/1974, p.86.
94
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.2482/1978, publicată în „Revista română de drept”
nr.5/1979, p.60.
52
23. NEEXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE
23.1. Concept
Infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale este prevăzută în art.288 C.pen., în trei
variante tip.
În prima variantă tip [art.288 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în sustragerea de la
executare ori în neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a
măsurii de siguranţă prevăzută în art.108 lit.b) şi c) de către persoana fizică faţă de care s-au
dispus aceste sancţiuni.
În a doua variantă tip [art.288 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în sustragerea de la
executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului
educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a
aflat legal în stare de libertate.
În a treia variantă tip [art.288 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în neexecutarea, de
către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice
dintre cele prevăzute în art.141.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune, dar unele dintre faptele mai sus
arătate erau incriminate sub o altă denumire, aceea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
A. Obiectul
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale care asigură respectarea hotărârilor
judecătoreşti privind executarea pedepselor complementare ori accesorii, a anumitor măsuri
de siguranţă (internarea medicală şi interzicerea ocupării unei funcţii sau exercitării unei
profesii), a anumitor măsuri educative (cele privative de libertate) ori a anumitor pedepse
complementare aplicate persoanei juridice.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
În toate variantele, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana căreia i s-a
aplicat o pedeapsă complementară sau accesorie, ori o măsură de siguranţă dintre cele
prevăzute în art.108 lit. b şi c.
În a doua variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai minorul căruia i s-a
aplicat o măsură educativă privativă de libertate.
În a treia variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai mandatarul sau
administratorul care nu execută o pedeapsă complementară aplicată persoanei juridice.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu
este posibil, fiind vorba de infracţiuni cu autor unic, care se comit in propria persoana.
În prima variantă tip [art.288 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează prin
sustragerea de la executare ori prin neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare
ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzută în art.108 lit.b) şi c) de către persoana fizică
faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.
53
În această variantă, infracţiunea are caracter subsidiar, adică se poate reţine, numai dacă
fapta nu constituie o infracţiune mai gravă - de exemplu, trecerea frauduloasă a frontierei de
stat, în scopul sustragerii de la executarea unei pedepse [art.262 alin.(2) lit.a C.pen.].
În a doua variantă tip [art.288 alin.(2) C.pen.], elementul material se realizează prin
sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără
drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea
perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate.
În a treia variantă tip [art.288 alin.(3) C.pen.], elementul material se realizează prin
neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei
persoane juridice dintre cele prevăzute în art.141.
Infracţiunea este formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie.
Pentru prima variantă tip , pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Pentru a treia variantă tip, pedeapsa este amenda.
54
55

Infracţiuni Contra Înfăptuirii Justiţiei (Art.266-Art.288)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Infracţiuni Contra Înfăptuirii Justiţiei (Art.266-Art.288)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI

În noul Cod penal, grupul acestor infracţiuni a suferit numeroase modificări.

3. INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE

4.4. Forme. Sancţiuni

5.2. Condiţii preexistente

1976 -1980” de Vasile Papadopol şi Mihai Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

8.2. Condiţii preexistente

9. RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIŢIEI

În conformitate cu art.274 C.pen., intitulat „Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei”,

10. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE ÎNSCRISURI

12. COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIŢIEI

13. ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI

15. CERCETAREA ABUZIVĂ

16. SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE

18. REPRESIUNEA NEDREAPTĂ

19. ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ

21. ÎNLESNIREA EVADĂRII

S-ar putea să vă placă și