Principiul legalităţii răspunderii penale, care stipulează că întregul proces de tragere la

răspundere penală a persoanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să
se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai legea
poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele
competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi
aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni, precum şi
cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclud răspunderea penală.

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Acest principiu îşi găseşte consacrarea
în dispoziţiile art. 17 alin. 2 C. pen. sau art. 15 alin. 2 noul C. pen. şi presupune că
răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte
prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul
social concret al unei infracţiuni113 .

Principiul umanismului. Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi

în conţinutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi
prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot
conforma114 . Principiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care 115 nu
vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea
persoanei trase la răspundere penală.

Principiul răspunderii penale personale. Acest principiu presupune că răspunderea

penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni,
răspunderea penală neputând interveni pentru fapta altuia.„ după cum nu poate fi colectivă
adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc. )”116 .
Moartea infractorului deci a subiectului pasiv al răspunderii penale , are drept consecinţă
stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din aceasta.117

Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) implică regula conform căreia
pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură răspundere penală. Aceasta nu
înseamnă însă că pedepsele penale principale nu pot fi însoţite de pedepse complementare
sau de o pedeapsă accesorie (desigur, cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze
din raţiuni diferite şi să aibă funcţii diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa
coexiste şi să fie însoţită de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea
administrativă, disciplinară, civilă ş.a.m.d.

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte

o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute
de lege (amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează
importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa
legii, care stabileşte că toate persoanele au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să
beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu interzice discriminările de orice gen
în procesul răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este realizat de
principiul oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului
şi care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor .119
Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată
în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infrac¬torului pentru a asigura atât
sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale. Acest
principiu denumit şi principiul personalităţii stabileşte caracterul strict personal al
răspunderii. Destinatarul acesteia nu poate fi decât persoana fizică care este vinovată de
comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea colectivă.

Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să

intervină prompt în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cât răspunderea penală
intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa
socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea
care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin
trecerea timpului nu mai apare ca necesară120 .

INFRACTIUNEA

faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevă- zută de legea penală,

săvârșită cu vinovăţie și pasibilă de pedeapsă penală.

TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

§1. Fapta prejudiciabilă

: fapta să fie prejudiciabilă (să prezinte pericol social), să fie săvârșită cu

vinovăţie, să fie prevăzută de legea penală și să fie pasibilă de pe- deapsă penală.
, infracţiunea reprezintă o faptă, un act de con- duită exterioară a omului,
prezentând un anumit grad prejudiciabil. Prin faptă se vatămă sau se pun în
pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin ea se înţelege activitatea
înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare pe care le-a cauzat. Activitatea
desfășurată nu reprezintă un act mecanic, ci este o manifes- tare conștientă a
omului, care are reprezentarea acţiunilor și a urmărilor sale, acţiune dirijată și
stăpânită continuu de el în tot procesul înfăptuirii sale6.
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune. Acţiunea
constituie o formă pozitivă de manifestare a faptei (furt, omor), iar inacţiunea
constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege
(neacordarea de ajutor unui bolnav).
În teoria dreptului penal, prin faptă prejudiciabilă se înţelege orice acţiune sau
inacţiune prin care se lezează una dintre valorile arătate în alin. (1) al art. 2 din CP
al RM și pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedep- se. Orice
atingere adusă valorilor sociale menţionate în alin. (1) al art. 2 din CP al RM
prezintă un grad prejudiciabil deoarece acele valori sociale sunt conside- rate de
legiuitor ca fiind importante pentru societate. Răspunderea penală in- tervine doar
atunci când fapta prezintă un real pericol pentru relaţiile și valorile sociale care au
suferit în așa măsură, încât pericolul ce le ameninţă este evident și justifică
aplicarea sancţiunii penale. În doctrină s-a precizat că “pericolul so- cial”
constituie acea stare de primejdie pentru societate pentru desfășurarea în condiţii
 normale a relaţiilor sociale pe care o produce tulburarea adusă de fapta ilicită
săvârșită”9. Ca trăsătură a infracţiunii, caracterul prejudiciabil trebuie să fie și
penal, adică să prezinte un anumit grad, o anumită gravitate specifică infracţiunii
ca ilicit penal, care o distinge de alte forme de ilicit juridic (admi- nistrativ,
disciplinar, civil), și să justifice incriminarea faptei sub sancţiunea penală. Gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni decurge din importanţa valorii sociale lezate sau
puse în pericol, din întregul conţinut obiectiv și subiectiv al faptei. În acest
context, art. 15 din CP al RM stabilește: “Gradul prejudiciabil al infracţiunii se
determină conform semnelor ce caracterizează elementele in- fracţiunii: obiectul,
latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă”.
În doctrina penală gradul prejudiciabil ca trăsătură a infracţiunii este cu-
noscut sub două forme: generic (abstract) și concret10.
Gradul prejudiciabil generic sau abstract este fixat în legea penală (de ex.,
gravitatea infracţiunii de omor, de furt etc.) și este evaluat în mod abstract de
legiuitor, care ia în consideraţie o multitudine de factori privind importanţa valorii
ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea și dinamica manifestărilor infracţionale
vizate, împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte etc. Re- zultatul evaluării
se exprimă în pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea
infracţiune11.
Gradul prejudiciabil concret al infracţiunii se referă la fapta real săvârșită.
Spre deosebire de gradul prejudiciabil generic, care este stabilit de legiuitor, cel
concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată în procesul judecării
cauzei penale și se reflectă în sentinţa de condamnare pronunţată de judecată.
Determinarea gradului prejudiciabil concret se face în funcţie de vătămarea
cauzată obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de
trăsăturile ce caracterizează elementul material.
§2. Fapta prevăzută de legea penală

Cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală constituie cea de-a doua
trăsătură esenţială a infracţiunii în general. O faptă se consideră ca fiind pre-
văzută de legea penală atunci când o dispoziţie din această lege arată în ce
condiţii acea faptă (acţiune sau inacţiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi
considerată infracţiune.
Cu alte cuvinte, o faptă este prevăzută de legea penală atunci când aceas- ta
determină conţinutul acelei fapte, în forma obișnuită (tipică) a acesteia și, când
este nevoie, chiar și în formele ei derivate (forme agravate sau atenuate).
Necesitatea prevederii faptei de către legea penală nu privește numai dis- poziţiile
din partea specială, ci și unele dispoziţii din partea generală a legii penale.
Tentativa și participaţia vor fi sancţionate penal numai în măsura în care ele sunt
anume prevăzute de legea penală.
 §3. Fapta săvârșită cu vinovăţie
Una dintre cele patru trăsături esenţiale ale infracţiunii, potrivit alin. (1) al art. 14 din CP al
RM, este vinovăţia. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă numai săvârșirea unei
fapte prejudiciabile, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este prevăzută de legea penală, ci este
absolut necesar să se constate și existenţa unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor
și fapta preju- diciabilă săvârșită de el

De aceea, sarcina definiţiei vinovăţiei a revenit știinţei dreptului penal, care a definit
vinovăţia ca fiind atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă săvârșită
și urmările ei13

Vinovăţia cuprinde două componente, doi factori: unul de conștiinţă și altul

de voinţă.
În știinţa dreptului penal și în legislaţia penală se face distincţie între două
forme principale de vinovăţie, intenţia și imprudenţa, la care se adaugă, pen- tru
unele infracţiuni, o formă mixtă, care se conţine în art. 19 din CP al RM
(infracţiunea săvârșită cu două forme de vinovăţie). În dreptul penal român
această formă poartă denumirea de intenţie depășită sau praeterintenţia 14.
§4. Fapta pasibilă de pedeapsă penală

Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta o prevede sub sancţiunea
unei pedepse. Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta pre-
zintă un caracter prejudiciabil, pentru combaterea căruia sunt necesare sanc-
ţiunile penale. De aceea, în dispoziţia din alin. (1) al art. 14 din CP al RM s-a
prevăzut ca trăsătură esenţială a infracţiuni pasibilitatea de pedeapsă penală.
Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea și combaterea faptei
incriminate este expresia prejudiciabilităţii faptei ca trăsătură a infrac- ţiunii.
Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii se exprimă prin ameninţare,
adică prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru săvârșirea faptei prejudiciabile și
ilegale. Pot fi considerate infracţiuni doar faptele pentru a că- ror săvârșire
legiuitorul prevede aplicarea unei pedepse penale. Dacă fapta nu este pasibilă de
pedeapsă penală,
COMPONENŢĂ A INFRACŢIUNII
Importanţa componenţei infracţiunii constă în următoarele:
a) componenţa infracţiunii reprezintă temeiul juridic al răspunderii pe- nale;
b) componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea in-
fracţiunii;
c) componenţa infracţiunii constituie temeiul stabilirii de către instanţa
judecătorească a tipului și termenului pedepsei penale;
d) componenţa infracţiunii constituie o garanţie a drepturilor și libertăţi- lor
persoanei, contribuie la respectarea legalităţii și ordinii de drept în
societate.
are trei elemente: legal, material și moral.
 §1. Obiectul infracţiunii
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea socială și relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională11.

Infracţiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată însă

împotriva tuturor relaţiilor sociale. În realitate, actul infracţional se îndreaptă
împotriva unei anumite valori, și prin ea, împotriva unor relaţii sociale deter-
minate, create în jurul acestei valori și datorită ei 12. Nu există infracţiune care să
nu fie îndreptată împotriva unor valori sociale ocrotite de legea penală. Deși nu
întotdeauna textele de incriminare fac referire la obiectul infracţiunii, nu este de
conceput o infracţiune fără obiect, întrucât, dacă n-ar exista o valoare socială
lezată sau periclitată, fapta n-ar putea fi considerată prejudiciabilă.
În teoria dreptului penal se face distincţie între mai multe categorii de obi-
ecte ale infracţiunii, ţinându-se seama de anumite probleme teoretice și prac- tice
privind structura părţii speciale a dreptului penal, determinarea gradului
prejudiciabil al infracţiunilor și corecta calificare a acestora. Sunt cunoscute
astfel, categoriile de obiect juridic și obiect material, obiect juridic generic (de
grup) și obiect juridic specific (special), obiect juridic principal și obiect juridic
secundar (adiacent)13.

Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor și valorilor

sociale ocrotite prin normele dreptului penal. S-a reproșat acestei categorii de
obiect că este prea generală și nu folosește nici teoriei și nici practicianului 14.
Obiectul juridic generic (de grup) este constituit dintr-un grup de valori
sociale de aceeași natură, ocrotite prin normele dreptului penal, care pot fi le- zate
numai prin anumite acţiuni (inacţiuni). Obiectul juridic generic (de grup) este
tocmai criteriul care a servit legiuitorului la clasificarea infracţiunilor din Partea
specială a Codului penal. Toate infracţiunile prevăzute de Codul penal sunt
grupate, în raport cu obiectul lor generic, în 18 categorii, cuprinse, fiecare în
parte, într-un capitol separat din Partea specială a Codului penal (I: Infrac- ţiuni
contra păcii și securităţii omenirii, infracţiuni de război; II: Infracţiuni contra
vieţii și sănătăţii persoanei; III: Infracţiuni contra libertăţii, cinstei și demnităţii
persoanei etc.).
Obiectul juridic special (specific) constă din valoarea contra căreia se în-
dreaptă nemijlocit acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală, valoare ca-
racterizată prin anumite trăsături proprii, speciale, care servesc la individuali-
zarea unei infracţiuni din cadrul aceleiași grupe. Fiecare infracţiune dintr-un
anumit capitol lezează toate valorile din grupa respectivă, însă, în același timp,
doar un anumit aspect al acestor valori. Astfel, infracţiunea de omor este o
 infracţiune îndreptată împotriva persoanei, obiectul juridic generic (de grup)
constituindu-se din relaţiile sociale care se nasc și se dezvoltă în legătură cu
persoana umană și atributele ei, dar obiectul juridic specific (special), deci va-
loarea socială lezată în concret, este viaţa persoanei.
Obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar (adiacent) în literatu- ra
juridică de specialitate constituie un obiect juridic complex, care este spe- cific
numai infracţiunilor complexe. Prin obiect juridic principal se înţelege valoarea și
relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă, și care sunt
apărate prin incriminarea acţiunii principale din cadrul unei in- fracţiuni
complexe. Prin obiect juridic secundar (adiacent) se înţelege valoarea și relaţiile
sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă fap- ta
prejudiciabilă, și care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau
adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe. De ex.: tâlhăria este o infrac- ţiune
complexă, luarea bunului reprezentând acţiunea principală, iar valoarea socială
vătămată prin săvârșirea ei constituind obiectul juridic principal al tâlhăriei. Cea
de-a doua acţiune, lovirea sau ameninţarea, este acţiunea secun- dară sau
adiacentă, și în mod corespunzător valoarea socială pusă în pericol prin această
acţiune, și anume integritatea corporală sau libertatea psihică a persoanei
constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracţiunii de tâlhărie. Anume
pe baza obiectului juridic principal o faptă este trecută în cadrul unui sau altui
grup de infracţiuni din Codul penal.
Obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra sau
împotriva cărora s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea incriminată. El este întâlnit
numai la infracţiunile materiale. Infracţiunile care au obiect material sunt
infracţiuni de rezultat 15 (de ex.: omorul (art. 145); distrugerile (art. 197, 198);
vătămările (art. 151-153); furtul (art. 186) etc.), iar cele care nu au astfel de obiect
material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie, formale (de ex.:
calomnierea (art.304); insultarea (art. 366); ameninţarea (art. 367)).
În cazul infracţiunilor care au un obiect material, absenţa acestuia duce la
inexistenţa infracţiunii.

§2. Latura obiectivă a infracţiunii

În literatura de specialitate, prin latura obiectivă a unei infracţiuni se înţelege totalitatea

condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa
infracţiunii16.
 Acestea vizează: fapta prejudiciabilă, urmarea prejudiciabilă, legătura de
cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material și urmarea
prejudiciabilă. Acestora li se atașează uneori și alte cerinţe esenţiale, cum ar fi
locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a
persoanei – acţiune sau inacţiune –, care lezează valorile (obiectul juridic) ocrotite
prin legea penală, atingere care poate consta într-o anumită schimba- re în
realitatea obiectivă, denumită urmare infracţională.
Elementul material este reprezentat de însăși fapta incriminată, întrucât fără o
activitate exterioară nu poate exista infracţiunea. Numai o acţiune (inacţiune)
poate leza o valoare, arătată în alin. (1) al art. 2 din CP al RM, sau produce o
urmare prejudiciabilă.
Acţiunea constă în săvârșirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o nor-
mă prohibitivă, de ex., răpirea unei persoane (art. 164 din CP al RM), furtul, adică
sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane (art. 186 din CP al RM).
Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde să
fie comisă, încălcându-se în acest fel o normă onerativă, de ex., neacordarea de
ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM), lăsarea în primejdie (art. 163 din CP
al RM), neexecutarea intenţionată a hotărârii instanţei de judecată (art. 320 din
CP al RM).
Urmarea prejudiciabilă este cea de-a doua componentă a laturii obiective a
infracţiunii și desemnează rezultatul faptei, care trebuie să se producă în realitatea
obiectivă. Ea poate consta fie într-o vătămare materială, fie într-o periclitare a
unei valori sociale, adică în producerea unei stări de pericol ce ameninţă o
anumită valoare socială.
Deci, urmarea se poate materializa fie într-un rezultat, fie într-o stare de pe-
ricol ce se creează pentru valorile sociale protejate de legea penală. Urmarea nu
trebuie identificată numai cu rezultatul, așa cum se consideră uneori, deoarece
este doar o formă sub care aceasta se poate prezenta, ea putând fi și de pericol17.
Urmarea poate să apară ca o vătămare efectivă a obiectului, o schimbare a sa,
ce poate fi constatată, materializată, de pildă în cazul infracţiunii de omor (art.
145 din CP al RM), al infracţiunii de cauzare de daune materiale prin înșelăciune
sau abuz de încredere (art. 196 din CP al RM). Dar urmarea ca lezare a obiectului
poate fi și nematerială, atunci când obiectul asupra căruia se atentează constă într-
o valoare nematerială, cum ar fi, de pildă, demnitatea

17 T. Vasiliu ş.a., Codul penal, comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972, p. 525.
judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală ori contribuie la în-
făptuirea justiţiei în cazul infracţiunii prevăzute de art. 304 din CP al RM. Și, în
sfârșit, urmarea se poate exprima și într-o stare de pericol, atunci când, fără a se
aduce o lezare efectivă obiectului ocrotirii penale, se creează o stare de pericol, de
ameninţare pentru acesta, de pildă în cazul săvârșirii acţiunilor intenţionate
îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase (art.
346 din CP al RM), al tentativei de omor (art. 27, 145 din CP al RM).
Faptul că orice infracţiune trebuie să producă o anumită urmare pre-
judiciabilă reiese din conţinutul art. 17 și 18 din CP al RM, care prevăd că
vinovăţia făptuitorului trebuie raportată la o anumită urmare, care constă în
prevederea sau în lipsa de prevedere a rezultatului prejudiciabil.
În funcție de faptul dacă urmarea este sau nu prevăzută în norma de in-
criminare, literatura de specialitate a clasificat infracţiunile în materiale și
formale18.
Infracţiunile materiale sunt acelea în al căror conţinut legea a prevăzut
urmarea, care, de regulă, constă într-o vătămare, în producerea unui rezultat
material.
Infracţiunile formale se caracterizează prin aceea că legiuitorul a prevă- zut în
conţinutul lor fapta, fără să fi inclus și urmarea produsă. Infracţiunile materiale se
consumă în momentul producerii urmării prejudiciabile, iar cele formale – în
momentul realizării faptei. În cazul infracţiunilor ce au în conţi- nutul lor
prevăzută una sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de
cauzalitate dintre elementul material (acţiunea sau inacţiunea) și urmarea produsă
prin fapta infracţională.
Legătura cauzală constituie cea de a treia componentă (semn) a laturii
obiective a infracţiunii, care constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să
existe între acţiunea (inacţiunea) incriminată de lege și urmarea pe care aceasta o
produce19. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, deși
caracterizează toate infracţiunile, în mod practic problema legăturii cauzale se
pune numai în cazul infracţiunilor materiale (art. 151, 186, 191, 200, 211, 223 etc.
din CP al RM), întrucât în cazul infracţiunilor formale legătura cauzală rezultă din
însăși săvârșirea faptei.
În abordarea teoriei raportului de cauzalitate, în dreptul penal se pornește de
la necesitatea stabilirii faptului că rezultatul produs prin infracţiune este urmarea
acţiunii sau inacţiunii subiectului activ al infracţiunii sau a parti-
cipanţilor la aceasta, atunci când la producerea rezultatului au cooperat mai multe
persoane. Dacă se stabilește că între acţiunea sau inacţiunea făptuito- rului și
rezultatul produs nu există o legătură de cauzalitate, înseamnă că în sarcina
făptuitorului nu se poate reţine săvârșirea infracţiunii20.
Locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a faptei. În majoritatea dis-
poziţiilor Părţii speciale a Codului penal nu sunt prevăzute condiţii cu privire la
locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a infracţiunii, aceasta presu-
punând că faptele respective pot fi săvârșite indiferent de aceste condiţii.
Prin locul săvârșirii infracţiunii, potrivit art. 12 din CP al RM, se înţelege
locul unde a fost săvârșită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de
timpul survenirii urmărilor.
Timpul săvârșirii faptei se consideră timpul când a fost săvârșită acţiunea
(inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor (art. 9 din
CP al RM).
Partea generală a Codului penal nu conţine vreo dispoziţie ce ar regle- menta
modul și mijloacele săvârșirii infracţiunii ca semne ale laturii obiective, însă în
unele cazuri legea penală le prevede în Partea specială drept condiţii de bază,
atașându-le la fapta prejudiciabilă, de ex., prin înșelăciune sau abuz de încredere
(art. 190, 196 din CP al RM), eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el,
cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală
(art. 248 din CP al RM), prin stabilirea de posturi sau prin alte mijloace (art. 271
din CP al RM), fie cu unelte și metode nepermise (art. 233 din CP al RM).

§3. Subiectul infracţiunii

Subiectul infracţiunii este persoana care săvârșește nemijlocit latura

obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care
săvârșește o infracţiune consumată, cât și cea care comite o tentativă de in-
fracţiune.

Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întrunește cumula- tiv

următoarele condiţii: limita de vârstă cerută de lege și responsabilitatea. Aceste
condiţii mai sunt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de
subiect al infracţiunii în general și nu sunt incluse în componenţe- le
infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în Partea
generală a Codului penal (art. 21, 22, 23).

20 T. Dima, op. cit., p. 195.

 Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii, se cere ca în mo- mentul comiterii
faptei ea să fi împlinit o anumită vârstă. În dreptul penal al ţării noastre vârsta de la care
orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvârșirea unei fapte prejudiciabile este vârsta
de 16 ani.
Minorii care au depășit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani sunt pasibili de
răspundere penală numai pentru săvârșirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute
de alin. (2) al art. 21 din CP al RM. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal
niciodată de faptele prevăzute de legea penală pe care le-ar săvârși.

FORMELE INFRACŢIUNII
, etapele de desfășurare a infracţiunii intenţionate sunt acele faze pe care le parcurge
activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii
urmărilor socialmente periculoase3.

Perioada internă. Infracţiunea, ca oricare alt fenomen al lumii obiective, se dezvoltă de

la posibil la real. Înainte de а acţiona în mod fizic, infractorul, de fapt, acţionează psihic. La
nivelul conștiinţei acestuia se structurează anumite procese psihice specifice infracţiunii,
саrе preced și însoţesc manifestările ex- terioare, constituind perioada internă sau
spirituală. Persoana își schiţează în linii generale esenţa infracţiunii și mijloacele cu саrе o
va săvârși, posibilitatea depășirii piedicilor ce stau în calea săvârșirii ei și ascunderea
urmelor pentru а evita răspunderea penală, apoi își determină atitudinea psihică faţă de
rezul- tatul infracţional.
Așadar, perioada internă cuprinde intervalul în care în conștiinţa făptuitoru- lui au loc
procese psihice care caracterizează atitudinea psihică faţă de săvârșirea faptei și faţă de
urmările acesteia, având următoarele momente sau etape:
1. conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia și conturarea ideii de a comite fapta
prevăzută de legea penală;
2. deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor săvârșirii sau
nesăvârșirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de fiecare
alternativă;
3. decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârși infrac- ţiunea.
Această etapă încheie procesul psihic care, în ansamblul său, constituie și latura
subiectivă a infracţiunii, indiferent de varianta inten- ţiei sau de modalitatea în care
aceasta se exprimă: directă sau indirectă, spontană sau premeditată, simplă sau
complexă, vizând o execuţie ime- diată și unitară sau una îndelungată și
fragmentată.

Perioada externă, sau de executare, cuprinde întreagă manifestare exte- rioară,

adică toate acţiunile și actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârși
infracţiunea, constituind deci aspectul exterior al comportării ilicite a persoanei. În
această perioadă, desfășurarea activităţii infracţionale parcur- ge așa-numitul drum
al infracţiunii (iter criminis), începând cu primele acte în executarea hotărârii
infracţionale până la producerea urmării socialmente periculoase sau până la ultima
evoluţie eventuală a acestei urmări11. Tot ceea ce se îndeplinește pe parcursul acestui
drum se face întru executarea hotărâ- rii infracţionale și aparţine activităţii fizice,
 care constituie latura obiectivă a infracţiunii. Într-un sens mai larg, întreaga
activitate desfășurată în vederea realizării faptei interzise de legea penală ar putea fi
considerată ca o punere în executare a hotărârii infracţionale.
următoarele etape ale desfășurării in- fracţiuni intenţionate în perioada externă: etapa
actelor preparatorii, etapa actelor de executare și etapa urmărilor (rezultatului
infracţional).

Etapa actelor preparatorii este prima fază în perioada externă, în care se trece de la
adoptarea hotărârii infracţionale la executarea ei prin acte care numai pregătesc, din punct
de vedere material și moral, săvârșirea faptei pre- văzute de legea penală, fără să se treacă la
executarea propriu-zisă a acesteia.
Etapa actelor de executare este cea mai importantă fază în desfășurarea activităţii
infracţionale, care se caracterizează prin săvârșirea actelor de natu- ră să realizeze însăși
acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. Acţiunile de executare a infracţiunii
reprezintă forţa care transformă posibi- litatea intelectuală și materială de cauzare a
rezultatului infracţional în rezul- tatul infracţional de fapt. Această posibilitate este
determinată de cele două etape anterioare – formarea intenţiei și actul preparator.
Hotărârea de a săvârși fapta poate fi executată prin mai multe modalităţi. Astfel,
desfășurarea activităţii materiale în etapa de executare propriu-zisă a acţiunii tipice ar putea
fi întreruptă din motive independente de voinţa făptui- torului, situaţie în care va exista o
încercare (tentativă neterminată) de săvâr- șire a infracţiunii; ea ar putea fi întreruptă și din
voinţa făptuitorului, variantă în care ne vom afla în faţa unei renunţări benevole. De
asemenea, executarea faptei poate fi completă, adică, cu toate că fapta care constituie
elementul ma- terial al infracţiunii se săvârșește în deplinătate, nu se produce rezultatul cerut
de lege pentru întregirea laturii obiective a respectivei infracţiuni (tentativă terminată)14.
În fine, în majoritatea cazurilor este posibilă și are loc săvârșirea până la capăt a faptei,
după care urmează să se producă rezultatul, ceea ce are loc în ultima etapă – a urmărilor
sau a rezultatului. Ea se caracterizează, așa cum arată denumirea însăși, prin producerea
rezultatului necesar pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, prin întrunirea în fapta
concretă a cerinţelor normei de incriminare (model legal).
. FORMELE INFRACŢIUNII
înţeleg formele pe care infracţiunea le poate îmbrăca în ceea ce privește latura sa obiectivă în
raport cu etapele de desfășurare a activităţii infracţionale17.
a) pregătirea de infracţiune, corespunzătoare etapei actelor preparatorii;
b) tentativa de infracţiune, corespunzătoare etapei actelor de executare, în situaţia în
care executarea a fost întreruptă sau, deși a fost dusă până la capăt, a rămas totuși
fără rezultat;
c) infracţiunea fapt consumat, corespunzătoare etapei urmărilor în situaţia în care, în
urma săvârșirii faptei, s-a produs urmarea prejudiciabilă în condiţiile cerute de lege
pentru ca aceasta să întregească latura obiecti- vă a infracţiunii;
d) infracţiunea fapt epuizat, corespunzătoare, de asemenea, etapei urmă- rilor, însă în
ipoteza în care, după producerea urmării prejudiciabile (deci după momentul
consumării), datorită prelungirii în timp a faptei înseși sau agravării ulterioare a
rezultatului, aceasta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a
 faptei.
§2. Pregătirea de infracţiune
crearea de condiţii pentru săvârșirea infracţiunii.
Actul de pregătire, deși este un act material, este mai puţin decât un act de executare. El nu poate să
constituie un început de executare a infracţiunii proiectate, căci în cazul acesta este vorba de o
tentativă, care este o formă mai avansată a materializării
După modul în care se manifestă și sub raportul conţinutului lor, actele de pregătire
sunt materiale, morale și organizatorice29.

Actele de pregătire materială constau în crearea condiţiilor materiale favorabile, care ușurează
săvârșirea infracţiunii; o activitate susceptibilă să pregătească, din punct de vedere moral
(spiritual), acţiunea plănuită.
Actele de natură organizatorică au menirea de a recruta complici, de a realiza
înţelegeri între mai multe persoane în vederea săvârșirii în comun a infracţiunii, iar alteori
actele organizatorice constau în crearea de organizaţii cu număr mai mare de persoane, cu
organe de conducere, cu disciplină și pro- gram propriu de activitate etc.
Caracteristicile actelor de pregătire
Actul de pregătire este semnificativ numai în cazul infracţiunilor sus- ceptibile de un
iter criminis perfect, care să poată cuprindă, cel puţin teoretic, toate etapele de desfășurare
Actul de pregătire nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii, el pregătind doar
executarea. Pregătirea nu poate fi recunoscută ca fiind înce- putul săvârșirii faptei
infracţionale
O trăsătură distinctivă a actelor de pregătire constă în faptul că acestea nu sunt
îndreptate nemijlocit spre atingerea urmării infracţionale și de aceea nu prezintă un pericol
nemijlocit pentru obiectul atentatului, ci doar creează posibilitatea reală de săvârșire a
infracţiunii, care nu se materializează din cauze ce nu depind de voinţa subiectului
Actul de pregătire se comite numai cu intenţie, în baza hotărârii infrac- ţionale iniţiale.
Intenţia infractorului cuprinde acţiunile care conţin semnele componenţei de infracţiune,
pentru săvârșirea căreia se pregătește infractorul.
Caracteristic actelor de pregătire este și faptul că ele pot fi concepute numai în cazul în care
realizarea hotărârii infracţionale durează o anumită perioadă de timp.
pregătire implică nu numai o anterioritate în timp faţă de actele de executare, dar și o diferenţă
de loc, deoarece ele, pregătind condiţiile de desfășurare a actelor de executare, se vor realiza,
de regulă, în alte locuri decât acolo unde se execută nemijlocit acţiunea descrisă în norma de
in- criminare.

Formele pregătirii de infracţiune

Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârși o infracţiune,

procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea in-
tenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârșirea ei dacă, din cauze
independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu și-a produs efectul”.
Prin procurarea mijloacelor și instrumentelor necesare pentru săvârșirea infracţiunii se
 înţelege dobândirea, obţinerea prin orice modalitate a mijloa- celor și instrumentelor, pe care
subiectul intenţionează să le utilizeze în viitor pentru atingerea scopului infracţional.
Metodele de procurare a mijloacelor și instrumentelor pot fi atât legale, cât și ilegale: legale se
consideră a fi fabricarea, primirea în folosinţă temporară de la alte persoane a mijloacelor și
instrumen- telor, cumpărarea lor, schimbul etc., iar ilegale sunt furtul, fabricarea armelor
albe și de foc etc.
Prin fabricare se subînţelege procesul tehnologic de creare a instrumentelor și mijloacelor
infracţiunii. Spre deosebire de adaptare, în acest caz instrumen- tele și mijloacele sunt
create din nou, fiind necesar ca intenţia făptuitorului de a le utiliza în scopuri infracţionale
concrete să anticipeze procesul de fabricare35. Adaptarea de către infractor a mijloacelor
și instrumentelor procurate pentru săvârșirea infracţiunii se manifestă în aducerea lor
într-o stare care ar face posibilă sau ar înlesni utilizarea lor în procesul săvârșirii
infracţiunii.
Prin procurarea mijloacelor și instrumentelor necesare pentru săvârșirea infracţiunii se
înţelege dobândirea, obţinerea prin orice modalitate a mijloa- celor și instrumentelor, pe care
subiectul intenţionează să le utilizeze în viitor pentru atingerea scopului infracţional.
Metodele de procurare a mijloacelor și instrumentelor pot fi atât legale, cât și ilegale: legale se
consideră a fi fabricarea, primirea în folosinţă temporară de la alte persoane a mijloacelor și
instrumen- telor, cumpărarea lor, schimbul etc., iar ilegale sunt furtul, fabricarea armelor
albe și de foc etc.
Prin fabricare se subînţelege procesul tehnologic de creare a instrumentelor și mijloacelor
infracţiunii. Spre deosebire de adaptare, în acest caz instrumen- tele și mijloacele sunt
create din nou, fiind necesar ca intenţia făptuitorului de a le utiliza în scopuri infracţionale
concrete să anticipeze procesul de fabricare35. Adaptarea de către infractor a mijloacelor
și instrumentelor procurate pentru săvârșirea infracţiunii se manifestă în aducerea lor
într-o stare care ar face posibilă sau ar înlesni utilizarea lor în procesul săvârșirii
infracţiunii.
Prin mijloace ale săvârșirii infracţiunii se subînţeleg obiectele și dispo- zitivele necesare
pentru săvârșirea infracţiunii sau care cel puţin ușurează (simplifică) procedura și acordă
posibilitatea realizării intenţiei infracţionale (scara pentru săvârșirea furtului, substanţele
somnifere pentru adormirea jertfei, mijloacele de transport etc.) 37.

. Tentativa de infracţiune

acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârșirea unei infracţiuni
dacă, din cauze independente de voinţa făptui- torului, aceasta nu și-a produs efectul”.
caracterizează prin trei semne:
– acţiunea (inacţiunea) făptuitorului este îndreptată nemijlocit spre săvârșirea
unei infracţiuni concrete. Făptuitorul, prin actele de exe- cutare, atentează la
obiectul concret (valoarea socială ocrotită de legea penală) și creează pericolul real
de a-i cauza o daună, iar uneori chiar îi cauzează o anumită daună. De regulă, actele
de executare a tentativei se săvârșesc prin acţiuni (acapararea bunurilor,
administrarea otravei etc.). Totodată, în cazuri separate forma tentativei poate fi și
 inacţiunea (mama, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl alăptează etc.) 45;
– acţiunea (inacţiunea) a cărei executare a fost începută nu și-a produs efectul.
Latura obiectivă a infracţiunii pe care autorul ei a proiectat-o nu este realizată pe
deplin: fie că acţiunea de săvârșire a faptei a fost întreruptă, fie că nu s-a produs
rezultatul infracţional al faptei nutrit de făptuitor. Dacă începerea executării faptei
este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii
sau executarea ei până la capăt fără să producă rezultatul reprezintă momentul final
sau limita superioară a acesteia46. Tentativa de infracţiune se deosebește de
infracţiunea consumată prin lipsa totală a urmărilor prejudiciabile prevăzute de
norma incriminatoare a Părţii speciale a Codului penal;
– producerea efectului infracţiunii este împiedicată de cauze indepen- dente de
voinţa făptuitorului. Întreruperea executării faptei și nepro- ducerea rezultatului
infracţional, chiar dacă executarea a fost integral realizată, se datorește unor cauze
independente de voinţa făptuitorului. Cauzele care împiedică producerea efectului
infracţiunii sunt multiple și variate, purtând caracter atât obiectiv, cât și subiectiv (în
momentul pătrunderii în încăpere s-a conectat sistemul de alarmă și infractorul a
fost reţinut; doza de otravă administrată a fost insuficientă și victima nu a decedat
etc.). Astfel, infracţiunea este întreruptă contrar voinţei infrac- torului, lipsind
renunţarea benevolă a acestuia de a o duce până la capăt.

Formele tentativei de infracţiune.reprezintă aspecte de diferenţiere ale elementului

material al infracţiunii (fapta prejudiciabilă) în raport cu gradul de reali- zare a acestuia și
natura cauzelor ce împiedică consumarea infracţiunii.
Tentativa neterminată (întreruptă) are loc atunci când executarea faptei a fost împiedicată să se
desfășoare până la capăt (adică este întreruptă), din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Tentativa terminată (fără efect) are loc atunci când sunt săvârșite toate acţiunile pe care persoana
le-a considerat necesare și care în realitate au fost necesare pentru săvârșirea infracţiunii, dar, din
cauze independente de voin- ţa făptuitorului, rezultatul cerut de norma de incriminare nu s-a produs.
Tentativa la un obiect impropriu (nul) are loc atunci când persoana aten- tează asupra valorii
sociale ocrotite de legea penală, care există în realitate, dar acţiunile comise nu creează pericol real și
nu pot pricinui vreo daună din cau- za erorii făptuitorului – obiectul material lipsea în momentul
atentatului sau poseda astfel de calităţi, încât prin acţiunile întreprinse nu putea fi vătămat. Astfel,
persoana care a săvârșit o tentativă la un obiect impropriu (nul) va fi trasă la răspundere penală
Tentativa cu mijloace improprii (nule) are loc atunci când subiectul folo- sește pentru
atingerea rezultatului infracţional mijloace inapte, după calităţile lor fizice, obiective, să
provoace survenirea rezultatului dorit. În acest caz, consumarea infracţiunii nu a fost
posibilă din cauza insuficienţei sau defectuo- zităţii mijloacelor folosite.

Mijloacele insuficiente folosite sunt acelea care prin natura lor proprie pot duce la
săvârșirea infracţiunii, însă întrebuinţate în cantităţi insuficiente, în anumite condiţii, ele nu
pot produce urmarea prejudiciabilă pe care făptuito- rul o urmărește. De exemplu,
făptuitorul, în scopul de a omorî o persoană, îi administrează acesteia o cantitate de otravă
(stricnină), însă, fiind insuficien- tă, aceasta nu produce decât vătămarea integrităţii
corporale a victimei55.
Mijloacele defectuoase folosite sunt acelea care prin natura lor sunt apte să producă rezultatul urmărit
de făptuitor, însă, din cauza unor defecte pe care le conţin, ele n-au putut duce la consumarea
infracţiunii
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
a) Presupunând existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, tentativa nu poate
exista în cadrul infracţiunilor săvârșite din imprudenţă (culpă).
În cazul imprudenței (din neglijenţă) tentativa este exclusă, deoarece făp- tuitorul nu are
în reprezentare un rezultat a cărui producere să o urmărească; acest din urmă rezultat a fost
ceva neprevăzut, deși previzibil pentru subiect (acesta trebuia și putea să-l prevadă).
Infracţiunea săvârșită din imprudenţă ori este consumată, ori nu există deloc.
Tentativa este exclusă și în cazul încrederii exagerate deoarece, în acest caz, deși există
un rezultat în reprezentarea subiectului, acesta este considerat de el ca imposibil să se
producă (ca atare nu se poate spune că a încercat să-l realizeze), iar ușurinţa sa se evaluează
ex post după ce rezultatul s-a produs, relevându-se că și-a calculat greșit, din ușurinţă,
posibilitatea de a preveni rezultatul59.

Este exclusă tentativa în cazul infracţiunilor cu două forme de vinovăţie

(praeterintenţionate), rezultatul mai grav producându-se din imprudența sub- iectului; ceea
ce înseamnă că în timp ce primum delictum este o infracţiune intenţionată, secundum sau
majus delictum, care reprezintă infracţiunea unică praeterintenţionată, este realizat din
imprudență60
Ținând seama de specificul particularităţilor laturii obiective a compo- nenţei
infracţiunii, în categoria infracţiunilor în cadrul cărora nu este posibilă realizarea acţiunilor
de tentativă sunt incluse infracţiunile cu componenţe for- male, formal-reduse, infracţiunile
omisive, infracţiunile de execuţie promptă, infracţiunile de obicei.

Cu toate că infracţiunea neconsumată este de neconceput la săvârșirea majorităţii infracţiunilor ce au

o componenţă formală, existenţa oricăror forme ale infracţiunii în cazul acestora nu poate fi
exclusă. La săvârșirea in- fracţiunilor cu o componenţă formală nu este posibilă tentativa terminată,
deoarece realizarea deplină a acţiunii infracţionale, chiar și în cazul când nu survin urmările
prejudiciabile, constituie componenţa consumată; momentul consumării este transferat la faza
executării (tentativei terminate).
Dacă infracţiunile cu componenţa formală sunt săvârșite prin inacţiune, atunci tentativa chiar și
neterminată la aceste infracţiuni este imposibilă.
Posibilitatea tentativei de infracţiune în cadrul componenţelor de in- fracţiune formal-reduse este
exclusă din considerentul că însuși primul act de activitate infracţionala formează componenţa de
infracţiune consumată.
Infracţiunile cu componenţe formal-reduse mai sunt numite și infracţiuni de atentat (de
consumare anticipată). Ele nu pot avea tentativă datorită voinţei legiuitorului, întrucât
simpla încercare de a comite aceste fapte echivalează cu forma consumată a infracţiunii.

a) Infracţiunile omisive (săvârșite prin inacţiune). În acest caz subiectul încalcă

preceptul normei (normă imperativă) prin care se ordonă, se comandă o anumită activitate;
în această situaţie subiectul nu se manifestă în sensul cerut de lege, ci omite să îndeplinească
obligaţia legală. Dacă obligaţia impusă de lege trebuie adusă imediat la îndeplinire,
infracţiunea se consumă prin simpla abţinere a subiectului; dacă ordinul normei trebuie
 executat până la un anumit termen, făptuitorul poate să se supună normei ori- când până la
împlinirea termenului, iar abţinerea sa pe toată durata până la împlinirea termenului nu poate
fi considerată ca act de executare a omisiunii susceptibile de întrerupere pentru a atrage
răspunderea penală63.
b) Infracţiunile de execuţie promptă. Punerea în executare a hotărârii in- fracţionale în
cazul tentativei implică prin concept o succesiune de acte de executare, care ar putea fi
întrerupte sau neizbutite și nu un singur act prin care autorul să consume infracţiunea.
Prin modul cum sunt săvârșite, infracţiunile de execuţie promptă nu pot avea o
desfășurare în timp și spaţiu (iter criminis), lipsind o succesiune de acte care să se
desfășoare și să facă posibilă tentativa64. În această categorie de infracţiuni intră mai ales
cele săvârșite prin cuvinte (verbis) și care se consumă odată cu rostirea cuvintelor (de
exemplu, calomnie- rea judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală ori
contribuie la înfăptuirea justiţiei – art. 304 din CP al RM etc.).
De asemenea nu este posibilă tentativa la infracţiunile comisive intenţio- nate, care
presupun o simplă încuviinţare, aprobare sau acceptare (ca în cazul infracţiunii de luare de
mită prin acceptarea folosului necuvenit) și care sunt lipsite de un veritabil iter criminis65.
a) Infracţiunile de obicei. Întrucât aceste infracţiuni au ca element material repetarea acţiunii
specifice (tipice) de un număr de ori cât să releve caracterul de obișnuinţă sau îndeletnicire,
ele nu sunt susceptibile de tentative, fiindcă actele săvârșite sunt licite până la acumularea
unui număr suficient de repetă- ri din care să rezulte îndeletnicirea.
§4. Infracţiunea fapt consumat
reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu etapele de desfășurare a
infracţiunii intenţionate. Ea se realizează în momentul final al etapei executării, în momentul
final al desfășurării activităţii infracţionale și reprezintă înfăptuirea integrală a conţi- nutului
material al infracţiunii.
Spre deosebire de tentativă, în cadrul infracţiunii fapt consumat se realizează integral latura
obiectivă
Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârșită întrunește toate semnele consti- tutive
ale componenţei de infracţiune”.

Astfel, infracţiunea se consideră săvârșită în forma consumată atunci când activitatea

infracţională a dus la producerea rezultatului infrac- ţional urmărit și prezintă toate
condiţiile cerute de lege pentru existenţa in- fracţiunii în configuraţia tipică a acesteia7
Altfel spus, pentru a recunoaște infracţiunea ca fiind consumată, este necesară prezenţa a
două condiţii:

-urmarea prejudiciabilă survenită să fie prevăzută de lege;

-anume această urmare să fie scopul activităţii infracţionale a subiectului.

În funcție de construcţia juridică a componenţei de infracţiune, momentul consumării

infracţiunii diferă:
în cazul infracţiunilor cu componenţe materiale – a căror latură obiectivă include, în mod
obligatoriu, ca rezultat, o vătămare materială –, con- sumarea are loc în momentul producerii
acestei urmări. De exemplu, infracţiunea de omor (art. 145 din CP al RM) se consideră consumată
când s-a produs moartea persoanei,

în cazul infracţiunilor cu componenţe formale, a căror latură obiectivă nu include în sine urmările
prejudiciabile, consumarea are loc în momentul în care a luat sfârșit executarea acţiunii prejudiciabile
tipice, indiferent de întinderea și durata acestei acţiuni, căci în acel moment se naște și starea de
pericol ce caracterizează, sub aspectul urmărilor, aceste infracţiuni. De exemplu, infracţiunea de violare
de domiciliu (art. 179 din CP al RM) se consumă de îndată ce persoana a pătruns fără drept, în orice
mod, într-o locuinţă, fără consimţământul persoanei care o folosește

– în cazul infracţiunilor cu componenţe formal-reduse, momentul consu- mării

infracţiunii este strămutat la o etapă mai timpurie a desfășurării activităţii
infracţionale, în care infracţiunea nu a atins realizarea depli- nă a faptei. Astfel,
însuși pericolul provocării unei daune valorii sociale ocrotite de legea penală
determină consumarea infracţiunii, indiferent de faptul dacă a survenit sau nu
această urmare. De exemplu, banditis- mul (art. 283 din CP al RM) se consideră
infracţiune consumată din momentul organizării bandei, ceea ce, în esenţă, este o
pregătire pentru săvârșirea atacurilor.
Infracţiunea fapt epuizat

uneori, la anumite infracţiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin
amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale. Aceste
urmări posterioare momen- tului consumării continuă să se producă la un alt moment, numit
momentul epuizării infracţiunii, dincolo de care nici o evoluţie a rezultatului nu mai este
posibilă74. Astfel, există un moment în care procesul genetic se sleiește, orice urmare nouă
devine atunci exclusă.: acestora sunt infracţiunile continue, prelungite, progresive și de
obicei.
Infracţiunea continuă este caracterizată de continuitatea în timp a elemen- tului
material, respectiv a acţiunii sau inacţiunii, precum și a urmării prejudicia- bile, până la data
intervenţiei făptuitorului sau a altei persoane, care o curmă.
De exemplu, infracţiunea de privaţiune ilegală de libertate se consumă în momentul în care
subiectul pasiv este privat de posibilitatea de a se mișca liber, dar, în fapt, este posibil ca
acţiunea tipică și, concomitent cu aceasta, amplificarea rezultatului – starea în care a fost
adusă partea vătămată – să se prelungească și ulterior momentului consumativ; când
subiectului pasiv i se va reda libertatea, vom spune că in- fracţiunea s-a epuizat.
Infracţiunea prelungită se caracterizează prin faptul că este compusă dintr-un șir
de acţiuni infracţionale asemănătoare, îndreptate spre un scop unic și care constituie în
totalitatea lor o infracţiune unică . Această categorie de infracţiune se consumă în momentul
săvârșirii celui de-al doilea act din componenţa activităţii infracţionale.

Infracţiunea progresivă se caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări

după ce s-a realizat conţinutul unei infracţiuni determinate. Amplificarea progresivă a
rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată, încât să corespundă conţinutului unei
infracţiuni mai grave în care se absoarbe faptul iniţial.
Infracţiunile de obicei se caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin
 săvârșirea unei pluralităţi de acte de același fel care, conside rate de sine stătătoare, nu au
caracter penal, dar, prin repetare – încât ajung să reprezinte o obișnuinţă ori o îndeletnicire –
devin infracţiune79.
.Este posibil însă ca după un număr suficient de repetări, infracţiunea să se consume,
dar făptuitorul să continue comiterea actelor de același fel. Astfel, nici procesul execuţional,
nici procesul de producere a urmărilor nu încetează în momentul consumativ, ci ambele se
prelungesc ulterior acestui moment, prin săvârșirea altor acte materiale similare celor dintâi;
infracţiunea de obicei se consumă în continuare, pe toată durata acestei prelungiri.
Participaţia penală reprezintă acea formă de pluralitate de infractori în care, la
comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane
decât este necesar. Deci, ea există atunci când o infracţiune prin conţinutul ei legal
poate fi săvârşită de o singură persoană, dar este comisă în mod concret şi ocazional
de mai multe persoane, fiecare cooperând cu acte care pot fi de natură diferită sau chiar
de aceeaşi natură.238
În cazul pluralităţii ocazionale de infractori, spre deosebire de celelalte forme de
pluralitate, fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea
infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea
infracţiunii.241
Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
A) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta a
fost consumată sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă.
B) La comiterea faptei să îşi fi adus contribuţia mai multe persoane decât ar fi
fost necesar potrivit naturii faptei. Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate
consta în acte de executare – directă sau nemijlocită- de autor, sau de înlesnire,
sprijinire materială sau morală – de complice; sau de determinare la săvârşirea
infracţiunii – de instigator. Indiferent de modalitatea în care participanţii îşi aduc
contribuţia la săvârşirea faptei este considerată îndeplinită condiţia cooperării mai
multor persoane la comiterea faptei.
C) Legătura subiectivă între participanţi, este o altă condiţie, adică, toţi
participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă de a săvârşi fapta prevăzută de
legea penală.242
D) Existenţa participaţiei este condiţionată de calificarea faptei comise prin
contribuţia mai multor persoane ca infracţiune. Deci, fapta trebuie săvârşită de către cel
puţin unul dintre participanţi cu vinovăţia cerută de lege.243
8.2.2. Felurile participaţiei penale
Literatura de specialitate şi legislaţia face deosebire între felurile şi genurile
diferite de participaţie penală, în funcţie de diferite criterii: 244 :
I. Criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise distinge între
participaţia proprie şi participaţia improprie:
a) Participaţia proprie sau perfectă sau propriu-zisă se caracterizează prin
aceea că toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie la
săvârşirea infracţiunii. Se mai susţine în literatura de specialitate că există
participaţie proprie şi atunci când toţi participanţii acţionează cu forma de
vinovăţie culpa la comiterea unei fapte din culpă, însă numai la actele cu
executare directă, deci prin acte de coautorat.245
b) Participaţia improprie sau imperfectă presupune ca participanţii la săvârşirea
infracţiunii să nu acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie -
alţii culpă, intenţie- fără vinovăţie).
II. Criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii face deosebirea
între:
a) activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate care este
specifică autorilor şi coautorilor
b) activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate specifică
instigatorilor
c) activitatea de înlesnire sau de ajutare la săvârşirea faptei – activitatea
specifică complicilor.246
III. Criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea
rezultatului, făcându-se diferenţierea între formele principale de participaţie şi formele
secundare de participaţie:
a) participaţia principală –când prin contribuţia participantului se realizează
însăşi conţinutul infracţiunii.- specific autorilor şi coautorilor.
 b) participaţia secundară- când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în
realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă însăşi fapta incriminată. –
specifică complicilor şi instigatorilor.247
8.2.2.1 Autoratul şi coautoratul
: „Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală.”
Coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală-
Autoratul reprezintă forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte
prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală. Autor este cel care săvârşeşte
acţiunea (inacţiunea) prevăzută în norma incriminatoare, singur, în mod nemijlocit
indiferent că a comis-o cu intenţie, culpă, a luat singur hotărârea infracţională şi nu a
fost sprijinit la comiterea infracţiunii de nici o persoană. Nu se poate susţine că ea a
săvârşit fapta de autorat, fiindcă nu există participaţie.249
Autoratul, ca formă de participaţie presupune cooperarea mai multor persoane la
comiterea infracţiunii ca instigator sau complice.
Autoratul reprezintă o formă de participaţie esenţială şi necesară, fără de care
celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea nu ar putea exista.
Din punct de vedere subiectiv, autorul trebuie să acţioneze întotdeauna cu
intenţie, la participaţia proprie, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din culpă
sau fără vinovăţie.250
Coautoratul reprezintă forma de participaţie în care, la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe
persoane.
Coautoratul nu necesită prezenţa altor participanţi, cum ar fi instigatori şi
complici, însă nu îi exclude în mod automat.
Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături
subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi
infracţiuni.251
Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea faptei
prevăzute de legea penală, aceste contribuţii reprezentând în fapt elementul material al
laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Acţiunea coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să fie
identică, fiind necesar să se completeze doar într-o acţiune unică. Legătura subiectivă
poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii.
Astfel, când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un
duşman al său, care se află într-un grup de persoane –au hotărât să lovească pe cei
care constituiau grupul respectiv şi au executat în comun acţiunea, se realizează
participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii.
Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. Spre exemplu: în timp ce
inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru persoane care au început să o lovească
şi ele, unele cu cuţitele, iar altele cu alte obiecte şi cu picioarele. În acest fel toţi au
acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau
acceptat de fiecare dintre ei252 .
Acţiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică persoanele respective să
săvârşească acţiunea care face parte din latura obiectivă a conţinutului infracţiunii. De
exemplu, la tâlhărie acela care imobilizează victima pentru ca altul să-i sustragă
bunurile aflate asupra sa este coautor.253
 Un alt exemplu, a fost dat în practica judiciară, decizându-se că acte de
executare – de coautorat – sunt şi acelea care contribuie în mod indirect la comiterea
faptei, cum sunt actele prin care se face imposibilă rezistenţa, apărarea, sau care
obstaculează energiile ce tind să combată producerea rezultatului.

Existenţa coautoratului nu este influenţată de momentul în care îşi aduc

contribuţiile coautorii la săvârşirea faptei, de altfel, contribuţia coautorilor la săvârşirea
faptei prevăzută de legea penală putând fi concomitentă sau succesivă.
Din punct de vedere subiectiv coautoratul – ca formă a participaţiei proprii
 – presupune săvârşirea actelor de executare de către toţi participanţii cu aceeaşi
formă de vinovăţie: intenţie sau culpă. Se susţine, de către literatura juridică, că în ceea
ce priveşte infracţiunile din culpă nu poate exista coautorat, făptuitorii care acţionează
din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte.255
Infracţiunile care nu pot fi comise în coautorat. Unele infracţiuni nu pot fi comise
în coautorat deoarece sunt cu autor unic: amenintarea
În funcţie de elementul material al infracţiunii, nu pot comise în coautorat
infracţiunile ce presupun inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune, o activitate,
de a ieşi din pasivitate, este personală. Spre exemplu - nedenunţarea
De asemenea, nu pot fi comise în forma participaţiei coautorat acele infracţiuni
care presupun existenţa unui subiect calificat (gestionar, funcţionar public, funcţionar)
doar dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege pentru a comite fapta. Deci, contribuţia
tuturor participanţilor poate fi de executare directă, dar atâta timp cât nu toţi participanţii
au calitatea de subiect calificat, atunci fapta va fi incriminată în funcţie de subiectul
calificat, ceilalţi participanţi, care nu au calitatea cerută de lege pentru acea infracţiune,
vor avea calitatea de complici.
Nu este posibil coautoratul nici în ceea ce priveşte infracţiunile care se comit în
persoana improprie. De exemplu - mărturia mincinoasă
Infracţiunile care nu permit coautoratul ca formă de participaţiei penale, permit
însă celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea care de altfel nu cunosc
restrângeri
8.2.2.2 Instigarea
.
Instigarea reprezintă acea formă a participaţiei penale ce constă în fapta de a determina cu
intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită
instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.260
Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească
o faptă prevăzută de legea penală.
Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală,
hotărâre pe care el o transmite altei persoane numită instigat, şi care va săvârşi infracţiunea.
Deoarece hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, acesta mai poartă
numele de autor moral al infracţiunii, deosebindu-l de instigat care este autorul material al
infracţiunii.
Pentru a exista instigarea sub forma participaţiei penale se cer a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
a) efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane, instigator, faţă de o
altă persoană numită instigat. Determinarea însemnă o operaţie de inoculare în conştiinţa
instigatorului a hotărârii de a săvârşi o infracţiune.
Determinarea este şi o exteriorizare a intenţiei instigatorului, manifestată prin îndemn,
incitare, reprezentând însuşirea ideii de către cel instigat, manifestată prin aceea că hotărăşte
să comită infracţiunea la care a fost îndemnat, împrejurare care reiese din aceea că trece la
executarea ei.261
b) activitatea de determinare trebuie să privească săvârşirea unei fapte penale. Dacă cel
instigat nu are calitatea cerută de lege pentru a comite fapta prevăzută de legea penală la care
este determinat, atunci se consideră că nu este îndeplinită condiţia de mai sus. De exemplu –
nu va fi determinare la comiterea infracţiunii de dezertare în cazul în care instigatul nu are
calitatea cerută de lege – aceea de militar.
De asemenea, determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte concrete
prevăzută de legea penală şi trebuie făcută în aşa fel încât instigatul să înţeleagă intenţia
instigatorului.266
c) existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat. Această legătură se realizează
când primul concepe comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi hotărăşte să determine
o altă persoană să o săvârşească. Instigatorul trebuie să acţioneze cu intenţie. Deci, activitatea
de determinare se desfăşoară, sub raport subiectiv, numai intenţie, atât directă dar şi
indirectă.267
Comiterea faptei de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei instigări proprii
sau perfecte, iar în cazul în care instigatul săvârşeşte infracţiunea din culpă sau fără vinovăţie
sunt realizate condiţiile unei instigări imperfecte sau improprii.
d) instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat sau să fi realizat cel puţin o tentativă
posibilă. Dacă instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a
desistat sau a împiedicat producerea rezultatului condiţia este considerată ca îndeplinită.
Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei, atunci condiţia nu este îndeplinită, ca
atare nu se realizează forma de participaţie a instigării, activitatea instigatorului putând fi
incriminată în mod distinct ca infracţiune.
Instigarea poate îmbrăca mai multe forme, feluri având în vedere forma de vinovăţie cu
care instigatul săvârşeşte fapta, având în vedere modul şi mijloacele folosite de instigator;
având în vedere persoanele instigate sau care instigă; având în vedere rezultatul obţinut în
activitatea de determinare.
I. Ţinând cont de forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta:
A) instigarea proprie sau perfectă ce constă în stabilirea unei concordanţe sub raport
subiectiv între instigator şi instigat, cu alte cuvinte instigatul trebuie să săvârşească fapta cu
vinovăţie.
 B) instigarea improprie sau imperfectă ce se caracterizează prin lipsa coeziunii psihice
între instigator şi instigat. Instigatul poate săvârşi fapta din culpă sau fără vinovăţie.
II. Tinând cont de mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să
săvârşească o infracţiune se disting:
 A) instigarea simplă când mijloacele folosite pentru a determina o persoană să comită o
infracţiune sunt simple, exemplu : rugăminţi, îndemnuri.
B) instigarea calificată, când pentru determinarea unei persoane să comită o infracţiune
se folosesc mijloace diferite: oferirea de daruri, ameninţări, exercitarea de presiuni.
III. După numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare se disting:
A) instigarea cu un singur instigator
B) instigarea care presupune colaborarea mai multor persoane pentru a determina una
sau mai multe persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. 268 În acest ultim
caz, dacă s-a realizat o legătură subiectivă între ei, expresă sau tacit, există coinstigatori.
Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. Atunci când coinstigarea este făcută
succesiv, este necesar să se dovedească că toţi instigatorii au avut intenţie în determinarea
instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Nu vor fi îndeplinite condiţiile uni coinstigări în cazul în care activitatea de determinare a
avut loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea după ce a fost
determinat de primul instigator, activitatea celorlalţi instigatori ne mai având rol de determinare,
ci de în întărirea deciziei infracţionale, activitate ce caracterizează forma de participaţiei a
complicităţii.269
Dacă acţionează în determinarea unei persoane mai mulţi instigatori, fără a cunoaşte
unul de celălalt atunci se realizează un concurs de infracţiuni.270
IV. În funcţie de numărul persoanelor faţă de care se exercită activitatea de determinare,
se fac două deosebiri:
A) instigarea individuală – activitatea de instigarea se desfăşoară asupra unei singure
persoane sau asupra mai multor persoane determinate;
B) instigarea colectivă- când instigatorul se adresează unui număr nedeterminat de
persoane. Deoarece această instigarea are un caracter periculos, dedus din modul de realizare
instigarea colectivă este incriminată ca infracţiune de sine stătătoare având denumirea de
instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art.324 alin.1 Codul Penal actual, art. 368 Codul
Penal viitor).
Ca atare, această formă de instigare nu mai poate fi considerată formă de participaţie
penală, care ar fi condiţionată de săvârşirea de instigat a infracţiunii fapt consumat sau a
tentativei pedepsibile.271
V. În funcţie de modul de acţiune al instigatorului pentru a determina instigatul la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală:
 A) instigarea imediată –instigatorul se adresează direct, nemijlocit instigatului la
determinarea acestuia să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;
B) instigarea mediată – determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Dacă
persoana ce mijloceşte această instigare se limitează la acest rol atunci ele participă sub forma
complicităţii,272 dacă mediatorul are şi o contribuţie personală atunci el devine coinstigator.
VI. În funcţie de modul în care este comunicată ideea infracţională, putem deosebi:
A) instigarea explicită (deschisă) instigatorul expune în mod deschis scopul său, spre a
convinge la săvârşirea faptei pe instigat.
B) instigarea ascunsă (perfidă) fiindcă instigatorul nu îşi dă în vileag rolul faţă de instigat,
astfel că acesta din urmă crede că ideea infracţională îi aparţine.
VII. După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la comiterea faptei prevăzute de
legea penală, se deosebesc:
A) instigarea cu efect pozitiv, reuşit- instigatorul reuşeşte să îl convingă pe instigat să
accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea.
B) instigarea cu efect negativ - instigatorul nu a reuşit să îl convingă pe instigat să
săvârşească infracţiunea, ca atare nu sunt îndeplinite condiţiile instigării, iar persoana ce a
încercat determinarea nu poate fi considerată participant.273
Atunci când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, în formă consumată sau de
tentativă pedepsibilă, se întrunesc condiţiile unei instigări perfecte reuşite.
VIII. Având în vedere rezultatele urmărite prin instigare:
A) instigarea poate fi determinată, când se precizează infracţiunea care urmează să fie
comisă
B) instigarea indeterminată, când instigatorul, spre exemplu, îi spune instigatului să facă
ce ştie pentru a procura banii, chiar prin comiterea unei infracţiuni.274

8.2.2.3 Complicitatea
Complicitatea este forma participaţiei penale, ce constă in activitatea persoanei care înlesneşte,
sau ajută în orice fel la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau care, înainte sau
în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta, sau că va favoriza
infractorul, chiar dacă, după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Din această
definiţie reiese caracterul complicităţii de contribuţie indirectă, mediată la comiterea infracţiunii.
Condiţiile complicităţii
a) Nu putem vorbi de complicitate fără ca să existe o faptă penală comisă de autor. Este
îndeplinită condiţia şi atunci când s-a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă.
b) O a doua condiţie priveşte săvârşirea de către complice a unor acţiuni menite să
înlesnească, sau să ajute pe autor la comiterea faptei.
Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării (ex: procurarea de
mijloace, luarea de măsuri, sau crearea de condiţii, de natură să uşureze de comiterea faptei,
facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia urmează să acţioneze,
etc277 ) Aceste acţiuni se situează în faza de pregătire a comiterii infracţiunii, şi pot fi activităţi
materiale (ex: procurarea armei, a cheilor), procurarea de informaţii sau activităţi ce reprezintă o
contribuţie morală (ex: procurarea de informaţii cu privire la obiectul infracţiunii).
Ajutorul dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta chiar în timpul
săvârşirii infracţiunii, adică între începerea executării şi până la consumarea acesteia. Acţiunile
pot fi: comisive (înmânarea armei, deschiderea unei uşi, asigurarea pazei) sau omisive
(neîncuierea unei uşi pe care paznicul trebuia să o închidăPromisiunea de tăinuire a bunurilor
sau defavorizarea infractorului. Are loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până
în momentul comiterii infracţiunii şi reprezintă o încurajare a autorului. Neîndeplinirea de către
complice a promisiunii făcute nu înlătură caracterul de complicitate.
 S-a reţinut corect în literaură că reprezintă o promisiune de tăinuire şi promisiunea de
nedenunţare a faptei de către persoana care, potrivit legii ar avea obligaţia să o facă.279
c) Complicitatea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, indirectă sau praeterintenţie.
Complicitatea este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, dacă se dovedeşte că în
raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o poziţie subiectivă, similară cu autorul.280
Vinovăţia se apreciază numai faţă de persoana complicelui, nefiind importantă forma de
vinovăţie a autorului.
Felurile complicităţii:
a) După natura ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii, complicitatea poate fi:
1. materială, constă în acte de sprijin material: procurarea instrumentelor de săvârşire a
infracţiunii, înlăturarea de obstacole, etc.
2. complicitatea morală constă în acte de sprijin moral, care întăresc rezoluţia
infracţională: procurarea de informaţii cu privire la obiectul infracţiunii, promisiunea de tăinuire a
bunurilor şi de favorizare a infractorului, etc.
b) După momentul în care se acordă ajutorul:
1. complicitate anterioară. Priveşte activităţile complicelui pentru pregătirea infracţiunii.
2. complicitatea concomitentă- priveşte actele executate de complice prin care se dă
sprijin autorului în momentul săvârşirii infracţiunii: încurajarea infractorului, oferirea armei, etc.
c) După modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia complicelui la
săvârşirea infracţiunii:
1. complicitate nemijlocită, când însuşi complicele ajută pe autor la comiterea infracţiunii.
2. complicitatea mediată, când sprijinul este dat prin intermediul altui participant
(instigator sau complice)
d) După aspectul dinamic281 al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei:
1. complicitatea prin acţiune (comisivă), (ex: oferirea de instrumente, informaţii, etc)
2. complicitatea prin inacţiune (omisivă), când ajutorul complicelui constă în
neîndeplinirea unor obligaţii legale: fapta paznicului de a nu activa alarma într-o anumită incintă,
pentru a ajuta pe autor să pătrundă în acea incintă.
e) După forma de vinovăţie, complicitatea poate fi:
1. proprie, când, atât autorul cât şi complicele au aceeaşi formă de vinovăţie, anume
intenţia.

2. improprie, când autorul săvârşeşte fapta din culpă, sau fără vinovăţie.

CONCURSUL DE INFRACTIUNI

Concursul de infracţiuni este desemnat în legislaţie şi doctrină ca fiind forma

pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe
infracţiuni, de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv,
pentru vreuna dintre ele.33
Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni:
a) Prima condiţie se referă la săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni
Infracţiunile săvârşite pot fi de natură şi gravitate diferită; când infracţiunile concurente
sunt de aceeaşi natură avem de-a face cu un concurs omogen (acela care cu aceeaşi ocazie
aplică lovituri mai multor persoane, nu săvârşeşte o singură infracţiune de lovire, ci atâtea
infracţiuni în concurs, câte persoane au fost lovite. În acest caz suntem în situaţia unui concurs
omogen335 ), iar când infracţiunile concurente sunt de natură diferită se reţine concursul
eterogen.
 Totodată infracţiunile pot fi prevăzute, atât în legi speciale, Codul penal, cât şi în legi
nepenale cu dispoziţii penale. Faptele pot fi consumate sau rămase în stadiul de tentativă
pedepsibilă sau asimilate tentativei (ex: art.173,alin.2 Codul Penal actual şi art. 412 Codul Penal
viitor, pedepsite ca atare336 ).
Nu are importanţă foma de vinovăţie cu care sunt comise aceste infracţiuni. Nu are
importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe,
progresive,etc. Condiţia este îndeplinită şi în cazul în care, parte din infracţiuni sunt săvârşite în
ţară şi parte în străinătate.337
b) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este îndeplinită această condiţie
şi când făptuitorul a participat în calitate de autor sau în calitate de participant la săvârşirea
infracţiunilor. Va fi îndeplinită condiţia şi când infractorul a participat în calitate de complice, în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale la săvârşirea unori infracţiuni distincte.338

Infractorul poate să fi comis unele infracţiuni în timpul minorităţii sau după împlinirea
vârstei de 18 ani. Şi în acest caz, poate fi reţinut concursul de infracţiuni
c) A treia condiţie priveşte săvârşirea infracţiunilor mai înainte ca infractorul să fi
fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele. Va fi îndeplinită condiţia chiar dacă
infractorul a fost condamnat pentru o infracţiune săvârşită anterior, dar hotărârea nu era
definitivă339 la data comiterii noii infracţiuni, ori hotărârea de condamnare, deşi definitivă,a fost
desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac (recurs în anulare, revizuire, etc)340 .
d) Infracţiunile săvârşite, sau cel puţin două dintre ele, să poată fi supuse
judecăţii. În acest caz este posibil ca o faptă din cele săvârşite de făptuitor să nu poată fi
judecată, în cauză, instanţa constatând existenţa unei cauze care înlătură răspunderea penală
(amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile), a unei cauze care înlătură caracterul penal al
faptei (legitimă apărare), sau se constată o cauză de nepedepsire a infractorului: denunţarea de
către mituitor a dării de mită; retragerea mărturiei mincinoase, etc. În condiţiile în care infractorul
este trimis în judecată numai pentru o infracţiune, pentru celelalte fiind incidente cauzele
prezentate mai sus, nu va mai exista concurs de infracţiuni, deoarece există numai o singură
infracţiune care să fie supusă judecăţii.
Concursul de infracţiuni este cunoscut sub două forme: concursul real şi concursul
formal sau ideal.

A.Concursul real se mai numeşte şi concurs material şi se caracterizează prin aceea că

infractorul a săvârşit două sau mai multe infracţiuni, prin două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni, înainte ca persoana infractorului să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Aşa cum am arătat mai sus, concursul poate fi omogen – când infracţiunile sunt de natură
similară şi eterogen – când infracţiunile sunt de natură diferită.
Concursul real de infracţiuni este la rândul său de două feluri: a) concurs real simplu şi b)
concurs real calificat, caracterizat sau cu conexitate.341
a) Concursul real simplu nu necesită existenţa vreunei legături între infracţiunile comise
prin acţiuni sau inacţiuni distincte. Unica legătură care caracterizează acest concurs, este că
infracţiunile sunt comise de aceeaşi persoană.
b) Concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate se caracterizează prin
existenţa unor legături, conexiuni între infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană.

B.Concursul ideal sau formal de infracţiuni se mai numeşte şi concursul

printr-o singură acţiune sau inacţiune. Este definit de literatura juridică ca
fiind o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, care datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte
elementele mai multor infracţiuni. Deci, caracteristic pentru acest concurs este
 comiterea mai multor infracţiuni, printr-o singură acţiune sau inacţiune. În
aceste condiţii, concursul cuprinde elemente obiective şi subiective ale mai
multor infracţiuni (ca latură obiectivă, se constată producerea mai multor urmări
periculoase, reglementate de legea penală).

RECIDIVA

recidiva presupune săvârşirea de aceeaşi persoană, a uneia sau mai multor infracţiuni după ce
acea persoană fusese condamnată definitiv pentru o altă infracţiune; trebuie să existe o
condamnare pentru o infracţiune şi o nouă infracţiune comisă. Acestea sunt elementele stării de
recidivă. În literatura juridică aceste elemente au fost denumite termeni ai recidivei. Primul
termen al recidivei constă întotdeauna într-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de
libertate, iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Modalităţile recidivei
Sunt formele pe care aceasta le poate avea, în funcţie de variaţiunile celor doi termeni.
Vom enumera pe scurt şi vom prezenta cele mai cunoscute modalităţi de recidivă:
1. Faţă de momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnare sau după executarea
pedepsei anterioare, vom avea:
a) recidivă postcondamnatorie – când infracţiunea nouă este săvârşită după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară dar înainte ca
infractorul să fi executat în întregime pedeapsa anterioară.
b) recidiva postexecutorie există atunci când săvârşirea unei noi infracţiuni are loc
după executarea în totalitate a pedepsei anterioare .
2. După natura infracţiunilor ce compun recidiva avem:
a) recidivă generală care înseamnă săvârşirea mai înainte a unei infracţiuni de o
anumită natură, şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei, a unei
infracţiuni de altă natură.
b) recidiva este specială când infracţiunile ce formează termenii ei sunt de aceeaşi
natură (după o condamnare definitivă pentru înşelăciune, condamnatul primeşte o nouă
condamnare tot pentru înşelăciune)
3. În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune, recidiva poate fi:
a) recidivă absolută, atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei
condamnări
b) recidiva relativă, când este necesar ca pedeapsa anterioară să fie de o anumită
gravitate, în aşa fel încât să dovedească perseverenţa infractorului şi implicit o periculozitate
socială ridicată a acestuia. Codul penal român consacră recidiva relativă, impunând o anumită
gravitate pentru prima infracţiune.
c) recidiva mare există atunci când, atât infracţiunea care formează primul termen, cât
şi cea care formeză al doilea termen sunt de o anumită gravitate.
d) recidiva mică se caracterizează prin aceea că primul termen este o infracţiune mai
uşoară, iar al doilea termen o infracţiune mai gravă.
 4. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei în ceea ce priveşte infracţiunea
ce constituie primul termen şi săvârşirea infracţiunii ce constituie al doilea termen, avem:
a) recidivă permanentă, care nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii într-un
anumit termen de la condamnarea sau executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea de
la primul termen.
b) recidiva temporară a cărei existenţă este condiţionată de săvârşirea noii infracţiuni,
într-un anumit termen dat de la condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea de la
primul termen.

5. După locul în care s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen al
recidivei, avem:
a) recidivă naţională sau teritorială, când existenţa ei este condiţionată de
condamnarea definitivă pronunţată de o instanţă română (priveşte primul termen al recidivei)
b) recidivă internaţională, când primul termen al acesteia poate fi şi o condamnare
pronunţată în străinătate.
6. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei, distingem:
a) recidivă cu efect unic, ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal pentru
infractorul la prima recidivă, cât şi pentru cel care s-ar afla la o nouă recidivă (cel care a
perseverat în recidivă).

b) recidiva cu efecte progresive este ceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cu
fiecare nouă recidivă.

Recidiva Postcondamnatorie sau recidiva mare după condamnare, este reglementată

de Codul penal în vigoare, potrivit dispoziţiilor art. 37, lit. a. În reglementarea viitoare a recidivei
se identifică elemente noi atât cu privire la definirea şi termenii recidivei, cât şi cu privire la
pedeapsă.
În Codul penal viitor, recidiva mare postcondamnatorie este reglementată la art. 41,
alin.1 şi schimbă dispoziţiile vechiului Cod în ceea ce priveşte primul termen al recidivei. Dacă
în Codul penal actual, primul termen al recidivei îl constituia condamnarea la pedeapsa
închisorii mai mare de şase luni, în noul Cod, primul termen îl reprezintă o condamnare la
pedeapsa privativă de libertate de un an.
Potrivit Codului Penal în vigoare, există recidivă mare şi în cazul în care după
condamnare la detenţiunea pe viaţă, cel condamnat, înainte de începerea executării, în timpul
executării sau în stare de evadare, săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, pentru care legea
prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.
Condiţiile recidivei mari postcondamnatorii
I. Condiţii cu privire la primul termen:
a) Prima condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare a
infractorului la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Condiţia ca hotărârea să fie
definitivă, delimitează recidiva de concurs şi evidenţiază periculozitatea sporită a infractorului.
b) Condamnarea definitivă trebuie conform dispoziţiilor actualului Cod să fie mai mare de
6 luni sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Conform dispoziţiilor noului Cod trebuie ca pedeapsa
să fie privativă de libertate şi mai mare de 1 an. Considerăm că aceste dispoziţii sunt prea puţin
coercitive pentru infractor, insuflându-i acestuia convingerea că nu va fi pedepsit pentru recidivă
mare, decât în cazul săvârşirii unei infracţiuni grave.
Considerăm că este îndeplinită condiţia şi în cazul în care pedeapsa a fost aplicată de
instanţă pentru o singură infracţiune ori ca pedeapsă rezultantă pentru un concurs de
infracţiuni.371 În cazul concursului de infracţiuni este vorba de pedeapsa rezultantă, care trebuie
să fie mai mare de 6 luni, respectiv 1 an, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile
concurente, luate separat, nu depăşesc nici una 6 luni, respectiv 1 an.
Pedeapsa poate fi pronunţată şi de o instanţă străină, dacă această hotărâre a fost
recunoscută şi în ţară potrivit dispoziţiilor de procedură penală sau a altor legi (art.37, alin.3 din
Codul Penal care este în vigoare şi art. 41, alin.3 din viitorul Cod Penal).
c) Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
Asemenea condiţie, rezultă din dispoziţiile art. 38, lit.a indice1 din Codul penal actual şi art. 42,
lit.c) noul Cod Penal, potrivit cărora nu se ţine seama de stabilirea stării de recidivă de
condamnările pentru infracţiunile din culpă. Este îndeplinită condiţia, atunci când condamnarea
priveşte o infracţiune săvârşită cu praeter intenţie.372
d) Condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii nu se ţine seama la
stabilirea stării de recidivă. Potrivit art. 38 din Codul penal în vigoare nu se ţine seama de:
1. Condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Apare ca o protecţie a
minorului care va fi degrevat pe viitor de consecinţele unor fapte săvârşite în timpul minorităţii,
când personalitatea sa era înformare.373
2. Condamnările pentru infracţiunile din culpă. S-a considerat că infractorul recidivist nu
probează perseverenţa infracţională decât prin intenţia cu care săvârşeşte infracţiunile. 374
3. Condamnările pentru infracţiunile amnistiate. Amnistia având drept efect stingerea
răspunderii penale, ea înlătură consecinţele infracţiunii, deci pluralitatea de infracţiuni nu mai
este prezentă.
Este o interpretare, oarecum similară cu interpretarea din cadrul contopirii pedepselor
pentru concursul de infracţiuni.
4. Condamnările pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni. Se consideră că
primul termen al recidivei trebuie să-şi păstreze relevanţa penală, pentru ca să poată forma cu
noua infracţiune o pluralitate, or în cazul în care legea nouă nu mai prevede ca infracţiune o
faptă incriminată de legea veche, toate consecinţele penale privitoare la acele fapte, încetează
prin intrarea în vigoare a legii noi. Încetând consecinţele penale, încetează şi abilitatea primului
termen de a constitui o pluralitate.375
În concepţia viitoarei reglementări, art. 42 prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se
va ţine cont de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
Deşi toate aceste infracţiuni nu formează primul termen al recidivei, ele vor fi avute în
vedere ca antecedente penale la individualizarea pedepselor.
II. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei. Cel de-al doilea termen constă în
săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de un an:
a) Săvârşirea unei noi infracţiuni. Prin aceasta se înţelege comiterea oricăreia dintre
faptele pe care legea la pedepseşte. Este îndeplinită condiţia şi dacă fapta este infracţiune
consumată sau rămasă în stadiul de tentativă, dacă fapta este comisă în calitate de autor sau
coautor, instigator sau complice. Nu importă dacă fapta este prevăzută de Codul penal, de legi
speciale penale sau de legi nepenale care prevăd pedepsirea unor infracţiuni, deoarece
această recidivă are un consacrat caracter general.376
Cel de-al doilea termen al recidivei constă în săvârşirea unei singure infracţiuni, iar dacă
infractorul săvârşeşte mai multe infracţiuni, fiecare în parte va forma cel de-al doilea termen al
unei recidive distincte.377
b) Noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie. Intenţia, ca formă de vinovăţie poate fi
atât intenţie directă şi indirectă, cât şi intenţie depăşită (praeter-intenţie).378
c) Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie mai mare de un an potrivit
actualului cod sau potrivit noului cod pedeapsa trebuie să fei de un an sau mai mare. Este
îndeplinită această condiţie şi atunci când infarcţiuneaa rămas în fază de tentativă pedepsibilă,
iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este mai mare de un an, şi
atunci când pedeapsa prevăzută de lege este pedeapsa privativă de libetate, mai mare de un
an, altrernativ cu pedeapsa amenzii.
d) Noua infracţiune să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
Delimităm mai multe momente:
1. Înainte de începerea executării pedepsei. Nu are importanţă dacă hotărârea definitivă
s-a pus în executare sau nu, dacă condamnatul a obţinut amânarea executării pedepsei sau
dacă executarea pedepsei a fost suspendată printr-o cale extraordinară de atac.379
2. În timpul executării pedepsei. Executarea pedepsei poate fi la locul de deţinere, într-o
închisoare militară, etc, sunt îndeplinite condiţiile şi dacă a doua infracţiune se săvârşeşte în
timpul întreruperii executării pedepsei, în timpul liberării condiţioanate, mai înainte de împlinirea
duatei pedepsei, în timpul executării pedep sei închisorii la locul de muncă sau în timpul, de la
încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei.
3. În stare de evadare. Se va reţine starea de recidivă în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni în stare de evadare. Infracţiunea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al
recidivei deoarece este intenţionată şi se pedepseşte cu o pedeapsă mai mare de un an.
Totodată, aceasta este o infracţiune săvârşita în timpul executării pedepsei.

Recidiva postexecutorie
Este reglementată de art. 37, lit.b, din Codul penal. Conform acestor dispoziţii poate fi
reţinută starea de recidivă mare post executorie când, după executarea unei pedepse privative
de libertate mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după
împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, condamnatul
săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de
libertate mai mare de un an.
În noul Cod Penal nu se mai întâlneşte o asemenea dispoziţie, art. 41 care incriminează
starea de recidivă prevede doar că există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau
împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie
sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
Condiţii de existenţă a recidivei mari postexecutorii.
I. Condiţii cu privire la primul termen:
a) primul termen al recidivei mari postexecutorii îl constituie pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni ( în noile dispoziţii pedeapsa trebuia să fie de un an sau mai mare).
b) pedeapsa cu închisoarea să fi fost executată. Nu contează modul de executare al
pdepsei. Actualul Cod penal arătă că pedeapsa poate constitui primul termen al recidivei şi
dacă executarea s-a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau dacă s-a împlinit
termenul de prescripţie a executării pedepsei. Aceasta constituie o hibă în exprimare a
actualului Cod, în ceea ce priveşte neprevederea expresă a acestor modalităţi de stingere a
executării. Cu opinia că pe viitor aceste situaţii ar trebui prevăzute, susţinem că în continuare, la
analiza rea condiţiilor cu privire la primul termen, este oportun să se ia în considerare şi situaţiile
în care executarea pedepsei s-a stins prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă, sau prin
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În ceea ce priveşte detenţiunea pe viaţă, aceasta poate fi primul termen al recidivei mari
postexecutorii, când condamnatul a fost eiberat condiţionat, ori dacă executarea pedepsei s-a
stins prin prescripţie.
c) pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni să fie executată pentru o infracţiune săvârşită
cu intenţie sau praeterintenţie.381
 d) condamnarea să nu fie una dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării
de recidivă (art.38, C.p.actual şi art.42 C.p.viitor). Pe lângă infracţiunile prevăzute de art. 38,
alin.(1), respectiv art. 42, în cazul recidivei postexecutorii se adugă şi infracţiunile cu
condamnări pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare. Sunt
îndeplinite aceste condiţii atât în cazul reabilitării de drept, cât şi în cazu reabilitării judecătoreşti.
S-a considerat că nu se poate proba perseverenţa infracţională în cazul săvârşirii infracţiunilor
săvârşite le intervale mari de timp. Deducem, deci, aşa cum am mai arătat că legiuitorul penal
român a stabilit - prin aplicarea instituţiei reabilitării – o recidivă temporară.
II. Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mari postexecutorii. Ca şi la
recidiva mare postcondamnatorie, al doilea termen trebuie să constituie o infracţiune, de orice
natură, care trebuie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie. Pedepsa prevăzută de lege pentru
noua infracţiune trebuie să fie mai mare de un an. Cu atât mai mult este îndeplinită condiţia în
cazul în care pedeapsa pentru a doua infracţiune este infracţiunea pe viaţă.

Recidiva se reţine atunci când săvârşirea infracţiunii are loc după terminarea executării pedepsei, după
graţierea totală sau a restului de pedeapsă, sau după prescrierea executării pedepsei ce constituie primul
termen al recidivei.

Cauzele justificative

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele
justificative prevăzute de lege. Efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor.

Legitima apărare
Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare. Este în legitimă
apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă
apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. Se prezumă a fi în legitimă apărare acela care
comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţa
sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte
asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

Starea de necesitate
Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de
necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea
fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de
lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă
aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Consimţământul persoanei vătămate
Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate,
dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii,
precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.