TEMA IV.

INFRACŢIUNEA

Repere de conţinut

1. Conceptul infracțiunii. Noţiunea infracțiunii. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

2. Clasificarea infracţiunilor. Criterii de clasificare. Categorii de infracțiuni. Importanța

clsificării infracțiunilor.

3. Delimitarea infracţiunilor de alte încălcări de lege.

& 1. Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal

Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii fundamentale:

infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Infracţiunea determină răspunderea penală şi
pedeapsa în sensul că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală
nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Ca instituţie, infracţiunea cuprinde un sistem de
norme de drept penal ce formulează definiţia sa, trăsăturile esenţiale, punînd în evidenţă structura
şi conţinutul său.
În teoria dreptului penal şi în diferite legislaţii infracţiunea este privită din două puncte de
vedere: ca fenomen social şi ca fenomen juridic.
Conţinutul social al infracţiunii este determinat de faptul că prin săvîrşirea ei se atentează
la persoană, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietate, mediului înconjurător, orînduirea
constituţională, suveranitate, independenţă şi integritatea teritorială a statului, la pacea şi
securitatea omenirii. Infracţiunea este vătămătoare sau periculoasă pentru valorile sociale, fiind
generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict între făptuitor şi persoana vătămată şi
între făptuitor şi societate. Infracţiunea este o faptă socială prin aceea că, pe de o parte, datorită
materialităţii şi rezonanţei sale sociale, tulbură ordinea socială, iar pe de altă parte, exprimă o
anumită poziţie a făptuitorului faţă de rînduielile sociale fiind, cu alte cuvinte, un act de conduită
socială. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar şi sunt posibile
numai în societate, în relaţiile sociale.1 Prin încălcarea normelor de conduită infracţiunea capătă
semnificaţia de faptă ilicită şi antisocială.
Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă – o acţiune (inacţiune) imputabilă autorului
său, prevăzută de legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă. Anume aspectul juridic formează
obiect de cercetare pentru ştiinţa dreptului penal, celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline
1
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R. Explicaţii teoretice ale Codului penal
român. Partea generală, vol.I, ed. a II-a. Bucureşti: ALL BECK, 2003, p.90.
cum ar fi: criminologia, psihologia, etica etc. Atîta timp cît un fenomen antisocial nu este cuprins
în sfera de acţiune a normelor de drept el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate,
dar nu este recunoscut ca infracţiune în sens juridic. Din momentul însă în care un asemenea
fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă
juridică.2 Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcîndu-se abstracţie de caracterul său
social, conduce implicit la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod
exclusiv, aspectul juridic al faptei penale (incriminarea şi pedeapsa), iar nu conţinutul său real (o
atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).
Infracţiunea* reprezintă o instituţie juridică, întrucît posedă cele două elemente inerente
oricărei instituţii juridice, şi anume: elementul temporal şi elementul organic.
Într-adevăr, instituţia infracţiunii are o anumită continuitate şi o dezvoltare proprie.
Totodată, dreptul penal este cel care-i furnizează cadrul de dezvoltare, în funcţie de anumite
scopuri bine precizate.
Unii autori concep infracţiunea ca pe un fenomen material, uman, social, moral, politic şi
juridic,3 căci ea implică deopotrivă o manifestare de energie fizică, un act de conduită umană, o
vătămare şi o punere în pericol a unor valori sociale, o atitudine moral-politică a făptuitorului
faţă de ordinea de drept şi valorile apărate de aceasta, o încălcare a normei sau a unor obligaţii
juridice.
Majoritatea legislaţiilor moderne evită să dea o definiţie legală a infracţiunii, considerînd
că această sarcină revine numai ştiinţei dreptului penal, rolul legiuitorului fiind numai de a defini
tipurile de infracţiuni, de exemplu: infracţiunea de omor, de furt, de tîlhărie etc.
Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste europene, legea
penală trebuie să cuprindă ea însăşi o definiţie a noţiunii de infracţiune în general, avînd în
vedere tocmai importanţa deosebită pe care o are infracţiunea ca instituţie fundamentală a
dreptului penal. Într-o astfel de definiţie urmează să fie evidenţiate trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, în general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca fapt concret.
Codul penal al Republicii Moldova şi-a însuşit a doua concepţie, fixînd în dispoziţia alin.
(1) art.14 trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în general şi definind-o ca faptă/acţiune sau
inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de
pedeapsă penală.

2
Ibidem, p.90.
**
Denumirea de infracţiune provine din substantivul latinesc infractio,care înseamnă distrugere.
3
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. 1997, Bucureşti: ALL, p.147; Dongoroz V. Sinteze asupra
noului Cod penal al României. În: Studii şi cercetări juridice: nr.1, 1969, p.10; Dongoroz V. şi colaboratorii.
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I. Bucureşti: Ed. Academiei Române, 1969, p.7; Gaston Stefani,
Georges Levasseur, Bernard Bouloc. Droit penal general, ed.3-em. Paris: Dalloz,, 1987, p.4.
 Definiţia infracţiunii cuprinde trăsăturile esenţiale şi, în acelaşi timp, generale comune
tuturor infracţiunilor, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum şi de
faptele prevăzute în alte norme juridice decît cele penale.
Chiar dacă în normele penale de incriminare este caracterizată fiecare infracţiune în parte,
aceasta nu permite cunoaşterea definiţiei de infracţiune fiindcă nu pot fi desprinse din conţinutul
unei infracţiuni trăsăturile comune tuturor infracţiunilor.
Codul penal în vigoare a creat un cadru amplu infracţiunii în Capitolul II al Părţii generale,
art.14-34, în care a inclus dispoziţiile generale privind infracţiunea (art.14-24; 28-30), etapele
activităţii infracţionale (art.25-27), pluralitatea de infracţiuni (art.32-34). În contrast cu definiţiile
formale ale infracţiunii, Codul penal al Republicii Moldova, pornind de la caracterul social al
faptelor penale, conţine o definiţie materială, în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul
este pus pe gradul prejudiciabil al infracţiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a
vătăma sau de a pune în pericol valori esenţiale pentru normala desfăşurare a vieţii sociale.
Definiţia legală a infracţiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate nu numai
pentru teoria dreptului penal, ci şi pentru practica judiciară, întrucît organele competente în a
aplica legea, raportînd faptele concrete date lor spre soluţionare la conceptul legal de infracţiune,
vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se
încadrează sau nu în sfera ilicitului penal.
Definiţia legală a infracţiunii prezintă o importanţă deosebită. Ea are caracterul unei
dispoziţii legale obligatorii, este o normă juridică de aplicaţie generală. Definiţia noţiunii de
infracţiune în general serveşte la delimitarea sferei ilicitului penal de aceea a ilicitului extrapenal,
adică la delimitarea faptelor care sunt infracţiuni în raport cu faptele care nu reprezintă
infracţiuni, deşi sunt fapte ilicite (contravenţii, civile, disciplinare). Definiţia serveşte ca ghid
pentru legiuitor în procesul elaborării normelor noi de drept penal, precum şi în scoaterea din
sfera ilicitului penal a unor fapte care nu mai prezintă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.4

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

În sistemul penal al Republicii Moldova, infracţiunea este definită în mod expres,
legiuitorul utilizînd procedeul enumerării trăsăturilor ei esenţiale, dezvăluind astfel atît caracterul
complex al infracţiunii, cît şi subordonarea strictă a conceptului respectiv faţă de principiul
legalităţii, cu toate implicaţiile ce decurg de aici.
După cum rezultă din prevederile alin.(1) art.14 din CP al RM, pentru ca o faptă să fie
considerată infracţiune, ea trebuie să întrunească următoarele trăsături esenţiale: să fie

4
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL,1997, p.149.
prejudiciabilă (să prezinte pericol social), să fie săvîrşită cu vinovăţie, să fie prevăzută de
legea penală şi să fie pasibilă de pedeapsă penală.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale
unei infracţiuni. Trăsăturile esenţiale cuprind calităţi, însuşiri care caracterizează infracţiunea în
genere şi deci orice infracţiune aparte. Pentru ca o faptă săvîrşită să fie recunoscută ca infracţiune
ea trebuie să întrunească cumulativ aceste patru trăsături esenţiale, lipsa uneia dintre acestea
conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

§ 1. Fapta prejudiciabilă
Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune (alin.(1) art.14 din CP al RM) reiese că, în
primul rînd, infracţiunea reprezintă o faptă, un act de conduită exterioară a omului (elementul
material), prezentînd pericol social (deci cu semnificaţie socială). Prin faptă se vatămă sau se pun
în pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin infracţiune se înţelege activitatea
înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare pe care le-a cauzat. Activitatea desfăşurată nu
reprezintă un act mecanic, ci este o manifestare conştientă a omului, care are reprezentarea
acţiunilor şi a urmărilor sale, acţiune dirijată şi stăpînită continuu de el în tot procesul înfăptuirii
sale.5
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune. Acţiunea constituie o formă
activă de manifestare a faptei (furt, omor), iar inacţiunea constă într-o lipsă de activitate, în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege (neacordarea de ajutor unui bolnav).
În ambele sale forme ea reprezintă exteriorizarea unor procese psihice caracteristice
activităţii conştiente a omului. Fapta cuprinde şi consecinţele produse, deci şi modificările
produse în mod conştient ori care se puteau produce prin săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii
respective.
Legea penală incriminează doar fapte umane, din sfera infracţiunii fiind excluse
fenomenele naturii ori reacţiile animalelor, cu excepţia cazurilor cînd aceste reacţii sunt
provocate de om, dar şi în această din urmă ipoteză este incriminată, în realitate, fapta omului de
provocare, şi nu reacţia animalului.
Nu sunt considerate fapte, în sensul legii penale, procesele psihice care nu cad sub
percepţia simţurilor noastre. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al dreptului penal,
simplul gînd de a săvîrşi o faptă prejudiciabilă, atîta timp cît nu este manifestat în afară, deci cîtă
vreme rămîne neexteriorizat, nu poate fi considerat ca o infracţiune. Atîta timp cît o astfel de
hotărîre nu a fost sesizată printr-o acţiune de pregătire sau de punere a ei în aplicare, nu există
faptă în sensul dreptului penal. Încă în dreptul roman exista regula că nimeni nu poate fi

5
Oancea I. Explicaţii teoretice, vol.I, p. 104.
pedepsit pentru simpla cugetare (Cogitationis poenam nemo patitur). De asemenea, sentimentele
ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o persoană) nu pot fi considerate fapte în sensul
dreptului penal. Aceeaşi opinie împărtăşeau Feuerbach şi alţii că simpla intenţie de a săvîrşi o
infracţiune încă nu este infracţiune, fiindcă nu este o faptă, fiindcă nu s-a tradus într-o acţiune. 6
Aşadar, prin faptă, în sensul legii penale, se înţelege o anumită manifestare cu relevanţă
fizică, un anumit act de conduită exterioară a omului săvîrşit cu voinţă şi conştiinţă. Fapta
care nu are un corespondent în voinţa şi conştiinţa omului, nu îi aparţine şi deci nu poate fi
considerată infracţiune. Bunăoară, cel ce alunecă şi distruge un bun sau cel ce alunecă şi cade
peste cineva, rănindu-l nu săvîrşeşte o infracţiune.
Legea mai cere ca fapta respectivă să fie prejudiciabilă. Deci nu orice faptă a omului care
aduce atingere valorilor sociale poate fi incriminată ca infracţiune, ci numai acele fapte care,
odată materializate în realitatea obiectivă, prezintă un grad prejudiciabil.
În art.14 din Codul penal în vigoare infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă
şi nu “social-periculoasă”, cum era prevăzută în art.7 din Codul penal din 1961.
În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac parte din
acelaşi cîmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un
prejudiciu valorilor sociale indicate în alin.(1) art.2 din CP al RM, legiuitorul recunoaşte că
infracţiunea este o faptă social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a
acestei teze, legiuitorul s-a pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizînd,
totodată, în unele articole din Codul penal şi expresii cum ar fi: faptă care nu prezintă pericol
social (art.58), persoană care nu prezintă pericol social (art.59) etc.7 De aceea în continuare,
pentru o expunere uniformă a textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi
similar termenului social-periculos. Spre deosebire de Codul penal român, care, în art.18,
conţine o definiţie expresă a faptei ce prezintă pericol social, Codul penal al Republicii Moldova
nu prevede o atare dispoziţie.
În teoria dreptului penal prin faptă prejudiciabilă se înţelege orice acţiune sau inacţiune
prin care se lezează una dintre valorile arătate în alin.(1) art.2 din CP al RM şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Orice atingere adusă valorilor sociale
menţionate în acest articol prezintă un grad prejudiciabil, deoarece acele valori sociale sunt
considerate de legiuitor ca fiind importante pentru societate. Răspunderea penală intervine doar
atunci cînd fapta prezintă un real pericol pentru relaţiile şi valorile sociale care au suferit sau
pericolul ce le ameninţă este evident şi justifică aplicarea sancţiunii penale. În doctrină s-a
precizat că “pericolul social constituie acea stare de primejdie pentru societate, pentru

6
Dongoroz V. şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I. Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1969, p.95.
7
Barbăneagră A. ş.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2009, p.44.
desfăşurarea în condiţii normale a relaţiilor sociale, pe care o produce tulburarea adusă de fapta
ilicită săvîrşită”.8 Ca trăsătură a infracţiunii, caracterul prejudiciabil trebuie să fie şi penal, adică
să prezinte un anumit grad, o anumită gravitate specifică infracţiunii ca ilicit penal, care o
distinge de alte forme de ilicit juridic (administrativ, disciplinar, civil), şi să justifice
incriminarea faptei prin sancţiunea penală. Gradul prejudiciabil al unei infracţiuni decurge din
importanţa valorii sociale lezate sau puse în pericol, din întregul conţinut obiectiv şi subiectiv al
faptei. În context, art.15 din CP al RM stabileşte: “Gradul prejudiciabil al infracţiunii se
determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă”.
Toate infracţiunile din cadrul legislaţiei penale reprezintă fapte prejudiciabile în sensul
legii penale, dar gradul prejudiciabil diferă de la o infracţiune la alta, în funcţie, în primul rînd,
de importanţa valorii sociale lezate prin săvîrşirea faptei şi de urmările prejudiciabile survenite,
la care se adaugă şi alte semne ale componenţei infracţiunii (persoana infractorului, mijlocul,
metoda, motivul, scopul etc.).
În doctrina penală gradul prejudiciabil ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut sub două
forme: generic (abstract) şi concret.9
Gradul prejudiciabil generic sau abstract este fixat în legea penală (de exemplu, gravitatea
infracţiunii de omor, de furt etc.) şi este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în
considerare o multitudine de factori privind importanţa valorii ocrotite, gravitatea lezării
posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvîrşi
astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se exprimă prin pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea
penală pentru acea infracţiune.10
Gradul prejudiciabil concret al infracţiunii se referă la fapta real săvîrşită. Spre deosebire
de gradul prejudiciabil generic, care este stabilit de legiuitor, cel concret urmează să fie
identificat de instanţa de judecată în procesul judecării cauzei penale şi se reflectă în sentinţa de
condamnare pronunţată de judecată. Determinarea gradului prejudiciabil concret se face în
funcţie de vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii
faptei, de trăsăturile ce caracterizează elementul material.
Trebuie să menţionăm că, printre criteriile de individualizare a pedepsei, legea a prevăzut,
în alin.(1) art.75, şi gravitatea infracţiunii săvîrşite.
Sunt situaţii cînd fapta, deşi prevăzută de legea penală, examinată în concret, nu prezintă
gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. De aceea legea, în alin.(2) art.14, a prevăzut: “Nu

8
Pavel D. Comentariu în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol.II. Bucureşti:Editura Ştiinţifică,
1977, p.556.
9
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 1997, p.153.
10
Boroi Al. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL BECK, 1999, p.85.
constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi formal conţine semnele unei fapte
prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al
unei infracţiuni”. Prin aceste dispoziţii legale a fost statornicit un principiu de o deosebită
importanţă pentru înţelegerea semnificaţiei sociale şi juridice a unor fapte ce prezintă un grad
prejudiciabil redus.
Acest principiu este cunoscut în doctrină sub denumirea de principiul oportunităţii.
„Acest principiu cîrmuieşte decizia organelor de aplicare a legii asupra existenţei sau
nonexistenţei în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni, ceea ce este totodată
decizia asupra caracterului penal sau extrapenal al faptei concrete şi este, de asemenea, decizia
asupra necesităţii sancţionării făptuitorului cu aplicarea unei pedepse sau numai a unei măsuri cu
caracter administrativ”.11
Principiul dat îşi găseşte reflectarea şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova,
care prin prevederile alin.(1), pct.2 art.215 stabileşte că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar
dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazul în care fapta nu este prevăzută
de legea penală ca infracţiune.

§ 2. Fapta prevăzută de legea penală

Cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală constituie cea de-a doua trăsătură esenţială
a infracţiunii în general. O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci cînd o
dispoziţie din această lege indică în ce condiţii acea faptă (acţiune sau inacţiune) poate fi
considerată infracţiune.
Cu alte cuvinte, o faptă se consideră prevăzută de legea penală atunci cînd legea
corespunde conţinutului acelei fapte, în forma obişnuită (tipică) a acesteia sau, dacă este nevoie,
chiar şi în formele ei derivate (forme agravate sau atenuate). Această cerinţă a infracţiunii, de a
fi prevăzută de legea penală, corespunde principiului nullum crimen sine lege, principiu
consacrat în alin.(2) art.1 din CP al RM, care face precizarea că numai codul penal determină
faptele ce constituie infracţiuni, precum şi în alin.(1) art.14 din CP al RM. Acest principiu este în
deplin acord şi cu prevederile alin.(3) lit.n) art.72 din Constituţia Republicii Moldova.
Prevăzînd în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, legislaţia noastră penală nu
admite aşa-numita incriminare prin analogie, adică considerarea unei fapte neprevăzute de lege
ca infracţiune prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracţiune, deoarece astfel de
practici pot aduce mari daune asigurării legalităţii în ţara noastră (alin.(2) art.3 din CP al RM).
Trebuie să menţionăm că numai din momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile şi deci de
la intrarea în vigoare a legii respective acea faptă devine o categorie juridică, aceea de faptă

11
Dincu A. Drept penal. Partea generală, vol.I. Bucureşti, 1975, p.83.
prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt şi existenţa
vinovăţiei.
Legea penală care poate incrimina fapta este numai Codul penal, deoarece însuşi
conţinutul acestuia, şi anume alin.(1) art.1, prevede: “Prezentul cod este unica lege penală a
Republicii Moldova”.
Necesitatea prevederii faptei de către legea penală nu priveşte numai dispoziţiile din Partea
specială, ci şi unele dispoziţii din Partea generală a legii penale. Tentativa şi participaţia vor fi
sancţionate penal numai în măsura în care ele sunt prevăzute expres de legea penală.

§ 3. Fapta săvîrşită cu vinovăţie

Una dintre cele patru trăsături esenţiale ale infracţiunii, potrivit alin.(1) art.14 din CP al
RM, este vinovăţia. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă doar săvîrşirea unei fapte
prejudiciabile, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este prevăzută de legea penală, ci este absolut
necesar să se constate şi existenţa unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor şi fapta
prejudiciabilă săvîrşită de el. Această legătură subiectivă dintre făptuitor şi fapta prejudiciabilă
pe care el a săvîrşit-o, ce reflectă în fond atitudinea conştiinţei şi voinţei lui în raport cu fapta
săvîrşită şi cu urmările ei, stă la baza vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii. În lege nu se
prevede o definiţie a vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar în art.17 şi 18 din CP al
RM se consacră formele vinovăţiei cu care se pot comite faptele incriminate, acestea fiind
intenţia şi imprudenţa, cu modalităţile lor normative (intenţia directă şi indirectă; încrederea
exagerată şi neglijenţa penală).
Astfel, sarcina definirii vinovăţiei a revenit ştiinţei dreptului penal, care a formulat-o în
felul următor: vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă
săvîrşită şi urmările ei.12
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei şi
urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le încalcă, conştiinţa
clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului
infracţiunii. De aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei
infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi necesitatea corectării lui.
Vinovăţia cuprinde două componente, doi factori: unul de conştiinţă şi altul de voinţă.
Factorul intelectiv se manifestă prin aceea că în conştiinţa făptuitorului apare ideea de a
săvîrşi infracţiunea şi, totodată în conştiinţă apare şi reprezentarea urmărilor ei. Deci, factorul
intelectiv cuprinde cunoaşterea gravităţii acţiunii sau inacţiunii şi prevederea urmărilor
prejudiciabile pentru societate.

12
Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права. Общая часть, том.I. Москва: Зерцало, c.139.
 Conştiinţa deliberează asupra săvîrşirii faptei şi asupra tuturor motivelor care pot determina
luarea unei hotărîri şi tot conştiinţa decide dacă fapta asupra căreia s-a purtat deliberarea urmează
a fi săvîrşită.13
Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărîri, se produce o trecere de la
manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă. Voinţa dirijată de conştiinţă mobilizează şi
dinamizează energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărîrii luate. 14 Deci,
factorul volitiv include în conţinutul său voinţa de a înfăptui fapta respectivă precum şi dorinţa
producerii în realitate a urmărilor prejudiciabile sau, în cazul nedorinţei, acceptarea lor în mod
conştient.
Prezenţa atît a factorului intelectiv, cît şi a celui volitiv în săvîrşirea unei fapte este o
condiţie esenţială a vinovăţiei.
Incidenţa legii penale este exclusă atunci cînd fapta nu a fost săvîrşită cu voinţă, fiindcă o
astfel de faptă nu poate fi atribuită şi imputată omului şi deci nu se poate pune problema
vinovăţiei. Cînd o persoană a săvîrşit o faptă din cauza constrîngerii, fapta nu-i poate fi imputată
şi nu există vinovăţie.
Dreptul penal modern exclude răspunderea penală obiectivă bazată pe comiterea faptei fără
vinovăţie. Legea a prevăzut o serie de cauze care exclud caracterul penal al faptei datorită
inexistenţei vinovăţiei (constrîngerea fizică sau psihică etc.).
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală se face distincţie între două forme principale
de vinovăţie, intenţia şi imprudenţa, la care se adaugă, pentru unele infracţiuni, o formă mixtă,
conţinută în art.19 din CP al RM (infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie). În dreptul
penal român această formă poartă denumirea de intenţie depăşită sau praeterintenţia.15
Stabilirea cu exactitate a formelor de vinovăţie în cazul faptelor incriminate de lege, atît cu
intenţie, cît şi din imprudenţă, prezintă o deosebită importanţă pentru justa încadrare juridică a
faptei şi pentru stabilirea răspunderii penale a făptuitorului în raport cu voinţa sa.16
Potrivit dispoziţiilor art.17 din CP al RM, “Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu
intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient,
survenirea acestor urmări”.
Din aceste reglementări rezultă că vinovăţia sub forma intenţiei se caracterizează prin aceea
că făptuitorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui sau fără a urmări rezultatul
acceptă producerea acestuia.

13
Dongoroz V. şi colab., op.cit., p.115.
14
Ibidem, p.115.
15
Dobrinoiu V. ş.a. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Europa Nova, 1999, p.117.
16
Ibidem, p.117.
 În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea urmării prejudiciabile, intenţia se
prezintă sub două modalităţi desemnate de legea penală:
- intenţia directă, cînd subiectul urmăreşte producerea consecinţei;
- intenţia indirectă, cînd subiectul acceptă, admite posibilitatea surveniri
consecinţelor prejudiciabile.
Ca formă a vinovăţiei imprudenţa este definită în dispoziţiile art.18 din CP al RM care
prevede: “Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă”.
Imprudenţa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: încrederea
exagerată şi neglijenţa penală.
Încrederea exagerată se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu-l acceptă şi consideră în mod uşuratic că acesta va putea
fi evitat (de exemplu, fapta conducătorului auto care nu reduce viteza în apropierea trecerii de
pietoni, prevăzînd posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu-l acceptă şi consideră în mod
uşuratic că el va putea fi evitat, dar urmarea se produce totuşi – o vătămare a unei persoane,
avarierea autovehiculului etc.).
Neglijenţa penală se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Aceasta este unica formă a
vinovăţiei în care făptuitorul nu prevede consecinţa faptei sale nici ca reală, nici ca inevitabilă şi
nici ca abstract posibilă (de exemplu, funcţionarul care pleacă la prînz şi lasă un reşou electric în
priză, ca rezultat producîndu-se un incendiu; medicul chirurg care nu ia toate măsurile, cînd
putea să le ia, ca să evite o infecţie etc.).
Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, adică făptuitorul nu trebuia şi nu putea să-l
prevadă, fapta nu mai este considerată săvîrşită cu vinovăţie, ci în caz fortuit, prevăzut de art.20
din CP al RM.

§ 4. Fapta pasibilă de pedeapsă penală

Fapta este incriminată de lege atunci cînd aceasta o prevede sub sancţiunea unei pedepse.
Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoaşterea că fapta prezintă un caracter prejudiciabil,
pentru combaterea căruia sunt necesare sancţiunile penale, de aceea în dispoziţia din alin.(1)
art.14 din CP al RM s-a prevăzut ca trăsătură esenţială a infracţiunii pasibilitatea de pedeapsă
penală.
 Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea şi combaterea faptei incriminate
este expresia prejudiciabilităţii faptei ca trăsătură a infracţiunii. Pasibilitatea de pedeapsă ca
trăsătură a infracţiunii se exprimă prin ameninţare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei
pentru săvîrşirea faptei prejudiciabile şi ilegale. Pot fi considerate infracţiuni doar faptele pentru
a căror săvîrşire legiuitorul prevede aplicarea unei pedepse penale. Dacă fapta nu este pasibilă
de pedeapsă penală, nu este sancţionată penal, atunci ea nu poate fi considerată infracţiune.
Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii decurge şi din conţinutul alin.(2) art.1
din CP al RM, în care se menţionează că Codul penal determină faptele ce constituie infracţiuni
şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

Secţiunea a 2-a. Clasificarea infracţiunilor

În art.16 din Codul penal al Republicii Moldova, în vigoare din 12.06.2003, infracţiunile
au fost clasificate pentru prima dată la nivel legislativ în funcţie de caracterul şi gradul
prejudiciabil pe care-l prezintă, în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit
de grave şi excepţional de grave.
Prin clasificare a infracţiunilor se înţelege împărţirea tuturor infracţiunilor în diferite
categorii (grupe) în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil. Deci, la baza clasificării stă
expresia juridică a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei, care se manifestă prin categoria
pedepsei, prevăzută în sancţiunea articolului respectiv din Partea specială a Codului penal, şi prin
forma vinovăţiei.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în Codul penal este înfăptuită similar sistemului de
pedepse din Partea generală şi al sancţiunilor din Partea specială, adică de la infracţiunile uşoare
spre cele grave.
În prima categorie - infracţiuni uşoare - sunt incluse faptele comise cu intenţie sau din
imprudenţă, pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa
închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (alin.(2) art.16 din CP al RM). Din această
categorie fac parte: infracţiunea de lăsare în primejdie (alin.(1) art.163); privaţiunea ilegală de
libertate (alin.(1) art.166); primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate
de deservirea populaţiei (alin.(2) art.256); falsificarea şi contrafacerea produselor (art.2462) etc.
Însă în Partea specială a Codului penal sunt incluse şi infracţiuni care se sancţionează cu
alte categorii de pedepse, mai blînde, în raport cu pedeapsa închisorii. De exemplu, încălcarea
inviolabilităţii vieţii personale se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 300 de unităţi
convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore (alin.(1)
art.177); încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe se pedepseşte cu amendă în mărime
de la 800 la 1000 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de
la 180 la 240 de ore (alin.(1) art.1851); încălcarea regulilor de exploatare, reparaţii şi modificare
a locuinţelor dintr-un bloc de locuit se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 de
unităţi convenţionale (art.258) etc. În asemenea situaţii, aplicînd instituţia interpretării legii
penale, ajungem la concluzia că în categoria infracţiunilor uşoare se includ nu numai faptele
sancţionate cu pedeapsa închisorii de pînă la 2 ani inclusiv, ci şi acelea care se pedepsesc potrivit
legii penale cu o altă categorie de pedeapsă, mai blîndă.
Din categoria infracţiunilor mai puţin grave fac parte faptele săvîrşite intenţionat sau din
imprudenţă pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
pînă la 5 ani inclusiv (alin.(3) art.16 din CP al RM).
La acestea se atribuie: determinarea la sinucidere se pedepseşte cu închisoare de pînă la 4
ani (alin.(1) art.150); pungăşia se pedepseşte cu închisoare de pînă la 4 ani cu amendă în mărime
de la 200 la 1000 de unităţi convenţionale (alin.(2) art.192); violenţa în familie se pedepseşte cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de pînă la 5
ani (alin.(2) art.2011); încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani (art.213) etc.
A treia categorie – infracţiuni grave – include faptele comise cu intenţie şi din imprudenţă
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 12
ani inclusiv (alin.(4) art.16 din CP al RM). De exemplu, traficul de fiinţe umane se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 12 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani (alin.(1) art.165), violul se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 12 ani (alin.(2) art.171); jaful săvîrşit în proporţii mari se pedepseşte cu
închisoare de la 7 la 12 ani (alin.(4) art.187); traficul de copii se pedepseşte cu închisoare de la 8
la 12 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
pe un termen de la 2 la 5 ani (alin.(1) art.206).
Infracţiunile deosebit de grave se consideră cele săvîrşite cu intenţie pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 12 ani (alin.(5) art.16
din CP al RM). La această categorie de infracţiuni se atribuie: traficul de fiinţe umane (alin.(3)
art.165); tîlhăria (alin.(5) art.188); circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a
analoagelor lor în scop de înstrăinare (alin.(4) art.217 1). În cazul în care sancţiunea infracţiunii
deosebit de grave pe lîngă pedeapsa cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 12 ani prevede în
calitate de alternativă pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, infracţiunea respectivă se va considera
excepţional de gravă (de pildă, ducerea războiului (alin.(2) art.139 din CP al RM).
Infracţiunile excepţional de grave se consideră cele săvîrşite cu intenţie pentru care legea
penală prevede detenţiunea pe viaţă (alin.(6) art.16 din CP al RM). La această categorie se
atribuie infracţiunile prevăzute la: alin.(3) art.135; alin.(2) art.145; alin.(3) art.171 din CP al RM
etc.
După cum s-a menţionat, infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave se
deosebesc prin faptul că se săvîrşesc numai intenţionat. Acestea atentează la valori primordiale
apărate de legea penală: viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţeanului,
orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova.
În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeaşi infracţiune
poate fi inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art.16 din CP al RM. De exemplu,
traficul de fiinţe umane, incriminat de art.165 din CP al RM, constituie o infracţiune gravă în
cazul calificării faptei în cadrul dispoziţiei alineatului (1). Aceeaşi faptă, dacă se va încadra în
limitele prevederilor alin.(2) şi (3), se va atribui la categoria infracţiunii deosebit de grave17.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al
faptei prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi practică. În raport cu categoriile
infracţiunilor, în Codul penal sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (alin.(2) art.26
din CP al RM), denunţarea falsă (alin.2 lit.a) art.311), declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau
traducerea incorectă (alin.(2), lit. a) art.312), favorizarea infracţiunii (art.323 din CP al RM).
Încadrarea faptei în una din categoriile menţionate anterior poate avea drept consecinţe
juridice stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa pedeapsa închisorii (art.72 din
CP al RM), influenţarea aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
(art.90), a liberării de răspundere penală (art.53-60), a liberării condiţionate de pedeapsă înainte
de termen (art.91), a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92
din CP al RM). De asemenea, săvîrşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave atrage după sine apariţia stării de recidivă periculoasă şi deosebit de periculoasă (alin.(2),
(3) art.34 din CP al RM).
Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim criteriu de bază de
individualizare a răspunderii penale, orientînd instanţele de judecată spre o calificare corectă a
faptei, precum şi spre alegerea unei categorii şi măsuri de pedeapsă adecvată cazului respectiv.

Secţiunea a 3-a. Deosebirea infracţiunilor de alte încălcări de lege

Infracţiunile constituie o modalitate a faptelor ilicite. E necesar să delimităm infracţiunile
de delictele civile, cele administrative şi disciplinare.

17
Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V., Budeci V., Carpov T., Cuşnir V., Cojocaru R., Mariţ A., Popovici T.,
Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Volcinschi V. Codul penal al Republicii Moldova,Comentariu. Centrul
de drept al avocaţilor, Tipografia Reclama SA, Chişinău, 2009, p.48.
 Criteriul principal de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege constă în caracterul
lor ilegal. Infracţiunile sunt prevăzute în toate cazurile doar în Codul penal, care constituie unica
lege penală a Republicii Moldova. Alte încălcări de lege sau delicte încalcă normele altor ramuri
de drept, şi nu numai legile,ci şi alte acte normative.
Consecinţa săvîrşirii unei infracţiuni este aplicarea celei mai aspre măsuri de constrîngere
din partea statului – a pedepsei penale şi apariţia antecedentelor penale. Celelalte încălcări de
lege se caracterizează prin aplicarea unor măsuri de constrîngere cu un grad de asprime mult mai
redus şi principalul este că nu atrag după sine apariţia antecedentelor penale.
Unele infracţiuni atentează la astfel de valori şi relaţii sociale asupra cărora alte încălcări de
lege nu pot atenta (viaţa persoanei, securitatea statului). Caracterul şi gradul prejudiciabil
determinat de obiectul de atentare permite includerea acestor fapte doar în categoria de
infracţiuni.
Necesitatea stabilirii criteriilor de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege apare
îndeosebi în cazul existenţei faptelor care atentează la acelaşi obiect, dar care sunt reglementate
de diferite ramuri de drept. De exemplu, răspunderea pentru încălcarea regulilor de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport este prevăzută atît de Codul penal, cît şi
de Codul contravenţional al Republicii Moldova. În situaţiile arătate, atunci cînd există fapte ce
atentează asupra aceluiaşi obiect, dar care sunt reglementate de diferite ramuri ale dreptului,
importanţă primordială i se acordă gradului prejudiciabil al faptei ca criteriu principal, de bază,
care delimitează infracţiunea de alte încălcări de lege.
Indiciul de bază care determină gradul prejudiciabil al faptei constă în valoarea urmării
prejudiciabile cauzate. Anume volumul prejudiciului cauzat influenţează delimitarea infracţiunii
de alte încălcări de lege. De pildă, folosirea intenţionată de către o persoană cu funcţie de
răspundere a situaţiei de serviciu, în interes material ori în alte interese personale, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite
de lege ale persoanelor fizice sau juridice se va califica potrivit alin.(1) art.327 din CP al RM, iar
în lipsa unei asemenea daune se va califica ca o contravenţie prevăzută de art. 312 din Codul
contravenţional al RM. Samavolnicia care a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice constituie o
infracţiune prevăzută de alin.(1) art.352 din CP al RM, iar în lipsa daunelor considerabile cauzate
persoanei urmează a fi calificată drept o contravenţie, potrivit art.335 din Codul contravenţional
al RM. Codul contravenţional al RM în conţinutul art.105 prevede la categoria de contravenţie
sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului prin furt, însuşire, delapidare, abuz de
serviciu sau escrocherie. Reieşind din prevederile art.18 din Codul contravenţional al RM, se
consideră de mici proporţii valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse,
utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală sau valoarea
pagubei pricinuite care, la momentul săvîrşirii contravenţiei, nu depăşeşte 25 de unităţi
contravenţionale. Prin urmare, prejudiciul cauzat prin fapta (faptele) persoanei care depăşeşte 25
de unităţi contravenţionale, cu condiţia întrunirii celorlalte semne caracteristice infracţiunii
atribuie, fapta la categoria de infracţiune (art.186, 190, 191 etc.).
În calitate de circumstanţe subiective, ce determină gradul prejudiciabil al faptei şi care pot
influenţa încadrarea acesteia în categoria încălcărilor de drept, figurează forma vinovăţiei,
motivul şi scopul său. De pildă, falsul în actele publice este pedepsit penal numai în cazul
săvîrşirii unor asemenea acţiuni din interes material sau din alte interese personale (alin.(1)
art.332 din CP al RM).

Bibliografie selectivă recomandată

1. Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002, în vigoare din 12.06.2003.
2. Antoniu G. Reflecţii asupra conceptului de infracţiune.În: CSJ, 1980, nr.2.
3. Aramă E. Istoria dreptului românesc.Chişinău, 1995.
4. Bekkaria C. О преступлениях и наказаниях. Mосква, 1939.
5. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Instituţii de drept penal. Bucureşti: TREI, 2001.
6. Florea C.N. Infracţiunea, vinovăţia şi circumstanţele ce înlătură caracterul penal al faptei.
Chişinău, 1994.
7. Florea C.N., Carpov T.I. Noţiunea de infracţiune şi aplicarea pedepsei. Chişinău, 1976.
8. Giurgiu N. Infracţiunea. Iaşi: Gama, 1994.
9. Macari I. Infracţiunea şi semnele ei.În :Revista naţională de drept, 2002, nr.5.
10. Pitulescu I., Abraham P., Derşidan E., Ranete I. Dicţionar explicativ şi practic de drept
penal şi procesual penal. Bucureşti: Naţional, 1997.
11. Tulbure A. Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi înlocuirea
răspunderii penale.În: Revista naţională de drept, 1996, nr.2.
12. Zolyneak М., Michinici М. Drept penal, Partea generală.Iaşi: Editura Fundaţiei
“Chemarea”, 1999.
13. Загородников Н.И. Классификация преступлений и ее значение для деятельности
органов внутренних дел. Москва, 1993.
14. Иванов Н. Библия и уголовный закон.În: Советская юстиция, 1992, №78.
15. Истомин А.Ф. Общая часть уголовного права.Москва: ИНФРА-М, 1997.
16. Ковалев М.И. Понятие преступления в советском уголовном праве.
Свердловск, 1987.
17. Кривоченко Л.Н. Классификация преступлений. Харьков, 1979.
18. Макарь И. Уголовное право Республики Молдова, Часть общая.Кишинев: МГУ, 2003.
19. Номоконов В.А. Преступное поведение, детерминизм и ответственность.
Владивосток, 1989.