PROIECTUL DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
Autor:
Daniel Martin, doctor în drept, conferenţiar universitar

1. Tema 3: Infracţiunea

2. Tezele principale:

 Noţiunea şi trăsăsturile esenţiale ale infracţiunii;

 Clasificarea infracţiunilor;
 Delimitarea infracţiunilor de alte încălcări de lege.

3. Obiectivele:
 să definească noţiuneqa de infracţiune;
 să caracterizeze trăsăturile esenţiale ale infracţiunii;
 să clasifice infracţiunile;
 să deosebească infracţiunile de alte încălcări ale legii (contravenţii administrative, delicte
civile, încplcări disciplinare).

4. Bibliografia:
1. I. Macari. Infracţiunea şi semnele ei. // Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 5;
2. D. Vasiloi. Înţelesul noţiunii de pericol social al infracţiunii. // Legea şi viaţa, 2009, nr. 3
3. D. Vasiloi. Aprecierea gradului de pericol social concret în funcţie de latura subiectivă şi
subiectul infracţiunii săvîrşite. // Legea şi viaţa, 2008, nr. 11.

5. Conţinutul prelegerii:

1. Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal

Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii fundamentale: infracţiunea,
răspunderea penală și pedeapsa. Infracţiunea determină răspunderea penală și pedeapsa în sensul
că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate
concepe aplicarea unei pedepse.
Ca instituţie, infracţiunea cuprinde un sistem de norme de drept penal ce formulează definiţia sa,
trăsăturile esenţiale, punând în evidenţă structura și conţinutul său.
În teoria dreptului penal și în diferite legislaţii infracţiunea este privită sub două aspecte: ca
fenomen social și ca fenomen juridic.
Conţinutul social al infracţiunii este determinat de faptul că prin săvârșirea ei se atentează la
persoană, drepturile și libertăţile acesteia, proprietate, mediului înconjurător, orânduirea
constituţională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a statului, la pacea și
securitatea omenirii. Infracţiunea este vătămătoare sau periculoasă pentru valorile sociale, fiind
generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict între făptuitor și persoana vătămată și
între făptuitor și societate. Infracţiunea este o faptă socială prin aceea că, pe de o parte, datorită
materialităţii și rezonanţei sale sociale, tulbură ordinea socială, iar pe de altă parte, exprimă o
anumită poziţie a făptuitorului faţă de regulile sociale fiind, cu alte cuvinte, un act de conduită
socială. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar și sunt posibile
numai în societate, în relaţiile sociale. Prin încălcarea normelor de conduită infracţiunea capătă
semnificaţia de faptă ilicită și antisocială.
Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă – o acţiune (inacţiune) imputabilă autorului său,
prevăzută de legea penală și sancţionată cu o pedeapsă. Anume aspectul juridic formează obiect
de cercetare pentru știinţa dreptului penal, celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline cum ar
fi: criminologia, psihologia, etica etc. Atâta timp cât un fenomen antisocial nu este cuprins în
sfera de acţiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial și reprobat de societate,
dar nu este recunoscut ca infracţiune în sens juridic. Din momentul însă în care un asemenea
fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă
juridică. Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcîndu-se abstracţie de caracterul său
social, conduce implicit la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod
exclusiv, aspectul juridic al faptei penale (incriminarea și pedeapsa), iar nu conţinutul său real (o
atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).
Infracţiunea reprezintă o instituţie juridică, întrucât posedă cele două elemente inerente oricărei
instituţii juridice, și anume: elementul temporal și elementul organic.
Într-adevăr, instituţia infracţiunii are o anumită continuitate și o dezvoltare proprie. Totodată,
dreptul penal este cel care-i furnizează cadrul de dezvoltare, în funcţie de anumite scopuri bine
precizate.
Unii autori concep infracţiunea ca pe un fenomen material, uman, social, moral, politic și juridic,
căci ea implică deopotrivă o manifestare de energie fizică, un act de conduită umană, o vătămare
și o punere în pericol a unor valori sociale, o atitudine moral-politică a făptuitorului faţă de
ordinea de drept și valorile apărate de aceasta, o încălcare a normei sau a unor obligaţii juridice.
Majoritatea legislaţiilor moderne evită să dea o definiţie legală a infracţiunii, considerând că
această sarcină revine numai știinţei dreptului penal, rolul legiuitorului fiind numai de a defini
tipurile de infracţiuni, de exemplu: infracţiunea de omor, de furt, de tâlhărie etc.
Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste europene, legea penală
trebuie să cuprindă ea însăși o definiţie a noţiunii de infracţiune în general, având în vedere
tocmai importanţa deosebită pe care o are infracţiunea ca instituţie fundamentală a dreptului
penal. Într-o astfel de definiţie urmează să fie evidenţiate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în
general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca fapt concret.
Codul penal al Republicii Moldova și-a însușit a doua concepţie, fixând în dispoziţia alin.(1)
art. 14 CP trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în general și definind-o ca faptă (acţiune sau
inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de
pedeapsă penală.
Definiţia infracţiunii cuprinde trăsăturile esenţiale și, în același timp, generale comune tuturor
infracţiunilor, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum și de faptele
prevăzute în alte norme juridice decât cele penale.
Chiar dacă în normele penale de incriminare este caracterizată fiecare infracţiune în parte,
aceasta nu permite cunoașterea definiţiei de infracţiune fiindcă nu pot fi desprinse din conţinutul
unei infracţiuni trăsăturile comune tuturor infracţiunilor.
Codul penal în vigoare a creat un cadru amplu infracţiunii în Capitolul II al Părţii generale,
art. 14-34, în care a inclus dispoziţiile generale privind infracţiunea (art. 14-24; 28-30), etapele
activităţii infracţionale (art. 25-27), pluralitatea de infracţiuni (art. 32-34).
În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul penal al Republicii Moldova, pornind de
la caracterul social al faptelor penale, conţine o definiţie materială, în care, fără a se omite
aspectul juridic, accentul este pus pe gradul prejudiciabil al infracţiunii, adică pe aptitudinea unei
conduite umane de a vătăma sau de a pune în pericol valori esenţiale pentru normala desfășurare
a vieţii sociale.
Definiţia legală a infracţiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate nu numai
pentru teoria dreptului penal, ci și pentru practica judiciară, întrucât organele competente în a
aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre soluţionare la conceptul legal de infracţiune,
vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se
încadrează sau nu în sfera ilicitului penal.
Definiţia legală a infracţiunii prezintă o importanţă deosebită. Ea are caracterul unei dispoziţii
legale obligatorii, este o normă juridică de aplicaţie generală.
Definiţia noţiunii de infracţiune în general servește la delimitarea sferei ilicitului penal de aceea
a ilicitului extrapenal, adică la delimitarea faptelor care sunt infracţiuni în raport cu faptele care
nu reprezintă infracţiuni, deși sunt fapte ilicite (contravenţii, delicte civile, disciplinare).
Definiţia servește ca ghid pentru legiuitor în procesul elaborării normelor noi de drept penal,
precum și în scoaterea din sfera ilicitului penal a unor fapte care nu mai prezintă trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii.
În sistemul penal al Republicii Moldova, infracţiunea este definită în mod expres, legiuitorul
utilizând procedeul enumerării trăsăturilor ei esenţiale, dezvăluind astfel atât caracterul complex
al infracţiunii, cât și subordonarea strictă a conceptului respectiv faţă de principiul legalităţii, cu
toate implicaţiile ce decurg de aici.
După cum rezultă din prevederile alin.(1) art. 14 din CP al RM, pentru ca o faptă să fie
considerată infracţiune, ea trebuie să întrunească următoarele trăsături esenţiale: să fie
prejudiciabilă (să prezinte pericol social), să fie săvîrşită cu vinovăţie, să fie prevăzută de legea
penală şi să fie pasibilă de pedeapsă penală.
Trăsăturile esenţiale cuprind calităţi, însușiri care caracterizează infracţiunea în genere și deci
orice infracţiune aparte. Pentru ca o faptă săvîrșită să fie recunoscută ca infracţiune ea trebuie să
întrunească cumulativ aceste patru trăsături esenţiale, lipsa uneia dintre acestea conduce la
înlăturarea caracterului penal al faptei.
Fapta prejudiciabilă. Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune (alin.(1) art. 14 din CP al
RM) reiese că, în primul rând, infracţiunea reprezintă o faptă, un act de conduită exterioară a
omului (elementul material), prezentând pericol social (deci cu semnificaţie socială). Prin faptă
se vatămă sau se pun în pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin infracţiune se
înţelege activitatea înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare pe care le-a cauzat. Activitatea
desfășurată nu reprezintă un act mecanic, ci este o manifestare conștientă a omului, care are
reprezentarea acţiunilor și a urmărilor sale, acţiune dirijată și stăpânită continuu de el în tot
procesul înfăptuirii sale.
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune.
Acţiunea constituie o formă activă de manifestare a faptei (furt, omor), iar inacţiunea constă
într-o lipsă de activitate, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege (neacordarea de ajutor
unui bolnav).
În ambele sale forme ea reprezintă exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activităţii
conștiente a omului. Fapta cuprinde și consecinţele produse, deci și modificările produse în mod
conștient ori care se puteau produce prin săvârșirea acţiunii sau inacţiunii respective.
Legea penală incriminează doar fapte umane, din sfera infracţiunii fiind excluse fenomenele
naturii ori reacţiile animalelor, cu excepţia cazurilor când aceste reacţii sunt provocate de om,
dar și în această din urmă ipoteză este incriminată, în realitate, fapta omului de provocare, și nu
reacţia animalului.
Nu sunt considerate fapte, în sensul legii penale, procesele psihice care nu cad sub percepţia
simţurilor noastre. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al dreptului penal, simplul gând,
ideea de a săvârși o faptă prejudiciabilă, atâta timp cât nu este manifestat în afară, deci câtă
vreme rămâne neexteriorizat, nu poate fi considerat ca o infracţiune. Atâta timp cât o astfel de
hotărâre nu a fost sesizată printr-o acţiune de pregătire sau de punere a ei în aplicare, nu există
faptă în sensul dreptului penal. Încă în dreptul roman exista regula că nimeni nu poate fi pedepsit
pentru simpla cugetare (cogitationis poenam nemo patitur). De asemenea, sentimentele ostile (de
exemplu, dușmănia cuiva faţă de o persoană) nu pot fi considerate fapte în sensul dreptului
penal. Aceeași opinie împărtășeau Feuerbach și alţii că simpla intenţie de a săvârși o infracţiune
încă nu este infracţiune, fiindcă nu este o faptă, fiindcă nu s-a tradus într-o acţiune. Așadar, prin
faptă, în sensul legii penale, se înţelege o anumită manifestare cu relevanţă fizică, un anumit
act de conduită exterioară a omului săvârşit cu voinţă şi conştiinţă.
Fapta care nu are un corespondent în voinţa și conștiinţa omului, nu îi aparţine și deci nu poate fi
considerată infracţiune. Bunăoară, cel ce alunecă și distruge un bun sau cel ce alunecă și cade
peste cineva, rănindu-l nu săvârșește o infracţiune.
Legea mai cere ca fapta respectivă să fie prejudiciabilă. Deci nu orice faptă a omului care aduce
atingere valorilor sociale poate fi incriminată ca infracţiune, ci numai acele fapte care, odată
materializate în realitatea obiectivă, prezintă un grad prejudiciabil.
În art. 14 din Codul penal în vigoare infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă și nu
“social-periculoasă”, cum era prevăzută în art. 7 din Codul penal din 1961.
În limbaj obișnuit, cuvintele prejudiciabil și periculos au același sens și fac parte din același
câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un prejudiciu
valorilor sociale indicate în alin.(1) art. 2 din CP al RM, legiuitorul recunoaște că infracţiunea
este o faptă social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze,
legiuitorul s-a pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele
articole din Codul penal și expresii cum ar fi: faptă care nu prezintă pericol social (art. 58),
persoană care nu prezintă pericol social (art. 59) etc. Deci, în sensul dreptului penal termenul de
prejudiciabilitate este similar termenului de pericol-social.
În teoria dreptului penal prin faptă prejudiciabilă se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin
care se lezează una dintre valorile arătate în alin.(1) art. 2 din CP al RM și pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Prejudiciabilitatea faptei înseamnă că
fapta cauzează sau crează pericolul cauzării prejudiciului unei valori sociale protejate de legea
penală. Prejudiciabilitatea reprezintă o trăsăsură obiectivă a infracţiunii. Ea nu depinde de voinţa
legiuitorului. Răspunderea penală intervine doar atunci când fapta prezintă un real pericol pentru
relaţiile și valorile sociale care au suferit sau pericolul ce le ameninţă este evident și justifică
aplicarea pedepsei penale. Caracterul prejudiciabil trebuie să fie și penal, adică să prezinte un
anumit grad, o anumită gravitate specifică infracţiunii ca ilicit penal, care o distinge de alte
forme de ilicit juridic (contravenţional, disciplinar, civil), și să justifice incriminarea faptei
prin legea penală. Gradul prejudiciabil al unei infracţiuni decurge din importanţa valorii sociale
lezate sau periclitate, din întregul conţinut obiectiv și subiectiv al faptei.
În context, art. 15 din CP al RM stabilește: “Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină
conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul
și latura subiectivă”.
Toate infracţiunile din cadrul legislaţiei penale reprezintă fapte prejudiciabile în sensul legii
penale, dar gradul prejudiciabil diferă de la o infracţiune la alta, în funcţie, în primul rând, de
importanţa valorii sociale lezate prin săvârșirea faptei și de urmările prejudiciabile survenite, la
care se adaugă și alte semne ale componenţei infracţiunii (persoana infractorului, mijlocul,
metoda, motivul, scopul etc.).
Astfel, cu cât este mai importantă valoarea socială la care atentează infractorul, cu atât mai
prejudiciabilă şi social-periculoasă este infracţiunea. În aşa mod, evident că omorul (viaţa ca
valoare socială) este mult mai prejudiciabil decât furtul (proprietatea ca valoare socială).
La fel, gradul de prejudiciabilitate depinde şi de subiectul infracţiunii. În special aceasta se
manifestă în situaţiile componenţelor de infracţiune cu subiect special. Astfel, infractiunea
comisa de către o persoana cu funcţie de răspundere este mai periculoasă decât aceeaşi faptă
comisă de o persoană care gestionează o întreprindere privată.
Gradul de prejudiciabilitate depinde şi de locul, timpul, mijloacele comiterii infracţiunii.
La fel, forma vinovăţiei – intenţia sau imprudenţa, influenţează asupre prejudiciabilităţii faptei.
Acelaşi omor intenţionat este mult mai prejudiciabil decât lipsirea din imprudenţă de viaţă.
În doctrina penală gradul prejudiciabil ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut sub două forme:
generic (abstract) și concret.
Gradul prejudiciabil generic sau abstract este fixat în legea penală (de exemplu, gravitatea
infracţiunii de omor, de furt etc.) și este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în
considerare o multitudine de factori privind importanţa valorii ocrotite, gravitatea lezării
posibile, starea și dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvârși
astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se exprimă prin pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea
penală pentru acea infracţiune.
Gradul prejudiciabil concret al infracţiunii se referă la fapta real săvârșită.
Spre deosebire de gradul prejudiciabil generic, care este stabilit de legiuitor, cel concret urmează
să fie identificat de instanţa de judecată în procesul judecării cauzei penale și se reflectă în
sentinţa de condamnare pronunţată de judecată.
Determinarea gradului prejudiciabil concret se face în funcţie de vătămarea cauzată obiectului
infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile ce caracterizează
elementul material.
Trebuie să menţionăm că, printre criteriile de individualizare a pedepsei, legea a prevăzut, în
alin.(1) art. 75, și gravitatea infracţiunii săvîrșite.
Sunt situaţii când fapta, deși prevăzută de legea penală, examinată în concret, nu prezintă gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni. De aceea legea, în alin.(2) art. 14 CP, a prevăzut că nu constituie
infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deși formal conţine semnele unei fapte prevăzute de
prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Prin aceste dispoziţii legale a fost statornicit un principiu de o deosebită importanţă pentru
înţelegerea semnificaţiei sociale și juridice a unor fapte ce prezintă un grad prejudiciabil redus.
Acest principiu este cunoscut în doctrină sub denumirea de principiul oportunităţii. Acest
principiu cârmuiește decizia organelor de aplicare a legii asupra existenţei sau nonexistenţei în
concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni, ceea ce este totodată decizia asupra
caracterului penal sau extrapenal al faptei concrete și este, de asemenea, decizia asupra
necesităţii sancţionării făptuitorului cu aplicarea unei pedepse sau nu.
Fapta poate fi recunoscuta ca fiind lipsită de gradul prejudiciabil al unie infracţiuni în caz de
exemplu de furt neesenţial sau cauzarea unui prejudiciu minor, etc. Fapta se consideră ca fiind
lipsită de importanţă doar în cazul în care intenţia făptuitorului era îndreptată la cauzarea anume
a unui prejudiciu minor. Dacă însă făptuitorul a intenţionat cauzarea unui prejudiciu
considerabil, dar din considerente ce nu depind de voinţa acestuia nu a putut realiza scopul său,
fapta nu poate fi considerată ca lipsită de gradul necesar de prejudiciabilitate.
Lipsa prejudiciabilităţii fapte este în legătură directă cu valoarea la care se atentează – cu cât mai
importantă este valoarea socială la care se atentează, cu atât prejudiciul cauzat trebuie să fie mai
mic, pentru a fi recunoscută fapta lipsită de prejudiciabilitate.
Fapta prevăzută de legea penală. Cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală constituie
cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii în general. O faptă se consideră ca fiind
prevăzută de legea penală atunci când o dispoziţie din această lege indică în ce condiţii acea
faptă (acţiune sau inacţiune) poate fi considerată infracţiune.
Cu alte cuvinte, o faptă se consideră prevăzută de legea penală atunci când legea corespunde
conţinutului acelei fapte, în forma obișnuită (tipică) a acesteia sau, dacă este nevoie, chiar și în
formele ei derivate (forme agravate sau atenuate). Această cerinţă a infracţiunii, de a fi prevăzută
de legea penală, corespunde principiului nullum crimen sine lege, principiu consacrat în alin.(2)
art. 1 din CP al RM, care face precizarea că numai codul penal determină faptele ce constituie
infracţiuni, precum și în alin.(1) art. 14 din CP al RM. Acest principiu este în deplin acord și cu
prevederile alin.(3) lit.n) art. 72 din Constituţia Republicii Moldova.
Legislaţia noastră penală nu admite așa-numita incriminare prin analogie, adică considerarea
unei fapte neprevăzute de lege ca infracţiune prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca
infracţiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalităţii în ţara noastră
(alin.(2) art. 3 din CP al RM). Numai din momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile și
deci de la intrarea în vigoare a legii respective acea faptă devine o categorie juridică, aceea de
faptă prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt și
existenţa vinovăţiei.
Legea penală care poate incrimina fapta este numai Codul penal.
Fapta săvârşită cu vinovăţie. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă doar săvârșirea
unei fapte prejudiciabile, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este prevăzută de legea penală, ci este
absolut necesar să se constate și existenţa unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și
fapta prejudiciabilă săvârșită de el. Această legătură subiectivă dintre făptuitor și fapta
prejudiciabilă pe care el a săvîrșit-o, ce reflectă în fond atitudinea conștiinţei și voinţei lui în
raport cu fapta săvîrșită și cu urmările ei, stă la baza vinovăţiei ca trăsătură esenţială a
infracţiunii. În lege nu se prevede o definiţie a vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar
în art. 17 și 18 din CP al RM se consacră formele vinovăţiei cu care se pot comite faptele
incriminate, acestea fiind intenţia și imprudenţa, cu modalităţile lor normative (intenţia directă și
indirectă; încrederea exagerată și neglijenţa penală).
Potrivit doctrinei, vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă
săvârşită şi urmările ei.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei și
urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le încalcă, conștiinţa
clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului
infracţiunii.
Vinovăţia cuprinde două componente, doi factori: unul de conștiinţă și altul de voinţă.
Factorul intelectiv se manifestă prin aceea că în conștiinţa făptuitorului apare ideea de a săvârși
infracţiunea și, totodată în conștiinţă apare și reprezentarea urmărilor ei. Deci, factorul intelectiv
cuprinde cunoașterea gravităţii acţiunii sau inacţiunii și prevederea urmărilor prejudiciabile
pentru societate.
Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărîri, se produce o trecere de la manifestarea de
conștiinţă la manifestarea de voinţă. Voinţa dirijată de conștiinţă mobilizează și dinamizează
energiile necesare în vederea și pentru punerea în executare a hotărârii luate. Deci, factorul
volitiv include în conţinutul său voinţa de a înfăptui fapta respectivă precum și dorinţa
producerii în realitate a urmărilor prejudiciabile sau, în cazul nedorinţei, acceptarea lor în
mod conștient.
Prezenţa atât a factorului intelectiv, cât și a celui volitiv în săvârșirea unei fapte este o condiţie
esenţială a vinovăţiei.
Incidenţa legii penale este exclusă atunci cînd fapta nu a fost săvîrșită cu voinţă, fiindcă o astfel
de faptă nu poate fi atribuită și imputată omului și deci nu se poate pune problema vinovăţiei.
Când o persoană a săvârșit o faptă din cauza constrângerii, fapta nu-i poate fi imputată și nu
există vinovăţie.
Dreptul penal modern exclude răspunderea penală obiectivă bazată pe comiterea faptei fără
vinovăţie. Legea a prevăzut o serie de cauze care exclud caracterul penal al faptei datorită
inexistenţei vinovăţiei (constrângerea fizică sau psihică etc.).
În știinţa dreptului penal și în legislaţia penală se face distincţie între două forme principale de
vinovăţie: intenţia și imprudenţa.
Stabilirea cu exactitate a formelor de vinovăţie în cazul faptelor incriminate de lege, atât cu
intenţie, cât și din imprudenţă, prezintă o deosebită importanţă pentru justa încadrare juridică a
faptei și pentru stabilirea răspunderii penale a făptuitorului în raport cu voinţa sa.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 din CP al RM, se consideră că infracţiunea a fost săvârșită cu
intenţie dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii
sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod
conștient, survenirea acestor urmări.
Din aceste reglementări rezultă că vinovăţia sub forma intenţiei se caracterizează prin aceea că
făptuitorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui sau fără a urmări rezultatul
acceptă producerea acestuia.
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea urmării prejudiciabile, intenţia se
prezintă sub două modalităţi desemnate de legea penală: intenţia directă, când subiectul
urmărește producerea consecinţei; intenţia indirectă, când subiectul acceptă, admite posibilitatea
surveniri consecinţelor prejudiciabile.
Reieșind din prevederile art. 18 din CP al RM se consideră că infracţiunea a fost săvârșită din
imprudenţă dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod
ușuratic că ele vor putea fi evitate ori nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile,
deși trebuia și putea să le prevadă.
Imprudenţa este cunoscută în doctrină și în legislaţie sub două modalităţi: încrederea exagerată și
neglijenţa penală.
Încrederea exagerată se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
rezultat pe care nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră în mod ușuratic că acesta va putea fi
evitat (de exemplu, fapta conducătorului auto care nu reduce viteza în apropierea trecerii de
pietoni, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu-l acceptă și consideră în mod
ușuratic că el va putea fi evitat, dar urmarea se produce totuși – o vătămare sau decesul a unei
persoane).
Neglijenţa penală se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă. Aceasta este unica
formă a vinovăţiei în care făptuitorul nu prevede consecinţa faptei sale nici ca reală, nici ca
inevitabilă și nici ca abstract posibilă (de exemplu, lucrătorul care pleacă la prânz și lasă un reșou
electric în priză, ca rezultat producându-se un incendiu; medicul chirurg care nu ia toate
măsurile, când putea să le ia, ca să evite o infecţie etc.).
Dacă se stabilește că rezultatul nu era previzibil, adică făptuitorul nu trebuia și nu putea să-l
prevadă, fapta nu mai este considerată săvârșită cu vinovăţie, ci caz fortuit, prevăzut de art. 20
din CP al RM.
Fapta pasibilă de pedeapsă penală. Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta o
prevede sub sancţiunea unei pedepse. Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta
prezintă un caracter prejudiciabil și este necesară aplicarea unei pedepse penale, de aceea în
dispoziţia din alin.(1) art. 14 din CP al RM s-a prevăzut ca trăsătură esenţială a infracţiunii
pasibilitatea de pedeapsă penală.
Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea și combaterea faptei incriminate este
expresia prejudiciabilităţii faptei ca trăsătură a infracţiunii. Pasibilitatea de pedeapsă ca
trăsătură a infracţiunii se exprimă prin riscul aplicării pedepsei, adică prin posibilitatea
aplicării pedepsei pentru săvîrșirea faptei prejudiciabile și ilegale. Pot fi considerate infracţiuni
doar faptele pentru a căror săvârșire legiuitorul prevede aplicarea unei pedepse penale. Dacă
fapta nu este pasibilă de pedeapsă penală, nu este sancţionată penal, atunci ea nu poate fi
considerată infracţiune.
Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii decurge și din conţinutul alin.(2) art. 1 din CP
al RM, în care se menţionează că Codul penal determină faptele ce constituie infracţiuni și
prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

2. Clasificarea infracţiunilor
În art. 16 din Codul penal al Republicii Moldova, infracţiunile au fost clasificate pentru prima
dată la nivel legislativ în funcţie de caracterul și gradul prejudiciabil pe care-l prezintă, în
următoarele categorii: ușoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave și excepţional de grave.
Prin clasificare a infracţiunilor se înţelege împărţirea tuturor infracţiunilor în diferite categorii
(grupe) în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil.
Deci, la baza clasificării stă expresia juridică a caracterului și gradului prejudiciabil al faptei,
care se manifestă prin categoria pedepsei, prevăzută în sancţiunea articolului respectiv din Partea
specială a Codului penal, și prin forma vinovăţiei.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în Codul penal este înfăptuită similar sistemului de
pedepse din Partea generală și al sancţiunilor din Partea specială, adică de la infracţiunile ușoare
spre cele mai grave.
În prima categorie - infracţiuni uşoare - sunt incluse faptele comise cu intenţie sau din
imprudenţă, pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii
pe un termen de până la 2 ani inclusiv (alin.(2) art. 16 din CP al RM). Din această categorie fac
parte: infracţiunea de lăsare în primejdie (alin.(1) art. 163); privaţiunea ilegală de libertate (alin.
(1) art. 166); primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea
populaţiei (alin.(2) art. 256); falsificarea și contrafacerea produselor (art. 246/2) etc.
Însă în Partea specială a Codului penal sunt incluse și infracţiuni care se sancţionează cu alte
categorii de pedepse, mai blânde, în raport cu pedeapsa închisorii. De exemplu, încălcarea
inviolabilităţii vieţii personale se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 650 de unităţi
convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore (alin.(1)
art. 177); încălcarea dreptului de autor și a drepturilor conexe se pedepsește cu amendă în
mărime de la 1150 la 1350 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii de la 180 la 240 de ore (alin.(1) art. 185/1); încălcarea regulilor de exploatare,
reparaţii și modificare a locuinţelor dintr-un bloc de locuit se pedepsește cu amendă în mărime
de la 850 la 1350 de unităţi convenţionale (art. 258) etc. În asemenea situaţii, aplicând instituţia
interpretării legii penale, ajungem la concluzia că în categoria infracţiunilor ușoare se includ nu
numai faptele sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani inclusiv, ci și acelea care se
pedepsesc potrivit legii penale cu o altă categorie de pedeapsă, mai blândă.
Din categoria infracţiunilor mai puţin grave fac parte faptele săvârşite intenţionat sau din
imprudenţă pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
pînă la 5 ani inclusiv (alin.(3) art. 16 din CP al RM).
La acestea se atribuie: determinarea la sinucidere se pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani
(alin.(1) art. 150); pungășia se pedepsește cu închisoare de pînă la 4 ani cu amendă în mărime de
la 550 la 1350 de unităţi convenţionale (alin.(2) art. 192); violenţa în familie se pedepsește cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de pînă la 3
ani (alin.(1) art. 201/1); încălcarea din neglijenţă a regulilor și metodelor de acordare a asistenţei
medicale se pedepsește cu închisoare de pînă la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani (art. 213), etc.
A treia categorie – infracţiuni grave – include faptele comise cu intenţie şi din imprudenţă
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 12
ani inclusiv (alin.(4) art. 16 din CP al RM). De exemplu, traficul de fiinţe umane se pedepsește
cu închisoare de la 5 la 12 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani (alin.(1) art. 165), violul cu circumstanțe
agravante se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani (alin.(2) art. 171); jaful săvârșit în
proporţii mari se pedepsește cu închisoare de la 7 la 12 ani (alin.(4) art. 187); traficul de copii se
pedepsește cu închisoare de la 8 la 12 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani (alin.(1) art. 206).
Infracţiunile deosebit de grave se consideră cele săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 12 ani (alin.(5) art. 16 din
CP al RM). La această categorie de infracţiuni se atribuie: traficul de fiinţe umane (alin.(3)
art. 165); tâlhăria (alin.(5) art. 188); circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a
analoagelor lor în scop de înstrăinare (alin.(4) art. 217/1).
Infracţiunile excepţional de grave se consideră cele săvîrşite cu intenţie pentru care legea
penală prevede detenţiunea pe viaţă (alin.(6) art. 16 din CP al RM).
La această categorie se atribuie infracţiunile prevăzute la: alin.(3) art. 135; alin.(2) art. 145; alin.
(3) art. 171 din CP al RM etc.
Infracţiunile deosebit de grave și excepţional de grave se deosebesc prin faptul că se săvârșesc
numai intenţionat. Acestea atentează la valori primordiale apărate de legea penală: viaţa și
sănătatea persoanei, drepturile și libertăţile cetăţeanului, orînduirea constituţională,
suveranitatea, independenţa și integritatea teritorială a Republicii Moldova.
În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeași infracţiune poate
fi inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art. 16 din CP al RM. De exemplu, traficul
de fiinţe umane, incriminat de art. 165 din CP al RM, constituie o infracţiune gravă în cazul
calificării faptei în cadrul dispoziţiei alineatului (1). Aceeași faptă, dacă se va încadra în limitele
prevederilor alin.(2) și (3), se va atribui la categoria infracţiunii deosebit de grave.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de caracterul și gradul prejudiciabil al faptei
prezintă nu numai importanţă teoretică, ci și practică. În raport cu categoriile infracţiunilor, în
Codul penal sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (alin.(2) art. 26 din CP al RM),
denunţarea falsă (alin.2 lit.a) art. 311), declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea
incorectă (alin.(2), lit. a) art. 312), favorizarea infracţiunii (art. 323 din CP al RM).
Încadrarea faptei în una din categoriile menţionate anterior poate avea drept consecinţe juridice
stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa pedeapsa închisorii (art. 72 din CP al
RM), influenţarea aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
(art. 90), a liberării de răspundere penală (art. 53-60), a liberării condiţionate de pedeapsă înainte
de termen (art. 91), a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art. 92
din CP al RM). De asemenea, săvîrșirea infracţiunilor grave, deosebit de grave și excepţional de
grave atrage după sine apariţia stării de recidivă periculoasă și deosebit de periculoasă (alin.(2),
(3) art. 34 din CP al RM).
Un alt criteriu de clasificare – în dependență de forma de vinovăție cu care a fost comisă
infracțiunea.
Astfel distingem infracțiuni intenționate (ex. omorul intenționat (art. 145 CP al RM)),
infracțiuni comise din imprudență (ex. lipsirea de viață din imprudență (art. 149 CP al RM)) și
infracțiuni comise cu două forme de vinovăție (ex. vătămarea intenționată gravă a integrității
corporale sau a sănătății care a provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP al RM)).
Atribuirea infracțiunii la una din aceste categorii de infracțiuni determină modul de executare a
pedepsei cu închisoarea și tipul instituției penitenciare (art. 72 CP al RM), posibilitatea aplicării
condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (alin. (1) art. 90 CP al RM), etc.
În dependență de gradul de realizare a infracțiunii se disting infracțiuni consumate și
infracțiuni neconsumate (art. 25 CP al RM).
În dependență de aceasta se determină reguli distincte de aplicare a pedepsei (art. 81 CP al RM
prevede aplicarea pedepsei pentru infracțiunea neconsumată), în unele cazuri persoanele nu pot fi
trase la răspundere pentru infracțiunea neconsumată (reieșind din prevederile alin. (2) art. 26 CP
al RM pentru pregătirea de o infracțiune ușoară persoana nu este trasă la răspunderea penală).
Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim criteriu de bază de individualizare a
răspunderii penale, orientând instanţele de judecată spre o calificare corectă a faptei, precum și
spre alegerea unei categorii și măsuri de pedeapsă adecvată cazului respectiv.

3. Deosebirea infracţiunilor de alte încălcări de lege

Infracţiunile constituie o modalitate a faptelor ilicite. E necesar să delimităm infracţiunile de
contravenţii, delictele civile și disciplinare.
Criteriul principal de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege constă în caracterul lor
ilegal. Infracţiunile sunt prevăzute în toate cazurile doar în Codul penal, care constituie unica
lege penală a Republicii Moldova. Alte încălcări de lege sau delicte încalcă normele altor ramuri
de drept.
Consecinţa săvârșirii unei infracţiuni este aplicarea celei mai aspre măsuri de constrângere din
partea statului – a pedepsei penale și apariţia antecedentelor penale. Celelalte încălcări de lege se
caracterizează prin aplicarea unor măsuri de constrângere cu un grad de asprime mult mai redus
și nu atrag după sine apariţia antecedentelor penale.
Unele infracţiuni atentează la astfel de valori și relaţii sociale asupra cărora alte încălcări de lege
nu pot atenta (viaţa persoanei, securitatea statului). Caracterul și gradul prejudiciabil determinat
de obiectul de atentare permite includerea acestor fapte doar în categoria de infracţiuni.
Necesitatea stabilirii criteriilor de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege apare
îndeosebi în cazul existenţei faptelor care atentează la același obiect, dar care sunt reglementate
de diferite ramuri de drept. De exemplu, răspunderea pentru încălcarea regulilor de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport este prevăzută atât de Codul penal, cât și
de Codul contravenţional al Republicii Moldova. În situaţiile arătate, atunci când există fapte ce
atentează asupra aceluiași obiect, dar care sunt reglementate de diferite ramuri ale dreptului,
importanţă primordială i se acordă gradului prejudiciabil al faptei ca și criteriu principal, care
delimitează infracţiunea de alte încălcări de lege.
Indiciul de bază care determină gradul prejudiciabil al faptei constă în valoarea urmării
prejudiciabile cauzate. Anume volumul prejudiciului cauzat influenţează delimitarea infracţiunii
de alte încălcări de lege. De pildă, folosirea intenţionată de către o persoană cu funcţie de
răspundere a situaţiei de serviciu, în interes material ori în alte interese personale, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii considerabile drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor
fizice sau juridice se va califica potrivit alin.(1) art. 327 din CP al RM, iar în lipsa unei asemenea
daune se va califica ca o contravenţie prevăzută de art. 312 din Codul contravenţional al RM.
Samavolnicia care a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor și
intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice constituie o infracţiune prevăzută
de alin.(1) art. 352 din CP al RM, iar în lipsa daunelor în proporții mari cauzate persoanei
urmează a fi calificată drept o contravenţie, potrivit art. 335 din Codul contravenţional al RM.
Codul contravenţional al RM în conţinutul art. 105 prevede la categoria de contravenţie
sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului prin furt, însușire, delapidare, abuz de
serviciu sau escrocherie. Reieșind din prevederile art. 18 din Codul contravenţional al RM, se
consideră de mici proporţii valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse,
utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală sau valoarea
pagubei pricinuite care, la momentul săvârșirii contravenţiei, nu depăşeşte 20% din cuantumul
salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data
săvîrşirii faptei. Prin urmare, prejudiciul cauzat prin fapta (faptele) persoanei care depășește
această limită, cu condiţia întrunirii celorlalte semne caracteristice infracţiunii atribuie, fapta la
categoria de infracţiune (art. 186, 190, 191 etc.).
În calitate de circumstanţe subiective, ce determină gradul prejudiciabil al faptei și care pot
influenţa încadrarea acesteia în categoria încălcărilor de drept, figurează forma vinovăţiei,
motivul și scopul său. De pildă, falsul în actele publice este pedepsit penal numai în cazul
săvîrșirii unor asemenea acţiuni din interes material sau din alte interese personale (alin.(1)
art. 332 din CP al RM).