OBIECTUL INFRACŢIUNII

1. Noţiunea de obiect al infracţiunii

În fiecare societate există diverse relaţii între stat şi cetăţeni, între diferite instituţii, organizaţii
şi întreprinderi. Toate aceste relaţii sunt ocrotite de legea penală.
Relaţiile sociale reprezintă raporturile dintre membrii societăţii, atitudinea lor faţă de anumite
valori sociale. Aceste relaţii cuprind următoarele elemente: subiecţii relaţiilor sociale (participanţii),
drepturile şi obligaţiunile lor, evenimentele sau circumstanţele care generează aceste relaţii.
Infractorul, prin fapta sa (acţiune sau inacţiune) socialmente periculoasă, pricinuieşte o daună
concretă societăţii şi, în acelaşi timp, relaţiilor sociale ocrotite de legea penală. Toate relaţiile sociale
ocrotite de legea penală la care atentează subiectul constituie, în teoria şi practica dreptului penal,
obiectul infracţiunii1.
Ca acţiunea (inacţiunea) persoanei, ca să fie considerată periculoasă pentru societate, ea trebuie
să lezeze sau să se încerce lezarea uneia dintre valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi indicate
în art. 2 CP, acestea reprezintă o importanţă atât de mare, încât sunt prevăzute chiar la începutul
Codului, constituind scopul legii penale. Ori norma juridică – inclusiv norma de drept penal – prevede
orice prejudicii, inclusiv cele cauzate relaţiilor sociale reglementate prin ea.
Fiecare infracţiune atentează, în realitate, la o valoare socială concretă reglementată de legea
penală. În societate nu există infracţiuni fără obiect de atentare. Stabilirea justă a obiectului
infracţiunii prezintă importanţă pentru a determina conţinutul infracţiunii date, pentru calificarea
corectă şi aplicarea unei pedepse adecvate.
Precizarea obiectului prezintă importanţă la stabilirea existenţei infracţiunii, deoarece aceasta
nu poate fi considerată ca atare dacă acţiunea (inacţiunea) nu a atins vreuna din valorile apărate de
normele dreptului penal, adică lipseşte pericolul social pentru ele.
Acţiunea (inacţiunea) infracţională poate fi exprimată prin cauzarea unei daune considerabile
subiecţilor relaţiilor sociale, din care fac parte statul, organele lui (instituţii, organizaţii, întreprinderi),
organizaţii obşteşti, societăţi pe acţiuni, cetăţenii etc. Însă infracţiunea mai poate prejudicia şi
asemenea elemente ale relaţiilor sociale cum sunt oamenii, bunurile materiale, adică acele valori
sociale care formează relaţiile sociale ca atare. Prin urmare, obiect al infracţiunii poate fi numai acele
relaţii sociale, asupra cărora este orientată forţa infracţională, în rezultatul căreia, acestea sunt
prejudiciate sau sunt puse în pericol.
Astfel, studierea obiectului infracţiunii permite cunoaşterea sistemului de valori ocrotite de
ramura respectivă a dreptului şi relevă opţiunea politică cu privire la apărarea juridico-penală a
anumitor valori sociale considerate drept valori fundamentale ale orânduirii de stat şi sociale în care
funcţionează dreptul penal al Republicii Moldova.
Legea penală ocroteşte cele mai importante relaţii sociale, cum ar fi viaţa, sănătatea, drepturile
şi interesele persoanei, orânduirea de stat şi socială a Republicii Moldova.

2. Categorii de obiecte ale infracţiunii

Caracterizarea de ansamblu a valorilor sociale și a relaţiilor sociale de pe poziţia ocrotirii lor de
normele dreptului penal este o etapă importantă, dar nu și o etapă de definitivare a studiului problemei
privind obiectul infrac ţiunii. Dezvăluirea conceptului și a conţinutului valorilor sociale și a relaţiilor

1
V.Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.III, Bucureşti, Editura Academiei, 1971,
p.7.
1
sociale, ocrotite de legea penală, reprezintă nu altceva decât o premisă metodologică pentru
examinarea altor aspecte, mai concrete, ale problemei obiectului de apă rare penală, aspecte care au
atât însemnătate teoretico-știinţifică, cât și practică. Or, analiza acestor aspecte este o condiţie sine
qua non în elucidarea rolului obiec tului infracţiunii în activitatea legislativă și în cea de aplicare a
reglementărilor penale. În acest context, vom trece la cercetarea acelor probleme care vor permite
concretizarea noţiunii generale a obiectului infracţiunii. În special, este vorba de prob lema așezării
obiectului infracţiunii după categorii.
Așezarea obiectului infracţiunii pe categorii, fundamentată știinţific, contribuie nu doar la
studierea obiectului apărării penale, ci conduce și la o exprimare mai plenară a rolului și a însemnătăţii
lui. De asemenea, ea ne permite să determinăm cu ușurinţă locul unui obiect concret de apărare penală
în sistemul general de valori și relaţii sociale, iar, în consecinţă, să clarificăm însușirea sa de a
corespunde nece sităţilor sociale și idealurilor generate de acestea. Într-o măsură considerabilă,
așezarea obiectului infracţiunii pe categorii facilitează și calificarea faptelor infracţionale.
Considerăm că așezarea obiectului infracţiunii pe categorii trebuie făcută după următoarele criterii:
a) natura (sensul) acestora – nematerială sau materială (obiect juridic și obiect material); b)
ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracţiunii (obiect juridic general, obiect juridic
generic și obiect juridic special (specific)); c) numărul obiectelor infracţiunii (obiect simplu și obiect
complex). Aceste criterii de așezare a obiectului apărării penale pe categorii corespund de li mitării
conceptului de obiect al infracţiunii ca instrument în procesul de cunoaștere a sferei noţionale și de
determinare definitivă a acestora în practica judiciară.

3. Obiectul juridic al infracţiunii

În teoria dreptului penal al Republicii Moldova, obiectul infracţiunii este clasificat în trei
categorii: obiectul juridic general (comun) al infracţiunii, obiectul juridic generic (de grup) şi
obiectul juridic special.
1. Obiectul juridic general (comun) al infracţiunii este constituit de totalitatea valorilor ocrotite
de normele legii penale. În ultimă instanţă oricare acţiune (inacţiune) periculoasă, prevăzută de legea
penală, lezează societatea „şi întreaga ordine de drept” (art. 2 CP), indiferent dacă este vorba de
trădare de patrie, furt în dauna patrimoniului public sau particular, lovire etc. Astfel obiectul juridic
general este unic pentru toate infracţiunile.
În acelaşi timp, determinarea lui oferă posibilitatea de a descoperi conţinutul social-politic al
dreptului penal, de-a stabili caracterul social periculos al unei fapte concrete, ne permite într-un şir
de cazuri să deosebim infracţiunea de alte delicte.
2. Obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este constituit de un anumit grup de valori
sociale de aceeaşi natură, care sunt ocrotite de legea penală de orice atentat infracţional. Astfel de
infracţiuni sunt: furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, însuşirea sau delapidarea, distrugerea sau
deteriorarea avutului proprietarului, adică infracţiunile care atentează la unul şi acelaşi obiect generic
– relaţiile sociale de proprietate. Aşadar, obiectul juridic generic este comun pentru o anumită grupă
de infracţiuni, constituind, în acelaşi timp, o parte a obiectului general, deci aflându-se într-un raport
al părţii faţă de întreg.
Sub aspectul sistematizării legislative (tehnico-juridice), grupelor de infracţiuni le corespund
titlurile din CP. După acelaşi principiu sunt aranjate şi capitolele în Partea specială a CP RM capitolul
I „Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii infracţiuni de război”; capitolul II „Infracţiuni contra
vieţii, sănătăţii persoanei”; etc. Lista obiectelor juridice generice (de grup) este stabilită de legislator
în funcţie de importanţa unui sau altui grup de relaţii ale societăţii noastre.
2
 Obiectul juridic generic al infracţiunii are importanţă şi pentru determinarea caracterului social-
periculos al infracţiunilor, pentru clasificarea lor în infracţiuni: excepţional de grave, deosebit de
grave, grave, mai puţin grave, uşoare.
3. Obiectul juridic special al infracţiunii e constituit de valoarea împotriva căreia se îndreaptă
nemijlocit acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături
proprii, speciale, care servesc la individualizarea unei infracţiuni din codul aceleiaşi grupe sau
subgrupe. De exemplu, în componenţele de infracţiuni expuse în capitolul II al Părţii speciale a
Codului penal sunt incluse infracţiunile care atentează la persoană ca la un obiect generic, dar fiecare
componenţă în parte include atentatele la obiecte de sine stătătoare cum ar fi: viaţa – în caz de omor,
sănătatea – la vătămarea corporală etc.
Este necesar să menţionăm că relaţiile sociale sunt strâns legate între ele, de aceea fiecare
infracţiune dintr-o anumită grupă lezează toate valorile din grupa respectivă şi, în acelaşi timp, doar
un aspect anumit al acestei valori, deşi poate avea loc şi pricinuirea de daune, în mod obiectiv, mai
multor relaţii sociale concomitent. De exemplu, huliganismul este un act ce încalcă grosolan ordinea
publică. Totodată, acest act deseori pricinuieşte daune şi sănătăţii cetăţenilor, cinstei şi demnităţii
personale, avutului proprietarului. În acest caz, nu toate valorile sociale vătămate sunt incluse în
componenţa obiectului nemijlocit, ci numai acelea care sunt principale şi care predomină. De aceea
obiectul nemijlocit al huliganismului este ordinea publică.
Obiectul nemijlocit este un element obligatoriu, un factor indiscutabil al componenţei de
infracţiune. Deseori ordinea articolelor, care prevăd răspunderea penală pentru infracţiuni concrete
din sistemul Părţii speciale a Codului penal înlesneşte perceperea justă a obiectului nemijlocit. Sunt
foarte puţine infracţiuni care se deosebesc una de alta doar după semnele obiectului nemijlocit.
În legislaţia penală figurează norme care prevăd răspunderea penală pentru infracţiunea ce
atentează concomitent la două obiecte nemijlocite, aşa-numita infracţiune complexă. De exemplu,
atacul tâlhăresc atentează la două obiecte nemijlocite: la avutul proprietarului şi persoana victimei.
Astfel de infracţiune se numeşte infracţiune cu obiect dublu.
Stabilirea corectă a semnelor obiectului nemijlocit este foarte importantă, ea permite, în primul
rând, să determinăm corect caracterul relaţiilor sociale concrete, precum şi semnele specifice ale
fiecărei infracţiuni.
Aşadar, obiectul infracţiunii este un element strict necesar, indispensabil al componenţei de
infracţiune. Fapta poate fi calificată ca infracţiune numai dacă ea atentează la o relaţie socială
concretă, care este ocrotită de legea penală. Stabilirea obiectului juridic nemijlocit, în cursul
examinării juridice a componenţei de infracţiune nu prezintă mari dificultăţi. El poate fi stabilit prin
determinarea daunei pricinuite în mod direct sau indirect valorilor sociale ocrotite de legea penală.
În afară de obiectul obligatoriu al infracţiunii, există şi obiecte secundare, care pot fi prezente
sau nu, la săvârşirea unei infracţiuni concrete.
Prezenţa obiectului secundar provoacă sporirea gradului de pericol social al faptei, ceea ce în
mod obligatoriu trebuie să fie luat în considerare de instanţa de judecată la stabilirea modalităţii şi
măsurii de pedeapsă.

4. Obiectul material al infracţiunii

Obiectul material al infracţiunii este lucrul sau fiinţa care încorporează unele valori ocrotite
prin legea penală, asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege. El este
prezent numai în cazul infracţiunilor materiale (ca rezultat, daună). De exemplu, în cazul furtului,
delapidării, obiectul material îl constituie bunurile sustrase; în cazul omorului – corpul persoanei etc.
3
Însă obiectul material nu există în procesul oricărei infracţiuni, ci numai al acelor care atentează la o
valoare socială ocrotită juridic, ce constă sau se exprimă într-o entitate materială. Aşadar, obiecte
materiale ale infracţiunii sunt obiectele lumii materiale, asupra cărora atentează nemijlocit făptuitorul.
Obiectul material nu este o relaţie socială, ci elementul constitutiv al acestei relaţii.
Pentru multe infracţiuni obiectul material este un element strict necesar şi obligatoriu. Însă
unele infracţiuni nu presupun un obiect material. De exemplu, e imposibil a numi obiectul material
al huliganismului, al abuzului de serviciu, al unor infracţiuni contra statului etc.
Atentatul infracţional asupra anumitor obiecte materiale poate cauza diverse daune unor lucruri
aparte sau poate schimba ordinea lor, dereglând prin aceasta un oarecare mod stabilit de activitate,
respectiv relaţiile sociale ale căror elemente erau constituite de aceste obiecte materiale. Astfel, în caz
de jaf, bunul trece din posesia proprietarului în cea a infractorului, la încălcarea regulilor securităţii
circulaţiei transportului se distrug sau se deteriorează mijloacele de transport etc.
După cum a fost menţionat deja, la săvârşirea infracţiunii, întotdeauna se aduce o daună
concretă relaţiilor sociale, care constituie obiectul infracţiunii. Deseori, obiectului material al
atentatului infracţional nu i se cauzează nicio daună propriu-zisă la săvârşirea infracţiunii, de
exemplu, la săvârşirea furtului, jafului, tâlhăriei etc. În unele cazuri obiectele materiale ale atentatelor
infracţionale nu numai că nu suferă niciun prejudiciu, ci, dimpotrivă, infractorul creează cele mai
bune condiţii pentru păstrarea lor. Uneori, obiectul material al atentatului infracţional suferă
modificări, se deteriorează, i se reduce calitatea sau chiar este nimicit.

LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII

1. Noţiunea şi importanţa laturii obiective a infracţiunii

Orice acţiune a unei persoane responsabile este neapărat dirijată de psihica şi voinţa lui. De
aceea săvârşirea oricărei infracţiuni se caracterizează prin două laturi strâns legate între ele: latura
obiectivă şi latura subiectivă. Latura obiectivă este aspectul exterior al infracţiunii (ceea ce vedem şi
simţim în realitate, iar latura subiectivă este aspectul interior al aceluiaşi proces (ascuns, ce are loc la
nivel psihic de intenţie sau imprudenţă), aflîndu-se în raport de reciprocitate şi interdependenţă.
Interacţiunea dintre latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii e determinată de faptul că
prima o orientează şi o reglementează pe cea de-a doua. Înainte de a acţiona fizic, infractorul
acţionează mintal: analizează circumstanţele, tot procesul infracţional trece prin conştiinţa lui, ia
decizia pe care apoi o transpune în faptă, îşi alege obiectul de atentare, locul de atac, timpul,
împrejurările, prevede urmările faptei sale, voieşte sau admite rezultatul periculos etc.
Aşadar, latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a omului –
acţiune, inacţiune – care atinge, lezează valorile sociale (obiectul) ocrotite de legea penală.
În legislaţie, trăsăturile laturii obiective ale infracţiunii sunt prevăzute în mod diferit, în unele
articole este indicată numai acţiunea sau inacţiunea social-periculoasă (furtul – art. 186., huliganismul
– art. 287 CP, lipsirea de viaţă din imprudenţa – art. 149 CP., vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale – art. 151), iar în alte articole este indicată atât acţiunea (inacţiunea), cât şi
consecinţele periculoase (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu – art. 328 CP).
Latura obiectivă a oricărei infracţiuni include în structura sa, următoarele semne:
– fapta infracţională;
– consecinţele infracţionale social-periculoase;
– raportul de cauzalitate dintre acţiune (inacţiune) şi consecinţele socialmente periculoase;
4
 – trăsăturile facultative.

2. Acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă a faptei ca un act de conduită exterioară

Orice faptă infracţională, după natura sa, este social-periculoasă, ilicită şi cauzează daune
relaţiilor sociale, ocrotite de lege sau provoacă o situaţie periculoasă pentru acestea.
Cea mai răspândită formă a faptei social-periculoase este forma activă de comportare a
persoanei (împuşcă, loveşte cu cuţitul sau cu pumnalul, cu pistolul, aruncă o piatră, răspândeşte
zvonuri, ştiri false, ia mită), numită în legea penală acţiune.
Astfel, acţiunea este comportarea umană activă, conştientă şi voluntară prin care subiectul
încalcă îndatorirea de a se abţine de la o anumită conduită.
Sub raportul mijloacelor de realizare, acţiunea se poate înfăptui prin cuvinte, în cazul
infracţiunilor ca mărturie mincinoasă, prin acte materiale, în cazul infracţiunilor ca furtul, violul, etc.
şi în scris, în cazul infracţiunii de fals în acte publice.
În sens juridico-penal, acţiunea şi mişcarea impulsivă sunt noţiuni strâns legate între ele, însă
nu sunt identice. Pe de o parte, mişcările instinctive, reflexe sau impulsive nu alcătuiesc în sens juridic
o acţiune, deoarece nu sunt controlate de conştiinţă şi nu poartă un caracter volitiv. De aceea subiectul
care a acţionat în acest mod nu poate fi tras la răspundere penală, deoarece în acest caz are loc o
mişcare accidentală şi impulsivă a corpului.
Acţiunea însă nu se reduce la o singură mişcare conştientizată şi volitivă a corpului, ci reprezintă
un complex de mişcări ale corpului condiţionate reciproc, ce constituie fapta periculoasă. De
exemplu, lovitura cu pumnul, care a cauzat leziuni corporale, reprezintă o singură mişcare;
sustragerea pe ascuns a bunurilor proprietarului din încăpere constituie un complex de mişcări ale
corpului.
Acţiunea începe din momentul săvârşirii primei mişcări volitive şi conştiente a corpului, care
are un caracter periculos şi ilegal. Momentul final va fi ori terminarea acţiunii, ori survenirea
consecinţelor negative.
Prin inacţiune se înţelege comportarea pasivă, conştientă şi volitivă, care se exprimă prin
neexecutarea acţiunii care, conform legii, trebuie îndeplinită, înfăptuită, încălcându-se, în acest fel, o
normă onerativă. De exemplu, neacordarea ajutorului unui bolnav (art. 162 CP).
Pentru ca o atitudine pasivă să poată constitui elementul material al unei infracţiuni este necesar
să existe îndatorirea legală de a acţiona, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauţiuni pentru
a preîntâmpina, opri sau, după caz, a înlătura anumite consecinţe negative pentru societate.
Inacţiunea se deosebeşte de acţiune prin latura fizică exterioară. Pentru săvârşirea unei inacţiuni
se cere prezenţa unei obligaţii şi posibilitatea reală a persoanei de a acţiona.
Obligaţia de a acţiona, de a executa anumite acţiuni poate avea diferite temeiuri:
1) O asemenea obligaţie poate fi stabilită, mai întâi de toate, de lege sau un alt act subordonat
legii (de exemplu, regulile de circulaţie rutieră îi obligă pe conducătorii auto să acorde ajutorul
necesar persoanelor care au avut de suferit în urma unui accident rutier).
2) Obligaţia de a acţiona într-un anumit mod rezultă şi din natura îndatoririlor profesionale sau
de serviciu.
3) Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi dintr-un ordin bazat pe lege şi semnat de persoană
oficială.
4) Obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni reiese şi din comportarea anterioară a persoanei, prin
care a fost creat pericolul cauzării daunei anumitor interese ocrotite de legea penală.

5
 3. Urmările prejudiciabile
Urmările prejudiciabile sau socialmente periculoase constau în schimbările produse în realitatea
înconjurătoare (a valorilor ocrotite de legea penală) sau în pericolul producerii unor asemenea
schimbări datorită acţiunii (inacţiunii) prevăzute de legea penală. De exemplu, în caz de furt se
diminuează patrimoniul, în caz de spionaj, se creează un pericol pentru siguranţa statului.
Pericolul social al infracţiunilor constă anume în faptul că ele provoacă pericolul sau aduc daune
relaţiilor sociale, intereselor societăţii sau ale individului.
Nu există infracţiune fără daună. Astfel, în dependenţă de caracterul daunei cauzate obiectului
de atentare, urmările criminale pot fi materiale şi formale sau nemateriale.
1. Urmările materiale ale infracţiunii pot fi:
a) patrimoniale, cum sunt, de exemplu, furtul sau distrugerea averii proprietarului etc.;
b) fizice, cum sunt, de exemplu, omorul, provocarea de prejudicii integrităţii corporale a
persoanelor etc.
2. Urmările formale ale infracţiunii se caracterizează prin faptul că ele nu fac parte din lumea
materială, din domeniul relaţiilor sociale. Acestea sunt:
a) daune cauzate intereselor personalităţii (ofensa, ultrajul, insulta);
b) daune aduse activităţii aparatului de stat şi organizaţiilor obşteşti (infracţiunii săvârşite prin
abuz de putere, infracţiuni contra justiţiei, infracţiuni contra ordinii administrative etc.).
În dependenţă de faptul includerii urmărilor criminale în componenţa de infracţiune în calitate
de elemente de sine stătătoare (independente) ale ei , în dreptul penal este acceptată divizarea tuturor
infracţiunilor în formale şi materiale.

4. Legătura de cauzalitate ca element important al laturii obiective

Pentru a explica acest element al laturii obiective e nevoie de câteva precizări prealabile cu
referire la noţiunile de bază. Astfel:
1. Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă, deoarece există în mod obiectiv, indiferent
dacă şi cum se reflectă în conştiinţa noastră. Orice fenomen are o anumită cauză, un anumit factor
generator, iar relaţia de cauzalitate dintre aceste două fenomene există în mod obiectiv, chiar dacă nu
s-a reuşit stabilirea ei ori a fost stabilită greşit.
2. Raportul de cauzalitate presupune necesitatea determinării unor termeni – denumiri ale
fenomenelor între care se stabileşte, şi anume; fenomenul cauză, ca factor generator şi fenomenul
efect, ca rezultat generat. Cauza este fenomenul care, în anumite condiţii precede şi determină în mod
obiectiv un alt fenomen, denumit efect, fiind fenomenul rezultat şi determinat de fenomenul cauză.
Legătura cauzală, ca şi orice altă trăsătură a componenţei de infracţiune, nu poate fi presupusă,
ci trebuie să fie dovedită în procesul anchetării şi al dezbaterilor judiciare.
Pentru ca acţiunea să fie calificată drept cauză a consecinţelor survenite, ea trebuie să
corespundă unor anumite cerinţe:
1. Raportul cauzal este un proces care decurge într-o anumită perioadă de timp. Actul de
conduită, interzis, al persoanei, considerat drept cauză a faptei respective, trebuie să anticipeze acest
eveniment.
2. Pentru a recunoaşte acţiunea persoanei drept cauză a consecinţelor criminale, este necesar,
de asemenea, ca urmările să survină anume în urma acţiunii săvârşite de persoana respectivă.
3. Organele judiciare recunosc acţiunea sau inacţiunea persoanei drept cauză a consecinţelor
survenite numai în acele cazuri când această acţiune sau inacţiune a creat o posibilitate reală a
survenirii consecinţelor infracţionale.
6
 5. Trăsăturile facultative ale laturii obiective
Există unele infracţiuni pentru a căror calificare legislatorul consideră necesar a indica în norma
penală, în afara celor trei subelemente principale ale laturii obiective, şi unele trăsături facultative,
cum sunt: timpul, locul, modul, mijlocul şi împrejurările săvârşirii infracţiunii. Acestea sunt
inalienabile săvârşirii unei infracţiuni concrete, deoarece existenţa ei nu poate fi concepută în afara
locului şi timpului, iar comiterea ei se efectuează într-un anumit mod şi în anumite împrejurări şi
adeseori cu anumite mijloace.
Trăsăturile facultative ale laturii obiective (locul, timpul, împrejurarea, modul, mijloacele
săvârşirii infracţiunii) constituie semne obligatorii ale laturii obiective numai atunci când ele sunt
incluse de legislator în componenţa infracţiunilor concrete (de tip atenuat, agravat). În asemenea
cazuri ele influenţează substanţial stabilirea gradului de pericol social al faptei săvârşite.
Astfel locul săvârşirii infracţiunii, ca factor, în criminalistică este definit ca suprafaţă de teren
(stradă, câmp, pădure etc.), încăpere (casă, depozit, secţie etc.) unde are loc nemijlocit infracţiunea.
Trebuie reţinut faptul că locul săvârşirii infracţiunii, urmele descoperite în acest loc, sunt o sursă
importantă de probe şi deseori servesc ca element-cheie prin care se pot clarifica alte semne ale
infracţiunii, obiectul, latura subiectivă a infracţiunii.
Există însă unele infracţiuni care, după cum consideră legislatorul, pot fi săvârşite doar într-un
anumit loc. De exemplu, actul de huliganism (art. 287 CP) poate fi comis numai în locuri publice,
evadarea (art. 317 CP) poate avea loc numai din locurile speciale de privaţiune de libertate etc.
Timpul săvârşirii infracţiunii presupune că fapta care a cauzat o daună periculoasă se consideră
infracţiune, indiferent de timpul în care a fost săvârşită (minutele, ora, ziua, săptămâna). Totuşi în
dreptul penal există situaţii când unele fapte se consideră infracţiuni numai dacă sunt săvârşite într-
un anumit timp, de exemplu, sustragerea pe timp de război, părăsirea din proprie iniţiativă a câmpului
de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei (art. 386 CP).
De asemenea, săvârşirea faptei într-un anumit timp constituie un element agravant de
circumstanţă al anumitor infracţiuni, de exemplu, dezertarea (art. 371 CP) etc.
Împrejurările săvârşirii infracţiunii reprezintă o condiţie generală pentru săvârşirea infracţiunii,
iar, în unele cazuri, acest factor exercită o influenţă esenţială asupra caracterului şi gradului de pericol
social. Există împrejurări care pot fi indicate drept circumstanţe ce agravează sau atenuează
răspunderea penală.
Modul de săvârşire a infracţiunii reprezintă un element al acţiunii sau inacţiunii însăşi, fiind
reprezentat de totalitatea de procedee, metode şi acţiuni, prin care persoana îşi realizează intenţia sa
criminală. Uneori modul săvârşirii infracţiunii determină caracterul specific al faptei infracţionale,
limitând răspunderea penală. Moduri de săvârşire a unor infracţiuni pot fi exploziile, incendiile etc.
Mijloacele de săvârşire a infracţiunii reprezintă diverse instrumente, unelte, obiecte, procedee
(iradiere) pe care infractorul le utilizează cu scopul de a influenţa asupra victimei sau asupra altor
relaţii sociale devenite obiecte ale infracţiunii. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii se deosebeşte de
obiectul atentatului infracţional prin faptul că el serveşte drept factor extern pentru realizarea scopului
infracţional, oferind posibilitate infractorului să realizeze acest scop, cu alte cuvinte el este mijlocul
material cu ajutorul căruia infractorul acţionează din afară asupra obiectului atentatului sau asupra
altor elemente ale relaţiilor sociale.