INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

TEMA III. ESENȚA FENOMENULUI CRIMĂ (CRIMINALITATE)

1. Esența fenomenului crimă.

2. Caracteristici esențiale a fenomenului crimă
3. Manifestarea crimei și criminalității în câmpul social

În majoritatea cazurilor criminalitatea este definită că o totalitate (ansamblu) de infracţiuni (crime) săvârşite
într-o perioadă concretă de timp, pe un anumit teritoriu (țară, regiune, localitate).
Atare definiție, chiar dacă ea domină în criminologie, poate fi acceptată doar convențional. În atare definiții se
manifestă o parte a adevărului. Doar, orice fenomen social este constituit dintr-o totalitate (mulțime) de fapte, este
unul de masă, manifestat în lumea obiectivă, prin aceste multiple fapte individuale (manifestări particulare), specifice
și proprii doar fenomenului respectiv. Această manifestare poate fi măsurată cantitativ, fiind obiect al diferitor ramuri
a statisticii sociale (statistică demografică, statistică criminologică, statistică economică, statistica prețurilor).
Așa dar, faptele din care se constituie totalitatea sunt doar o manifestare, latura vizibilă, empirică a
fenomenului social (latura cantitativă a fenomenului). Pe noi, însă, ne interesează, în primul rând, esenţa
fenomenelor sociale (latura calitativă a fenomenului), în cazul dat – esenţa crimei (criminalităţii).
Numai dezvăluind și cunoscând esenţa fenomenului social e posibil să pătrundem în adâncurile lui, să-i
explicăm just geneza, să cunoaștem proprietăţile de bază şi legităţile existenţei, să determinăm tendinţele dezvoltării
acestui fenomen. Anume la acest aspect al criminalităţii mă voi referi, deoarece în definiția formulată pentru un
fenomen social trebuie arătată în primul rând esența fenomenului și apoi specificul manifestării acestuia în realitatea
socială.
După conţinutul său, comportamentul ilicit coincide cu cel legitim, adică se manifestă ca un act (acte,
activitate) cu un caracter intelectual-volitiv îndreptat spre realizarea unui interes și spre satisfacerea unei necesităţi;
este o faptă care provoacă anumite modificări în lumea înconjurătoare.
Însă, manifestarea empirică a faptelor, particularităţile şi însuşirile acestora aparțin lumii materiale și nu
depind de sistemul relaţiilor sociale. De aceia, manifestarea obiectivă a crimei arată doar la semnele materiale proprii
comportamentului criminal, dar nu dezvăluie esenţa crimei. Or, alături de pericolul material, crima mai are şi o astfel
de însuşire cum este pericolul social. Anume pericolul social constituie caracteristica socială propriu-zisă a crimei.
Una şi aceeaşi faptă, după caracteristica sa obiectual-materială poate fi dăunătoare în cadrul unui sistem de relaţii
sociale, în timp ce în alt sistem ea nu va avea această trăsătură. De aceea nu trebuie confundată asemenea
însuşire, cum este pericolul social al faptei, cu obiectivitatea daunei (periculozitatea faptei).
Aici, vă aduc aminte ceia ce am constatat studiind cursul de drept penal cu referire la coraportul
prejudiciabilitatea faptei și pericolul social al faptei.
Infracțiunea tulbură și dezorganizează viața colectivității, lezează sau pune în pericol cele mai importante
valori: viața, sănătatea, cinstea, demnitatea persoanei, patrimoniul, suveranitatea, siguranța publică și personală,
mediul înconjurător etc., adică valorile și interesele sociale protejate prin mijloace juridice. Ilicitul penal (infracțiunea)
are caracter social periculos, deoarece produce sau creează pericolul de a cauza daune reale intereselor persoanei,

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 1

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

statului sau societăţii. Prin fapte penale se dezorganizează viața în societate, se încalcă echitatea și libertatea, se
cultivă simțul de neîncredere și teamă.
În esenţă, pericolul social al delictului penal constă într-o negare de către individ a valorilor şi intereselor
sociale, a ordinii juridice instaurate de stat în societatea respectivă. Prin infracțiune, individul, realizându-şi interesul
egoist încalcă legea și ordinea juridică. Deci, individul neagă, prin fapta sa, obligaţiunile de cetățean de a respecta
legile statului, neagă voinţa statului exprimată în norma penală. Voinţa proprie individul contrapune voinţei statale
exprimate în lege. Interesul său egoist el contrapune interesului general (dominant). Individul contrapune
samavolnicia sa – dreptului. Prin fapta sa, persoana vinovată de încălcarea normei penale, neagă și dreptul subiectiv
al altui individ, neagă interesul acestui individ, neagă voința și dorința altuia, instaurându-şi propriul interes și propria
voință. Așa dar subliniem că nu orice faptă (comportament) este considerată infracțiune ci doar acea care pune în
pericol sistemul de relații sociale și ordinea de drept instaurată de stat.
Ceea ce am expus mai sus reflectă pericolul social propriu zis al infracțiunii, în care se manifestă esența
socială a acesteia, deoarece pericolul este îndreptat asupra ordinii juridice, valorilor și intereselor sociale. Această
daună sau prejudiciu este unul de natură politică spre deosebire de prejudiciabilitate. Doar, în afară de dauna politică
(pericol social), infracțiunea se manifestă în realitatea obiectivă prin daune concrete, prin prejudicii (consecințe
negative în plan fizic, material, organizațional, psihic). În acest sens vorbim despre pericolul material al ilicitului penal,
adică despre așa semn ca prejudiciabilitatea faptei ilicite.
Concluzie: pericolul infracțiunii, ca și a oricărei alte fapte ilicite se manifestă dual: atât, ca daună adusă
sistemului de relații sociale apărate de stat prin mijloace juridice (prejudiciu politic), cât și ca daună concretă adusă
intereselor persoanei, întreprinderii, societății sau intereselor statului (prejudiciu obiectiv, materializat sau potențial).

Criminalitatea (şi crima ca manifestare empirica a fenomenului) este un fenomen social.

Categoria socialului reflectă asemenea însuşiri ale obiectelor, comportamentelor, fenomenelor, care
caracterizează utilitatea sau dauna lor din punctul de vedere al subiecților relaţiilor sociale: individului izolat, grupelor
sociale, claselor etc. Deci şi fapta (comportamentul concret) fiind inclus în sistemul relaţiilor sociale va avea aceleași
caracteristici: social utilă sau dăunătoare; de aici – social acceptată sau social periculoasă, dezaprobată și pedepsită.
Iată de ce pericolul social al crimei poate fi înţeles numai ca pericolul unei fapte pentru sistemul relaţiilor sociale
dominante în societatea concretă, pentru ordinea de drept instaurată.
În contextul celor menționate, și pentru a înțelege esența crimei ca fenomen social (dar și cum vom vedea cu
o altă ocazie, esența pedepsei) este necesar de a cunoaște profund esența statului și dreptului ca fenomene sociale.
Dreptul, este un sistem de norme juridice, general-obligatorii, stabilite și garantate de stat, în conformitate cu
interesele și voința deținătorilor puterii, având drept scop de a reglementa relațiile sociale, într-o comunitate concretă,
prin instaurarea unei anumite ordine de drept.
Statul ca și dreptul, apar obiectiv din necesitatea socială de a menține ordinea, pacea și armonia socială, de a
minimiza consecințele negative ale conflictelor de interese particulare, de a garanta siguranța persoanei și bunurilor
sale.
Într-o societate organizată în stat, ultimul din numele şi în interesul celora ce deţin puterea (clasa, grupul

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 2

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

social, clanul, poporul în întregime) guvernează. Statul reglementează relaţiile sociale înzestrând subiecții raporturilor
juridice cu drepturi subiective şi obligaţii juridice; aşteaptă de la acestea o anumită variantă de comportare, unde
indivizii, realizându-şi interesele proprii (egoiste) o vor face în acele limite care sunt prescrise şi în modul stabilit, ca
să nu violeze interesele altor persoane şi organizaţii. Se înţelege că orice stat este interesat ca voinţă sa să fie
impusă iar ordinea de drept să nu fie perturbată. În caz contrar sistemul relaţiilor sociale este pus în pericol. Iată de
ce, cele mai importante valori sociale sunt apărate inclusiv şl cu ajutorul legii penale, care determină ce fapte social
periculoase constituie infracţiuni şi stabileşte pedepsele ce urmează a fi aplicate persoanelor care vor fi găsite
vinovate în săvârşirea faptelor interzise.
Orișice crimă, după cum am menționat anterior, se manifestă în realitatea înconjurătoare ca un comportament
(faptă, activitate) cu caracter intelectual-volitiv, orientat spre realizarea unui interes sau satisfacerea unei necesităţi.
În acest context atrag atenţia la momentul intelectual-volitiv al faptei – la atitudinea psihică a persoanei faţă de cele
săvârşite şi faţă de rezultatele acţiunilor sale. Într-adevăr, în orice faptă (și infracţiune) se obiectivează atitudinea
făptuitorului faţă de lumea înconjurătoare, față de alte persoane şi interesele acestora, atitudinea faţă de stat,
societate, norme și valori morale, ordinea de drept etc. Cu alte cuvinte, după faptele concrete săvârșite de o
persoană, suntem în stare să concluzionăm care este atitudinea reală, obiectivă a acesteia faţă de alți indivizi,
valorile sociale și legile statului.
Pornind de la cele relatate anterior, vom concluziona următoarele: spre deosebire de alte modalităţi ale
comportamentului ilicit (delicte civile, contravenții administrative), în crimă, individul realizându-şi interesul său egoist,
nu încalcă pur şi simplu legea; prin fapta sa se neagă dreptul subiectiv al altui individ, interesul străin, și se afirmînd
abuziv, propriul interes şi propriul «drept». Pe de altă parte, prin fapta sa individul neagă obligațiunea juridică de a
respecta legile statului; adică neagă voinţa statului exprimată în lege, manifestând samavolnicie.
Deci, infractorul contrapune: voinţa sa individuală - voinţei statului, interesul său egoist – interesului dominant,
samavolnicia – dreptului.
Cele expuse ne permit să facem următoarele concluzii vizând esenţa crimei (şi pedepsei) ca fenomen social:
1. Crima – este o categorie criminologică utilizată pentru a scoate în evidenţă un fenomen social real, o
relație socială de negare (de conflict) pe care noi o numim – samavolnicie a individului. Crima, reprezintă negarea de
către individul, privit izolat, a valorilor și ordinii sociale, a intereselor şi voinței dominante în societatea dată,
exprimate în lege şi apărate de stat, este realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voințe şi a intereselor egoiste.
2. Ca o relație de conflict crima, în același timp este și o modalitate de rezolvare a contradicțiilor fiind
orientată spre depășirea intereselor contrare, prin subminarea unui interes de către un alt interes.
3. Fenomenul crimă se manifestă empiric printr-un comportament sau activitate interzise de legea penală şi
poate purta diverse denumiri (infracţiune, crimă, delict, rău, prestuplenie etc.).
4. Crima ca fenomen social, devine și un fenomen juridic, deoarece o faptă este stigmatizată ca infracțiune
de către stat, pornind de la interesele și voința dominantă în societatea respectivă, de la ordinea juridică instaurată și
care necesită protecție și apărare.
5. Fiind una din patologiile sociale crima (criminalitatea), pune în pericol însăşi existenţa societăţii,
introducând în ea elemente ce o dezorganizează şi o dezechilibrează; ce subminează temelia existenţei sistemului

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 3

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

social.
6. Crima indică la contradicțiile şi disfuncțiile din viața organismului social fiind unul din parametrii ce reflectă
starea societăţii la etapa respectiva de dezvoltare.
7. Fiecare societate se va deosebi prin cadrul faptelor considerate crime, prin starea şi nivelul, prin specificul
de manifestare a fenomenului respectiv, fapt ce depinde direct de structura social-economică, de particularităţile
naţionale şi culturale, de factorii demografici, politici şi juridici, de starea etico-morală a societăţii. Cu alte cuvinte,
fiecare societate îşi are criminalitatea şi criminalii pe care îi merită.

Esenţa crimei ca manifestare a fenomenului infracţional şi esenţa criminalitâţii sunt identice deoarece
crininalitatea nu e altceva decît totalitatea (ansamblul) de infracţiuni sâvîrşite într-o perioadâ datâ de timp şi pe un
teritoriu concret în care se manifestâ negarea în masâ a interesului general şi realizarea samovolnicâ şi ilicitâ a
interesului egoist.
Criminalitatea ca fenomen social prezintă un sistem, descrierea căruia poate fi efectuată evidenţiind aşa
elemente distinctive, cum ar fi:
1. infracţiunile, adică ansamblul de fapte infracţionale şi comportamentul infracţional;
2. infractorii, totalitatea persoanelor care au săvîrşit infracţiuni;
3. consecinţele comportamentului infracţional, care includ:
a) persoanele ce au pătimit în urma săvîrşirii infracţiunii;
b) pagubele materiale produse de infracţiuni.

Pentru a avea o închipuire adecvată şi deplină despre fenomenul crimă, se cere în afara sistemului de
elemente enumerate mai sus, de a desemna şi un sistem de indicatori statistici ai criminalităţii. Acest sistem
întrunește urmâtorii indicatori statistici:
1. Nivelul criminalităţii. Ca şi orişicare alt fenomen social criminalitatea se va caracteriza prin indici absoluţi:
prin totalităţi de infracţiuni, infractori, pătimaşi, prin mărimea pagubelor materiale.
2. Pericolul social al criminalităţii – principala caracteristică (însuşire) a crimei şi criminalităţii; cunoaşterea şi
aprecierea căreia are o deosebită valoare (importanţă) atît cognitivă cît şi practică.
3. Structura, adică plasarea elementelor criminalităţii unul faţă de altul şi corelaţia dintre acestea.Importanţa
cunoaşterii structurii ne-o dictează multitudinea formelor de manifestare a criminalităţii, semnificaţia structurii în ceea
ce priveşte aspectele calitative ale criminalităţii, posibilitatea relevării unor legităţi.
4. Intensitatea criminalităţii, reflectă gradul de răspîndire a fenomenului crimă în societate şi este unul dintre
cei mai obiectivi indicatori ai criminalităţii. Acest fapt se confirmă prin utilizarea indicilor criminalităţii pentru a
caracteriza starea criminalităţii în întrgime.
5. Geografia criminalităţii – adică repartizarea teritorială a criminalităţii în societate şi, de asemenea,
determinată de istoricul şi specificul “mediului” social.
6. Dinamica criminalităţii va caracteriza schimbările în timp a elementelor ce caracterizează fenomenul
crimă.

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 4

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

Stabilirea (determinarea) elementelor şi caracteristicilor criminalităţii ne permite a construi şi a descrie un

sistem de indici criminologici care structural va corespunde cu acele caracteristici ale criminalităţii ce au fost
evidenţiate mai sus şi care ar permite reflectarea obiectivâ a fenomenului dat.
Din punctul de vedere al gradului de cunoaştere, înregistrare, descoperire, soluţionare judiciară distingem
următoarele feluri de criminalitate.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor efectiv săvîrşite pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă
determinată.
Criminalitatea înregistrată infracţiunile fixate (înregistrate) în modul corespunzător în sistemul de date din
statistica oficială. Criminalitatea înregistrată se subdivide în cea descoperită şi nedescoperită. Criminalitatea
descoperită conţine infracţiuni care fac obiectul unor cauze penale ce au ajuns la punctul înaintării învinuirii.
Criminalitatea nedescoperită include infracţiuni privitor la care a fost suspendată urmărirea penală (din lipsă
de probe, neidentificarea făptuitorului etc.).
Criminalitatea descoperită se subdivide în criminalitate judecată (condamnată) şi necondamnată.
Criminalitatea condamnată (judecată) însumează infracţiuni pentru care s-a pronunţat o sentinţă de
condamnare, care a rămas definitivă.
Criminalitatea necondamnată este compusă din infracţiuni pentru care nu s-a pronunţat sentinţa de
condamnare, deşi au constituit obiectul dezbaterilor judiciare (achitarea, liberarea de pedeapsa penală etc.).
Criminalitate latentă - infracţiuni care n-au fost incluse în statistica oficială. Aceasta, la rîndul său, se
subdivide în criminalitate necunoscută (propriu-zis latentă), adică infracţiuni care, din anumite considerente n-au
fost aduse la cunoştinţa organelor de drept sau acestea nu dispun de nici o informaţie despre ele şi criminalitate
tăinuită, adică infracţiuni al căror fapt, deşi a fost sesizat organelor de urmărire penală, sau le este cunoscut
acestora, dar n-au fost înregistrate, sau n-au nimerit în datele statisticii oficiale.

Întrebări de recapitulare
1. Prin ce se deosebește abordarea cantitativă de cea calitativă a criminalității?
2. Cum se manifestă pericolul material al crimei?
3. Argumentați prin ce se manifestă esența crimei ca fenomen social, prin prisma categoriei de interes.
4. Conspectați aricolul de mai jos:

CRIMINALITATEA SI SOCIETATEA
La baza acestui rezumat a stat: teza de doctor în drept – Криминологическая характеристика и
предупреждение тяжкой групповой насильственной преступности, susținută în cadrul Academiei MAI din
Moscova, anul 1992. Autor – Bujor Valerii Gheorghe. Conducător științific – prof. Mihail Babaev.


Articol semnat de Valeriu Bujor, doctor în juridică. Criminalitatea şi societatea // Legea şi viaţa, nr. 6, 1993, p.p.
7-10.
CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 5
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

În ultimii ani atestăm un fapt pozitiv - societatea a devenit mai informată despre starea criminalităţii din
republică şi măsurile de combatere a ei. Însă lipsa unor comentarii calificate la statistica publicată şi fluxul de
informaţii oribile din cronica criminală provoacă oamenilor frică pentru sine şi pentru cei apropiați, de asemenea -
incertitudine în ziua de mâine. Ca consecință, frica de criminalitate influențează negativ psihicul uman.
Însă, în rândul populației crește nu doar frica. Tot mai mulţi și mai mulți oameni se exprimă pentru înăsprirea
sancţiunilor penale, pentru pedepse drastice aplicate asasinilor şi corupților, violatorilor şi hoților. În societate crește
setea de răzbunare.
Desigur, criminali înrăiți provoacă dispreţ şi indignare, precum şi dorința de a-i osândi. E ceva firesc. Dar e
foarte rău, chiar periculos pentru societate, acea stare când crima săvârşită provoacă doar ură faţă de criminal şi
setea de răzbunare, când pentru un rău săvârșit răsună apelul de a aplica vinovatului un şi mai mare rău.
E regretabil, când sentimentele noastre ce țin de criminalitate nu trezesc şi alte imbolduri, cum ar fi dorința de
a înțelege, de a pătrunde în esenţa acestui fenomen. E regretabil și atunci când în societate lipsește înţelegerea şi
compasiunea faţă de cei decăzuţi. Doar, cât de paradoxal n-ar părea afirmația, criminalul la rândul său, este și el o
victimă, victimă a acelui sistem social în care a crescut. Cu 160 ani în urmă Ad. Chetle scria în acest sens:
„….Delictele oamenilor provin nu atât din viciile unor culpabili aparte, cât din starea societăţii în care au fost aruncate
aceste persoane”1, şi în continuare: „Societatea conţine în sine germenele tuturor crimelor, care urmează a fi
săvârşite. Ea le pregăteşte într-un anumit sens şi criminalul e numai o unealtă de îndeplinire a lor”2.
Despre interdependenţa între starea organismului social (societatea) şi starea criminalităţii nu se vorbea
anterior (în sistemul comunist). În perioada respectivă, în ştiinţa criminologică, se postula că în societatea socialistă
nu sunt şi nici nu pot fi cauze a criminalităţii, că nivelul ei este în continuă scădere, iar în societatea comunistă va
dispărea cu totul.
Netemeinicia unor asemenea afirmaţii este evidentă, de aceea nu ne vom aprofunda în critici pe care le-am
adus cu o altă ocazie3. În contextul studiului nostru vom apela la statistica celor mai grave manifestări a criminalităţii
de violență în Moldova, încercând să urmărim coraportul nominalizat (criminalitatea – societatea).4
Pentru a dezvălui geneza violenţei în societatea umană, legităţile ei, factorii ce-i determină manifestarea în
diferite sisteme sociale, pentru a elabora politici eficiente de stopare şi minimizare a violenţei este necesar a
cunoaşte esenţa acestui fenomen social. În studiile noastre am formulat caracteristicile definitorii ale violenței, care în
ansamblu permit dezvăluirea esenței acestui fenomen:
1) ca orice fenomen social, violenţa se manifestă în relații sociale, constituind un tip concret de relații sociale
individuale negative (de conflict). Ca subiecți ai actului de violenţă pot fi indivizi izolaţi, grupuri sociale, state;
2) Ca fenomen social, actul de violenţă se distinge prin anumite caracteristici cantitative (exterioare,
empirice) şi calitative (de esență);
3) sub aspectul manifestării exterioare, violenţa reprezintă influenţa unui subiect asupra altuia, un act de

1
Ad. Chetle. Fizica socială, publ. În 1858, V. 1, pag. 51.
2
Aceeaşi sursă, pag. 13.
3
Bujor V., Cuvânt în apărarea criminologiei.
4
Apelez anume la această formă de criminalitate deoarece este mai puţin latentă, precum şi din consideraţiile că
asemenea fapte au fost constatate crime, practic, pe toate timpurile şi la toate popoarele.
CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 6
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

aplicare a forţei, deşi actul de violenţă nu se reduce numai la asemenea acţiuni cum ar fi aplicarea forţei (puterii) sau
ameninţări cu aplicarea forței fizice. Forţa (puterea), pe care o înțelegem ca posibilitatea şi capacitatea de a
determina un comportament străin, este un potențial act de violenţă. Realizarea acesteia (adică a unui act de
aplicare a forţei) încă nu poate fi calificată ca violenţă. Atare ea va deveni în cazul în care influenţa asupra altui
subiect (obiectul actului de violenţă) se înfăptuieşte contrar voinţei şi dorinţei acestuia (voinţa şi dorinţa este ignorată,
negată). De asemenea interesele și necesitățile (bunăstarea) unui subiect sunt realizate și satisfăcute contrar
intereselor şi bunăstării altuia (altora);
4) forța se aplică nu doar contrar voinței și/sau dorinței subiectului supus violenței, dar și contrar prevederilor
legii. Ținem să menţionăm că în cazul dat pornim de la conceptul îngust al ilegalităţii aplicării forţei, ca o încălcare a
interdicţiei cu caracter penal. Considrăm că violenţa nu poate fi legitimă, legitimă poate fi doar aplicarea forţei.
În acest context, apare problema acceptării sau inacceptării aplicării forţei în relațiile interumane, între
subiecții sistemului social concret. Ţinem să afirmăm că aceasta (admisibilitatea – inadmisibilitatea) este mai
degrabă o problemă de ordin moral de cât juridic. Morala nu îndreptăţeşte aplicarea răului şi a metodelor imorale,
inclusiv a forței, în lupta cu răul. Deci violenţa, fiind un rău, nu poate fi moral justificată. Juridic însă – da! În anumite
condiţii, dictate de necesităţile sociale şi pentru a salva societatea de haos şi sinedistrugere, metodele reproşabile,
drastice pot fi justificate prin lege şi admise în limitele legii. Aceasta se referă şi la comportamentul individului care,
înlăturând o primejdie, cauzează atacantului leziuni corporale sau chiar moartea. Deci, e necesar a delimita
admiterea aplicării metodelor reproşabile prin lege de justificarea lor morală. De altfel statul deține monopolul la
aplicarea forței de constrângere, și aplicarea constrângerii statale nu poate fi catalogată ca violență.
5) violenţa, ca formă de coerciţie, înseamnă nu numai cel mai înalt grad de intensitate în aplicarea forţei
fizice, ci şi a altor măsuri de coerciţie. Actul de violenţă nu poate fi redus numai la coerciţie, el poate îndeplini şi
funcţia de reprimare sau chiar de nimicire a obiectului violenţei.
6) orişice act de violenţă este îndreptat nu numai asupra unei persoane concrete, el atentează în acelaşi timp
şi la condiţiile de existenţă a societăţii. Alături de încărcătura sa negativă, violenţa ca fenomen social trebuie privită şi
din punctul de vedere al funcţiei sale informaţionale, de semnalizare despre contradicţiile şi disfuncţiile din societatea
concretă. Violenţa se materializează prin acte de cruzime săvârşite de indivizi concreţi, ultimii fiind un produs al
societăţii, o reflecţie a modului de viaţă şi a valorilor din societate. Cele afirmate reies din postulatul că modelul
respectiv de comportament cu aplicarea violenţei ca metodă de realizare a intereselor şi de satisfacere a necesităţilor
se interiorizează în procesul de socializare a individului, devenind o reacţie de adaptare a individului la condiţiile
respective de viaţă. Într-adevăr, cât de paradoxal ar părea, criminalul e tot victimă a acelui sistem social în care a
crescut. Deci, nu e bine când în umbra faptelor imorale şi criminale ale infractorului nu vedem imoralitatea sistemului
social, ce a creat un sol fertil pentru decăderea moravurilor, apatiei sociale;
7) violenţa criminală poate servi drept unul dintre cei mai importanţi indicatori ce caracterizează o societate
sau alta. În această ordine de idei, susţinem că fiecare societate se va deosebi prin nivelul, specificul de manifestare
a fenomenului de violenţă, fapt care se află în funcţie directă de structura socială, de particularităţile naţionale şi
culturale ale ei. Prezenţa unui anumit nivel de violenţă în societate este un fenomen normal, subliniind că depăşirea
nivelului respectiv va manifesta tendinţe nefavorabile într-o asemenea structură socială, iar atunci când creşterea

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 7

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

violenţei depăşeşte cu mult creşterea populaţiei, atestăm procese distructive în societate, ceea ce denotă că aceasta
din urmă se află în pragul unor mari perturbări sociale;
8) violenţa este o rezultantă combinată a factorilor sociali, psihologici și biologici (genetici), ale căror
începuturi se trag din vremuri străvechi. Apărută în temeiul biologic, moştenitor, violenţa se manifestă într-un mediu
calitativ nou, cel social. Şi dacă o orânduire socială a societăţii contribuie la apariţia, spre exemplu, a comportării
altruiste, apoi alta – dimpotrivă – la apariţia violenţei. Presupunem că, din arsenalul genetic al omului în fiecare
epocă istorică nu se realizează întregul potenţial genetic, ci numai acea parte a lui, ce corespunde condiţiilor sociale
formate la etapa şi locul respectiv. Aceasta se întâmplă, probabil, de aceea că în viaţă întotdeauna vor fi solicitate
acele calităţi, care permit în mod optimal organismului uman să se adapteze la condiţiile concrete ale mediului, deci
la formarea unui anumit tip de personalitate, cu anumite modele de comportament un rol considerabil îl exercită
condiţiile sociale. De sistemul social, orânduirea socială depinde ce relații vor domina între indivizii care le constituie.
Iată de ce cunoașterea unui sistem concret de raporturi sociale trebuie să servească ca punct iniţial de analiză a
violenţei (violenţei criminale).
9) cea mai potrivită caracteristică a valorilor ce domină într-o anumită societate este valoarea fiecărui om,
viaţa şi sănătatea, onoarea şi demnitatea, bunăstarea tuturor membrilor societății respective. Frecvenţa (înaltă sau
redusă) de săvârşire a infracțiunilor de violență, alături de alţi indicatori, spre exemplu, productivitatea muncii, nivelul
mortalităţii şi durata medie de viaţă, procesele migrator şi emigrator, nivelul sinuciderilor, narcomaniei, alcoolismului
etc. permit a compara structura socială, existentă la etapa actuală în diverse societăţi sau în una şi aceeaşi societate
în diferite perioade de timp, din punctul de vedere al bunăstării indivizilor din societatea respectivă. Orânduirea
socială a societăţii e cu atât mai înaltă şi eficientă, cu cât mai bine serveşte la bunăstarea indivizilor. De aceea cu cât
mai intens o societate „produce” în cadrul său indivizi care jefuiesc, omoară sau violează, cu atât mai insuficiente vor
fi relațiile sociale.
10) o dată cu dezvoltarea societății, cu progresul culturii și educației, creșterii bunăstării indivizilor, pe
măsura avansării societății umane pe calea progresului și civilizaţiei, presupunem că se produce o „atenuare” a
moravurilor şi umanizare a naturii umane. Probabil, trebuie să constatăm o tendință de reducere a relațiilor
interumane care au la bază violenţa și distructivitatea. Presupunem că şi aria violenței criminale se va restrânge,
producându-se modificări de structură, în aspectul reducerii celor mai grave forme de violenţă (omoruri, violuri,
sustrageri de bunuri cu aplicarea violenței). Deci, la o anumită treaptă a dezvoltării societății (dezvoltării normale a
societăţii) se va atesta o tendinţă generală de scădere a celor mai grave forme de manifestare ale violenței criminale.
Nu sunt excluse însă (în limitele trendului) unele perioade de creştere a violenței. Fiecare societate se va deosebi
prin nivelul, specificul său de manifestare a fenomenului de violenţă, fapt ce se află în funcţie directă de structura
socială, particularităţile naţionale şi culturale ale ei. Putem afirma: prezenţa unui anumit nivel de violenţă în societate
este un fenomen normal. Dar depăşirea nivelului respectiv va atesta tendinţe nefavorabile într-o asemenea structură
socială, iar atunci când creşterea violenţei depăşeşte cu mult sporul populaţiei, putem constata procese distructive în
societate şi faptul că ea se află în pragul unor mari perturbări sociale.
11) criminalitatea de violență se caracterizează prin impulsivitate, imprevizibilitatea săvârşirii acţiunii, lipsa,
de regulă, a unui motiv vădit şi prin situativitate (totuși divizăm violența instrumentală de violența propriu zisă).

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 8

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

Aceste caracteristici sunt în concordanţă cu funcţia criminalităţii violente: a da frâu liber afecțiunilor legate de
dezorganizarea personalităţii care, la rândul său, este în coraport direct cu dezorganizarea comunităţilor sociale.
12) cunoașterea caracteristicelor definitorii ale violenței, inclusiv – violenței criminale, permite a afirma că
acest fenomen poate, într-adevăr, servi drept unul dintre cei mai importanţi indicatori ce caracterizează sistemul
dominant de relațiilor într-o societate concretă. Pentru analiză se apelează la informațiile statistice cu referire la cele
mai grave manifestări ale violenţei criminale, (omoruri, leziuni corporale grave, violuri, jafuri şi tâlhării etc), deoarece
aceste forme sunt mai puţin latente dar şi din considerente că asemenea fapte au fost recunoscute drept crime,
practic, în toate timpurile şi la majoritatea popoarelor.
13) violenţa criminală, la fel ca şi criminalitatea în general, fiind una dintre patologiile sociale, pune în pericol
însăşi existenţa sistemului social, introducând în el elemente ce-l dezorganizează şi-l dezechilibrează, subminând
cele mai importante condiţii de existenţă a societăţii. În acelaşi timp, ea are ca funcţie indicarea contradicţiilor şi
disfuncţiilor în viaţa organismului social, fiind unul dintre indicii care reflectă starea societăţii la etapa respectivă a
dezvoltării istorice.
Aşadar, violenţa criminală poate servi drept unul dintre cei mai importanţi indicatori ce caracterizează sistemul
relațiilor sociale. De acest lucru ne convingem apelând la analiza statisticilor violenței criminale. Vom opera cu datele
statistice vizând violenţa criminală în Basarabia ţaristă, RSSM şi în Republica Moldova.
Datele despre violenţa criminală din Basarabia vor servi drept punct de pornire la efectuarea analizei. În
perioada 1873-1875 anual au fost săvârşite circa 100 de omoruri, 50 de violuri, 140 de jafuri şi tâlhării. Coeficienţii
formelor de criminalitate, respectiv, au constituit: omoruri – 8,6; violuri – 4,3; jafuri şi tâlhării – 10,1. Iar coeficientul
general (sumar) al tipurilor de criminalitate nominalizate (aici este indicat – CfV coeficientul violenţei) a constituit –
25,0 unităţi.
În 1876-1880 CfV a constituit – 26,3, în 1881-1885 – 23,9, în 1886-1890 – 27,7, în 1891-1895 – 31,3 şi în
1896-1900, respectiv, 33,1 unităţi.
Ulterior vom utiliza termenul coeficientul distructivităţii criminale – CfD prin care se măsoară creşterea anuală
a violenţei în societate. În medie în 1873-1900 (27 de ani) violenţa anuală în Basarabia a constituit 0,31 unităţi.
Menţionăm că nivelul tipurilor de violenţă enumerate mai sus a crescut în perioada nominalizată cu 132,4%,
concomitent sporul populaţiei a constituit 189,1%, adică procesul de acumulare a violenţei rămânea în urmă faţă de
procesele demografice. În Basarabia formele indicate de criminalitate se săvârşeau nu mai frecvent decât în Imperiul
Rus, precum şi în alte ţări din Europa acelor timpuri: Franţa, Polonia, Anglia.
Să apelăm acum la date statistice mai noi. Începând cu 1971, căci anume din acest an este ţinută evidenţa
oficială a criminalităţi din ţara noastră, nivelul celor mai grave forme de violenţă criminală a crescut în permanenţă.
Însă creşterea aceasta este diferită. Dacă CfV pe anii 1971-1975 constituia în medie (pe an) – 17,0, apoi în anii
următori reflecta corespunzător: 1976-1980 – 23,7; 1981-1985 – 32,5. În anul 1986 constatăm o oarecare reducere a
CfV, după care începe o creştere bruscă a tuturor indicilor CfV de la 28,5 în 1986 până la 79,0 în 1992. Coeficientul
distructivităţii în anii 1986-1991 a constituit 8,4 unităţi pe an, pe când până în 1985 a fost 1,5. Deci, procesul de
întreţinere a violenţei în societate până în 1985 a crescut de 5 ori, iar din 1986 până în 1991 a crescut de 24 de ori în
comparaţie cu 100 de ani în urmă.

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina 9

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

Faptul acesta este confirmat şi de alţi indici. Astfel, dacă nivelul formelor de violenţă menţionate a crescut în
anii 1971-1991 cu 464,7%, apoi nivelul populaţiei în aceeaşi perioadă a sporit numai cu 120,7%.
Datele statistice oficiale privind criminalitatea violentă în Republica Moldova au înregistrat în anii 1992-1996
(în medie pe an): omoruri – 420,4; violuri – 272,2; jafuri şi tâlhării – 2832,2, coeficienţii acestor tipuri de infracţiuni
fiind respectiv: omoruri – 12, violuri – 7,8, jafuri şi tâlhării – 80,8. Astfel coeficientul violenţei în anii 1992-1996 a
constituit 100,6 unităţi.
În anii 1997-2001 au fost înregistrate în mediu pe an: omoruri – 400,8, violuri – 222, jafuri şi tâlhării – 3020,4.
Coeficientul tipurilor respective de violenţă criminală au constituit respectiv: omoruri – 13,3, violuri – 7,3, jafuri şi
tâlhării – 100,1, CfV alcătuind – 120,7.
Aşadar, după cum arată studiul nostru, în pofida afirmaţiilor oficiale, coeficientul violenţei a crescut de la 79,0
în 1992 până la 120,7 în 2001, adică cu 153%, populaţia permanentă în aceeaşi perioadă s-a micşorat de la
3610000 la 2700000, constituind circa 25%.
După cum s-a constatat, în Republica Moldova nivelul violenţei criminale este cu mult mai înalt decât în
Basarabia şi în RSSM, dar după cum indică statistica, nu este mai înalt decât în întregime pe fosta URSS din anii
1971-1991. Totodată, nu se poate nicidecum compara cu starea criminalităţii violente din ţările dezvoltate, în care,
deşi se constată o creştere a criminalităţii, atare creştere e stabilă şi nu este înaltă, numărul manifestărilor de
criminalitate violentă gravă are o tendinţă de descreştere.
Afară de modificările cantitative ale criminalităţii violente, menţionate mai sus, se constată tendinţa unor
schimbări bruşte şi a indicilor calitativi: creşte numărul de omoruri şi violuri, săvârşite cu deosebită cruzime; mai
multe crime se săvârşesc cu folosirea armei şi a substanţelor explozibile; creşte numărul de atentate contra
reprezentanţilor organelor de drept; este înaltă cota crimelor violente săvârşite de minori şi femei; sporeşte cota
atentatelor în grup etc.
Cele expuse, cu referire la fenomenul violenţei, indică o înrăutățire a stării acesteia - unul dintre primele
simptome ce indică la o „societate bolnavă”. Mai mult, ritmul de acumulare a violenţei a suprasaturat societatea
moldavă la sfârşitul anilor 90, indicând la contradicţii profunde în societatea noastră, ceea ce constituie un simptom
al unei eventuale catastrofe sociale ce ameninţă Moldova.
Ne punem întrebarea: ce s-a întâmplat cu noi, dacă viaţa omului nu mai are nici un preţ şi am devenit o
societate orientată spre violenţă?
Răspunsul la această întrebare este obiectul unui studiu aparte. Aici vom menţiona doar că violenţa de astăzi,
în opinia noastră, este rezultatul încălcării mersului autodezvoltării fireşti a societăţii, substituirii mecanismelor de
autoreglare a sistemului social şi tentativele de a o transforma după un anumit plan (construcția comunismului).
Există însă legi, imperceptibile de noi, care nu pot fi neglijate, cu atât mai mult încălcate, deoarece aceasta se poate
transforma într-o catastrofă. Astăzi, culegem roadele experimentului social, iniţiat de bolşevici.
Lipsa unor baze civilizate de viaţă în fosta URSS a dus la modificarea elementului uman, la deformarea
personalităţii, ceea ce este o catastrofă cu mult mai periculoasă, decât cea ecologică sau atomică.
Violenţa, sadismul, cruzimea, vandalismul, sălbăticia sa-u acumulat ani în şir, fără a se găsi vreo ieșire,

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina

10
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

deoarece există monopolul statului asupra violenţei şi fărădelegilor. Acum, când monopolul statal a dispărut, când a
venit „libertatea”, toată ticăloşia iese la suprafaţă din cele mai obscure colţişoare ale „eului” uman.
Fireşte, oamenii noştri, care niciodată n-au beneficiat de drepturi și libertăți, care n-au avut experienţa de
instituţionalizare a drepturilor civile (în primul rând prin intermediul instituţiei de proprietate); în esenţă, neposedând
experienţa libertăţii şi concepând-o ca pe o samavolnicie – altfel nici nu puteau (şi nici nu pot) să-şi realizeze
interesele şi să-şi satisfacă necesităţile decât prin violenţă.
E mizeră speranţa că în curând oamenii aceştia, incapabili a soluţiona conflictele dintre ei fără violenţă, vor
putea rezolva conflicte teritoriale, politice, etnice etc. prin alte mijloace. Investigaţiile noastre, analiza lucrărilor în
problema violenţei, articolele din mas-media, luările de cuvânt ale multor politicieni din Republica Moldova, precum şi
evenimentele pe care le atestăm în ultimul timp, confirmă spusele de mai sus. Circa 61% dintre respondenţii maturi şi
86% dintre cei minori acceptă aplicarea forţei faţă de alte persoane. Printre condamnaţii pentru săvârşirea crimelor
violente indicele respectiv e şi mai înalt, constituind respectiv 83% şi 92%.
Analiza stării criminalităţii violente, precum şi rezultatele sondajelor sociologice, ne vorbesc că în societatea
noastră orientarea spre violenţă nu pur și simplu persistă, aceasta, din păcate, în ultimele decenii a început a
domina, formând în societate un înalt potenţial de violenţă, care inevitabil trebuia să se realizeze. În ce forme anume
(infracţiuni violente, dezordine în masă, revoluţii, războaie) – aceasta depinde deja de alţi factori. În acest context se
cuvine a menţiona: și războiul din Transnistria a constituit una dintre formele de realizare a acestui potenţial, alături
de creşterea criminalităţii violente, vandalismului şi cruzimii în societate.
Din păcate, şi astăzi (se afirmă de autor în anul 1993) sistemul de relații sociale s-a păstrat (în pofida tuturor
tentativelor de a-l reforma): el reproduce în proporţii crescânde raporturi de violenţă în toate sferele şi la toate
nivelurile organismului social. Nu constatăm semne de modificare a mentalităţii oamenilor noştri. Orientarea spre
violenţă domină, păstrând, totodată, un înalt potenţial de violenţă în societate, fapt, care la rândul său condiţionează
în viitor o creştere destul de înaltă a diverselor forme de comportare violentă. Actualmente, nivelul violenţei şi
ritmurile de acumulare a ei mărturisesc că societatea noastră bolnavă a atins acea limită periculoasă, după care
începe procesul de autonimicire şi degenerare a națiunii
Într-adevăr, starea ecologică catastrofală a republicii, nivelul mortalităţii infantile şi durata medie a vieţii,
procesele demografice, nivelul de alcoolizare şi narcotizare, calitatea vieţii, numărul în creştere al copiilor născuţi cu
deficienţe mintale şi fizice (lista respectivă poate fi continuată) confirmă trista concluzie – Republica Moldova se află
în pericol! Pericolul respectiv se ascunde în însăşi societatea moldavă. Totodată, în aceeaşi societate se află şi
potenţialul pozitiv care ar realiza și un alt vector social - renaşterea spirituală şi salvarea naţiunii. Întrebarea constă
doar în faptul: vom folosi acest potenţial constructiv, sau ne vom pierde în nefiinţă, cum au dispărut cândva civilizaţii,
imperii şi popoare?!
Astăzi, societatea noastră se află abia la început de cale în privinţa izbăvirii de menţionata orientare spre
violenţă care ne lipseşte de viitor. Trecerea de la violenţă la non violență, sau măcar minimalizarea manifestărilor de
violență, ca metodă de soluţionare a oricăror conflicte, necesită de la fiecare individ, grup social şi de la societate în
întregime un nivel mai înalt în aspectele social, cultural-istoric, intelectual, psihologic şi moral. Altfel spus, se cere un

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina

11
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

alt nivel de maturitate socială şi spirituală a oamenilor. Procesele ce se produc la ora actuală în republică:
introducerea mecanismelor economiei de piaţă, recunoaşterea proprietăţii private, modificările din sistemul politic,
afirmarea valorilor democratice ne fac să sperăm că societatea noastră va păşi, în cele din urmă, în albia
autodezvoltării normale, fireşti şi că va începe renaşterea spirituală a poporului.
Tabelul nr. 1
Statistica unor tipuri a violenţei criminale în Basarabia în anii 1873-1900
Tipurile violenţei criminale Ponderea violenţei
Nivelul criminalităţii Coeficientul criminale în
Anii redat în valori absolute Jafuri şi violenţei totalitatea
Omoruri Violuri
şi relative tâlhării criminale infracţiunilor
(%)
2372 100,6 50 140,2
1873-1875 25,0 12,3
220 8,6 4,3 12,1
2198 95,6 54 149,2
1876-1880 26,3 13,6
195,5 8,5 4,9 12,9
2482,6 109,6 60,8 165,2
1881-1885 23,9 13,5
177,2 7,7 4,3 11,7
2687 142 122,6 176
1886-1890 27,7 16,4
169,7 8,9 7,7 11,1
3327 150 167 240
1891-1895 31,3 16,7
188,2 8,4 9,4 13,5
4453,8 173 201 268,6
1896-1900 33,1 14,4
215,8 8,9 10,3 13,8

Tabelul nr. 2
Statistica unor tipuri a violenţei criminale în Republica Moldova (1971-2020)
Tipurile violenţei criminale Ponderea violenţei
Nivelul criminalităţii Coeficientul criminale în
Anii redat în valori absolute Jafuri şi violenţei totalitatea
Omoruri Violuri
şi relative tâlhării criminale infracţiunilor
(%)
10007,6 188,4 154 291
1971-1975 17 6,3
270,9 5,1 4,1 7,8
12887 256,6 243,6 429
1976-1980 23,7 7,2
326,4 6,5 6,2 10,9

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina

12
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

18971,2 260,4 281,2 785

1981-1985 32,5 7
502,7 6,9 6,9 19,2
31583,8 238,2 281 1608,8
1986-1990 46,3 6,7
729,3 5,5 7,1 33,7
1991
38209 385,8 280 2796,2
1992-1995 93,5 9,1
1031,3 10,4 7,6 75,5
37708,8 397,8 239,4 2976
1996-2000 115,4 9,6
1204,4 12,7 7,7 95
374444 408,3 202,6 2619,7
2001-2005 119,1 8,6
1380,8 15 7,5 96,6
2006-
2010
2011
2015
2016
2020

Sursa: В. БУЖОР, Молдавское общество и криминальное насилие. Revista de criminologie, drept penal şi
criminalistică. N 3-4, 2006. p.p. 56-57.

CRIMINOLOGIE GENERALĂ Pagina

13