și a scăzut criminalitatea unor infracțiuni pentru câteva luni.

Infracţiunile de comercializare şi consum

de droguri au scăzut în toate țările semnificativ.
Actualitatea temei. În prezent, criminalitatea cunoaşte o mare dezvoltare încât se poate vorbi de
mai multe
îl constituie studierea în aprofunzime a faptelor criminale asupra patrimoniului persoanei care
s-a avidențiat în pandemia actuală.

Sсорul și obiectivele tezei еstе dеdiсаt subiесtului ,, STRÎNGEREA ȘI ANALIZA

INFORMAȚIEI DESPRE CRIMINALITATEA ASUPRA PATRIMONIULUI PERSOANEI
CARE S-

de criminalitate în două sensuri: 

1. reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanţa de judecată şi aceasta a

pronunţat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată,
aparentă sau legală.
 2. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate şi, deci,
nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi
autorităţilor competente. Numărul acestora este cu mult mai mare faţă de crimele
înregistrate, descoperite şi judecate.
În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire,
înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează şi alte forme ale
criminalităţii, ca:
La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite,
deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o
cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în
anumite categorii şi grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un
anumit sistem de crime destul de unitar şi coerent.
Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de
un om (sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În
acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care
se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie
penală asupra căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).
 Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd starea,
structura şi dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se deosebesc mai multe
forme după vîrsta făptuitorilor, şi anume:
 copilăria (0-12 ani);
 adolescenţa (12-22 ani);
 tinereţea (22-35 ani);
 vîrsta adultă (35-60/65 ani);
 vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).
Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este
la fel de importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca şi în practica
penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM: unde, în funcţie de caracterul şi
gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii:
 Infracţiuni uşoare;
de altul. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe
cele calitative.

2
 Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei
dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii, generează alt
fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă  a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de
determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi efectul.
Prin
f)       Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

 Debilitatea mintală;
 Alte boli de natură psihică.
Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se înţelege o cauză,
adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea
acelaşi sens. Totuşi, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se
înţelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît
cauza cît şi o condiţie.
În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a)     Factorii economici;
b)     Factorii sociali;
c)     Factorii demografici;
d)     Factorii politici;
e)     Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:
Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana
criminalului şi cauze referitoare la mediu;
cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
cauze
să-şi îndeplinească obligaţiile cu caracter economic.
Totodată, este argumentată necesitatea apărării penale a patrimoniului. Este demonstrată teza
că bunurile imobile nu pot forma obiectul material al infracţiunilor săvîrşite prin sustragere, în
special, necesitatea apărării penale a relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu, care apar între
proprietarii bunurilor.

3
 Infracţiunea n-ar putea fi niciodată săvîrşită împotriva patrimoniului ca universalitate de
bunuri, pentru că acesta va exista totdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor
situaţiei de fapt existente, legea penală pedepseşte uneori chiar însuși roprietarul, cînd acesta –
prin acţiunea sa – schimbă situaţia de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor
persoane.
Schimbarea pe căi ilicite a situaţiei entităţilor patrimoniale constituie specificul infracţiunilor
contra patrimoniului. Această problematică a necesităţii apărării patrimoniului prin mijloace de
drept a devenit actuală, mai ales în ultimele decenii, ca urmare a procesului de constituire a
Uniunii Europene (UE), de formare a pieţei comune şi de înlăturare a oricăror restricţii în
privinţa circulaţiei persoanelor, serviciilor, mărfurilor, capitalurilor.
Astfel, patrimoniul a fost deinit ca fiind „ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane
care are sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani”.
Alţi civilişti au optat pentru cuprinderea bunurilor în deinirea patrimoniului, deinindu-l astfel;
„totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă
aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă” .
Într-o altă opinie, patrimoniul a fost deinit ca „universalitatea raporturilor de drept care are
acelaşi subiect activ şi pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin
efectul lor inal, distincte de bunurile la care se referă”.
În literatura de specialitate este susţinută teoria potrivit căreia în noţiunea de patrimoniu ar
intra numai drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ca bunuri incorporale.
Autorul precizează că „patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca
urmare, el poate i format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi şi obligaţii
patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale, corporale”.
Patrimoniul este alcătuit din „toate drepturile şi datoriile ce pot i evaluate în bani”, adică
drepturile şi obligaţiile care au caracter economic, respectiv drepturile şi obligaţiile patrimoniale.
Drepturile patrimoniale formează şi reprezintă latura activă a patrimoniului, iar obligaţiile
patrimoniale formează şi reprezintă latura pasivă a patrimoniului.
Latura activă cuprinde drepturile subiective civile cu valoare economică, evaluabile în bani,
care pot i drepturi reale, precum dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia şi drepturi
de creanţă (drepturi personale), cum sunt: dreptul de a folosi bunul închiriat şi dreptul de a primi
chirie pentru bunul închiriat, dreptul de a primi preţul pentru bunul vândut, dreptul la restituirea
sumelor împrumutate etc. Faţă de cele airmate, precizăm că în cuprinsul patrimoniului nu intră
drepturile personale nepatrimoniale, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la
integritate izică şi psihică, dreptul la demnitate, dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă etc.

4
 Dacă printr-o faptă ilicită se aduce o atingere, o vătămare unui asemenea drept personal
nepatrimonial, între cel îndreptăţit la despăgubire şi cel vinovat se naşte un raport juridic de
răspundere civilă delictuală. Dreptul de a cere despăgubiri este un drept patrimonial de creanţă şi
intră în conţinutul patrimoniului persoanei, dar dreptul personal nepatrimonial pentru a cărui
atingere s-a acordat despăgubirea nu intră în acest fel în conţinutul patrimoniului.
Privit din punctul de vedere economic, activul patrimonial se împarte în capitaluri şi venituri.
Capitalul, ca expresie valorică a unor bunuri din patrimoniu, poate i productiv (un bun închiriat)
ori neproductiv (locuinţa proprietarului). Veniturile sunt sume de bani care intră periodic în
patrimoniul unei persoane, cum sunt chiriile, dividendele, dobânzile, salariile etc. Pasivul
patrimonial cuprinde toate obligaţiile care pot i evaluate în bani pe care le are o persoană.
Obligaţiile sunt: obligaţia de a da, adică de a transmite ori a constitui un drept de proprietate
sau alt drept real, obligaţia de a face, adică de a executa o prestaţie pozitivă, obligaţia de a nu
face, adică de a se abţine de la ceva ce ar i putut face dacă nu s-ar i obligat să nu facă.
Patrimoniul nu se confundă cu activul patrimonial, acesta din urmă existând chiar dacă pasivul
depăşeşte activul. Raportul dintre activ şi pasiv face diferenţa între solvabilitate şi insolvabilitate.
După cum am menţionat anterior, patrimoniul este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor având conţinut economic şi care aparţin unui subiect de drept. Patrimoniul, în
accepţiunea de universalitate juridică, este o entitate unitară, abstractă şi independentă, care
exprimă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ca elemente componente, fără a se
identiica cu iecare în parte şi nici cu bunurile la care se referă drepturile ori obligaţiile. Ca
universalitate juridică, este şi rămâne o categorie distinctă şi independentă de schimbările
permanente intervenite în conţinutul elementelor ce îl compun. Drepturile şi obligaţiile cu
caracter economic pot i şi sunt în continuă transformare în sensul creşterii sau micşorării
activului ori pasivului, dar patrimoniul ca universalitate juridică este şi rămâne o categorie
independentă. Schimbările care au legătură cu drepturile şi obligaţiile nu inluenţează în niciun fel
caracterul de universalitate juridică al patrimoniului, ca expresie a valorii totalităţii drepturilor şi
obligaţiilor evaluabile în bani ce aparţin unei persoane.
Existenţa unei persoane este de neconceput fără patrimoniu, deoarece oricine are drepturi şi
obligaţii evaluabile în bani. Chiar şi atunci când o persoană nu are nicio avere actuală, ea deţine
totuşi un patrimoniu, concretizat într-un minim de drepturi care au ca obiect bunuri. Pentru a
constitui un patrimoniu este suicientă existenţa unor drepturi şi obligaţii eventuale. Persoanele
izice şi juridice au aptitudinea permanentă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin
participarea la raporturile juridice. Conţinutul real al patrimoniului este lipsit de importanţă,
deoarece acesta apare ca o universalitate juridică, adică o entitate abstractă, unitară şi continuă pe
durata existenţei persoanei.
5
 Unicităţii de subiect îi corespunde unicitatea de patrimoniu, astfel încât, oricât de multe
drepturi şi obligaţii ar avea o persoană izică sau juridică, aceasta nu poate deţine decât un singur
patrimoniu. Legea nu permite ca o persoană să ie titulara mai multor patrimonii. Astfel, cum s-a
spus, chiar în ipoteza în care o persoană izică este asociat unic la o societate reglementată prin
Legea nr. 31/1990, nu înseamnă că ar avea două patrimonii; persoana izică asociat unic are un
singur patrimoniu, care cuprinde şi dreptul asupra părţilor sociale aduse la îniinţarea societăţii,
iar acesta din urmă are un singur patrimoniu distinct de al asociatului unic, persoană fizică.
Dacă patrimoniul este legat de existenţa subiectului de drept căruia îi aparţine, rezultă că
acesta nu poate i înstrăinat prin acte juridice între vii (inter vivos), dar titularul poate încheia
asemenea acte juridice cu privire la unele drepturi şi obligaţii, fără a afecta existenţa
patrimoniului. Cu alte cuvinte, o persoană izică, atât timp cât este în viaţă, deşi poate înstrăina un
drept ut singuli (şi în mod excepţional şi o obligaţie) sau chiar toate drepturile sale în
individualitatea lor, ea nu poate transmite altei persoane, prin acte între vii, ansamblul juridic al
drepturilor şi obligaţiilor sale, adică patrimoniul. Transmiterea universală a patrimoniului nu
poate avea loc decât la decesul persoanei izice ori la încetarea persoanei juridice.
Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Este un adevăr de necontestat că orice
persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Existenţa unei persoane este de neconceput fără
patrimoniu, pentru că persoana având calitatea de subiect de drept, această calitate presupune în
mod necesar existenţa unor drepturi şi obligaţii.

Acest caracter juridic este pus în legătură cu faptul că numai fiinţa umană poate deţine cu titlu
juridic bunuri care să intre în compunerea patrimoniului său şi poate să-şi asume obligaţii.
Deţinerea cu titlu juridic a unor bunuri nu este deci posibilă de către altcineva decât de către
fiinţa umană.
Persoanele (fizice sau juridice) au aptitudinea generală, permanentă şi potenţială de a dobândi
drepturi şi obligaţii. Vocaţia este potenţială, pentru că nu poate fi concepută existenţa unei
persoane fără să aibă cele mai puţine şi semnificative bunuri sau drepturi apreciabile în
bani. “Chiar atunci când o persoană nu are nici o avere actuală, ea are totuşi un patrimoniu,
deoarece este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea de a
exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu.” Orice om are în mod necesar patrimoniu,
chiar şi în ipoteza că, nu sunt echilibrate componentele sale de activ şi pasiv, pasivul (datoriile)
depăşind valoarea activului, aflându-ne în prezenţa unei balanţe negative, care nu elimină însă
caracterul analizat, că orice persoană are un patrimoniu.
Dăinuirea patrimoniului în timp se întinde până când persoana încetează să mai existe. Este, din
acest punct de vedere, în legătură cu universalitatea patrimoniului, care se transmite altora la

6
decesul sau declararea judecătorească a morţii unei persoane fizice, sau când este o persoană
juridică care încetează fiind supusă uneia dintre operaţiunile de dizolvare, divizare totală,
desfiinţare, lichidare.

II.CRIMINALITATEA ÎN REPUBLICA MOLDOVA CARE S-A

EVIDENȚIAT ÎN CAZUL PANDEMIEI ACTUALE
2.1 Infracțiuni asupra patrimoniului persoanei

Infracţiunile contra patrimoniului reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul VI al

Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte prejudiciabile, săvârșite cu
intenţie sau din imprudenţă, care vatămă – în mod exclusiv sau în principal – relaţiile sociale cu
privire la patrimoniu. Respectiv, obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul analizat îl
constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu. În terminologia legii penale, noţiunea de
patrimoniu are exact același înţeles ca și în terminologia dreptului civil: “totalitatea drepturilor și
obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și
pasive, strâns legate între ele, aparţinând unor persoane fizice și juridice determinate” (alin. (1) al
art. 284 din Codului civil al Republicii Moldova). Referitor la caracterizarea rolului și locului
patrimoniului, privit, în primul rând, ca valoare socială fundamentală, acesta reprezintă o
condiţie de participare la raporturile juridice de ordin patrimonial. Bunurile și drepturile ce
constituie obiectul acestor raporturi permit persoanei să-și îndeplinească obligaţiile cu caracter
economic. În această ipostază, patrimoniul apare ca o condiţie a capacităţii juridice a persoanei și
deci ca o valoare socială care trebuie să fie apărată prin toate mijloacele juridice, inclusiv cele de
drept penal. În al doilea rând, patrimoniul este o emanaţie a personalităţii, deoarece drepturile și
obligaţiile patrimoniale sunt caracteristice subiectelor de drept. Apărarea persoanei ca subiect de
drept înseamnă și apărarea acesteia ca titulară a unui patrimoniu. În fine, dar nu în ultimul rând,
sub unul dintre elementele patrimoniului, și anume: dreptul de proprietate, un drept real tipic,
este recunoscut ca drept fundamental al omului, prevăzut în tratatele și convenţiile internaţionale.
Astfel, de exemplu, conform art. 17 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, nimeni nu va
fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. De asemenea, potrivit art.1 din Protocolul nr. 1
adiţional la Convenţia pentru apărarea 224 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă
drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale1 , orice persoană fizică sau juridică are dreptul
la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de
utilitate publică și în condiţiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internaţional. Termenul “proprietate” și cel de “drept de proprietate” nu sunt sinonime. În
corespundere cu alin. (1) al art. 2 din CP al RM, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, de
rând cu alte valori sociale, și proprietatea, nu însă dreptul de proprietate. Faptul că scopul legii
penale constă, printre altele, în apărarea penală a proprietăţii, denotă fără putinţă de tăgadă că
proprietatea constituie chintesenţa patrimoniului. În alţi termeni, apărând proprietatea, legea
penală protejează, implicit, patrimoniul. De aceea, abordarea problemei privind apărarea penală a
proprietăţii într-un context mai larg – al apărării penale a patrimoniului – se impune cu necesitate
și nu are decât să faciliteze înţelegerea corectă a semnificaţiei noţiunii de patrimoniu ca valoare
socială. Astfel, menţionăm că relaţiile sociale de proprietate se referă la apropierea bunurilor, a
obiectelor dreptului de proprietate, care sunt fie mijloace de producţie, fie produse ale activităţii
omului. Termenul “apropiere”, utilizat în context, se referă la apropierea înţeleasă nu ca proces
de producţie, ci ca premisă și, totodată, ca rezultat al acestui proces. Desemnând în fond o stare
de apartenenţă a bunurilor, proprietatea poate fi privită ca latura statică a producţiei sociale.
7
Așadar, totalitatea relaţiilor de producţie cuprinde, pe de o parte, latura statică a producţiei
sociale, iar, pe de altă parte, latura dinamică a acesteia. Altfel spus, ea cuprinde, în primul rând,
starea de apartenenţă a bunurilor – statului, persoanelor juridice sau fizice. De aceea, atunci când
făptuitorul săvârșește o infracţiune contra patrimoniului, victima este lipsită de posibilitatea de a
poseda bunurile ce i-au fost sustrase, distruse, deteriorate, ocupate etc., în același timp fiind
lipsită de posibilitatea de a le repartiza, schimba, consuma sau de a le utiliza pentru producerea
altor bunuri.
Denumirea “Infracţiuni contra patrimoniului” a Capitolului VI din Partea specială a Codului
penal în vigoare este, în raport cu ocrotirea pe care o asigură legea penală, mai adecvată decât
denumirea “Infracţiuni contra proprietăţii”, pe care o avea Capitolul III din Codul penal anterior.
Or, legea penală exercită această ocrotire sub aspectul menţinerii poziţiei faptice a bunurilor,
poziţie care poate să derive din alte drepturi reale decât din dreptul de proprietate. Noţiunea de
patrimoniu, privită ca universalitate ideală, este mult mai cuprinzătoare decât noţiunea de
proprietate, incluzând, în afara expresiei sale juridice – dreptul de proprietate, toate celelalte
drepturi reale, precum și drepturile de creanţă, alături de obligaţiile patrimoniale, de asemenea
orice situaţie care prezintă chiar numai o aparenţă de drept. În același timp, nu putem face
abstracţie de faptul că proprietatea constituie chintesenţa patrimoniului. Aceasta este explicaţia
pentru care legiuitorul enumeră, la alin. (1) al art. 2 din CP al RM, printre valorile sociale funda
mentale, ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor, tocmai proprietatea, nu însă
patrimoniul. Fiind reglementat de legea civilă, patrimoniul este apărat, în primul rând, prin
mijloace de drept civil. În cazul faptelor prevăzute de normele Capitolului VI din Partea Specială
a Codului penal, patrimoniul este supus însă unor vătămări care fac necesară intervenţia
mijloacelor de drept penal. Toate aceste fapte sunt prejudiciabile, pentru că aduc atingere unei
valori sociale fundamentale și fac cu neputinţă circuitul civil. Împotriva acestora, mijloacele de
drept civil sunt neputincioase, deoarece se limitează la repararea prejudiciului, adică la refacerea
activului patrimonial. Dar ele nu pot să prevină, prin represiune, repetarea unor astfel de fapte
care creează starea de nesiguranţă a proprietăţilor și de insecuritate a circuitului civil. De aceea,
se impune incriminarea și sancţionarea penală a faptelor de acest gen, fără să excludă, ci,
dimpotrivă, să facă mai active mijloacele de drept civil de reparare a prejudiciului. Fiecare din
infracţiunile contra patrimoniului are și un obiect juridic special, format din relaţiile sociale
referitoare la anumite valori sociale specifice: relaţiile sociale cu privire la posesia asupra
bunurilor mobile (în cazul infracţiunilor de la art. 186, 187 din CP al RM); relaţiile sociale cu
privire la posesia asupra bunurilor imobile (în cazul infracţiunii de la art. 193 din CP al RM);
relaţiile sociale cu privire la substanţa, integritatea și potenţialul de utilizare a bunurilor (în cazul
infracţiunilor de la art. 197, 198 din CP al RM) etc. Dar pe lângă infracţiunile cu obiect juridic
simplu, mai există și infracţiuni cu obiect juridic complex și infracţiuni cu obiect juridic
multiplu, făcând 226 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă parte din același
capitol al legii penale. În cazul ultimelor, relaţiile sociale, referitoare la anumite valori sociale
specifice care derivă din patrimoniu, sunt vătămate nu în mod exclusiv, ci în principal. Totodată,
în mod adiacent, se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la anumite valori sociale
specifice, care derivă din alte valori sociale fundamentale decât patrimoniul. Printre infracţiunile
cu obiect juridic complex se numără: tâlhăria (art. 188 din CP al RM); șantajul (art. 189 din CP
al RM); escrocheria (art. 190 din CP al RM) etc. Totodată, se poate remarca vătămarea, în mod
adiacent, a unor relaţii sociale referitoare la valorile sociale specifice, care derivă din alte valori
sociale fundamentale decât patrimoniul, la unele modalităţi agravate ale infracţiunilor cu obiect
juridic simplu. Aceste modalităţi sunt prevăzute la: lit. e) din alin. (2) al art. 187; lit. b), c) din
alin. (2) al art. 193; lit. a), b) al alin. (2) al art. 197; lit. a), b) din alin. (2) al art. 198 din CP al
RM etc. Printre infracţiunile cu obiect juridic multiplu pot fi enumerate: delapidarea averii
străine (art. 191 din CP al RM); dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se știe că
au fost obţinute pe cale criminală (art. 199 din CP al RM). Astfel de infracţiuni, ca și
infracţiunile complexe, au unul sau câteva obiecte juridice secundare. Însă, spre deosebire de

8
infracţiunile complexe, ele reprezintă o singură acţiune (inacţiune), și nu un sistem de acţiuni
(inacţiuni). În principiu, toate infracţiunile contra patrimoniului au un obiect material. În cazul
unor infracţiuni complexe din grupul examinat se poate vorbi chiar despre prezenţa a două
obiecte materiale – obiectul material principal și obiectul material secundar. În orice caz,
obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl formează, în mod prioritar, anumite
bunuri. Unele dintre infracţiunile contra patrimoniului (de exemplu, cele prevăzute la art. 186-
188, 190-192 din CP al RM etc.) nu pot avea ca obiect material decât un bun mobil. Dimpotrivă,
infracţiunea de la art. 193 din CP al RM nu poate avea ca obiect material decât un bun imobil.
Dar există și infracţiuni care au, ca obiect material, orice fel de bun – mobil sau imobil (de
exemplu, infracţiunile prevăzute la art. 197, 198 din CP al RM). De regulă, în calitate de victimă
a infracţiunilor contra patrimoniului evoluează posesorul de fapt. În acest sens, se poate
consemna că, incriminând faptele îndreptate contra patrimoniului, legea penală are în vedere nu
poziţia juridică a victimei, ci fapta ilicită a subiectului. Victima nu are obligaţia să probeze că
deţine careva poziţie juridică în raport cu bunul ce i-a fost sustras, distrus, deteriorat etc. prin
comiterea faptei infracţionale. Totuși, în unele situaţii, legiuitorul indică, chiar în dispoziţia
normei penale, trăsăturile victimei: persoana agresată (art. 188 din CP al RM); proprie- C a p i t
o l u l V I I 227 tarul, posesorul, deţinătorul, rudele sau apropiaţii acestora (art. 189 din CP al
RM); proprietarul (art. 193, 196, 200 din CP al RM) etc. Sub aspectul laturii obiective, este
necesar a menţiona că infracţiunile contra patrimoniului se comit, în majoritatea cazurilor, prin
acţiune. Numai în cazul faptelor infracţionale prevăzute la art. 196, 197, 198, 200 din CP al RM
se poate săvârși și o inacţiune. Cea mai mare parte a faptelor incriminate în cadrul Capitolului VI
din Partea specială a Codului penal sunt infracţiuni materiale. Pe de altă parte, infracţiuni
formale sunt cele prevăzute la art. 188, 189, 192 din CP al RM etc. Totuși, chiar în ipoteza unora
dintre infracţiunile formale, anumite modalităţi agravate pot adopta forma unei infracţiuni
materiale (de exemplu, modalităţile de la lit. f) din alin. (2) al art. 188, de la lit. e), f) din alin. (3)
al art. 189 din CP al RM). Semnele secundare ale laturii obiective sunt, în general, irelevante
pentru calificarea infracţiunilor contra patrimoniului. Totuși, pentru unele din aceste infracţiuni,
existenţa următoarelor semne este obligatorie: 1) metoda: pătrunderea în încăpere, în alt loc
pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) din alin. (2) al art. 186; lit. d) din alin. (2) al art. 187; lit.
d) din alin. (2) al art. 188 din CP al RM) etc.; 2) modul: ascuns (art. 186 din CP al RM); deschis
(art. 187 din CP al RM); 3) mijloacele: armă sau alte obiecte folosite în calitate de armă (lit. e)
din alin. (2) al art. 188; lit. b) din alin. (3) al art. 189 din CP al RM); 4) locul: încăpere, alt loc
pentru depozitare sau locuinţă (lit. c) din alin. (2) al art. 186; lit. d) din alin. (2) al art. 187; lit. d)
din alin. (2) al art. 188 din CP al RM); buzunare, genţi sau alte obiecte prezente la victimă (art.
192 din CP al RM); 5) timpul: timpul unei calamităţi (lit. a) din alin. (3) al art. 186; lit. a) din
alin. (3) al art. 187; lit. a) din alin. (3) al art. 188 din CP al RM) etc. Din punctul de vedere al
laturii subiective, menţionăm, în primul rând, că forma de vinovăţie la majoritatea infracţiunilor
analizate se exprimă prin intenţie. Doar faptele incriminate la art. 198 și 200 din CP al RM sunt
săvârșite din imprudenţă. Majoritatea infracţiunilor contra patrimoniului presupun existenţa
obligatorie a scopului de cupiditate. Prezenţa acestui scop nu se cere în cazul infracţiunilor
prevăzute la art. 193, 197, 198, 199, 200 din CP al RM. De regulă, subiect al infracţiunilor contra
patrimoniului poate fi orice persoană fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii
a împlinit vârsta răspunderii penale: 14 ani (art. 186-188; alin. (2)-(4) ale art. 189; alin. (2), (3)
ale art. 190; alin. (2) ale art. 192; art. 195; alin. (4) al art. 196; alin.(2) art.197 din CP al RM) sau
16 ani (în celelalte cazuri). De asemenea, în cazul unor fapte infracţionale din grupul examinat,
legea cere ca subiectul să aibă o calitate specială: persoana căreia i s-au încredinţat în
administrare 228 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă bunurile victimei (art. 191
din CP al RM); persoana căreia i-a fost încredinţată paza bunurilor victimei (art. 200 din CP al
RM) etc. Luând în consideraţie specificul faptei prin care se aduce atingere obiectului juridic
special, precum și prezenţa sau lipsa scopului de cupiditate, tipologia infracţiunilor contra
patrimoniului poate fi înfăţișată în felul următor: 1) infracţiuni săvârșite prin sustragere (art. 186-
188, 190-192 din CP al RM); 2) infracţiuni având scop de cupiditate, care nu sunt săvârșite prin
9
sustragere (art. 189, 196 din CP al RM); 3) infracţiuni comise în scop de cupiditate, având o
natură mixtă (art. 194, 195 din CP al RM); 4) infracţiuni comise fără scop de cupiditate (art. 193,
197, 198, 199, 200 din CP al RM). Se impune o precizare cu privire la natura infracţiunilor din
cel de-al treilea subgrup sus-menţionat: datorită modalităţilor de realizare, aceste infracţiuni
îmbină atât caracteristicile infracţiunilor săvârșite prin sustragere, cât și ale infracţiunilor comise
în scop de cupiditate, însă nu prin sustragere. Ca urmare, infracţiunile de la art. 194 și art. 195
din CP al RM nu pot fi incluse nici la primul tip menţionat, nici la cel de-al doilea.
Furtul este definit în Art. 228 din Codul Penal al României, Titlul II - Infracțiuni contra patrimoniului:
"(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul
de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.(2)
Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul
săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.(3) Se consideră
bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare
economică."[1]În spiritul Codului penal, se consideră bunuri mobile și orice energie care are o valoare
economică, precum și înscrisurile.
Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în
momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.
De asemenea, constituie furt luarea unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept.
O variantă mai gravă, cu pericol social mai ridicat, prevăzută în Art. Art. 229, o constituie furtul
calificat.

2.2 Criminalitatea pe timp de pandemie la nivel național

Criminalitatea în Moldova a crescut semnificativ in ultimii ani.
În societate au apărut grupări criminale organizate conduse de autorități criminale - „hoți în lege”,
care, parțial, au fost arestate și condamnate la perioade mari de detenție.
Un aspect îngrijorător îl reprezintă creșterea mare a criminalității organizate care colaborează strîns
cu rețele internaționale de criminali și care a dus la creșterea traficului de ființe umane, contrabandă,
trafic și prelevarea ilegală a organelor umane.
La nivel de raion, cea mai mare rată a infracționalității s-a înregistrat în Ialoveni (106 infracțiuni la 10
mii locuitori), Cantemir (105 infracțiuni la 10 mii locuitori) și Căușeni (99 infracțiuni la 10 mii locuitori).
La polul opus se află raioanele: Rîșcani (66 infracțiuni la 10 mii locuitori), Nisporeni (63 infracțiuni la
10 mii locuitori) și Fălești (54 infracțiuni la 10 mii locuitori).

Pe timp de pandemie, s-au produs mai puține infracțiuni, comparativ cu anul

trecut. Cel puțin, asta arată datele prezentate de Inspectoratul General al Poliției
(IGP). Mai exact, la nivel național, fenomenul infracțional s-a redus cu 15,4% în
primele cinci luni ale anului curent. În 2019,  s-au comis 11.098 de ilegalități, iar în
2020 – 9.394.

Numărul infracțiunilor din categoria celor excepțional de grave s-a diminuat cu 32,9%
(de la 85 în 2019, la 57 în 2020), deosebit de grave – cu 20,9% (de la 230 la 182),
grave – cu 19,2% (de la 1.535 la 1.241), mai puțin grave – cu 18,3% (de la 6.331 la
5.171) și cele ușoare – cu 7,5% (de la 2.717 la 2.512).

Peste 80% din infraţiuni (omoruri şi infracţiuni grave) au fost săvârşite în urma consumului de alcool
10
Iniţial, specialiştii criminologi au considerat că pandemia va contribui la creşterea statisticilor
criminalităţii internaţionale, inclusiv în Republica Moldova. Debutul pandemiei determină o
masă mare de oameni să revină în Ţară, fapt ce a generat panică inclusiv în rândul autorităţilor.
Până atunci afirmaţiile publice ale oficialilor îndemna locuitorii imigranţi să revină acasă. Brusc,
fără nicio invitaţie, ne trezim cu aproape întreaga populaţie a Ţării revenită de peste hotare şi
oficialii încep să constate că nu sunt chiar atât de pregătiţi să facă faţă acestui val. Începând cu
luna aprilie a anului 2020 se pot face primele statistici reale, dacă înainte de acest moment erau
numai păreri şi speculaţii. Fără vreo explicaţie cel puţin logică descoperim că presupusa creştere
a criminalităţii se identifică prin vice-versa, adică o scădere a gradului de infracţionalitate. Acum
se naşte şi întrebarea: „restricţiile impuse prin ordonanţe au avut un efect asupra psihicului
uman”? Se pare că până la ora actuală nicio strategie de după anul 2008 nu şi-a spus cuvântul
atât de puternic în acest sens. Aşadar, aşteptările specialiştilor au fost zădărnicite prin atitudinea
maselor de oameni care, deşi treceau printr-o perioadă în urma 20 Octavian POP căreia nu putea
nimeni să presupună ce s-ar întâmpla din perspectiva economică, cifra furturilor a scăzut. Să fi
fost această pandemie un beneficiu pentru reeducarea persoanelor vulnerabile la a face diverse
infracţiuni? Până acum rezultatele statistice ne confirmă destul de clar acest lucru. Să revenim
puţin la populaţia întoarsă de peste hotare, printre care cunoşteam destul de bine din surse
juridice că nu sunt numai oameni de cultură şi cu un statut personal bine definit, „specializaţi” în
infracţiuni dincolo de graniţe. În sensul acesta am fost martorii panicii provocate şi de o parte a
mass-media. Ne aşteptam ca aceste persoane să nu fie capabile să se reintegreze, să lucreze şi să
evite orice formă de infracţiune. În cele din urmă vedem că lucrurile au decurs în cealaltă direcţie
decât premoniţiile iniţiale. Încă o dată dintr-o perspectivă criminalistă şi în acelaşi timp realistă,
putem spune că consecinţele mai degrabă vor fi de natură economică decât de natură
infracţională. Dar, părere responsabilă în această perioadă nu poate fi solidă nici în lunile ce
urmează. Deocamdată nimeni nu ştie când va trece Pandemia, care vor fi noile restricţii de peste
iarnă, care sunt proviziile şi resursele de supravieţuire ale cetăţenilor şi dacă efectul de
„cuminţire” a unora nu se va schimba radical după luna decembrie. Trecem printr-o perioadă în
care nici criminologii şi nici psihologii nu-şi pot face o părere generală despre ceea ce va urma.
Traversăm cea mai schimbătoare etapă din viaţa lumii moderne.
Lucrurile sunt tulburi şi dincolo de orice aparenţă de natură psihologică nu pot exista păreri;
statisticile se schimbă de la o zi la alta, cazurile iarăși încep să crească şi lumea tinde să se
plafoneze pe ideea că virusul nu există şi totul este o minciună. Poate fi şi o părere lesne de
înţeles care se promovează din ce în ce mai puternic pe reţelele de socializare şi în anumite
publicaţii „formatoare de opinii”, unde infracţionalitatea nu poate să fie probată precum în viaţa
reală, deşi consecinţele ei se văd Criminalitatea în perioada pandemiei „Coronavirus” 21 destul
de limpede. Pentru ei, neîncrederea în autorităţi are o justificare. Le vine foarte uşor să
generalizeze scurt şi cuprinzător că virusul nu există. În acelaşi timp organelor Statului le vine
greu să explice fiecărui cetăţean în parte riscurile expunerii. Este dificil de constatat şi sancţionat
orice infracţiune din mediul virtual şi totuşi îşi spune cuvântul în dezorientarea populaţiei.
Omenirea este dezorientată poate că la fel de mult precum fusese în perioada celui de-al doilea
război mondial. Statisticile persoanelor care sufereau de depresie au fost cel puţin dublate. În
acest sens le va veni şi mai greu organelor Statului, inclusiv de poliţie, să găsească în timp record
noi strategii de gestionare a situaţiei. La urma urmei, Guvernul ia nişte decizii legislative şi tot
poliţiştii sunt nevoiţi să le aplice. Unii nu cred şi alţii nu pot să creadă din cauzele provocate de
diferitele forme de depresie. Trebuie să realizăm că urmează o vreme tulbure în care adevăraţii
poliţişti vor deveni şi psihologii societăţii. Dacă până în acest moment lumea îi cataloga precum
nişte persoane care nu ştiu altceva decât să aplice amenzi, de acum este dificil să fie folosită
vechea formă de implementare a normelor legislative. În funcţie de o reformă în aplicarea
codului penal actual, orientate oarecum şi spre maleabilitate, autorităţile vor elimina riscul
protestelor, creşterii bruşte a stresului şi apariţia atitudinilor ostentative. Nici un Stat din lume nu
11
are nevoie de infractori mai inteligenţi şi de mai mulţi cetăţeni oneşti îmbolnăviţi psihic de un
sistem. Cu infracţionalitatea mai poţi lucra, însă cu degradarea socială mă îndoiesc. Pentru acest
început de toamnă relaxările la nivel internaţional le-a dat oamenilor vaga impresie că totul va
reveni la normal. În realitate, după această pandemie nimic nu va mai fi ca înainte, cel puţin
câteva decenii. Este o probabilitate ca după luna ianuarie a anului 2021, situaţia să se schimbe în
ceea ce priveşte criminalitatea şi să asistăm la o creştere a gradului de infracţionalitate. Pe de
cealaltă parte probabilitatea aceasta poate avea şi efectul neaşteptat în cealaltă direcţie. Este drept
că momentan nimeni nu poate preconiza un parcurs aproximativ al viitorului. Viitorul chiar este
contradictoriu.
Cele mai mari nemulţumiri, vorbind despre neîncrederea oamenilor în acest virus, le-au
constituit restricţiile şi măsurile de protecţie. Poate fi catalogată drept infracţiune expunerea
unora care nici nu cred în virus şi nici nu vor să respecte măsurile de distanţare socială. Din acest
punct de vedere criminalitatea expunerii la riscul infectării este necontrolată. Unii cetăţeni refuză
chiar şi pentru sancţiunile la care sunt expuşi să respecte normele minime de siguranţă personală
sau socială. Astfel, alţi oameni disciplinaţi şi responsabili riscă tot mai mult să contacteze virusul
de la oameni iresponsabili din magazine şi din spaţiile publice.
Dacă starea excepţională se va prelungi, pot apărea şi unele fapte grave, legate de nevoile
populaţiei de aprovizionare cu alimente şi produse de strictă necesitate. Cunoaştem că au existat
foarte multe persoane care au lucrat fără forme legale, unii în ţară, unii în afara ţarii dar, care, în
condiţiile date, au revenit; ştim că există multe alte persoane cu o situaţie precară a veniturilor.
Când sursele materiale ale acestor persoane v-or lua sfîrşit, şi dacă statul nu va găsi o formulă să
îi includă în programele de susţinere financiară, vor exista condiţii favorabile pentru „trecerea la
act”, în privinţa unor infracţiuni de furt sau chiar tâlhărie.

2.2 REÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ A CETĂŢENILOR DIN DIASPORA

Dacă cei veniţi din occident s-au aclimatizat cu igiena şi distanţarea socială, nimeni nu poate expune o
statistică solidă a celorlalţi care sunt gata să protesteze şi pentru faptul că suntem „obligaţi” „prin lege”
să ne spălăm pe mâini şi să nu-l sufocăm pe celălalt cetăţean din faţa noastră. Aceste norme nu au fost
doar pentru protecţia fizică a cetăţeanului ci şi pentru educarea lui. Unii au înţeles mesajul autorităţilor
de Stat pentru sănătate publică, în schimb altora le-a fost greu să se debaraseze de propriile metehne,
care ne-au definit în faţa occidentalilor o dată cu trecerea graniţelor. La acest capitol al educaţiei
individuale încă suntem destul de slab pregătiţi pentru a face faţă unei situaţii mai delicate decât
pătarea imaginii noastre peste hotarele Ţării. Cea mai mult contestată măsură pe reţelele de socializare
a fost purtarea măştii de protecţie. Nici un medic sau chirurg din lume nu a operat vreun pacient fără
această banală mască. O numesc banală formatorii de opinii false, în special care invocă anumite
fanatisme religioase; însă ea nu este chiar o banală mască. Într-un alt context medicii nu ar fi fost nevoiţi
să o poarte înainte de pandemie, fie pentru că este fabricată în ţările slab dezvoltate, fie pentru că este
dintr-un material slab calitativ. Diferenţa dintre viaţă şi moarte nu Criminalitatea în perioada pandemiei
„Coronavirus” 23 se face numai prin produse scumpe sau echipamente de înaltă calitate. Uneori şi
aceste mici amănunte îşi au rolul lor. Cetăţeanului simplu şi dezorientat de tot ce se discută şi se petrece
îi este greu să discearnă. Din perspectiva criminologică ne-am fi aşteptat ca masca să constituie un
privilegiu pentru infractori şi jafurile să fie mai multe. În realitate vedem că şi infractorii care odinioară
constituiau o problemă pentru autorităţi, au abandonat planurile şi infracţiunile. Doar în Statele Unite şi
în puţine regiuni de pe glob au fost semnalate creşteri ale infracţionalităţii. În Republica Moldova
lucrurile au decurs pozitiv. Dincolo de frustrările unora care erau veşnic nemulţumiţi şi înaintea acestei
12
Pandemii, putem constata un alt aspect pozitiv al problemei. Infracţiunile de comercializare şi consum
de droguri au scăzut semnificativ. Limitarea zborurilor şi a căilor de acces terestre spre Republica
Moldova sau spre alte Ţări, a reprezentat o lovitură grupurilor infracţionale organizate. Chiar dacă
pandemia nu a fost stopată, măcar anumite elemente pozitive şi-au simţit apariţia în societate. Mai mult
sau mai puţin, pandemia a transformat conştiinţa colectivă şi conştiinţa de sine a cetăţenilor. Restricţiile
au fost benefice pentru anumite situaţii. Chiar dacă unii dintre cetăţeni au evitat părăsirea domiciliului în
perioada de două săptămâni de izolare, de frica dosarului penal sau a amenzilor, un număr mare de
persoane au fost salvate de la contactarea noului virus. Nimeni nu poate şti la ora actuală câte persoane
sunt infectate şi circulă în spaţiul public. Dacă s-ar cunoaşte o cifră aproximativă am putea asista la
stoparea acestei evoluţii. Cum statele lumii nu sunt încă pregătite să efectueze astfel de cheltuieli de
testare a maselor, situaţia se agravează. Este haos chiar şi dacă unora ni se pare că situaţia este ţinută
sub control. Au fost închise graniţele şi accesul în public al oamenilor restricţionat doar pentru necesităţi
alimentare, medicale şi profesionale. Totuşi, virusul s-a răspândit şi sub presiunile acestor restricţii. De
cealaltă parte a problemei, nu putem considera că toate testările 24 Octavian POP au fost pozitive în
adevăratul sens al cuvântului, sau negative. Unele persoane au fost testate o dată ca fiind pozitive şi de
două ori ca fiind negative. În acest caz aparaturile moderne puse la dispoziţia spitalelor şi a centrelor de
testare nu au putut face faţă întru totul unui virus care suferă mutaţii periodice. Pe lângă incapacităţile
aparaturii de specialitate, sistemul medical se mai confruntă şi cu lipsa speranţei într-un apariţia vaccin
cel puţin în momentul de faţă. Acest lucru se datorează tot mutaţiilor periodice pe care le dovedeşte de
aproape un an de zile acest virus letal. Schimbările sale reprezintă imposibilitatea vreunui consiliu al
medicilor să găsească o cale de vindecare definitivă. Au fost pacienţi care s-au vindecat, iar după o
perioadă de timp au contactat iarăşi virusul. În consecinţă, siguranţa sănătăţii la ora actuală depinde şi
de siguranţa pe care ne-o asumăm fiecare dintre noi. Este o luptă „corp la corp”. Nu toţi medicii au fost
pregătiţi să facă faţă unei asemenea situaţii. Unii au tratat situaţia cu seriozitate şi alţii cu
superficialitate. Au fost destule cadre medicale în lume care s-au îmbolnăvit din cauza naivităţii şi aici în
loc să constatăm o infracţiune împotriva codului penal, constatăm că societatea modernă are un număr
mai mare de martiri din spitale şi centrele medicale. Totuşi, fără medici situaţia ar fi fost mult mai gravă.
Acum concluzionăm că starea actuală a omenirii nu are un parcurs cert în ceea ce priveşte viitorul.
Cazurile sunt în creştere ca şi cum nu ar exista măsurile de restricţie. Se poate observa că cifra
îmbolnăvirilor era mult mai mică în perioada de restricţie totală. Pe 10 mai 2020 erau semnalate 60 de
cazuri de infectări cu noul virus în Republica Moldova, iar pe 10 octombrie 929 de cazuri. Unii ar putea
specula că o vină în toată această evoluţie o are şi relaxarea măsurilor; însă, trebuie să ne gândim şi la
economia Ţării. Dacă nu s-ar fi repornit industria, economiile populaţiei nu ar fi fost suficiente pentru o
vreme îndelungată de supravieţuire. Statul a pierdut enorm de mult din perspectivă economică. Practic,
nu a fost altă alternativă în faţa Criminalitatea în perioada pandemiei „Coronavirus” 25 decimării
naţionale sau a riscului creşterii numărului de îmbolnăviri, decât relaxarea măsurilor de restricţie.
Situaţia este dramatică din toate punctele de vedere: sociale, politice, economice, medicale, juridice şi
de orice alt fel. Specialistul în ştiinţe umaniste şi ştiinţe sociale, Dr. Xanthé Mallett, descria această etapă
fără precedent din viaţa fiecăruia dintre noi: „Covid-19 ne-a scos pe toţi din zonele noastre de confort”.
Lumea reală s-a schimbat radical de la începutul anului 2020 şi fiecare persoană a trecut prin propriile
sale schimbări. Se pare că şi persoanele care înainte de această pandemie erau notorii în diferite
infracţiuni şi-au schimbat comportamentul, l-au abandonat sau şi-au remodelat propria lor viaţă.

2.3 O NOUĂ ERĂ PENTRU TOATE CLASELE SOCIALE

Pentru unii pandemia a fost de bun augur, în schimb ce pentru alţii a fost ca şi o traumă. Pentru
criminologi aceste schimbări pot avea efecte adverse. Dacă până acum logica infractorului era bine
cunoscută şi ani de zile analizată de specialiştii în domeniu, schimbările sociale prin care trece omenirea

13
pot reprezenta o reformă şi în materie de criminalitate. Ceea ce este important pentru noi o reprezintă
faptul de a rămâne ageri şi abili, studiind orice comportament. Apar provocări noi din partea
infractorilor, numai că pe parcurs vor fi descoperite şi strategiile noi de combatere a criminalităţii. Dacă
populaţia globului s-a adaptat la aceste condiţii de restricţie în câteva săptămâni şi criminologii se vor
acomoda cu adoptarea altor strategii. „Era nouă” ne va obliga fără îndoială să dezvoltăm alte principii,
păstrându-le în arhiva cunoştinţelor pe cele din trecut. Pentru a nu avea o societate saturată de
persoane cu probleme psihice generate de stres, anxietate, teamă sau alte anomalii determinate pentru
conştiinţa reflexivă umană de către diferiţi factori, este necesar ca autorităţile să ia în calcul toate
necesităţile fiecărei persoană în parte. Dacă până acum litera codului penal se aplica în măsura 26
impusă, nu văd care ar fi viitorul unui om nevoiaş dar încăpăţânat şi credul în diversiuni, după o
sancţiune exorbitantă. Şi această categorie de oameni îşi are locul şi rolul în societate. Precum spunea şi
specialistul Xanthé Mallett, criminologia de acum trebuie să ţină mai mult cont de sentimentele şi
necesităţile oamenilor. Rigurozitatea în aplicarea normelor de drept civil şi penal în perioada pandemiei
şi-au spus cuvântul. Dacă la început se părea că ieşirea în stradă a forţelor de ordine determină panica în
populaţie, unii aşteptându-se să înceapă un război civil, vedem că aşteptările lor nu s-au mai adeverit.
Totuşi, lumea a înţeles mai mult de frica amenzilor usturătoare că trebuie să se păstreze în siguranţă. Nu
este ceva lăudabil că nu frica de îmbolnăvire i-a ţinut autoizolaţi la domiciliu ci frica de amenzile aplicate
altor persoane; însă, putem să apreciem rezultatele. Foarte puţine persoane şi-au menţinut ambiţiile
până s-au trezit cu dosare penale, fiind posesori ai virusului şi transmiţători inconştienţi în acelaşi timp.
În rest, societatea ne-a dovedit că este pregătită să coopereze. Criminologia rămâne o disciplină care a
salvat omenirea de la diferite tragedii. Datorită felului în care medicii s-au reorganizat şi datorită unei
reforme consistente în aplicarea legilor Statului, pandemia nu va avea nici o şansă să dureze mai mult de
încă două anotimpuri.
III. INFRACȚIUNI ASUPRA PATRIMONIULUI PERSOANEI
3.1 Furtul
Fiind cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri, furtul constituie și astăzi forma cea mai tipică și,
totodată, cea mai frecventă de încălcare a relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu. În șirul infracţiunilor
săvârșite prin sustragere, furtul este cea mai des întâlnită, dar și cel mai puţin periculoasă din punct de
vedere social: făptuitorul tinde să ia bunurile “fără a se întâlni” cu persoana care l-ar putea împiedica s-o
facă. A săvârși sustragerea în alt mod el fie că nu are posibilitatea (nu se pricepe să înșele; nimeni nu i-a
încredinţat bunurile în administrare), fie că nu dorește (de exemplu, să aplice violenţa sau ameninţarea
cu violenţa). Obiectul juridic special al furtului îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra
bunurilor mobile. În cazul furtului săvârșit prin pătrundere în locuinţă sunt vătămate, în mod adiacent,
relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea domiciliului. Obiectul material al furtului îl formează bunurile
care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială și cost
determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la
14
art. 186 din CP al RM are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare
ilegală și gratuită; 2) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv; 3) legătura de
cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile; 4) modul ascuns. Specificul furtului, în
raport cu celelalte infracţiuni săvârșite prin sustragere, constă în modul ascuns (clandestin) de comitere
a faptei. Întrucât, anterior, la analiza elementelor constitutive ale sustragerii, au fost supuse examinării
semnele comune ale laturii obiective a tuturor formelor de sustragere, în cele ce urmează ne vom
îndrepta atenţia asupra modului ascuns de comitere a faptei, care este specific pentru furt. Pentru a
stabili modul ascuns de comitere a faptei de sustragere, este necesar a ține seama atât de criteriul
obiectiv, cât și de criteriul subiectiv. 266 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă Criteriul obiectiv
este prezent atunci când sustragerea este săvârșită: a) în lipsa posesorului sau a oricăror altor persoane
(cea mai des întâlnită ipoteză, când făptuitorul tinde să evite oricare contact vizual cu alte persoane care
l-ar putea împiedica să săvârșească infracţiunea sau să-l demascheze ca martori oculari); b) în prezenţa
altor persoane, dar pe neobservate pentru acestea (în asemenea caz, făptuitorul trebuie să depună mai
multe eforturi, deoarece trebuie să se apropie imperceptibil de victimă sau să ia bunurile în așa mod
încât să rămână neremarcat, sau să se retragă neobservat cu bunurile sustrase); c) în prezenţa altor
persoane, care observă luarea bunurilor, dar care nu conștientizează caracterul infracţional al celor
comise (caz în care fie aceste alte persoane nu cunosc cui aparţin bunurile luate (admiţând că acestea ar
putea să aparţină făptuitorului), fie făptuitorul creează, prin înșelăciune, caracterul aparent legitim al
luării bunurilor, fie făptuitorul profită de situaţia că alte persoane nu sunt în stare să conștientizeze
obiectiv caracterul infracţional al celor comise de el (din cauza vârstei fragede, a ebrietăţii, a somnului, a
bolii psihice ori a unei alte stări specifice în care se află aceste persoane)); d) în prezenţa altor persoane
care urmăresc luarea bunurilor și conștientizează caracterul infracţional al celor comise (urmărind luarea
bunurilor, aceste persoane insuflă încredere făptuitorului că nu-i vor crea impedimente în procesul
săvârșirii sustragerii, în virtutea calităţii de soţ, a relaţiilor de rudenie, a raporturilor afective etc.).
Așadar, criteriul obiectiv este exterior în raport cu făptuitorul, întrucât se caracterizează fie prin lipsa
martorilor oculari ai faptei, fie prin prezenţa altor împrejurări în care cei de faţă la fapta lui nu
conștientizează sau nu au posibilitatea de a conștientiza caracterul infracţional al celor comise, fie aceste
persoane au interesul de a nu-i crea piedici în săvârșirea sustragerii – împrejurări de care profită
făptuitorul. Dar numai criteriul obiectiv este insuficient pentru stabilirea, în cazul furtului, a modului
ascuns de comitere a faptei. Pentru calificarea faptei ca furt, mai este necesară prezenţa criteriului
subiectiv de stabilire a modului ascuns. Acest criteriu se exprimă în convingerea făptuitorului că cele
săvârșite de el rămân neobservate sau neînţelese de către alte persoane, ori că aceste persoane nu-i vor
zădărnici săvârșirea sustragerii. Bineînţeles, concluziile asupra circumstanţei că făptuitorul era convins
de modul ascuns al acţiunii sale trebuie să se bazeze pe anumite premise de ordin obiectiv, iar nu pe
declaraţiile lui neîntemeiate. C a p i t o l u l V I I 267 Decisiv pentru stabilirea modului ascuns de comitere
a furtului este criteriul subiectiv. În context, este necesar a menţiona că, de cele mai dese ori, nu există o
15
coliziune între cele două criterii: făptuitorul nu este observat de cei din jur sau aceștia nu înţeleg
semnificaţia juridică a acţiunii lui, sau, deși înţeleg, cei de faţă nu întreprind nici o măsură de natură a-l
împiedica în realizarea infracţiunii; totodată, făptuitorul are convingerea că nu este observat de nimeni
sau nu este înţeleasă semnificaţia juridică a acţiunii lui, sau că persoanele de faţă nu-i vor crea piedici în
săvârșirea acţiunii date. Există însă și cazuri de coliziune, când cele două criterii nu concordă. Mai precis,
criteriul subiectiv este prezent, iar criteriul obiectiv lipsește. În asemenea cazuri, pentru a califica fapta
ca furt, va fi suficientă prezenţa criteriului subiectiv. De aceea, în cazul în care făptuitorul consideră că
săvârșește sustragerea pe ascuns, iar, în realitate, acţiunea de luare i-a fost observată sau înţeleasă
adecvat de alte persoane, nu există temeiuri de a-i califica fapta ca sustragere deschisă. Aceasta
deoarece făptuitorul, ținând seama de circumstanţele concrete, nu a conștientizat faptul descoperirii
sale și considera că acţionează pe ascuns. Dimpotrivă, sustragerea nu este ascunsă atunci când
făptuitorul este convins că acţiunile lui sunt evidente pentru cei din jur, deși în realitate ele au rămas
neobservate sau nu le-a fost înţeleasă semnificaţia juridică. Este necesar de menţionat că prioritatea
criteriului subiectiv nu trebuie să ducă la ideea că celălalt criteriu – cel obiectiv – nu prezintă nici o
relevanţă semnificativă. Or, convingerea subiectivă a făptuitorului de modul ascuns al acţiunilor sale
trebuie să se bazeze pe anumite premise de ordin obiectiv. În legătură cu aceasta, modul ascuns al
sustragerii sub formă de furt apare în virtutea condiţiilor obiectiv formate sau se creează și se asigură
prin eforturile făptuitorului însuși sau ale altor participanţi la furt. Întrucât modul ascuns al sustragerii
este un semn obligatoriu al laturii obiective a furtului, persoana care asigură modul ascuns al sustragerii
(de exemplu, cel care stă “de pază”) trebuie recunoscută coautor al infracţiunii de furt, și nu complice al
acesteia. În practică sunt cunoscute și situaţii când persoana care încearcă să săvârșească sustragerea pe
ascuns e surprinsă la locul faptei, nereușindu-i până la capăt acţiunea de luare (de exemplu, au apărut
pe neașteptate careva persoane străine sau a revenit stăpânul locuinţei, pentru a-și lua bunul uitat etc.).
Care trebuie să fie calificarea în asemenea situaţii? În funcţie de posibilul comportament ulterior al
făptuitorului, pot fi specificate patru răspunsuri la întrebarea de mai sus: 268 D R E P T P E N A L . PA R T
E A S P E C I A L Ă 1) dacă făptuitorul înţelege că a fost descoperit, încetează realizarea sustragerii și
încearcă să fugă, abandonând bunurile, atunci cele comise formează tentativa de furt (art. 27 și art. 186
din CP al RM); 2) dacă, în pofida faptului că a fost surprins în procesul sustragerii neconsumate,
făptuitorul continuă realizarea sustragerii, atunci sustragerea începută ca furt se transformă în jaf (art.
187 din CP al RM); implicit, intenţia iniţială (de a săvârși furtul) se transformă în intenţia supravenită (de
a săvârși jaful); 3) în cazul în care făptuitorul, întâmpinând rezistenţă, aplică violenţă faţă de persoana
care încearcă să împiedice luarea bunurilor sau să le reţină nemijlocit după deposedare, atunci fapta se
califică fie ca jaf cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu
ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe (lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP al RM), fie ca tâlhărie
(art. 188 din CP al RM); 4) dacă făptuitorul aplică violenţa sau ameninţă cu aplicarea violenţei după
consumarea furtului, având scopul de a scăpa de urmărire sau de a evita reţinerea sa, atunci fapta nu
16
mai poate constitui jaf sau tâlhărie. În această ipostază, cele săvârșite formează concurs real între
infracţiunea de furt și, în funcție de gradul de violenţă sau de caracterul ameninţării cu violenţa, una din
infracţiunile prevăzute la art. 145, 151-155 din CP al RM etc. În acest fel, putem susţine că violenţa (sau
ameninţarea cu violenţa) poate fi legată, într-un fel sau altul, de furt sau de tentativa de furt. Însă, în nici
un caz, violenţa (sau ameninţarea cu violenţa) nu poate să constituie acţiunea adiacentă (ajutătoare) din
cadrul faptei prejudiciabile în contextul furtului. Infracţiunea de furt este o infracţiune materială. Ea se
consideră consumată din momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a
dispune de bunurile altuia la propria sa dorinţă. Latura subiectivă a faptei incriminate la art. 186 din CP
al RM se manifestă, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea,
obligatoriu pentru calificarea faptei este stabilirea scopului de cupiditate (profit). Subiectul infracţiunii
de furt este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 14
ani.
3.2 Jaful

În cazul infracţiunii de jaf, modul deschis al sustragerii nu doar sporește obiectiv pericolul social al
acestei infracţiuni, dar mărturisește și despre periculozitatea socială mai mare a făptuitorului. Or, în
acest caz, făptuitorul ignorează prezenţa altor persoane și, implicit, sfidează riscul de a fi descoperit și
reţinut. Spre deosebire de făptuitorul furtului, cel al jafului se bizuie nu pe absenţa martorilor oculari sau
pe necunoașterea de către aceștia a caracterului faptei, ci pe cu totul alte împrejurări: fizicul slab al
victimei (în majoritatea cazurilor, victime ale jafului sunt femeile, iar făptuitori – bărbaţii); caracterul
inopinat și impertinent al acţiunilor sale; dezorientarea, surprinderea și șovăiala martorilor oculari;
teama martorilor oculari de o eventuală aplicare a violenţei; dispariţia rapidă a făptuitorului de la locul
infracţiunii etc. Toate acestea justifică tratamentul mai aspru aplicat pentru jaf, în comparaţie cu cel
aplicat pentru furt. Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 187 din CP al RM corespunde,
în majoritatea cazurilor, cu obiectul juridic special al furtului: relaţiile sociale cu privire la posesia asupra
bunurilor mobile. Excepţie constituie cazul acţiunii agravantei specifice a jafului de la lit. e) din alin. (2) al
art. 187 din CP al RM. În cazul dat, jaful adoptă forma unei infracţiuni complexe. De aceea, și obiectul
juridic special devine complex: obiectul juridic principal al faptei prevăzute la lit. e) din alin. (2) al art.
187 din CP al RM îl formează relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile; obiectul
juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală a persoanei (în cazul
aplicării violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei) sau libertatea morală a persoanei
(în cazul ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe). Așadar, în ipoteza examinată, obiectul juridic
secundar al jafului are un caracter alternativ, care se datorează caracterului alternativ al acţiunii
adiacente din cuprinsul faptei de la lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP al RM. În situaţia jafului săvârșit
prin pătrundere în locuinţă, ca obiect juridic secundar apar relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea
domiciliului. Când nu se referă la fapta de la lit. e) din alin. (2) al art.187 din CP al RM, obiectul material
17
al jafului se caracterizează prin aceleași trăsături ca și obiectul material al furtului: bunurile care au o
existenţă materială sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind
bunuri mobile și străine pentru făptuitor. În cazul faptei ce formează excepţia nominalizată supra,
obiectul material al jafului are un caracter complex: obiectul material principal coincide cu obiectul
material al furtului; obiectul material secundar (în cazul aplicării violenţei nepericuloase pentru viaţa sau
sănătatea persoanei, nu și în cazul ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe) îl formează corpul
persoanei. 270 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă Latura obiectivă a infracţiunii de jaf are
următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală și gratuită, 2)
urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre
fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile; 4) modul deschis. În afară de ultimul semn al laturii
obiective, toate celelalte au fost examinate cu prilejul analizei laturii obiective a sustragerii. Trăsătura de
bază care deosebește jaful de furt este modul deschis de comitere a sustragerii. Ca și furtul, sustragerea
sub formă de jaf are loc dacă sunt întrunite criteriul obiectiv și criteriul subiectiv. Însă conţinutul acestor
criterii este altul decât în cazul furtului: criteriul obiectiv se exprimă în aceea că acţiunea de luare se
realizează în prezenţa posesorului bunurilor luate sau a altor persoane care conștientizează semnificaţia
juridică a celor comise, fără a face parte din categoria de persoane care insuflă încredere făptuitorului că
nu-i vor crea impedimente în procesul realizării sustragerii; criteriul subiectiv se exprimă în convingerea
făptuitorului, bazată pe premise obiective, că el acţionează în mod manifest (vădit) pentru cei din jur,
care percep semnificaţia juridică a faptei lui, fără a face parte din rândul persoanelor de încredere, care
nu-i pot crea piedici în realizarea sustragerii. Dacă persoanele care insuflau încredere făptuitorului că nu-
l vor împiedica să comită sustragerea (soţ, rudă, alte persoane apropiate) totuși au întreprins măsuri
pentru a împiedica sustragerea, cele comise nu pot fi considerate furt, ci trebuie calificate ca jaf. Dacă
persoanele făcând parte din categoria nominalizată nu și-au manifestat în nici un fel atitudinea negativă
faţă de sustragerea comisă, până la consumarea acesteia, după care l-au denunţat pe făptuitor, cele
comise nu-și schimbă caracterul de sustragere pe ascuns. În cazul coliziunii între cele două criterii –
criteriul obiectiv și criteriul subiectiv – prioritate are, ca și în situaţia furtului, criteriul subiectiv. Astfel,
sustragerea nu va fi calificată ca furt, ci ca jaf, dacă făptuitorul este convins că acţiunea de luare, pe care
o realizează, este vădită pentru alte persoane, deși această acţiune a rămas neobservată sau neînţeleasă
adecvat de acestea. Infracţiunea de jaf este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din
momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altuia la
propria sa dorinţă. Dacă persoana care a încercat să săvârșească sustragerea pe ascuns, a fost surprinsă
la locul faptei și nu a reușit să intre în stăpânirea bunurilor, iar bunurile date i-au fost luate înapoi
(nemijlocit la locul faptei, în timpul altercaţiei pentru reţinerea bunurilor), cele comise urmează a fi
calificate ca tentativă de jaf (art. 27 și art. 187 din CP al RM). C a p i t o l u l V I I 271 Latura subiectivă a
infracţiunii de jaf se manifestă, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificare,
este obligatorie stabilirea scopului special – a scopului de cupiditate (profit). Subiectul faptei
18
infracţionale analizate este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a
împlinit vârsta de 14 ani. În cele ce urmează va fi supusă examinării singura circumstanţă agravantă
specifică jafului, care nu este întâlnită în cazul celorlalte infracţiuni săvârșite prin sustragere: “cu
aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei
asemenea violenţe” (lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP al RM). Astfel, prin “violenţa nepericuloasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei” se înţelege fie cauzarea intenţionată a leziunii corporale, care nu
a avut drept urmare o dereglare de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a
capacităţii de muncă, fie aplicarea intenţionată a loviturilor sau săvârșirea altor acţiuni violente care au
cauzat o durere fizică, dacă acestea nu au creat pericol pentru viaţa sau sănătatea victimei. Prin “alte
acţiuni violente” (ca formă de manifestare a violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei) se înţelege doborârea victimei de pe picioare, răsucirea mâinilor ei sau alte asemenea acţiuni
care au cauzat o durere fizică. În ce privește limitarea libertăţii victimei, această acţiune nu poate intra
sub incidenţa noţiunii “alte acţiuni violente”. Astfel, în cazul legării mâinilor sau picioarelor ori al folosirii
mijloacelor de imobilizare a victimei, dacă limitarea libertăţii a fost însoţită de atingerea adusă
integrităţii corporale a victimei, cele comise trebuie calificate conform art.187 (cu excepţia lit.e) alin.(2))
și art.166 din CP al RM. În acest caz, aplicând violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei, făptuitorul urmărește scopul proxim de a priva această persoană de libertate, iar privaţiunea
ilegală de libertate depășește latura obiectivă a jafului. În cazul modalităţii agravate a jafului de la lit.e)
alin. (2) art. 187 din CP al RM, violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe îndeplinește, în cadrul faptei prejudiciabile, rolul de
acţiune adiacentă. Nu contează când a fost săvârșită acţiunea adiacentă – până la deposedarea de
bunuri, concomitent cu aceasta sau nemijlocit după deposedare (dar până la consumarea sustragerii).
Este important ca în toate aceste ipoteze acţiunea adiacentă să fie săvârșită în scopul de a facilita
săvârșirea acţiunii principale – sustragerii – sau de a reţine la făptuitor bunurile de care a fost
deposedată victima. Realizarea scopurilor date se poate exprima prin preîntâm pina rea rezistenţei
posibile din partea victimei sau prin suprimarea ori înfrângerea rezistenţei care a început să fie opusă.
272 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă Interpretarea corectă a scopului violenţei nepericuloase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei, care însoţește jaful, permite soluţionarea justă a calificării
cazurilor de sustragere deschisă, care este săvârșită pe calea metodei denumite convenţional “salt”. În
asemenea cazuri, făptuitorul, contând pe caracterul neașteptat al acţiunilor sale pentru cei din jur,
precum și pe reacţia lor întârziată, smulge din mâini o geantă, smucește de pe cap o cușmă sau comite
alte asemenea acţiuni, după care se retrage de la locul faptei. În astfel de cazuri, victimei îi poate fi
cauzată – din imprudenţă – o durere fizică sau o leziune corporală minoră. Deoarece făptuitorul nu
dorește și nici nu admite survenirea acestor urmări prejudiciabile, având scopul tocmai să evite aplicarea
violenţei, cele comise de el trebuie calificate conform art. 187 din CP al RM, însă fără a apela la
prevederile de la lit. e) a alin. (2) din această normă. Alta este calificarea atunci când eforturile
19
făptuitorului sunt îndreptate spre: smulgerea cerceilor din urechi (ceea ce duce la ruperea lobului
urechii), scoaterea inelului de pe deget (ceea ce duce la vătămarea falangei), smucirea lanţului de la gât
(ceea ce duce la excorierea pielii gâtului) etc. În astfel de situaţii, făptuitorul, chiar dacă nu dorește, cel
puţin admite posibilitatea cauzării atingerii integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei. În funcţie de
urmările prejudiciabile concrete produse, cele comise trebuie calificate potrivit lit. e) din alin. (2) al art.
187 sau art. 188 din CP al RM. În cazul modalităţii agravate de la lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP al
RM, acţiunea adiacentă se poate exprima și în ameninţarea cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru
viaţa sau sănătatea persoanei. În ipoteza dată, făptuitorul efectuează un act de natură să inspire victimei
temerea că faţă de ea va fi aplicată – în mod real și imediat – violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau
sănătatea ei, fapt care o pune în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista
constrângerii. Ameninţarea cu care este însoţită sustragerea poate avea un caracter nedeterminat
(neconcretizat). Cu alte cuvinte, din vorbele, gesturile, mimica sau acţiunile de alt gen ale făptuitorului
nu poate fi formată o concluzie certă privind gradul de violenţă – nepericuloasă sau periculoasă pentru
viaţă sau sănătate – cu care se ameninţă. Întrucât orice incertitudini, legate de calificare, trebuie tratate
în folosul făptuitorului (conform principiului in dubio pro reo), cele comise nu pot fi recunoscute ca
tâlhărie, ci ca jaf. Pentru a exclude astfel de incertitudini, trebuie analizate meticulos toate
circumstanţele cazului: caracterul ameninţării; caracteristicile obiectelor cu care ameninţa făptuitorul;
locul și timpul săvârșirii infracţiunii; numărul făptuitorilor și numărul victimelor etc. Totodată, este
necesar a lua în considerație C a p i t o l u l V I I 273 nu doar percepţia subiectivă de către victimă a celor
comise, dar și orientarea intenţiei făptuitorului.
3.3 Tîlhăria

Tâlhăria este considerată, pe bună dreptate, cea mai periculoasă infracţiune săvârșită prin sustragere și
una dintre cele mai periculoase infracţiuni în genere. Tratamentul sancţionator pe măsură se justifică
întru totul, de vreme ce luarea bunurilor altuia se dorește a fi realizată nu pe orice cale, ci tocmai pe
calea agresării persoanei, agresare care comportă un real pericol pentru viaţa sau sănătatea acesteia.
Deși atât furtul sau jaful, cât și violenţa sau ameninţarea cu violenţa, sunt incriminate distinct, totuși,
atunci când violenţa sau ameninţarea cu violenţa având intensitatea corespunzătoare au fost aplicate în
vederea comiterii sustragerii, între sustragere (de regulă, sub formă de infracţiune fapt tentat) și
violenţă sau ameninţarea cu violenţă există o strânsă conexiune. Tocmai aceasta l-a impulsionat pe
legiuitor să alcătuiască din aceste două acte de conduită de sine stătătoare o unitate infracţională.
Evident, această unitate infracţională a coagulat pericolul social al infracţiunilor absorbite, devansând
mult în acest sens infracţiunile date. Caracterul complex al faptei prejudiciabile în contextul tâlhăriei are
ca efect caracterul complex al obiectului juridic special al tâlhăriei. Astfel, obiectul juridic principal al
acestei infracţiuni îl constituie, ca și în cazul obiectului juridic special al furtului și jafului, relaţiile sociale
cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. În cazul aplicării violenţei periculoase pentru viaţa sau
20
sănătatea persoanei agresate, obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la
sănătatea persoanei. Precizăm că, spre deosebire de tâlhăria incriminată în legea penală română,
tâlhăria prevăzută la art. 188 din CP al RM nu poate avea ca obiect juridic secundar relaţiile sociale cu
privire la viaţa persoanei. În sfârșit, în situaţia ameninţării cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate, obiectul juridic secundar este format din relaţiile sociale cu privire la
libertatea morală a persoanei. În ipoteza tâlhăriei săvârșite prin pătrundere în locuinţă, obiectul juridic
secundar îl formează și relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea domiciliului. Complexitatea faptei
prejudiciabile în contextul tâlhăriei se răsfrânge și asupra obiectului material al tâlhăriei. Astfel, obiectul
material principal este constituit din bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca
omului, dispun de valoare materială și cost determinat. Obiectul material secundar al tâlhăriei (în cazul
în care este aplicată violenţa periculoasă pentru 274 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă viaţa
sau sănătatea persoanei agresate, nu și ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe) îl formează
corpul persoanei. Latura obiectivă a tâlhăriei are următoarea structură: a) acţiunea principală care se
exprimă în sustragere (sub forma infracţiunii fapt tentat); b) acţiunea adiacentă care constă în atacul
săvârșit asupra unei persoane, care este însoţit în mod alternativ de: 1) violenţa periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate; 2) ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. După cum
rezultă din dispoziţia art. 188 din CP al RM, atacul asupra victimei este săvârșit în scopul sustragerii.
Deci, o dată cu săvârșirea atacului, începe realizarea scopului de sustragere. Realizarea acestui scop nu
poate avea loc decât prin luarea ilegală și gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia. Însă, pentru
calificarea tâlhăriei, nu se cere ca acţiunea de luare să fi avut loc în întregime. Este suficient ca doar să
înceapă executarea ei. Gradul de executare a acţiunii date (victima încă nu a fost deposedată; victima a
fost deposedată; victima a fost imposedată) contează la individualizarea pedepsei, nu și la calificarea
faptei. De aceea, sustragerea consumată, realizată în contextul tâlhăriei, nu necesită o calificare
suplimentară. În continuare, ne vom concentra atenţia asupra analizei acţiunii adiacente din cadrul
tâlhăriei. Componenta indispensabilă a acţiunii adiacente este atacul asupra unei persoane. Prin “atac”
se înţelege acţiunea agresivă a făptuitorului, surprinzătoare pentru victimă, care este însoţită de violenţa
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe. După cum se poate observa din această definiţie, în contextul tâlhăriei, noţiunea de
atac dobândește semnificaţie juridică numai în corelaţie cu noţiunile “violenţa periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate” și “ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau
sănătatea persoanei agresate”. Cu alte cuvinte, tâlhăria presupune nu oricare violenţă periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate (nu oricare ameninţare cu aplicarea unei asemenea
violenţe), ci doar acea care este legată de atac asupra unei persoane. De aceea, aducerea victimei în
stare de neputinţă de a se apăra ori de a-și exprima voinţa nu poate fi privită ca modalitate de realizare
a laturii obiective a tâlhăriei. Din moment ce în astfel de cazuri nu există o persoană agresată (cerinţă
definitorie pentru caracterizarea victimei tâlhăriei), introducerea în organismul victimei a substanţelor
21
cu efecte puternice, toxice sau euforizante, periculoase pentru viaţa sau sănătatea ei, în scopul aducerii
acesteia, prin astfel de procedeu, în starea de neputinţă de a se apăra sau de a-și exprima voinţa,
însoţită de scopul sustragerii, nu poate fi calificată ca tâlhărie. În funcție de circumstanţele concrete ale
cazului, cele comise trebuie calificate ca furt sau C a p i t o l u l V I I 275 jaf (cu sau fără trimitere la
prevederea de la art. 27 din CP al RM), în concurs cu infracţiunea de la art. 151, 152 sau de la art. 153
din CP al RM. După cum a fost specificat, atacul asupra unei persoane trebuie să fie însoţit de oricare din
următoarele două componente alternative ale acţiunii adiacente: 1) violenţa periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate; 2) amenin ţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Prin “violenţă
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate” se înţelege aplicarea intenţionată a violenţei
care s-a soldat cu vătămarea gravă, medie sau ușoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori care,
deși nu a cauzat aceste urmări prejudiciabile, constituie la momentul aplicării ei, datorită metodei de
operare, un pericol real pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate. Este necesar a preciza că, dacă
violenţa din cadrul tâlhăriei a dus la vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se aplică
prevederea de la lit. c) din alin. (3) al art. 188 din CP al RM. În ce privește partea finală a definiţiei
noţiunii – “violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate”, putem observa că sub
incidenţa acestei noţiuni se află și cazurile de aplicare intenţionată a violenţei care constituie, la
momentul aplicării ei, datorită metodei de operare, un pericol real pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate (deși această violenţă nu s-a soldat cu vătămarea gravă, medie sau ușoară a integrităţii
corporale sau a sănătăţii). Aici se au în vedere cazurile de: compresiune a gâtului victimei cu mâinile sau
cu ajutorul unui șnur, de ţinere îndelungată a capului victimei sub apă, de îmbrăcare pe capul victimei a
unei pungi de polietilenă, de aruncare a victimei de la înălţime ori dintr-un mijloc de transport aflat în
mișcare etc. Prin “ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate” se înţelege efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că va
fi supusă, în mod real și imediat, violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea ei, act care o pune în
situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii. La calificare, nu are
relevanţă forma exteriorizării ameninţării. De cele mai multe ori, ea se exprimă prin cuvinte, dar nu se
exclude nici exteriorizarea prin gesturi sau acţiuni concludente (pe baza cărora se poate trage o
concluzie). Este important ca ameninţarea, expusă într-o formă evident clară victimei, să fie percepută
de aceasta ca fiind reală și imediată. În virtutea acestui fapt, ameninţarea trebuie să creeze convingerea
că, în caz dacă făptuitorul, în timpul săvârșirii infracţiunii, va întâmpina careva rezistenţă din partea
victimei, ameninţarea va fi realizată de îndată. De regulă, în cazul tâlhăriei, ameninţarea cu aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate poartă un caracter determinat 276
D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă (concretizat) și se exteriorizează într-o formă a cărei
semnificaţie este absolut evidentă și univocă pentru victimă. Dar ameninţarea poate avea și un caracter
nedeterminat (neconcretizat), fiind exteriorizată în așa mod, încât poate fi interpretată de victimă în mai
multe feluri. Dacă din circumstanţele concrete ale faptei rezultă că făptuitorul, care urmărește scopul
22
sustragerii, nu tinde să-și realizeze ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau
sănătate, totodată lipsind condiţiile obiective, propice înfăptuirii acestei ameninţări, deși ameninţarea a
luat cea mai intimidantă formă posibilă, făptuitorul trebuie să răspundă nu pentru tâlhărie, ci pentru jaf.
O astfel de ameninţare, având un caracter doar imaginar, nu creează un pericol real pentru viaţa sau
sănătatea victimei, deci nu poate intra sub incidenţa prevederii de la art. 188 din CP al RM. Acest gen de
ameninţare este suficient numai pentru a constrânge victima să transmită bunurile către făptuitor, dar
este insuficient pentru a exista componenţa de tâlhărie, în sensul pericolului real pentru viaţă sau
sănătate. Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul
săvârșirii atacului asupra unei persoane, care este însoţit de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Conform
regulii generale, survenirea prejudiciului patrimonial efectiv nu contează la calificarea tâlhăriei. Excepţie
constituie situaţiile când, prin tâlhărie, sunt cauzate daune în proporţii considerabile (lit. f) din alin. (2) al
art. 188 din CP al RM) sau când valoarea bunurilor sustrase se cifrează în proporţii mari sau deosebit de
mari (art. 195 din CP al RM). Latura subiectivă a faptei incriminate la art. 188 din CP al RM se manifestă,
în primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificare, este obligatorie stabilirea
scopului special – de sustragere, prin care se exprimă scopul de cupiditate. Fapta nu va putea fi calificată
în conformitate cu art. 188 din CP al RM, dacă scopul de sustragere a apărut la făptuitor deja după
aplicarea violenţei sau a ameninţării corespunzătoare. În această ipoteză, cele comise trebuie calificate
prin concurs: furt sau jaf și infracţiunea prevăzută la art. 151, 152 sau 153, ori la art. 155 din CP al RM.
Subiectul infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii
a împlinit vârsta de 14 ani. În cele ce urmează vor fi supuse analizei modalităţile agravante specifice ale
tâlhăriei de la lit. e) din alin. (2) și de la lit. c) și d) din alin. (3) ale art. 188 din CP al RM. C a p i t o l u l V I I
277 Tâlhăria săvârșită cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă (lit. e) din alin.
(2) al art. 188 din CP al RM). Prin “aplicarea, în cadrul tâlhăriei, a armei sau a altor obiecte folosite în
calitate de armă”, se are în vedere utilizarea acestor mijloace în procesul săvârșirii tâlhăriei, în vederea
sporirii gradului de intensitate a 1) violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate;
2) ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe. În primul caz, o astfel de aplicare se poate exprima
în influenţarea sau în încercarea de a influenţa, cu ajutorul armei sau al obiectelor folosite în calitate de
armă, asupra sferei fizice a organismului victimei, sub formă de aplicare a loviturilor cu arma albă, de
tragere a unui foc din arma de foc etc. În cel de-al doilea caz, o astfel de aplicare constă în influenţarea
exercitată asupra sferei psihice a victimei, sub formă de provocare a temerii prin demonstrarea armei
sau a altor obiecte folosite în calitate de armă. Potrivit alin. (1) al art. 129 din CP al RM, prin “arme” se
au în vedere instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale. O asemenea
dispoziţie legală se conţine în Legea cu privire la arme: “Arma individuală este un dispozitiv (mijloc
material), destinat (adaptat) prin construcţie și util din punct de vedere tehnic pentru vătămarea unei
persoane, a unui animal, pentru apărarea contra unui atac sau pentru imitarea proprietăţilor sale de
23
luptă”. Armele individuale (sau, pe scurt – armele) pot fi de mai multe ti puri: a) arme de infanterie: de
foc; cu tuburi cu gaze (pneumatice); mecanice; b) arme albe: cu lamă; percutante; balistice; c) arme de
autoapărare: cu gaze toxice neutra li zante; cu aerosol; cu cartușe cu gaze; pulverizatori mecanici;
electrocutante. De asemenea, armele pot fi de fabricaţie industrială sau de fabricaţie artizanală. Oricare
din aceste tipuri de arme pot fi aplicate ca mijloc de săvârșire a infracţiunii prevăzute la art. 188 din CP al
RM. Or, legiuitorul nu a indicat nici o limitare a tipurilor de arme aplicate în cadrul infracţiunii de
tâlhărie. Este important ca raportul de expertiză criminalistică să confirme că obiectul aplicat în cadrul
tâlhăriei reprezintă sau nu o armă. În prezenţa unor temeiuri legale, acţiunile persoanei care a aplicat
arma în procesul comiterii tâlhăriei trebuie calificate suplimentar conform art. 290 din CP al RM. În
procesul calificării faptei pot să apară îndoieli în privinţa capacităţii armelor cu tuburi cu gaze
(pneumatice), a armelor cu gaze toxice neutralizante, a armelor cu cartușe cu gaze, a armelor
pulverizatoare mecanice și a armelor electrocutante de a avea calitatea de arme aplicate în cadrul
tâlhăriei. În astfel de cazuri, atitudinea trebuie să fie diferenţiată: aplicarea oricărui tip de arme din cele
menţionate mai sus se va califica potrivit lit. e) din alin. (2) al art. 188 din CP al RM numai dacă instanţa
judecătorească va stabili că ele, 278 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă în împrejurările
concrete în care au fost aplicate, au prezentat pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate.
Dacă nu a existat un astfel de pericol, cele săvârșite trebuie calificate ca jaf. Aceluiași criteriu – pericolul
pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate – trebuie să corespundă obiectele folosite în calitate de
armă, obiecte ce au o altă destinaţie decât cea de vătămare a unei persoane, a unui animal, ori de
apărare contra unui atac sau pentru imitarea proprietăţilor sale de luptă, deși acestea, după calităţile lor
obiective, dispun de anumite capacităţi de vulnerare, astfel încât să poată fi utile anume în calitate de
armă (briceag, topor, rangă, bâtă etc.). Acţiunile persoanei, care săvârșește atacul în scopul sustragerii
cu folosirea unor câini sau a altor animale prezentând pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori cu amenin ţa rea aplicării unei asemenea violenţe, trebuie calificate, ţinându-se cont de
circumstanţele concrete ale cauzei, conform lit. e) din alin. (2) al art. 188 din CP al RM. Aplicarea, în
cadrul tâlhăriei, a unei arme inutilizabile sau defectate (acest fapt fiind cunoscut făptuitorului) ori a unei
machete (imitaţii) de armă, ori a unui obiect asemănător cu arma, nu formează, de regulă, circumstanţa
agravantă prevăzută la lit. e) din alin. (2) al art. 188 din CP al RM. Din moment ce victima tâlhăriei
percepe arma inutilizabilă sau imitaţia de armă ca pe o armă reală, în stare să-i prejudicieze viaţa sau
sănătatea, fapta trebuie calificată ca tâlhărie, nu ca jaf. Însă această faptă nu poate fi recunoscută ca
tâlhărie săvârșită cu aplicarea armei. Totodată, dacă cu ajutorul obiectelor nominalizate se cauzează
violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea victimei (de exemplu, victima este lovită în tâmpla
capului cu patul de oţel al unui pistol defectat sau cu macheta de plumb a unui pistol etc.), aceasta
poate forma tâlhăria săvârșită cu aplicarea altor obiecte folosite în calitate de armă. Este unica excepţie
de la regula specificată mai sus. Tâlhăria săvârșită cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii (lit. c) din alin. (3) al art. 188 din CP al RM). Circumstanţa agravantă analizată operează în
24
cazurile în care a fost săvârșită vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în
scopul de a facilita comiterea sustragerii sau în procesul deposedării bunurilor prin înfrân gerea
rezistenţei victimei, sau nemijlocit după deposedarea bunurilor în vederea reţinerii lor. În temeiul
prevederilor art. 188 din CP al RM, în cazul săvârșirii faptei de la lit. c) din alin. (3) al art. 188 din CP al
RM, nu este necesară o calificare suplimentară conform art. 151 din CP al RM. Vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă în cazul tâlhăriei, ori lipsirea de viaţă din
imprudenţă, în cazul C a p i t o l u l V I I 279 tâlhăriei, nu dau temei de a califica cele comise potrivit lit. c)
din alin. (3) al art. 188 din CP al RM. În această ipoteză, calificarea trebuie făcută prin concurs: art. 157
sau art. 149 și art. 188 (cu excepţia prevederii de la lit. c) din alin. (3)) din CP al RM. Dacă, în cadrul
tâlhăriei, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a provocat din imprudenţă
decesul victimei, cele săvârșite trebuie calificate conform lit. c) din alin. (3) al art. 188 și art. 149 din CP al
RM. În această ipoteză, ar fi incorect să optăm pentru soluţia calificării potrivit lit. c) din alin. (3) al art.
188 și alin. (4) al art. 151 din CP al RM. O asemenea variantă de calificare ar avea ca efect tragerea
făptuitorului de două ori la răspundere pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii. Iar aceasta ar echivala cu o încălcare flagrantă a principiului înscris la alin. (2) al art. 7 din CP
al RM. Lipsirea intenţionată de viaţă a victimei, în cazul tâlhăriei, depășește limitele laturii obiective a
infracţiunii prevăzute la art. 188 din CP al RM. De aceea, cele săvârșite trebuie calificate prin concurs:
art. 188 și lit. b) din alin. (2) al art. 145 din CP al RM. Aceasta nu exclude ca, la calificarea faptei, să fie
luate în consideraţie și alte posibile circumstanţe agravante, în a căror prezenţă a fost comis omorul
intenţionat (de exemplu, “cu premeditare”, “asupra a două sau mai multor persoane”, “asupra soţului
(soţiei) sau a unei rude apropiate”, “de două sau mai multe persoane”, “cu scopul de a ascunde o altă
infracţiune sau de a înlesni săvârșirea ei” etc. Este de notat că posibilitatea calificării conform art. 188 și
lit. b) din alin. (2) art. 145 din CP al RM se realizează în situaţia când făptuitorul a dorit, în rezultatul
lipsirii victimei de viaţă, să obţină un venit material pe calea luării ilegale și gratuite a bunurilor acesteia,
nu însă să obţină alte avantaje sau foloase patrimoniale sau să se elibereze de careva cheltuieli
materiale. Tâlhăria săvârșită prin schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant (lit. d) din alin.
(3) art. 188 din CP al RM). Caracteristic pentru modalitatea agravată analizată e că acţiunea adiacentă
din cadrul tâlhăriei este săvârșită prin oricare din următoarele patru metode: 1) schin giuire; 2) tortură;
3) tratament inuman; 4) tratament degradant. Prin “schingiuire” trebuie de înţeles acţiunile care
provoacă victimei suferinţe prin privaţiunea de hrană, apă sau căldură ori prin plasarea sau abandonarea
victimei în condiţii nocive pentru viaţă. În sensul Convenţiei ONU împotriva torturii și altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, termenul “tortură” înseamnă orice act prin care unei
persoane i se provoacă, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu
scopul de a obţine de la această 280 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă persoană sau de la o
persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a
25
intimida sau de a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă
de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de
către un agent al autorităţii pub lice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la
instigarea ori cu consim ţă mântul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se
referă la durerea ori suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele. Prin “tratament inuman” trebuie de înţeles orice tratament, altul decât tortura, de
natură să provoace intenţionat grave suferinţe fizice ori psihice, care nu pot fi justificate. Prin
“tratament degradant” trebuie de înţeles orice tratament, altul decât tortura, care umilește în mod
grosolan individul în faţa altora sau îl impune să acţioneze împotriva voinţei și conștiinţei sale, sau este
de natură să producă victimei sentimente de teamă, de inferioritate, de îngrijorare, în stare să o
înjosească și să-i înfrângă rezistenţa fizică și morală.
3.4 Escrocheria
Persoanele care intră în relaţii sociale cu privire la patrimoniu trebuie să manifeste un minim de
promptitudine, pentru ca interesele lor patrimoniale să nu fie încălcate prin anumite manopere
frauduloase. În același timp, în vederea formării, desfășurării și dezvoltării normale a relaţiilor amintite,
este nevoie de o bună-credinţă a participanţilor la ele. Buna-credinţă este o categorie etico-morală. De
aceea, și actele de conduită, care aduc atingere bunei-credinţe – înșelăciunea și abuzul de încredere – se
pot transforma din acte imorale în acte cu relevanţă juridico-penală numai în prezenţa unor anumite
condiţii. Acestea sunt considerentele din care legiuitorul, urmărind obiectivul asigurării unui climat de
credibilitate reciprocă, prevede, în art. 190 din CP al RM, răspunderea nu pentru înșelăciune sau abuz de
încredere, ci pentru dobândirea ilicită (a se citi – sustragerea) a bunurilor altei persoane prin înșelăciune
sau abuz de încredere. Obiectul juridic special al escrocheriei are un caracter complex. Astfel, obiectul
juridic principal al infracţiunii date îl formează relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor
mobile. Obiectul juridic secundar al escrocheriei îl constituie relaţiile sociale cu privire la libertatea
manifestării de voinţă și la minimul necesar de încredere. C a p i t o l u l V I I 281 Dacă escrocheria este
săvârșită în condiţiile agravantei de la lit. d) din alin. (2) al art. 190 din CP al RM, atunci obiectul juridic
secundar cuprinde și relaţiile sociale cu privire la desfășurarea normală a activităţii de serviciu. Obiectul
material al escrocheriei este format din bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca
omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 190 din CP al RM are următoarea structură: 1) fapta
prejudiciabilă constând din două acţiuni: a) acţiunea prin ci pală, care constă în dobândirea ilicită a
bunurilor altei persoane, adică sustragerea lor; b) acţiunea sau inacţiunea adiacentă, care constă, în mod
alternativ, în înșelăciune sau abuz de încredere; 2) urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului
patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile. În
continuare, ne vom referi la acţiunea adiacentă din cadrul laturii obiective a escrocheriei. Remarcând
specificul faptei prejudiciabile în contextul acestei infracţiuni, N.I. Panov menţionează: “Înșelăciunea și
26
abuzul de încredere apar în componenţa escrocheriei în rol de acţiuni adiacente (ajutătoare), care
asigură îndeplinirea acţiunii principale și care sunt incluse în ultima ca elemente asigurătoare”34. Nu
putem sprijini partea finală a acestei opinii: nici înșelăciunea, nici abuzul de încredere nu pot fi incluse ca
elemente asigurătoare în conţinutul sustragerii. Noţiunea de sustragere rămâne aceeași, indiferent de
componenţa de infracţiune în care este utilizată. În rest, ideea exprimată de autorul citat este corectă.
Ea se conţine, în linii generale, în aserţiunea altui doctrinar – V. I. Plohova: “A lua bunurile pe calea
înșelăciunii sau abuzului de încredere este imposibil, deoarece înșelăciunea sau abuzul de încredere
reprezintă influenţări asupra persoanei, nu asupra bunurilor”35. În concluzie: înșelăciunea sau abuzul de
încredere nu constituie metode ale sustragerii. Ele reprezintă modalităţi ale acţiunii adiacente care
subzistă alături de sustragere, privită ca acţiune principală. Având un rol ajutător, recurgerea la
înșelăciune sau la abuz de încredere se produce nu ca un scop în sine, ci în vederea trecerii în sfera
patrimonială a făptuitorului (sau a altor persoane) a bunurilor aparţinând persoanei înșelate sau de a
cărei încredere s-a abuzat. Prin intermediul înșelăciunii sau al abuzului de încredere, făptuitorul exercită
o influenţare psihică asupra conștiinţei și voinţei victimei care, ca și 34 Н. И. Панов, Способ совершения
преступления и уголовная ответственность, Харьков, 1982, с. 35. 35 В. И. Плохова,
Ненасильственные преступления против собственности, СанктПе тербург, Юридический центр
Пресс, 2003, с. 243. 282 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă cum cedând bunurile sale
făptuitorului, presupune în mod eronat că ultimul este îndrituit a le lua. În astfel de situaţii, nu se pune
la îndoială faptul că se lezează libertatea manifestării de voinţă concretizate în facultatea persoanei de a
adopta, în mod nestingherit, decizii privind dispunerea de bunurile care se află în posesia ei. Deși, în
aparenţă, victima își transmite bunurile benevol către făptuitor, aceasta nu este decât o “prezentare
scenică” făcută cu scopul de a demonstra celor din jur (deseori, inclusiv “martorilor oculari” care fac
parte din același grup infracţional) caracterul “legitim” al tranzacţiei efectuate. Care este înţelesul
noţiunilor “înșelăciune” și “abuz de încredere”? Prin “înșelăciune” se înţelege dezinformarea conștientă
a victimei, care constă în prezentarea vădit falsă a realităţii (înșelăciunea activă) sau în trecerea cu
tăcere a realităţii, când are loc ascunderea faptelor și a circumstanţelor care trebuie comunicate în cazul
săvârșirii cu bună-credinţă și în conformitate cu legea a tranzacţiei patrimoniale (înșelăciunea pasivă). La
calificare, nu au importanţă metodele sub care se prezintă înșelăciunea. Aceasta poate fi realizată pe
cale verbală, în scris sau sub forma unor acţiuni (trișarea în jocul de cărţi; amăgirea în “jocul cu
degetarul”; transmiterea, în calitate de contraprestaţie, a unui pachet cu hârtie tăiată, în locul celui cu
bani etc.). Înșelăciunea poate privi diferite circumstanţe, care se referă, în special, la: persoana
făptuitorului sau a altcuiva (este denaturată informaţia despre identitatea acestora, despre calităţile lor
personale etc.); bunurile care formează obiectul material al escrocheriei (este denaturată informaţia
privind cantitatea, mărimea, calitatea bunurilor etc.); acţiuni sau evenimente anumite (de exemplu,
boala, cazul asigurat, câștigarea potului într-o loterie etc.); promisiuni (când făptuitorul ia de la victimă
banii, angajându-se să presteze un anumit serviciu, să execute o lucrare, când ia bunuri în chirie,
27
promiţându-i că le va întoarce, sau ia bani cu împrumut etc., cu toate că, de facto, nu are intenţia să
execute lucrarea, să presteze serviciul, să întoarcă bunurile închiriate sau să stingă datoria) etc. Deseori
înșelăciunea se prezintă sub formă de oferire victimei a unor documente false. Este necesar a menţiona
că sustragerea în rezultatul folosirii de către făptuitor a documentului, falsificat anterior de o altă
persoană, urmează a fi calificată numai conform art. 190 din CP al RM. În acest caz, nu este necesară
calificarea suplimentară potrivit art. 361 din CP al RM, deoarece, în temeiul prevederilor art. 118 din CP
al RM, prezentarea unor astfel de documente apare ca o varietate a înșelăciunii, deci și a componenţei
de escrocherie. În același timp, falsificarea unor astfel de documente, urmată de folosirea lor de către
falsificator în vederea sustragerii bunurilor, trebuie calificată în con- C a p i t o l u l V I I 283 formitate cu
art. 190 și art. 361 din CP al RM. Or, falsificarea documentelor depășește limitele laturii obiective a
escrocheriei. Cea de-a doua modalitate sub care se înfăţișează acţiunea adiacentă în cazul escrocheriei,
mult mai puţin răspândită, este abuzul de încredere. În această ipoteză, făptuitorul exploatează
raporturile de încredere care s-au stabilit între el și victimă. Ultima este, de regulă, proprietarul sau
administratorul unei anumite mase patrimoniale (fondatorul, directorul general sau alt conducător al
unei întreprinderi). De regulă, raporturile de încredere decurg din încheierea unor convenţii de drept
civil (mandat, depozit, asigurare, comision, administrare fiduciară etc.) sau din alte fapte juridice. În alte
cazuri, aceste raporturi se creează pe fondul atitudinii de colegialitate, prietenie, afecţiune între
făptuitor și victimă, atitudine care, de multe ori, este artificial creată și susţinută timp îndelungat, prin
eforturile făptuitorului. Este necesar a menţiona că cele două modalităţi ale acţiunii adiacente –
înșelăciunea și abuzul de încredere – se completează reciproc în procesul comiterii escrocheriei. Deși au,
incontestabil, un caracter de sine stătător, înșelăciunea și abuzul de încredere sunt legate strâns una de
cealaltă, astfel încât, în practică, în majoritatea cazurilor este destul de dificil a trasa o linie de demarcare
între ele. La calificare nu au relevanţă mijloacele care au fost utilizate pentru săvârșirea escrocheriei:
documente sau instrumente de măsurat false; uniforma specială sau alte însemne de apartenenţă la un
anumit rol social; computerul etc. Important este de a stabili că aceste mijloace au fost folosite pentru
sustragere, și nu pentru facilitarea accesului la bunurile respective, nici pentru crearea unor condiţii
întru luarea ulterioară a bunurilor pe altă cale. Escrocheria este o infracţiune materială. Ea se consideră
consumată din momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de
bunurile altuia la propria sa dorinţă. Latura subiectivă a infracţiunii analizate se manifestă, în primul
rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, la calificarea faptei este obligatorie
stabilirea scopului special – a scopului de cupiditate (profit). Primirea bunurilor cu condiţia îndeplinirii
unui angajament poate fi calificată ca escrocherie doar în cazul în care făptuitorul, încă la momentul
intrării în stăpânire asupra acestor bunuri, urmărea scopul de a le sustrage, și nu avea intenţia să-și
onoreze angajamentul asumat. Alături de alte circumstanţe, intenţia cu privire la sustragere este
demonstrată prin: situaţia financiară extrem de precară a persoanei care își asumă angajamentul la
momentul încheierii tranzacţiei; lipsa de fundamentare economică și caracterul irealizabil al
28
angajamentului asumat; lipsa unei activităţi 284 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă aducătoare
de beneficii, îndreptate spre încasarea mijloacelor bănești necesare onorării angajamentului; achitarea
veniturilor către primii deponenţi din contul banilor depuși de deponenţii ulteriori etc. În special, dacă
tranzacţia de vânzare-cumpărare este grevată de condiţia achitării către vânzător a unei sume
suplimentare, iar cumpărătorul care și-a propus dinainte să nu-și onoreze promisiunea înșală vânzătorul,
imitând prin diverse căi achitarea sumei suplimentare, cele săvârșite trebuie calificate ca escrocherie.
Subiectul infracţiunii date este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a
împlinit vârsta răspunderii penale: 16 ani (pentru fapta de la alineatul (1)) sau 14 ani (pentru fapta de la
alineatele (2) și (3)). În cazul modalităţii agravate prevăzute la lit. d) din alin. (2) al art. 190 din CP al RM,
subiec tul trebuie să aibă o calitate specială: persoană cu funcţie de răspundere sau persoană care
gestionează o organizaţie comercială, obștească sau altă organizaţie nestatală.
3.5 Delapidarea averii străine
În cazul faptei incriminate la art. 191 din CP al RM, încredinţarea, în condiţii de legalitate a bunurilor care
constituie obiectul material al infracţiunii, subiectului delapidării averii străine formează particularitatea
determinantă a acestei fapte infracţionale, ce presupune că subiectul special al acestei forme de
sustragere poate trece în folosul său doar bunurile care i-au fost date în grijă, în expectativa că acel
subiect este demn de încredere. Funcţionarul care săvârșește o astfel de faptă demonstrează lipsa de
respect faţă de legea penală. Datorită calităţii făptuitorului, infracţiunea de delapidare a averii străine
poate fi mai ușor săvârșită și mai greu descoperită, ceea ce-i sporește gradul de pericol social. Săvârșind
delapidarea, făptuitorul nu-și încalcă doar obligaţia de a nu aduce nici o atingere patrimoniului altuia, ci
și obligaţia specială pe care o are în această privinţă tocmai datorită posturii sale de administrator al
acelui patrimoniu. În aceste condiţii, legiuitorul a considerat întemeiată necesitatea apărării penale a
patrimoniului împotriva sustragerii săvârșite chiar de persoana care, în virtutea obligaţiilor pe care și le-a
asumat, deţine bunurile respective în administrarea sa. Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute
la art. 191 din CP al RM este un obiect juridic multiplu. Aceasta deoarece, în cazul delapidării averii
străine, printr-o singură acţiune (iar nu printr-un sistem de acţiuni, ca în cazul infracţiunilor complexe),
se aduce atingere mai multor valori sociale speciale și, implicit, relaţiilor sociale aferente. C a p i t o l u l
V I I 285 Astfel, obiectul juridic principal al infracţiunii analizate îl formează relaţiile sociale cu privire la
posesia asupra bunurilor mobile. Obiectul juridic secundar al delapidării averii străine îl constituie
relaţiile sociale cu privire la executarea corectă a atribuţiilor de administrare în privinţa bunurilor
încredinţate. Dacă delapidarea averii străine este comisă în condiţiile agravantei de la lit. d) din alin. (2)
al art. 191 din CP al RM, atunci obiectul juridic secundar cuprinde și relaţiile sociale cu privire la
desfășurarea normală a activităţii de serviciu. Având în vedere faptul că obiectul juridic principal îl
formează relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile și, ţinând seama de prevederile
de la art.304 din Codul civil, putem susţine că victima delapidării averii străine este posesorul mijlocit,
acesta încredinţând bunurile sale în administrarea făptuitorului care are rolul de posesor nemijlocit.
29
Obiectul material al faptei incriminate la art. 191 din CP al RM îl constituie bunurile care au o existenţă
materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri
mobile și străine pentru făptuitor. În afară de aceste calităţi, comune pentru obiectele materiale ale
tuturor infracţiunilor săvârșite prin sustragere, mai există o calitate specială care este caracteristică
numai pentru obiectul material al delapidării averii străine: bunurile încredinţate de către o altă
persoană în administrarea făptuitorului. Deși bunurile încredinţate în administrarea făptuitorului sunt
străine lui, regimul juridic al acestor bunuri se distinge de regimul juridic al bunurilor care sunt luate de
către făptuitor în cazul altor infracţiuni săvârșite prin sustragere (în special, în cazul furtului).
Încredinţarea bunurilor în sarcina făptuitorului este un act cu semnificaţie juridică de manifestare a
voinţei persoanei, care răspunde următoarelor condiţii: a) creează în sarcina făptuitorului dreptul de a
deţine bunurile respective, precum și atribuţia de a le administra; b) făptuitorului îi revine răspunderea
pentru respectarea regimului de utilizare a bunurilor încredinţate, precum și pentru asigurarea
integrităţii lor; c) nu se face în scopul de a transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor către
făptuitorul care le dobândește. Bunurile pot fi încredinţate în virtutea funcţiei de răspundere a
făptuitorului, a raporturilor contractuale sau a însărcinării speciale din partea persoanei care le
încredinţează. Încredinţarea bunurilor în virtutea raporturilor contractuale poate fi făcută de oricare
subiecte ale dreptului civil, fie ele persoane 286 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă fizice sau
persoane juridice. Încredinţarea bunurilor în celelalte cazuri se face, în principiu, în privinţa bunurilor
persoanelor juridice, în cadrul raporturilor de muncă. Aceste cazuri sunt legate, de regulă, de folosirea
de către făptuitor a situaţiei sale de serviciu, adică presupune existenţa circumstanţelor agravante de la
lit. d) din alin. (2) al art. 191 din CP al RM. Contractele în baza cărora bunurile aparţinând unei persoane
pot fi încredinţate altei persoane sunt contracte de: gaj (cu deposedare); arendă; locaţiune; comodat;
antrepriză; transport de bunuri; expediţie; depozit; depozit bancar; mandat; administrare fiduciară etc.
Latura obiectivă a delapidării averii străine are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă
în acţiunea de însușire ilegală (a se citi – sustragere); 2) urmări prejudiciabile sub forma prejudiciului
patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmări prejudiciabile. În cazul
delapidării averii străine, fapta prejudiciabilă constă în acţiunea de sustragere. În fond, mecanismul
sustragerii este același. Însă, un anumit specific este determinat de particularităţile obiectului material al
infracţiu nii analizate: făptuitorul săvârșește luarea bunurilor ce-i sunt străine, dar care, la moment, se
află în detenţia lui legitimă, profitând de atribuţia lui de a administra aceste bunuri. Nu putem susţine
că, în ipoteza delapidării averii străine, făptuitorul este, în același timp, și subiectul care săvârșește
sustragerea, și posesorul legal al bunurilor împotriva căruia se comite această sustragere. Până la
momentul săvâr șirii infracţiunii, făptuitorul are calitatea de detentor (deţinător) legitim al bunurilor
altuia. Aplicând ideea, specificată la alin. (6) al art. 335 din Codul civil – “posesiunea este precară când
nu se exercită sub nume de proprietar”, s-ar putea afirma că, înainte de a comite delapidarea averii
străine, făptuitorul, deși are puterea materială asupra bunurilor încredinţate, nu are intenţia de a le
30
poseda pentru sine. Este adevărat că, în cazul delapidării averii străine, făptuitorul este persoana căreia
bunurile i-au fost încredinţate în temeiul legii. Însă, ele sunt încredinţate pentru executarea unor
atribuţii strict determinate, nu pentru a fi sustrase. Pentru a săvârși sustragerea și a deveni posesor
ilegal, făptuitorul ia bunurile de la persoana care i le-a încredinţat. Luarea se face de la această
persoană, nu de la făptuitorul însuși (ceea ce este imposibil), prin aceasta aducându-se atingere poziţiei
bunurilor care aparţin de sfera patrimonială a persoanei care a încredinţat bunurile. În cazul dat, prin
trecerea în mod ilicit la pierderi a bunurilor respective, poziţia lor în spaţiu se păstrează, dar se schimbă
atitudinea făptuitorului faţă de aceste bunuri, care intervertește (transformă) detenţia legitimă într-o
stăpânire ilegală. Deși bunurile respective continuă să se afle în același loc, ele nu mai există pentru
persoana care C a p i t o l u l V I I 287 a încredinţat bunurile sale, deoarece sunt trecute prin act la
pierderi, fiind ca și cum distruse din cauza inutilităţii lor. În concluzie, se poate menţiona că făptuitorul ia
bunurile ce i-au fost încredinţate, transformându-se din detentor legitim în pretins proprietar, având
intenţia de a le poseda pentru sine, nu pentru posesorul mijlocit ce i-a încredinţat bunurile. Fapta
incriminată la art. 191 din CP al RM este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din
momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altuia la
propria sa dorinţă. Latura subiectivă a delapidării averii străine se exprimă, în primul rând, în vinovăţie
sub formă de intenţie directă. În afară de aceasta, la calificare este obligatorie stabilirea scopului special
– a scopului de cupiditate (profit). Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la
momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani. În afară de calităţile generale, subiectul
delapidării averii străine trebuie să aibă calitatea specială de administrator. În sensul art. 191 din CP al
RM, prin “administrator” se înţelege persoana care: 1) fără a avea contact direct cu bunurile aparţinând
altei persoane, are dreptul de a da dispoziţii cu privire la primirea, păstrarea sau eliberarea de bunuri
(această ipoteză este valabilă în cazul modalităţii agravate de la lit. d) din alin. (2) al art. 191 din CP al
RM); 2) vine în contact direct cu bunurile altei persoane, datorită atribuţiilor sale legate de primirea,
păstrarea sau eliberarea bunurilor. Dacă sustragerea este comisă de persoane cărora nu li s-au
încredinţat bunurile, dar care au avut acces la bunurile pe care le-au sustras, în legătură cu munca
prestată de ele (hamali, paznici etc.), cele comise urmează a fi calificate ca furt.
3.6 Pungășia
Faptul că legea penală incriminează pungășia mărește mult eficacitatea legii penale în ce privește
apărarea patrimoniului în situaţiile în care se prefigurează doar pericolul vătămării acestuia. Specificul
acestei incriminări constă în aceea că, dacă, spre exemplu, după reţinerea făptuitorului se va constata că
în mâinile acestuia a nimerit o simplă foaie de hârtie, dar, în momentul săvârșirii faptei, acesta urmărea
scopul sustragerii, el trebuie tras la răspundere pentru pungășie (dacă se confirmă și celelalte cerinţe din
dispoziţia art. 192 din CP al RM). Lipsa unor căi extrapenale eficiente de diminuare a fenomenului
cerșetoriei, vagabondajului și a “copiilor străzii” contribuie la proliferarea pungășiilor. În aceste condiţii,
construcţia specifică a componenţei pungășiei, atunci când pentru existenţa ei nu sunt necesare toate
31
condiţiile cerute pentru infracţiunea-tip, răspunde obiectivului de contracarare și prevenire a pungășiei.
288 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă Obiectul juridic special al pungășiei îl constituie relaţiile
sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.
192 din CP al RM îl formează bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului,
dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor. De regulă,
în calitate de obiect material al pungășiei apar banii, titlurile de valoare, bijuteriile, obiectele preţioase
de dimensiuni mici etc. Aceste obiecte pot fi lăsate temporar fără supraveghere, fără a ieși definitiv din
posesia altuia. Astfel, bunul abandonat și bunul găsit nu pot forma obiectul material al pungășiei. Un
document (de exemplu, un buletin de identitate) nu poate forma obiectul material al pungășiei, chiar
atunci când documentul se află în buzunar, în geantă sau în alte obiecte prezente la victimă. Calitatea
specială a documentelor, privite ca obiect material, este factorul care generează un obiect juridic
generic, altul decât relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, și anume – relaţiile sociale cu privire la
autoritatea publică și securitatea de stat. De aceea, acţiunea în scopul sustragerii documentelor altei
persoane, săvârșită în condiţiile sus-menţionate, se califică potrivit art. 27 și art. 360 din CP al RM. Latura
obiectivă a pungășiei are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care se exprimă în acţiunea de
sustragere (sub forma infracţiunii fapt tentat); 2) locul săvârșirii infracţiunii: buzunare, genţi sau alte
obiecte prezente la victimă. În fond, pungășia este nu altceva decât un furt săvârșit în împrejurări speci
fice și incriminat sub forma infracţiunii fapt tentat. Precedentul legislativ proxim al art. 192 din CP al RM
este art. 1241 din CP al RM din 1961, care prevedea răspunderea pentru sustragerea în proporţii mici
din avutul proprietarului, săvârșită prin furt de buzunar. Sustragerea fapt tentat reprezintă condiţia
necesară și suficientă pentru între girea faptei prejudiciabile în contextul pungășiei. Astfel, pentru a ne
afla în pre zenţa pungășiei fapt consumat este necesară și suficientă comiterea tentativei de sustragere.
Interpretând sistematic prevederile de la alin. (1) al art. 186, alin. (1) al art. 187, alin. (1) al art. 192 din
CP al RM și aplicând în subsidiar metoda de interpretare istorică a legii penale (având în vedere
precedentul legislativ proxim al art. 192 din CP al RM), considerăm că singurul mod posibil de săvârșire a
faptei de pungășie este modul ascuns. În cazul acţiunii deschise, săvârșite în scopul sustragerii bunurilor
altei persoane din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană, fapta trebuie calificată ca
tentativă de jaf, conform art. 27 și art. 187 din CP al RM. C a p i t o l u l V I I 289 Sub aspectul locului
săvârșirii infracţiunii, pungășia presupune încercarea de luare a bunurilor nu din oricare locuri, ci din
buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la victimă. Prin “alte obiecte prezente la victimă”
înţelegem obiectele care se află asupra acesteia (în poșetă, sacoșă, servietă, portmoneu, borsetă sau
atașate de haine ori încălţăminte etc.) sau în imediata apropiere de victimă (pe bancă, pe banchetă, pe
tarabă, pe masă etc.), astfel încât să fie clară apartenenţa bunului persoanei respective. Infracţiunea de
pungășie este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul începerii săvârșirii
acţiunii de sustragere (introducerea mâinii în buzunar, tăierea poșetei cu lama, manipularea lacătului de
la servietă etc.), chiar dacă făptuitorul nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de
32
bunurile victimei la propria dorinţă. Sustragerea reușită a bunurilor vizate nu se ia în consideraţie la
calificare, dar se ia în calcul la individualizarea pedepsei. Latura subiectivă a infracţiunii examinate se
exprimă, în primul rând, în vino văţie sub formă de intenţie directă. La calificarea faptei, este obligatorie
stabi lirea scopului special – de sustragere – sub care se prezintă scopul de cupiditate (profit). Subiectul
infracţiunii de la art. 192 din CP al RM este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a împlinit vârsta răspunderii penale: 16 ani (pentru fapta prevăzută la alineatul (1)) sau 14 ani
(pentru fapta prevăzută la alineatul (2)).
3.7 Șantajul
La sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului trecut, infracţiunea de șantaj a devenit deosebit
de răspândită în tot spaţiul postsovietic, inclusiv în Republica Moldova. Dacă anterior aspiraţiile
subiecţilor șantajului erau îndreptate cu preponderenţă spre obţinerea unei cote-părţi din veniturile
afaceriștilor tenebri, atunci, o dată cu legalizarea activităţii de întreprinzător, în colimatorul lor au fost
luaţi și alţi reprezentanţi ai sectorului de afaceri, care, conștientizând sprijinul legii, s-au încadrat în
relaţiile de piaţă. Însă, contrar așteptărilor, acești întreprin zători onești, eliberându-se întrucâtva de
presiunea statului, s-au văzut sub o opresiune mult mai rigidă și subtilă. 290 D R E P T P E N A L . PA R T E
A S P E C I A L Ă În aceste condiţii, “racket-ul” a devenit o ameninţare extrem de gravă pentru
dezvoltarea economiei de piaţă funcţionale în Republica Moldova. De aceea, incriminarea șantajului în
parametrii art. 189 din CP al RM este chemată, în primul rând, să asigure realizarea eficientă a
principiului libertăţii comerţului și a activităţii de întreprinzător, al protecţiei concurenţei loiale și al
creării unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie, principiu înscris la lit. b) din alin.
(2) al art. 126 al Constituţiei Republicii Moldova. Obiectul juridic special al șantajului are un caracter
complex. Astfel, dacă acţiunea principală din cadrul șantajului îmbracă 1) fie forma cererii de a se
transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, 2) fie forma cererii de a se
transmite dreptul asupra bunurilor proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, atunci obiectul
juridic principal îl formează relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, care au în conţinutul lor un drept
real. Dacă însă acţiunea principală din cadrul șantajului îmbracă forma cererii de a săvârși acţiuni cu
caracter patrimonial, atunci obiectul juridic principal al șantajului îl constituie relaţiile sociale cu privire
la patrimoniu, care au în conţinutul lor un drept de creanţă. În ce privește obiectul juridic secundar al
infracţiunii prevăzute la art. 189 din CP al RM, natura acestuia se schimbă în funcţie de alternarea naturii
acţiunii adiacente din cadrul șantajului. Astfel, dacă acţiunea adiacentă se exprimă în ameninţare (în
formele specifi cate la alin. (1) sau la lit. d) din alin. (2) al art. 189 din CP al RM), atunci obiectul juridic
secun dar este format din relaţiile sociale cu privire la libertatea morală a persoanei. Dacă acţiunea
adiacentă se exprimă în aplicarea violenţei, atunci obiectul juridic secundar al șantajului îl constituie,
după caz: – relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală a persoanei (lit. c) din alin. (2) al art. 189
din CP al RM); – relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei (lit. c) din alin. (3) al art. 189 din CP al
RM). În cazul în care acţiunea adiacentă constă în deteriorarea sau distrugerea bunurilor (lit. e) din alin.
33
(2) al art. 189 din CP al RM), obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la
integritatea, substanţa și potenţialul de utilizare a bunurilor unei alte persoane. În sfârșit, dacă acţiunea
adiacentă ia forma răpirii unei persoane (alin. (4) al art. 189 din CP al RM), atunci obiectul juridic
secundar este format din relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a persoanei. C a p i t o l u l V I I 291
Nu este exclus ca, în cazul modalităţii agravate de la lit. f) din alin. (3) al art. 189 din CP al RM, obiectul
juridic secundar să fie alcătuit din alte valori și relaţii sociale (de exemplu, relaţiile sociale cu privire la
viaţa persoanei). Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art. 189 din CP al RM are și el un caracter
complex. Care este obiectul material principal al șantajului? Răspunzând la această întrebare,
consemnăm că, în cazul în care acţiunea principală din cadrul șantajului constă în cererea de a se
transmite bunurile pro prie tarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, obiectul material principal este
format din bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare
materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor. Există oare obiect material
principal atunci când acţiunea principală din cadrul șantajului se exprimă în cererea de a se transmite
dreptul asupra bunurilor sau de a săvârși careva acţiuni cu caracter patrimonial? Dacă da, atunci ce
formează obiectul material principal în astfel de cazuri? Înainte de a da răspuns la aceste întrebări este
nevoie, în primul rând, de precizat că, în rezultatul săvârșirii infracţiunii, un drept subiectiv (oricare ar fi
el) nu poate fi transmis. Mai corect ar fi să vorbim, în cazul dat, despre transmiterea către făptuitor a
anumitor facultăţi (prerogative) în privinţa bunurilor victimei, facultăţi care derivă din drepturile
respective asupra bunurilor victimei. După această precizare, menţionăm că noţiunea “dreptul asupra
bunurilor” este, prin definiţie, o noţiune mai îngustă decât noţiunea “dreptul patrimonial”, deoarece nu
include drepturile de creanţă. Dar dreptul asupra bunurilor, ca și oricare alt drept subiectiv, nu poate
forma, de felul său, obiectul material al infracţiunii în general și obiectul material principal al șantajului
în special. În schimb, acesta îl pot forma bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca
omului, dispun de valoare materială și cost determinat – fiind bunuri mobile sau imobile – și străine
pentru făptuitor, asupra cărora se constituie și se exercită dreptul respectiv. Însă acţiunea principală din
cadrul șantajului se poate exprima și în cererea de a săvârși (de către victimă) careva acţiuni cu caracter
patrimonial. Prin “acţiuni cu caracter patrimonial” se înţelege executarea de lucrări sau prestarea de
servicii: lucrările de antrepriză (construcţie, reparaţie, proiectare etc.); serviciile de mandat, comision,
intermediere, agenţie comercială, transport, expediţie, publicitate, asigurări și finanţe, turism etc.
Lucrările și serviciile date trebuie să aibă un caracter patrimonial (să poată fi evaluate în bani), deoarece
constituie obiectul unor raporturi de creanţă, care au un caracter patrimonial. 292 D R E P T P E N A L .
PA R T E A S P E C I A L Ă Nu se află sub incidenţa noţiunii “acţiuni cu caracter patrimonial” prestarea
unor servicii cu caracter nepatrimonial, cum ar fi: referinţele personale pozitive (nefiind de natură
publicitară), acordarea asistenţei în cazul unui accident etc. Acţiunile cu caracter patrimonial, neavând o
existenţă materială, nu pot forma obiectul material principal al șantajului. Dacă acţiunea principală din
cadrul șantajului îmbracă forma cererii de a se săvârși careva acţiuni cu caracter patrimonial, atunci
34
această infracţiune este lipsită de obiect material principal. Prezenţa obiectului material secundar al
șantajului depinde de natura acţiunii adiacente corespunzătoare. Astfel, dacă acţiunea adiacentă se
exprimă în ameninţare, atunci obiectul material secundar lipsește. În același timp, dacă acţiunea
adiacentă se exprimă în aplicarea violenţei – nepericuloase sau periculoase – pentru viaţă sau sănătate,
atunci obiectul material secundar îl formează corpul persoanei. În cazul în care acţiunea adiacentă
constă în deteriorarea sau distrugerea bunurilor, obiectul material secundar îl constituie bunurile
respective. Este consemnabil de specificat că aceste bunuri nu pot coincide cu bunurile ce formează
obiectul material principal al șantajului. În fine, dacă acţiunea adiacentă îmbracă forma răpirii unei
persoane, atunci obiectul material secundar lipsește (dacă nu este exercitată o influenţare nemijlocită
infracţională asupra corpului persoanei). Astfel, în funcţie de combinaţia concretă pe care o poate avea
acţiunea principală cu acţiunea adiacentă, șantajul poate: 1) să nu aibă nici obiect material principal, nici
obiect material secundar; 2) să aibă doar obiect material principal; 3) să aibă numai obiect material
secundar; 4) să aibă atât obiect material principal, cât și obiect material secundar. În concluzie la cele
sus-menţionate, este necesar a specifica că șantajul nu poate fi inclus în rândul infracţiunilor săvârșite
prin sustragere. Cauza principală constă în aceea că prezenţa obiectului material ţine de esenţa
infracţiunilor săvârșite prin sustragere. Mai mult, sub aspect fizic, obiectul material al sustragerii îl poate
forma numai un bun mobil. Or, în cazul în care acţiunea principală din cadrul șantajului o constituie
cererea de a transmite dreptul asupra bunurilor proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului,
obiectul material al șantajului îl formează bunurile mobile sau cele imobile. De asemenea, trebuie de
consemnat că în cazul în care acţiunea principală din cadrul șantajului o constituie cererea de a săvârși
careva acţiuni cu caracter patrimonial, șantajul nu are obiect material. 293 De aceea, doar în situaţia
când acţiunea principală din cadrul șantajului o constituie cererea de a se transmite bunurile
proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, putem susţine că șantajul adoptă forma sustragerii.
Totuși, privind infracţiunea de șantaj ca un tot unitar, nu putem afirma că această infracţiune este
săvârșită prin sustragere. Latura obiectivă a infracţiunii incriminate la art. 189 din CP al RM se exprimă în
fapta prejudiciabilă care constă dintr-un complex de acţiuni: acţiunea principală și acţiunea adiacentă.
Acţiunea principală poate îmbrăca oricare din următoarele trei modalităţi: 1) cererea de a se transmite
bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului; 2) cererea de a se transmite dreptul
asupra bunurilor aparţinând proprietarului, posesorului sau deţinătorului; 3) cererea de a săvârși acţiuni
cu caracter patrimonial. Oricare din cele trei modalităţi ale acţiunii principale poate fi însoţită de oricare
din cele zece modalităţi ale acţiunii adiacente. Modalităţile sub care se prezintă acţiunea adiacentă din
cadrul șantajului: 1) ameninţarea cu violenţă a persoanei, a rudelor sau a apropiaţilor acesteia; 2)
ameninţarea cu răspândirea unor știri defăimătoare despre persoană, rudele sau apropiaţii acesteia; 3)
ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, ale posesorului sau ale
deţinătorului; 4) ameninţarea cu răpirea proprietarului, a posesorului, a deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora. Aceste patru modalităţi ale acţiunii adiacente sunt prevăzute la alin. (1) al art. 189
35
din CP al RM, referindu-se la varianta neagravată a șantajului. Următoarele șase modalităţi ale acţiunii
adiacente sunt, în același timp, și circumstanţe agravante, deoarece se referă la variantele agravate ale
șantajului: 5) aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate; 6) ameninţarea cu moartea (a
se citi – cu omorul); 7) deteriorarea ori distrugerea bunurilor; 8) aplicarea violenţei periculoase pentru
viaţă sau sănătate; 9) aplicarea schingiuirii, a torturii, a tratamentului inuman sau degradant; 10) răpirea
proprietarului, a posesorului, a deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora. În fond, toate
noţiunile care se referă la acţiunea principală și la acţiunea adiacentă au fost analizate anterior. Excepţie
constituie noţiunile “deteriorarea 294 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă bunurilor” și
“distrugerea bunurilor”, care vor fi examinate infra, cu prilejul cercetării infracţiunilor prevăzute la art.
197 și la art. 198 din CP al RM. Infracţiunea de șantaj este o infracţiune formală. Ea se consideră
consumată din momentul înaintării cererii, însoţită de acţiunea adiacentă, indiferent dacă făptuitorul și-
a atins sau nu scopul propus. Excepţia de la această regulă o constituie modalităţile agravate ale
șantajului de la lit. e) din alin. (2) și de la lit. e) și f) din alin. (3) al art. 189 din CP al RM. În aceste ipoteze,
șantajul se consideră consumat din momentul survenirii prejudiciului patrimonial efectiv sau, respectiv,
din momentul producerii altor urmări grave. Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în
primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, la calificare, este obligatorie
stabilirea scopului special – a scopului de cupiditate (profit). Subiectul infracţiunii de șantaj este
persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta răspunderii penale:
16 ani (pentru fapta de la alineatul (1)) sau 14 ani (pentru fapta de la alineatele (2), (3) sau (4)). În cele ce
urmează, vor fi analizate modalităţile agravate specifice ale șanta jului. Șantajul urmat de dobândirea
bunurilor cerute (lit. e) din alin. (3) al art. 189 din CP al RM). În cazul dat, șantajul adoptă forma unei
infracţiuni materiale. În ce privește esenţa juridică a acestei modalităţi, aceasta reprezintă o variaţie
atipică a șantajului – șantajul fapt epuizat. Este de o gravitate mai mare decât cea tipică, deoarece
acumulările cantitative conduc la salturi calitative, antrenând și o răspundere agravată. Modalitatea
examinată se caracterizează prin amplificarea, după momentul înaintării cererii de a transmite bunurile
proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, a rezultatului produs iniţial. Astfel, momentul de
consumare a fost deplasat, suprapunându-se cu momentul de epuizare. Șantajul soldat cu alte urmări
grave (lit. f) din alin. (3) al art. 189 din CP al RM). Și în situaţia dată, șantajul adoptă forma unei
infracţiuni materiale. Dar, în acest caz, urmările prejudiciabile nu se mai exprimă în prejudiciul
patrimonial efectiv, ci în alte urmări grave. Prin “alte urmări grave” se înţelege: moartea sau sinuciderea
victimei; încetarea impusă a activităţii agentului economic sau a activităţii profesionale a persoanei fizice
etc. C a p i t o l u l V I I 295 Este obligatorie stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și
urmăile prejudiciabile. În plus, este necesar a menţiona că, faţă de urmările grave, făptuitorul trebuie să
manifeste vinovăţie sub formă de imprudenţă. Dacă, săvârșind șantajul, făptuitorul a lipsit intenţionat
de viaţă o persoană, cele comise trebuie calificate prin concurs: art. 189 și art. 145 din CP al RM.

36
СОNСLUZIЕ
În concluzie, în perioada stării de urgenţă deja parcursă, am observat că au existat: un comportament
deviant generator de criminalitate, un comportament infracţional specific, precum şi o reacţie din partea
statului, ce necesită modificarea unor dispoziţii din Codul penal. Cu privire la perioada următoare, există
argumente solide care indică, pe de o parte, probabilitatea diminuării numărului de infracţiuni, pentru
anumite categorii de fapte, în comparaţie cu vremurile „normale”, iar, pe de altă parte, probabilitatea
creşterii numărului unor infracţiuni, din alte categorii, toate acestea având o legătură directă sau
indirectă cu specificul stării de urgenţă.
Am reţinut, din definiţia dată patrimoniului, că acesta însumează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu conţinut economic. Dacă numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii,
patrimoniul care le exprimă are un titular în persoana căreia îi aparţine.

BIBLIOGRAFIE
AMZA T. Criminologie teoretică. București: Lumina Lex, 2000, p. 102

2. CIOCLEI V. Impactul stării de urgenţă asupra fenomenului criminal. Certitudine şi probabilitate.

Disponibil pe: https://www.juridice.ro/ essentials/3600/impactul-starii-de-urgenta-asupra-fenomenului-
criminal-certitudine-si-probabilitate (vizitat 10.10.2020)

3. CIOCLEI V., Manual de Criminologie. Ed. 8. Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2019, p. 16
37
4. Codul contravenţional al Republicii Moldova. Legea nr. 218-XVI din 24.10.2008. Republicat: Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.78-84/100 din 17.03.2017

5. Codul penal al Republicii Moldova. Legea nr. 985-XV din 18.04.2002. Republicat: Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009

6. Dispoziţiile Comisiei pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova pot fi consultate pe pagina web
a Guvernului: https://gov.md/sites/default/files/hot_cnesp_nr.2.pdf (vizitat 18.09.2020)

7. Hotărârile Comisiei Naţionale Extraordinare de Sănătate Publică pot fi consultate pe pagina web a
Guvernului: https://gov.md/sites/default/ files/hot_cnesp_nr.2.pdf (vizitat 12.09.2020)

8. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind declararea stării de urgenţă nr. 55 din 17.03.2020.
Monitorul Oficial nr.86/96 din 17.03.2020

9 Criminologia și acțiunile statului în condiții de pandemie în Republica Moldova

9. Legea pentru modificarea unor acte normative nr. 52 din 12.03.2020. Monitorul Oficial nr.84/88 din
14.03.2020

10. Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război nr.212/2004.

Publicată:https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_ id=120832&lang=ro

11. MSMPS. 929 cazuri de COVID-19, au fost înregistrate în ultimele 24 ore. Disponibil la -
https://msmps.gov.md/comunicare/comunicate/929- cazuri-de-covid-19-au-fost-inregistrate-in-
ultimele-24-ore/ (vizitat 11.10.2020)

12. Ordinul Ministrului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale „Cu privire la aprobarea Protocolului clinic
naţional provizoriu ,,Infecţia cu coronavirus de tip nou (COVID-19)”nr.336/30/03/2020.
Publicat:https://msmps. gov.md/sites/default/files/ordinul_msmps_nr.336_din_30.03.2020_cu_
privire_la_aprobarea_pcn_provizoriu-_infectia_cu_coronavirus_de_ tip_nou_covid-19_0.pdf (vizitat la
05.09.2020)

13. Ordinul Ministrului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale „Cu privire la aprobarea Ghidului practic
“Managementul complicaţiilor severe cauzate de infecţia provocată de coronavirus (COVID-19)”
nr.326/27.03.2020. https://msmps.gov.md/sites/default/files/ordinul_msmps_nr.326_
din_27.03.2020_cu_privire_la_aprobarea ghidului_practic_-
managementul_complicatiilor_severe_cauzate_de_infectia_provocata_de_coronavirus_covid 19_0.pdf
(vizitat la 18.09.2020)

14. SADOVEI N. Repere privind statutul juridic al beneficiarilor de servicii de sănătate publică în
contextul pandemiei COVID-19. Online: https://juridicemoldova.md/7822/repere-privind-statutul-
juridic-al-beneficiarilorde-servicii-de-sanatate-publica-in-contextul-pandemiei-covid-19.html (vizitat
14.09.2020)

15. SADOVEI N. Repere privind statutul juridic al beneficiarilor de servicii de sănătate publică în
contextul pandemiei COVID-19. Online: https://juridicemoldova.md/7822/repere-privind-statutul-
juridic-al-beneficiarilorde-servicii-de-sanatate-publica-in-contextul-pandemiei-covid-19.html (vizitat
14.09.2020)

16. SELLIN Th., Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, bulletin no.41,
1938, p. 172

17. VASILOI Dj. Aspecte privind deosebirea consecinţelor infracţiunii de consecinţele criminalităţii. În:
Jurnal Juridic Naţional, martie, 2014, p. 14

38
18. VASILOI Dj. Decriminalizarea şi realitatea sub aspectul pericolului social al faptelor săvârşite. În:
Legea şi viaţa. Chişinău: 2013, p. 25-29
1.Mateuţ Gh., Criminologie (note de curs),  Arad, 1993, p.126.
[2] Oancea Ion,  Probleme de criminologie, ed. ALL Educational S.A., Bucureşti, a. 1994, 1998, p.28.
[3] Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.130.
[4] Giurgiu Narcis, op. cit., p. 185.
[5] CP al RM.

Anexa 1. Masca cosmetologică pe partea facială a corpului

39
 Anexa 2

40
 DECLARAȚIE

Privind originalitatea conținutului lucrării de an

Subsemnatul(a)_________________________________________________

absolvent(ă) al Universității Libere Internaționale din Moldova,

Facultatea__________________________ Specialitatea_______________, promoția 2020-2021,
declar pe propria răspundere,că lucrarea de an cu titlul: CARACTERISTICA GENERALĂ A
MĂȘTILOR COSMETOLOGICE elaborată sub îndrumarea
dnei______________________________________________ pe care urmează să o susțin, este
originală, îmi aparține și îmi asum conținutul acesteia în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență,monografii, lucrări de specialitate, articole etc.,
publicate sau postate pe internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de
licență fiind menționate în conținutul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de an să fie verificată prin orice
modalitate legală pentru confirmarea originalității,consimțînd inclusiv la introducerea
conținutului acesteia într-o bază de date în acest scop.

Data_______________________ Semnătură student____________________

41