Sunteți pe pagina 1din 67

Cuvânt introductiv

Înscrierea în constelaţia ţărilor democratice a României impune reglementarea prin


subsistemul normelor juridice a relaţiilor speciale de apărare socială, care se stabilesc între
membrii societăţii în mod logic şi obiectiv, pentru protecţia valorilor esenţiale ale societăţii şi
dezvoltarea lor în deplină siguranţă, condiţie sine qua non a existenţei şi evoluţiei democratice a
societăţii româneşti.
Noul sistem de valori a cărui instaurare a început imediat după decembrie 1989 în ţara
noastră situează, în centru, valorile democratice şi umane. In acest sistem nou consacrat,
începând cu Constituţia actuală a României, omul devine, cu adevărat, valoarea socială supremă
care trebuie şi se bucură de protecţie prin orice mijloace juridice.
În acest sens normele dreptului penal reglementează conduita oamenilor atât înainte şi
independent de săvârşirea infracţiunilor, cât mai ales, după ce aceştia au săvârşit infracţiuni şi au
devenit infractori.
Aşadar, normele dreptului penal prevăd această conduită, mai întâi, pentru a preîntâmpina
comiterea unor fapte periculoase pentru societate, generatoare de relaţii conflictuale şi nu numai
după apariţia conflictului ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
De altfel, în acest sens se pronunţă majoritatea autorilor în materie între care considerăm
că este semnificativ să-1 cităm pe Vintilă Dongoroz, care în Tratatul de drept penal din 1939
sublinia că: „normele dreptului penal au o eficienţă activă chiar din momentul intrării în vigoare,
în sensul că ele dau naştere unui raport juridic între societate, pe de o parte şi membrii săi, cărora
le sunt destinate, pe de altă parte".
În virtutea acestui raport societatea, prin organismele sale, are dreptul să ceară membrilor
săi să se abţină de la anumite acţiuni drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a acestora din
urmă de a urma o astfel de comportare. Dacă însă acest comportament nu este respectat,
trecându-se la săvârşirea infracţiunii se naşte alt raport în virtutea căruia societatea este
îndreptăţită să tragă la răspundere şi să pedepsească pe neconformist, infractor, care este obligat
să răspundă pentru fapta sa şi să suporte pedeapsa stabilită.
Societatea noastră întemeindu-se pe un sistem de valori democratice, umaniste consacrate
de Constituţie este necesar să impună cu caracter imperios apărarea acestor valori esenţiale
pentru existenţa acesteia.

1
În acelaşi timp nu trebuie neglijată săvârşirea faptelor contrare acestor valori, care deşi
sunt acte de conduită ale unor indivizi izolaţi, odată săvârşite se asamblează într-un fenomen cu
serioase implicaţii pentru evoluţia societăţii.
Pe fondul stabilirii organelor de apărare a ordinii de drept, cât şi a anomiei intervenită ca
urmare a trecerii bruşte de la dictatură la libertate, fenomenul criminalităţii din România, după
1989, cunoaşte o creştere, chiar dacă nu deosebită, însă constantă, atât sub aspectul criminalităţii
legale, cât mai ales a celei reale, aceasta şi ca urmare a deschiderii democratice care a favorizat
proliferarea criminalităţii internaţionale organizate şi pe teritoriul românesc.
Astfel şi-au făcut simţită, tot mai acut, prezenţa traficul de droguri, traficul de femei şi de
copii, falsificarea de monede sau alte valori şi nu în ultimă instanţă furturile şi tâlhăriile
organizate în mijloacele de transport internaţional, elemente ce depăşesc capacitatea de reacţie a
statelor luate izolat, impunând o cooperare asiduă pentru reuşita combaterii lor.
Incriminarea prin normele penale şi interzicerea sub sancţiuni penale a diferitelor acţiuni
sau inacţiuni care prezintă pericol social pentru valorile apărate creează în fapt noţiunile
diferitelor fapte penale, între care şi tâlhăria.
Pentru studiul infracţiunii de tâlhărie, pe care ne-am propus s-o tratăm, în această
prezentă lucrare considerăm necesar să facem o scurtă incursiune în clarificarea noţiunilor de
patrimoniu, a relaţiilor de proprietate.
Opţiunea democratică şi umanistă a României, după 1989, s-a concretizat într-un şir de
reforme, inclusiv în planul dreptului penal, în care sens, atât prin Constituţie, cât şi prin alte acte
normative, în special Legea pentru modificarea şi completarea codului penal, a realizat o
adevărată cotitură asupra opticii privind omul cu drepturile sale şi în special asupra proprietăţii.
Plecând tocmai de la importanţa pe care o au relaţiile de proprietate în ansamblul
dezvoltării democratice a societăţii şi în stimularea interesului individului pentru progresul
social, a recurs la această adaptare, conformă realităților laţilor româneşti.
Astfel a fost detronată atotputernicia proprietăţii de stat, stabilindu-i-se acelaşi regim de
egalitate din punct de vedere al apărării proprietăţii publice cu cea privată, moment semnificativ
al alinierii legislaţiei noastre penale la legislaţia democratică modernă din statele de drept, făcând
unul din paşii importanţi spre integrarea democratică în lumea civilizată.

2
CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND TÂLHĂRIA

1.1. Patrimoniul, valoare socială ocrotită de cadrul juridic instituit de legea

penală
1.1.1. Noţiunea de patrimoniu în spiritul legii penale.
În cadrul legii penale, noţiunea de „patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil.
Sub aspect civil patrimoniul înseamnă „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o
persoană şi care au o valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte,
totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane" (1).
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale
unei persoane privite ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunuri pe care le
cuprinde la un moment dat; patrimoniul fie că îl privim ca entitate strâns legată de persoana
subiectului, fie ca o universalitate de drept, există obligatoriu la orice subiect de drepturi, „chiar
când pasivul depăşeşte activul" (2); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la
moartea subiectului, în momentul în care voinţa acestuia, care îi dă caracterul de unitate, se
stinge.
Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale, necorporale consumptibile ori
fungibile, mobile ori imobile, principale ori accesorii etc, „adică tot ceea ce reprezintă puteri,
facultăţi, aptitudini ale subiectului, privite din punctul de vedere al valorilor economice şi al
raporturilor care se nasc din exerciţiul acestei puteri, facultăţi, aptitudini"(3).
În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile care se pot comite
împotriva acestuia are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca o universalitate, ci în
individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi
deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.
Infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri şi
pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor
componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu poate fi

3
lipsită de patrimoniu, ci de cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul
său.
De aceea suntem de părere că, mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca
fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu ,, bunurilor patrimoniale" decât ca
infracţiuni contra patrimoniului.
În sensul menţionat s-ar putea susţine că patrimoniul ca universalitate, fiind o abstracţie,
aceasta nu ar putea fi atinsă prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putându-se
îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din
activul patrimoniului unei persoane, bun valoare economică pe care făptuitorul urmăreşte să şi-o
apropie. Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu reprezintă, de regulă nici un
interes pentru acei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face
parte din patrimoniu şi este cuprins în această noţiune.
Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea
ilicită a făptuitorului şi nu poziţia juridică a victimei. Aceasta înseamnă că „infractorul trebuie să
justifice că avea dreptul să săvârşească fapta care i se reproşa şî în report cu care organele de
urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit, dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea
nu este ţinută să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim
al bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii"(4).
Legea penală a considerat, aşadar că pentru a ocroti patrimoniul şi drepturile legate de
acesta se impune, mai întâi, să fie apărate situaţiile de fapt existente în sensul ca acestea să fie
menţinute în starea în care se aflau până la momentul intervenţiei ilicite a făptuitorului, întrucât
orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a
entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Neîndoielnic că, atâta timp cât un
bun îşi păstrează situaţia de fapt stabilită şi cunoscută de cei interesaţi, oricine ar pretinde că are
vreun drept asupra acelui bun şi-1 va putea valorifica în mod real. în ipoteza în care bunul şi-a
pierdut situaţia de fapt, de pildă, a fost însuşit, sustras, ascuns, distrus etc, orice valoare a
dreptului privitor la acesta devine irealizabilă. Astfel se explică şi raţiunea pentru care legea
penală pedepseşte uneori chiar pe proprietar, în cazul în care prin acţiunea sa contribuie la
schimbarea situaţiei de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane.
Schimbarea pe căi ilicite a situaţiei entităţilor patrimoniale constituie specificul
infracţiunilor prevăzute în Titlul II al Codului penal.

4
Un alt specific al acestei categorii de crime şi delicte este acela că sub denumirea globală
de „crime şi delicte contra patrimoniului" se ascund două categorii mari de bunuri susceptibile a
fi ocrotite prin încriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele felurite de
proprietate.
Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale, este
consacrată, aşa cum am mai arătat chiar prin normele constituţionale, art.,135 alin 2 din
Constituţie prevede: "proprietatea este publică sau privată" ceea ce înseamnă că în societatea
noastră nu sunt de conceput alte forme de proprietate, şi pe cale de consecinţă, de patrimoniu,
decât cele enumerate în Constituţie.
În ceea ce priveşte precizarea obiectelor sau bunurilor concrete care aparţin uneia sau
celeilalte forme de proprietate, normele constituţionale folosesc tehnica diferenţiată; ele nu
menţionează în mod direct categoriile de lucruri care aparţin proprietăţii private, ci numai cele
care formează proprietatea publică. Cunoscând însă aceste categorii de bunuri, în mod indirect ne
dăm seama şi de sfera bunurilor care aparţin proprietăţii private; în această categorie vor intra
toate bunurile care nu formează patrimoniul public.
Potrivit art.135 alin.4 al Constituţiei „constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera
proprietăţilor publice, bogăţiile naturale ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele
cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental".
Pe lângă acestea mai pot intra în categoria bunurilor aparţinând proprietăţii publice şi alte
bunuri. De exemplu, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, ca şi prin Legea nr.56/1992
privind frontiera de stat a României, sunt enumerate şi alte bunuri.
Prin aceste legi se lărgeşte sfera bunurilor enumerate de Constituţie, prin adăugarea la
această enumerare a altor bunuri care formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, aşa cum
procedează prin art.5 din Legea 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi prin art.4 lit. a, alin 2
din Legea 56/1992 care se referă la fâşia de protecţie a frontierei şi prin art.74 cod penal privind
imobilele din punctele de trecere a frontierei.
Lărgirea sferei bunurilor aparţinând proprietăţilor publice la care apelează legile speciale;
astfel, art.5 alin. l din Legea nr. 18/1991 arată că „au acest caracter terenurile care prin natura lor
sunt de uz sau interes public". Art.4 alin. Ultim din aceeaşi lege precizează că „aparţin
proprietăţii publice şi terenurile afectate unei utilităţi publice".

5
provenind din contribuţiile tuturor cetăţenilor, bunurile aparţinătoare explicit ori implicit
acestuia ar trebui să se bucure de ocrotire mai deosebită, chiar prin mijloace de drept penal,
întocmai ca şi bunurile aparţinând proprietăţii publice.
Aceasta s-ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la incriminările care
ocrotesc proprietatea privată, spre a da un instrument mai eficient organelor judiciare, pe lângă
posibilitatea unei individualizări judiciare a sancţiunii mai severe în raport cu bunurile la care ne
referim şi care poate fi realizată în prezent, de ocrotire a bunurilor în a căror existenţă şi
dezvoltare este interesată întreaga societate şi nu numai persoana fizică sau juridică, proprietare
nemijlocită a bunului.
Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem identifica cu uşurinţă şi în
mod direct pe baza normelor constituţionale şi a legilor speciale, bunurile proprietate privată se
identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri ce se găsesc în stăpânirea
unor persoane fizice sau juridice, la fel dacă ele se află în proprietatea statului ori a unor
persoane particulare.
Deci proprietatea privată poate avea atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele
juridice, cum sunt societăţile comerciale.
Bunurile regiilor autonome, altele decât cele aparţinând proprietăţii publice şi date spre
administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. La fel, bunurile
unei societăţi comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social, cu excepţia bunurilor
aparţinând proprietăţii publice şi încredinţate doar sub forma concesionării ori închirierii. Potrivit
art.5 din Legea nr. 15/1990 „Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar
prin exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod
autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu"(6). Pentru ca în art.20 alin 2 din aceeaşi lege
să se prevadă, de asemenea, că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea
acesteia" (7). După cum în art.35 din Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale, arată că
„bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia" (8). Astfel, bunurile
regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale simt proprietate privată şi nu publică, chiar dacă
la o societate comercială statul deține capitalul majoritar. Excepţie fac bunurile care aparţin
proprietăţii publice și care potrivit art.135 alin 5 don Constituţie „au fost încredinţate regiilor
autonome spre administrare, iar societăţilor comerciale sub formă de concesionare sau
închiriere".

6
1.1.2. Cadrul juridic actual de ocrotire a patrimoniului prevăzut de Constituţia
României şi legea penală.
Cadrul juridic actual de ocrotire, instituit prin Constituţie prevede în conţinutul său şi
norme cu caracter de principii constituţionale referitoare la proprietate.
Astfel, sunt stabilite formele fundamentale de proprietate şi anume: publică şi privată; de
asemenea, sunt menţionaţi cei cărora le aparţin bunurile care fac parte din fiecare formă de
proprietate, arătându-se că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ
teritoriale.
Pornind de la aceste prevederi şi de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu
principiile constituţionale cât şi cu realităţile de astăzi ale societăţii româneşti, Parlamentul
României a adoptat Legea privind modificarea Codului penal, prin care, pe lângă alte
substanţiale modificări, s-a adoptat şi o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra
patrimoniului. Astfel, s-a modificat denumirea Titlul II din „Infracţiuni contra avutului personal
sau particular" în „Crime şi delicte contra patrimoniului", iar Titlul IV „Infracţiuni contra
avutului obştesc", în forma pe care a avut-o la adoptarea Codului penal de la 1969, s-a abrogat în
întregime. Infracţiunea de delapidare reglementată în odul din 1969 din Titlul IV este reformulată
şi trecută printre încriminările care fac parte din Titlul VI al Codului penal.
1.2. Scurt istoric al reglementării tâlhăriei în legislaţia penală română şi
elementele de drept comparat.
Infracţiunile contra patrimoniului cunosc cea mai veche încriminare şi sancţionare.
Furtul, tâlhăria şi jaful sunt menţionate de cele mai vechi reglementări cu caracter penal, fiind
pedepsite cu maximă asprime încă din perioada sclavagistă. Concomitent cu lărgirea sferei
faptelor reglementate, în feudalism se extinde şi modul de pedepsire, de la biciuire până la
pedeapsa cu moartea.

Între cele mai vechi izvoare ale dreptului românesc în care se regăsesc dispoziţii
privitoare la această categorie de infracţiuni sunt în Moldova pravilele lui Vasile Lupu şi Matei
Basarab ca şi codicele lui Alexandru Sturza, iar în Muntenia codicele penale ale lui Barbu
Ştirbei, prevederi care şi-au pus amprenta pe reglementările codificate de mai târziu, chiar dacă
aceste coduri au fost larg inspirate din surse străine.

7
1.2.1. Reglementarea infracţiunii de tâlhărie în Codul penal din 1864.
Codul penal din 1864 prevedea infracţiunea de tâlhărie în dispoziţiile art.317-320,atât în
forma simplă, cât şi în forma agravantă, în raport cu mijloacele de constrângere folosite şi cu
urmările actelor de constrângere.
Prin art.317 din acest cod tâlhăria, în forma simplă, este definită astfel: ,, Acela care prin
întrebuinţarea de violenţă în contra persoanelor, sau prin ameninţări de a omorî sau de a răni
îndată, va răpi lucrul altuia cu cuget de a-şi însuși pe nedrept, săvârşeşte o tâlhărie". Dacă
analizăm mai atent, aşa cum o şi literatura de specialitate (9), încriminarea de mai sus a tâlhăriei
cuprindea toate elementele furtului de care nu se deosebea decât prin mijlocul întrebuinţat şi
anume violenţa contra unei persoane sau ameninţări cu pericol actual pentru corpul sau viaţa sa.
1.2.2. Regimul juridic al reglementării infracţiunii de tâlhărie conform Codului
penal din 1936.
Codul penal din 1936 reglementa tâlhăria în articolele. 529-534.
Astfel, în dispoziţiile art.529 era încriminată tâlhăria simplă, în care se prevede: „Acela
care prin violenţă sau ameninţare ia un lucru mobil ce nu-i aparţine din posesia sau detenţia
altuia, în scopul de a-şi însuşi pe nedrept, comite delictul de tâlhărie şi se pedepseşte cu
închisoare corecţională de la 3 la 8 ani şi interdicţie corecţională de la 2 la 5 ani".
În norma art.530 erau descrise formele asimilate tâlhăriei care aveau următorul conţinut:
„se socoteşte, de asemenea, că a săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte potrivit articolului
precedent:
l .Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în
scopul de a păstra lucrul furat, sau a distruge urmele delictului, ori a asigura scăparea sa sau a
coparticipanţilor săi.
2.Acela care ia lucrul de la o persoană pe care a pus-o, în acest scop, în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace.
3.Acela care obţine, prin violenţă sau ameninţare, semnătura sau remiterea unui act, unui
titlu sau oricărui alt înscris care avea efecte juridice".
Din studierea dispoziţiilor celor două legi penale, observăm că în Codul penal din 1936
se încriminează tâlhăria prin art.529, păstrând noţiunea de violenţă, fără precizarea „în contra
persoanelor" folosită în textul corespunzător din Codul penal din 1864, ceea ce însă, nu a
schimbat considerarea ei, arătându-se că violenţele sunt căile de fapt în contra victimei, la care
8
recurge agentul spre a putea săvârşi infracţiunea, acesta opunând rezistenţă sau agentul bănuind
numai că ar putea opune rezistenţă (10) formulare care, aşa cum am arătat în literatura juridică,
are în vedere o violenţă asupra persoanei (11).
În dispoziţiile art.531-533 din Codul penal din 1936 sunt reglementate formele agravante
ale tâlhăriei. Astfel, în art.531 se prevedea : „Tâlhăria se pedepseşte cu închisoare corecţională de
la 5 la 12 ani şi interdicţia corecţională de la 3 la 5 ani când este săvârşită:
1. în timpul nopţii;
2. pe drumuri sau pieţe publice;
3. de două sau mai multe persoane;
4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;
5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau parte din ele, arme
sau narcotice;
6. prin bătăi sau rele tratamente care nu au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătăţii
sau integrităţii corporale.
O altă formă agravantă a tâlhăriei era cea cuprinsă în art.532 care avea următorul conţinut
: „Tâlhăria este crimă şi se pedepseşte cu muncă silnică de la 10 la 15 ani şi degradare civică de
la 5 la 8 ani în următoarele cazuri:
1. când s-a întrebuinţat tortura;
2. când s-a cauzat o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, din cele prevăzute în
art.473, ori s-a săvârşit o tentativă de omor".
Cea mai gravă formă a tâlhăriei era cea reglementată în art.533, în care se prevedea:
„crima de tâlhărie se pedepseşte cu muncă silnică pe viată, când s-a cauzat moartea victimei".
1.2.3. Prevederile Codului Penal din 1968 privind infracţiunea de tâlhărie.
Codul penal din 1968 reglementa tâlhăria în Titlul III „Infracţiuni contra avutului
personal sau particular" (12) art.211, care se săvârşea contra unui bun din patrimoniul unei
persoane fizice şi în Titlul IV „Infracţiuni contra avutului obştesc" (13) art. 225, când era comisă
şi avea ca obiect material un bun din avutul obştesc, noţiunea de obştesc (14) fiind definită în art.
145 Cod penal.
Raţiunea încriminării tâlhăriei în două texte de lege diferite era aceea că se acorda
discriminatoriu un regim de sancţionare mai sever când fapta era săvârşită contra avutului
obştesc, comparativ cu fapta săvârşită împotriva avutului personal sau particular.

9
Art.211 avea următorul cuprins: „Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum
şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani". Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2, iar vătămarea
a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, sau vreuna din urmările
arătate în art. 181, pedeapsa prevăzută era închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din
urmările arătate în art. 182, pedeapsa era închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi.
Tâlhăria în paguba avutului obştesc era încriminată în art.225 prin care se prevedea
„Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani,
interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a
averii".
Când tâlhăria a avut consecinţe grave, ori vreuna dintre urmările prevăzute în art.181 sau
182, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială
a averii.
Dacă tâlhăria a avut ca urmare moartea victimei sau alte consecinţe deosebit de grave,
pedeapsa era detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi
şi confiscarea parţială a averii".
Aşa cum se observă, la o analiză sumară a celor două moduri de reglementare a tâlhăriei,
pe lângă pedeapsa mai aspră pentru tâlhăria în paguba avutului obştesc se adăuga în plus în cazul
săvârşirii acestei fapte şi confiscarea parţială a verii, consecinţă a tratamentului diferenţiat aplicat
patrimoniului. Dacă pentru proprietatea de stat şi obştească se manifesta grija nu atât pentru
recuperarea ei, cât mai ales, pentru îmbogăţirea statului, proprietatea privată sau particulară era
desconsiderată.
Interzicerea unor drepturi şi confiscarea averii erau reglementate în art.53 pct.2 ca
pedepse complementare, respectiv litera „a" interzicerea unor drepturi de la l la l O ani, iar litera
„c" confiscarea parţială a averii, pentru ca la punctul 3 să fie reglementată interzicerea unor
drepturi anume prevăzute de lege, ca pedeapsă accesorie.

10
Drepturile care puteau fi interzise, ca pedepse complementare, conform art.64 Cod penal
erau:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat
sau obşteşti;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, când prevedea
expres legea, sau dacă era pronunţată interzicerea drepturilor de la litera a;
c) dreptul de a exercita o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Inconstanţa şi discriminarea legiuitorului rezultă şi din condiţia stabilită de art.65 care
prevedea că pedeapsa complementară, cu excepţia situaţiilor când legea obligă la această
aplicare, poate fi aplicată dacă pedeapsa principală este de minim 2 ani, lăsând la aprecierea
instanţei dacă este necesară această aplicare, funcţie de constatările asupra naturii şi gravităţii
infracţiunii, a împrejurărilor cauzei şi personalitatea infractorului. Oricum limita minimă pentru
tâlhăria în paguba avutului obştesc era 3 ani, este de la sine înţeles că tâlharii adevăraţi care
tâlhăreau desconsiderata proprietate particulară, aveau şansa datorită limitei minime de pedeapsă,
care pentru tâlhăria în dauna avutului particular, forma simplă, era de doi ani şi care putea fi mai
uşor să coboare în conştiinţa liberă a instanţei, datorită dezinteresului faţă de apărarea acestei
forme de proprietate comparativ cu acea conştiinţă liberă, dar cum se ştie totuşi ordonată
instanţei de a manifesta exigenţă maximă faţă de tâlhărirea avutului obştesc, şi pe cale de
consecinţă să nu poată acorda circumstanţe unor tâlhari cărora în cazuri relativ asemănătoare, ca
gravitate, s-ar fi putut acorda.
Cât priveşte executarea pedepsei interzicerii unor drepturi aceasta începe conform art.66
după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după
prescripţia executării pedepsei.
1.2.4. Cadrul juridic al reglementării infracţiunii de tâlhărie prin Legea nr.140
din 1996
Parlamentul României, aşa cum am menţionat încă de la început a adoptat „Legea pentru
modificarea şi completarea unor dispoziţii din actualul Cod penal" (15). Prin aceste modificări s-
a urmărit ca valorile sociale apărate de nouă Constituţie a României să primească o ocrotire
11
corespunzătoare importanţei lor şi prin mijloace de drept penal, prin reevaluarea sancţiunilor
prevăzute de Codul penal, pentru infracţiunile care aduc atingerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, prin majorarea pedepselor pentru faptele de lipsire de libertate în mod
ilegal, violarea de domiciliu, violarea secretului corespondenţei, calomnia, insulta, ameninţarea,
şantajul şi altele.
Prin urmare tâlhăria este incriminată, potrivit legii penale, în două texte de lege.
Astfel, conform actualului Cod penal, art. 252, în care se incriminează tâlhăria, are
următorul cuprins: Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare
strictă de la 3 la 12 ani.
Al doilea text de lege, care incriminează tâlhăria calificată este art. 253 alin (1) Cod
penal: „Tâlhăria este calificată când a fost săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă
b) de o persoană mascată, deghizată sau travestită
c) în toiul nopţii
d) într-un loc public
e) într-un mijloc de transport
f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia
g) a avut una din urmările arătate în art. 187
În fine, există tâlhăria calificată când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau a
avut ca urmare moartea victimei [art. 253 alin(2) Cod penal].
1.2.5. Elemente de drept comparat
1.2.5.1. Tâlhăria în legislaţia penală a unor ţări comuniste
Studiul unor coduri penale stăine pun în evidenţă faptul că tâlhăria este considerată ca
faptă deosebit de gravă, şi pe cale de consecinţă se regăseşte incriminată în toate legislaţiile
penale, indiferent de sistemul orânduirii sociale.
Caracteristic majorităţii legislaţiilor penale a ţărilor comuniste este faptul ca tâlhăria
apare încriminată atât unitar, într-un singur text, cât şî în texte diferite de lege, după cum aceasta
este contra avutului public (obştesc), ori privat (particular).
12
Astfel, Codul penal al federaţiei Ruse din 1982 (16), în articolul 91 defineşte tâlhăria
contra avutului public, pentru ca în articolul 176 să reglementeze tâlhăria contra avutului
particular.
Potrivit art.91 din acest Cod penal, tâlhăria contra avutului de stat sau public cunoaşte
două forme, una tip şi alta agravantă.
Forma tip, conform art.91 alin.l, constă în atacul săvârşit în scopul luării în stăpânire a
unor bunuri din avutul de stat sau public, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea
persoanei atacate, sau de ameninţarea cu folosirea unei asemenea violenţe. Această faptă se
pedepseşte cu privaţiune de libertate de la 3 la l O ani, cu sau fără confiscarea averii.
Forma agravantă a tâlhăriei există atunci când fapta s-a săvârşit în următoarele
împrejurări:
- de un grup de persoane în urma unei înţelegeri prealabile;
- prin folosirea de arme sau alte obiecte întrebuinţate ca arme;
- cu cauzarea de vătămări corporale grave;
- de către o persoană care a mai săvârşit o tâlhărie;
- dacă tâlhăria a avut ca scop luarea în stăpânire a unor bunuri din avutul de stat sau
public în proporţii mari.
Pedeapsa pentru oricare din modalităţile formei agravante este privarea de libertate de la
6 la 15 ani, cu sau fără obligaţia de a locui într-un anume loc şi cu confiscarea averii.
Articolul 146, care încriminează tâlhăria contra avutului particular, este identic ca
redactare cu art.91, cu deosebirea că obiectul material într-un caz îl formează un bun din avutul
de stat sau public, iar în celălalt caz un bun din avutul cetăţenilor.
Prin urmare legiutorul a considerat că, atât avutul de stat sau public, cât şi avutul
particular sunt valori sociale deosebite şi trebuie ocrotite deopotrivă, pedepsele şi limitele lor
sunt aceleaşi.
În alte legislaţii penale, tâlhăria este încriminată în acelaşi text de lege şi se pedepseşte
între aceleaşi limite, indiferent dacă obiectul tâlhăriei este un bun din avutul public sau particular.
Codul penal al Republicii Populare Chineze (17), în capitolul V, Infracţiuni contra
avutului » , încriminează tâlhăria într-o formă simplă şi alta agravantă.
Potrivit art.150 alin.l, tâlhăria în dauna avutului public sau particular săvârşită prin forţă,
ameninţare sau alte metode se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. Conform alin.2 din

13
acelaşi articol cei care comit infracţiunea prevăzută la alin.l, având circumstanţe agravante sau
provocând leziuni grave ori moartea, se pedepseşte cu închisoare de peste 10 ani, închisoare fără
termen, sau se condamnă la moarte, totodată, se poate confisca şi avutul.
Prevederile Art.150 sunt completate cu cele ale art.151, 152 şi 153 dându-i-se astfel
tâlhăriei o reglementare mai amplă, ţinându-se seama de valoarea bunului ce formează obiectul
material al acestei fapte, de periculozitatea infractorului şi de împrejurările infracţiunii.
Astfel, în art.151 se prevede: "Tâlhăria, înşelăciunea, şantajul în dauna avutului public
sau particular, într-o cantitate mai mică, se pedepseşte cu închisoare sub 5 ani sau supraveghere".
În art.152 se arată: "Recidiva în furt, înşelăciune, jaf, tâlhărie, şantaj în dauna avutului
public sau particular, în cantitate extrem de mare se pedepseşte cu închisoare între 5 şi 10 ani.
Când sunt comise în circumstanţe deosebit de grave aceste fapte se pedepsesc cu închisoare de
peste 10 ani sau fără termen, putându-se totodată confisca averea".
Art.153 stipulează: "Cei care au comis infracţiunea de furt, şantaj, înşelăciune, tâlhărie,
pentru a opune rezistenţă arestării sau pentru a distruge corpul delict la locul faptei, recurgând la
forţă sau ameninţare cu forţa, sunt condamnaţi conform prevederilor art.150 din prezentul cod,
privitoare la tâlhărie".
In acelaşi mod se prevede şi în Codul penal din Ungaria (18), care în art.321
reglementează tâlhăria, indiferent dacă este comisă contra avutului public sau particular, într-o
formă simplă, alta asimilată şi mai multe forme agravante, generate fie de modul de sîvârşire a
faptei, fie de importanţa bunului (valoarea) care a făcut obiectul infracţiunii.
Forma simplă, potrivit art.321 pct.l constă în: "Fapta aceluia care ia lucrul străin de la
altul, în scopul însuşirii ilegale şi pentru aceasta foloseşte faţă de o persoană violenţa sau
ameninţarea directă contra vieţii sau integrităţii corporale, respectiv îl pune în stare de
inconştienţă sau în imposibilitate de a se apăra, săvârşeşte crima şi se pedepseşte cu privarea de
libertate de la 2 la 8 ani".
Forma asimilată este reglementată în art.321 pct.2 în care se prevede:"Se consideră
tâlhărie şi atunci când hoţul surprins asupra faptului foloseşte violenţa ori ameninţarea directă cu
moartea sau vătămarea integrităţii corporale, în scopul menţinerii lucrului".
Formele agravante sunt descrise în art.321 pct.3 şi 4. Potrivit pct.3:"Pedeapsa este
privaţiunea de libertate de la 5 la 10 ani dacă tâlhăria a fost săvârşită:
a) de o persoană înarmată;

14
b) asupra unei valori importante;
c) în asociaţie criminală sau în grup;
Conform pct.4 din acelaşi articol: "Pedeapasa este privarea de libertate de la 5 la 15 ani
dacă tâlhăria a fost săvârşită:
a) asupra unei valori deosebit de mari;
b) asupra unei valori importante, înarmat, în asociaţie criminală sau în grup".
1.2.5.2. Tâlhăria în codurile din principalele state democratice
Legislaţia penală a statelor democratice nu face acea distincţie discriminatorie, sub
aspectul pedepsirii diferenţiate a faptelor încriminate referitoare la patrimoniu, după cum
bunurile, valorile sau drepturile afectate prin infracţiuni aparţin proprietăţii publice (obşteşti) sau
private (particulare).
Pedeapsa mai aspră este prevăzută pentru situaţii agravante pe criterii privitoare la
valoarea bunurillor sau drepturilor uzurpate, indiferent de titularul privat sau public al acestora,
sau cele privind folosirea violenţei, constrângerii şi a altor manopere dolosive, cu ameninţarea
sau folosirea de arme ori substanţe narcotice sau paralizante de către una sau mai multe persoane,
inclusiv în grupuri organizate, precum şi urmările pe care le-au avut aceste fapte asupra victimei.
Prezentăm în cele ce urmează reglementarea tâlhăriei în legislaţia penală a unor state
democratice, aşa cum se regăseşte ea încriminată, indiferent dacă poartă sau nu această
denumire.
Codul penal italian (19) reglementează în art.628 "Jaful" care are următorul conţinut:
"Oricine care pentru a procura pentru sine sau pentru alţii un profit nedrept prin intermediul
violenţei asupra persoanei ori prin ameninţare, intră în posesia unui bun mobil al altuia,
sustrăgându-1 de la cel ce îl deţine, se pesepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi cu amendă de
la 200000 la 800000 de lire.
Pedeapsa se măreşte de la o treime la jumătate dacă fapta este comisă în oricare din
circumstanţele indicate în alineatul ultim al art.628".
Art.630 descrie fapta: „Sechestrarea de persoană cu scop de jaf sau extorcare"- „Oricine
sechestrează o persoană cu scopul de a obţine pentru el sau pentru alţii un profit nedrept ca preţ
al eliberării, se pedepseşte cu închisoarea de la 8 la 15 ani şi cu amendă de la 400000 la 800000
de lire.
Pedeapsa cu închisoarea este de la 12 la 18 ani dacă cel ce este vinovat îşi atinge scopul".
15
Codul penal francez, (20) intrat în vigoare la l septembrie 1994, încriminează tâlhăria şi
extorcarea. Cele două fapte sunt reglementate în volumul
III, „Crime şi delicte împotriva bunurilor", Titlul I, „Însuşiri frauduloase", Capitolul II ,
Tâlhăria (Extorcarea) în Secţiunea L
Tâlhăria este încriminată în mai multe variante ale art.312 de la pct.1 la pct.9, astfel:
Art.312 pct.l „Tâlhăria este fapta prin care se obţine, prin violenţă, ameninţare cu violenţa
sau constrângere, fie o semnătură, un angajament sau o renunţare la ceva, fie dezvăluirea unui
secret sau sume de bani, valori sau bunuri. Tâlhăria se pedepseşte cu 7 ani închisoare şi 700000
franci amendă".
Art.312 pct.2 „Tâlhăria se pedepseşte cu 10 ani închisoare şi 1000000 franci amendă:
l) când este precedată, însoţită sau urmată de acte de violenţă împotriva cuiva,
provocându-i acestuia o incapacitate totală de muncă timp de 8 zile, cel mult;
2) când este comisă în prejudiciul unei persoane a cărei vulnerabilitate datorată vârstei,
vreunei boli, infirmităţi, deficienţe fizice sau psihice sau stări de graviditate, împrejurări vizibile
sau cunoscute de autor".
Art.312 pct.3 „Tâlhăria se pedepseşte cu 15 ani închisoare şi 1000000 franci amendă
când este precedată, însoţită sau urmată de acte de violenţă îndreptate împotriva unei persoane,
provocându-i o incapacitate totală pentru o durată de peste 8 zile".
Primele două alineate din art.132 pct.23 cu privire la termenul de siguranţă se aplică în
cazul infracţiunii prevăzute în acest articol.
Art.312 pct.4 „Extorcarea se pedepseşte cu 20 ani închisoare şi 1000000 franci amendă
atunci când este precedată, însoţită sau urmată de acte de violenţă care provoacă mutilarea sau
infirmitatea unei persoane".
Primele două alineate din art.132 pct.23 cu privire la termenul de siguranţă sunt
aplicabile în cazul infracţiunii prevăzute în prezentul articol.
Art.312 pct.5 „Extorcarea se pedepseşte cu 30 ani închisoare şi o amendă de 1000000
franci atunci când este săvârşită cu folosirea unei arme sau ameninţarea cu arma de către o
persoană care poartă o armă autorizată sau a cărei deţinere este prohibită".
Primele două alineate din art.132 pct.23 cu privire la termenul de siguranţă sunt
aplicabile în cazul infracţiunii prevăzute în prezentul articol.

16
Art.312 pct.6 „Extorcarea în bandă organizată se pedepseşte cu 20 de ani închisoare şi o
amendă de 1000000 franci.
Ea se pedepseşte cu 30 de ani închisoare şi o amendă de 1000000 franci atunci când este
precedată, însoţită sau urmată de acte de violenţă care au avut ca urmare mutilarea sau
infirmitatea unei persoane.
Se pedepseşte cu închisoare pe viaţă când este săvârşită cu folosirea unei arme sau
ameninţarea cu arma".
Primele două alineate din art.132 pct.23 cu privire la termenul de siguranţă sunt
aplicabile în cazul infracţiunii prevăzute în prezentul articol.
Art.312 pct.7 „Extorcarea se pedepseşte cu închisoarea pe viată şi o amendă de 1000000
franci atunci când este precedată, însoţită sau urmată de acte de violenţă, torturi, cruzime, care
provoacă moartea sau mutilarea unei persoane".
Primele două alineate din art.132 pct.23 cu privire la termenul de siguranţă sunt
aplicabile în cazul infracţiunii prevăzute în prezentul articol.
Art. 312 pct. 8 „Extorcarea urmată de acte de violenţă este, potrivit art. 312 pct. 2, pct. 3,
pct. 4, pct. 6 şi pct. 7, extensiunea în urma căreia au fost săvârşite acte de violenţă în scopul de a
favoriza fuga sau a asigura impunitatea făptaşului sau a complicelui".
Art. 312 pct. 9 „Tentativa, în scopul delictelor prevăzute în această secţiune, este supusă
aceloraşi pedepse".
Dispoziţiile art. 311 pct. 12 sunt aplicabile infracţiunilor prevăzute în această secţiune.
Codul penal spaniol, care a intrat în vigoare în 1973 şi care a fost modificat repetat, în
ultima redactare din 1992 (21) împarte infracţiunile în delicte (delitos) pe care le reglementează
în Cartea a II-a şi abateri (faltas) încriminate în Cartea a III-a.
Cartea a II-a conţine în Titlul XII reglementarea delictelor contra proprietăţii.
Deşi tâlhăria nu este reglementată expres sub această denumire se regăseşte încriminată
în titlul sus menţionat sub alte forme, cum sunt:
1) articolele 500-506 încriminează furtul sub forma sustragerii prin violenţă şi
ameninţare, având atât o formă simplă, cât şi forme agravante;
2) art. 519 reglementează uzurparea prin violenţă sau ameninţare a unui drept real şi
manoperele frauduloase în dauna creditorilor;

17
3) articolele 547-553 încriminează provocarea de incendii sub mai multe forme, inclusiv
de către proprietar asupra bunurilor proprii cu scopul constrângerii ori privării de astfel de bunuri
sau drepturi cu privire la acestea a altor persoane, creditori, rude etc;
4) art. 554 reglementează distrugerea de bunuri, inclusiv a celor proprii în scopul sus
menţionat.
Cu toate că în legislaţia penală spaniolă nu este cunoscută şi folosită noţiunea de crimă,
apreciem că aceasta este sinonimă cu noţiunea de delict (delitos), bazându-ne argumentaţia pe
conţinutul Cărţii a II-a care încriminează infracţiunile ce se înscriu în materie de crime în alte
legislaţii penale.
Codul penal portughez intrat în vigoare din 23 septembrie 1982 şi modificat succesiv,
ultima oară la 3 iulie 1992, reglementează unitar, similar cu cel spaniol, problematica apărării
patrimoniului, numai că această codificare cunoaşte termenul de crimă.
Astfel, în acest cod sunt încriminate în Titlul IV, sub denumirea de „Crime contra
proprietăţii", infracţiunile contra patrimoniului, între care reţinem „furtul calificat" cu mai multe
forme agravante în caz de folosire de violenţe, de deţinere sau folosire de arme ori narcotice sau
când furtul este comis de mai multe persoane sau în grup organizat, „şantajul" şi „frauda în
dauna creditorilor" a căror pedeapsă este cuprinsă între 10 şi 25 de ani.
O amplă reglementare a atacurilor contra proprietăţii, în cadrul mai multor capitole, se
regăseşte în Codul penal german intrat în vigoare la 15 mai 1871, modificat succesiv, ultima dată
la l octombrie 1989, din care am selectat: 1) Capitolul XIX, care conţine încriminarea furtului în
forma simplă, pedepsit cu privare de libertate până la 5 ani şi a furtului agravant sancţionat cu
privare de libertate de până la 10 ani, pentru ca pedeapsa să fie mai aspră pentru furtul săvârşit cu
arme sau în bandă;
2) Un capitol întreg XX este dedicat încriminării furtului cu violenţă, şantajului şi
şantajului cu violenţă, a căror sancţionare poate ajunge până la pedepse privative de libertate de
30 de ani;
3) Capitolul XXI încriminează tăinuirea şi favorizarea faptelor de mai sus.
O reglementare originală regăsim în Codul penal model american apărut în 1985 prin
care Institutul American de Drept orientează legislaţia penală a statelor americane.
În art. 220 şi următoarele din codul sus menţionat sunt încriminate infracţiunile contra
proprietăţii între care de menţionat pentru legătura cu tema noastră sunt:

18
1) Distrugerea proprietăţii prin incendiere cauzată de foc ori explozie;
2) Provocarea unei catastrofe prin explozie, foc, inundaţie, avalanşe, gaze otrăvitoare
etc;
3) Furtul cu violenţă cu variante de sancţionare mai aspră pentru cazurile când faptele
sunt comise de persoane înarmate sau care au asupra lor substanţe explozive.

CAPITOLUL II CONDIŢII PREEXISTENTE


2.1.Obiectul infracţiunii
Tâlhăria fiind o infracţiune complexă, firesc, obiectul ei poartă acelaşi caracter şi pe cale
de consecinţă vom întâlni pe lângă obiectul juridic generic, atât un obiect juridic special sub
forme principal şi adiacent, cât şi un obiect material concretizat sub aceleaşi două forme
principal şi adiacent, cu menţiunea că această distincţie în obiect principal şi adiacent dă naştere
la o aparenţă răsturnare a ierarhiei valorilor penale, pe care o vom clarifica mai jos.
2.1.1. Obiectul generic al infracţiunii de tâlhărie
Obiectul juridic generic al infracţiunii de tâlhărie este comun cu cel al tuturor crimelor şi
delictelor contra patrimoniului. Acesta constă în relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi
dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, în special sub aspectul drepturilor reale
referitoare la bunuri şi implicit sub aspectul obligaţiei de a se menţine poziţia fizică a bunului în
cadrul patrimoniului.
În dreptul penal, aşa cum este îndeobşte cunoscut, noţiunea de patrimoniu în relaţie cu
infracţiunile (inclusiv tâlhăria) care pot aduce atingerea acestuia, are un înţeles mai restrâns,
comparativ cu semnificaţia de „universalitate, totalitate de drepturi şi datorii actuale şi viitoare
ale unei persoane" (22) din dreptul civil.

19
Accepţiunea penală se referă numai la bunuri în individualitatea lor susceptibile de a fi
însuşite de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, gestionate
fraudulos, etc.
2.1.2. Obiectul juridic special
Obiectul juridic special al infracţiunii de tâlhărie este constituit dintr-un obiect juridic
principal, şi anume relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, în accepţiunea dreptului penal, a
căror dezvoltare este condiţionată de menţinerea poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor de
sustragere şi dintr-un obiect juridic special adiacent, şi anume relaţiile sociale referitoare la
apărarea persoanei (23).
În raport cu obiectul juridic principal, prin încriminarea tâlhăriei se apără situaţia de fapt
pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice, private ori publice,
îndreptăţite să păstreze la dispoziţia sa acele bunuri.
Cât priveşte obiectul juridic adiacent, acesta este determinat de felul acţiunii adiacente:
violenţă, ameninţare şi valoarea socială ocrotită şi lezată prin această acţiune (libertatea,
integritatea corporală, sănătatea, viaţa, onoarea persoanei).
În concepţia legiuitorului, în cazul tâlhăriei, a survenit o răsturnare aparentă de valori,
întrucât acesta a înţeles să considere valorile sociale de maximă importanţă ca: viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea persoanei ca fiind adiacente faţă de valorile patrimoniale care constituie
obiectul principal al faptei.
Spre deosebire de furt, tâlhăria are un conţinut complex, deoarece aduce atingere, aşa
cum rezultă şi din definiţia sa legală, atât posesiei şi detenţiei asupra bunurilor mobile (obiectul
juridic principal), cât şi vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii persoanei (obiectul
juridic secundar, adiacent).
Aparenta răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că
infractorul, în principiu, urmăreşte realizarea furtului, violenţa fiind doar un mijloc pentru
înfăptuirea acestui scop.
Cum era şi firesc, această soluţie legislativă, a ridicat obiecţii în opinia unor jurişti, care
susţin că: „nu trebuie să se rezerve un loc secundar valorilor loiale legate de persoana umană, că
acestea, în orice situaţie, ar trebui considerate mai importante decât cele referitoare la
patrimoniu" (24).

20
Tot în sprijinul acestei susţineri, autorii respectivi, arată că infracţiunea mijloc este mai
periculoasă decât infracţiunea scop şi, tocmai de aceea, în prezent tâlhăria este considerată, din
punct de vedere criminalistic, o infracţiune de violenţă pentru că, deşi infractorul urmăreşte o
deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârşeşte violenţa cu intenţie, acceptând, cel puţin
consecinţele mai grave care se regăsesc în urmarea caracteristică a modalităţii simple a tâlhăriei
(25).
Această aparenţă însă a fost reconsiderată de legiuitor atunci când la stabilirea limitelor
de pedeapsă a avut în vedere însă ca tâlhăria să fie în aşa fel încât să exprime gravitatea reală a
faptelor de violenţă.
Pe cale de consecinţă legiuitorul român a adoptat soluţia conform căreia în cadrul
tâlhăriei uciderea victimei este mai grav sancţionată decât dacă nu ar fi fost comisă ca mijloc
pentru săvârşirea furtului.
Deci legiuitorul chiar dacă consideră viaţa, în cazul tâlhăriei, ca obiect juridic adiacent,
din punct de vedere relaţie de valoare îi acordă un grad mai ridicat decât, spre exemplu, în cazul
infracţiunii de omor.
2.1.3. Obiectul material
Infracţiunea de tâlhărie, incluzând în conţinutul său furtul, are ca obiect material, în
primul rând, un bun mobil aflat în posesia sau detenţia altuia, asupra căruia se exercită acţiunea
de luare.
Aşadar obiectul material principal îl constituie bunul asupra căruia a fost îndreptată fapta
încriminată, bun care, de regulă, se găseşte, în momentul comiterii faptei, în patrimoniul
persoanei fizice sau juridice, din acest punct de vedere fiind similar cu obiectul material al
infracţiunii de furt.
Dar din conţinutul încriminat al tâlhăriei se cunoaşte că acesta include şi folosirea forţei
sau a ameninţării ori altor mijloace de anihilare a voinţei persoanei împotriva căreia se îndreaptă
activitatea secundară a făptuitorului, corpul persoanei fizice, victimă, constituind obiect material
adiacent, după cum adiacentă este şi acţiunea de folosire a violenţei ori ameninţării în raport cu
acţiunea de luare a bunului, care constituie scopul principal urmărit de făptuitor.
Tot ca obiect material adiacent se constituie şi acţiunea asupra bunurilor aflate asupra
corpului victimei, dacă făptuitorul distruge hainele ori bunurile aflate la dispoziţia acesteia, ori,
spre exemplu, îi dă foc la mărfuri pentru a o determina să-i dea o sumă de bani (26).
21
Aşadar la infracţiunea de tâlhărie există un obiect material principal, acelaşi ca în cazul
furtului, dar şi unul adiacent ce constă în corpul persoanei fizice sau bunurile intim legate de
acesta, împotriva cărora se îndreaptă actele de violenţă sau ameninţare.
2.2. Subiecţii infracţiunii
Infracţiunea de tâlhărie, similar cu celelalte crime şi delicte contra patrimoniului, are atât
subiect (subiecţi) activ, cât şi subiect (subiecţi) pasiv.
Ca subiect activ al acestei infracţiuni poate fi, de regulă orice persoană fizică deoarece
legea nu prevede nici o cerinţă specială cu privire la aceasta, în cazul acestei infracţiuni aşa cum
se cere pentru alte infracţiuni dintre cele contra patrimoniului, cum ar fi delapidarea, abuzul de
încredere ori gestiunea frauduloasă..
De asemenea, participaţiunea penală este posibilă, de regulă, în toate formele sale, atât la
varianta tip tâlhăriei cât şi la cele calificate.
Cât priveşte subiectul pasiv, în această calitate poate sta atât persoana fizică sau juridică
de drept privat, ca şi statul în cazul bunurilor ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice.
Totodată pot fi subiecţi pasivi ai tâlhăriei şi regiile autonome care au primit spre
administrare bunuri aparţinând proprietăţii publice, precum şi societăţile comerciale care au
primit bunuri aparţinând proprietăţii publice sub forma concesionării ori închirierii.
2.2.1. Subiectul activ al infracţiunii de tâlhărie
Subiect activ al infracţiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
legale necesare pentru a răspunde penal şi chiar dacă aceasta ar avea vreun drept asupra bunului
sustras prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Pe cale de consecinţă, subiect activ al infracţiunii de tâlhărie ar putea fi chiar însăşi
proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin folosirea mijloacelor prevăzute de art. 252
Cod penal, asupra unui bun mobil care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a altei
persoane.
Subiect activ nemijlocit autor poate fi o singură persoană, însă, în genere, tâlhăria se
săvârşeşte de mai multe persoane, care cooperează ocazional sau sunt organizate în bandă.
Conform teoriei şi practicii, în materie, sunt socotiţi ca subiecţi activi ai tâlhăriei toţi cei care şi-
au adus contribuţia la comiterea faptei, chiar dacă unii au executat, ca autori au complici, numai
acţiunea de furt, iar alţii numai acţiunea adiacentă(27).
22
Tâlhăria poate fi săvârşită de un singur subiect activ sau de o pluritate de subiecţi, în
calitate de coautori, instigatori sau complici.(28)
Întrucât dispoziţiile art. 252 Cod penal prevăd că săvârşirea tâlhăriei de două sau mai
multe persoane împreună constituie un element circumstanţial al primei variante agravante a
tâlhăriei, participaţia la varianta tip nu este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a
autorului la locul săvârşirii faptei.
Participaţiunea penală la tâlhăria prevăzută în art. 252 alin. l Cod penal este posibilă, dar
numai în forma instigării şi complicităţii materiale sau morale anterioare.
Aşa spre exemplu se va reţine complicitatea la tâlhăria prevăzută de art. 252 Cod penal în
situaţia în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul şi locul săvârşirii tâlhăriei
ori promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei, atâta vreme cât
complicele nu mai desfăşoară activitate de ajutor concomitentă cu executarea faptei.
Elocvent în acest sens este cazul inculpaţilor C.I.; D.O. şi N.G., în sarcina cărora s-a
reţinut în fapt că au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea de tâlhărie, ştiind că C.I. şi
D.O. vor intra în locuinţa victimelor L.E. şi L.D., pe care le vor imobiliza, după care vor lua
banii, în timp ce N.G. va sta afară, în faţa locuinţei, supraveghind să nu fie surprinşi.
Pe baza înţelegerii stabilite, inculpaţii C.I. şi D.O. au pătruns în locuinţă unde, contrar
înţelegerii iniţiale , au ucis cu intenţie pe victima L.D., care încercase să ţipe, săvârşind astfel nu
infracţiunea de tâlhărie plănuită ci infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută şi pedepsită
conform art. 176 lit. d Cod penal.
În această speţă Tribunalul Suprem, Secţia penală, prin decizia nr. 711 din 1974, în
R.R.D. nr.9, pag.67 a statuat că fapta inculpatului N.G. trebuie calificată drept complicitate la
infracţiunea de tâlhărie şi nu la aceea de omor deosebit de grav, deoarece el nu a prevăzut
uciderea cu intenţie a victimei de către ceilalţi doi inculpaţi. (29)
În altă speţă, în sarcina inculpaţilor M.V. şi R.B. s-a reţinut faptul că, în ziua de 2 iunie
1972, după ce au consumat băuturi alcoolice, la ora 18,00, au mers la magazinul de „piese auto"
şi au filat pe casiera I.D. Urmărind-o spre casierie, inculpatul R.B. a lovit-o cu pumnul în stomac,
i-a smuls geanta din mână, transmiţându-i-o inculpatului M.V. Inculpaţii au reuşit să dispară,
întâlnindu-se, în aceeaşi seară în locuinţa lui R.B. ,unde şi-au împărţit banii sustraşi.
Prin decizia 2059/1976 Secţia penală a Tribunalului Suprem, inculpaţii M.V. şi R.B. au
fost condamnaţi în baza art. 211 Cod penal pentru infracţiunea de tâlhărie sub forma

23
coautoratului. Instanţa a considerat că M.V. a cunoscut planul acţiunii infracţionale şi a
desfăşurat activităţi necesare consumării infracţiunii de tâlhărie în coautorat.
Ţinând seama de modul cum s-au desfăşurat acţiunile inculpaţilor, soluţia este
discutabilă, întrucât contribuţia lui R.B. este aceea de autor, iar cea lui M.V. de complice la
infracţiunea de tâlhărie.
Există coautorat la infracţiunea de tâlhărie dacă unii participanţi autori sau complici au
săvârşit numai faptele de furt sau numai cele de violenţă, dacă fiecare dintre ei au cunoscut că
sustragerea se comite cu violenţă.
Cât priveşte coautoratul, este suficientă, datorită caracterului complex, săvârşirea
nemijlocită a oricăreia dintre activităţile ce fac parte din latura obiectivă a tâlhăriei, cum ar fi de
pildă, numai realizarea violenţei sau ameninţării, ori numai sustragerea bunurilor(30).
Pentru a ne afla în situaţia de coautorat nu este necesar ca fiecare dintre făptuitori să fi
săvârşit o activitate care să acopere integral latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie, ci este
suficient ca fiecare să săvârşească nemijlocit un element material al acesteia, fie activitatea
principală, fie activitatea adiacentă, dacă fiecare dintre ei a cunoscut că sustragerea se face cu
violenţă.
Elocventă în acest sens apare sentinţa penală nr. 76 din 24 iunie 1997 a Tribunalului
judeţului Olt, prin care inculpaţii B.A, S.C.G şi S.P.M au fost condamnaţi pentru săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. l, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal.
În speţa, instanţa a reţinut că, în seara zilei de 30 ianuarie 1995, inculpaţii, cunoscând că
partea vătămată B.D vine spre casă cu o sumă importantă de bani, obţinută din vânzarea unor
animale, s-au deplasat până la domiciliul acesteia cu autoturismul condus de inculpatul B.A. şi
au aşteptat-o.
În momentul în care partea vătămată a ajuns la domiciliu, inculpatul B.A a stins lumina
electrică, inculpatul S.P şi inculpatul S.C au lovit-o pe victimă şi i-au luat plasa în care se afla
suma de 4.800.000 lei.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 33 din 2 noiembrie 1997 a respins apelul
declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt. împotriva acestei decizii, procurorul a declarat
recurs, susţinând că fapta inculpatului B.A trebuia încadrată în complicitate la infracţiunea de
tâlhărie, deoarece nu a participat efectiv la lovirea şi deposedarea de bani a părţii vătămate.

24
Recursul a fost declarat ca nefondat, întrucât calitatea de coautor a inculpatului B.A, la
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, a fost reţinută corect deoarece, prin asigurarea transportului
celorlalţi doi inculpaţi, la locul unde urmau să atace pe victimă şi stingerea de către el a luminii
electrice, în scopul de a nu fi recunoscuţi, ca şi prin aşteptarea acestora în autoturism, pentru a-i
îndepărta din zona respectivă, a creat fiecăruia dintre ei convingerea că luarea prin violenţă a
banilor aflaţi asupra victimei se realizează prin corelarea activităţilor tuturor într-o acţiune unică
de deposedare.
Soluţia corectă a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, care în
decizia nr. 441 din 20 februarie 1998 arată că fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri
prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietate personală, până în
apropierea locuinţei victimei şi, apoi, a întrerupt iluminatul electric, dându-le posibilitatea
acestora să deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o importantă sumă de bani şi de a-şi asigura
scăparea, constituie acte de coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 252
Cod penal(31).
În ipoteza în care un inculpat exercită violenţe şi smulge bunul victimei, iar celălalt stă
deoparte şi primeşte bunul sustras, chiar dacă acest mod de operare a fost stabilit anterior de
inculpaţi, suntem de părere că nu se poate vorbi de existenţa coautoratului, ci primul este autor,
iar cel de-al doilea, care a asigurat paza şi asistenţa morală, este complice(32).
2.2.2 Subiectul pasiv
Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de tâlhărie poate să o aibă orice persoană faţă de
care s-a săvârşit tâlhăria. Adică persoana fizică sau juridică ale cărei bunuri au fost sustrase prin
săvârşirea tâlhăriei, cât şi persoana (persoanele) fizică faţă de care s-a săvârşit numai acţiune
adiacentă, violenţa sau ameninţarea.
Astfel poate fi subiect pasiv persoana care este supusă violenţei, fără ca ea să fie posesor
sau deţinător asupra bunurilor, ci doar pentru că intervine spre a opri pe făptuitor să ia bunurile
ori încearcă să-1 reţină.
În astfel de ipoteze vor exista doi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni, cel ale cărui bunuri
au fost furate şi, respectiv, cel care a fost victima actelor de violenţă sau ameninţare. In asemenea
situaţii victimă a violenţei este persoana fizică, iar victimă a acţiunii de furt ar putea fi şi o
persoană juridică, publică sau privată(33).

25
În varianta simplă nu există condiţii speciale de loc sau de timp, pentru existenţa
infracţiunii, dar pentru variantele agravante, timpul (în timpul nopţii) sau locul (din locuinţă sau
dependinţă a acesteia) sunt circumstanţe de agravare.
Infracţiunea de tâlhărie poate fi săvârşită şi sub forma concursului ideal. Aşa spre
exemplu Judecătoria Călăraşi, prin sentinţa penală nr. 312 din 1980 a condamnat pe inculpatul
B.V pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 252 Cod penal. In speţă instanţa a
reţinut că inculpatul B.V, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a urmărit seara patru elevi, până
în sala de aşteptare a staţiei C.F.R. unde, sub ameninţarea cu bătaia, le-a cerut şi luat banii pe
care îi aveau asupra lor, apoi unul din ei, în urma ameninţărilor inculpatului, i-a dat şi bluza cu
care era îmbrăcat.
Aşa cum reiese din decizia nr. 1641/1982 a Secţiei penale a Tribunalului Suprem,
publicată în Culegerea de decizii, pag 216 (34), soluţia primei instanţe a fost eronată, deoarece
violenţa şi ameninţările fiind împotriva a patru persoane inculpatul nu a comis o singură
infracţiune, ci patru infracţiuni de tâlhărie în concurs ideal, în caz existând patru subiecţi pasivi şi
nu unul de grup cum greşit s-a reţinut iniţial.

26
CAPITOLUL III

CONŢINUTUL JURIDIC AL INFRACŢIUNII DE TÂLHĂRIE


Conţinutul juridic al tâlhăriei presupune, similar ca la orice infracţiune, atât un conţinut
legal cât şi un conţinut constitutiv.
3.1. Conţinutul legal şi situaţia premisă
3.1.1. Conţinutul legal
Tâlhăria este incriminată în articolul 252 Cod penal, într-o variantă tip şi în art. 253 în
două variante agravante.
Art. 252 Cod penal are următorul cuprins:
„Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor
astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori
pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea."
3.2. Conţinutul constitutiv
Conţinutul constitutiv al tâlhăriei este dat de existenţa celor două laturi, obiectivă şi
subiectivă, care se regăsesc, de altfel, în componenţa fiecărei infracţiuni.
3.2.1. Latura obiectivă
Ca expresie a caracterului de infracţiune complexă, latura obiectivă, elementul material al
tâlhăriei este format din două acţiuni conjugate, şi anume acţiunea de furt, care este principală şi
acţiunea de constrângere, violenţă care apare ca activitate adiacentă.
Acţiunea principală, în cuprinsul elementului material al infracţiunii de tâlhărie, constă
aşadar, în acţiunea de furt, în săvârşirea faptei de furt.
Şi în cazul tâlhăriei, ca şi la fort, bunul mobil este luat, scos din posesia patrimonială a
victimei, fără consimţământul acesteia.

27
Ceea ce particularizează tâlhăria, sub aspectul acţiunii principale, în raport cu
infracţiunea de furt, constă în aceea că, de multe ori, datorită folosirii de către făptuitor a
mijloacelor specifice tâlhăriei. Luarea îmbracă forma unei remiteri silite a bunului, efectuată, de
regulă, de către însuşi posesorul acestuia.
Acţiunea principală a elementului material al tâlhăriei poate privi oricare din modalităţile
infracţiunii de fort - simplu sau calificat - cu scopul însuşirii sau folosirii pe nedrept etc.
Această acţiune principală se realizează atât în cazul când fortul s-a consumat, ipoteză în
care tâlhăria va fi consumată, cât în şi împrejurarea când, indiferent de motive, fortul a rămas în
forma tentativei, ipoteză în care există tentativa de tâlhărie.
Acţiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracţiunii de
tâlhărie constă în întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări ori punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Pentru a exista acţiunea adiacentă este suficientă întrebuinţarea unuia dintre mijloace,
deoarece întrebuinţarea cumulativă a tuturor mijloacelor nu schimbă caracterul unitar al
infracţiunii, dar aceasta va fi avută în vedere la evaluarea gradului concret de pericol social al
faptei, cu consecinţe directe asupra sancţiunii.
Violenţa, ameninţarea sau punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se
apăra constituie activitatea secundară a elementului material al infracţiunii de tâlhărie, numai
dacă au survenit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori
pentru a asigura scăparea făptuitorului.(35)
Tocmai existenţa acestei legături dintre folosirea violenţei sau a ameninţării, ori dintre
punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, a determinat pe legiuitor să
unească aceste activităţi cu incriminări distincte în Codul penal, în conţinutul aceleiaşi infracţiuni
complexe de tâlhărie.
În toate cazurile în care violenţele - fizice sau psihice - pierd legătura cu acţiunea
principală de furt, ele nu mai pot întregi structura elementului material al tâlhăriei (36) şi pe cale
de consecinţă, în cazul dat ar putea fi vorba de alte infracţiuni, de sine stătătoare, ca furtul ori alte
infracţiuni contra persoanei.
Pentru edificare asupra elementului material adiacent al tâlhăriei, apreciem că se impune
analiza fiecărui mijloc prevăzut de lege prin care se realizează furtul în cazul tâlhăriei.

28
Astfel, noţiunea de ameninţare este definită prin infracţiunea de ameninţare. Ameninţarea
va constitui acţiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei, numai dacă aceasta constituie
un mijloc pentru săvârşirea furtului.
Semnificativă în acest sens este decizia Tribunalului Suprem, Secţia Penală, cu nr.
2174/1989 care statuează că: Dacă fapta de ameninţare s-a produs la un anumit interval de timp
după săvârşirea furtului şi anume după ce infractorul dusese lucrul furat la el acasă şi după ce
acesta revenise la domiciliul persoanei vătămate, faţă de care recunoscuse comiterea faptei,
ameninţarea nu apare ca fiind determinată de scopurile prevăzute de art. 252 Cod penal, astfel
încât în sarcina inculpatului nu poate fi reţinută infracţiunea de tâlhărie.(37)
Practica judiciară se pronunţă constant şi în celălalt sens. Respectiv prin decizia nr.
2685/1975 Secţia penală a Tribunalului Suprem statuează că: Fapta inculpatului de a fi tras la o
parte pe victimă la ieşirea dintr-un loc public şi de a o fi constrâns prin ameninţarea cu cuţitul să-
i dea haina cu care era îmbrăcată, constituie infracţiunea de tâlhărie.(38)
Prin noţiunea de violenţă, folosită în prevederile art. 252 Cod penal, înţelegem orice altă
infracţiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei,
din moment ce aceasta este de natură să realizeze constrângerea asupra persoanei împotriva
căreia a fost îndreptată chiar dacă acele violenţe nu se încadrează în art. 185 Cod penal.
Cu atât mai mult, indiscutabil, acţiunea adiacentă a tâlhăriei va fi realizată. când
violenţele folosite au fost săvârşite în condiţiile arătate în articolul 187 Cod penal.
Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie exercitate direct
împotriva persoanei fizice, însă violenţele faţă de lucruri pot constitui, uneori, o ameninţare, cum
ar fi spre exemplu ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcaţiuni spre ai provoca
scufundarea, ori stropirea cu substanţe inflamabile a încărcăturii unui mijloc de transport de
mărfuri cu scopul de a o incendia.(39)
Violenţa exercitată faţă de lucruri, dar care nu constituie ameninţare, nu poate realiza
acţiunea adiacentă şi nu întregeşte conţinutul obiectiv al infracţiunii de tâlhărie.
În acest sens s-a pronunţat şi Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II-a penală, care
în decizia nr.766/1976 statuează că smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o
stare avansată de ebrietate şi dormind, care nu numai că nu a opus rezistenţă, dar nici măcar nu
putea simţi că este deposedată de bunul său, nu prezintă trăsăturile caracteristice ale laturii
obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci ale aceleia de furt.(40)

29
Per a contrario, se realizează elementul material al tâlhăriei şi în împrejurarea în care
făptuitorul, lovind victima pentru un alt motiv, în condiţiile acestei stări de fapt, aceasta o
deposedează de un bun al său.
Această soluţie este adoptată şi de Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II-a penală
prin decizia nr.1747 fin 30 oct. 1981, reţinând în speţă, că „inculpatul a acostat victima şi la
refuzul acesteia de a-1 însoţi la locuinţa sa, a lovit-o, trântind-o la pământ, după care i-a luat
poşeta şi a dispărut. In raport de starea de fapt, prima instanţă a reţinut în mod corect în sarcina
inculpatului infracţiunea de tâlhărie, prevăzută la art. 252 Cod penal.(41)
De asemenea, se realizează acţiunea adiacentă a tâlhăriei şi în ipoteza în care numai unul
dintre inculpaţi exercită violenţa asupra victimei în vederea sustragerii unui bun. (42)
Fapta va constitui tâlhărie chiar dacă bunul este predat făptuitorului de către victimă
datorită unei constrângeri efectuate asupra acesteia.(43)
Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când în urma violenţelor victima pierde contactul cu
bunul pe care făptuitorul şi-1 însuşeşte imediat.(44)
Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, mai ales după intrarea în vigoare a codului
penal din 1968, s-a ridicat problema de a şti dacă se realizează şi conţinutul infracţiunii de
tâlhărie, în varianta în care făptuitorul smulge, prin surprindere, un bun din mâna victimei,
întrucât unele instanţe, în raport cu aceeaşi situaţie de fapt, au pronunţat hotărâri diferite, cum au
fost spre exemplu:
Tribunalul Judeţean Braşov, prin sentinţa penală nr. 180/28 mai 1970 a condamnat pe
R.G. la 6 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, în speţă s-a reţinut că inculpatul, în seara
zilei de 17 martie 1970 s-a înarmat cu o scoabă metalică, cu intenţia de a ataca pe victimă şi a-i
lua servieta cu bani, însă la ieşirea acesteia din magazin fără a o lovi, i-a smuls din mână, pe la
spate, servieta cu bani, dispărând în întuneric. (45)
Într-o altă speţă, tribunalul Suprem, secţia penală prin decizia 1187/1971 a statuat că
fapta inculpatului de a fi smuls din braţele părţii civile o sacoşă conţinând diferite bunuri şi de a
fugi cu ea, constituie infracţiunea de tâlhărie, deoarece, prin smulgere, elementul material al
infracţiunii violenţa, caracteristic tâlhăriei, este realizat.(46)
Altă instanţă, în hotărârea sa, a arătat că pentru existenţa tâlhăriei este necesar ca
făptuitorul să fi exercitat asupra victimei violenţe de natură să-i paralizeze împotrivirea. Dacă
inculpatul a căutat numai să surprindă victima spre a putea să-i smulgă poşeta şi să dispară cu ea,

30
înainte ca victima să se reculeagă şi să opună rezistenţă, el comite infracţiunea de furt şi nu aceea
de tâlhărie.(47)
În literatura juridică penală, în raport cu hotărârile diferite ale instanţelor de judecată, s-
au formulat opinii care îmbrăţişează fie una sau alta dintre soluţii.
Astfel într-o primă opinie s-a promovat ideea că în cazul smulgerii prin surprindere, a
obiectului din mâna victimei, se conturează violenţa specifică tâlhăriei, întrucât şi în această
situaţie, scopul, deposedarea şi împosedarea se realizează, prin mijlocirea violenţei, existând,
prin urmare, aceea relaţie de la mijloc la scop, care, depăşind sfera infracţiunii de furt, defineşte
caracterul complex al infracţiunii de tâlhărie.
Ca argumente în sprijinul acestei opinii, se reţin:
Un prim argument este acela că se realizează violenţa specifică tâlhăriei, indiferent dacă
ea s-a exercitat direct asupra persoanei sau prin intermediul obiectului, atât timp cât se înfrânge
violent contactul victimei cu obiectul.
Un al doilea argument se referă la faptul că, dând o altă interpretare, nu s-ar reuşi să se
facă o delimitare corectă dintre furt şi tâlhărie. La furt, acţiunea de luare se efectuează fără
violenţă, ori a considera smulgerea ca nonviolenţă, contrar evidenţei, fapta nu ar putea fi
încadrată decât ca furt.
În fine un alt argument ce s-ar putea invoca în sprijinul acestei opinii, ar rezulta din
interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 252 Cod penal, în sensul că nu rezultă condiţia ca
ambele elemente ce realizează conţinutul infracţiunii complexe, să constituie prin ele însele,
fapte penale.
Dacă scopul-furtul- este întotdeauna o faptă încriminată, mijlocul-violenţa- se poate
manifesta şi prin acţiunea ce nu este prevăzută de legea penală, astfel că acţiunea celui ce smulge
prin surprindere un obiect din mâna unei persoane răspunde cerinţelor violenţei specifice
infracţiunii de tâlhărie, deoarece este prezentă relaţia de mijloc la scop, acţiunea brutală de
smulgere fiind exercitată tocmai pentru realizarea furtului, ceea ce face ca prin smulgerea
obiectului material al infracţiunii, elementul violenţă, caracteristic tâlhăriei, să fie realizat.(48)
Într-o a doua opinie s-a spus că, potrivit actualei reglementări a tâlhăriei, nu orice acţiune
brutală prin care se tinde la sustragerea ilicită a unui bun mobil constituie o violenţă în sensul art.
252 Cod penal, ci numai aceea care, aplecându-se asupra persoanei victimei, este îndreptată către

31
înfrângerea oricărei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării lucrului în mâinile
agresorului.(49)
În argumentarea acestei opinii, se porneşte de la premisa fundamentată de prevederile art.
55 alin. 3 Cod penal, care defineşte infracţiunea complexă şi se arată că, atâta vreme cât violenţa
s-a manifestat numai prin smulgerea obiectului din mâna celui ce-1 deţinea, ca ruperea
contactului fizic dintre obiectul material şi deţinător, nu constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală şi ca urmare, furtul unit cu acesta nu poate deveni infracţiunea de
tâlhărie, nefiind prezentate elementele specifice, indispensabile realizării unităţii juridice legale
sub forma infracţiunii complexe. (50)
Un alt argument ce îşi găseşte izvorul tot în conceptul infracţiunii complexe, în sensul că
tâlhăria ca infracţiune complexă, atâta vreme cât are un obiect juridic special, adiacent care
constă în relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei, în mod logic,
prin violenţă se înţeleg orice acte de constrângere fizică, îndreptate împotriva victimei furtului
sau altei persoane, (51) prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile sociale: viaţa,
integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea.
Cu alte cuvinte, actele de violenţă să se îndrepte împotriva unei persoane şi nu faţă de
lucruri şi trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o temere efectivă, pentru ca astfel să se
paralizeze acţiunea de împotrivire pe care victima o opunea sau ar fi putut-o opune.
În susţinerea acestei din urmă păreri, s-ar mai putea adăuga faptul că, a interpreta astfel
dispoziţiile art. 252 Cod penal, ar însemna să mărim artificial numărul infracţiunilor de tâlhărie
săvârşite în realitate, ceea ce ar avea unele repercusiuni în orientarea politicii penale a statului
nostru, în cercetarea criminologică a acestui gen de infracţiune (52).
În ceea ce ne priveşte, ne raliem la cea de-a doua opinie, promovată, de altfel, de marea
majoritate a autorilor de drept penal (53), ca şi de instanţele de judecată.(54)
În concluzie, în problema supusă discuţiei, ori de câte ori luarea unui bun are loc prin
smulgere, instanţa de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenţie dacă prin acţiunea de
smulgere s-a adus vreo atingere uneia dintre valorile sociale ce formează obiectul juridic
adiacent al infracţiunii de tâlhărie, realizându-se astfel elementul violenţa caracteristic acestei
infracţiuni (55). în caz contrar, fapta va constitui o acţiune de furt.(56)

32
În împrejurarea în care bunul este predat făptuitorului, chiar de către victimă, dar tot
datorită constrângerii, fapta va constitui tâlhărie.
Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când în urma violenţelor victima pierde contactul cu
bunul pe care făptuitorul şi-1 însuşeşte imediat, cum a statuat şi Tribunalul Suprem, Secţia penală
prin decizia nr.3404/1970 „constituie infracţiunea de tâlhărie în paguba avutului privat fapta de a
fura portofelul de bani, ca urmare a violenţelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenţia de a
jefui".(57)
Nu întruneşte condiţiile legale spre a fi încadrată ca tâlhărie, ci ca furt, aşa cum a statuat
şi Curtea Supremă de Justiţie prin decizia nr.63/6 mai 1991 fapta inculpatului D. T. care a recurs
la deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta, prin luarea ei de pe capul acesteia, fără
exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, deoarece lipseşte cerinţa
întrebuinţării de violenţe de genul celor la care se referă art. 252 Cod penal .(58)
După cum am mai arătat, activitatea secundară în cadrul elementului material al tâlhăriei
se poate realiza şi prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Prin punerea victimei în stare de inconştienţă se înţelege aducerea acesteia în situaţia de a
nu-şi da seama, de a percepe, ca urmare a folosirii de narcotice sau alte substanţe. Pentru a se
realiza acţiunea adiacentă a tâlhăriei prin această modalitate, se impune ca starea de inconştienţă
a victimei să fie rezultatul activităţii făptuitorului.
Dacă starea de inconştienţă era preexistentă şi se datora altor factori, iar făptuitorul numai
a profitat de aceasta pentru a sustrage bunul, fapta nu va mai fi o tâlhărie.
Prin punerea victimei în neputinţa de a se apăra se înţelege aducerea acesteia în situaţia
de a nu putea folosi posibilităţile de apărare, ca urmare a acţiunii de imobilizare, punerea unui
căluş în gură etc.
O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie este efectiva săvârşire a
acţiunii adiacente, indiferent de modalitatea sub care apare violenţă, ameninţare, punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
În literatura juridică, unii autori pornind de la interpretarea strictă a art. 252 Cod penal, şi-
au exprimat opinia potrivit căreia violenţa, ca acţiune adiacentă a tâlhăriei, nu poate precede
furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă ori posterioară acestuia.(59)

33
Alţi autori (60) promovează ideea că violenţa se poate săvârşi şi anterior furtului dacă se
pregăteşte, iminent, posibilitatea producerii sustragerii, existând relaţia de conexitate dintre
infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop.
În varianta în care prin acţiunea adiacentă se produc urmările prevăzute de art. 252 Cod
penal, infracţiunea de tâlhărie se comite în variante agravante.
Considerăm pe deplin corectă această a doua opinie, întrucât ea îşi are justificarea atât în
textul de lege-art.252 Cod penal, cât şi în realitatea evidenţiată în practica judiciară.
Astfel se realizează elementul material al tâlhăriei şi în situaţia în care făptuitorul
ameninţă victima, cerându-i să remită bunurile pe care le are asupra ei, cu toate că violenţa
psihică s-a exercitat, în acest scop, anterior începerii oricărui act de deposedare a victimei.
Prin urmare, în raport cu furtul, acţiunea adiacentă poate să se comită înainte, în timpul
sau imediat după aceea.
Dacă se săvârşeşte cu mult timp după comiterea furtului nu se mai poate reţine
infracţiunea de tâlhărie. (61)
În practica judiciară, în împrejurarea în care bunul a fost remis de către victima, ca
urmare a ameninţării efectuate de către făptuitor, unele instanţe au decis că se realizează
conţinutul infracţiunii de şantaj (62), altele al celei de tâlhărie (63).
Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală (64) şi în hotărârile instanţei supreme, pentru
deosebirea dintre infracţiunea de tâlhărie şi cea de şantaj, trebuie să se ţină seama de mai multe
criterii.
Un prim criteriu îl constituie obiectul juridic, întrucât tâlhăria este îndreptată în principal
împotriva patrimoniului, iar şantajul împotriva libertăţii psihice a persoanei.
Un al doilea criteriu îl formează urmarea imediată, care la şantaj constă într-o stare de
pericol cu privire la valorile care alcătuiesc obiectul faptei, iar la tâlhărie este efectiva diminuare
a patrimoniului victimei.
Un al treilea criteriu priveşte momentul consumării celor două infracţiuni. Infracţiunea de
şantaj se consumă în momentul creării stării de pericol, în timp ce în cazul tâlhăriei, consumarea
faptei are loc odată cu obţinerea bunului de Ia făptuitor.
În varianta în care în urma şantajului se obţine un folos, între consumarea faptei şi
obţinerea folosului se interpune, de regulă o perioadă de timp, folosul urmează a fi realizat de

34
către făptuitor într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pentru tâlhărie, această situaţie
este cu totul improprie (65).
Infracţiunea de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj atunci când victima
violenţei este un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat
(66).
Aceeaşi situaţie de concurs a tâlhăriei cu infracţiunea de ultraj se reţine şi când violenţa
se exercită asupra unor organe de ordine care intervin pentru a-1 prinde pe infractor.
Susţinătoare, în acest sens, este sentinţa penală nr. 129 a Tribunalului Teleorman din 10
noiembrie 1997, prin care a condamnat pe inculpatul B.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de
tâlhărie prevăzută de art. 252 Cod penal şi de ultraj prevăzută de art. 323 alin (1) Cod penal.
De fapt, s-a reţinut că inculpatul B.N. în ziua de 4 august 1997, aflându-se în piaţa
centrală din Municipiul Alexandria, a sustras din geanta părţii vătămătoare F.D., suma de 15000
lei, însuşindu-şi-o.
Fiind urmărit de doi gardieni publici, inculpatul i-a lovit cu o bară din material dur.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr. 78 din 27 martie 1998 a Curţii
de apel Bucureşti, Secţia l penală.
Inculpatul a declarat recurs, cerând totodată schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea de tâlhărie la infracţiunea de furt.
Recursul a fost respins ca nefondat deoarece din examinarea art. 252 Cod penal rezultă că
tâlhăria este o infracţiune complexă, în componenţa căreia intră infracţiunea de furt şi o acţiune
de violenţă contra persoanei, cât şi situaţia în care făptuitorul, după comiterea fortului, exercită
acţiuni violente pentru înlăturarea urmelor infracţiunii şi a-şi asigura scăparea.
Astfel se constată că elementele infracţiunii de tâlhărie sunt pe deplin întrunite în această
faptă a inculpatului şi nu poate considera că s-a săvârşit un fort, rămas în faza de tentativă, cum
se pretinde prin motivul de recurs, care pe bună dreptate a fost respins.
Tot în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, care în
decizia m. 2099 din 29 Mie 1998 statuează că fapta inculpatului de a-şi însuşi o sumă de bani
din geanta unei persoane, urmată de exercitarea de violenţe împotriva organelor de ordine, care
au intervenit pentru a-l prinde, constituie infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu aceea de ultraj,
iar nu infracţiunea de fort în concurs cu infracţiunea de ultraj (67).

35
De asemenea, tâlhăria intră în concurs cu infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice când sunt îndeplinite condiţiile necesare (68).
3.2.2. Latura subiectivă
Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, atât în ce priveşte acţiunea
principală, cât şi cea adiacentă, făptuitorul prevede şi urmăreşte să săvârşească furtul prin
violenţă sau ameninţare ori aducerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra,
precum şi prin folosirea vreunuia din alte mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea
urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea.
Hotărârea făptuitorului de a comite tâlhăria poate fi Juată de la început sau poate să apară
în timpul săvârşirii sau după consumarea furtului, în funcţie de intervenţia unor împrejurări pe
care acesta nu \e-a avut iniţial in vedere, cum ar fi de exemplu, împotrivirea victimei.
În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 252
Cod penal, rezoluţia făptuitorului de a săvârşi tâlhăria se formează de regulă, după consumarea
furtului deoarece numai în măsura în care intervine o persoană, pentru a-1 deposeda de bunul
furat ori pentru a-1 prinde, făptuitorul ia hotărârea de a folosi violenţa ori ameninţarea etc.
Latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie include, în afara scopului specific furtul şi
scopul folosirii violenţei, a ameninţării, ceea ce în toate este definită ca intenţie calificată prin
scop.
Violenţele exercitate în alt scop decât cel limitativ prevăzut de lege nu mai pot constitui
acţiune adiacentă a elementului material al tâlhăriei (69).
În ipoteza în care între autor şi victimă preexistă anumite litigii de ordin patrimonial,
fapta nu va fi tâlhărie, deoarece cu toate că s-au folosit violenţele, nu există din partea autorului
scopul însuşirii specifice furtului, spre exemplu, s-au folosit violenţele pentru o sumă de bani
datorată.
De aceea fapta va primi altă calificare penală, în raport cu natura şi gravitatea violenţelor
exercitate de făptuitor.
Din punct de vedere subiectiv, la formele agravante ale tâlhăriei prevăzute la art. 252 Cod
penal, urmările adiacente caracteristice acestora se produc din culpa făptuitorului, astfel încât
infracţiunea de tâlhărie în astfel de cazuri se caracterizează din punct de vedere subiectiv, prin
praeterintenţie.

36
Astfel, urmarea care agravează tâlhăria în împrejurările de mai sus este o urmare
praeterintenţionată, făptuitorul nu a urmărit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau moartea
victimei, dar. întrucât o astfel de urmare însoţeşte, în mod firesc folosirea violenţei, a ameninţării
etc, el nu a prevăzut-o, deşi putea şi trebuia să o prevadă.
Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea urmării, răspunderea
sa penală se stabileşte nu numai pentru forma agravantă a tâlhăriei, ci pentru un concurs de
infracţiuni alcătuit din infracţiunea de vătămare corporală gravă şi infracţiunea de tâlhărie
varianta tip (70) ori concurs alcătuit din infracţiunea de tâlhărie şi omor deosebit de grav, când s-
ar produce moartea victimei (71)

37
CAPITOLUL IV

FORME, MODALITĂŢI ŞI SANCŢIUNI

4.1.Formele infracțiunii de tâlhărie

Faptul că infracţiunea de tâlhărie face parte din categoria infracţiunilor comisive face ca
ea să fie susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Pe cale de consecinţă este posibil să întâlnim la infracţiunea de tâlhărie atât actele
pregătitoare, cât şi tentativa ori consumarea şi epuizarea al căror mod de incriminare la specificul
complexităţii şi deosebit de periculoasei infracţiuni de tâlhărie.
4.1.1.1. Actele pregătitoare
La infracţiunea de tâlhărie actele pregătitoare sunt posibile atât în raport cu acţiunea
principală, cât şi cu acţiunea adiacentă. Ele pot fi de natură materială, cum ar fi spre exemplu
procurarea de instrumente, mijloace etc, sau morală, cum ar fi culegerea de date sau informaţii cu
privire la locul săvârşirii faptei sau despre victimă. Actele pregătitoare nu sunt incriminate.
În cazul în care s-au efectuat acte pregătitoare, iar autorul le-a folosit în executarea
elementului material al infracţiunii de tâlhărie, ele se vor absorbi în activitatea infracţională a
făptuitorului şi vor avea relevanţă în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.
Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de autor la
săvârşirea infracţiunii, ele vor deveni acte de complicitate la comiterea tâlhăriei.
Soluţia ni se pare, cu toată dificultatea dovedirii actelor pregătitoare în cazul în care încă
nu s-a săvârşit tâlhăria, de natură a încuraja prin nepedepsire comiterea actelor pregătitoare şi
implicit nerealizarea caracterului preventiv pentru aceste infracţiuni deosebit de periculoase.
4.1.2. Tentativa
La infracţiunea de tâlhăria tentativa este posibilă şi în consecinţă, legea prevede
sancţionarea ei în conformitate cu art. 269. Tentativa de tâlhărie poate să apară numai în
modalitatea tentativei întrerupte sau a tentativei improprii ori relativ imposibile, când urmarea nu
s-a produs datorită împrejurării, că în timpul când s-au săvârşit actele de executare obiectul
lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

38
Astfel concluzia ce se impune este că la tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.
Faţă de cele menţionate mai sus, putem spune că există, în primul rând, tentativă de
tâlhărie atunci când executarea faptei a început dar a fost întreruptă.
Executarea faptei faţă de conţinutul complex al tâlhăriei, înseamnă atât executarea
acţiunii principale a furtului, cât şi executarea activităţii secundare a violenţei, ameninţării,
punerii victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Aşa fiind, există tentativă întreruptă la infracţiunea de tâlhărie ori de câte ori încetarea
executării furtului, cu condiţia să se fi săvârşit violenţa, ameninţarea şi până în momentul în care
executarea furtului a fost dusă până aproape la capăt, intervine o cauză de întrerupere a realizării
în întregime a acţiunii principale.
Prin urmare există tentativă de tâlhărie atunci când făptuitorul a început executarea
furtului prin violenţă, ameninţare etc, dar executarea a fost întreruptă din cauza unei împrejurări
independente de voinţa sa.
Întreruperea se poate datora intervenţiei posesorului sau detentorului bunului (72), ori
unei alte persoane (73).
De asemenea există tentativa întreruptă la infracţiunea de tâlhărie şi în situaţia în care
executarea furtului fiind întreruptă, din cauza unei împrejurări independente de voinţa
făptuitorului, care spre exemplu a fost surprins, iar acesta foloseşte violenţa sau ameninţarea
pentru a şterge urmele infracţiunii ori a asigura scăparea (74).
În acest caz este suficient să se fi recurs la violenţă sau ameninţare, indiferent dacă
acestea au avut sau nu o desfăşurare complexă ori dacă şi-au atins sau nu scopul (75).
În practica judiciară, în mod concret, s-a reţinut tentativa improprie, relativ imposibilă, la
tâlhărie, în împrejurarea în care inculpaţii au exercitat violenţe asupra victimei pentru a-i fura un
obiect, despre care credeau că se găseşte în sacoşa acesteia, însă furtul nu s-a consumat deoarece,
în momentul în care au desfăcut sacoşa, ei au constatat că nu conţine obiectul pe care voiau să-1
fure (76).
În doctrina (77) şi practica judiciară (78), mai ales în perioada imediat următoare intrării
în vigoare a actualului Cod penal, s-a pus problema delimitării tentativei de infracţiunea
consumată de tâlhărie.
O asemenea problemă şi-a găsit izvorul în modul diferit de reglementare a tâlhăriei în
legislaţia penală şi cea actualului Cod penal. Dacă în vechiul Cod penal se putea considera

39
infracţiunea de tâlhărie consumată chiar dacă nu se săvârşea în întregime furtul, potrivit
legislaţiei penale în vigoare, dacă acţiunea principală nu s-a executat în întregime, nu se poate
reţine tâlhăria în forma consumată.
O problemă mult controversată în literatura juridică, cât şi în practica judiciară, este aceea
a încadrării juridice a faptei în situaţia în care autorul infracţiunii de tâlhărie care a avut ca
urmare moartea victimei, fiind surprins de către acesta în momentul în care sustrăgea bunul, a
lovit-o în scopul efectuării acţiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-şi asigura scăparea,
iar în urma acţiunilor de lovire, victima a decedat iar făptuitorul, de teama de a nu fi prins la
locul faptei de alte persoane care se alarmaseră, a renunţat la luarea bunului respectiv.
Deci fapta menţionată, furtul, rămâne în faza tentativei, însă se produce urmarea mai
gravă-moartea victimei din culpa autorului.
Autorii de drept penal, cât şi instanţele de judecată s-au grupat în jurul a două soluţii
complet diferite.
Astfel, în lucrările de drept penal, în majoritate, se promovează soluţia potrivit căreia,
dacă în cazul tâlhăriei, acţiunea principală furtul, a rămas în forma tentativei iar, prin acţiunea
adiacentă, violenţa s-a produs vătămarea corporală gravă sau moartea victimei, fapta constituie
tentativa de tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei.
Astfel în vol. II al „Explicaţiilor teoretice", când se examinează modalităţile legal
caracterizate ale infracţiunii de tâlhărie, se menţionează că dacă vătămările corporale sau
moartea s-au produs în urma unei tentative de tâlhărie, va exista tentative agravantă şi în
consecinţă, se va sancţiona cu pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi maximului
pedepsei prevăzute de lege pentru forma consumată (79).
Acelaşi punct de vedere este exprimat de către alţi autori în lucrările lor (80).
În sprijinul acestei soluţii se aduc mai multe argumente, dar ne limităm la cele mai
semnificative:
Un prim argument este cel din textul de lege, în sensul că atâta vreme cât art. 269 Cod
penal prevede pedepsirea tentativei la crime şi delicte contra patrimoniului, între care figurează
şi tâlhăria, aceasta înseamnă că legiuitorul a înţeles sancţionarea, inclusiv a tentativei de tâlhărie
care a avut ca urmare moartea victimei (81).

40
Un alt argument îşi găseşte izvorul în caracterul complex al infracţiunii prevăzute de art.
252 Cod penal, întrucât aceasta este o formă agravantă a infracţiunii respective şi nu infracţiune
distinctă praeterintenţionată.
În practica judiciară unele instanţe judecătoreşti s-au pronunţat că există tentativă de
tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în variante în care inculpaţii au exercitat violenţe
asupra victimei pentru a-i lua banii, însă din cauza intervenţiei unei alte persoane, inculpaţii au
fugit, dar victima, în vârstă de 84 de ani, a decedat în urma violenţelor exercitate asupra sa.
În doctrina penală, mai ales în literatura juridică penală de dată mai recentă s-a exprimat
opinia ca infracţiunile praeterintenţionate, între care este inclusă şi tâlhăria, care are ca urmare
moartea victimei, nu sunt susceptibile de tentativă.
Se precizează că dacă am reţinut ca valabilă opinia, potrivit căreia infracţiunea complexă
în ansamblul ei trebuie considerată ca rămasă în faza de tentativă, din moment ce nu s-a produs
rezultatul tipic prevăzut în acţiunea componentă principală absorbantă, ar însemna, în mod
consecvent, să aplicăm şi regimul sancţionar al tentativei prevăzute de art. 35 şi următoarele din
Codul penal, tentativa la infracţiunea complexă, cum este tâlhăria care a avut ca urmare moartea
victimei, neavând reglementat un regim sancţionar special, adică să se aplice o pedeapsă
cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea
consumată.
Dar în felul acesta, s-ar ajunge la anomalii sub aspect sancţionator.
Spre exemplu, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută la art. 211 alin. 3 Cod penal este de
15-25 ani închisoare.
Deci tentativa la această infracţiune s-ar pedepsi cu 7,5-12,5 ani închisoare.
Dar pedeapsa pentru infracţiunea absorbită, lovire în cazul vătămărilor cauzatoare de
moarte este de 5-15 ani închisoare.
Rezultă aşadar că o persoană care ar comite o faptă cauzatoare de moarte să fie
sancţionată cu aceeaşi pedeapsă ca şi atunci când fapta ar fi integrată într-o infracţiune complexă.
Aceasta ar veni în contradicţie cu principiul potrivit căruia pericolul social al unei
infracţiuni complexe şi implicit regimul sancţionar, este întotdeauna ,mai grav, mai mare, decât
al oricăreia dintre infracţiunile care intră în componenţa sa.

41
Aceasta, întrucât infracţiunea complexă absoarbe integral pericolul social al infracţiunilor
care o alcătuiesc şi deci, sancţiunea unei infracţiuni complexe trebuie să fie mai mare decât
pedeapsa care s-ar aplica pentru vreuna dintre infracţiunile componente.
Dar cum este îndeobşte cunoscut, tâlhăria est o infracţiune complexă, în componenţa sa
intrând furtul, pe de o parte şi ameninţarea ori violenţa pe de altă parte, dar aceste infracţiuni
fiind reunite într-un singur conţinut de infracţiune, îşi pierd autonomia tocmai datorită
interdependenţei indisolubile ce există între acţiunile respective, ceea ce face inacceptabilă
desfacerea complexităţii, în mod unilateral, că numai faza de executare în care s-ar afla acţiunea
aşa-zis principală, furtul, ar trebui să influenţeze caracteristicile întregului ansamblu şi nu ar fi
valabil invers, adică atunci când acţiunea secundară, ameninţarea ori violenţa, s-a consumat şi s-a
produs şi rezultatul, să se considere că întreaga infracţiune complexă este consumată.
Este un adevăr că rezultatul infracţiunii complexe, între care şi tâlhăria, este multiplu şi
că pot fi situaţii juridice când nu se produc toate consecinţele cerute de norma de încriminare, ci
numai unele dintre ele.
Dar, întrucât raportarea trebuie făcută nu la una sau alta dintre infracţiunile componente,
deoarece o asemenea raportare nu-i cu putinţă, pentru că ele şi-au pierdut autpnomia şi apar
contopite sau absorbite unele de altele, ci la infracţiunea complexă în ansamblul ei, concluzia
care ar urma să fie trasă este aceea că, din moment ce unele dintre rezultate s-au produs,
infracţiunea trebuie considerată ca fiind consumată parţial şi întreaga problemă s-ar reduce doar
la o chestiune de individualizare a pedepsei.
Acestea sunt argumentele, în principal, care motivează soluţiile din practică, care
promovează opinia potrivit căreia, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, chiar dacă
furtul a rămas în forma tentativei, infracţiunea în ansamblul ei, trebuie apreciată ca fiind
consumată.
Instanţa supremă, fiind chemată să se pronunţe asupra situaţiei în care furtul a rămas în
faza tentativei, dar prin aplicarea violenţei s-a produs moartea victimei, a decis că pedeapsa se
stabileşte conform art. 253 alin 2 Cod penal care prevede închisoarea strictă de la 7 la 15 ani şi
nu raportând sancţiunea acestui text la prevederile art. 21 Cod penal pentru a se ajunge la o
pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi a maximului stabilit prin textul de lege sus
menţionat.

42
Se argumentează că această soluţie prin aceea că tratamentul agravant prevăzut de art
253 alin 2 Cod penal îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al
tâlhăriei sau al tentativei de tâlhărie -moartea victimei. Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai are
relevanţă forma în care s-a realizat activitatea infracţională, tâlhăria consumată sau tentativa de
tâlhărie, ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final care îl constituie temeiul
agravării săvârşite.
În temeiul acestei hotărâri se precizează aserţiunea că la infracţiunile praeterintenţionate
nu poate exista tentativă, este valabilă numai în cazul infracţiunilor simple de acest gen, nu în
acela al infracţiunilor complexe, cum este tâlhăria care a produs moartea, la care moartea
victimei constituie numai o circumstanţă agravantă în timp ce infracţiunea de bază este
intenţionată şi deci, susceptibilă de a rămâne în faza tentativei.
Inconsecvenţa sau exprimarea unor opinii ori soluţii diferite în legătură cu existenţa
tentativei la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, porneşte tocmai de la
specificul acestei infracţiuni, de la structura intenţiei depăşite ca formă mixtă de vinovăţie.
De aceea, la o primă vedere, apare nelogic să sancţionăm pe făptuitor pentru tentativă la
infracţiunea de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, pe considerentul că acţiunea de
luare nu s-a consumat, cu toate că, prin violenţele exercitate s-a produs moartea victimei, iar în
raport cu această urmare se reţine culpa făptuitorului.
În realitate s-a produs urmarea mai gravă pe care a avut-o în vedere legiuitorul la fixarea
sancţiunii în această ipoteză.
Dar, totodată apare lipsa de temei juridic privind părerea că în această împrejurare trebuie
să sancţionăm pe făptuitor pentru forma consumată, deşi faptul iniţial intenţionat a rămas fără
tentativă.
Controversele sau soluţiile diferite la care ne-am referit, în cele ce au precedat, apreciem
că pot fi înlăturate numai prin intervenţia legiuitorului, şi în consecinţă, considerăm că se impune
propunerea de lege ferenda vizând modificarea legii penale, într-un viitor apropiat, în sensul de
a-şi pronunţa clar poziţia în raport cu tentativa la infracţiunile complexe praeterintenţionate, care
au avut ca rezultat moartea victimei.
În acest sens propunem ca la asemenea infracţiuni să se prevadă, într-un alineat nou
introdus, după varianta sau variantele tip ale acestor infracţiuni, la care forma de vinovăţie este
intenţia, că tentativa se pedepseşte.

43
Că aceasta ar fi o soluţie corectă stau dovadă şi argumentele temeinice care au fost
evidenţiate şi oricum îmbrăţişate de practica judiciară, cât şi atitudinea legiuitorului în
elaborarea unor noi acte normative cu reglementări asemănătoare Astfel, prin Decretul Lege nr.
112 din 20 martie 1990, privind modificarea şi completarea art. 189 Cod penal, în urma aderării
României la Convenţia Internaţională contra luării de ostateci, se prevăd, în alineatele 1,2, şi 3
formale intenţionate ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. De asemenea, în alin. 4,
este încriminată forma agravantă a acesteia, când fapta a avut ca urmare moartea victimei, pentru
ca în alin. 5 al aceluiaşi articol să se prevadă că tentativa faptelor prevăzute în alin. 1-3 se
pedepseşte.
4.1.3. Consumarea infracţiunii de tâlhărie
Infracţiunea de tâlhărie se consumă atunci când executarea acţiunii principale, furtul, s-a
desfăşurat complet şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente, adică prin
întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau în
imposibilitatea de a se apăra. Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi
avut nevoie de a recurge la acţiunea adiacentă, fapta consumată este infracţiunea de furt, iar nu
de tâlhărie.
Infracţiunea se consumă şi în cazul când făptuitorul după săvârşirea furtului fără violenţă,
a folosit acest mijloc spre a-şi asigura scăparea ori pentru a păstra bunul furat sau a şterge urmele
infracţiunii. Nu interesează dacă în final scopul a fost realizat, deoarece scopul este privit ca
finalitatea acţiunii şi nu ca rezultat al acesteia.
În cazul modalităţilor agravante, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-a produs, ca
urmare a acţiunii adiacente, rezultatele cerate de norma de încriminare, vătămare corporală
gravă, consecinţe deosebit de grave ori moartea victimei.
În cazul coautorului însuşirea bunului efectuată numai de către unul dintre infractori face
ca tâlhăria să aibă forma consumată.
4.1.4. Epuizarea
Infracţiunea de tâlhărie, ca şi furtul, este susceptibilă de o activitate infracţională
prelungită în timp, după stingerea momentului consumativ şi deci, de eventuala amplificare a
urmărilor imediate.

44
În măsura în care durează acţiunea adiacentă, de întrebuinţare a mijloacelor de
constrângere, în aceeaşi măsură poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere, acţiunea
principală şi deci fapta de tâlhărie.
În unele cazuri acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă, cum
sunt vătămări grave ori moartea victimei, şi deci de natură să modifice progresiv gradul de
pericol social concret al tâlhăriei.
În astfel de situaţii procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp.
În asemenea cazuri de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au
încetat actele succesive în efectuarea acţiunii principale sau când nu mai este posibilă o
amplificare a urmărilor acţiunii adiacente.
4.2. Modalităţi normative ale infracţiunii de tâlhărie
Reglementând tâlhăria, Codul penal descrie în dispoziţii sintetice dar cuprinzătoare,
exhaustiv modalităţile normative sub care aceasta s-ar putea prezenta, asigurând astfel un
conţinut închis de încriminare a acestei infracţiuni.
Nu astfel stau lucrurile atunci când est vorba de modalităţile faptice care pot consta într-o
varietate pentru fiecare modalitate normativă.
4.2.1. Modalităţi normative ale tâlhăriei în varianta tip
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă, în varianta art. 252, de mai multe modalităţi
normative, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi cu privire la acţiunea adiacentă.
Acţiunea principală a tâlhăriei constă, ca şi la infracţiunea de furt, în luarea lucrului
mobil, din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe
nedrept.
Aşadar, similar cu furtul simplu, acţiunea principală a tâlhăriei în varianta art. 252 poate
cunoaşte următoarele modalităţi normative: furtul de bunuri materiale; de energii sau înscrisuri; a
unui bun care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului; a unui vehicul cu scopul de a-1
folosi; furtul între soţi sau cel săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată
sau este găzduit de acesta.
Acţiunea adiacentă se realizează prin întrebuinţare de violenţă, ameninţare, punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.

45
De asemenea, în varianta art. 252, simplă, există modalitatea normativă a violenţelor şi
celorlalte mijloace săvârşite concomitent cu executarea furtului, dar pentru păstrarea bunului
furat, înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării.
Acestor modalităţi normative poate să le corespundă o varietate de modalităţi faptice, în
raport cu acţiunea principală, furtul, cât şi cu acţiunea adiacentă, în funcţie de mijloacele folosite.
Una din modalităţi, care este frecvent contestată de inculpaţi, firesc pentru a primi
pedepse mai mici, ca urmare a încadrării faptei ca simplu furt, este situaţia în care acţiunea de
furt se exercită asupra victimei aflate în stare de ebrietate, stare care este invocată ca fiind de
natură să permită luarea bunurilor fără a mai fi necesară violenţa.
Practica este unanimă în a statua că este tâlhărie şi nu furt, ori de câte ori acţiunea de
luare a bunului a fost violentă, cum ar fi spre exemplu următoarea speţă.
Prin sentinţa penală nr. 450 din 13 februarie 1997 a Judecătoriei Botoşani a fost
condamnat inculpatul N.C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208
alin. l raportat la art. 209 lit. c şi e, cu aplicarea art. 99 şi 13 alin. l Cod penal.
În fapt s-a reţinut că în seara zilei de 16 aprilie 1996, profitând de împrejurarea că partea
vătămată A.P. se afla în stare avansată de ebrietate, inculpatul i-a luat prin smulgere un lănţişor
din aur de la gât.
Apelul şi recursul pe care inculpatul le-a declarat au fost respinse prin decizia penală nr.
303 din 23 aprilie 1997 a Tribunalului Bucureşti şi respectiv decizia penală nr. 291 din 23 iunie
1997 a Curţii de Apel Suceava.
Împotriva celor trei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că fapta trebuia
încadrată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. l Cod penal.
Recursul în anulare s-a fondat pe faptul că din probele aflate la dosar rezultă că inculpatul
a luat lănţişorul de aur de la gâtul părţii vătămate prin smulgere, rupându-1 ceea ce constituie un
act de violenţă prin comiterea căruia şi-a asigurat posibilitatea însuşirii bunului respectiv potrivit
art. 252 alin. l Cod penal.
În această situaţie, rezultă că sunt întrunite cerinţele înscrise în art. 252 Cod penal,
încadrarea faptei în infracţiunea de furt calificat este greşită, deoarece pentru săvârşirea
infracţiunii de furt nu este necesară violenţa.

46
În consecinţă recursul în anulare a fost admis şi casându-se hotărârile cu privire la
încadrarea juridică a faptei, aceasta a fost schimbată în infracţiune de tâlhărie prevăzută de art.
252 Cod penal, concluzie ce se impune în atari situaţii.
De altfel, aceasta este şi soluţia, cu caracter de îndrumare, pe care o statuează Curtea
Supremă de Justiţie, Secţia penală în decizia nr. 2215 din 8 septembrie 1998 care prevede că
furtul realizat prin acte de violenţă constituie infracţiunea de tâlhărie. Ca urmare fapta
inculpatului de însuşire a unui lănţişor de aur, prin smulgerea şi ruperea lui de la gâtul părţii
vătămate, trebuia încadrată în infracţiunea de tâlhărie, iar nu în infracţiunea de furt.
Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalităţi faptice este lăsată la latitudinea
instanţei de judecată în cadrul procesului de individualizare judecătorească.
4.2.2. Modalităţi normative infracţiunii de tâlhărie calificată
După cum rezultă din incriminarea în art. 253 tâlhăria este susceptibilă de mai multe
modalităţi normative agravante, enumerate exhaustiv în acest alineat la literele a-h, şi anume.
a) De o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică.
Tâlhăria săvârşită de o persoană care are asupra sa o armă sau o substanţă narcotică
prezintă un pericol social mai mare, deoarece în aceste condiţii autorul se simte mai în siguranţă,
acţionează cu mai mult curaj ştiind că poate oricând să imobilizeze victima sau pe oricare altă
persoană care ar interveni pentru salvarea acesteia.
Noţiunea de armă reprezintă instrumentele, piesele şi dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţii legale, adică cele stabilite prin Legea nr. 17 din 1996 privind regimul armelor şi
muniţiilor.
În căzul in care făptuitorul foloseşte arma pentru a constrânge sau ameninţa victima și a
înlesni furtul, se va reţine circumstanţă agravantă a tâlhăriei, în concurs cu infracţiunea de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 279 Cod penal, dacă arma nu era
legal deţinută.
Dacă se produc şi alte consecinţe, ca de pildă uciderea cu intenţie a victimei, tâlhăria va
veni în concurs cu dispoziţiile art. 179 Cod penal, care încriminează omorul deosebit de grav.
Prin substanţă narcotică se înţelege acea substanţă care are aptitudinea de a produce
imediat victimei, căreia îi este administrată, o stare de inconştienţă, aducând-o în situaţia de a nu
putea reacţiona.

47
Din această categorie fac parte spre exemplu: cloroformul, eterul, sprayurile paralizante
ori lacrimogene etc.
Dacă prin folosirea substanţelor narcotice se produc şi alte consecinţe legate de acţiunea
adiacentă a tâlhăriei, acestea vor fi avute în vedere la tragerea la răspundere penală a
făptuitorului.
Aşa cum rezultă din cele de mai sus, pentru reţinerea circumstanţei agravante prevăzute
de art. 253 Cod penal, legea nu cere ca armele sau substanţele narcotice să fie folosite, ci este
suficient să existe asupra inculpatului, întrebuinţarea lor în funcţie de consecinţele ce se produc
poate să adauge faptei şi alte elemente circumstanţiale de agravare a tâlhăriei, de care instanţa va
ţine seama în procesul de individualizare a pedepsei infractorului.
b) De o persoană deghizată sau travestită.
Această împrejurare justifică agravarea acţiunii faptei, deoarece contribuie la intimidarea
victimei, la diminuarea rezistenţei acesteia, face mai dificilă descoperirea făptuitorului, iar fapta
sa este de natură să producă un ecou social mai mare.
De menţionat că. de regulă, agravantele prevăzute la art. 253 alin. l a-g nu se regăsesc în
fapte de sine stătătoare, ci mai multe în acelaşi caz.
Semnificativă cât priveşte aplicarea agravantei prevăzute de art. 253, dar şi în privinţa
argumentării faptului că în cazul concret agravantele prevăzute de acest alineat se combină, de
regulă între ele, mai rar întâlnindu-se în practică doar una din ele.
Astfel prin sentinţa penală nr. 212 din 16 octombrie 1997 a tribunalului Bacău a fost
condamnat inculpatul S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin. 2
lit. c, d, şi e Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a cod penal.
În caz s-a reţinut faptul că în seara zilei de 3 ianuarie 1997, inculpatul aflându-se în
discoteca unui bar şi observând că minorul P.G.I, a cumpărat un pachet de ţigări şi a primit rest
de la 100000 lei, 1-a acostat după ieşirea din bar, sub pretextul întrebării cât este ora, între timp
trăgându-şi un ciorap de naylon peste faţă spre a nu fi recunoscut, şi sub ameninţare cu bătaia 1-a
obligat să-i dea suma de 91000 lei şi ceasul de la mână, însuşindu-şi-le.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 56 din 12 martie 1998 a
Curţii de Apel Bacău.
Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată
în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. l Cod penal, deoarece victima i-a dat banii şi

48
ceasul fără să-1 fi lovit, iar ciorapul folosit era atât de transparent încât i-a permis victimei să-1
recunoască uşor la poliţie.
Recursul a fost respins ca nefondat argumentându-se că potrivit art. 194 alin. l Cod
penal, infracţiunea de şantaj constă în constrângerea unei persoane, prin violenţe sau
ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva dacă fapta este comisă spre a dobândi în
mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.
Ori prin ameninţarea cu bătaia inculpatul nu a constrâns pe victima minoră să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva, ci a constrâns-o, mascat fiind, să-1 lase să-i ia bunurile, în
scopul de a şi le însuşi pe nedrept.
De observat că în cazul şantajului, în raport de cerinţele textului de lege la care s-a făcut
referire, partea vătămată acţionează personal, sub imperiul constrângerii exercitate asupra sa de
inculpat, în timp ce, în cazul tâlhăriei, acţiunea de sustragere aparţine în întregime inculpatului,
care o deposedează de bunuri fără consimţământul acesteia.
Aşa fiind, fapta inculpatului de a lua victimei banii şi ceasul de la mână, prin
constrângerea ei cu ameninţări, mascat fiind chiar sumar, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 253 Cod penal, pentru care a fost condamnat, iar nu
infracţiunea de şantaj în care s-a cerut schimbarea încadrării juridice, şi pe cale de consecinţă
respingerea recursului a fost întemeiată pe deplin.
Astfel s-a pronunţat şi Curtea supremă de Justiţie, Secţia penală, care prin decizia nr.
1979 din 9 iulie 1998 arată că fapta inculpatului mascat de a lua, prin ameninţare, bunuri aflate
asupra victimei, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de şantaj, care se
săvârşeşte prin constrângerea unei persoane să dea bunurile, să facă, să nu facă sau să sufere ceva
în viitor (82).
c) In timpul nopţii,
Raţiunea instituirii acestei împrejurări agravante este aceeaşi ca şi în cazul furtului
calificat, în sensul că făptuitorul se poate apropia mai uşor de victimă fără a putea fi văzut, tot
astfel se poate ascunde şi sustrage mai uşor identificării şi urmăririi, deoarece, în timpul nopţii,
există mai puţine persoane în zona locului săvârşirii faptei etc.
În aplicarea agravantei legată de săvârşirea faptei în timpul nopţii se va avea în vedere, ca
şi la furt, ca aceasta să fie comisă în intervalul dintre momentul când se lasă întunericul şi până
când lumina ia locul întunericului.

49
Iată cum se regăseşte această agravantă, împreună cu cele de la literele a şi e aplicate în
practică de către Tribunalul Dolj care prin sentinţa penală nr. 183 din 30 iunie 1997 a condamnat
pe inculpaţii B.F.L şi C-V pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 253 Cod
penal.
În fapt instanţa a reţinut că, în seara zilei de 29 noiembrie 1996, inculpaţii B.F.L şi C. V
au spart vitrina unui chioşc şi intrând înăuntru au sustras mai multe treninguri, ciocolată, ţigări şi
alte bunuri pe care le-au pus într-o geantă de voiaj. Fiind observaţi în momentul când părăseau
chioşcul, inculpaţii au fost urmăriţi de un grup de tineri, care au încercat să-i prindă. Pentru a
scăpa de cei doi tineri care se apropriaseră de ei inculpaţii i-au lovit cu un par şi o sapă,
cauzându-le leziuni vindecabile în 7-8 zile. Până la urmă inculpaţii au fost imobilizaţi şi duşi la
postul de poliţie.
Apelul inculpatului B.F.L a fost respins de Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 86 din
26 februarie 1999.
Acelaşi inculpat a declarat recurs, susţinând că fapta sa trebuia încadrată în infracţiunea
de furt calificat prevăzută la art. 208 raportat la 209 lit. a, e, d şi i din Codul penal.
Recursul a fost respins ca nefondat, argumentându-se că potrivit art. 252 Cod penal,
constituie tâlhărie şi furtul urmat de întrebuinţarea de violente pentru păstrarea bunului furat ori
pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Pentru realizarea conţinutului acestei infracţiuni complexe, legea nu cere ca acţiunile ce o
caracterizează să se succeadă imediat, între ele putând să existe un oarecare interval de timp. De
astfel, între acţiunea de sustragere şi actele de violenţă exercitate nu s-a scurs decât un interval de
timp necesar celor două victime pentru a-i ajunge pe inculpaţi din urmă, după ce aceştia au
părăsit chioşcul din care au luat bunurile.
Aşadar în mod corect s-a considerat că fapta inculpatului recurent constituie infracţiunea
de tâlhărie, iar nu infracţiunea de furt calificat în care a solicitat să fie schimbată încadrarea
juridică, şi în consecinţă, pe bună dreptate recursul a fost respins.
De altfel în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală care prin
decizia nr. 1859 din l iulie 1998 statuează fapta de sustragere urmată de întrebuinţarea de
violenţe pentru păstrarea bunului ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, chiar dacă între
cele două acţiuni s-a scurs un anumit interval de timp, ca în speţa dată, constituie infracţiunea de
tâlhărie şi nu de furt, fie el şi calificat (83).

50
d) Într-un loc public sau mijloc de transport.
Agravarea se justifică prin aceea că locurile publice oferă numeroase şi reale facilităţi
pentru făptuitor, deoarece capacitatea victimelor de a supraveghea locul este mai redusă, iar
infractorul se poate apropia mai uşor de victimă.
De asemenea, el poate fi mai greu de urmărit şi identificat.
Tâlhăria comisă în loc public evidenţiază periculozitatea sporită şi datorită ecoului faptei,
a stării de nesiguranţă pe care o resimt persoanele fizice împotriva unor astfel de fapte.
Totodată agravarea tâlhăriei săvârşită într-un mijloc de transport în comun se justifică
prin aceea că există, cel mai adesea aglomeraţia, că accesul este neîngrădit, că făptuitorul poate
să studieze mai uşor victima şi să aprecieze oportunitatea intervenţiei sale, aceasta mai cu seamă
în trenuri, unde practica a demonstrat că, se comit cele mai multe tâlhării.
Prin sentinţa penală nr. 199 din 6 noiembrie 1997 tribunalul Braşov a condamnat pe
inculpatul G.Gh pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 253 Cod penal.
În caz instanţa a reţinut că în ziua de 4 august 1997, inculpatul a acostat pe victima S.M.
într-un hotel convenind să-i vândă suma de 100 dolari SUA. După ce a primit suma de 700000
lei de la S.M. inculpatul a refuzat să mai facă schimbul valutar pe motiv că suma ce i s-a dat este
mai mică decât cea convenită. La solicitarea victimei să-i dea banii înapoi sau valuta, inculpatul
a lovit-o cu pumnul în faţă şi a fugit cu banii.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr.169/A din 22 decembrie 1997 a admis
apelul inculpatului, şi casând în parte sentinţa, a schimbat încadrarea juridică a faptei în
infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 256 Cod penal.
Declarând recurs procurorul a criticat soluţia de schimbare a încadrării juridice. El şi-a
fondat recursul pe următoarea argumentaţie. Fapta inculpatului de a-şi însuşi, prin violenţă suma
de bani primită de la partea vătămată, în vederea unui schimb valutar care nu a mai avut loc,
constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 253 Cod penal, iar nu infracţiunea de abuz de
încredere prevăzută de art. 256 Cod penal, deoarece banii respectivi nu i-a deţinut în virtutea
unui raport juridic încheiat cu parte vătămată, care să justifice încadrarea juridică în infracţiunea
de abuz de încredere, ci în condiţiile situaţiei create în legătură cu schimbul valutar, de care
inculpatul a profitat în scopul de a-şi însuşi prin violenţă acei bani. Pentru a păstra banii în
posesia cărora a intrat în timpul discuţiei cu privire la schimbul valutar, inculpatul a lovit cu
pumnul partea vătămată, cauzându-i leziuni vindecabile în 2-3 zile.

51
Ca urmare, admiţându-se recursul procurorului, a fost menţinută soluţia de condamnare a
inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 253 Cod penal.
În acest sens s-a statuat şi de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală prin decizia nr.
1857 din 2 iulie 1998 că însuşirea prin acte de violenţă a unei sume de bani primite cu ocazia
discuţiilor privind un schimb valutar, ce nu s-a mai efectuat, constituie infracţiunea de tâlhărie,
iar nu infracţiunea de abuz de încredere, deoarece acei bani nu erau deţinuţi în virtutea unui
raport juridic încheiat (84).
e) Într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia.
Este o circumstanţă agravantă specifică tâlhăriei şi pe care nu o regăsim şi la infracţiunea
de furt.
Agravarea se justifică deoarece aduce o gravă atingere vieţii intime, domestice victimei şi
este de natură să creeze o stare de temere şi nesiguranţă când infractorul pătrunde în locuinţă cu
intenţia de a tura cu orice preţ, chiar prin folosirea de violenţe.
În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii profitând de faptul că
victimele locuiesc singure, în locuri izolate, s-au hotărât mai uşor să săvârşească o tâlhărie prin
pătrunderea în locuinţa acesteia.
Prin locuinţă în sensul art. 253 Cod penal se înţelege orice loc destinat pentru uzul
domestic al uneia sau mai multor persoane şi care este efectiv folosit în acest sens, neavând
relevanţă dacă este temporar sau permanent, stabil sau mobil.
In măsura în care pătrunderea ilegală în locuinţă constituie o agravare a tâlhăriei faţă de
violarea de domiciliu, este absorbită în conţinutul acestei modalităţi agravante a tâlhăriei, fiind
exclus concursul de infracţiuni.
În fapt inculpatul C.A, după ce a pătruns în locuinţa părţii vătămate LP. pentru furt, fiind
surprins, a trântit-o la pământ şi după ce a lovit-o de mai multe ori a împins-o în subsol,
asigurând uşa cu foraibărul aflat pe tocul uşii. A revenit în locuinţă, unde şi-a însuşit mai multe
bunuri, fiind prins de poliţie în Gara de Nord.
Aceste fapte au fost caracterizate drept tâlhărie, conform art. 252 Cod penal şi lipsire de
libertate în mod ilegal, conform art. 201 Cod penal, atât de prima instanţă cât şi de instanţa de
apel, aceasta din urmă respingând şi recursul inculpatului (85).
f) Tâlhăria a avut vreuna din urmările arătate în art. 187 Cod penal.

52
În acest caz agravarea tâlhăriei este justificată prin consecinţele acţiunii adiacente, adică a
actelor de violenţă exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmările prevăzute de art.
187 Cod penal, nu cu intenţie ci cu praeterintenţie, va opera agravanta la care ne referim.
Dacă făptuitorul loveşte victima pentru a îndepărta opunerea acesteia, însă se produc
consecinţele prevăzute de art. 187 cod penal pe care nu le-a urmărit sau acceptat, însă fie că nu
le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă. In ambele ipoteze urmările mai grave ale lovirii
îi sunt imputabile făptuitorului, în cadrul agravantei menţionate cu titlul de culpă.
De observat că în ipoteza în care făptuitorul, cu prilejul executării faptei de furt, exercită
violenţa, cu intenţia de a produce urmările art. 187 Cod penal, acesta va răspunde pentru
infracţiunea de tâlhărie în concurs cu vătămarea corporală gravă.
4.2.3. Modalităţi normative ale variantei în care tâlhăria a produs consecinţe
deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
Altă modalitate agravantă a tâlhăriei există, potrivit art. 253 alin 2 Cod penal atunci când
aceasta a produs consecinţe deosebit de grave sau care au avut ca urmare moartea victimei.
Această agravantă vizează în primul rând rezultatul acţiunii principale a tâlhăriei şi
anume aceea de furt.
Conform art. 160 Cod penal prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 3 miliarde lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei
autorităţi publice ori vreuneia dintre unităţile la care se referă art. 159 Cod penal, sau oricărei alte
persoane juridice sau fizice.
În evaluarea pagubei materiale instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere valoarea
economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei, existând în momentul comiterii
faptei şi nu în cel al judecării infractorului.
Prin perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzate unei autorităţi publice sau oricăreia
dintre unităţile la care se referă art. 159 cod penal, ori altei persoane juridice sau fizice, ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni de tâlhărie, se înţelege periclitarea activităţii unor asemenea
persoane juridice, publice sau private ori fizice, consecinţe care ar fi ameninţătoare pentru însăşi
existenţa lor, în cazul persoanelor juridice publice sau private, ducând până la încetarea oricărei
activităţi a acestora, iar în cazul persoanei fizice putând avea ca rezultat sărăcirea întregii familii.
Stabilirea unor asemenea consecinţe este un atribut exclusiv al instanţei de judecată pe baza
probelor administrate în cauza.
53
Agravanta prevăzută de art. 253 alin. 2 Cod penal vizează în al doilea rând, consecinţele
pe care le produce acţiunea adiacentă şi anume moartea victimei.
Pentru a se reţine tâlhăria în această modalitate de agravare este necesar ca urmarea,
moarte victimei, să fie praeterintenţionată, adică să se fi produs prin depăşirea intenţiei
făptuitorului, dar imputabilă acestuia, ca rezultat al culpei sale.
De exemplu, fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 253 alin. 2 cod penal în ipoteza în
care făptuitorul, pentru a lua ori menţine bunul, foloseşte violenţa asupra victimei, iar aceasta în
urma actului de lovire, se dezechilibrează şi în cădere se loveşte cu capul de bordură şi
decedează.
În cazul în care actele de violenţă au fost săvârşite cu intenţie directă sau indirectă de a
ucide victima pentru a sustrage un bun, iar scopul a fost realizat, în sarcina făptuitorului se va
reţine un concurs de infracţiuni omor deosebit de grav consumat potrivit art. 179 lit. h Cod penal
şi tâlhăria. Infracţiunea de tâlhărie într-o asemenea situaţie nu se încadrează însă în art. 253 alin.
2 cod penal deoarece, din moment ce s-a reţinut că victima a fost ucisă cu intenţie şi pentru acest
motiv s-a făcut aplicarea art. 179 lit. h Cod penal, nu se poate reţine că moartea victimei s-a
produs din culpă, pentru a se face aplicarea art. 253 alin. 2 teza II Cod penal.

4.3. Sancţiuni
Infracţiunea de tâlhărie sub aspect sancţionar conţine, cum de altfel se prevede la
majoritatea crimelor şi delictelor contra patrimoniului, limite foarte largi de pedeapsă,
corespunzător gradului de pericol social generic specific fiecărei variante, cuprinse între 3 şi 12
ani.
Legiuitorul a recurs la stabilirea unor limite atât de largi de pedepsire cu închisoarea,
plecând de la diferenţierea mare ce există sub aspectul pericolului social şi a periculozităţii
făptuitorului, spre a pune la dispoziţia instanţelor de judecată un cadru legal corespunzător, care
să pennită o individualizare cât mai corectă şi o dozare a pedepsei cât mai eficientă de natură să
realizeze scopul, prevenţia generală şi specială, urmărită prin aplicarea pedepsei, mai ales, în
perioada actuală când fenomenul infracţional în acest domeniu cunoaşte o continuă creştere.
4.3.1. Sancţiunile tâlhăriei
4.3.1.1. Pedeapsa principală
Infracţiunea de tâlhărie se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 12 ani.
54
Pentru faptele care în concret au un pericol mai redus, limitele pedepsei prevăzute de lege
permit o individualizare corespunzătoare.
Pedeapsa principală are un rol de prim rang în sancţionarea infractorului.
4.3.1.2. Pedeapsa complementară
Pedeapsa complementară se aplică de către instanţa de judecată în condiţiile prevăzute de
art. 58 Cod penal.
În cazul tâlhăriei pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică facultativ,
dacă pedeapsa în concret a închisorii este mai mare de 2 ani şi instanţa o apreciază ca necesară.
Interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară, se execută întotdeauna după
stingerea executării pedepsei principale prin modurile prevăzute de lege.
Degradarea militară se aplică doar condamnaţilor care au calitatea de militari sau
rezervişti.
În cazul infracţiunilor grave, pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea severă este
obligatorie şi este facultativă când infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie, iar pedeapsa este
închisoarea strictă de cel puţin 5 ani.

4.3.1.3. Confiscarea specială


Confiscarea specială este o măsură de siguranţă prevăzută de art. 118 Cod penal.
La varianta tip a infracţiunii de tâlhărie sunt supuse confiscării speciale următoarele
categorii de bunuri:
a) lucrurile care au servit la săvârşirea infracţiunii, dacă sunt ale infractorului,
conform art. 118 lit. b Cod penal, unelte de sport narcotice etc;
b) lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a
răsplăti pe infractor, cum ar fi o anume sumă de bani;
c) lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt reclamate de
vreo persoană vătămată sau dacă nu au fost sechestrate penal pentru asigurarea despăgubirilor
datorate victimei.
4.3.2. Sancţiunile pentru tâlhăria calificată
4.3.2.1. Pedeapsa principală
În modalităţile primei variante agravante, reglementate de art. 253 alin. l

55
Cod penal, pedeapsa principală este închisoarea strictă de la 7 la 15 ani.
4.3.2.2. Pedeapsa complementară
Pedeapsa complementară pentru oricare din modalităţile normative agravante prevăzute
de art. 253 alin. l este facultativă ori de câte ori pedeapsa concretă este de minim 2 ani, dar este
obligatorie când limita minimă a pedepsei concrete este de peste 10 ani.
4.3.2.3. Confiscarea specială
Pentru oricare din modalităţile normative ale primei variante agravante, în conformitate
cu dispoziţiunile art. 118 Cod penal, sunt supuse confiscării speciale aceleaşi categorii de lucruri
ca şi la varianta tip.

4.3.3. Sancţiuni specifice variantei când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau
care a avut ca urmare moartea victimei
4.3.3.1. Pedeapsa principală

În cazul acestei variante agravante, prevăzută de art. 253 Cod penal, dacă tâlhăria a
produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este de la
15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
4.3.3.2. Pedeapsa complementară
La această variantă agravantă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, fiind
menţionată expres de lege, este obligatorie.
De asemenea, instanţa are obligaţia să ţină seama de natura şi gravitatea infracţiunii, de
împrejurările cauzei şi persoana infractorului.
4.3.3.3. Confiscarea specială

56
Sunt supuse confiscării speciale, conform dispoziţiilor art. 118 Cod penal, aceleaşi
categorii de bunuri ca şi în cazul primei variantei agravante.
Măsura confiscării speciale produce efecte faţă de orice persoană la care s-ar găsi
lucrurile confiscate care va trebui să le predea organelor competente.
Această măsură nu se poate lua decât ca urmare a săvârşirii infracţiunii şi se pronunţă,
prin hotărâre, de către instanţa de judecată.

CONSIDERAŢII FINALE
În conţinutul lucrării, am încercat să prezentăm şi să clarificăm noţiunile de bază
privitoare la această complexă şi deosebit de gravă infracţiune TÂLHĂRIA, corelând perspectiva
pozitivă, pe care am avut-o în vedere preponderent, cu perspectiva negativă, considerând, pe
bună dreptate, că cele două perspective nu se exclud, dimpotrivă ele se completează reciproc, în
sensul că oferă o nouă perspectivă prin care complexitatea realului se lasă mai uşor prinsă în
categoriile gândirii.
A fost o încercare ce ne-a pus în contact cu o problematică vastă şi plină de promisiuni,
abordată atât de teorie cât şi de practica judiciară, nu de puţine ori extrem de controversat,
situaţii de natură a ne sprijini în clarificări şi a sesiza eventualele propuneri de lege ferenda, pe
care cu toată modestia îndrăznim să le supunem atenţiei.

57
Aşa cum este reglementată, în prezent, în Titlul II, art. 252 Cod penal, tâlhăria apare ca o
infracţiune de maximă gravitate, la care se adaugă, de regulă, periculozitatea deosebită a
făptuitorului, cu predispoziţie spre fapte de mare violenţă.
Deşi, iniţial, studiul vastului material documentar, ne-a tentat la o argumentare a gravităţii
infracţiunii de tâlhărie, privită comparativ, din punct de vedere a ratei criminalităţii, a ponderii
care a ocupat-o tâlhăria şi făptuitorii acesteia, aşa cum s-a prezentat în statisticile dinainte şi după
1989, am renunţat la idee. Motivul fiind relativitatea statisticilor dinainte de 1989, dat fiind
prezenţa, mai ales, a acelor factori de filtru, care modificau substanţial, la comandă, dimensiunea
fenomenului criminalităţii.
Totuşi privind retrospectiv, realist, realităţile româneşti de după 1989, nu putem trece cu
vederea faptul că prăbuşirea sistemului politic, distrugerea structurilor economice cu tot lanţul de
consecinţe, în primul rând pozitive dar şi negative, ca inflaţia, şomajul, creşterea preţurilor, dar
mai ales criza morală au lovit din plin societatea românească.
Explozia ego-ului a transformat rapid dreptul într-un abuz de drept, făcând tot
înfiorătoare o are creşterea, de la an la an după 1989, a ratei criminalităţii, care, chiar dacă se
situează mult sub nivelul fenomenului similar din alte ţări puternic dezvoltate, este de natură să
alarmeze.
Semnificaţia apare, în acest sens, faptul că, spre exemplu, rata criminalităţii la 100000 de
locuitori era în 1990 în România de 275,8, în timp ce în Japonia era de 1324, în SUA de 5324, în
Germania de 7108 iar în Anglia de 8630. Dar în timp ce în aceste ţări, rata fenomenului a rămas
relativ constantă, în România la numai doi ani respectiv în 1991 a urcat la 699 la 100000 de
locuitori, mai mult decât dublată, continuându-şi creşterea anuală, chiar dacă într-un risc mai
scăzut.
Cât privesc infracţiunile contra patrimoniului şi în special infracţiunea de tâlhărie,
statisticile pun în evidenţă o creştere, după 1990 cu o medie anuală de 18% a numărului acestui
gen de fapte penale care privesc proprietatea privată şi o stagnare, sau chiar tendinţe de scădere a
numărului infracţiunilor care privesc proprietatea publică. Evoluţia ar fi explicabilă, firească, dat
fiind reducerea treptată, ca urmare a privatizării, a dimensiunilor proprietăţilor publice. Dar, tot
aşa ar putea fi, parţial distorsionată, de tendinţa de dezinteres faţă de protejarea în general a
proprietăţii publice.

58
Relevantă pentru creşterea ratei criminalităţii ni se pare şi statistica, în cifre absolute,
privitoare la condamnaţii definitiv pentru infracţiuni contra patrimoniului, care dacă în 1992 s-a
cifrat la 21961 infractori, în 1998 ea a crescut la 48935 infractori, pentru ca din cifra ultimă un
număr de 5114 infractori să fie condamnaţi pentru tâlhărie.
Tot atât de relevant ne apare şi faptul că dacă în 1992 ponderea condamnaţilor pentru
infracţiuni săvârşite cu violenţă, între care şi tâlhăria ocupă un loc central, era de 5,82 % din
totalul acestora, în 1998 numai cea a condamnaţilor pentru tâlhărie era de 11 % ceea ce
evidenţiază, încă odată, creşterea ratei criminalităţii şi în special a laturii deosebit de negative,
aceea a violenţei acesteia.
Faptul că tâlhăria este o infracţiune deosebit de gravă, datorat caracterului ei complex al
îmbinării acţiunii principale de sustragere a unui bun mobil, cu violenţă s-au ameninţare, din
posesia sau detenţia altei persoane, o dovedeşte şi regăsirea, aproape unanimă, a încriminării ei
în legislaţia penală a majorităţii statelor, şi în principal, a marilor puteri democratice.
Aproape toate încriminările adoptă drept criteriu de bază, de regulă unic, pe cel a
pedepsirii tâlhăriei funcţie de gravitatea ei, totuşi au făcut excepţie, unele legislaţii penale, între
care şi Codul nostru penal român din 1968, care adaugă pe lângă acest criteriu şi pe cel al
diferenţierii pedepselor funcţie de apartenenţa bunului sustras prin violenţă la proprietatea de stat
sau particulară.
Superioritatea este dată, totodată, de modul nou în care este reglementată apărarea
patrimoniului, asigurând un tratament egal apărării bunurilor, indiferent dacă ele aparţin
proprietăţii publice sau celei private, înlăturându-se complet criteriu de sancţionare mai severă a
tâlhăriei, când aceasta privea bunurile aparţinând avutului obştesc.
În acest mod s-a acordat locul ce i se cuvenea modului de ocrotire a proprietăţii private,
prevăzându-se aceleaşi limite ale pedepsei, minim şi maxim, pentru tâlhărie indiferent de forma
de proprietate publică sau privată, de care aparţine bunul sustras cu violenţă.
Limitele pedepselor sunt net superioare celor adoptate de vechea reglementare din 1969
şi stabilesc plaje mult mai largi între minimul şi maximul pedepsei, fapt ce pune la dispoziţia
instanţelor judecătoreşti un cadru legal mai corespunzător care să le permită o mai corectă
individualizare şi dozare a pedepsei, indiferent dacă bunurile sustrase prin violenţă aparţin
proprietăţii publice sau celei private.

59
Dacă din punct de vedere concepţie, prin modul în care era desconsiderată apărarea
proprietăţii particulare, în vechea reglementare, a fost necesară repunerea acestei forme de
proprietate pe făgaşul ei normal, cât priveşte pedeapsa mai aspră datorată apartenenţei bunului la
proprietatea publică, aceasta s-a dovedit şi o tradiţie a legislaţiei româneşti. Edificator în acest
sens, fiind faptul că, în perioada dintre cele două războaie mondiale, în România, patrimoniul
public a fost apărat de cel privat, printr-un regim special mai sever, mărturie fiind Legea specială
pentru apărarea patrimoniului public, apărută în Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1930.
Raportându-ne şi la acest precedent, apreciem susceptibilă actuala reglementare de
modificare, în care sens susţinem o propunere de lege ferenda, conform căreia „bunurile
aparţinătoare exclusiv proprietăţii publice (indiferent dacă acestea conform Constituţiei sau în
baza legii ar putea să se găsească fie în administrarea unei regii autonome, fie a unei instituţii
publice, fie în detenţia societăţii comerciale căreia i-au fost închiriate) să se bucure de ocrotire
mai deosebită, chiar prin mijloace de drept penal, printr-o formă mai agravantă faţă de
încriminările care ocrotesc proprietatea privată", din următoarele considerente:
- bunurile, fie că sunt încredinţate spre administrare unei societăţi autonome, fie unei
instituţii publice ori închiriate sau concesionate unei societăţi comerciale, cu sau fără capital de
stat, provin din contribuţia majorităţii sau a tuturor cetăţenilor şi nu pot ieşi din sfera proprietăţii
publice, decât în condiţiile legii, ceea ce justifică o mai deosebită ocrotire;
- bunurile având o astfel de provenienţă este firesc să se bucure de o astfel de ocrotire,
deoarece de existenţa şi dezvoltarea lor este interesată întreaga societate, in slujba căreia
au fost destinate încă de la constituire şi nu numai persoana juridică sau fizică proprietară
nemijlocită a bunului, aceasta din urmă fiind psihologic constatat mai uşor tentată să ierte, să
facă rabat de la acest interes;
- nu în ultimă instanţă, considerăm că propunerea este justificată de tradiţia reglementării
româneşti, chiar dacă în perioada comunistă ea a fost deviată de la sensul ei iniţial, reglementare
considerată şi aplicată ca necesară încă într-o vreme când România era departe de a „beneficia"
de concepţia aşa zisă comunistă.
Plecând însă de la faptul că limitele pedepsei pentru tâlhărie, minim şi maxim, sunt mai
largi şi mult mai aspre, aceasta dă o aparenţă de amplificare a constrângerii, care nu este
caracteristică democraţiei, dar care apreciem că are un caracter temporar şi parţial este acoperită

60
de semnificaţia ei preventivă, semnificaţie, care însă conform celor prezentate mai sus privitor la
rata criminalităţii, nu este de natură să liniştească şi convingă.
Totuşi, reţinând ca măsură democratică, abrogarea pedepsei cu confiscarea parţială a
averii, suntem de părere că măsura ar fi trebuit păstrată cât priveşte cea de a doua variantă
agravantă a tâlhăriei, atunci când fapta a produs urmări deosebit de grave, soldate cu ameninţarea
efectivă cu sărăcirea victimelor persoane fizice sau juridice, propunem pe cale de lege ferenda,
ca pentru această variantă să se introducă şi pedeapsa cu „confiscarea parţială a averii
făptuitorului, în limitele păstrării stricte a cotelor rezervatare".
În încheiere, menţionăm că prin demersul nostru am urmărit, ca scop principal, realizarea
unui îndreptar teoretic prin intermediul căruia, noi înşine, să putem interpreta fenomenele
juridice, legate de temă, care au loc, în prezent în ţara noastră. De asemenea, nu ascundem faptul
că obiectivul major al prezentei încercări este propria clarificare, în ce priveşte conceptele, sfera
şi conţinutul lor cât şi dinamica tâlhăriei în societate şi că în ce ne priveşte considerăm că, cel
puţin parţial, am reuşit.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1. A se vedea Prof. Dr. doc. Tudor R. Popescu-Brăila, drept civil, volumul I, imprimat la
Romcart S.A. Bucureşti, 1993, pag. 38
2. A se vedea Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea
Românească, Bucureşti 1921, pag. 36-43
3. A se vedea Paul Mircea Cosmovici, Considera ţii generale asupra
patrimoniului, Studii de drept românesc nr. 1/2993, pag. 5-12
4. A se vedea LV. Dongoroz, Explicaţii teoretice, în volumul al III-lea, pag. 444
5. A se vedea Legea apărării proprietăţii publice, în Monitorul Oficial nr. 75 din
31.03.1937
6. A se vedea Legea nr. 15/1990 art. 5
7. A se vedea Legea nr. 15/1990 art. 20 alin. 2

61
8. a se vedea Legea nr.31/1990 art. 35
9. a se vedea P.I.Pastiru şi M.I. Papadoglu-Codul penal adnotat, Bucureşti, 1993, pag. 546
10. A se vedea E. petit şi C.Zola-Codul penal adnotat, Bucureşti, 1941, pag. 466-467
11. A se vedea Liliana Poenaru - Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie- în
R.R.D.nr.10/1973
12. A se vedea Codul penal, Editura politică Bucureşti 1968, Partea specială, Titlul III,
pag. 98-104
13. A se vedea codul penal, editura politică Bucureşti 1968, Partea specială, Titlul IV,
pag. 105-108
14. A se vedea Codul penal, editura politică Bucureşti 1968, Partea specială Titlul VIII,
pag. 71
15. A se vedea Legea nr. 140 din 1996 privind modificarea şi completarea Codului
penal, publicată în M.Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996
16. A se vedea Comite de legislation etrangere et de droit internaţionale. Leş codes
penaux europenes centre fracais de droit compare la Biblioteca Ministerului de Justiţie
17. A se vedea Codul penal al R.P. Chineze adnotat, aprobat la a II-a sesiune a celei de a
V-a legislaturi a Adunării Reprezentanţilor din întreaga ţară-la l iulie 1979, tradus în limba
română, Biblioteca Ministerului de Justiţie
18. A se vedea Codul penal al Ungariei - Legea IV din 31 decembrie 1978, în Les codex
penaux europeens-la Biblioteca Ministerului de Justiţie
19. A se vedea Codul penal şi codul de procedură penală, ediţie completă, l ianuarie
1966, editura Ulrico-Hoepli, Milano
20. A se vedea Code penale, edition 1990-1991, Editeurs Dolloz, Paris 1990 modificat
prin Nouveau Code penal, Edition U.G.E.Paris 1994
21. A se vedea Codigo Penal, Editorial Civitas S.A., Madrid 1992
22. A se vedea Al. Boroi, Gh. Nistorescu, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu şi V. Lazăr -
Drept penal - Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 193
23. A se vedea I. Pascu şi S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura
Ministerului de Justiţie 1992, pag. 22
24. A se vedea O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 118-119

62
25. A se vedea O. Login, A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 183, pag. 11
26. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III-lea, pag. 485
27. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III-lea, pag. 486
28. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III-lea, pag. 460
29. A se vedea C. Bulai Culegere de practică judiciară penală, Casa de Editură şi Presă
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, pag. 54
30. A se vedea S. Ivan, Unele critici de delimitare a coautoratului de complicitate la
infracţiunile de tâlhărie. Revista de drept penal nr.2/1994, pag.57-69
31. A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr.441 din 20 februarie
1998, în Culegere de Decizii pe anul 1998, Editura Argesis 1999, pag.413
32. G. Antoniu, Practica judiciară penală, volumul I, Editura Academiei, Bucureşti 1998
33. A se vedea I. Pascu şi S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura
Ministerului de Justiţie 1992, pag.23
34. A se vedea C.Bulai, C.Mitrache, Culegere de probleme din practică judiciară, Casa de
Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1994, pag.69
35. A se vedea Curtea de Apel Bucureşti Secţia a II a penală, decizia nr.320/1994 în
Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucureşti, pag.277
36. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.704 din 1973 în RRD
nr.l1/1973,pag.74
37. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.2174 din 1969, în
RRDnr.6/1970,pag.l61
38. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.2685 din 1975 în
Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, pag. 138
39. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III-lea, pag.488
40. A se vedea Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II a penală, Decizia nr.766 din
1976, în RRD nr.2/1977, pag.637
41. A se vedea Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II a penală, Decizia nr.1747
din 1981, în RRD nr.5/1982, pag.66
42. A se vedea Tribunalul Judeţean Timiş, Decizia penală nr.46 din 13.03.1982, în RRD
nr. 10/1982, pag.66-67

63
43. A se vedea O.Loghin, A.Filipaş, Drept penal partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983 pag. 119
44. A se vedea Tribunalul Judeţean Constanţa, Decizia penală nr.1000 din 1977, cu nota
de D. Clocotici, în RRD nr. 10/1975, pag.62 precum şi Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia
nr.4948/1071, în RRD nr.2/1972, pag. 178
45. A se vedea Tribunalul Judeţean Braşov, sentinţa penală nr. 180/28.05.1970, în RRD
nr.4/1973,pag.l07
46. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.1187 din 1971, în RRD
nr.4/1972,pag.l70
47. A se vedea Legalitatea populară nr.8/1957, pag.973
48. A se vedea C.Soroceanu, Semnificaţia termenului întrebuinţare de violenţe din textul
care încriminează tâlhăria, în RRD nr.4/1973, pag. 110
49. A se vedea V. Dongoroz şi colaboratorii săi, Noul cod penal şi Codul penal anterior,
prezentare comparativă. Editura Politică, Bucureşti, 1968, pag.138
50. A se vedea C.Soroceanu, Semnificaţia termenului întrebuinţare de violenţe din textul
care încriminează tâlhăria, în RRD nr.4/1973, pag.108
51. A se vedea C. Bulai, Culegere de practică judiciară penală, Casa de Editură şi Presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p 219
52. A se vedea Iulian Poenaru, Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie, în RRD nr.
10/1973, p 117-213
53. A se vedea O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1983 pag 119, precum şi Ludovic Biro, Semnificaţia termenului
întrebuinţare de violenţe din textul care încriminează tâlhăria, în RRD nr. 4/1973, pag 111 -112
54. A se vedea Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II — a penală, Decizia nr.
766/1976, în RRD nr. 2/1977, pag 63
55. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III - lea, pag 488 precum şi
în acelaşi sens O. Loghin şi A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag 120
56. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1902 din 1981, în RRD nr.
6/1982, pag 97

64
57. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr, 3404 din 1970, în Culegerea
de decizii din 1970
58. A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr. 63/1991, în Revista Dreptul nr.
3/1992, pag 73
59. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III - lea, pag. 489
60. A se vedea O. Loghin şi A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag 120
61. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 2174 din 1969, în RRD nr.
6/1970, pag. 16
62. A se vedea Tribunalul Judeţean Deva, sentinţa penală nr. 499 din 1976, în RRD nr.
10/1977, pag 58
63. A se vedea Tribunalul Judeţean Constanţa, sentinţa penală nr. 1000 din 1974, în RRD
nr. 10/1975, pag 62
64. A se vedea O. Loghin şi A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag 120, precum şi Ludovic Biro, Criterii distinctive între
infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, în RRD nr. 4/1971 pag.82-84
65. A se vedea O. Loghin şi A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag 120, precum şi Tribunalul Suprem. Secţia penală, Decizia
nr. 993 din 1977, în RRD nr. 106/1977, pag 58
66. A se vedea Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II - a penală, Decizia nr. 1936
din 1976 . in RRD nr. 4/1977, pag 63
67. A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2099 din 29 iulie
1998, în Culegerea de Decizii pe anul 1998, Editura Argesis 1999, pag 466
68. A se vedea Gh. Marinescu, Infracţiunea de tâlhărie în concurs cu infracţiunea de ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, în RRD nr. 11/1971, pag 41
69. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 2174 în RRD nr. 6/1970,
pag 61, precum şi Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 3404/1979, în CD/1970, pag
351, ca şi Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 704 din 1973, în RRD nr. 11/1973, pag.
74
70. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1434 din Justiţia Nouă nr.
2/1967, pag. 165

65
71. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 62 din 1979, în RRD nr.
3/1980, pag 72
72. A se vedea Tribunalul Judeţean Timiş, Decizia penală nr. 480 din 1978, în RRD nr.
12/1978, pag 64 şi Tribunalul Judeţean Timiş, Decizia penală nr. 888 din 1981, în RRD nr.
7/1982, pag 95
73. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 25 din 1977, în RRDnr.
2/1978, pag 5 7
74. A se vedea Traian Dima, Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată de tâlhărie,
în RRD nr. 11/1973, pag 109
75. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III-lea, pag 493
76. A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1080 din 1978, în RRD nr.
11/1978, pag 67
77. A se vedea Traian Dima, Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată de tâlhărie,
în RRD nr. 11/1973, pag 107
78. A se vedea Tribunalul Judeţean Ilfov, Decizia penală nr. 51 din 1969, în RRD nr.
11/1973, pag 107
79. A se vedea V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, volumul al III-lea, pag 495
80. A se vedea O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag 122 şi T: Vasiliu, pag 299
81. A se vedea Mihai Petrovici, Geza Lakso-David, Structura şi regimul juridic al
infracţiunii praeterintenţionate, când infracţiunea de bază a rămas în forma tentativei, în RRD nr.
1/1986, pag 41-46
82. A se vedea Curtea Supremă de Justiţe, Secţia penală, decizia nr.1979 din 9 iulie
1998, în Culegere de Decizii pe anul 1998, Editura Argesis 1999, pag.468
83. A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală decizia nr. 1859 din l iulie 1998,
în Culegere de Decizii pe anul 1998, Editura Argesis 1999, pag.464
84. A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr.1857 din 2 iulie 1998,
în Culegere de Decizii pe anul 1998, Editura Argesis 1999, pag.465
85. A se vedea C. Bulai, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal, în RDP
nr.2/1994,pag131

66
67