Sunteți pe pagina 1din 56

UNIVERSITATEA "BABEŞ - BOLYAI" CLUJ – NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Secţia: drept comunitar

LUCRARE DE LICENŢĂ:

Recursul la forţă al autorităţilor române în lumina jurisprudenţei


Curţii Europene a Drepturilor Omului

Coordonator ştiinţific:

Lect. univ. dr. Radu Chiriţă

Sălăgean Horaţiu-Vlad

Grupa: 410

Cluj-Napoca

2010

2
Scurtă introducere

Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cunoscută şi


sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor
fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în
vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenţia Europeană protejează drepturile persoanelor, aflate pe
teritoriul statelor semnatare, împotriva oricăror ingerinţe nejustificate, atât din partea agenţilor
statelor cât şi din partea particularilor, ingerinţe care ar putea încălca dreptul persoanei la viaţă
privată, la proprietate, la demnitatea şi integritatea fizică şi morală, precum şi dreptul
fundamental la viaţă. Tocmai încălcările aduse de agenţii statului român dreptului la viaţă, la
demnitate şi integritate fizică şi morală, drepturi protejate prin articolele 2 şi 3 ale Convenţiei,
fac obiectul lucrării de faţă, în care vom încerca să expunem şi să analizăm cele mai frecvente
abuzuri, sancţionate de către CEDO, la care au fost sau sunt supuşi cetăţenii României. Cum
însăşi Curtea Europeană a afirmat, în hotărârea McCann şi alţii c. Marii Britanii 1, art. 2, care
protejează dreptul la viaţă, împreună cu interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art.3),
consacră una din valorile fundamentale ale societăţii democratice care formează Consiliul
Europei.

România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.


Aceasta a deschis calea petiţiilor individuale în faţa CEDO din partea persoanelor fizice şi
juridice române, deoarece statele nu trebuie doar să se abţină de la a provoca suferinţe sau
moartea unei persoane, prin agenţii lor, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare
protecţiei eficiente a acestor drepturi 2, printre care desfăşurarea unei anchete eficace, care să aibă
drept consecinţă pedepsirea celor vinovaţi. Statul parte la o convenţie internaţională de protecţie
a drepturilor omului nu are doar obligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor naţionali: el

1
CEDO, hot. din 27 septembrie 1995, § 147
2
Bârsan, C. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole. Vol. I – Drepturi şi libertăţi,
Bucureşti, Ed. All Beck, 2005, pag. 158
3
trebuie, de asemenea, să se conformeze acestei obligaţii în cazul tuturor indivizilor aflaţi pe
teritoriul său, indiferent de naţionalitate3.

CAPITOLUL I: Definirea noţiunilor

1. Obligaţiile statelor

Enumerate de norme imperative, dreptul la viaţă şi interzicerea torturii vizează protecţia


integrităţii fizice şi morale a persoanei. Aceste drepturi contribuie mai mult decât oricare altele la
respectarea demnităţii persoanei, despre care Curtea Europeană afirmă că este, alături de
libertatea omului, „esenţa însăşi a Convenţiei” 4. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
prevede în sarcina statelor semnatare două tipuri de obligaţii:

Obligaţii negative, care cuprind interdicţia sau obligaţia primordială negativă, aplicată ca
şi regulă statelor, de a provoca intenţionat moartea sau de a aplica tratamente inumane sau
degradante unei persoane, prin agenţi ai lor; şi

Obligaţii pozitive ce constau în obligaţiile statelor, relative la necesitatea protejării


efective şi eficace a vieţii şi demnităţii persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, prin măsuri de ordin
legislativ sau administrativ5.

1.1. Obligaţiile negative ale statelor

Art. 2 al Convenţiei Europene prevede că statele, prin agenţii săi, pot provoca moartea
unei persoane în cazurile în care se impune recurgerea la forţă, măsură absolut necesară, pentru a
asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua o arestare legală
sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute, ori pentru a reprima, conform legii,
o tulburare violentă sau o insurecţie 6. Fosta Comisie a decis că situaţiile în care moartea este

3
Sudre, F. – Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, pag. 95
4
Sudre, F. – op. cit., pag. 213
5
Chiriţă, R. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008,
pag.72
6
Ibidem, pag. 72
4
produsă prin acţiunea agenţilor statului sunt exhaustive şi impun o interpretare restrictivă, fiind
vorba de excepţii de la proclamarea unui drept fundamental pe care Convenţia îl recunoaşte 7. În
privinţa acestui text al Convenţiei se impun două precizări şi anume că moartea unei persoane nu
poate fi cauzată în niciun caz în mod intenţionat şi, în plus, Curtea a afirmat în nenumărate cauze
că prin agenţi ai statului se pot înţelege şi civili înarmaţi, care lucrează în sarcina şi beneficiul
statului, sub controlul acestuia8 (hot. Acar şi alţii c. Turcia). Paragraful 2 al art. 2 cuprinde doar
situaţiile în care recursul la forţă al autorităţilor este posibil şi poate conduce la uciderea
intenţionată sau nu a unei persoane, iar nu şi toate cazurile în care este permisă uciderea
intenţionată a unei persoane.

Curtea Europeană a decis în mai multe cauze 9 că „luat în ansamblul său, textul articolului
2 demonstrează că nu are în vedere numai omorul intenţionat, dar, în aceeaşi măsură, şi situaţiile
în care folosirea legitimă a forţei poate conduce la a-l provoca în mod involuntar. Această
dispoziţie poate, în anumite circumstanţe bine definite, să impună îndatorirea autorităţilor statale
competente obligaţia pozitivă de a adopta toate măsurile de ordin practic ce se impun spre a
proteja individul care se află sub responsabilitatea lor. Tot Curtea a considerat că statul nu poate
invoca în favoarea sa necunoaşterea sau ignorarea comportamentului agenţilor săi, fiind de
neconceput ca autorităţile superioare ale unui stat să nu aibă cunoştiinţă sau să aibă dreptul de a
nu avea cunoştiinţă de existenţa unor asemenea practici10.

Pentru ca statele să scape de angajarea răspunderii în faţa Curţii Europene, ele trebuie să
facă dovada că recursul la forţă al agenţilor săi a fost absolut necesar în vederea atingerii
obiectivelor legale. Aşadar pentru ca recursul la forţă să fie absolut necesar, trebuie aplicat un
criteriu de necesitate mult mai strict decât în cazul în care trebuie făcută dovada ca o măsură
aplicată de către stat este necesară într-o societate democratică. Prin urmare forţa utilizată trebuie
să fie strict proporţionată cu scopul vizat prin acţiunea de forţă 11, iar Curtea, pe lângă actele
agenţilor statului care au recurs la forţă, trebuie să verifice şi modul de pregătire şi de control al

7
Comis.EDO, Dec. Stewart c. Marii Britanii, 10 iulie 1984, § 180
8
Chiriţă, R. – op. cit., pag.73
9
CEDO, Hot. Kiliç c. Turcia, 28 martie 2000, § 62; Hot. Mahmut Kaya c. Turcia, 28 martie 2000, § 85; Hot. Demiray c.
Turcia, 21 noiembrie 2000, § 41.
10
Selejan-Guţan, B. – Protecţia Europenă a Drepturilor Omului, ediţia a-3-a revizuită, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008,
pag. 92
11
Chiriţă, R. – op. cit., pag. 73
5
acţiunii de forţă12, fiind important şi necesar ca poliţia să exercite funcţia sa de prevenire şi de
stopare a criminalităţii cu deplina respectare a dispoziţiilor legale privitoare la libertatea
persoanei13. Pentru Instanţa Europeană, care nu face abstracţie de dificultăţile pe care le
întâmpină poliţia în exercitarea funcţiilor sale în societatea contemporană, nici de
imprevizibilitatea comportamentului uman şi nici opţiunile operaţionale concrete, care trebuie
făcute în termeni de priorităţi şi resurse, această obligaţie trebuie interpretată în aşa fel încât ea să
reprezinte o sarcină insuportabilă şi excesivă14.

În viziunea Curţii, scopurile care pot justifica un recurs la forţă acoperă o gamă foarte
largă de ipoteze, iar necesitatea recursului la forţă al organelor de stat este analizat de instanţa
europeană din prisma următoarelor două aspecte sau condiţii cumulative reprezentate de
existenţa unei stări de pericol căreia agenţii statului trebuiau să îi facă faţă şi de riscurile care s-ar
fi putut produce în lipsa recursului la forţă, precum şi proporţionalitatea ripostei organelor puterii
executive.

1.1 Obligaţiile Pozitive ale statelor

Deşi, în general, Curtea impune statelor ca şi obligaţii pozitive aceea de a lua toate
măsurile rezonabile la nivel legislativ, administrativ şi judiciar, pentru a asigura respectarea
drepturilor garantate prin Convenţie, în raporturile dintre persoanele de drept privat şi pentru a
sancţiona încălcarea acestor drepturi, totuşi sfera acestor obligaţii ale statelor este practic
nelimitată15. Astfel că un alt tip de obligaţii care cade în sarcina statelor este acela de a proteja
orice persoană care se află sub jurisdicţia lor de orice posibile atingeri ale dreptului lor la viaţă
sau la deminitate, prin obligarea autorităţilor de stat de a interveni ori de câte ori o persoană se
află în faţa unui risc real şi concret de a-şi pierde viaţa sau de a-i fi vătămată demnitatea umană.

În materie penală, obligaţiile pozitive ale statelor pot fi regrupate în următoarele


categorii:

12
CEDO, Hot. McCann şi alţii, precitată
13
Bârsan, C. – op. cit., pag.178
14
Ibidem, pag. 178
15
Chiriţă, R. – op. cit., pag.76
6
a) Obligaţia generală de a proteja viaţa şi demnitatea persoanelor aflate sub controlul
statului sau aflate în pericol, prin garantarea la nivel legislativ a respectării acestor
drepturi;

Interpretarea Curţii, în cauza Mastromatteo16, a fost în sensul că art. 2 poate implica, în


anumite împrejurări bine determinate, obligaţia pozitivă a statelor de a lua măsuri operaţionale
preventive pentru protejarea unui individ a cărui viaţă este pusă în pericol de actele criminale ale
altui individ, în virtutea efectului orizontal al Convenţiei. Aceasta nu înseamnă însă că art. 2
generează o obligaţie a statelor de a preveni orice posibilitate de violenţă, deoarece o asemenea
îndatorire trebuie să fie interpretată în sensul în care nu impune autorităţilor o obligaţie
imposibilă sau disproporţionată, ţinând cont de dificultăţile pe care le implică menţinerea ordinii
în societăţile moderne, de caracterul imprevizibil al comportamentului omenesc şi de opţiunile
operaţionale care trebuie făcute în privinţa priorităţilor şi resurselor.

În hotărârea Osman c. Turcia17, Curtea Europeană a reafirmat obligaţia, impusă de către


Convenţie, statelor semnatare, de a adopta toate măsurile necesare protecţiei vieţii şi integrităţii
fizice a persoanelor de sub jurisdicţia lor, ceea ce implică pentru acestea îndatorirea primordială
de a asigura dreptul la viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă pentru
comiterea unor fapte care să aducă atingere vieţii sau integrităţii altor persoane, legislaţie care să
includă şi un mecanism de aplicare, conceput în aşa fel încât să prevină, să reprime şi să
sancţioneze eventualele încălcări în materie. Astfel, în cazul în care persoana este ameninţată
prin activităţi criminale ale unui terţ, în sarcina statelor cade şi o altă obligaţie pozitivă şi anume
de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea persoanei.

Totuşi, nu orice ameninţare prezumată împotriva vieţii sau integrităţii fizice sau morale a
unei persoane obligă autorităţile statale să ia măsuri concrete pentru a-i preveni materializarea.
Conform jurisprudenţei Curţii, un aspect pertinent şi foarte important, ce trebuie luat în
consideraţie în acest caz, este necesitatea ca poliţia să exercite funcţia sa de prevenire şi de
stopare a criminalităţii cu deplina respectare a dispoziţiilor legale privitoare la libertatea
pesoanei18.

16
CEDO, Mastromatteo c. Italia, hot. din 24 octombrie 2002;
17
CEDO, Hot. din 28 octombrie 1998, §.115
18
Bârsan, C. – op. cit., pag. 178
7
b) Obligaţia de a ancheta atingerile aduse dreptului la viaţă şi la respectarea
deminităţii umane, în scopul identificării şi sancţionării persoanelor vinovate de violarea
drepturilor altuia19.

În ceea ce priveşte obligaţia de a desfăşura o anchetă serioasă şi aprofundată, cu privire la


circumstanţele morţii unei persoane sau la cele ale dispariţiei sale, atunci când persoana era
reţinută de agenţii forţei publice, Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat începând cu cauza
McCann şi alţii c. Angliei, unde a afirmat că: „Orice recurs la forţa cauzatoare de moarte din
partea agenţilor statului trebuie să conducă la efectuarea unei anchete eficace, complete şi
imparţiale pentru a clarifica situaţia şi pentru a identifica eventualii responsabili”. Art. 2 al
Convenţiei, care obligă statele la a proteja dreptul la viaţă, impune desfăşurarea unei anchete
eficace, nu numai când recurgerea la forţă, din partea agenţilor statului, a condus la moartea unei
persoane, dar şi atunci când moartea nu a fost cauzată în asemenea condiţii, fiind rezultatul
activităţii altor persoane20.

În jurisprudenţa Curţii21, s-a stabilit că scopul esenţial al unei astfel de anchete este de a
asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor legale interne care protejează aceste drepturi, iar atunci
când comportamentul agenţilor şi al autorităţilor de stat ar putea fi pus în discuţie, trebuie să se
vegheze la angajarea răspunderii pentru decesul persoanei aflată sub autoritatea lor. Acest
imperativ presupune ca ancheta să fie completă, imparţială şi aprofundată şi să aibă un caracter
adecvat, deasemenea, trebuie să fie „transparentă”, pentru a menţine încrederea populaţiei şi a
risipi temerile sale în legatură cu aceste practici22. Printre criteriile de efectivitate a anchetei
putem aminti următoarele: anchetatorii trebuie să fie independenţi în raport cu agenţii statului
implicaţi în evenimente, iar orice anchetă trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a
fost sau nu justificată; ancheta trebuie să fie rapidă, iar controlul său public trebuie să fie
satisfăcător, apropiaţii victimei trebuind să aibă posibilitatea de a participa la procesul de
investigaţie, pentru a proteja în mod eficient interesele lor legitime 23. După clasificarea Curţii de
19
Chiriţă, R. – op. cit., pag. 77
20
Bârsan, C. - op. cit., pag. 184
21
CEDO, Hot. Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, 14 martie 2002, § 69; Hot. Mastromatteo c. Italia, 24
octombrie 2002, § 89
22
Sudre, F. – op. cit., pag. 216
23
Renucci, J.-F. – Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2009, pag. 93-94
8
la Strasbourg24, forma acestei anchete poate fi diferită, în funcţie de circumstanţe. Însă, oricare ar
fi aceste circumstanţe, autorităţile statale au îndatorirea ca imediat ce au luat la cunoştiinţă de
faptele incriminate să acţioneze din oficiu. Prin urmare, statele semnatare ale Convenţiei, nu pot
lăsa la iniţiativa rudelor apropiate ale victimei depunerea unei plângeri oficiale sau ca acestea să-
şi asume responsabilitatea unei anchete.

În 2001, Curtea a expus, în hotărârea Kelly şi alţii c. Regatul Unit25, ceea ce putem numi
„cerinţele Kelly” privind anchetele naţionale în privinţa atingerilor aduse dreptului la viaţă de
către agenţi ai statului: a) independenţa autorităţilor care efectuează ancheta, mai ales în cazurile
în care se cere declanşarea unei investigaţii ulterioare impotriva celor despre care se pretinde că
ar fi realizat o anchetă ineficientă; b) eficienţa anchetei; c) caracterul prompt al anchetei;
d) existenţa unor elemente suficiente pentru ca cei care efectuează ancheta să fie responsabili atât
în faţa opiniei publice, cât şi a autorităţilor competente26.

Din aceste considerente, avute în vedere de Curtea Europeană, rezultă că, protecţia
procedurală a drepturilor Convenţiei, implică, pentru agenţii statului, obligaţia de a se justifica
pentru eventuala recurgere la forţă ce a cauzat moartea unei persoane în cadrul unei anchete
publice şi independente, de natură a determina dacă recurgerea la forţă era sau nu justificată în
circumstanţele fiecărei cauze27. Această anchetă, desfăşurată de către agenţii statului, trebuie să
conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind suficientă acordarea de
despăgubiri urmaşilor victimei, chiar şi în cadrul unei acţiuni civile întemeiată pe răspunderea
obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale agenţilor săi28.

Pe lângă obligaţia de a face investigaţiile necesare, mai există şi dreptul publicului de a lua
cunoştiinţă de modul cum s-a desfăşurat o astfel de anchetă, ca şi de concluziile acesteia:
existenţa unor proceduri adecvate, care permit angajarea eventualei responsabilităţi a agenţilor
statului, este indispensabilă pentru a prezerva încrederea publicului şi a răspunde neliniştei
legitime a acestuia în cazurile în care recurgerea la forţă a avut ca şi consecinţă moartea sau
vătămarea fizică a persoanei. Absenţa unor asemenea proceduri nu poate decât să exacerbeze

24
CEDO, Hot. Finucane c. Marii Britanii, 1 iulie 2003, § 67; Hot. Ilhan c.Turcia, 27 iunie 2000, § 63
25
CEDO, Hot. din 4 mai 2001;
26
Selejan-Guţan, B. – op. cit., pag. 89
27
Bârsan, C. – op. cit., pag. 185
28
CEDO, Hot. Mastromatteo, precitată, § 74
9
temerile privitoare la existenţa unor motivaţii ascunse, iar lipsa de transparenţă şi efectivitate a
unei anchete este de natură să împiedice disiparea bănuielilor şi rumorilor privitoare la
obiectivitatea unei anchete, în caz de deces al unei persoane 29. Responsabilitatea statului poate fi
angajată atât pentru protecţia necorespunzătoare a persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, cât şi
atunci când autorităţile statale nu au luat măsurile rezonabile pentru a împiedica materializarea
unui risc asupra vieţii sau de aplicare a relelor tratamente, pe care ele îl cunoşteau sau ar fi
trebuit să-l cunoască30.

Într-o hotărâre relativ recentă31, Curtea a considerat că atunci când o persoană aflată sub
controlul organelor statului, cazul arestului preventiv, era sănătoasă la momentul dispunerii
măsurii, iar apoi fie în momentul eliberării sale, fie pe parcursul executării măsurii, prezintă
anumite leziuni corporale sau decedează, statul este obligat la a da o explicaţie plauzibilă
referitoare la originea rănilor suferite de victimă, cu atât mai mult în situaţia în care aceasta
decedează. În cauzele de acest tip, este practic imposibil să existe certitudini, având în vedere că
faptele au loc în general la adăpost de privirile indiscrete şi că singurii martori sunt protagoniştii,
astfel că în jurisprudenţa Curţii 32 s-a născut criteriul „probei dincolo de orice îndoială
rezonabilă”, care se bazează pe elemente obiective, deoarece acestă probă poate rezulta dintr-un
fascicul de indicii sau din prezumţii nerăsturnate, suficient de grave, precise şi concordante 33. Cu
alte cuvinte, judecătorii consideră pretenţiile reclamantului ca fiind dovedite, atât timp cât statul
în cauză nu a adus proba contrară. Această prezumţie este simplă şi nu irefragabilă, astfel încât
statul va putea oricând să aducă proba contrarie, însă în lipsa unor astfel de explicaţii sau probe,
statele vor fi considerate responsabile de încălcarea articolelor Convenţiei.

2. Recursul la forţă

29
Bârsan, C. – op. cit., pag. 185
30
CEDO, Hot. A. c. Marea Britanie, 23 septembrie 1998, § 22
31
CEDO, Hot. Tanli c. Turcia, 10 aprilie 2001, § 141
32
CEDO, Hot. Irlanda c. Marea Britanie, 18 ianuarie 1978, § 161
33
Renucci, J.-F. – op. cit., pag. 143
10
2.1 Definirea noţiunilor

În Carta O.N.U. forţa este concepută ca având un conţinut larg, incluzând pe lângă forţa
armată şi alte manifestări ale forţei, din această categorie făcând parte represaliile, reprimarea
unor conflicte, acţiuni de organizare a actelor de război sau de terorism pe teritoriul altui stat,
încălcarea frontierelor, dar şi manifestarea forţei pe plan militar, politic sau economic. Totuşi,
din prisma Convenţiei Europene, forţa are un inţeles mult mai restrâns, privind doar acţiunile
agenţilor statului împotriva individului aflat, în mare partea a cazurilor, sub autoritatea lor.

Raportul Comisiei în afacerea greacă prevede că art. 3 implică o protecţie pe paliere


contra unor acţiuni ale statului, afirmând că pot exista tratamente cărora să li se poată aplica toate
cele trei calificări, căci orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman şi degradant, iar orice
tratament inuman nu poate fi decât şi degradant, în acelaşi timp.

Tratamentul degradant - este definit ca fiind acel act care produce persoanei respective,
în ochii altora sau ai săi, o umilire sau o punere într-o situaţie de inferioritate, ori obligarea unei
persoane să acţioneze contra voinţei şi conştiinţei sale, care să atingă un minimum de gravitate 34.
Acest tip de tratamente se caracterizează prin faptul că constituie o umilire grosieră în faţa altora
a unei persoane, care poate fi obligată să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Astfel,
ofensele, şi în special măsurile vexatorii sau cu caracter rasist, precum şi discriminările pot fi
considerate ca fiind tratamente degradante35. Curtea a statuat cu valoare de principiu 36 că un
tratament aplicat unei persoane poate fi calificat ca „degradant” atunci când crează acesteia
sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de
a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.

Pentru a putea vorbi de tratament degradant se presupune existenţa intenţiei de a umili


persoana în cauză, însă, atunci când consecinţele unui act, chiar lipsit de scop special, conduc la
umilirea gravă a persoanei, tratamentul poate fi calificat ca şi degradant, chiar şi în lipsa
intenţiei37. În hotărârea Tyrer c. Marea Britanie 38, Curtea a afirmat că actul, calificat ca şi

34
CEDO, Hot. Campbell şi Cosans c. Marea Britanie, 25 februarie 1982;
35
Renucci, J.-F. – op. cit., pag. 120
36
CEDO, Hot. V. c. Marea Britanie, 16 decembrie 1999, § 71
37
Chiriţă, R. – op. cit., p.97
38
CEDO, Hot. din 25 aprilie 1978, § 33
11
tratament degradant, nu presupune nicio condiţie de publicitate, putând exista chiar şi în situaţia
în care umilirea este resimţită doar de către persoana în cauză.

Tratamentul inuman - este definit ca fiind acel act săvârşit asupra unei persoane care
provoacă, în mod voluntar, grave suferinţe mentale sau fizice 39. În hotărârea Irlanda c. Marea
Britanie40, Curtea Europeană a definit tratamentele inumane ca fiind acele acte săvârşite cu
intenţia de a provoaca victimei leziuni sau vii suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i
produce puternice tulburări psihice.

Aşadar, tratamentele inumane sau degradante sunt rezultatul unor situaţii de fapt,
concretizate în producerea unor traume fizice şi psihice de un anumit nivel, de agenţi ai statului
sau, în anumite situaţii, chiar de persoane particulare, iar în acest caz autorităţile statale, eventual
nu au luat măsurile ce se impuneau, spre a le preveni sau spre a-i pedepsi pe cei vinovaţi pentru
suferinţele îndurate de victimă41.

Tortura – este definită în art. 1 pct. 1 al Convenţiei O.N.U. 42 ca fiind „orice act prin care
se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau
psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terţe
persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci
când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau
orice altă persoană, care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres
sau tacit al unor asemenea persoane”.
Dacă tratamentele inumane deliberate provoacă suferinţe deosebit de grave şi crude, se
impune calificarea de tortură, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în prezenţa unei „teribile
infamii”43.
Având în vedere că diferenţa între tratament inuman şi tortură este doar de intensitate, iar
nu şi de formă sau esenţă, Curtea, în hotărârea Irlanda c. Marea Britanie, a definit tortura ca fiind
39
Raportul Comisiei în afacerea greacă, § 4
40
CEDO, Hot. precitată, § 167
41
Bârsan, C. – op. cit., pag. 231
42
Convenţia O.N.U. privind prevenire torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984
43
Renucci, J.-F. – op.cit., pag. 124
12
acel tratament inuman, care provoacă suferinţe fizice sau mentale de o cruzime deosebită. Totuşi
trebuie menţionat că, cel mai adesea în cazul torturii, cruzimile se produc cu un anumit scop: fie
în ideea aplicării unei pedepse, fie în dorinţa de a obţine informaţii, scop sau mobil special, care
împreună cu gravitatea urmărilor, fac diferenţa între tortură şi tratament inuman. În consecinţă,
se poate vorbi, în cazul torturii, despre aşa numitele elemente esenţiale ale acesteia: producerea
asupra unei persoane de acte care îi provoacă suferinţe fizice ori mentale puternice; existenţa
intenţiei directe de a produce astfel de consecinţe; urmărirea unui scop precis, fie că acesta este
obţinerea de probe în materie penală, fie de a intimida ori de a sancţiona persoana în cauză.

Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a arătat că 44: „pentru aprecierea
gravităţii actelor de tortură, trebuie luate în considerare toate circumstanţele cauzei, inclusiv
natura şi contextul provocării durerii, premeditarea şi instituţionalizarea relelor tratamente,
condiţia fizică a victimei, metodele utilizate sau poziţia de inferioritate a victimei. Este de
asemenea relevant dacă individul a fost supus acestor tratamente pe o perioadă îndelungată de
timp”.

Prin decizia Selmouni45, primul caz în care un stat membru al Uniunii Europene a fost
condamnat pentru tortură, Curtea Europeană a afirmat cu claritate că noţiunea de tortură trebuie
să facă obiectul unei interpretări evolutive, reamintind că, în fapt, Convenţia este un instrument
viu care trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale, date fiind exigenţele prezentului
în materie de drepturi ale omului, acte altădată calificate drept tratamente inumane şi degradante
trebuie să primească de acum încolo calificarea de tortură.

Pedepsele inumane sau degradante - sunt rezultatul existenţei unui „act instituţionalizat”
statal, dat de lege, în sens general, sau de cutumă şi se găsesc înscrise în arsenalul represiv al
statului în cauză46. În literatura de specialitate47, s-a arătat că dacă fundamentul pedepsei îl
constituie cauza pentru care se aplică, iar scopul ei se identifică cu efectul urmărit prin această
aplicare, esenţa pedepsei o reprezintă însuşirile sale lăuntrice, interne, specificul conţinutului său,
adică constrângerea. Prin interzicerea expresă a pedepselor inumane şi degradante, art. 3 implică

44
Udroiu, M.; Predescu, O. – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român –tratat-, Bucureşti,
Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 106
45
CEDO, Hot. c. Franţa, din 28 iulie 1999
46
Charrier, J.L. – Code de la Convention européenne des droits de l΄homme, Paris, Ed. Litec, 2005, pag. 30
47
Udroiu,M. – op.cit., pag. 119
13
faptul că această grupă a pedepselor se distinge de pedepsele, în general. Curtea a caracterizat
aceste pedepse şi a decis48 că suferinţa pe care o provoacă o asemenea pedeapsă trebuie să se
situeze la un nivel „deosebit” pentru a o putea califica astfel şi trebuie ţinut cont nu doar de
suferinţa fizică, dar şi de durată, de suferinţa morală şi de publicitate, iar dacă o sancţiune penală
poate fi preferabilă alteia care produce efecte mai puţin defavorabile şi nu apare ca fiind tot atât
de severă ca prima, aceasta nu inseamnă că nu poate avea caracter degradant, dacă provoacă
suferinţe deosebite victimei.

Aplicarea unei pedepse necorespunzătoare gravităţii proprii a infracţiunii, înseamnă fie


a-l supune pe infractor unui spor de privaţiuni sau de restricţii, ce nu este necesar pentru a
corecta conduita sa, fie, dimpotrivă, a-i impune o suferinţă care, datorită intensităţii sale reduse,
în loc sa-l intimideze şi sa-l îndrepte, mai degrabă îl încurajează să persevereze în încălcarea legii
penale. Prin urmare, aplicarea unei pedepse total disproporţionate faţă de gravitatea faptei, poate
ridica dubii serioase cu privire la caracterul inuman al sancţiunii şi cu privire la respectarea
prevederilor art. 3 din Convenţie.

În vederea preîntâmpinării recursului nejustificat la forţă al autorităţilor statale împotriva


unei persoane, Instanţa europeană impune statelor obligaţia de a trata viaţa persoanelor cu
suficient respect, prin stabilirea unor modalităţi clare, transparente şi rezonabile de utilizare a
forţei.

Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că o asemenea recurgere la forţă a


autorităţilor statale trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopului autorizat şi urmărit de
agenţii forţei publice. Pentru a se vedea dacă recursul la forţă este strict proporţional, trebuie să
ţinem cont de natura scopului urmărit, de primejdia pentru vieţile umane şi integritatea corporală
inerentă situaţiei concrete, de amploarea riscului ca forţă utilizată să conducă la pierderea de vieţi
omeneşti. Totuşi statelor le este interzis ca, prevalându-se de pricipiul proporţionalităţii, să
încalce caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus torturii sau pedepselor inumane sau
degradante. Aceasta deoarece dacă statele ar putea invoca principiul proporţionalităţii în
determinarea gravităţii minime care să conducă la aplicarea art.3, ar însemna să se admită că o
atingere adusă acestui drept intangibil absolut, ar putea fi declarată ca fiind produsă în
conformitate cu prevederile Convenţiei; ori, de principiu, nu poate exista un scop legitim cu
48
CEDO, Hot. Tyrer, precitată, § 32-34
14
privire la o încălcare a dreptului de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane sau
degradante; din absolută, garanţia instituită de text ar deveni relativă, tocmai prin invocarea
principiului proporţionalităţii; din moment ce pragul limită a fost atins, în interiorul „dispoziţiilor
textului, principiul proporţionalităţii poate determina o anumită calificare sau o calificare precisă
a tratamentului aplicat victimei ca fiind tortură, tratament inuman sau tratament degradant49.

Curtea a reţinut, într-o hotărâre din 9 octombrie 1997, că recurgerea la forţă de către
agenţii statului, spre a atinge unul din obiectivele enunţate de textul Convenţiei, poate părea ca
justificată prin raportare la aceasta, atunci când ea se întemeiază pe o convingere sigură şi onestă,
susţinută de raţiuni evidente, ce pot fi luate ca valabile la epoca producerii evenimentelor în
discuţie, dar care apoi să se dovedească a fi fost eronate. A afirma contrariul ar însemna să se
impună statului şi agenţilor săi o sarcină nerealistă, ce ar risca să fie îndeplinită cu riscul vieţii lor
şi al altor persoane50.

2.2 Motive (cauze) justificative:

Deşi Convenţia interzice provocarea intenţionată a morţii unei persoane sau aplicarea
vreunui tratament contrar demnităţii umane, Curtea admite totuşi faptul că statele întâmpină
dificultăţi uriaşe în unele cazuri cum ar fi lupta împotriva crimei organizate sau a terorismului,
situaţii care pot să justifice, într-o oarecare măsură, anumite restrângeri ale unor drepturi
procedurale, însă fără a atinge drepturile la integritate fizică şi demnitate umană, indiferent in ce
situaţie s-ar afla51. Potrivit prevederilor art. 2, parag. 2 din Convenţia europeană, există unele
situaţii în care folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este întodeauna
justificată, şi anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară: pentru apărarea unei persoane
împotriva violenţei ilegale; pentru efectuarea unei arestări în condiţiile legii sau pentru
împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute; pentru a reprima conform legii tulburăti
violente52. Într-adevăr există şi situaţii în care recursul la forţă al autorităţilor, constând într-un
comportament contrar Convenţiei, poate fi justificat prin ipoteze precum legitima apărare sau
starea de necesitate. Aceste două cauze justificative se aplică în cazurile în care agenţii statului
49
Sudre, F. – op. cit., pag. 160
50
Bârsan, C. – op. cit., pag. 192
51
Chiriţă, R. – op. cit., pag. 96
52
Udroiu, M. – op.cit., pag. 82
15
produc moartea sau aduc atingeri grave integrităţii fizice şi demnităţii umane a persoanelor,
atunci când recursul la forţă este absolut necesar într-o societate democratică pentru a asigura
apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua o arestare legală, pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute sau pentru a dispersa eventuale insurecţii sau
tulburări violente.

Legitima apărare este definită în doctrina românească de drept penal ca fiind cauza care
înlătură caracterul penal al faptei, trebuind să existe un atac material, direct, imediat, injust,
îndreptat împotriva persoanei care se apără, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care să
pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc, iar apărarea trebuie
să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, să fie precedată de atac, să fie îndreptată
împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului şi să fie proporţională cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul53.

Această excepţie presupune, pe de o parte, analiza acţiunilor autorităţilor statului în


vederea asigurării apărării unei persoane sau unei colectivităţi împotriva unei violenţe nelegale,
şi care conduc la moartea unei persoane, iar, pe de altă parte, situaţiile în care o persoană este
victima infracţiunii de omor produsă de o altă persoană ce acţionează în legitimă apărare 54. Este
în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, împotriva altuia sau împotriva unui interes public
şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public, precum şi cel
care din cauza tulburării sau temerii, a depaşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi împrejurările în care s-a produs atacul. Legitima apărare este concepută în dreptul
penal român ca fiind o modalitate a constrângerii psihice, care se naşte dintr-un pericol ce sileşte
pe cel constrâns să comită un fapt penal, pentru a se salva pe el sau pentru a salva pe altul 55.
Totuşi până în prezent, legitima apărare nu a cunoscut nicio aplicare practică în jurisprudenţa
fostei Comisii sau în cea a Curţii.

Caracterul penal al faptei este înlăturat şi în caz de stare de necesitate, situaţie în care
persoana în cauză săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său
53
Udroiu, M. – op.cit., pag. 89
54
Ibidem, pag. 83
55
Dongoroz, V. - Curs de Drept penal, Bucureşti, Asociaţia de Stiinţe Penale , 2000, pag. 359
16
ori al altuia sau un interes obştesc56. Totuşi alin. 3 al art. 45 din Codul Penal cuprinde şi o
excepţie dipunând că nu se află în stare de necesitate persoana care în momentul săvârşirii faptei
şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat. Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române 57 face, în
cadrul capitolului privind drepturile şi obligaţiile poliţistului, o diferenţiere între aceste două
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în sensul că poliţistul aflat în stare de necesitate
poate folosi în condiţiile legii arma din dotare doar după somare; în schimb, în caz de legitimă
apărare, poliţistul poate folosi arma de foc chiar şi fără somaţie. Cu toate acestea însă, între cele
două nu se poate stabili o regulă de primordialitate, amândouă având aceeaşi valoare juridică de
înlăturare a caracterului penal al faptei.

În vederea asigurării proporţionalităţii măsurii cu scopul urmărit, art. 36 din Legea nr.
218/2002 interzice folosirea de către agenţii statului a armelor albe sau a armelor de foc
împotriva femeilor cu semne vizibile de sarcină, împotriva persoanelor cu semne vădite de
invaliditate şi a copiilor, cu excepţia cazurilor în care aceştia înfăptuiesc un atac armat sau în
grup, care pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane.

În jurisprudenţa Curţii a mai existat un motiv care înlătura caracterul penal al faptei,
astfel conform art. 15 din Convenţie, în caz de stare de urgenţă, război sau pericol public ce
ameninţă viaţa naţiunii, statele puteau deroga de la dispoziţiile Convenţiei, însă această derogare
a devenit inoperantă odată cu adoptarea Protocolului nr. 13 la Convenţie, prin care a fost abolită
pedeapsa cu moartea în orice circumstanţe.

2.3 Condiţiile recursului la forţă:

Cum orice recurs la forţă al autorităţilor statului produce într-o mai mică sau mai mare
măsură suferinţe fizice sau psihice, aducând atingere demnităţii umane şi integrităţii fizice
persoanei în cauză, deşi, cum am arătat anterior, există şi cauze justificative, considerăm că
utilizarea forţei de către agenţii statului, pentru a putea fi catalogată ca şi ilegală, trebuie ţinut
cont de condiţiile cumulative de existenţă a unui tratament contrar art. 3, astfel cum au fost ele
formulate în jurisprudenţa Curţii Europene:

56
Art. 45 alin. 2 Cod Penal
57
Legea 218/2002- actualizată- privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 35, publicată în M.Of. nr.
305 din 9 mai 2002
17
2.3.1 Condiţia minimului de gravitate, care prevede că tratamentul sau pedeapsa, iar
în cazul nostru recursul la forţă trebuie să implice un minim sau un prag de gravitate. Această
condiţie a minimului de gravitate reprezintă, de cele mai multe ori, centrul oricărei analize asupra
compatibilităţii unei situaţii de fapt cu dispoziţiile Convenţiei. Este firesc şi evident faptul că nu
orice tratament aplicat unei persoane, care ar putea să o deranjeze sau să îi producă anumite
neplăceri minore, este interzis prin Convenţie, ci trebuie determinat punctul de la care suferinţa
produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă „brutalitate” produsă, de exemplu, atunci
când aceasta s-ar opune arestării, ci este suficient de gravă pentru a fi calificată ca tratament
inuman sau degradant sau chiar tortură58. Pentru a evidenţia îndeplinirea minimului de gravitate,
prin jurisprudenţa constantă, Curtea de la Strasbourg a creat anumite criterii, cum ar fi criteriul
intensităţii suferinţei şi cel al aprecierii relative, care, aplicate concomitent, nu servesc numai la
diferenţierea celor trei tratamente la care face referire art. 3, ci şi la aplicabilitatea Convenţiei
privitor la astfel de tratamente, pedepse sau recurs la forţă ale autorităţilor. Aprecierea acestui
minim este relativă prin definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de natura
şi durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi
starea de sănătate a victimei59.

a) Vârsta persoanei supusă unui tratament face parte dintre citeriile principale de apreciere
a minimului de gravitate. De exemplu o persoană tânără face faţă mult mai uşor unor încercări
sau tratamente fizice decât o persoană mai în vârstă.

b) Starea de sănătate a persoanei este esenţială în aprecierea gradului de gravitate al unui


tratament. Este firesc că o stare precară de sănătate a unei persoane o face pe aceasta mult mai
vulnerabilă, mai expusă şi mult mai uşor de manipulat şi umilit, decât o persoană sănătoasă.

c) Durata tratamentului se apreciază ca fiind fundamentală în special în cazul persoanelor


aflate în condiţii de detenţie.

Aplicate concomitent, aceste criterii conduc la o apreciere relativă a minimului de gravitate,


în sensul în care un tratament care poate fi considerat inuman sau degradant în anumite condiţii
sau faţă de anumite persoane ar putea fi considerat în alte condiţii sau în raport de alte persoane

58
Charrier, J.L. – op. cit., pag. 25
59
CEDO, Hot. Niţă c. România, 4 noiembrie 2008
18
ca fiind o situaţie ce iese din sfera de incidenţă 60 a Convenţiei. Totuşi există şi tratamente sau
pedepse, cazul torturii, care sunt atât de contrare Convenţiei Europene şi incompatibile cu
demnitatea umană, încât, indiferent de starea persoanei care cade victimă acestor situaţii, de
starea de fapt, de condiţiile şi consecinţele lor, ele nu pot să fie acceptate într-o societate care se
pretinde democratică.

2.3.2 Condiţia ca ingerinţa să vizeze un obiectiv legitim, prevăzut de lege -


sintagma „prevăzută de lege” cere în primul rând ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul
intern, dar se raportează şi la calitatea legii în cauză 61. Astfel, legea trebuie să fie accesibilă
cetăţenilor, precisă şi previzibilă în ceea ce priveşte consecinţele sale: aceasta presupune ca legea
să definească cu suficientă precizie condiţiile şi modalităţile limitării dreptului, pentru a-i
permite cetăţeanului să-şi adapteze conduita şi să beneficieze de o protecţie adecvată împotriva
arbitrariului62. Astfel, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa folosită trebuind să
fie absolut necesară şi strict proporţională cu realizarea scopului autorizat63.

2.3.3 Condiţia proporţionalităţii – Fosta Comisie a Drepturilor Omului a decis că


recursul la forţă trebuie să fie strict proporţional cu realizarea scopului autorizat şi urmărit de
agenţii forţei publice. Pentru a se putea stabili caracterul strict proporţional al recursului la forţă,
trebuie să se ţină cont de natura scopului urmărit, de primejdia pentru vieţile umane şi
integritatea corporală inerentă situaţiei concrete, de amploarea riscului ca forţa utilizată să
conducă la pierderea de vieţi omeneşti. Proporţionalitatea se apreciază, pe de o parte, în funcţie
de pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală, iar, pe de altă parte, obligaţia statului
de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru
autorităţile naţionale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţa
ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi 64. Cu alte cuvinte, conform
reglementărilor clasice privind justificarea în dreptul penal, trebuie să existe în acelaşi timp un
pericol grav şi actual, precum şi o ripostă necesară şi proporţională cu acest pericol: apărarea

60
Chiriţă, R. – op. cit., pag. 101
61
CEDO, Hot. Kruslin c. Franta, 24 aprilie 1990, § 27
62
Sudre, F. – op. cit., pag. 167
63
Udroiu, M. – op. cit., pag. 82
64
Sudre, F. – op. cit., pag. 216
19
trebuie să fie strict proporţională cu agresiunea, iar forţa utilizată trebuie să fie strict
proporţională cu realizarea scopului autorizat65.

2.3.4 Condiţia necesităţii absolute – Provocarea morţii nu se consideră a fi o încălcare


a art.2 din Convenţie în cazul în care rezultă din recurgerea la forţă absolut necesară pentru a
asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale. În literatura juridică de specialitate
s-a arătat că utilizarea armelor de către forţele de ordine, în situaţiile prevăzute de art. 2 parag. 2,
nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide. Moartea nu poate apărea decât,
eventual, drept consecinţă involuntară a unei asemenea utilizări66. În orice caz, recurgerea la forţă
trebuie să fie absolut necesară, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost epuizate toate celelalte
mijloace disponibile pentru atingerea scopurilor, iar criteriul necesităţii este şi mai strict imperios
decât în cadrul obisnuit al ingerinţei statului 67. Pe de altă parte, drepturile caracteristice societăţii
democratice nu pot face obiectul restricţiilor decât dacă acestea din urmă sunt justificate de
„raţiuni convingătoare şi imperative”68.

CAPITOLUL II: Recursul la forţă în prisma art. 2 din Convenţie

Dreptul la viaţă este un principiu esenţial, fiind însăşi condiţia necesară pentru a se
bucura de celelalte drepturi garantate: consacrat prin articolul 2 din Convenţie, importanţa sa este
majoră69. Este vorba de „nucleul dur” al drepturilor omului, dreptul garantat fiind un atribut

65
Renucci, J.-F. – op. cit., pag. 114
66
Bârsan, C. – op. cit., pag. 193
67
Renucci, J.-F. – op. cit., pag. 115
68
Sudre, F. – op.cit., pag. 172
69
Renucci, J.-F. – Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2009, pag. 89
20
inalienabil al fiinţei umane70. Dreptul garantat de art. 2 din Convenţia europeană apare ca esenţial
în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia europeană în materie,
pentru că, fără consacrarea şi protejarea efectivă a acestui drept, protecţia celorlalte ar rămâne
fără obiect71. Viaţa este dreptul suprem al fiinţei umane, a cărui respectare este însăşi condiţia
exercitării celorlalte drepturi, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan
internaţional72”.

Dreptul la viaţă este ocrotit în raport de orice altă persoană. Nu interesează dacă victima
este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat ori femeie sau dacă în momentul uciderii
era viabilă, adică avea şi capacitatea de a trăi mai multă vreme, chiar şi un muribund are dreptul
la ocrotirea vieţii73.

S-a pus întrebarea dacă recurgerea la forţă, potenţial mortală, care însă nu a antrenat
moartea, poate angaja răspunderea internaţională a statului în cauză. Răspunsul este afirmativ,
însă în circumstanţe exceptionale, ţinându-se cont în special de gradul şi de tipul de forţă
utilizată, precum şi de intenţia autorilor. Acest lucru este relevant pentru preocuparea Curţii
europene de a asigura o protecţie eficace a vieţii. Pentru a asigura cea mai eficientă protecţie cu
putinţă, Curtea nu a ezitat să consacre o prezumţie de cauzalitate, ca şi în materia relelor
tratamente. Decesul unei persoane arestate sau deţinute reprezintă o încălcare a art. 2 din
Convenţie, din moment ce statul nu este în măsură să furnizeze o explicaţie plauzibilă74.

Posibilitatea autorităţilor de a recurge la forţă letală în legislaţia română.

Posibilitatea folosirii de mijloace letale este prevăzută, în mod explicit, de legislaţia


română pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă;
pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe sau indicii temeinice
că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează sau încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte
70
Sudre, F. – Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, pag. 144
71
Bîrsan, C. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole. Vol. I – Drepturi şi libertăţi,
Bucureşti, Ed. All Beck, 2005, pag. 156
72
Selejan-Guţan, B. – Protecţia Europenă a Drepturilor Omului, ediţia a-3-a revizuită, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008,
pag. 81
73
Udroiu, M.; Predescu, O. – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român –tratat-, Bucureşti,
Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 64
74
Renucci, J.-F. – op. cit., pag. 91
21
care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei; pentru a împiedica fuga de
sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere şi care nu răspund somaţiilor 75.
Legea mai menţionează, în articolul 51, că uzul de armă se va face în aşa fel încât să ducă la
imobilizarea celui împotriva căruia se foloseşte arma, trăgându-se pe cât posibil, la picioare,
pentru a se evita producerea morţii acestuia; de asemenea se va evita, pe cât posibil, uzul de armă
împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu excepţia cazurilor de atac armat sau în grup, care
pun în pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane.

În cazul adunărilor publice, care îşi pierd caracterul paşnic şi civilizat, art. 20 alin. 2 din
Legea nr. 60/199176 prevede că folosirea forţei se face numai după avertizarea şi somarea
participanţilor de a se dispersa, lăsându-le pentru aceasta un timp corespunzător acestora.
Avertizarea şi somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercită
violenţe ori acestea se află într-un pericol iminent.

Jurisprudenţă la adresa României:

În cei peste 15 ani de când România este stat membru la Convenţie, numeroase plângeri
au fost înaintate Curţii Europene, plângeri ce vizau acţiuni ale agenţilor statului român, în urma
cărora drepturile cetăţenilor au fost grav încălcate. Dintre plângerile care vizau art. 2 al
Convenţiei, şi care au fost deja soluţionate de către Curtea de la Strasbourg, amintim:

1. Cauza Şandru şi alţii c. România, hotărâre din 8 decembrie 2009

Starea de fapt:

75
Legea nr. 295/2004 - privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor –art. 47, lit. d), f), g) şi art. 49, publicată în
M.Of. nr. 583 din 30 iunie 2004
76
Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice; publicată în M.Of. nr. 192 din 25 septembrie 1991
22
În urma manifestaţiilor împotriva regimului comunist, care au avut loc la Timişoara în
data de 17 decembrie 1989, participând la acestea, doi dintre reclamanţi: H.T. Şandru şi Şt.
Răducan, precum şi soţul reclamantei S. Benea, au fost gravi răniţi de către gloanţe, iar fratele
celui de-al patrulea reclamant, Al. Grama, a fost împuşcat mortal. Regimul comunist trimisese la
Timişoara mai mulţi militari de rang înalt, printre care Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai
Chiţac, cu misiunea de a restabili ordinea.

Ancheta privind înăbuşirea manifestaţiilor de la Timişoara a fost începută de parchetul


militar la 12 ianuarie 1990, când s-a ordonat efectuarea de expertize medicale asupra cadavrelor
şi a persoanelor rănite. Medicii au constatat că primii doi reclamanţi şi soţul celei de a treia
reclamante au avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale, rămânând cu invalidităţi
permanente, care le afectau capacitatea de a munci. În cursul anului 1990, parchetul militar a
interogat zeci de martori ai evenimentelor şi mai mulţi militari de rang înalt au fost introduşi în
cauză, printre care şi cei doi generali menţionaţi mai sus.

Dosarul de urmărire penală a fost finalizat la data de 30 decembrie 1997, când parchetul
militar i-a trimis în judecată, în faţa Curţii Supreme de Justiţie, pe cei doi generali pentru
săvârşirea infracţiunilor de omor şi tentativă de omor. Potrivit rechizitoriului, aceştia erau
responsabili de organizarea represiunii armate în urma căreia 72 de persoane au fost ucise şi alte
253 au fost rănite de gloanţe, dintre acestea 234 s-au constituit parte civilă în proces, printre care
şi trei dintre reclamanţi. Curtea Supremă, printr-o hotărâre din 15 iulie 1999, a confirmat acuzele
parchetului, condamnându-i pe cei doi generali la 15 ani de închisoare pentru omor şi tentativă
de omor şi obligându-i, în solidar cu Ministerul Apărării, la plata de daune interese către parţile
civile din proces. Recursul intentat de cei doi acuzaţi împreună cu Ministerul Apărării a fost
respins.

La 7 august 2001, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare


împotriva hotărârilor Curţii Supreme, afirmând că judecătorii au încălcat dreptul acuzaţilor la
apărare şi au aplicat eronat legea. Dosarul a fost înaintat secţiilor unite ale Curţii Supreme de
Justiţie, care într-un complet format din 75 de jucători, la 24 martie 2004, a admis recursul în
anulare, judecând că prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de amânare a
procesului, dreptul la apărare al reclamanţilor a fost vătămat. Prin urmare, Curtea Supremă a
casat cele două hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare.
23
La 7 iunie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate
formulată de inculpaţi şi după refacerea actelor de procedură, la data de 3 aprilie 2007, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie i-a condamnat din nou pe cei doi acuzaţi tot la câte 15 ani de
închisoare, reluând practic hotărârea casată, inclusiv în ceea ce priveşte daunele interese. În 2009
după mai multe cereri, cei doi acuzaţi au fost puşi temporar în libertate pentru a beneficia de
tratamente medicale adecvate.

În drept:
Reclamanţii se plâng de lipsa unei anchete efective care să privească reprimarea
manifestărilor anticomuniste de la Timişoara din decembrie 1989.

Deşi Guvernul nu a ridicat excepţia de inadmisibilitate a plângerii pe motiv de


necompetenţă ratione temporis a Curţii, aceasta a considerat necesar să examineze chestiunile de
aplicabilitate a art. 2 la situaţia din speţă. Curtea Europeană a reamintit că acţiunile agenţilor
statului pot constitui o încălcare a art. 2 din Convenţie chiar şi atunci când nu s-a produs decesul
victimei, însă gradul şi tipul de forţă utilizate, demonstrează intenţia clară de a provoca
moartea77. Instanţa de la Strasbourg a reiterat faptul că obligaţia statului de a proteja dreptul la
viaţă impune, implicit acestuia, efectuarea unei anchete oficiale, adecvate şi efective în cazurile
în care recurul la forţă letală i-a pus în pericol viaţa persoanei 78. Aşadar, ţinând cont de utilizarea
masivă, de către autorităţile statale, a forţei letale împotriva populaţiei civile care a manifestat în
decembrie 1989 la Timişoara, Curtea apreciază că art. 2, sub aspectul său procedural, se aplică
faţă de toţi solicitanţii.

Curtea aminteşte că în ceea ce priveşte evenimentele produse la Timişoara în 1989, ea nu


este competentă să examineze încălcările aduse art. 2, sub aspect material, doarece România nu
ratificase Convenţia la acea dată. De altfel, jurisprudenţa Curţii 79 relevă faptul că obligaţia
proceduală care este subsidiară art. 2, este una distinctă şi independentă de actele ce privesc
aspectele materiale ale acestui articol, iar pentru ca obligaţiile procedurale, impuse de art. 2, să
devină aplicabile, majoritatea lor trebuie să se fi produs după data ratificării Convenţiei de către
statul în cauză.
77
CEDO, Hot. Makaratzis c. Grecia, 20 decembrie 2004, § 49; Hot. Ilhan c. Turcia, 27 iunie 2000, § 76
78
CEDO, Makaratzis, precitată, § 73
79
CEDO, Hot. Šilih c. Slovenia, 9 aprilie 2009, § 159; Hot. Dvořáček şi Dvořáčková c. Slovacia, 28 iulie 2009, § 53
24
În speţa de faţă, cum majoritatea actelor şi obligaţiilor procedurale au fost efectuate după
intrarea în vigoare a Convenţiei, în ceea ce priveşte România, Curtea s-a considerat competentă
ratione temporis pentru a analiza încălcarea art. 2, sub aspect procedural. Guvernul a motivat
termenul lung de soluţionare pe faptul că acest proces a avut un impact social şi politic
considerabil pentru societatea românească, procedura fiind extrem de complexă: implicând
mărturii a peste 150 de martori şi având constituite peste 200 de părţi civile, au rezultat dificultăţi
privind prezenţa participanţilor la proces, privind citarea acestora.

Curtea reaminteşte că, deşi în cazul unei anchete pot apărea obstacole şi dificultăţi,
statului îi incumbă obligaţia capitală de a reacţiona prompt prin agenţii săi pentru a putea
menţine încrederea publicului şi adeziunea acestuia la statul de drept. Obligaţia statului privind
art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie din
dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare a cazului cu promptitudine şi
fără întârzieri inutile. Orice carenţă sau eşec al anchetei, care subminează capacitatea acesteia de
a stabili circumstanţele speţei sau de a-i identifica pe responsabili, nu face decât să se ajungă la
concluzia că ancheta nu a respectat nivelul de eficacitate cerut80.

Deşi în speţa de faţă, ancheta a fost începută încă din ianuarie 1990, datorită competenţei
ratione temporis, Curtea Europeană nu poate analiza decât perioada posterioară datei de 20 iunie
1994. Astfel, în 1994 dosarul se afla încă în faţa parchetului militar, niciun act de procedură
nefiind întocmit după luna aprilie 1990, deasemenea s-a notat că procurorii militari însărcinaţi cu
cercetările, se supuneau principiului subordonării ierarhice şi prin urmare celor doi acuzaţi, care
între 1990-1991 au fost miniştrii Apărării şi respectiv a Internelor. Curtea a constatat, că în
pofida numărului mare de audieri, derularea procesului a fost marcată de nenumărate amânări
cauzate de vicii de procedură referitoare la nelegala citare a părţilor şi la compunerea
completelor de judecată, iar temenele lungi între înfăţişări nu sunt justificate în intregime de
vacanţele judiciare şi de judecarea excepţiei de neconstituţionalitate. De altfel, atitudinea
reclamaţilor nu a contribuit, într-o manieră semnificativă la prelungirea duratei totale a
procedurii.

Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a hotărât că inactivitatea parchetului şi recursul în


anulare formulat de procurorul general au contribuit decisiv la durata excesivă a procedurii, iar
80
CEDO, Hot. Šilih, precitată, § 195; Hot. Varnava şi alţii c. Turcia, 18 septembrie 2009, § 191
25
statul este obligat să-şi organizeze sistemul juridic astfel încât să permită instanţelor să se
conformeze cerinţelor Convenţiei privind obligaţia procedurală consacrată de art. 2.
Complexitatea incontestabilă a cauzei, considerată de către Guvern o problemă politică şi socială
majoră, nu poate justifica durata prelungită a anchetei, ba din contră, importanţa acestei cauze
pentru societate, trebuia să încurajeze autorităţile române să trateze dosarul cu cea mai mare
promptitudine şi fără întârzieri inutile şi nejustificate.

În baza acestor factori, Curtea a decis că autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţa


cerută de art. 2 din Convenţie şi, prin urmare, a existat o violare a acestei dispoziţii în aspectul
său procedural.

2. Cauza Agache şi alţii c. România, hotărâre din 20 octombrie 2009

Starea de fapt:

La data de 22 decembrie 1989, în timpul manifestărilor anticomuniste care au avut loc la


Târgu-Secuiesc, judeţul Covasna, ofiţerul de miliţie Aurel Agache a fost atacat violent de către
persoane fizice, murind din cauza rănilor. Plângerea în faţa Curţii i-a avut ca şi reclamanţi pe
soţia, respectiv copii victimei.

Procurorii au deschis o anchetă penala in rem la 27 decembrie pentru a se stabili


împrejurările în care a decedat ofiţerul Agache, mai mulţi participanţi la acele evenimente fiind
interogaţi de poliţie. Pe baza declaraţiilor martorilor, în decembrie 1991 trei persoane au fost
puse sub acuzare pentru uciderea lui A. Agache, fiind în acelaşi timp şi arestaţi preventiv, însă
cum declaraţiile martorilor erau confuze şi contradictorii, aceştia au fost eliberaţi la mai puţin de
30 de zile de la arestarea lor. În perioada noiembrie 1992- noiembrie 1997, datorită dificultăţii
identificării şi audierii martorilor, niciun act de procedură nu a fost adăugat la dosarul cauzei.

În noiembrie 1997, două dintre cele trei persoane reţinute în decembrie 1991 erau fugite
din ţară, astfel că împotriva celei de-a treia persoane, dl. Reiner, a fost dispusă începerea
urmăririi penale, fiindu-i prezentat dosarul de urmarire penală. Acesta a fost acuzat de lovituri

26
cauzatoare de moarte81, rechizitoriul fiind întemeiat pe declaraţiile inculpaţilor, ale martorilor şi
pe un raport de expertiză medico-legală ce privea cauzele morţii lui A. Agache.

La 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a anulat toate actele de procedură îndeplinite
înaintea Tribunalului Covasna şi a retrimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti. După
refacerea actelor de procedură prin reascultarea tuturor persoanelor implicate, la 15 februarie
1999, Tribunalul Bucureşti a condamnat, pentru infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte,
patru persoane participante la evenimentele din decembrie 1989 astfel: domnii Heija şi Paisz la
câte patru ani de inchisoare fiecare, doamna F.O. la şapte ani şi domnul Reiner la trei ani; de
asemenea, inculpaţii au fost obligaţi la plata de daune materiale soţiei victimei în valoare de 10
milioane lei, iar celor cinci copii ai victimei câte 50 de milioane cu titlu de daune morale.

Inculpaţii au făcut apel şi mai apoi recurs la hotărâre, cerând achitarea pe motiv că nu ei
au săvârşit faptele de care erau acuzaţi, însă printr-o hotărâre din 26 martie 2001, Curtea
Supremă de Justiţie a confirmat hotărârile date în primă instanţă şi apel şi a respins ca nefondat
recursul introdus de inculpaţi. Între timp doi din cei patru inculpaţi au reuşit să plece din ţară,
fugind în Ungaria, iar datorită refuzului autorirăţilor maghiare de a executa mandatele europene
de arestare emise pe numele lor, hotarârea definitivă dată de instanţele române nu a putut fi pusă
în aplicare până la această dată.

În drept:
Reclamanţii au invocat încălcarea art. 2 din Convenţie de către autorităţile statului român,
susţinând lipsa de efectivitate a anchetei privind circumstanţele morţii părintelui lor.

Excepţia preliminară de incompatibilitate ratione temporis, ridicată de Guvern, a fost


respinsă de Curte, care reiterând principiile stabilite în hotărârea Šilih c. Slovenia 82 şi anume că
obligaţia procedurală, care însoţeşte art. 2, de a desfăşura o anchetă efectivă a devenit o obligaţie
distinctă şi independentă, a considerat că această obligaţie se detaşează de art. 2, putând fi
impusă statului chiar dacă decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru
statul în cauză.

81
infracţiune prevăzută de art. 183 Cod Penal
82
CEDO, Hot. din 9 aprlie 2009, § 159-163
27
Cu toate acestea, având în vedere principiul securităţii juridice, competenţa temporală a
Curţii, în vederea verificării respectării obligaţiei de procedură în temeiul art. 2 privind moartea
înainte de data critică, nu este fără limite. Astfel, în cazul în care decesul a survenit înainte de
data ratificării Convenţiei de către statul în cauză, în raza de competenţă temporală a Curţii intră
doar actele şi/sau omisiunile procedurale săvârşite după această dată. Pentru ca obligaţiile
procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o legătură veritabilă între
deces şi data intrării în vigoare a Convenţiei, iar majoritatea actelor procedurale să fi fost făcute
după data ratificării.

Aplicând circumstanţele speţei la principiile enunţate, Curtea a constatat că, deşi decesul
victimei s-a produs cu cinci ani înainte ca România să ratifice Convenţia, ancheta şi întregul
proces s-au desfăşurat, în marea lor parte, după această dată, o hotărâre definitivă fiind dată de
Curtea Supremă abia la 26 martie 2001. Prin urmare, Curtea Europeană a respins excepţia
preliminară ridicată de Guvern şi s-a declarat competentă ratione temporis de a analiza
încălcările aduse art. 2, sub aspect procedural.

În speţa de faţă, procedura a durat mai bine de 11 ani, însă Guvernul a justificat perioada
lungă de inactivitate pe seama contextului socio-politic al perioadei post-decembriste, fapt ce nu
poate fi imputat autorităţilor responsabile cu efectuarea anchetei. Deşi Curtea consideră ancheta
făcută de autorităţi ca fiind complexă, inactivitatea acestora nu se justifică pe probele din dosar,
iar pentru ca o anchetă să poată fi considerată efectivă, organele de stat trebuie să facă proba
celerităţii şi a diligenţelor depuse. De altfel, trei dintre persoanele condamnate pentru violenţele
care au produs decesul lui A. Agache nu şi-au executat pedepsele privative de libertate, datorită
greşelilor făcute de autorităţile române în demersurile de a obţine extrădarea acestora din
Ungaria.

Având în vedere speţa de faţă, Curtea a ajuns la concluzia că procedura penală nu s-a
desfăşurat cu suficientă diligenţă şi celeritate, iar procedura litigioasă nu a oferit mecanisme de
recurs adecvate pentru încălcarea valorilor ocrotite de art. 2, existând astfel, o violare a acestei
dispoziţii, sub aspect procedural.

3. Cauza Trufin c. România, hotărâre din 20 octombrie 2009


28
Starea de fapt:

La data de 22 mai 1992, C.T., fratele reclamantei, a fost găsit inconştient la periferia
oraşului Botoşani, încojurat de pete de sânge. A fost transportat la spital, unde s-a constatat
existenţa unui traumatism cranian şi mutiple vânătăi pe faţă şi pe umăr, posibil a fi cauzate prin
lovituri repetate cu obiecte dure. La 29 mai 1992, C.T. a decedat, iar o anchetă penală a fost
deschisă. Într-un raport de autopsie din 25 august 1992, medicii laboratorului medico-legal din
Botoşani, pe baza informaţiilor că C.T. suferea de amnezie, au stabilit că este foarte probabil ca
victima să fi cazut, datorită pierderii echilibrului, rezultând astfel rănile de pe corpul acesteia.

La 23 august 1996, la cererea reclamantei, victima a fost exhumată în vederea efectuării


unui nou examen medico-legal. Noul raport a stabilit ca şi cauză a decesului loviturile de pumni
şi de picioare primite de victimă şi a exclus ipoteza iniţială conform căreia leziunile ar fi fost
cauzate de simpla cădere a victimei. Concluziile acestui raport au fost confirmate la 23 ianuarie
1997 şi de către Institutul de medicină legală „Mina Minovici” din Bucureşti. Prin urmare,
ancheta penală a fost redeschisă pentru infracţiunea de omor 83, iar dosarul a fost transferat
parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, care a dispus examinarea criminalistică a
îmbrăcăminţii victimei, analize histopatologice şi un raport de experiză privind părul victimei.

Totuşi reclamanta nu a fost informată cu privire la aceste investigaţii, iar la plângerile


acesteia privind greşitele concluzii ale primei expertize medico-legale, nicio măsură nu a fost
luată împotriva medicilor responsabili de această omisiune. Deasemenea, Inspectoratul Judeţean
de Poliţie i-a respins reclamantei cererea de a obţine fotocopii de pe documentele din dosarul de
urmărire penală, motivând că ancheta nu a fost încă finalizată. La 7 mai 2003, reclamanta a fost
informată că de anchetă se ocupă un procuror de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, însă, în
ciuda eforturilor depuse, autorii nu au fost încă identificaţi. La 18 mai 2004, reclamanta a primit
o scrisoare prin care i se aducea la cunoştiinţă faptul că în cauză a intervenit prescripţia specială
şi prin urmare dosatul a fost clasat.

83
Infracţiune prevăzută în art. 174 din Codul Penal
29
În drept:

Invocând încălcarea art.2, reclamanta consideră că decesul fratelui său a fost cauzat de
actele de violenţă la care a fost supus în timpul nopţii de 21 spre 22 mai 1992 şi acuză autorităţile
naţionale că nu au efectuat o anchetă rapidă şi eficientă, care să fi avut ca şi rezultat identificarea
autorilor omorului.

Curtea Europeană s-a declarat competentă ratione temporis pentru a analiza presupusele
încălcări ale art.2, sub aspect procedural, limitându-se la a examina dacă faptele survenite după
intrarea în vigoare a Convenţiei, la adresa României, produc o violare a acestei prevederi.

Conform prevederilor Convenţiei, statele au obligaţia de a porni din oficiu o anchetă


amănunţită, imparţială şi atentă în cazurile în care recursul la forţă, exercitat fie de către
autorităţi, fie de către terţi, a produs moartea unei persoane 84. Ancheta trebuie să fie efectivă şi să
permită identificarea şi eventual pedepsirea celor responsabili. Curtea reaminteşte, deasemenea,
că decizia de clasare a unei cauze controversate, fără niciun motiv plauzibil, poate afecta
încrederea publicului în actul de justiţie şi este de natură să priveze familia victimei de accesul la
informaţii, precum şi de dreptul la a contesta decizia.

În speţa de faţă, Curtea a constatat o întârziere clară în ancheta privind decesul lui C.T.,
chiar dacă autorităţile au stabilit că moartea acestuia a fost violentă şi că au de a face cu o
infracţiune de omor, iar în ceea ce priveşte măsurile luate de organele statului, acestea s-au
limitat la cercetări la faţa locului şi expertize medicale, care însă au condus la concluzii foarte
diferite. Guvernul nu a oferit detalii despre măsurile luate pentru identificarea autorilor
infracţiunii şi pentru a clarifica divergenţele ivite între rapoartele medicale. Curtea mai observă
că reclamantei i-a fost refuzat, printr-o motivare sumară, de două ori accesul la dosarul cauzei,
iar actele de procedură, printre care şi prima autopsie, i-au fost aduse la cunoştiinţă la termene
îndelungate de timp de la efectuarea lor.

În consecinţă, Curtea a decis că accesul familiei la dosarul anchetei, precum şi controlul


publicului, obligatorii în astfel de cauze, nu au fost respectate în cursul procedurii, ancheta
nerespectând criteriile de rapiditate şi eficienţă şi, prin urmare, autorităţile române se fac
vinovate de nerespectarea obligaţiei procedurale rezultată din art. 2 al Convenţiei europene.
84
CEDO. Hot. McCann şi alţii, precitată, § 161
30
4. Cauza Floarea Pop c. România, hotărâre din 6 aprilie 2010

Starea de fapt:

În iulie 1992, fiul reclamantei, Radu Achim, a fost reţinut de poliţie, iar în 9 iunie 1993 a
fost condamnat pentru infracţiunea de furt la pedeapsa cu închisoarea de doi ani şi şase luni,
executarea urmând a se face în Centrul de reeducare pentru minori de la Găeşti. În dosarul
medical, deschis de autorităţi în septembrie 1992, acesta figura ca perfect sănătos din punct de
vedere clinic, însă în august 1993, medicul centrului de reeducare îi stabileşte diagnosticul de
tuberculoză fibronodulară secundară şi pneumonie cazeoasă, fiind transferat la spitalul
penitenciar Jilava. Radu Achim, după soluţionarea cererii sale de întrerupere a pedepsei pe
motivul bolii de care suferea, a fost eliberat din detenţie în 11 ianuarie 1994, însă după doar trei
zile a fost adus de urgenţă la spitalul Filaret, unde doctorii au constatat următoarele: pe langă
forma gravă de TBC, care debutase în aprilie 1993, pacientul mai suferea şi de anemie severă,
insuficienţă renală şi retard mental (oligofrenie), având masa musculară atât de atrofiată încât nu
se mai putea mişca. În ciuda tratamentului administrat, pacientul a decedat la 21 ianuarie 1994.

La solicitarea reclamantei, parchetul a deschis o anchetă pentru aflarea persoanelor care


se făceau vinovate de moartea lui Radu Achim. După ascultarea mai multor martori, atât din
rândul angajaţilor, cât şi din rândul deţinuţilor centrului de minori, s-a aflat de relele tratamente
la care a fost supus Radu, printre care bătăi, duşuri cu apă rece şi hrană insuficientă, iar după
efectuarea autopsiei şi a mai multor expertize medicale s-a stabilit ca şi cauză a decesului
insuficienţa cardio-respiratorie şi cea hepato-renală survenite din cauza tuberculozei.

Ancheta a fost tergiversată mai mulţi ani, dosarul fiind plimbat între parchete, pentru ca
în final să se dispună clasarea cazului la 9 martie 2000, pe motiv că faptele pretinse de
reclamantă fie nu există, fie nu au relevanţă din punct de vedere al dreptului penal, astfel că nicio
persoană nu a fost condamnată în acest caz pentru moartea tânărului Radu Achim. Mai mult,
ordonanţa de casare nu a fost comunicată reclamantei. La cererea de recurs a reclamantei,
parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat validitatea clasării cauzei.

31
Acţiunea reclamantei împotriva ministerului, constând în plata de daune interese a fost
admisă după 6 ani de la intentare, când Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că reclamanta e
îndreptăţită a primi 153 milioane lei cu titlu de daune interese, deoarece autorităţile române nu au
luat măsurile necesare pentru ca boala lui Radu să fie tratată într-un stadiu incipient,
neacordându-i tratamentul adecvat, care ar fi putut împiedica rezultatul letal. Curtea de Apel a
mai remarcat că decesul a fost cauzat datorită greşelilor făcute de cei responsabili cu
monitorizarea şi tratarea lui, omisiuni şi neglijenţe produse în timpul privării de libertate a
persoanei.

În drept:
Reclamanta susţine că autorităţile şi-au neglijat obligaţia de a-i furniza fiului ei
monitorizare şi ingrijiri medicale adecvate, precum şi condiţii de deţinere decente, fapte care fac
statul român responsabil de moartea tânărului. De asemenea, autorităţile au fost acuzate de faptul
că nu au desfăşurat o anchetă efectivă, imparţială şi diligentă care să ducă la identificarea şi
pedepsirea persoanelor responsabile.

Sub aspectul fondului problemei, privind încălcarea art. 2 şi 3, chiar dacă Guvernul nu a
ridicat o excepţie de incompatibilitate ratione temporis, Curtea Europeană apreciază că este
incompetentă ratione temporis de a examina plângerile contra României privind aspectele de
fond ale articolelor 2 şi 3, deoarece România a ratificat Convenţia abia la 20 iunie 1994. De
asemenea Curtea a respins plângerea reclamantei privind cererea de despăgubiri ca inadmisibilă
pe motivul nerespectării termenului de şase luni, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

Referitor la aspectele procedurale, Curtea a constatat că autorităţile naţionale au o


prioritate în a corecta presupusa încălcare a Convenţiei, iar luarea de către autorităţi a unei
măsuri sau decizii favorabile reclamantului nu sunt de ajuns pentru a-i retrage acestui calitatea de
victimă, acestea trebuind să recunoască explicit sau în substanţă violarea, iar apoi să încerce
despăgubirea reală, adecvată şi suficientă a victimei.

În baza celor prezentate Curtea a ajuns la concluzia, la fel ca şi instanţele interne, că


moartea tânărului s-a datorat unei serii de erori, omisiuni şi neglijenţe ale persoanelor
responsabile cu monitorizarea şi tratarea acestuia, nefind vorba de intenţie şi trebuie distins acest
caz de cele în care moartea unei persoane a fost provocată în mod intenţionat de către agenţii

32
statului. În astfel de cauze85, Curtea a statuat că, în lipsa unei anchete penale eficiente care ar fi
putut conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili, simpla acordare de despăgubiri nu
înlătură responsabilitatea statului în violarea Convenţiei, deoarece persoana îşi păstrează în
continuare calitatea de vitimă. Însă în cazurile în care nu există intenţie din partea autorităţilor în
a încălca dreptul la viaţă sau integritate fizică a personei, în special, în contextul neglijenţei
medicale, statul este exonerat de răspundere atunci când sistemul juridic oferă celor interesaţi
posibilitatea unui recurs în faţa instanţelor civile, fie singur, fie împreună cu o cale de atac în faţa
instanţelor penale, pentru stabilirea celor responsabili de astfel de erori medicale şi obţinerea
unor sancţiuni civile, cum ar fi plata daunelor interese sau publicarea hotărârii86.

Curtea admite, în circumstanţele speţei, că recunoaşterea de către autorităţi, în cadrul


procedurii în daune interese, a presupuselor încălcări, urmată de repararea adecvată a
prejudiciului suferit de reclamantă, sunt susceptibile să-i retragă acesteia calitatea de victimă. În
speţă, instanţa de recurs i-a acordat victimei despăgubiri în suma cerută de către aceasta, iar
autorităţile i-au plătit aceste sume înainte de finalizarea procedurii. De altfel, Curtea Europeană a
ţinut seama de faptul că instanţele naţionale nu puteau acorda reclamantei o sumă mai mare decât
cea ceruta de acesta.

Prin urmare, Curtea a respins, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenţie, capetele de


cerere privind încălcări ale aspectelor procedurale ale art. 2 şi 3 cu morivarea că autorităţile
române au recunoscut, în cadrul acţiunii în despăgubiri, aceste încălcări neintenţionate, datorate
omisiunilor, care însă au fost compensate în mod adecvat şi suficient, astfel că reclamanta şi-a
pierdut calitatea de victimă şi nu se poate vorbi de vreo violare sub aspect procedural al art. 2 şi 3
din Convenţie.

CAPITOLUL III: Recursul la forţă în prisma art. 3 din Convenţie

În termenii art. 3 din Convenţie, nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau
pedepselor inumane sau degradante. Această garanţie este deci un drept intangibil: dreptul de a

85
CEDO, Hot. Nikolova şi Velitchkova c. Bulgaria, 20 decembrie 2007, 55-56; Hot. Yeter c. Turcia, 13 ianuarie
2009, § 58
86
CEDO, Hot. Mastromatteo c. Italia, precitată, § 90
33
nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane,
bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu
poate suferi nicio restrângere sau derogare87. Ocrotirea persoanei umane implică, în mod firesc,
şi interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Folosirea unor
asemenea procedee şi tratamente nu numai că reprezintă un atentat la viaţa personală, dar
constituie şi o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind de practicile inchiziţiei şi
de excesele legislaţiei feudale, practici care au fost repudiate de legile penale moderne88.

Prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori


degradante, se regăsesc într-o multitudine de convenţii şi pacte internaţionale, printre care
Declaraţia Universală a drepturilor omului, în art. 5; Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, în art.7; Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975; Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie
1987, precum şi în Convenţia împotriva torturii sau a altor pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984.

Legislaţia română în general şi legea penală în special conţin prevederi care corespund
art. 3 din Convenţia europeană, astfel alin. 2 al art. 22 din Constituţie prevede expres că:
„Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau
degradant.” Infracţiunea de supunere la rele tratamente a fost incriminată încă din 1969, când
redactorii Codului Penal actual au facut-o în art. 267. După aderarea României, la data de 9
octombrie 1990, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, a fost introdus în Codul Penal art. 2671, care incriminează tortura ca
faptă distinctă, neputând fi invocate în justificarea acesteia nici situaţiile excepţionale (fie că este
vorba de starea de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau orice
altă împrejurare de excepţie), nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.

87
Selejan-Guţan, B. – Protecţia Europenă a Drepturilor Omului, ediţia a-3-a revizuită, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008,
pag. 91
88
Udroiu, M.; Predescu, O. – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român –tratat-, Bucureşti,
Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 101
34
Jurisprudenţă la adresa României:

Jurisprudenţa Curţii Europene, privind încălcările aduse art. 3 din Convenţie, abundă la
adresa României, însă, din cauza spaţiului, vom analiza în acest capitol doar cele mai cunoscute
şi importante hotărâri pronunţate împotriva României:

1. Cauza Pantea c. România, hotărâre din 3 iunie 2003

Starea de fapt:

În 1994, reclamantul A. Pantea, fost procuror, iar ulterior avocat, a fost implicat într-un
incident, în cursul căruia numitul D.N. a fost grav rănit. Din raportul de expertiză medico-legală,
efectuată după incident, rezultă că victima a suferit mai multe fracturi, care au necesitat 250 zile
de îngrijiri medicale şi care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în
pericol.

Împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală, fiind trimis în judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor 89 şi arestat până în aprilie 1995, când privarea sa de
libertate a fost considerată ca fiind ilegală. Deşi prin această decizie reclamantul era pus în
libertate, iar toate actele de urmărire penală ale procurorului erau anulate, totuşi la data de 18
aprilie 1995, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, invocând
faptul că nu era necesară reluarea urmăririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei îi
dovedeau, în opinia sa, nevinovăţia, solicitând achitarea sa. La data de 26 noiembrie 1996,
Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, reţinând că decizia de restituire a cauzei la Parchet
în vederea completării urmăririi penale nu poate fi atacată cu recurs, deoarece e definitivă.
Urmărirea penală s-a reluat, iar ulterior a fost dispusă din nou trimiterea în judecată a
reclamantului. La momentul judecării cauzei de Curtea Europeană, cauza era încă pendinte pe
rolul Judecătoriei Craiova, iar Curtea nu avea cunoştinţă de evoluţia procedurii ulterior datei de
17 mai 2001.

Încarcerat la Penitenciarul Oradea, reclamantul a susţinut că, la cererea personalului din


penitenciar, a fost bătut cu sălbăticie de către doi deţinuţi recidivişti, în celulă cu care a fost
89
Faptă pedepsită de art. 174, alin. 2 din Codul Penal.
35
închis, iar apoi încătuşat de pat timp de 48 de ore. În urma incidentului, petiţionarul a suferit o
fractură a piramidei nazale, fracturi costale, ale sternului şi a coloanei vertebrale. Conform
afirmaţiilor dl. Pantea, pentru ca familia sa să nu poată lua cunoştiinţă de leziunile produse, s-a
ordonat transferul acestuia la Spitalul Penitenciar Jilava. Transportul, efectuat cu trenul, a durat
trei zile, timp în care reclamantul a fost privat de tratament medical, de mâncare şi de apă,
neputându-se nici măcar aşeza din cauza numărului mare de deţinuţi care se aflau în acel vagon.
În timpul internării la Jilava, acesta a fost nevoit să împartă patul cu o persoană purtătoare a
virusului H.I.V.

Datorită tratamentelor şi leziunilor pe care le-a suferit în detenţie, reclamantul a fost


diagnosticat cu schizofrenie paranoică, suferind de puternice dureri de cap, iar vederea şi auzul i-
au fost afectate parţial.

Reclamantul a formulat plângeri penale împotriva gardienilor de la penitenciar şi a


deţinuţilor care l-au agresat, însă acestea au fost respinse de către Parchetul Militar, pe motiv că
plângerile contra gardienilor nu erau fondate, iar cele contra codeţinuţilor au fost introduse
tardiv. Acţiunea acestuia în despăgubiri, pentru detenţia ilicită, a fost respinsă ca prescrisă.

În drept:

Pentru a constata existenţa unei atare ipoteze, Curtea a făcut distincţie între situaţia de
fapt dovedită, legată de supunerea reclamantului unor rele tratamente în perioada arestării sale
preventive şi pe de altă parte, felul în care s-a desfăşurat ancheta autorităţilor cu privire la
pretinsele rele tratamente. Distincţia este tradiţională în sistemul de analiză a Curţii, deoarece art.
3 impune statelor părţi obligaţii pozitive, cum ar fi aceea de a efectua o anchetă eficientă şi a
trage la răspundere persoanele ce se fac vinovate de aplicarea de rele tratamente.

Pentru a concluziona asupra susţinerilor reclamantului cu privire la supunerea la rele


tratamente, Curtea a recurs la criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, probă care
poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de serioase, precise şi
concordante. Procedând astfel, Curtea a eliminat o serie de susţineri asupra cărora existau
îndoieli rezonabile, însă a constatat că anumite rapoarte medicale, întocmite aproape imediat, dar

36
şi la un interval mai lung de la incidentul reclamat de dl. Pantea, în perioada de arestare
preventivă, dovedesc că acesta a fost supus unor multiple şi intense lovituri care i-au produs
echimoze bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste. De altfel, nimeni nu a contestat
leziunile extrem de grave suferite de reclamant, pe timpul cât s-a aflat în stare de detenţie, sub
controlul gardienilor şi al conducerii penitenciarului. Aceste elemente, au fost considerate de
Curte, ca fiind suficient de serioase pentru a conferi faptelor incriminate un caracter inuman şi
degradant.

În plus, Curtea a apreciat că gravitatea tratamentelor aplicate reclamantului a fost


amplificată de o serie de factori, precum imobilizarea reclamantului, la cererea conducerii
penitenciarului, în celulă cu autorii agresiunii; transportul reclamantului, în stare gravă, timp de
câteva zile cu trenul şi nerespectarea măsurilor medicale prescrise, după spitalizare.

Cu privire la imputabilitatea acestor acte, Curtea a apreciat că autorităţile nu şi-au


îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, autorităţile
penitenciare sunt vinovate pentru faprul că nu au exercitat o supraveghere specială a deţinutului,
cu atât mai mult cu cât acesta a fost închis în celulă cu persoane condamnate definitiv, deşi era
doar arestat, legea naţională interzicând cazarea acestora în aceeaşi încăpere. În plus, autorităţile
aveau obligaţia de a asigura o supraveghere specială cât timp celula respectivă era cunoscută ca
fiind o „celulă cu deţinuţi periculoşi”. De altfel, gardienii penitenciarului nu au intervenit pentru
aplanarea conflictului şi protejarea reclamantului, ba mai mult, după incident, acesta a fost
încătuşat la pat în aceeaşi celulă.

În baza acestor argumente, Curtea a concluzionat că tratamentele la care a fost supus


reclamantul, în timpul arestării preventive, pot fi calificate ca inumane şi degradante, fiind
contrare art. 3 din Convenţie.

În ceea ce priveşte efectuarea unei anchete, Curtea a reamintit obligaţia statului 90, ce
rezultă din coroborarea art. 3 cu art. 1 din Convenţie, de a efectua o anchetă oficială efectivă, ori
de câte ori o persoană aflată sub propria jurisdicţie afirmă că a fost supusă unor tratamente
contrare articolului 3. O asemenea anchetă trebuie desfăşurată în parametri adecvaţi stabilirii

90
CEDO. Hot. Labita c. Italia, 6 aprilie 2000, § 131; Hot. Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102
37
adevărului şi tragerii la răspundere a autorilor acelor tratamente, căci altfel sistemul Convenţiei
însuşi ar rămâne lipsit de eficienţă.

Curtea, urmărind diligenţa cu care au acţionat autorităţile statului, a constatat diferite


neregularităţi, printre care raportul de expertiză medico-legală, finalizat la mai bine de 2 ani şi
şapte luni de la incident; concluzia procurorului, în sensul că acuzaţiile reclamantului împotriva
gardienilor şi a comandantului adjunct al penitenciarului sunt nefondate, a fost apreciată ca
neargumentată, în condiţiile în care numeroasele contradicţii între declaraţii nu au fost lămurite.

Curtea a constatat că, deşi reclamantul a formulat plângeri penale pentru tentativă de
omor sau vătămare corporală gravă, autorităţile au schimbat încadrarea faptei în loviri sau alte
violenţe, iar la data schimbării încadrării juridice, Parchetul nu cercetase deloc gravitatea
consecinţelor fizice produse asupra reclamantului. Plângerea împotriva gardienilor a fost
respinsă de parchet, care a considerat-o lipsită de fundament, fără a face vreo cercetare a celor
afirmate de către reclamant. Drept urmare, Curtea a constatat o violare a art. 3 şi sub aspect
procedural.

2. Cauza Barbu Anghelescu c. România, hotărâre din 5 octombrie 2004

Starea de fapt:

La 15 aprilie 1996, reclamantul a fost oprit la un control al poliţiei rutiere şi după refuzul
acestuia de a efectua testul de alcoolemie, urmat de un schimb de replici dure, a fost lovit de
către poliţişti, rezultând leziuni pentru care a avut nevoie de 4-5 zile de îngrijiri medicale.

Statul susţine că, fiind oprit la control, reclamantul a încercat să fugă, ocazie cu care a
fost lovit, pentru a-l putea opri, de către agenţii de poliţie. În cursul procesului său penal,
reclamantul a fost acuzat de faptul că a lovit un agent de poliţie, aflat în exercitarea funcţiei, însă
instanţa a considerat că versiunea reclamantului este cea corectă. Ulterior reclamantul a formulat
o plângere penală împotriva poliţiştilor, acuzându-i de comportament abuziv în exercitarea

38
funcţiilor lor91, însă Parchetul Militar a dispus neînceperea urmăririi penale. Reclamantul a atacat
decizia în instanţă, iar Tribunalul Militar Timişoara, care constatând că ancheta penală este
incompletă, a ordonat completarea urmăririi penală, care însă, nu a mai fost realizată.

În drept:

Instanţa de la Strasbourg aminteşte faptul că revine în primul rând instanţelor interne să


stabilească starea de fapt veridică. În acest context, Curtea constată că ambele instanţe, care au
analizat starea de fapt, au afirmat că loviturile poliţiştilor au fost nejustificate, ei fiind primii care
l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fie necesar şi justificat. Aprecierea gravităţii
relelor tratamente este relativă şi depinde de circumstanţele cauzei, cum ar fi durata acestor
tratamente, efectele fizice şi psihice, iar în unele cazuri, trebuie ţinut cont de sexul, vârsta şi
starea de sănătate a victimei. În situaţia în care, un individ este privat de libertate sau se află într-
o confruntare cu forţele de ordine, care utilizează la adresa acestuia forţa fizică, fără ca conduita
victimei să o impună, utilizarea forţei aduce atingere demnităţii umane şi constituie, potrivit
Curţii, o violare a art. 392.

În speţa de faţă, Curtea a constatat că reclamantul a fost supus la violenţe nejustificate din
partea poliţiştilor şi, chiar dacă gravitatea lor a fost redusă, acestea pot fi calificate ca şi tratament
degradant.
În ceea ce priveşte investigaţiile din speţa de faţă, Curtea constată că ancheta declanşată
de procurorii militari este departe de a fi eficace, în condiţiile în care, chiar şi instanţa internă a
constatat acest lucru. De altfel, concluziile anchetei penale, efectuate de parchetul militar, nu pot
fi luate în considerare, întrucât procurorii militari, la acea dată, nu erau independenţi, existând o
legătură instituţională între ei şi poliţiştii anchetaţi. Curtea a mai ţinut cont şi de faptul că,
procurorii nu au urmat indicaţiile Tribunalului Militar, de a completa ancheta penală. De aceea,
art. 3 a fost violat şi sub aspect procedural, autorităţile făcându-se responsabile de lipsa
caracterului amănunţit şi eficace al anchetei.

91
Faptă pedepsită de art. 250 din Codul Penal.
92
CEDO, Hot. Labita c. Italia, 6 aprilie 2000, § 120; Hot. Pantea c. România, 3 iunie 2003, § 185-186
39
3. Cauza Bursuc c. România, hotărâre din 12 octombrie 2004

Starea de fapt:

Reclamantul, Ioan Bursuc, acuză organele statului român că, în timp ce se afla într-un
bar, i s-a cerut pe un ton nepoliticos să prezinte actele de identitate şi deranjat de tonul
poliţiştilor, reclamantul le-a răspuns în aceeaşi manieră, moment în care a fost lovit cu picioarele
şi cu bastonul, până când a căzut într-o stare de inconştienţă. Ulterior a fost dus la secţia de
poliţie unde, opt poliţişti l-au bătut timp de saşe ore cu piciorele şi cu bastoanele, l-au scuipat şi
au urinat pe el. În jurul orei 4 dimineaţa a fost dus la spital, unde s-au constat multiple şi grave
leziuni, printre care hematom pariorbitar şi traumatism cranio-cerebral .

Statul afirmă că poliţiştii au fost chemaţi de către barman pentru faptul că reclamantul
făcea scandal în bar, având şi o altercaţie cu agentul de pază al barului, iar leziunile constatate au
fost produse fie prin automutilare de către reclamant la secţia de poliţie, unde s-a lovit singur cu
capul de scaune şi de pereţi, pe fondul unei boli psihice, fie în cursul altercaţiei cu agentul de
securitate al barului.
Ulterior reclamantul a depus plângere penală contra poliţiştilor. Parchetul Neamţ şi-a
declinat competenţa după 8 luni în favoarea unui parchet militar care a decis neînceperea urmării
penale. Recursul intentat de reclamant, pe cale ierarhică, a fost respins. Cât priveşte procesul
penal, în care reclamantul a fost acuzat de ultraj, acesta s-a finalizat după mai bine de 4 ani cu
decizie de încetare a procesului penal ca urmare a survenirii decesului reclamantului, din cauza
agravării urmărilor unui accident de circulaţie.

În drept:
În ceea ce priveşte art. 3, Curtea aminteşte că atunci când o persoană suferă leziuni ale
sănătăţii în intervalul de timp în care se află sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o
explicaţie rezonabilă şi plauzibilă privind originea leziunilor, mai ales în cazul în care acestea
sunt susţinute de acte medicale93. Având în vedere obligaţia autorităţilor de a ţine cont de
persoanele aflate sub controlul lor, Curtea subliniază că achitarea poliţiştilor, din punct de vedere

93
CEDO, Hot. Selmouni c. Franţa, 28 iulie 1999, § 87
40
penal, nu scuteşte statul de responsabilitatea ce îi incumbă din prevederile Convenţiei.
În speţă, Curtea nu s-a lăsat convinsă de explicaţiile statului, în condiţiile în care niciun
certificat medical nu a atestat vreo boală psihică a reclamantului, iar rapoartele medico-legale din
timpul anchetei susţin faptul că leziunile au fost produse de către un terţ, prin agresiune, ele
nefiind rezultatul unei automutilări prin cădere. Statul nu a putut explica cum reclamantul şi-a
putut produce singur răni de o asemenea natură şi gravitate, ipoteza automutilării bazându-se
doar pe declaraţiile confuze şi foarte vagi ale poliţiştilor. Mai mult, agentul de pază al barului nu
a fost anchetat penal pentru presupusa altercaţie cu reclamantul şi nu a fost nici măcar interogat
de către anchetatori.
Date fiind violenţele majore comise de agenţii de poliţie asupra persoanei reclamantului,
gravitatea leziunilor, durerea resimţită, precum şi în lipsa unei explicaţii plauzibile, Guvernul
poartă responsabilitatea, iar fapta agenţilor săi nu poate fi calificată decât ca tortură, art. 3, sub
aspect material, fiind violat.
În ceea ce priveşte eficacitatea anchetei efectuată de autorităţile române, Curtea
Europeană constată că aceasta a fost realizată iniţial de către colegi ai poliţiştilor acuzaţi, care şi-
au declinat competenţa abia după 8 luni, iar ulterior de către ofiţeri activi ai armatei, la fel ca
persoanele anchetate, astfel încât nu poate fi vorba de independenţă faţă de părţi. Independenţa
investigatorilor nu presupune doar absenţa unei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o
independenţă practică94. Curtea a observat că, pe baza legăturii instituţionale, lipsa independenţei
procurorului militar a condus, în acest caz, la o lipsă de imparţialitate în realizarea anchetei
împotriva ofiţerilor de poliţie acuzaţi. În plus, Curtea este contrariată de faptul că anchetatorii nu
au dat nicio importanţă actelor medicale existente, care relevau cu claritate faptul că reclamantul
a fost lovit de către un terţ.
Ţinând cont de toţi aceşti factori, instanţa europeană apreciază că autorităţile statului se
fac vinovate de neefectuarea unei anchete amănunţite şi efective cu privire la relele tratamente
suferite de reclamant pe perioada cât s-a aflat în custodia poliţiei şi, prin urmare, art. 3 al
Convenţiei, sub aspect procedural, a fost violat.

4. Cauza Moldovan şi alţii c. România (n°2), hotărâre din 12 iulie 2005

94
CEDO, Hot. Kelly şi alţii c. Marea Britanie, 4 mai 2001, § 114
41
Starea de fapt:
În seara de 20 septembrie 1993, în satul Hădăreni, judeţul Mureş, a izbucnit o încăierare
între trei bărbaţi de origine romă şi un român, în cursul căreia fiul celui din urmă, care a
intervenit, a decedat, fiind înjunghiat de către unul dintre romi. Cei trei romi s-au refugiat într-o
casă vecină, aparţinând unui rom. O mulţime compactă şi furioasă, formată din locuitorii care nu
aparţineau etniei rome, s-a adunat în faţa casei, printre care şi comandantul poliţiei din sat
împreună cu mai mulţi poliţişti. Casa a fost incendiată. Doi dintre romi au reuşit să fugă, însă au
fost prinşi şi linşaţi, iar al treilea neputând ieşi din casa în flăcări, a murit ars de viu.
Reclamanţii au acuzat forţele de ordine că ar fi incitat oamenii la distrugerea şi
incendierea şi a altor case aparţinând comunităţii rome din sat. A doua zi, 13 case au fost distruse
prin incendiere, dintre care 7 aparţineau reclamanţilor, iar marea parte a bunurilor personale au
fost, de asemenea, distruse. Reclamanţii au susţinut că, în momentul în care au încercat să revină
la casele lor, au fost bătuţi şi atacaţi cu gaze lacrimogene, de către mulţimea furioasă, printre care
erau şi poliţiştii din sat. Copilul născut de soţia unui reclamant, însărcinată la acea dată, a rămas
cu leziuni cerebrale, din cauza loviturilor primite de aceasta.
Victimele acestei răfuieli au depus plângeri penale împotriva persoanelor implicate,
printre care şi 6 poliţişti. În 1995, toate plângerile care vizau poliţişti au fost clasate. În 1997,
Parchetul a declansat un proces penal contra a 12 dintre locuitorii satului. Mai mulţi martori au
declarat că poliţiştii au provocat represaliile şi i-au lăsat pe locuitorii români să atace casele
romilor.
În cursul procesului, toţi acuzaţii au confirmat faptul că poliţiştii au incitat mulţimea să
incendieze casele şi au încercat să disimuleze cele petrecute, promiţându-le că vor scapa
nepedepsiţi. Instanţa a stabilit că locuitorii au vrut să-i alunge pe romi din sat, fiind susţinuţi, în
demersul lor, de către autorităţi. În hotărârea sa, tribunalul a afirmat că comunitatea romă era
marginalizată, majoritatea membrilor ei fiind şomeri, ei având un comportament agresiv,
ignorând şi încălcând deliberat normele legale acceptate de către societate. În urma procesului 5
săteni au fost condamnaţi pentru omor, iar 12, printre care şi primii cinci, pentru distrugere,
asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi tulburarea ordinii publice. Tribunalul a stabilit
pedepse cuprinse între un an şi şapte ani de închisoare. În urma apelului declarat de Parchet,
Curtea de Apel Târgu-Mureş l-a condamnat pe un al şaselea sătean pentru omor, a ridicat
pedeapsa unui dintre ei şi a coborât pedepsele celorlalţi. În 1999, Curtea Supremă de Justiţie a

42
păstrat, în linii mari, această soluţie, iar în anul 2000, doi dintre sătenii condamnaţi au fost
graţiaţi de către preşedintele ţării.
Ulterior, guvernul român a alocat fonduri pentru reconstrucţia caselor distruse. Opt dintre
ele au fost reconstruite, dar reclamanţii au adus dovezi din care reiese că acestea nu pot fi locuite,
având găuri în pereţi, iar acoperişul nefiind terminat. Casele a doi dintre raclamanţi nu au mai
fost însă reconstruite.
Reclamanţii au susţinut că, după evenimentele petrecute în 1993, au fost nevoiţi să
locuiască printre gunoaie, în case de carton, fără ferestre, în frig şi în condiţii de promiscuitate
extreme, mare parte dintre ei îmbolnăvindu-se grav. Instanţele româneşti le-au acordat
indemnizaţii, echivalent în euro, cuprinse între 17 şi 3 745 euro cu titlu de daune materiale pentru
casele şi bunurile distruse. Văduva unui dintre cei ucişi nu a primit decât jumătate din pensia
alimentară minimă pe motiv că soţul său a contribuit la declanşarea faptelor. Cererea de acordare
a unor daune morale, introdusă de reclamanţi, a fost respinsă de Tribunal, pe motiv că faptele
comise nu erau de natură a produce un prejudiciu moral, însă, în urma apelului declanşat, Curtea
de Apel a acordat reclamanţilor daune morale, cuprinse între 430 şi 2 880 euro.

În drept:
În hotărârea Cipru c. Turcia95, Curtea Europeană a afirmat că, dacă autorităţile unui stat
aprobă, formal sau tacit, actele unor particulari prin care se încalcă drepturile altor particulari,
garantate de Convenţie, responsabilitatea statului este angajată. Deasemenea, pentru a se stabili
dacă responsabilitatea statului poate fi efectiv angajată, trebuie ţinut cont de comportamentul
ulterior al statului în cauză96.
În speţă, Curtea a constatat că, atitudinea autorităţilor române după incident, precum şi
condiţiile insalubre în care reclamanţii au locuit în ultimii 10 ani, le-au cauzat acestora suferinţe
psihice considerabile, aducându-le atingere demnităţii şi întărindu-le sentimentul de umilire şi
înjosire. În plus, remarcile privind onestitatea şi modul de viaţă al reclamanţilor făcute de diverse
autorităţi, printre care şi o instanţă de judecată, sunt vădit discriminatorii. Aceste remarci au fost
considerate de Curte un factor agravant în examinarea capătului de plângere, sub acest aspect,
ţinând cont de faptul că discriminarea rasială poate constitui un tratament interzis de art. 3.

95
CEDO, Hot. din 10 mai 2001, § 81
96
CEDO. Hot. Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia, 8 iulie 2004, § 382
43
Prin urmare, condiţiile de viaţă ale reclamanţilor şi discriminarea rasială la care au fost
supuşi în mod public, precum şi modul în care au fost tratate acţiunile şi plângerile lor de diferite
autorităţi, constituie o atingere adusă demnităţii umane şi, în circumstanţele speţei, echivalează
cu un tratament degradant, art. 3 al Convenţiei fiind violat.

5. Cauza Cobzaru c. România, hotărâre din 26 iulie 2007

Starea de fapt:
La data de 4 iulie 1997 a avut loc un incident între reclamant, Belmondo Cobzaru, şi
rudele iubitei sale. Împotriva reclamantului, unul dintre participanţi a depus plângere la poliţie,
iar ulterior şi reclamantul a ajuns la poliţie – după cum susţinea el pentru a se ascunde de
persoanele care îl urmăreau.
Reclamantul susţine că a fost bătut de către poliţişti, lovit cu pumni şi cu un baston de
lemn. Internat în spital, s-a constat că reclamantul a suferit un traumatism cranio-cerebral.
Expertiza medico-legală, realizată ulterior, a constatat că reclamantul „avea dureri puternice de
cap şi de stomac, dificultate în mers, contuzii la ambii ochi, pe degete, pe spatele mâinii sale
drepte, pe piept, pe coapsa dreaptă şi pe pulpă, şi un hematom la cap”. Raportul a conchis că
rănile fuseseră cauzate prin lovituri cu obiecte dure, cauzatoare de dureri, iar reclamantului i s-au
recomandat 14-15 zile de îngrijiri medicale pentru recuperare.
La data de 8 iulie 1997 reclamantul a depus o plângere împotriva poliţiştilor care – în
susţinerea lui – l-ar fi agresat. În desfăşurarea anchetei au fost audiaţi mai mulţi poliţişti, dar cu
toţii au susţinut că nu l-au văzut pe reclamant în incinta secţiei de poliţie la data de 4 iulie 1997.
La 10 iulie 1997 dosarul anchetei a fost trimis Parchetului Militar. În desfăşurarea
anchetei au fost interogaţi poliţiştii acuzaţi, iar la data de 12 noiembrie 1997 procurorul militar a
refuzat să înceapă urmărirea penală cu privire la plângerile reclamantului împotriva ofiţerilor de
poliţie, pe motiv că faptele nu fuseseră confirmate. Procurorul a observat că atât reclamantul cât
şi tatăl lui erau cunoscuţi ca “elemente antisociale înclinate către violenţă şi furt”, în conflict
constant cu “ceilalţi membri ai grupului lor etnic”. Reclamantul a contestat decizia procurorului
militar, la data de 4 martie 1998, respinsă însă, două luni mai târziu.

În drept:

44
Pentru ca garanţiile oferite de art. 3 să fie aplicabile, maltratarea, în opinia Curţii, trebuie
să atingă un anumit nivel de severitate. Rănile constatate asupra reclamantului de către
examinarea medico-legală, fie că au fost provocate de poliţişti, fie de altcineva, prezintă un
minim de severitate, putând fi considerate rele tratamente, în sensul art. 3. Curtea, reiterând
standardul de probă „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, reafirmă că acolo unde se pune în
discuţie o posibilă încălcare a art. 3, ea este nevoită să efectueze o analiză amănunţită a celor
întâmplate, chiar dacă au avut loc anchete pe plan intern.
Curtea consideră de neconceput faptul că poliţişti nu ar fi întrebat pe reclamant de unde
provin leziunile care, erau vizibile şi destul de grave sau că nu ar fi chemat un medic. De
asemenea, Curtea constată că Guvernul nu a reuşit să prezinte dovezi în sensul că leziunile ar fi
fost provocate de altcineva decât poliţiştii. Printre actele anchetei nu se află nici o probă care să
susţină acest lucru, exista numai declaraţia reclamantului în sensul că a fost bătut la locuinţa
prietenei sale, ulterior retrasă, pentru faptul că reclamantul a fost constrâns să semneze respectiva
declaraţie. Mai mult, în derularea anchetei procurorii au stabilit starea de fapt bazându-se
exclusiv pe relatările lucrătorilor de poliţie acuzaţi de rele tratamente, ignorând declaraţii
importante ale martorilor oculari ai altercaţiei. De altfel, în timpul anchetei reclamantul nu a fost
deloc întrebat despre provenienţa leziunilor.
Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia că Guvernul nu a reuşit să argumenteze faptul că
leziunile reclamantului ar fi fost cauzate altfel decât în urma tratamentului aplicat în timpul în
care reclamantul s-a aflat sub controlul poliţiştilor. Leziunile constatate sunt destul de grave
pentru a putea fi considerate ca rezultat al unor rele tratamente, art. 3 al Convenţiei fiind încălcat.

6. Cauza Stoica c. România, hotărâre din 4 martie 2008

Starea de fapt:
La data de 3 aprilie 2001, în urma unui conflict iscat între autorităţile statului,
viceprimarul localităţii, mai mulţi poliţişti şi gardieni publici, pe de o parte şi un grup de 20-30
de romi, pe de altă parte, reclamantul, în vârstă de 14 ani la momentul evenimentelor, susţine că
ar fi fost bătut de poliţişti şi lăsat în stare de inconştienţă. Certificatul medico-legal, realizat la 6

45
aprilie, concluzionează că reclamantul prezenta echimoze, o contuzie toracică şi excoriaţii,
induse de un corp contondent, care pot să dateze de la data de 3 aprilie.
La data de 5 aprilie, pe baza plângerilor introduse, s-a început cercetarea penală asupra
incidentelor. După audierea martorilor şi a persoanelor implicate, IPJ Suceava a propus
Parchetului Militar neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor. Aici s-a constatat că
agenţii de poliţie nu au înaintat nici un raport în legătură cu incidentul petrecut la data de 3
aprilie, deoarece au considerat comportamentul romilor ca fiind doar „pur ţigănesc” şi că nu
constituie infracţiune. În acest fel, Procurorul Militar, după audierea martorilor, la data de 2
octombrie 2001 a decis neînceperea urmăririi penale, deoarece în susţinerea lui probele cauzei nu
arată că reclamantul ar fi fost victima unei agresiuni din partea poliţiştilor. Parchetul Militar, de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a menţinut decizia Parchetului Militar Bacău.

În drept:
Curtea a apreciat că leziunile suferite de reclamant, minor la data faptelor, atestate de
actele medicale, intră în sfera de aplicare a art. 3 din Convenţie, şi a subliniat că aceste leziuni au
fost cauzate de poliţişti şi a concluzionat că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă
efectivă asupra plângerii reclamantului având ca obiect pretinsele rele tratamente la care a fost
supus de agenţii statului. Curtea a remarcat faptul că nu au fost audiate toate persoanele care au
fost martori la incidente, iar unele depoziţii ale martorilor, date în favoarea reclamantului, au fost
înlăturate de organul anchetator, fără o motivare adecvată. Faptul că nu au fost audiaţi toţi
martorii ridică dubii în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei poliţiei.
O altă circumstanţă considerată drept gravă de către Curte este că anchetatorii s-au limitat
la a-i exonera de răspundere pe poliţişti, nereuşind astfel să identifice agresorii reclamantului. La
gravitatea circumstanţei contribuie şi faptul că reclamantul era minor şi suferea de un handicap.
De asemenea, Curtea a apreciat că neintroducerea unei plângeri de către lucrătorii de poliţie
implicaţi în incidente împotriva reclamantului şi a celorlalţi pretinşi agresori din rândul
persoanelor de etnie romă, induce un dubiu cu privire la credibilitatea versiunii prezentate de
autorităţi.
Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au stabilit de o manieră satisfăcătoare dacă
leziunile produse reclamantului au fost cauzate altfel decât ca urmare a tratamentului aplicat de

46
lucrătorii de poliţie, concluzionând că reclamantul a fost supus unui tratament inuman si
degradant, ceea ce reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul laturii
materiale. De asemenea, faţă de deficienţele analizate, cu privire la modul de desfăşurare a
anchetei penale, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din Convenţie şi sub aspect
procedural.

7. Cauza Niţă c. România, hotărâre din 4 noiembrie 2008

Starea de fapt:
Reclamanţii, fraţii gemeni Vasile şi Ionel Niţă, au introdus, în 1995, la Parchetul Militar
Bucureşti, o plângere penală împotriva poliţiştilor din Roşiorii de Vede, sub acuzaţia de cercetare
abuzivă. Aceştia reclamau faptul că cercetaţi fiind pentru tâlhărie, au fost sechestraţi de poliţişti,
în mai multe rânduri, încătuşaţi de picioarele mesei şi bătuţi cu bastoanele, pumnii şi picioarele,
forţându-i să dea declaraţii incriminatoare. La data de 14 noiembrie 1995, parchetul a dispus
neînceperea urmăririi penale împotriva reclamanţilor, pe motiv că persoana ce depusese
plângerea împotriva lor a recunoscut că, de fapt, a pierdut obiectul în discuţie.
Printr-o rezoluţie din 8 martie 1999, procurorul militar a dispus neînceperea urmăririi
penale împotriva poliţiştilor, pe motiv că unul dintre ei decedase în luna noiembrie 1998 97, iar
împotriva celuilalt, pe motiv că nu participase la investigaţiile privitoare la reclamanţi 98.
Parchetul a constatat că niciun certificat medico-legal, eliberat de o instituţie abilitată prin lege,
nu atesta că reclamanţii ar fi suferit rele tratamente. Plângerea formulată împotriva acestei
rezoluţii, a fost respinsă de procurorul ierarhic superior, la 8 mai 2001, pe motiv că era
nefondată, fără însă a-şi motiva această decizie.
Împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale date de parchet, reclamanţii au
depus plângere în faţa instanţei, motivând că nicio expertiză medicală a stării lor de sănătate, de
către o instituţie medicală abilitată, nu fusese dispusă de parchet. Cererea le-a fost respinsă însă,
ca neîntemeiată de către instanţă, pe motiv că declaraţiile acestora sunt neveridice şi
neconcordante. Recursul la această sentinţă a fost de asemenea respins.

97
Motiv întemeiat pe art. 10, lit. g), Codul de Procedură Penală: „a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul
făptuitorului”.
98
Motiv întemeiat pe art. 10, lit. a), Codul de procedură Penală: „fapta nu există”.
47
În drept:
Reclamanţii se plâng de faptul că au suferit tratamente inumane şi degradante din partea
poliţiştilor, motivând că nimic nu justifica bătaia primită şi ţinerea lor încătuşaţi şi imobilizaţi
timp de mai multe ore, în secţia de poliţie.
Curtea reaminteşte că prevederile, prin care se interzic tortura şi relele tratamente, nu
suportă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, cum ar fi
lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate 99. Pe de altă parte, un rău tratament trebuie
să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Când un individ este lipsit de
libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesară din cauza
comportamentului său încalcă demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a
dreptului garantat de art. 3100. În mod deosebit, Curtea consideră că statele nu trebuie, în niciun
caz, să dea impresia că sunt dispuse să lase nepedepsite relele tratamente.
În speţă, Curtea a constatat că, la data la care reclamanţii au fost chemaţi la secţia de
poliţie, aceştia nu erau oficial inculpaţi pentru niciun capăt de acuzare. Faptul că aceştia au fost
legaţi cu cătuşele de piciorul mesei, sub ochii mamei lor, a fost calificat de Curte ca fiind cel
puţin tratament degradant, pe care nu l-ar putea justifica nici cerinţele anchetei, nici pretinsa
agresivitate verbală a reclamanţilor.
În opinia Curţii, este îngrijorător faptul că organele de cercetare penală au trecut complet
sub tăcere faptele poliţiştilor, pe motiv că unul dintre aceştia decedase prevalându-se astfel de
caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Totuşi, rămâne adevărat că o
recunoaştere formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a
decide să dispună neînceperea urmăririi penale determinată de decesul persoanei în cauză ar
constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să
tolereze astfel de acţiuni şi le-ar deschide, pe de altă parte, părţilor interesate calea unei acţiuni în
răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul
funcţiunii lor.
Aşadar, Curtea consideră că art. 3, sub aspect material, a fost violat, deoarece utilizarea
forţei, prin legarea lor cu cătuşe de piciorul mesei, nu a fost strict impusă de comportamentul lor.
Instanţele naţionale nu s-au pronunţat cu privire la circumstanţa incontestabilă că
reclamanţii ar fi fost legaţi cu cătuţe de piciorul mesei, la care erau chemaţi să dea depoziţii.
99
CEDO, Hot. Selmouni, precitată, § 95
100
CEDO, Hot. Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995, § 38; Hot. Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998, § 52-53.
48
Curtea apeciază acest fapt ca esenţial şi care, în ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut
să le deschidă părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva
statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor. Prin urmare, aspectul
procedural al art. 3 a fost şi el încălcat, deoarece ancheta efectuată în speţă de către autorităţile
naţionale a fost lipsită de efectivitate.

8. Cauza Olteanu c. România, hotărâre din 14 aprilie 2009

Starea de fapt:
În data de 16 mai 1997, N. Olteanu a fost prins şi arestat de doi agenţi de poliţie, în timp
ce încerca să fure un bax de apă minerală. Închis temporar într-un birou al oficiului postal din
zonă, reclamantul, spărgând geamurile, a încercat să fugă, însă unul dintre poliţişti l-a împuşcat
în piciorul stâng. Fiul reclamantului, minor în vârstă de 8 ani, a fost martor la aceste evenimente.
În aceeaşi seară, victima a fost transportată la spital, unde a fost operată de urgenţă,
pentru ca mai apoi să fie internat la un spital penitenciar, unde, în dosarul medical, s-au
consemnat prezenţa unor echimoze la ambii ochi, un traumatism cranio-cerebral, plăgi tăiate şi
mai multe echimoze corporale. Referitor la aceste traumatisme, părţile au variante diferite, astfel
reclamantul susţine că a fost batut de poliţişti şi în încercarea sa disperată de a scăpa, a spart
geamul uşii şi a ieşit în stradă, moment în care a fost împuşcat de 2 ori de poliţişti. Guvernul
însă, pe baza declaraţiilor poliţiştilor, susţinea că reclamantul a devenit violent la adresa forţelor
de ordine, lovindu-i şi ameninţându-i cu diverse obiecte, iar unuia dintre ei i-a sfâşiat cămaşa, în
încercarea de a scăpa. După mai multe somaţii rămase fără rezultat, unul dintre poliţişti a tras trei
focuri, ultimul glonţ rănindu-l pe reclamant.
Acesta a depus o plângere penală împotriva poliţiştilor, acuzându-i de comportament
abuziv în exercitarea funcţiilor lor, însă parchetul militar a dispus neînceperea urmăririi penale,
pe motiv că faptele reproşate poliţiştilor nu erau prevăzute de legea penală. Curtea Supremă de

49
Justiţie a respins recursul formulat de reclamant şi a menţinut decizia atacată, comunicarea
făcându-se acestuia, abia în 2002.
În ceea ce priveşte urmărirea penală împotriva reclamantului, acesta a fost arestat
preventiv pe o durată de 30 zile, fiind trimis în judecată pentru infracţiunile de tâlhărie, ultraj,
distrugere, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. La 3 septembrie 1998,
instanţa l-a condamnat la o pedeapsă de un an şi 18 zile, doar pentru infracţiunile de distrugere,
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, achitându-l de celelalte două, pe
motiv că nu au fost probate. Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul parchetului, motivând că
întreg lanţul infracţional, de care a fost acuzat inculpatul, a fost cauzat, în mare parte, de cei doi
poliţişti, care au acţionat fără tact şi fără a-i lăsa acestuia posibilitatea să se justifice.
Pe baza recursului formulat de parchet, Curtea Supremă a casat hotărârea şi la condamnat
pe reclamant la o pedepsă cu închisoarea de 5 ani, pentru infracţiunile de tâlhărie, ultraj şi
distrugere. În aprilie 2000, acesta a beneficiat de o graţiere prezidenţială.

În drept:
Curtea a examinat episodul arestării reclamantului şi caracterul efectiv al anchetei
desfăşurate, în lumina principiilor stabilite 101 cu privire la interzicerea aplicării relelor tratamente
de către agenţi ai statului. Având în vedere gravitatea leziunilor suferite de reclamant, precum şi
circumstanţele în care ele au fost produse, Curtea a stabilit că responsabilitatea de a demonstra,
cu ajutorul unor argumente convingătoare, că recursul la forţă nu a fost excesiv, revine
Guvernului102.
În speţă, Curtea a observat că în niciunul dintre cele două procese, cel împotriva
poliţiştilor şi cel în care reclamantul a fost condamnat pentru ultraj, nu a fost prezentat vreun
certificat medico-legal care să ateste cele mai mici semne de violenţe la adresa poliţiştilor.
Deasemena, în cursul procesului, în afară de poliţiştii implicaţi, nu a fost ascultat niciun alt
martor, deşi la eveniment au fost prezente mai multe persoane. Ancheta penală, privind
violenţele la care a fost supus reclamantul, a fost începută cu o întârziere de 3 luni. Fiind
efectuată de parchetul militar, această anchetă pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea
procurorilor faţă de poliţişti, ţinând cont că la acea dată, conform legislaţiei naţionale, procurorii

101
CEDO, Hot. Cobzaru c. România, 26 iulie 2007, § 64-65; Hot. Bursuc c. România, 12 octombrie 2004, §§ 80 şi 101
102
A se vedea şi hot. Rehbock c. Slovenia, 28 noiembrie 2000, § 72
50
militari erau ofiţeri activi, la fel ca poliţiştii, făceau parte din structuri militare şi se supuneau
principiului subordonării ierarhice103.
Luând în considerare natura şi severitatea leziunilor suferite de reclamant, Instanţa de la
Strasbourg apreciază că Guvernul nu a reuşit să ofere argumente credibile sau convingătoare,
care să servească la a explica sau justifica gradul de forţă utilizată în timpul arestării. Prin urmare
recursul la forţă a fost excesiv şi nejustificat, cauzându-i reclamantului importante leziuni şi
suferinţe, de natură a încălca art. 3, mai cu seamă că intervenţia poliţiei s-a derulat sub ochii
fiului minor al acestuia.
Ţinând cont de toate acestea, Curtea a concluzionat că tratamentul la care a fost supus
reclamantul, în timpul arestării sale, precum şi lipsa unei anchete amănunţite şi efective duc la o
încălcare a art. 3 din Convenţie, atât sub aspect material, cât şi procedural.

* *
*

Concluzii:

Aşadar, cum însăşi Curtea Europeană afirma, în hotărârea McCann şi alţii c. Marii
Britanii, art. 2, care protejează dreptul la viaţă, împreună cu interzicerea tratamentelor inumane şi
degradante (art.3), consacră una din valorile fundamentale ale societăţii democratice care
formează Consiliul Europei. Statele nu trebuie doar să se abţină de la a provoca suferinţe sau
moartea unei persoane, prin agenţii lor, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare
protecţiei eficiente a acestor drepturi, printre care desfăşurarea unei anchete eficace, care să aibă
drept consecinţă pedepsirea celor vinovaţi. Statul parte la o convenţie internaţională de protecţie
a drepturilor omului nu are doar obligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor naţionali, ci
trebuie, de asemenea, să se conformeze acestei obligaţii în cazul tuturor indivizilor aflaţi pe
teritoriul său, indiferent de naţionalitate.

Ancheta penală, întreprinsă de autorităţi, trebuie să îndeplinească câteva condiţii şi


anume: anchetatorii trebuie să fie independenţi în raport cu agenţii statului implicaţi în

103
CEDO; Hot. Barbu Anghelescu, precitată, § 67-70; Hot. Bursuc, precitată, § 101
51
evenimente, iar orice anchetă trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a fost sau nu
justificată; ancheta trebuie să fie rapidă, iar controlul său public trebuie să fie satisfăcător,
apropiaţii victimei trebuind să aibă posibilitatea de a participa la procesul de investigaţie, pentru
a proteja în mod eficient interesele lor legitime. Ori în cazul statului român, principala neregulă
constatată în mai toate cauzele este cea legată de lipsa efectivităţii şi eficacităţii anchetei
desfăşurate de autorităţile statului.

Reforma constituţională şi penală, precum şi aderarea României la principalele convenţii


internaţionale referitoare la protejarea drepturilor omului şi interzicerea torturii şi a tratamentelor
inumane sau degradante, exprimă voinţa autorităţilor publice române de a crea un stat de drept,
edificat pe respectul şi garantarea reală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Totuşi, România, după mai bine de 16 ani de la ratificarea acordului cu Instanţa de la


Strasbourg, se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte numărul de plângeri pe cap de
locuitor, din cauza neîncrederii românilor în justiţia internă şi a slabei pregătiri a magistraţilor.
Statul român este condamnat de către Curtea Europeană la plata, în medie, a câte 3 milioane de
euro pe an, ca despăgubiri pentru încălcarea gravă a diferitelor drepturi, printre care cele mai
frecvente privesc dreptul la viaţă, la demnitate, dreptul la integritate fizică şi morală, dreptul la
un proces echitabil, atât în materie penală, cât şi civilă, precum şi dreptul la viaţă privată şi
familie. În ciuda faptului că legea internă permite declanşarea unei acţiuni în regres împotriva
magistratului sau funcţionarilor vinovaţi pentru actul ce a condus la violarea drepturilor unei
persoane, astfel cum au fost constatate de către Curte, până la acest moment nicio astfel de
acţiune în regres nu a fost exercitată104.

Responsabilitatea pentru situaţia României în jurisprudenţa Curţii Europene o poartă, în


primul rând, cele trei puteri ale statului şi anume: puterea legislativă pentru faptul că refuză sau
întârzie să pună în concordanţă legislaţia internă cu prevederile Convenţiei; puterea executivă se
face vinovată de unele omisiuni, printre care remedierea condiţiilor de detenţie sau refuzul de a
executa unele hotărâri judecătoreşti, iar nu în ultimul rând, puterea judecătorească poartă o parte
semnificativă a responsabilităţii pentru această situaţie, prin lipsa de pregătire a magistraţilor,
începând cu parchetele şi terminând cu instanţa constituţională.
104
Chiriţă, R. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008,
pag. 40

52
În concluzie, analizând jurisprudenţa Curţii Europene, cât şi deciziile de admisibilitate în
principiu, constatăm că a crescut numărul hotărârilor de condamnare a statului român de către
Curtea Europeană, pentru încălcarea de către autorităţi, în special, a dispoziţiilor art. 3 din
Convenţie, lucru ce ar trebui să determine un reviriment în ceea ce priveşte activitatea
autorităţilor administrative şi judiciare în relaţia cu individul, fundamentată în exclusivitate pe
interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei în vigoare.

Bibliografie:

1. Bîrsan, C. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole. Vol.


I– Drepturi şi libertăţi, Bucureşti, Ed. All Beck, 2005

2. Berger, V. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 6-a, revizuită


şi adăugită, Bucureşti, Ed. Institutului Român pentru Drepturile Omului (IRDO), 2008

3. Chiriţă, R. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii,


Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008

4. Chiriţă, R. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotarâri pe anul


2003, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2007

5. Chiriţă, R. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotarâri pe anul


2004, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2007

6. Chiriţă, R. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotarâri pe anul


2005, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2007

7. Charrier, J.L. – Code de la Convention européenne des droits de l΄homme, Paris, Ed.
Litec, 2005

8. Dongoroz, V. - Curs de Drept penal, Bucureşti, Asociaţia de Stiinţe Penale , 2000

53
9. Renucci, J.-F. – Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2009

10. Selejan-Guţan, B. – Protecţia Europenă a Drepturilor Omului, ediţia a-3-a revizuită,


Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008

11. Sudre, F. – Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Iaşi, Ed. Polirom,
2006

12. Udroiu, M.; Predescu, O. – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul


penal român –tratat-, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008

● Convenţii şi legi:

1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, 4 noiembrie 1950;

2. Convenţia O.N.U. privind prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu


cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
10 decembrie 1984;

3. Codul Penal;

4. Codul de Procedură Penală;

5. Legea 218/2002 - privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în


M.Of. nr. 305 din 9 mai 2002;
54
6. Legea nr. 295/2004 - privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, publicată în M.Of.
nr. 583 din 30 iunie 2004;

7. Legea nr. 60/1991 – privind organizarea şi desfaşurarea adunărilor publice, publicată în


M.Of. nr. 192 din 25 septembrie 1991;

● Surse internet:

1. www.echr.coe.int;

2. www.coe.int;

● Decizii şi rapoarte ale fostei Comisii:

1. Dec. Stewart c. Marii Britanii, 10 iulie 1984;

2. Raportul Comisiei în afacerea greacă;

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului:

1. A. c. Marea Britanie, 23 septembrie 1998;

2. Agache şi alţii c. România, 20 octombrie 2009;


55
3. Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28 octombrie 1998;

4. Barbu Anghelescu c. România, 5 octombrie 2004;

5. Bursuc c. România, 12 octombrie 2004;

6. Campbell şi Cosans c. Marea Britanie, 25 februarie 1982;

7. Cipru c. Turcia, 10 mai 2001;

8. Cobzaru c. România, hotărâre din 26 iulie 2007;

9. Demiray c. Turcia, 21 noiembrie 2000;

10. Dvořáček şi Dvořáčková c. Slovacia, 28 iulie 2009;

11. Finucane c. Marea Britanie, 1 iulie 2003;

12. Floarea Pop c. România, 6 aprilie 2010;

13. Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia, 8 iulie 2004;

14. Ilhan c.Turcia, 27 iunie 2000;

15. Irlanda c. Marea Britanie, 18 ianuarie 1978;

16. Kelly şi alţii c. Marea Britanie, 4 mai 2001;

17. Kiliç c. Turcia, 28 martie 2000;

18. Kruslin c. Franta, 24 aprilie 1990;

19. Labita c. Italia, 6 aprilie 2000;

20. Mahmut Kaya c. Turcia, 28 martie 2000;

21. Makaratzis c. Grecia, 20 decembrie 2004;

22. Mastromatteo c. Italia, 24 octombrie 2002;

23. McCann şi alţii c. Marea Britanie, 27 septembrie 1995;

56
24. Moldovan şi alţii c. România (n°2), 12 iulie 2005;

25. Nikolova şi Velitchkova c. Bulgaria, 20 decembrie 2007;

26. Niţă c. România, 4 noiembrie 2008;

27. Olteanu c. România, hotărâre din 14 aprilie 2009;

28. Osman c. Turcia, 28 octombrie 1998;

29. Pantea c. România, 3 iunie 2003;

30. Paul şi Audrey Edwards c. Marea Britanie, 14 martie 2002;

31. Selmouni c. Franţa, 28 iulie 1999;

32. Stoica c. România, hotărâre din 4 martie 2008;

33. Šilih c. Slovenia, 9 aprilie 2009;

34. Şandru şi alţii c. România, 8 decembrie 2009;

35. Rehbock c. Slovenia, 28 noiembrie 2000;

36. Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995;

37. Tanli c. Turcia, 10 aprilie 2001;

38. Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998;

39. Trufin c. România, 20 octombrie 2009;

40. Tyrer c. Marea Britanie, 25 aprilie 1978;

41. V. c. Marea Britanie, 16 decembrie 1999;

42. Varnava şi alţii c. Turcia, 18 septembrie 2009;

43. Yeter c. Turcia, 13 ianuarie 2009.

57