UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE" SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
AN II

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ID

REFERAT LA DISCIPLINA ABUZ DE DREPT

CONDIȚII ALE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU ABUZUL DE
DREPT

Prof. Coordonator:

Conf. univ.dr. Camelia IGNĂTESCU

STUDENȚI,

CUCU RALUCA

DURA ALEXANDRA

MUHA ANDREIA

SCUTARIU ANDRA

SUCEAVA- 2022
 CUPRINS
I. Abuzul de drept

I.1. noțiune

I.2. condițiile abuzului de drept

II. Condiții ale răspunderii juridice pentru abuzul de drept

II.1. existenţa unui drept subiectiv determinat

II.2. săvârşirea unei fapte ilicite

II.3. prejudiciul patrimonial și moral;

II.4. raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat;

II.5.vinovăţia

III. Concluzii

IV. Bibliografie

V. Speța - Amendă judiciară pentru sesizarea unei instanțe necompetente. Abuz de drept

Judecătoria Pitești, Sentința civilă nr.4516/18 iunie 2018

 I. ABUZUL DE DREPT
I.1. Abuzul de drept – noțiune

Potrivit teoriei abuzului de drept, „orice drept trebuie exercitat numai în conformitate
cu menirea sa naturala și în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a
relațiilor și a uzurilor sociale”. Uzul dreptului în limitele menționate îl protejează pe titular
împotriva oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când
exercitarea de o maniera anormală, prin deturnarea dreptului de la menirea „normală” și
obișnuită, constituie abuz de drept, cu consecința obligării la repararea prejudiciului astfel
produs.

I.2. Conditiile abuzului de drept

Literatura de specialitate a constatat coexistența a două elemente, specifice abuzului de

drept:

Elementul subiectiv, materializat în exercitarea cu mala fides a dreptului procesual, fără a

putea justifica un interes special și legitim dar cu intenția de a aduce atingere drepturilor părții
adverse, fie prin limitarea ori întarzierea acestuia în procesul de valorificare a drepturilor sau a
mijloacelor de apărare, fie prin exercitarea de presiuni, în vederea renunțării la susțineri ori
pentru a conduce la compromisuri.

Elementul obiectiv, caracterizat prin utilizarea dreptului procesual într-o manieră contrară
scopului, finalității pentru care a fost reglementat de lege, actul abuziv negăsindu-și o motivare
legitimă.

Doctrina a identificat condițiile ce trebuiesc îndeplinite cumulativ, pentru determinarea

caracterului abuziv al oricărui act de procedura:

➢ partea care săvârșește actul abuziv este titularul dreptului procedural și are capacitate
procesuală pentru a-l exercita;

➢ dreptul procedural este exercitat în limitele sale externe, așa cum sunt definite de lege.

➢ este alterat scopul dreptului procedural, astfel încât acesta din urmă servește scopul celui
care face abuz de drept iar nu interesul pentru care a fost reglementat de lege;

➢ dreptul procedural este exercitat cu rea-credință, titularul acestuia având ca obiectiv prin
exercitarea/întocmirea actului (respectiv, având reprezentarea și urmărind) tocmai
producerea unui rezultat vătămător părții adverse;

➢ ca urmare a exercitarii abuzive a dreptului, să fi fost încalcate drepturile procesuale ale

unei alte părți (de pildă, nedepunerea în termen a raportului de expertiză, fără a exista
motive întemeiate pentru întârziere, determină încălcarea dreptului părților, la
soluționarea procesului într-un termen rezonabil).
 II. CONDIȚII ALE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU ABUZUL
DE DREPT
Abuzul de drept, definit ca exercitarea unui drept subiectiv cu încălcarea principiilor
exercitării sale, cuprinde în structura sa două elemente: unul subiectiv, care constă în exercitarea
cu rea credință a dreptului respectiv (fie el constituțional, penal, administrativ, etc.) și altul
obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv în cauză de la scopul pentru care a fost
recunoscut de lege.

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică,

între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității, care pot să
fie instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. Conținutul acestui
raport este complex, fiind format în esență din dreptul statului ca reprezentant al societății de a
aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și
obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de
drept1.

Concluzionând, putem contura rolul răspunderii juridice pentru abuzul de drept, ca fiind
raportul juridic de constrângere al cărui conținut constă în dreptul statului de a trage la
răspundere pe cel care și-a exercitat cu rea credință un drept subiectiv, dar și cu nesocotirea
scopului său economic și social pentru care a fost recunoscut, persoana vinovată urmând a
răspunde pentru fapta sa și a se supune sancțiunii aplicate pe bază legală.

Pentru ca titularul unui drept subiectiv exercitat abuziv să devină subiect al răspunderii
juridice trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) existenţa unui drept subiectiv determinat;

b) săvârşirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau neexercitarea dreptului subiectiv de către
titularul său;

c) prejudiciul patrimonial sau moral;

d) raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat;

e) vinovăţia titularului dreptului subiectiv, autorul.

În cazul abuzului de drept, cele patru condiții ale răspunderii juridice, se completează
cu condiția firească a existenței dreptului subiectiv a cărei exercitare cu rea credință generează
un prejudiciu în raport cu o altă persoană fizică sau juridică. Oricare dintre tipurile răspunderii-
penală, civilă, contravențională, poate fi analizată, în contextul existenței dreptului subiectiv
exercitat abuziv, și ca un abuz de drept.

Spre exemplu, răspunderea penală este definită ca fiind raportul juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, între stat, pe de o parte, și infractor,
pe de altă parte, raport complex, al cărui conținut evidențiază dreptul statului, ca reprezentat al

1Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București 2015.
societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru
infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a
răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de
drept. În această definiție identificăm dreptul subiectiv al statului de a aplica sancțiunea
prevăzută de lege pentru o anumită infracțiune. Acest drept nu poate fi exercitat în mod direct,
ci prin reprezentantul statului, judecătorul, care, în anumite împrejurări, poate abuza de acest
drept și, în consencință produce un prejudiciu important persoanei, subiect al răspunderii
penale.

I.1. Existența unui drept subiectiv

Nu putem vorbi de abuz de drept, fără a exista dreptul subiectiv evocat, care se exercita
în afara limitelor sale interne, prin deturnarea lui de la scopul economic și social în vederea
căruia a fost recunoscut și garantat. Dacă actele de exercitare a dreptului nu ar fi conforme
conduitei stabilite de lege, nu ar exista abuz de drept, ci un fapt ilicit comis în afara existenței
oricărui drept.

Când ne referim la exercitarea abuzivă a drepturilor subiective avem în vedere atât

drepturile subiective materiale sau substanțiale, cât și drepturile subiective procedurale,
asigurându-se însă preeminența normei de drept material față de norma de drept procesual.

De unele drepturi subiective, prin însăși natura lor nu se poate abuza. Astfel, unele
drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume, dreptul la onoare și reputație,
dreptul moral de autor al unei opere științifice, artistice ori literare- sunt exemple de drepturi
subiective nesusceptibile de abuz. Tot aici menționăm: dreptul la egalitate în drepturi, libertatea
conștiinței, inviolabilitatea domiciliului.

Dreptul de a avea o stare civilă nu este susceptibil de abuz, dar schimbarea ulterioară a
stării civile prin voința celui ce o poartă poate îmbraca forma abuzului ori de câte ori dreptul la
schimbarea stării civile este exercitat într-un alt scop decât cel pentru care legea l-a recunoscut.

Dreptul persoanei de a avea un nume poate fi și acesta exercitat abuziv în condițiile în

care ne referim în concret la dreptul persoanei de a-și schimba numele pe cale administrativă în
scopul de a se înlătura de la executarea unor sancțiuni sau de a se sustrage de la anumite
obligații.

I.2. Săvârșirea unei fapte ilicite prin exercitarea/neexercitarea dreptului subiectiv

Fapta prin care se poate săvârși abuzul de drept poate fi, fie comisivă, fie omisivă, fie
comisiv- omisivă; aceasta aduce atingere ori unui drept subiectiv, ori unui interes legitim ocrotit
de lege.

Ilicitul constă, în primul rând, în încălcarea dreptului obiectiv ce are drept consecință
cauzarea de prejudicii drepturilor subiective aparținând unor persoane. El constă, mai apoi, în
încălcarea regulilor de conviețuire socială, în măsura în care ele reprezintă o continuare a
prevederilor legale, conturând conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor
subiective recunoscute de lege.
 În funcție de ramura de drept pozitiv, fapta generică ilicită este denumită în mod diferit:
infracțiune, în dreptul penal; nerespectare a obligației contractuale sau delict, în dreptul civil;
contravenție în dreptul administrativ; abatere disciplinară în dreptul muncii.

În mod corespunzător, fiecărui tip de faptă ilicită îi corespunde tipul complementar de

răspundere: infracțiunea săvârșită atrage răspunderea penală, contravenția atrage răspunderea
administrativă materializată în sancțiunea contravențională, delictul atrage răspunderea civilă
materializată în sancțiune civilă, etc.

Fapta ilicită nu va putea fi calificată astfel în cazurile când este săvârșită în împrejurări
ce se subscriu cauzelor care exclud caracterul ilicit al faptei. Acestea sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau a ordinului
superiorului dat cu respectarea legii, consimțământul victimei și exercitarea unui drept subiectiv
potrivit cu scopul economic și social al acestuia2.

Starea de necesitate poate fi invocată atunci când cel ce săvîrşeşte fapta “pentru a salva de
la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală şi sănătatea
sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia, sau un interes obştesc”. În concret, dacă
pentru a stinge un incendiu pompierii au deteriorat manuscrise sau înscrisuri valoroase, nu se
poate reţine sub nicio formă abuzul invocat de proprietarii acestora de a se fi folosit ”prea multă
apă şi la o presiune prea ridicată”.

Exercitarea unui drept subiectiv potrivit cu scopul său economic și social al acestuia nu
poate constitui abuz de drept, chiar dacă uneori acest exercițiu prejudiciază drepturile subiective
ori interesele legitime ale altor persoane. Un exemplu in acest sens este reprezentat de
raporturile de vecinătate (săparea unei fântâni pe terenul proprietatea lui A, are ca rezultat
prejudiciabil scăderea nivelului apei din fântâna vecinului construită pe terenul său).

I.3. Prejudiciul patrimonial și prejudiciul moral

În teoria răspunderii juridice noțiunea de prejudiciu apare ca element esențial.

Abordarea temei prejudicului în legătură cu abuzul de drept implică anumite nuanțe

diferite față de cea din perspectiva răspunderii delictuale. Potrivit art. 1349 NCC, orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și
să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane.

Astfel, răspunderea civilă delictuală presupune existența unui prejudiciu suferit de o

anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de altă persoană. În cazul abuzului de drept
răspunderea poate fi angajată și în condițiile autoprejudicierii autorului faptei ilicite, dacă prin
aceasta a fost lezat interesul public, societatea devenind astfel un subiect pasiv general, indirect
lezat.

În sfera daunelor morale intră și abuzul săvârșit prin șicanarea și presiunea continuă
exercitată asupra unei persoane pentru a o determina la o anumită conduită. Rezultatul negativ

2C. Stătescu, C. Bârsan, Trata de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București,
2002.
al acestui abuz nu poate fi evaluat decât prin prisma criteriilor ce stau la baza determinării
prejudiciului moral. Victima faptei abuzive este îndreptățită la repararea întregii pagube
suferite, indiferent de natura ei.

Este neindoielnic că fără existența prejudiciului nu poate fi vorba de vreun abuz de drept
concret și nici nu pot fi puse în funcțiune mecanismele răspunderii juridice. Prejudiciul trebuie
să fie cert atât în privința existenței lui, cât și cu privire la posibilitatea de a stabili întinderea
acestuia. Prejudiciul eventual, a cărei producere în viitor nu este sigură, nu poate fi reparat.

Prejudiciul trebuie să fie și direct, adică să fie consecința directă a faptei ilicite.

Prejudiciul să fie personal, numai cel lezat direct în exercitarea unui drept subiectiv
poate pretinde atât încetarea săvârșirii faptei abuzive, cât și repararea prejudiciului creat astfel.

Prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unor drepturi subiective sau a unor interese
legitime, a unor interese rezultate dintr-o situație stabilă de fapt, iar interesele respective sa nu
fie contrare regulilor de conviețuire socială 3.

Prejudiciul trebuie să mai îndeplinească o anumită condiție, și anume aceea de a nu fi

fost reparat nici de autorul prejudiciului și nici de către o terță persoană- cum ar fi asigurătorul
atunci când paguba pricinuită este și obiect al unui contract de asigurare, de pildă cel de
asigurare de răspundere civilă.

I.4. Raportul de cauzalitate

Dacă existența abuzului de drept nu poate fi concepută identidem fără producerea prin
săvârșirea lui a unui rezultat dăunător, moral sau patrimonial, ea nu poate fi concepută interdum
nici în lipsa raportului de cauzalitate ce trebuie să existe între fapta abuzivă și rezultatul
dăunător al acesteia4.

Dacă între existența faptei abuzive săvârșite de un subiect de drept și existența unui
rezultat păgubitor se poate determina o legătura de cauzalitate, atunci autorul abuzului de drept
va fi ținut să răspundă pentru prejudiciul produs prin fapta sa. Câtă vreme, între aceste două
elemente nu se poate determina o legătură cauză- efect, răspunderea juridică nu poate intra în
discuție.

Spre exemplu, dispozițiile art. 1349, alin.2 NCC se referă la ˶prejudiciile cauzate", iar
art. 246 C. Penal- definind abuzul în serviciu contra interesului public- are în vedere fapta
funcționarului public ce cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane sau o tulburare
însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat. Aceste dispoziții cu titlu de
exemplu consacră raportul de cauzalitate ca element esențial al răspunderii juridice.

Stabilirea concretă a raportului de cauzalitate a suscitat numeroase discuții în literatura

de specialitate, propunându-se tratarea acestui subiect din perspectiva anumitor criterii,
elaborându-se veritabile sisteme de argumentare a pozițiilor adoptate de autori, și anume:
sistemul cauzalității necesare și teza indivizibilității cauzei cu condițiile.

3 Gh. Mihai, Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

4 Ion Deleanu, Drepturile subiective si abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj –Napoca, 1998.
 Sistemul cauzalităţii necesare porneşte de la definiţia categoriei de cauză, ca fiind acel
fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. Criteriul acestui sistem ar fi
legătura necesară dintre fapta ilicită şi efectul produs – prejudiciul.

Potrivit acestui sistem, nu se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul acele fapte care
au constituit nu cauza, ci numai condiţiile desfăşurării acţiunii cauzatoare, chiar dacă aceste
condiţii au avut o contribuţie importantă în producerea rezultatului.

Cel de-al doilea sistem este cel care porneşte de la teza indivizibilităţii cauzei cu
condiţiile, sistem ce promovează ideea că în stabilirea raportului cauzal trebuie să avem în
vedere faptul că fenomenul cauză nu acţionează izolat, singur, ci că desfăşurarea lui este
condiţionată de anumiţi factori, care, fără a produce ei, direct, efectul păgubitor sau realmente
periculos, favorizează totuşi producerea acestui efect. Teoria propune noţiunea de complex
cauzal, sau relaţia cauzală complexă, aptă să explice atât acţiunea unitară a unor cauze de
diferite tipuri, cât şi acţiunea unitară a cauzelor şi condiţiilor în direcţia producerii unui efect
unic.

I.5. Vinovăția

Răspunderea juridică pentru săvârșirea abuzului de drept se întemeiază pe principiul

vinovăției, aceasta având două forme: intenția și culpa.

Intenția este atitudinea psihică a faptuitorului rezultând din prevederea rezultatului

faptei sale și urmărirea lui, ori prevederea rezultatului faptei sale, neurmărirea dar acceptarea
lui în caz că se produce. Reaua credință stă la baza comportamentului intenționat și reprezintă
voința făptuitorului de a leza drepturile subiective sau intersele legitime ale unei persoane.

Intenția îmbracă mai multe modalități în funcție de atitudinea subiectului de drept față
de producerea rezultatului periculos, ea fiind directă atunci când făptuitorul prevede și
urmărește producerea rezultatului periculos social, și indirectă, atunci când prevede rezultatul
faptei sale, însă nu-l urmărește, dar acceptă posiblitatea producerii lui.

Culpa este atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale dar nu-l
acceptă, considerând făra temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deși
putea și trebuia să-l prevadă.

Aceasta îmbracă două forme: culpa cu prevedere (ușurința, temeritate), când autorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce și
culpa simplă (neglijența), când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea
să-l prevadă.

Putem spune că, atunci când acționează cu vinovăție, autorul abuzului de drept va
răspunde juridic, în cel puțin una din formele acestei instituții publice.

Rolul voinței autorului abuzului de drept apare astfel ca determinant. Problema care se
pune legată de atitudinea psihică a persoanei de a înțelege semnificația faptei și de a discerne
între ceea ce este licit și ilicit își găsește soluția în determinarea capacității de discernământ a
celui ce săvârșește abuzul de drept.
 Unica cerință pentru existența capacității de discernământ este existența efectivă a
discernământului. Astfel, pentru minorii de peste 14 ani legea instituie o prezumție legală
relativă de existență a dicernământului în materia răspunderii civile delictuale. Sub vârsta de 14
ani se instituie o prezumție relativă de lipsă de discernământ. Persoanele care suferă de boli
psihice dar nu au fost puse sub interdicție sunt prezumate a avea capacitate de discernământ.

Persoanele puse sub interdicție sunt asimilate, de unii autori cu minorii sub 14 ani,
urmând ca acestea să răspundă numai dacă victima prejudiciului va reuși să facă dovada că, la
momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acționat cu discernământ.

Există însă și opinii care apreciază că în cazul săvârșirii faptei ilicite de către o persoană
care a împlinit 14 ani, pusă sub interdicție, până la proba contrarie, aceasta este considerată că
a acționat cu discernământ. Prin urmare, sarcina răsturnării acestei prezumții urmează a reveni
interzisului.
 III. CONCLUZII

Abuzul de drept este un concept subsumat teoriei generale a dreptului şi se regăseşte în

forme specifice în toate ramurile de drept, ca urmare a prezenţei exerciţiului dreptului subiectiv
în fiecare dintre ele.

În concluzie, răspunderea pentru săvârşirea unui abuz de drept reprezintă o varietate a

răspunderii juridice, natura ei juridică fiind dată de natura dreptului exercitat abuziv: răspundere
delictuală în dreptul civil, răspundere disciplinară ori patrimonială în dreptul muncii, etc.).

Rolul răspunderii juridice pentru abuzul de drept este definit fiind raportul juridic de
constrângere al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care şi-a
exercitat un drept subiectiv cu rea credinţă şi cu nesocotirea scopului economic şi social pentru
care a fost recunoscut, persoana vinovată urmând a răspunde pentru fapta sa şi a se supune
sancţiunii aplicate pe baza legală.

Sub aspectul sancţionării abuzului de drept, acesta se va realiza, după caz, prin: refuzul
de a recunoaşte sau proteja dreptul subiectiv abuziv exercitat, desfiinţarea actului abuziv,
obligarea persoanelor vinovate la plata de despăgubiri, sancţionarea disciplinară, amenzi
judiciare.
 IV. BIBLIOGRAFIE
1. https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-15-abuzul-de-drept-interpretarea-si-efectele-
legii-civile

2. https://www.juridice.ro/329229/despre-abuzul-de-drept-si-obligatia-exercitarii-
drepturilor-procesuale-cu-buna-credinta.html

3. https://www.legal-land.ro/plangere-contraventionala-amenda-judiciara-pentru-
sesizarea-unei-instante-necompetente/

4. Camelia Maria Cezara IGNĂTESCU, Abuzul de drept, Colectia Juridica, Editura

Lumen, Iași 2013.

5. Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ediția a III-a revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București 2015.
 V. SPEȚĂ - Amendă judiciară pentru sesizarea unei instanțe
necompetente

Judecătoria Pitești, Sentința civilă nr.4516/18 iunie 2018

Formularea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi de sancţionare a unei

contravenţii la o instanță necompetentă, deşi în procesul verbal contestat au fost indicate în mod
expres atât locul săvârşirii faptei cât şi instanţa competentă pentru soluţionarea plângerii,
reprezintă o exercitare cu rea-credinţă a dreptului de sesizare a instanţei, într-o asemenea
situație fiind evident abuzul de drept săvârşit de petent.

În fapt, prin procesul-verbal contestat, petentul a fost sancționat contravențional cu

amendă în cuantum de 1450 lei și i-a fost suspendat permisul de conducere pe perioadă de 90
de zile, începând cu 31 ianuarie 2018, reținându-se în sarcina sa că a condus auto marca
VWTOUAREG cu nr. de înmatriculare XXXXXXXXX cu 114 km/h, pe DN 2 E 85, în
interiorul localității Urechești, direcția de deplasare B____- Focșani, viteza înregistrată cu
aparatul radar Autovision ROM 505 montat pe MAI xxxxx.

În drept, potrivit art. 32 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor,
plângerea contravențională se soluționează de către instanța în a cărei rază teritorială a fost
săvârșită contravenția, fiind astfel stabilită o competență exclusivă.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. 1 Cod procedură civilă „(1) Părțile pot conveni în scris
sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare
la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât
acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această
competență este exclusivă”, rezultând că în situația unei competențe exclusive părțile nu pot
deroga de la aceasta prin voința lor, fiind norme cu caracter imperativ.

În cauza de față, contravenția a fost săvârșită pe raza localității Urechești, județul

Vrancea, respectiv în circumscripția teritorială a Judecătoriei Focșani, astfel cum prevede H.G.
nr. 337/1993 privind competența teritorială a instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă, necompetența teritorială de ordine publică
trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal
citate în fața primei instanțe. În cauză, excepția necompetenței teritoriale exclusive a fost
invocată de instanță, cu respectarea condițiilor imperative impuse de acest din urmă text de
lege.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse anterior, în baza art. 132 alin. 3 Cod
procedură penală, instanța urmează să admită excepția necompetenței teritoriale și să dispună
declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Focșani, județul
Vrancea.

Formularea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi de sancţionare a unei

contravenţii, ca expresie a liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie şi de
art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, constituie un drept.

Exerciţiul acestui drept, în virtutea principiului disponibilităţii, este liber, titularul

dreptului având astfel posibilitatea de a porni sau nu procesul, drept care însă nu este absolut şi
implică totodată o obligaţie corelativă. Astfel, în acelaşi timp, petentul trebuia să exercite acest
drept, atât la declanşarea procesului, cât şi ulterior, pe parcursul judecăţii, cu bună-credinţă şi
potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, buna – credinţă fiind necesară
inclusiv la alegerea instanţei competente cu soluţionarea cauzei.

Pentru motivele evidenţiate anterior, instanţa constată că petentul a exercitat cu rea-

credinţă dreptul de sesizare a instanţei, sesizând o instanţă vădit necompetentă.

De altfel, instanța mai reține că în cuprinsul procesului-verbal contestat s-a

menționat expres posibilitatea petentului de a contesta procesul-verbal, eventuala
plângere contravențională urmând să fie depusă la Judecătoria Focșani.

În aceste condiții, petentul nu poate susține că s-a aflat într-o eroare cu privire la
instanța competentă, după cum nu poate invoca nici necunoașterea legii. Este evident că s-
a urmărit în mod direct și exclusiv tergiversarea judecății cererii și prelungirea executării
sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile
aplicate petentului prin procesul-verbal contestat.

Din acest motiv, văzând prevederile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C.proc.civ. rap la art.
12 alin. (2) C.proc.civ., instanţa va dispune amendarea petentului pentru săvârşirea abaterii
judiciare prevăzute de acest text de lege.

Conform textului de lege, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă,

potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile
procesuale ale altei părţi. Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde
pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata
unei amenzi judiciare.

În temeiul celor de mai sus, reţine că petentul a sesizat o instanţă vădit necompetentă,
cu rea-credinţă numai în scopul de a beneficia de efectul suspensiv al formulării plângerii
contravenţionale, deşi acesta avea suficiente elemente pentru a determina instanţa competentă
indicată în mod expres în procesul verbal.

Astfel, a fost încărcat în mod nejustificat rolul Judecătoriei Pitești cu dosare de

competenţa altor instanţe, fiind evident abuzul de drept săvârşit de petent, instanţa
apreciind că se impune stabilirea unei amenzi judiciare.

În baza art. 187 alin.(1), pct.1), lit.a), NCPC, va aplica amendă judiciară de 400 lei
petentului NGB, CNP: x, cu domiciliul în ______, jud. Argeș și cu domiciliul ales în Pitești,
___, nr. 2b, jud. Argeș, pentru introducerea cu rea-credință a cererii de chemare în judecată la
o instanță vădit necompetentă, urmărind tergiversarea soluționării plângerii contravenționale
având ca efect prelungirea suspendării executării sancțiunii aplicate.

Instanța reține în acest sens că domiciliul petentului este în ______, pe raza de

competență a Judecătoriei Câmpulung, fapta a fost săvârșită în circumscripția Judecătoriei
Focșani, în procesul verbal menționându-se că plângerea se va depune la Judecătoria Focșani,
iar cererea, cu rea-credință, a fost introdusă la Judecătoria Pitești, petentul arătând că-și alege
domiciliul procesual în Pitești

Împotriva acestei măsuri petentul va putea formula cerere de reexaminare în termen de

15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 191 C.proc.civ.
 Cererea de reexaminare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Extras din MINUTA întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel Timișoara, 05-06 martie 2020

Cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție și curților de apel Timișoara, 05-06 martie 2020, s-a stabilit că introducerea
plângerii contravenționale la o instanță necompetentă nu poate atrage sancționarea
petentului cu amenda judiciară.
 În multe cazuri, în vederea obținerii certificatului de grefă care atestă faptul că s-a
formulat plângere contravențională împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a
unei contravenții, petenții preferă introducerea plângerii la instanța de domiciliu și nu la instanța
competentă de la locul săvârșirii contravenției, împrejurare care de multe ori determină instanța
să aplice petentului amendă judiciară pentru introducerea cu rea credință a plângerii
contravenționale la instanța necompetentă

Iată ce s-a stabilit cu privire la aprecierea relei-credințe a petentului și a caracterului

vădit neîntemeiat al unei plângeri contravenționale în aplicarea amenzii judiciare
prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Titlul temei de dezbatere, astfel cum a fost comunicat I.N.M. de către Curtea de Apel
Bacău, a fost redactat în următorii termeni: “Aplicarea amenzii judiciare, în baza art. 187 alin.
(1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în cazul formulării unor plângeri contravenționale cu rea-credință
și vădit neîntemeiate, precum și pentru introducerea unei plângeri contravenționale la o instanța
necompetentă. Limitele interpretării.”, acesta nefiind însoțit de către vreo detaliere a problemei
de practică neunitară sesizate.

Întrucât din datele transmise nu rezultă cu claritate obiectul temei ce se solicită a fi

abordată, I.N.M. a reformulat titlul temei și a conceput un punct de vedere raportat la problema
considerată, în opinia acestuia, ca fiind aceea în privința căreia s-a formulat sesizarea.

Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., dacă legea nu prevede altfel, instanța,
potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa, cu amendă judiciară de la 100 lei
la 1.000 lei, introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau
incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice.

Reaua-credință în formularea plângerii contravenționale și caracterul vădit neîntemeiat

al acesteia constituie chestiuni lăsate la aprecierea instanței, în funcție de circumstanțele
particulare ale pricinii.

Depunerea plângerii contravenționale, cu bună-știiință, la o instanță

necompetentă, nu se sancționează cu amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a)
C. proc. civ., din moment ce abaterea nu vizează caracterul neîntemeiat al plângerii
contravenționale.

În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că reaua-credință în formularea plângerii

contravenționale și caracterul vădit neîntemeiat al acesteia constituie chestiuni lăsate la
aprecierea instanței, în funcție de circumstanțele particulare ale pricinii.
Depunerea plângerii contravenționale, cu bună-știiință, la o instanță necompetentă, nu
se sancționează cu amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., din moment
ce abaterea nu vizează caracterul neîntemeiat al plângerii contravenționale.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.