1.

Noțiunea, obiectul și definiția dreptului social european v

Din sistemul de drept european nu putea lipsi Dreptul social european, întrucât relațiile
și activitățile economice, politice, sociale și diplomatice nu pot fi realizate în afara relațiilor
sociale, a relațiilor umane care îi privesc pe cetățeni. De aici derivă însemnătatea și
semnificația Dreptului social european.
Dreptul social european reprezintă acea parte a dreptului european ce se constituie
din reglementările în materie socială adoptate de către Consiliul Europei si respectiv
Uniunea Europeană.
Dreptul social european cuprinde, așa cum însăși această sintagmă evocă, totalitatea
normelor juridice referitoare la ansamblul raporturilor juridice din largul domeniu social,
cuprinzând raporturile de muncă, raporturile privind protecția socială, sănătatea,
protecția şi securitatea muncii şi asigurările sociale.
Obiectul dreptului social european ar fi:
- raporturile juridice dintre cetățenii europeni si statul pe teritoriul căruia se
stabilesc şi desfășoară o activitate, precum si
- raporturile juridice dintre aceeași cetățeni şi societățile comerciale, instituțiile,
organizațiile sau orice persoană juridica din acel stat.
- raporturile dintre statele europene, dintre structurile organismelor europene si
statele componente, dintre aceste structuri si cetățenii europeni cu privire la domeniile sociale.

Definiția dreptului social european: ramura științelor juridice care analizează teoretic si
practic:
- raporturile de muncă,
- raporturile privind protecția socială, sănătatea, protecția si securitatea muncii,
- problemele de asigurări sociale, născute între cetățenii europeni, statele acestora si
structurile europene, precum şi orice persoană juridică în funcție de reglementările
juridice comunitare si naționale si de principiile fundamentale desprinse din aceste
reglementări.

2. Izvoarele dreptului social european - enumerare

Izvoarele dreptului social european au o tripla proveniență:
Organizația Internațională a Muncii,
Consiliul Europei
Uniunea Europeană.
La acestea trebuie, totuși, adăugate, distinct documentele relevante în domeniu ale Organizației
Națiunilor Unite, care, prin conținutul lor și valoarea lor universală, impun respectarea lor.

Normele:
a)Organizației Internaționale a Muncii
Convenția nr.29 privind munca forțată sau obligatorie, 1930
Convenția nr.87 privind libertatea sindicală si apărarea dreptului sindical, 1948
Convenţia nr.105 privind abolirea muncii şi forțate, 1957
Convenţia nr.115 privind protecția contra radiațiilor, 1960
Convenţia nr.140 privind concediul de studii cu plată, 1974
Protocolul din 1996 referitor la Convenția nr.147 privind standardele minime la bordul
navelor comerciale, 1976
Convenţia nr.175 privind munca cu timp parțial, 1994
b) ONU
- ridicare nivelului de trai, deplina folosire a forței de muncă și condiții de progres și
dezvoltare economică și socială;
- respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru
toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
c) Consiliul Europei
Elaborarea a cca 220 de convenții şi acorduri europene, precum şi Protocoale dintre care
multe deschise spre ratificare şi statelor care nu fac parte din această organizație.
Adoptarea a numeroase recomandări adresate statelor membre, definind orientări în mari
probleme cu care se confruntă societatea contemporană şi care preocupă guvernele statelor
membre.
Instituirea, în baza Convenției europene a drepturilor omului şi libertăților fundamentale,
a unui sistem de protecție şi control al respectării acestor drepturi, prin intermediul Curții
Europene a Drepturilor Omului - CEDO.
Susținerea unor campanii publice europene pentru protecția mediului înconjurător, a
patrimoniului arheologic şi arhitectural etc.
d) UE
- dreptul originar (regulile care se găsesc în Tratatele fondatoare si în instrumentele juridice
care le sunt anexate sau care se aduc modificări),
- dreptul derivat (acte emise de organele comunitare),
- dreptul complementar (actele convenționale încheiate între statele membre sau între acestea.
Comunități si state terțe)
- dreptul jurisprudențial (decizii ale Curții de Justiție a Comunitarilor Europene - CJCE).

3. OIM - prevederi din Constituție

1. Principiul diriguitor expus mai sus că munca nu trebuie considerată numai ca o marfă sau
ca un articol de comerț;
2. Dreptul de asociațiune privitor la toate chestiunile care nu sunt contrarii legilor, atât în ce
privește pe salariați, cât și pe patroni (employerus);
3. Plata către muncitori a unui salariu care să le asigure o existență convenabilă, conform
trebuințelor și împrejurărilor din țara lor;
4. Adoptarea zilei de 8 ore sau a săptămânii de 48 de ore ca scop ce trebuie atins
pretutindeni unde însă n-a fost încă obținut;
5. Adoptarea unui repaus săptămânal de cel puțin 24 de ore, care nu trebuie să cuprindă
Duminica ori de câte ori va fi cu putință;
6. Suprimarea muncii copiilor și obligațiunea de a se aduce muncii tinerilor de ambele sexe
limitările necesare pentru a le permite să-și continue educațiunea și să-și asigure dezvoltarea
fizică;
7. Principiul salariului egal, fără distincțiune de sex, pentru o muncă de valoare egală;
8. Regulile stabilite în fiecare țară cu privire la condițiile de muncă, vor trebui să asigure
un tratament economic echitabil tuturor muncitorilor care își au reședința în mod legal în acea
țară;
9. Fiecare stat va trebui să organizeze un serviciu de inspecțiune, care va avea în sânul său
și femei, în scopul de a asigura aplicarea legilor și a regulamentelor pentru protecția
muncitorilor.

4. Carta socială europeană

1. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-și câștiga existența printr-o muncă liber
întreprinsă;
2. Toți lucrătorii au dreptul la condiții de muncă echitabile;
3. Toți lucrătorii au dreptul la securitate si igienă în muncă;
4. Toți lucrătorii au dreptul la o salarizare echitabilă, care să le asigure lor, precum şi familiilor
lor, un nivel de trai satisfăcător;
5. Toți lucrătorii şi patronii au dreptul de a se asocia liber în organizații naționale sau
internaționale pentru protecția intereselor lor economice şi sociale;
6. Toți lucrătorii si patronii au dreptul la negociere colectivă;
7. Copiii si tinerii au dreptul la o protecție specială împotriva pericolelor fizice si morale la care
sunt expuși;
8. Lucrătoarele, în caz de maternitate, au dreptul la o protecție specială;
9. Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de orientate profesională, în vederea
sprijinirii sale în alegerea unei profesii adecvate intereselor si aptitudinilor sale profesionale;
10.Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de formare profesională;
11.Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care îi permit să se bucure de cea
mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge;
12.Toți lucrătorii si persoanele aflate în întreținerea acestora au dreptul la securitate socială;
13.Orice persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistență socială si medicală;
14.Orice persoană are dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate;
15.Orice persoană handicapată are dreptul la autonomie, la integrare socială si la participare în
viața comunității;
16.Familia, în calitate de celulă fundamentală a societății, are dreptul la o protecție socială,
juridică şi economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări;
17.Copii si tinerii au dreptul la o protecție socială, juridică si economică corespunzătoare;
18.Cetățenii uneia din părțile contractante au dreptul de a exercita orice activitate lucrativă pe
teritoriul unei alte părți contractante, pe picior de egalitate cu cetățenii acesteia din urmă, sub
rezerva restricțiilor motivate de rațiuni serioase cu caracter economic sau social;
19.Lucrătorii migranții, cetățeni ai uneia din părțile contractante şi familiile lor au dreptul la
protecție si asistență pe teritoriul oricărei alte părți contractante;
20.Toți lucrătorii au dreptul la egalitate de șanse si de tratament în materie de angajare si de
profesie fără discriminare în funcție de sex;
21.Lucrătorii au dreptul de a fi informați si consultați în cadrul întreprinderii;
22.Lucrătorii au dreptul de a participa la determinarea şi ameliorarea condițiilor de munca si a
mediului de muncă din cadrul întreprinderii;
23.Orice persoană vârstnică are dreptul la protecție socială;
24.Toți lucrătorii au dreptul la protecție în caz de concediere;
25.Toți lucrătorii au dreptul la protecția propriilor creanțe în caz de insolvabilitate a patronului
lor;
26.Toți lucrătorii au dreptul la demnitate în muncă;
27.Toate persoanele cu responsabilități familiale si care sunt angajate sau doresc să se angajeze
în muncă au dreptul sa o facă fără a fi supuse discriminărilor şi, pe cât posibil, fără să existe un
conflict între responsabilitățile lor profesionale si familiale;
28.Reprezentanții lucrătorilor dintr-o întreprindere au dreptul la protecție împotriva actelor
susceptibile să le producă prejudicii si trebuie să li se acorde facilităţi corespunzătoare pentru a-şi
îndeplini propriile atribuții;
29.Toți lucrătorii au dreptul de a fi informați si consultați în procedurile de concediere colectivă;
30.Orice persoană are dreptul la protecție împotriva sărăciei si a excluderii sociale;
31.Orice persoană are dreptul la locuință.

5. Normele elaborate de structuri

Codul european de securitate socială,

6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Cel mai important document at Uniunii Europene în domeniul social, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, va fi redat în cele ce urmează:
Demnitatea
Art. 1. Demnitatea umană.
Art. 2. Dreptul la viață.
Art. 3. Dreptul la integritate al persoanei.
Art. 4. Interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Art. 5. Interzicerea sclaviei si a muncii forțate.

Libertățile
Art.6. Dreptul la libertate si la siguranță.
Art.7. Respectarea vieții private si de familie.
Art.8. Protecția datelor cu caracter personal.
Art.9. Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie.
Art.10. Libertatea de gândire, de conștiință si de religie.
Art.11. Libertatea de exprimare si de informare.
Art.12. Libertatea de întrunire si de asociere.
Art.13. Libertatea artelor şi științelor.
Art.14. Dreptul la educație.
Art.15. Libertatea de alegere a ocupației şi dreptul la muncă.
Art.16. Libertatea de a desfășura o activitate comercială.
Art.17. Dreptul de proprietate.
Art.18. Dreptul de azil.
Art. 19. Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare.

Egalitatea
Art.20. Egalitatea în fata legii.
Art.21. Nediscriminarea.
Art.22. Diversitatea culturală, religioasă si lingvistică.
Art.23. Egalitatea între femei si bărbați.
Art.24. Drepturile copilului.
Art.25. Drepturile persoanelor în vârstă.
Art.26. Integrarea persoanelor cu handicap.

Solidaritatea
Art.27. Dreptul lucrătorilor la informare si la consultare în cadrul întreprinderii.
Art.28. Dreptul de negociere si de acțiune colectivă.
Art.29. Dreptul de acces la serviciile de plasament.
Art.30. Protecția în cazul concedierii nejustificate.
Art.31. Condiții de muncă echitabile si corecte.
Art.32. Interzicerea muncii copiilor si protecția tinerilor la locul de muncă.
Art.33.Viaţa de familie și viața profesionala.
Art.34. Securitatea socială si asistență socială.
Art.35. Protecția sănătății.
Art.36. Accesul la serviciile de interes economic general.
Art.37. Protecția mediului. Politicile
Art.38. Protecția consumatorilor.

Drepturile cetățenilor
Art.39. Dreptul de a alege si de a fi ales în Parlamentul European.
Art.40. Dreptul de a alege si de a fi ales în cadrul alegerilor locale.
Art.41. Dreptul la buna administrare.
Art.42. Dreptul de acces la documente. Orice
Art.43. Ombudsmanul European.
Art.44. Dreptul de petiționare.
Art.45. Libertatea de circulație si de ședere.
Art.46.Protectia diplomatică si consulară.

Justiția
Art.47. Dreptul la o cale de atac eficientă si la un proces echitabil.
Art.48. Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare.
Art.49. Principiile legalității si proporționalității infracțiunilor si pedepselor.
Art.50. Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași
infracțiune.

7. Dreptul derivat
Tratatele CEE (art.189) si CEEA (art.161) identifică cinci tipuri de astfel de acte: regulamente,
directive, decizii, avize şi recomandări, doar primele trei având forță juridică.
Regulamentul este principalul izvor al dreptului comunitar derivat.
Directiva, act normativ comunitar, care obligă fiecare stat membru destinatar în ceea ce privește
rezultatul care urmează să fie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei si
a mijloacelor.
Directiva, ca şi regulamentul, face parte, indiscutabil, din categoria actelor obligatorii, dar are
unele caracteristici particulare. Astfel, directiva este un act cu caracter general, care stabilește
doar obiectivul, alegerea formei şi a mijloacelor necesare pentru realizarea lui fiind lăsată
aprecierii suverane a fiecărui stat. Cu toate aceste particularități, directivele sunt acte obligatorii,
impunând statelor membre obligații „de rezultat", care, în cazul nerespectării, pot da naștere unui
recurs în fața Curții de Justiție.

8. Raport dintre dreptul social european și dreptul național

Sub un alt aspect, tot în doctrina occidentală, s-a subliniat că relațiile dreptului comunitar cu cel
național nu se reduc la un model unic, ci se concretizează în patru modalități:
 substituția, caz în care dreptul comunitar se substituie dreptului național pe care
autoritățile statelor membre si-au pierdut competenţa să-l elaboreze (cazul
regulamentelor);
 armonizarea, caz în care dreptul național continuă să existe, dar îi lipsește posibilitatea
de ai determina singur finalitățile (cazul directivelor);
 coordonarea, caz în care nu sunt afectate drepturile naționale, dreptul comunitar
intervenind doar pe planul efectelor, pentru a le coordona în beneficiul subiecților de
drept care aparțin mai multora dintre state care îi coordonează legislațiile;
 coexistența, caz în care dreptul comunitar si dreptul național sunt aplicabile concomitent
atunci când ele guvernează același obiect, dar în dimensiuni diferite, astfel că fiecare își
îndeplinește propria sa funcție.
În raport cu opiniile diferite din bogata doctrină occidentală apreciem că, putem accepta
următoarele înțelesuri":
- prin coordonarea legislațiilor înțelegem reglementarea raporturilor între sisteme juridice sau
instituții diferite în măsura în care aceasta este necesară ordinii ce se vrea stabilită între acele
raporturi, fără a schimba în mod substanțial conținutul normelor, al sistemelor sau al instituțiilor
respective.
- prin armonizarea legislațiilor înțelegem, dimpotrivă, o modificare a conținutului normelor, dar
numai în măsura în care este strict necesară în funcție de rezultatele urmărite (stabilirea unor
analogii, chiar similitudini între diferite sisteme normative care sunt privite într-o anumita
viziune, ca ansamblu unitar).
- prin aproprierea legislațiilor înțelegem examinarea legăturilor dintre idei, texte sau instituții
juridice şi combinarea acestora pentru stabilirea unor reguli comune sau a unor principii
generale.
- prin unificarea legislațiilor înțelegem stabilirea de reguli comune, identice. Noțiunea de
uniformizare a legislațiilor se plasează între armonizare si unificare.

9. Cadrul instituțional al Uniunii Europene: Comisia, Consiliul, Parlamentul

European, Consiliul European, Banca Europeană de Investiții, Comitetul
Regiunilor
Principalele instituții ale Uniunii Europene sunt:
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea de Justiție a
Comunităților Europene, Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, ca organ suprem de decizie
politică, Consiliul European, reuniune a șefilor de stat sau de guvern din țările membre.
Comisia Europeană reprezintă instituția care apară interesul general al Uniunii. Ea este
actualmente formată din 28 de comisari – nu ne referim acum la ieşirea din U.E. a Marii Britanii
(un comisar pentru fiecare stat membru, deși aceștia nu apară interesele țărilor lor de origine).
Comisarii acționează total independent în raport cu guvernele lor naționale, iar mandatul lor este
de cinci ani.
Consiliul UE este instituția care apară interesele statelor membre. Este format din 28 de
membri (câte un reprezentant pentru fiecare stat membru), care sunt „abilități sa angajeze”
guvernul statului pe care îl reprezintă. Consiliul nu este o instituție permanentă, însă reuniunile
sale sunt relativ frecvente.
Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern din țările UE, asistați de miniștrii
lor de externe, plus președintele Comisiei Europene, asistat de comisarul european
responsabil cu relațiile externe.
Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an. Intervențiile Consiliului European,
consolidate de autoritatea politică de care se bucură membrii săi, conferă forța deciziilor politice,
a căror consacrare juridică revine însă celorlalte instituții comunitare.
Curtea de Justiție este formată din 28 de judecători si opt avocați generali. Judecătorii sunt
aleși pentru șase ani (o reînnoire parțială a judecătorilor şi a avocaților generali are loc din trei în
trei ani), fiind desemnați de statele membre, dar sunt complet independenți în raport cu acestea.
Judecătorii şi avocații generali sunt persoane care au exercitat înalte funcții jurisdicționale în
țările de origine sau consilieri juridici având competente notorii . Ei trebuie să-şi exercite
funcțiile în totală imparțialitate. Funcțiile de judecător sau de avocat general sunt incompatibile
cu orice altă funcție politică, administrativă sau activitate profesională. Judecătorii şi avocații
generali beneficiază de inamovibilitate. Membrii Curții îşi desemnează un președinte pentru o
perioadă de trei ani, mandatul său putând fi reînnoit. Curtea își desfășoară activitatea în plen sau
în cadrul camerelor.
Curtea de Conturi a UE este formată din 28 de membri, aleși dintre personalitățile care şi-
au desfășurat activitatea în statele de origine în cadrul unor instituții de control extern sau
având o calificare specială pentru aceasta funcție; membrii Curții trebuie să prezinte toate
garanțiile de independenţă.
Principala misiune a Curții este să asigure controlul conturilor. Ea nu dispune de puteri
jurisdicționale. Curtea examinează legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor şi
asigură buna gestiune financiară, rezultatul analizei sale fiind transmis instituțiilor şi publicat în
Jurnalul Oficial.

10. Principalii beneficiari ai drepturilor fundamentale prevăzute în normele

dreptului comunitar
Beneficiarii acestor drepturi, dintre cetățenii europeni, sunt cei cuprinși în noțiunea de „lucrător”.
„Lucrătorii” sunt principalii beneficiari ai dreptului de liberă circulație.

11. Principii fundamentale ale dreptului social european

Dintre cele 10 principii enumerate, apreciem că sunt relevante în domeiul nostru cele
marcate la pozițiile 3-6 care au următorul conținut:
- întreprinderile încurajează libertatea de asociere și recunosc dreptul la negociere colectivă;
- eliminarea tuturor formelor de muncă forțată sau obligatorie;
- abolirea efectivă a muncii copiilor;
- eliminarea discriminării în privința angajării și ocupării.
În opinia noastră, principiile fundamentale ale dreptului social comunitar sunt:
1. principiul liberei circulații a lucrătorilor şi al coordonării sistemelor de securitate socială;
2. principiul informării lucrătorilor asupra condițiilor aplicabile raportului sau relației de muncă;
3.principiul informării lucrătorilor în probleme ce privesc evoluția întreprinderii (unității),
inclusiv în întreprinderile de dimensiune comunitară;
4.principiul egalității de tratament în muncă;
5. principiul protecției tinerilor în procesul muncii;
6. principiul protecției lucrătoarelor gravide, care au născut sau care alăptează;
7. principiul subsidiarității și proporționalității.
Evident, toate aceste principii se regăsesc în documentele adoptate, în timp, de UE şi vor fi
dezvoltate în analiza care urmează.
Trebuie să menținem că opiniile unor reputați autori din acest domeniu diferă, unii adăugând şi
alte principii, pornind de la cele mai importante drepturi stabilite pentru raporturile de drept
social european1
Desigur, putem admite că unele din următoarele drepturi pot fi tratate şi ca principii, ca
urmare a importanței lor:
- dreptul la organizare patronală sau sindicală;
- dreptul la un salariu echitabil;
- dreptul la grevă;
- dreptul la protecție în caz de concediere individuală sau colectivă ş.a.

12. Contracte individuale de muncă practicate în Uniunea Europeană.

În aceste condiții, contractul individual de muncă se încheie, de regulă în forma, condițiile şi cu
conținutul prevăzute în legislația si practica țării gazdă. Totuși, câteva directive printre care și
Directiva nr.91/533/CEE prezentată la principiul nr.1. Directiva nr.99/70/CE, Directiva 97/87/CE
se referă la unele tipuri de contracte care ne oferă o perspectivă a politicii europene cu privire la
contractele de muncă.

1. Durata nedeterminată a contractului individual de muncă.

Deși nu îi sunt străine dezbaterile care au avut loc în diverse state membre relative la
durata (determinată sau nedeterminată) a contractului individual de muncă, Uniunea Europeană
nu a reglementat expres decât unele tipuri de contracte, în consens şi în simultaneitate cu OIM,
respectiv contractul de munca cu timp parțial, contractul de muncă pe durată determinată şi
contractul de muncă la domiciliu.
2. Contractul de muncă cu timp parțial.
Preocuparea pentru reglementarea muncii cu timp parțial a debutat la începutul anilor '70
ai secolului trecut, problema flexibilizării muncii începând să constituie obiect de reflecție şi
studii teoretice îndeosebi după criza petrolului din 1974, OIM recomandând utilizarea unor
asemenea formule de suplețe în cazul unor categorii de personal, şi anume personalul infirmier,
lucrătorii vârstnici, personalul având responsabilități familiale sau cu handicap.
3. Contractul de muncă pe durată determinată.
Munca pe durată determinată a fost reglementată prin Directiva 99/70/CE a Consiliului
din 28 iunie 1999, care a pus în aplicare Acordul-cadru încheiat la 18 mai 1999 de către UNLE,
CEEP CES. Ca şi în cazul muncii cu timp parțial, rațiunea unei asemenea reglementări rezidă
atât în flexibilizarea muncii, cât şi în asigurarea nediscriminării în muncă, fiind evident că, în
ambele situații (în timp parțial şi pe durată determinată) suntem în prezența unor raporturi de
muncă aflate sub spectrul precarității.
 Spre deosebire de munca în timp parțial, munca pe durată determinată nu constituie
obiect de reglementare prin convențiile OIM. Lucrător cu contract de muncă pe durată
determinată este, în sensul Acordului- cadru, persoana care a încheiat un contract sau are o relație
de muncă cu un angajator a cărui durată este determinată prin condiții obiective de genul unei
date exacte, îndeplinirea unor sarcini determinate sau intervenția unui eveniment determinant.
4. Munca la domiciliu.
Munca la domiciliu nu a constituit obiect de reglementare pentru Uniunea Europeană,
dar, evident, reprezintă o preocupare esențială în raport cu amploarea acestui fenomen, cu
precaritatea muncii, cu riscurile generate de absenţa unor măsuri de sănătate şi securitate a
muncii.
5. Munca prin agent de muncă temporară.
Această formă a contractului individual de muncă a fost reglementată la nivel
internațional de OIM prin Convenția nr.181/1997 şi prin Recomandarea nr.187/1997 referitoare
la agențiile private de ocupare a forței de muncă. La nivelul Uniunii Europene, a fost adoptată
Directiva 2008/104/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008.
În țara noastră ea a fost consacrată pentru prima dată prin art.88-102 din Codul muncii.
Potrivit acestor reglementări, munca se prestează în baza unui contract de muncă, de regulă
încheiat pe durată determinată (dar este posibil şi unul pe durată nedeterminată) în baza căruia
angajatorul, numit agent de muncă temporară, îl pune pe angajatul său la dispoziția unui
utilizator (persoană fizică sau juridică) pentru îndeplinirea unor sarcini precis determinate în
folosul acestuia din urmă. Salariatul îşi desfășoară munca în coordonarea utilizatorului, dar
primește salariul de la angajator. Între angajator şi utilizator se încheie un alt contract, contract de
punere la dispoziție (un gen de prestări servicii) prin care se stabilește şi prețul plătit de utilizator.
6. Tele-munca
Este o formă de organizare si/sau de prestare a muncii în condițiile tehnologiilor moderne
ale informației, pe baza unui contract sau a unei relații de muncă în care munca se desfășoară -
de regulă - în afara întreprinderii.
Tele-munca a apărut ca fenomen odată cu modernizarea accelerată a telecomunicațiilor,
tinzând să modifice raporturile de muncă, să creeze noi forme de
Tele-munca este denumita şi munca la distanta sau tele-activitate dialog între actorii
principali de pe piața muncii, care depășesc cadrul dialogului social clasic. Acest concept s-a
conturat prin anii 80 ai secolului XX, odată cu proliferarea telecomunicațiilor şi a noilor
tehnologii.