Universitatea Tibiscus Timisoara

Facultatea de Drept
Specializarea Drept

Lucrare de Licenta

Coordonator ştinţific,
Conf. Univ. Dr. Corhan Adriana

Absolvent,

2013
0
 Universitatea Tibiscus Timisoara
Facultatea de Drept
Specializarea Drept

Lucrare de licenţă

Regimul matrimonial in dreptul

romanesc si in dreptul comparat

Coordonator ştinţific,
Conf. Univ. Dr. Corhan Adriana

Absolvent,

2013

1
 Cuprins

Introducere..............................................................................................................................4

CAP 1. CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE

CĂSĂTORIE......................................................................................................................5

1.1. Notiuni generale......................................................................................................5

1.2. Terminologie juridica.............................................................................................9

1.3. Definitia casatoriei..................................................................................................9

1.4. Caracterele juridice ale căsătoriei.......................................................................9

1.5. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi impedimentele incheierii căsătoriei.11

1.6. Condiţiile de forma ale căsătoriei.....................................................................13

CAP 2. UNELE EFECTE JURIDICE ALE CĂSĂTORIEI..15

2.1. Definitie si reglementare.....................................................................................15

2.2. Efectele personale ale casatoriei.......................................................................17

2.3. Regimul matrimonial raportat la legislatia nationala...................................25

2.4. Regimul matrimonial anterior Codului familiei............................................28

2.5. Regimul matrimonial reglementat de Codul Familiei.................................31

CAP 3. NATURA JURIDICA A COMUNITATII DE

BUNURI................................................................................................................................37
3.1. Bunurile comune ale sotilor..............................................................................40

3.2. Bunurile proprii ale sotilor................................................................................57

2
CAP 4. REGIMUL MATRIMONIAL IN DREPTUL
COMPARAT....................................................................................................................72
4.1. Regimuri matrimoniale europene.....................................................................72

4.2. Principiile comunitare in domeniul regimurilor matrimoniale..................74

Incheiere.................................................................................................................................79
Bibliografie...........................................................................................................................82

3
 Introducere
În lucrarea de faţă, ne-am propus să abordăm din punct de vedere legislativ, teoretic şi
practic unele efecte patrimoniale pe care le produce căsătoria, respectiv categoriile de bunuri pe
care soţii le deţin, fie în proprietate exclusivă, fie în proprietate comună în devălmăşie, pentru a
evidentia regimul juridic existent la nivel national si european.

Am început abordarea temei prin a formula câteva consideraţii generale despre

căsătorie şi anume: noţiunea de căsătorie, condiţiile de fond şi de formă ce trebuie îndeplinite
pentru încheierea în mod valabil a căsătoriei, locul de încheiere a căsătoriei, competenţa
ofiţerului de stare civilă, ceremonia propriu-zisă de încheiere a căsătoriei şi proba căsătoriei.

Având în vedere faptul că o căsătorie dă naştere şi unor efecte personale, am încercat să

oferim o prezentare a consecinţelor în plan personal produse de căsătorie cu privire la numele de
familie, domiciliu, capacitatea de exerciţiu a minorei etc., precum şi a modului în care acestea
sunt reglementate în Noul Cod Civil.

Apoi, am luat în discuţie situaţia unor categorii de bunuri a căror calificare a generat o
serie de discuţii în literatura juridică şi în practica judiciară cum ar fi: veniturile din muncă,
fructele şi productele, construcţiile edificate de soţi, etc. În fine, pornind de la caracterul
excepţional al împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, am procedat la prezentarea
situaţiilor în care ea poate interveni, procedura de urmat şi efectele hotărârii de partaj pentru ca
în final să oferim o comparaţie între legislatia nationala in domeniu si ce se intampla si in alte
state in ceea ce priveste regimul matrimonial.

4
 CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE
CĂSĂTORIE

1.1. Notiuni generale

Regimul matrimonial – desemneaza totalitatea normelor juridice care reglementeaza

raporturile dintre soti precum si raporturile dintre acestia si terti, cu privire la bunurile si datoriile
sotilor.

Regimul matrimonial – nu acopera in totalitate raporturile patrimoniale dintre soti sau

dintre soti si terti, ci doar acele raporturi patimoniale care isi au izvorul in casatorie.

Regimul matrimonial legal al comunitatii de bunuri era reglem. de C.Familiei in art 30-
36 si de NC civil reglementeaza relatiile de familie in cartea a doua intitulata “Despre familie”
art 258-534.
Regimul comunitatii de bunuri ramane regimul legal, dar va avea un caracter flexibil,
urmand a fi aplicat doar in cazurile in care partile nu au optat pentru un alt regim matrimonial,
prin conventia matrimoniala.

Exista ca alternative la regimul comunitatii legale – regimul separatiei de bunuri si

regimul comunitatii conventionale.

Principiile regimurilor matrimoniale

1. egalitatea in drepturi dintre soti

2. libertatii alegerii si modificarii regimului matrimonial
- alegerea de viitorii soti a regimului matrimonial concret se realizeaza prin incheierea
unei conventii matrimoniale. Aceasta liberatate nu este absoluta, ci limitata de instituirea unui
corp de norme imperative de la care nu se poate deroga prin conventie matrimoniala si care
alcatuieste regimul matrimonial primar.
- Libertatea de optiune – este limitata in sensul ca potrivit art 312 viitorii soti pot alege
ca regim matrimonial comunitatea legala, separatia de bunuri sau comunitatea conventionala.

5
 - libertatea alegerii regimului matrimonial implica, in principiu, si posibilitatea sotilor
de a modifica in timpul casatoriei regimul matrimonial sub imperiul caruia s-au casatorit.;
modificarea acestuia se face prin incheierea unei conventii matrimoniale.
3. subordonarii regimului matrimonial scopului casatoriei
- regimul matrimonial este subordonat scopului casatoriei si intereselor familiei
- relatiile patrimoniale dintre soti sunt accesorii raporturile nepatrimoniale si au menirea
de a sustine familia din punct de vedere material.

Conventia Matrimoniala
Este definita ca – actul prin care viitorii soti stabilesc regimul matrimonial aplicabil in
pricipiu pentru toata durata casatoriei.

Carcteristica generala a conventiei matrimoniale este aceea de a fi incheiata de viitorii

soti pentru a produce efecte de la data incheierii casatoriei.

Nu este necesara incheierea unei conventii matrimoniale decat deca viitorii soti aleg un
alt regim matrimonial decat cel legal si doar daca doresc sa deroge sub anumite aspecte de la
reigmul legal.

Natura juridica – din punct de vedere al vointelor implicate in formarea sa, conventia
matrimoniala este un act bilateral, adica contract, pe care o regasim atat in doctrina veche cat si
in dreptul comparat.

Conventia matrimoniala poate sa contina si dispozitii de alta natura (ex. Donatii

reciproce intre viitorii soti sau recunoasterea unui copil).

SIMULATIA conventiei matrimoniale

Potrivit art 331 NC actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se
modifica regimul matrimonial pentru care sunt indeplinite formalitatile legale, produce efecte
numai intre soti si nu poate fi opus tertilor de buna credinta.

Pentru a produce efecte fata de terti, de regula, conventiile matrimoniale sunt supuse
unor conditii de publicitate.

Formalitatile de publicitate se clasifica in 2 categorii:

6
 - f. generale – care sunt direct legate de casatorie
- f. speciale – pentru anumite categorii de persoane, de exemplu comerciantii.
Nerespectarea acestor formalitati atrage inopozabilitatea fata de terti a conventiei
matrmoniale.

NC consacra prevederi exprese publicitatii regimului matrimonial si conventiilor

matrimoniale.

Potrivit art 313 fata de terti, regimul matrimonial este opozabil de la data indeplinirii
formalitatilor legale afara de cazul in care acestia l-au cunoscut pe alta cale.

Neindeplinirea formalitatilor de publicitate face ca sotii sa fie considerati in raport cu

tertii de buna-credinta, ca fiind casatoriti sub regimul matrimonial al comunitatii legale.

Prin urmare, opozabilitatea oricarui regim matrimonial este asigurata prin indeplinirea
formalitatilor de publicitate.

DE asemenea, art 313 consacra expres sistemul publicitatii bazat pe cunoasterea

efectiva a regimului matrimonial de catre terti. Aceasta inseamna ca tertii care au cunoscut
efectiv pe alta cale regimul matrimonial conventional nu se pot prevala de neindeplinirea
formalitatilor de publicitate petru a invoca inopozabilitatea acestuia.

Publicitatea regimului matrimonial, respectiv a conventiilor matrimoniale se

realizeaza atat prin mentiune pe actul de casatorie, cat si prin inscriere in Registrul National de
Publicitate al regimurilor matrimoniale.

Procedura adoptata in forma modificata a art 334 prevede ca dupa autentificarea

conventiei matrimoniale incheiata in timpul casatoriei sau dupa primirea copiei de pe actul de
casatorie, notarul public expediaza din oficiu un exemplar al conventiei la serviciul de stare
civila precum si la registrele prevazute de lege.

Avand in vedere prevederile exprese ale art 313 si 334 rezulta ca opozabilitatea fata de
terti este asigurata prin publicitatea in registrul national notarial al reg.matrimoniale.

Aceatsa inseamna ca desi s-a facut mentiune pe actul de casatorie, daca nu s-a realizat
si inscrierea in acest registru, conventia matrimoniala nu este opozabila tertilor.

7
 Daca nu s-a facut nici mentiune pe actul de casatorie si nici inregistrarea in registrul
special, conventia matrimoniala este opozabila numai tertilor care au cunoscut-o in orice mod.

Inscrierea conventiilor matrimoniale in registrul special se face asadar in cadrul unei

proceduri din oficiu de catre notarul public care a autentificat acea conventie.

Formalitati speciale. Art 334 NC prevede ca tinand cont de natura bunurilor conventiile
matrimoniale se vor nota in cartea funciara, se vor inscrie in registrul comertului, precum si in
alte registre prevazute de lege.

Formalitatile speciale sunt in general prevazute pentru comercianti, prin mentiune in

registul comertului cu privire la regimul matrimonial adoptat.

O persoana casatorita care devine comerciant trebuie sa ceara inscrierea in registul

comertului a mentiunilor privind regimul sau matrimonial.

Lipsa formalitatilor de publicitate atarge inopozabilitatea fata de terti a regimului

matrimonial instituit prin conventia matrimoniala, soti fiind considerati ca fiind casatoriti sub
imperiul regimului matrimonial legal.

Lipsa publicitatii nu poate fi invocata decat de terti fata de soti si nu de catre un sot fata
de celalalt sot sau de soti in contra tertilor.

Chiar si atunci cand sunt indeplinite formalitatile de publicitate conventia matrimoniala

nu poate fi opusa creditorilor unuia dintre soti cu privire la actele incheiate inainte de casatorie.

Gajul general al creditoriul chirografari ai ficaruia dintre soti pentru creantele

nascute inainte de casatorie, nu poate fi restrans prin conventie matrimoniala ei fiind indreptatiti
sa urmareasca bunurile sotului debitor indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobandesc
prin efectul conventiei matrimoniale.

Efectele conventiei matrimoniale. Efectul specific este identic tipului de regimului

matrimonial ales. Conventia matrimoniala produce si efecte probatorii actul fiind valorificat ca
mijloc de proba al regimului matrimonial aplicabil intre soti. Intre soti conventia matrimoniala
produce efecte numai de la data incheierii casatoriei, iar fata de terti de la data indeplinirii
formalitatilor de publicitate.

8
 Efectele conventiei matrimoniale – inceteaza odata cu desfacerea sau incetarea
casatoriei.

1.2. Terminologie juridica

Codul Familiei foloseste termenul de „casatorie” în două înţelesuri, şi anume: act
juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în formele prevăzute de
lege (art. 3-18) şi situaţie juridică, adică un statut legal al soţilor (art. 25-36). Situaţia juridică a
căsătoriei devine aplicabilă numai după încheierea actuli juridic al căsătoriei şi se menţine pe
perioada cât durează raporturile de familie.

Aceeaşi noţiune de “căsătorie”, este folosită în terminologia juridică şi în înţelesul de

instituţie juridică, adică totalitatea normelor legale care reglementează atât actul juridic de
căsătorie cât şi situaţia juridică de căsătorie.

1.3. Definiţia casatoriei

Casatoria raspunde anumitor scopuri si prezinta, din punct de vedere al necesitatilor
sociale si al menirii sale, caractere extrem de variate. Din acest motiv, este dificil sa se dea o
definitia a casatoriei, care sa satisfaca toate conceptiile, atât cele juridice, cat si cele religioase,
sociale sau de alta natura, cu atât mai mult cu cat nu exista o definitie legala in acest sens.

Dintre numeroasele definitii existente in doctrina juridica romana privitoare !a

casatorie, retinem aceea potrivit careia: "casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat
si o femeie, încheiata potrivit dispozitiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, si
reglementata de normele imperative ale legii”.

1.4. Caracterele juridice ale căsătoriei

- Este o uniune dintre un barbat si o femeie – legiuitorul nu a prevazut expres aceasta
conditie, dar ea reiese dintr-o alta prevedere a Codului familiei, conform careia scopul incheierii

9
casatoriei este cel al intemeierii unei familii. Astfel, incheierea casatoriei intre persoane de
acelasi sex nu este permisa. Transexualii si persoanele care si-au schimbat sexul printr-o operatie
chirurgicala, urmata de o hotarare judecatoreasca in acest sens, se pot casatori dar cu persoane de
sex fizic opus lor.
- Este liber consimtita – in prezent, cadrele militare care doresc sa se casatoreasca co o
persoana care este cetatean strain sau apatrid au nevoie de aprobarea prealabila din partea
Ministerului Apararii Nationale.
- Este monogama – Codul familiei si Codul penal interzic celui casatorit sa incheie o
noua casatorie, pedepsind bigamia.
- Este solemna- solemnitatea casatoriei decurge din obligativitatea incheierii sale la
sediul serviciului de stare civila, intr-o zi dinainte fixata, in fata ofiterului de stare civila, in
prezenta viitorilor soti si a celor doi martori, si cu posibilitatea publicului de a participa la
ceremonie.
- Este civila- incheierea casatoriei este de competenta exclusiva a ofiterului de stare
civila, iar desfacerea casatoriei este de competenta instantei de judecata. Sotii au posibilitatea de
a incheia casatoria religioasa numai dupa oficierea celei civile.
- Se incheie pe viata - casatoria inceteaza prin moartea sau declararea judecatoreasca a
mortii unuia dintre soti si se poate desface numai in conditiile stabilite de lege si prin hotarare
judecatoreasca.

- Se intemeiaza pe egalitatea deplina in drepturi dintre barbat si femeie

- Se incheie in scopul intemeierii unei familii- casatoria incheiata in alt scop decat
acesta este sanctionata cu nulitatea absoluta. In unele cazuri, scopul casatoriei este limitat fie la
intemeierea unei comunitati de viata ca in situatia persoanelor incapabile de a procrea si care
cunosc aceasta realitate la incheierea casatoriei, fie pentru a legaliza in ultimul moment al vietii
o uniune de fapt preexistenta.

10
 1.5. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi impedimentele incheierii căsătoriei

Pentru a putea fi incheiata casatoria este necesar a fi indeplinite urmatorele conditii,

denumite conditii de fond, adica acelea care trebuie sa existe pentru a se putea incheia casatoria:

- Diferenta de sex. Dupa cum rezulta si din definitia casatoriei dar si din reglementarea
relatiilor de familie casatoria este posibila numai intre persoane de sex diferit. In principiu, sexul
viitorilor soti se stabileste cu ajutorul certificatului de nastere care contine o rubrica speciala in
acest sens. In cele mai multe situatii insa, sexul viitorilor soti este evident.

- Varsta legala pentru casatorie. Legea impune varsta minima pentru casatorie, de 18
ani impliniti pentru barbat si 16 ani impliniti pentru femeie. Femeia care nu a implinit varsta de
16 ani se poate casatori pe baza unei dispense eliberate de presedintele consiliului judetean in a
carui raza domiciliaza femeia, respectiv, a primarului general al municipiului Bucuresti. Aceasta
dispensa poate fi acordata numai pentru motive temeinice cum ar fi boala sau graviditatea, daca
femeia a implinit 15 ani si daca exista un aviz medical. Legea nu prevede o limita maxima pentru
casatorie ceea ce inseamna ca incheierea casatoriei este posibila la orice varsta si chiar in
extremis vitae, adica in pragul mortii.

- Consimtamantul la casatorie. Casatoria se incheie prin consimtamantul liber al

viitorilor soti manifestat prin raspunsul afirmativ la intrebarile ofiterului de stare civila referitore
la casatorie. Daca unul dinte soti este in imposibilitate de a vorbi, spre exemplu este surdomut
sau vorbeste o limba pe care delegatul starii civile nu o cunoaste, consimtamantul se da prin
intermediul unui interpret, in acest sens incheindu-se un proces -verbal.

- Comunicarea reciproca a starii sanatatii. In vederea incheierii casatoriei, viitorii soti

sunt obligati sa-si comunice reciproc starea de sanatate. Comunicarea reciproca a starii de
sanatate se realizeaza prin anexarea certificatelor medicale la declaratia de casatorie. Boala de
care sufera unul dintre viitorii soti, cu exceptia bolilor de o anumita gravitate nu constituie o
piedica la incheierea casatoriei. Pentru a putea fi incheiata casatoria este obligatorie lipsa
impedimentelor la casatorie, adica a acelor imprejurari de fapt sau de drept care impiedica
incheierea casatoriei.

11
 - Existenta unei casatorii nedesfacute a unuia dintre viitorii soti Codul familiei
stipuleaza ca persoana casatorita nu se poate casatori. Incalarea acestei interdictii poarta
denumirea de bigamie, sanctionata atat civil, cat si penal. Daca o persoana a incheiat o noua
casatorie iar casatoria anterioara este declarata nula dupa incheierea celei de-a doua casatorii, nu
exista bigamie, insa daca o persoana incheie o noua casatorie iar casatoria anteriora se desface
prin divort dupa data incherierii celei de-a doua casatorii, exista bigamie. O situatie deosebita
apare in cazul declararii judecatoresti a mortii unei persoane casatorite. Daca sotul celui declarat
mort se casatoreste iar mai apoi cel declarat mort reapare si hotararea judecatoreasca declarativa
de moarte se anuleaza, noua casatorie este valabila si nu exista bigamie pentru sotul recasatorit
intrucat casatoria anterioara se considera desfacuta pe data incheierii celei de-a doua.

- Rudenia Rudenia este de asemenea impediment la casatorie. Incheierea casatoriei cu

incalcarea acestei interdictii poarta denumirea de incest. Astfel, este oprita casatoria intre:

a. rudele in linie directa indiferent de gradul de rudenie, respectiv, intre tata si fiica,
intre mama si fiu, intre bunic si nepoata, intre bunica si nepot, intre strabunic si stranepoata, etc.

b. rudele in linie colaterala pana la gradul IV inclusiv, respectiv, intre frate si sora, intre
matusa si nepot, intre unchi si nepoata, intre verisor si verisoara.

Rudenia constituie impediment la casatorie indiferent daca este din casatorie ori din
afara casatoriei. In privinta adoptiei facem urmatoarea precizare: desi prin adoptie legaturile de
rudenie intre cel adoptat si rudele sale firesti inceteaza, casatoria intre cel adoptat si rudele sale
firesti, este oprita. Pentru motive temeinice se poate incheia casatoria intre rude pe linie
colaterala de gradul IV, cu incuvintarea presedintelui consiliului judetean in a carui
circumscriptie isi au domiciliul, respectiv de primarul general al municipiului Bucuresti.

- Adoptia. Este oprita incheierea casatoriei intre adoptator sau acendentii lui si adoptat
ori descendentii acestuia, intre copii adoptatorului si adoptat sau descendentii sai precum si intre
cei adoptati de aceeasi persoana. De asemenea este oprita casatoria intre adoptat si rudele sale
rezultate din adoptie. Pentru motive temeinice, presedintele consiliului judetean in a carui
circumsciptie isi au domiciliul, respectiv primarul general al municipiului Bucuresti, poate
incuviinta incheierea casatoriei intre copiii adoptatorului pe de-o parte, si adoptat sau copiii
acestuia pe de alta parte, precum si intre adoptatii de aceeasi persoana.

12
 - Tutela. Pe timpul tutelei este oprita casatoria intre tutore si minorul aflat sub tutela.
Acest impediment vizeaza femeia minora aflata sub tutela, intrucat barbatul minor aflat sub
tutela nu se poate casatori, deoarece nu are varsta legala ceruta pentru casatorie.

- Alienatia si debilitatea mintala. Codul familiei dispune ca este oprit a se casatori

alienatul sau debilul mintal precum si cel lipsit vremelnic de facultatile mintale, cat timp nu are
discernamantul faptelor sale. Spre deosebire de cel lipsit de facultatile mintale pentru care
interdictia opereaza numai cat timp nu are discernamant, debilul si alienatul mintal nu se pot
casatori nici in momentele de luciditate.

1.6. Condiţiile de forma ale căsătoriei

Cerintele formale pentru valabilitatea actului casatoriei pot fi grupate in: a) Cerinte
premergatoare incheierii casatoriei b) Cerinte pentru incheierea casatoriei.

a) Cerinte premergatoare incheierii casatoriei. Se depune o declaratie de casatorie.

Aceasta trebuie sa contina datele de identificare a viitorilor soti, manifestarea intentiei lor de a se
casatori, faptul ca nu exista impedimente la casatorie, ca sunt indeplinite conditiile de fond
pentru casatorie si ca viitorii soti si-au comunicat reciproc starea lor de sanatate. Aceasta
declaratie se depune personal de catre viitorii soti la serviciul de stare civila, care urmeaza sa
oficieze casatoria. Oficiul de stare civila care va oficia casatoria este cel de la domiciliul
oricaruia dintre soti. Daca unul dintre soti nu va putea fi prezent la unul dintre aceste oficii, isi va
da consimtamantul la oficiul de la resedinta sau domiciliul acestuia, acesta urmand sa o transmita
de urgenta la primaria unde urmeaza a fi oficiata casatoria. Casatoria nu se va putea incheia decat
dupa trecerea a 10 zile de la depunerea declaratiei de casatorie.

Termenul inchisiv - Include atat ziua depunerii declaratiei de casatorie, cat si ziua
oficierii casatoriei. In cazuri exceptionale, primarul poate autoriza reducerea termenului (se
deduce de aici ca termenul nu poate fi redus in intregime). Trebuie sa existe motive temeinice
pentru reducerea termenului. Dupa primirea declaratiei se recurge la afisarea in extras a
declaratiei viitorilor soti intr-un loc anume amenajat in cadrul primariei.

13
 Se sanctioneaza cu nulitate absoluta casatoria incheiata fara indeplinirea conditiei
publicitatii. Oficiul de stare civila este obligat sa faca o verificare pentru a vedea daca sunt
indeplinite cerintele de fond si daca nu exista impedimente in incheierea casatoriei. Acesta poate
fi ajutat de terte persoane, care, pe calea opozitiei la casatorie, semnaleaza existenta unor
nereguli refereitoare la casatoria ce se vrea a fi incheiata. Este considerata opozitie la casatorie
sesizarea scrisa a tertului cu aratarea motivelor pe care aceasta isi sprijina afirmatiile. Oficiul este
dator a face verificari chiar si atunci cand sesizarea depusa nu este semnata. Aceasta nu poate fi
considerata opozitie propriu-zisa, ci doar act oficios de informare. Dupa verificare:

- Oficiul de stare civila poate sa respinga opozitia si sa oficieze casatoria

- Poate sa aiba nevoie de verificari suplimentare, prelungind termenul de 10 zile, dupa

care va decide in functie de datele obtinute.

- Constata existenta cauzelor de nevalabilitate si dispune neoficierea casatoriei.

Decizia se poate ataca in instanta.

b) Cerinte pentru incheierea casatoriei:

- Solemnitatea actului juridic- Casatoria se incheie in fata ofiterului de stare civila in

prezenta personala si concomitenta a viitorilor soti. Sotii vor fi insotiti de 2 martori.
Reprezentarea in materia actului de casatorie este exclusa cu desavarsire. Martor poate fi orice
persoana, ruda sau nu cu viitorii soti si care este in stare sa confirme identitatea sotilor si faptul
luarii consimtamantului.

- Publicitatea - Oficierea casatoriei la o anumita data dinainte stabilita, la serviciul de

stare civila, pret. acestei cerinte fiind ca orice persoana interesata sa poata asista la ceremonia
casatoriei. Daca impiedicam accesul publicului se poate dispune nulitatea casatoriei pentru
clandestinitate. Casatoria se poate desfiinta pentru clandestinitate doar daca s-a incercat prin
aceasta ascunderea unor deficiente sau conditii de valabilitate de fond. Se poate accepta, pentru
motive intemeiate, oficierea casatoriei in alt loc decat cel normal (Starea civila).

14
 Capitolul 2. UNELE EFECTE JURIDICE ALE
CĂSĂTORIEI

2.1. Definitie si reglementare

Căsătoria dă naştere la o multitudine şi variate relaţii de familie, adică la efecte ale

căsătoriei, dintre care unele sunt juridice, altele nejuridice (morale), dar între care există un
raport de interferenţă si condiţionare reciprocă. În vederea reglementărilor, legea le delimitează
în mod necesar, sfera efectelor nejuridice, fiind mult mai largă decât a celor juridice 1, fie pentru
că nu se poate prescrie o conduită tipică de urmat, fie pentru că nu pot fi aduse la îndeplinire la
nevoie prin mijloace juridice fie că sancţionarea lor judiciară nu este indicată2.

În literatura de specialitate, efectele căsătoriei au fost împărţite în doua categorii:

- efecte cu privire la persoana soţilor şi la raporturile personale între soţi;

- efecte cu privire la relaţiile ce privesc patrimoniul soţilor

Obiectul reglementării legale îi fac, în special, relaţiile (efectuate) de natură

patrimonială, dar şi unele cu caracter personal nepatrimonial.

Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 25-26 C.fam., prin efectele căsătoriei se înţeleg
drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ce iau naştere între soţi ca urmare a încheierii
căsătoriei.

Într-un înţeles mai larg se poate spune că starea legală de căsătorie produce efecte şi
faţa de copii ca , de exemplu, prezumţia legală de paternitate, precum şi faţă de alte persoane, ca,
de exemplu, legătura de afinitate dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ3.

Relaţiile ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei în contextul legislaţiei actuale stau sub
semnul egalităţii dintre bărbat şi femeie şi acela al luării de comun acord a hotărârilor privitoare
la căsnicie.

1
I. Albu, Dreptul familiei ,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.l03
2
I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.86
3
I. Albu, Dreptul familiei, p. 103

15
 În virtutea principiilor enunţate, ori de câte ori legea nu prevedea o soluţie obligatorie
pentru rezolvarea diverselor situaţii ce se ivesc în viaţa lor, soţii vor putea hotărî ei însuşi, optând
de comun acord, pentru modul de rezolvare care li se va părea in concordanta cu interesele lor4.

Cele doua principii sunt consacrate expres si in unele texte legale. Astfel, potrivit art. 1
alin. 4 din C.fam, soţii au drepturi egale in raporturile dintre ei si in ceea ce priveşte exerciţiul
drepturilor părinteşti, in timp ce art. 25 C.fam dispune ca, barbarul si femeia au drepturi si
obligaţii egale in căsătorie, iar art. 26 C.fam prevede ca "soţii hotărăsc de comun acord in tot
ceea ce priveşte căsătoria".

Trebuie precizat faptul ca aceste reglementari nu reprezintă altceva decât o aplicatiune

in domeniul relaţiilor de familie a principiului constituţional al egalităţii in drepturi(art. 16 din
Constituţia României)

In actualul Cod al familiei, efectele căsătoriei sunt reglementate in Capitolul III intitulat
"Efetele căsătoriei", secţiunea I referindu-se la drepturile si obligaţiile personale ale soţilor (art.
25-28), iar secţiunea a-II a la drepturile si obligaţiile patrimoniale ale soţilor.

Acest capitol nu cuprinde toate efectele căsătoriei, adică toate drepturile si obligaţiile
personale si patrimoniale cu caracter juridic intre soţi asa cum pare a rezulta din denumirea
capitolului si a secţiunilor sale. Si alte texte ale Codului familiei consacra drepturi si obligaţii ale
soţilor referitoare la obligaţia de întreţinere (art. 86 alin.l, art.89 lit. a, art. 41 alin.l), privind pe
copilul minor (art.97) in timp ce o serie de drepturi si obligaţii rezulta din ansamblul de norme ce
alcătuiesc dreptul familiei (obligaţia de fidelitate, de a locui impreuna, etc.)

Mai mult chiar, exista si alte izvoare de drept ce cuprind dispoziţii referitoare la
raporturile statornicite intre soţi (revocabilitatea donaţiilor intre soţi, interzicerea contractelor de
vanzare-cumparare intre soţi, vocaţia succesorala a sotilor 5-art. 1-5 din Legea nr.319/1944 pentru
dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor-).

4
Adrian Pricopi, Căsătoria in dreptul roman,Edit.Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.64
5
Pentru vocaţia succesorala a sotilor,a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2002,p. 111 -140

16
 Totodată, unele dispoziţii ale Codului familiei ce se refera la raporturile dintre soţi se-
ntregesc cu dispoziţii cuprinse in alte ramuri de drept, cum sunt cele referitoare la nume si
comunitatea de bunuri ce se completează cu prevederi ale Codului civil.

In literatura juridica romana a fost exprimata si opinia, nu intru totul respinsa, conform
căreia raporturile patrimoniale dintre soţi ar fi din punct de vedere juridic subordonate celor
personale sau chiar un accesoriu al acestora"

Se considera, insa ,ca ambele categorii de raporturi sunt reglementate de sine stătător
fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei6.

2.2. Efectele personale ale casatoriei

Deosebit de importante având in vedere ca iau naştere primele, guvernează şi chiar

subordonează toate raporturile de familie patrimoniale, raporturile personale dintre soţi, sunt
cârmuite de doua principii: cel al egalităţii soţilor in drepturi si obligaţii si al luării de comun
acord a hotărârilor privitoare la căsnicie.7 Dar, deşi sunt prevăzute numai in secţiunea privitoare
la raporturile personale dintre soţi, aceste principii sunt de aplicare generala cârmuind si
raporturile patrimoniale dintre ei.

Relaţiile personale dintre soţi sunt reglementate parţial de norme de drept (numai cele
care dobândesc caracter juridic)8 pentru ca legea nu trebuie sa omită reglementarea acelor
raporturi personale care ţin de fiinţa căsătoriei (obligaţia de fidelitate sau de coabitare ) 9.
Anumite relaţii personale (de exemplu, cele privind prietenia si aefcţiunea reciproca) au un
caracter moral, iar in cazul in care se ivesc neînţelegeri intre soţi in legătura cu anumite aspecte
ale acestor relaţii, soţii nu se pot adresa instanţei de judecata pentru a restabili situaţia 10 astfel
6
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. CH BECH, Bucuresti, 2006, p.36.
7
IoanChelaru, op. cit., p.92; I. Albu, Dreptul familiei, p.107
8
Ioan Chelaru, op. cit., p.92
9
M. Banciu, Dreptul familiei, Edit. Agonaut, Cluj-Napoca, 1998
10
Ioan Chelaru, op.cit., p.92
14
Al. Bacaci, s.a, op. cit., p.39.
15
I. Albu., Căsătoria in dreptul roman, p.90.
16
I.Albu Dreptul familiei, p.107.

17
incat ei se vor găsi in situaţia rezolvării acestor probleme in scopul menţinerii căsătoriei 11,
ajungandu-se in final la divorţ daca nu reuşesc sa le soluţioneze pe cale amiabila.

Dintre realatiile cu caracter personal ce iau naştere intre soţi, Codul familiei a prevăzut
expres doar obligaţia de sprijin moral dintre soţi (art.2) si obligaţia de a purta nume comun daca
si-au ales un asemenea nume cu ocazia incheierii căsătoriei (art. 27-28).

Celelalte obligaţii juridice personale dintre soţi, deşi sunt de esenţa căsătoriei, sunt
implicite legii si anume: obligaţia de coabitare, obligaţia conjugala, obligaţia de fidelitate,
obligaţia menţinerii domiciliului comun daca ei si-au ales un astfel de domiciliu12.

În privinţa numelui de familie pe care urmează a-1 purta in timpul căsătoriei, Codului
familiei, in art.27alin.2 le oferă o tripla posibilitate se anume: fie sa-si păstreze fiecare din ei
numele avut inaintea căsătoriei situaţie in care nu are loc nici o modificare a numelui, fie sa
aleagă ca nume comun pe acela al unuia sau altuia dintre ei, ipoteza in care se schimba doar
numele unuia dintre ei, fie sa aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie in care are loc o
modificare a numelui ambilor soţi16.

In literatura de specialitate s-a exprimat opinia ca ultima posibilitate oferita soţilor de a

alege ca nume comun numele lor reunite ar trebui înlăturata deoarece aceasta dispoziţie nu este
utilizata aproape deloc in practica, opţiunea soţilor indreptandu-se de cele mai multe ori spre
soluţia potrivit căreia femeia va purta după căsătorie numele de familie al soţului1717.
11
12

1717
I.P. Filipescu, încheierea căsătoriei si efectele ei, p.61.
18
I. Albu, Căsătoria in dreptul roman, p.9.
19
Al.Bacaci et al, op. cit., p.36.
20
I. Albu, Căsătoria in dreptul roman, p/93.
21
I. Chelaru, op. cit., p.96.
22
Decretul Nr.975/1968 afost abrogat prin Ordonanţa de Guvern Nr. 41/2003; Al. Bacaci, et al, op. cit.,
p.36-37.

18
 Cele trei ipoteze prevăzute de art.27 C.fam. sunt de stricta interpretare: pe de o parte, in
sensul ca se refera numai la numele de familie, nu si la prenume care nu poate fi schimbat cu
ocazia căsătoriei, ci doar pe cale administrativa, iar pe de alta parte, in sensul ca nu se pot crea si
alte ipoteze combinative cum ar fi: viitorii soţi sa aleagă ca nume comun un alt nume decât al lor,
fiecare dintre viitorii soţi sa renunţe la numele sau si sa-1 ia pe al celuilalt sau unul din soţi sa-si
păstreze numele, iar celalalt sa adauge la numele lui si pe cel al soţului18.

Opţiunea soţului cu privire la nume poate fi făcuta, fie in cuprinsul declaraţiei de

căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul incheierii căsătoriei printr-un inscris,
separat care se va ataşa la declaraţia de căsătorie. Daca opţiunea nu a fost exprimata pana-n
momentul inchiderii căsătoriei, operează o prezumţie legala si anume ca fiecare isi păstrează
numele avut pana atunci19 ceea ce inseamna ca, in timpul căsătoriei ,sotii nu vor putea apela la
prevederile acestui text legal pentru a alege un alt nume decât cel declarat inainte de încheierea
căsătoriei20.

In timpul căsătoriei, sotiii au obligaţia de a purta numele comun declarat la încheierea

căsătoriei, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume pe cale administrativa
decât cu consimţământul celuilalt sot si nici pe calea unei acţiuni in rectificare a certificatului de
căsătorie decât in condiţiile special reglementate21.

In schimb, daca fiecare dintre soţi si-a păstrat numele, pe cale administrativa poate avea
loc schimbarea fara consimţământul celuilalt sot; mai mult chiar, in situaţia unui nume comun,
schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage in mod necesar si schimbarea numelui
celuilalt (art. 8alin.2 din Decretul nr. 975/1968).

Soţii vor putea cere si impreuna schimbarea numelui lor comun, dar fiecare va trebui sa
solicite schimbarea printr-o cerere separata, (art. 5 din Decretul nr.975/1968).

O situaţie speciala este generata de instituţia adopţiei in cazul in care unul dintre soţi
este adoptat in timpul căsătoriei si are numele comun cu al celuilalt sot. Se considera ca, in acest
caz, soţul adoptat ar trebui sa-si păstreze numele comun dobândit prin căsătorie, deşi are
posibilitatea oferita de lege de a lua numele adoptatului. Celalat sot poate, insa, consimte ca cel
adoptat sa dobândească numele adoptatorului o data cu incheierea căsătoriei 2323, ceea ce
2323
loan Chelaru, op. cit., p.97.

19
inseamna ca, după adopţie, soţii nu mai au nume comun 24. In caz de desfacere a căsătoriei prin
divorţ, daca soţul adoptat nu a luat numele adoptatorului, dispărând astfel toate efectele rudeniei
fireşti25. Insa in condiţiile art. 40 alin. 1 si 2 C.fam, fostul sot adoptat ar putea ramane cu numele
comun din timpul căsătoriei care inainte de căsătoriei a fost al celuilalt sot. Aceeaşi posibilitate o
are si soţul supravieţuitor care a fost adoptat26.

In situaţia in care soţii nu au nume comun, se pune problema numelui pe care-1 va

purta copilul lor. Se considera ca minorul va primi numele de familie al unuia dintre părinţi sau
numele lor reunite, situaţie ce va fi comunicata Serviciului de stare civila, iar daca soţii nu se
inteleg, va hotăra Autoritatea Tutelara27.

O problema controversata in literatura juridica o reprezintă posibilitatea soţului

supravieţuitor sau divorţat care a ramans cu numele comun dobândit la inchiderea căsătoriei,
numele ce a fost al celuilalt sot dea prelua conveni cu soţul dintr-o noua căsătorie sa poarte in
viitor numele ales de ei in aceleaşi condiţii ca orice persoane.

Intr-o opinie, se susţine ca acest nume poate fi păstrat de soţul supravieţuitor in noua
căsătorie numai ca nume propriu, nu si ca nume comun cu noul sot deoarece dreptul recunoscut
soţului supravieţuitor sau divorţat de a păstra numele comun din căsătorie chiar daca se
recăsătoreşte nu-1 poate autoriza sa dispună de acest nume in sensul unei invoieli ca numele
păstrat sa fie comun cu al noului sot28.

Intr-o alta opinie29, se arata ca soţul supravieţuitor sau divorţat are acelesi trei
posibilităţi ca si orice alta persoana deoarece art.27 C.fam. nu face nici o distincţie intre modurile
in care viitorul sot si-a dobândit numele si totodată exerciţiul dreptului la nume nu poate fi
ingaduit in lipsa unui text care sa prevadă aceasta. In consecinţa, soţul supravieţuitor sau divorţat
care a rămas după incetarea căsătoriei prin deces, respectiv desfacerea căsătoriei prin divorţ ori
cu nume comun format prin unirea numelor viitorilor soţi din noua căsătorie.

24
I.P. Filipescu, op. cit., p.40.
25
Al. Bacaci et a\.,op. cit., p.37.
26
I.P. Filipescu, op. cit, p.40.
27
I.Chelaru, op. cit, p.97.
28
T.Ionascu, et al, Căsătoria in dreptul R.P.R, Edit. Academiei R.P.R, Bucureşti, 1964, p.158-159.
29
Al. Bacaci et al, op. cit., p.37.

20
 O situaţie deosebita este si aceea când numele de familie a fost înregistrat tradus in alta
limba decât cea materna ori cu ortografia altei limbi. In acest caz, se poate cere înscrierea
numelui prin menţiune retradus ori cu ortografia limbii materne. Pentru înscriere, nu este necesar
consimţământul celuilalt sot decât daca ea produce efecte si in privinţa lui ori a copiilor
minori3030.

Spre deosebire de Codul civil roman din 1865 care dispunea ca femeia căsătorita nu
putea avea alt domiciliu decât cel al soţului sau, Codul familiei nu cuprinde nici o dispoziţie cu
privire la domiciliul soţilor ceea ce inseamna ca stabilirea domiciliului este lăsata la aprecierea
soţilor. Aceştia se pot invoi sa aibă un domiciliu comun care poate fi al oricăruia dintre ei ori
chiar un alt domiciliul sau sa aibă un domiciliu comun care poate fi al oricăruia dintre ei ori chiar
un alt domiciliu sau sa aibă domicilii separate, de obicei pentru perioade limitate de timp si
pentru motive temeinice cum ar fi imprejurari impuse de practicarea unei profesii, necesitatea
pregătirii de specialitate, îngrijirii sănătăţii, imposibilitatea asigurării unor norme locative
adecvate si eficiente etc31.

In situaţia in care soţii nu cad de acord in ce priveşte domiciliile separate si nici nu

exista motive temeinice in acest sens, neînţelegerea dintre soţi poate constitui un element in
cadrul motivelor de divorţ deoarece se considera ca refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a
locui cu celalalt sot face cu neputinţa continuarea căsătoriei.

Exista insa si situaţia in care soţii nu cad de acord in ce priveşte domiciliile separate,
dar sunt motive temeinice pentru acesta32.

3030
I.P.FiIipescu, op. cit, p.39-40
31
I. Albu, Căsătoria in dreptul roman, p.97
32
A. Pricopi, op. cit., p.68
33
Publicata in Monitorul Oficial al României, partea 1, Nr.385/18 august 2000 republicata.

21
 Astfel, comportamentul necorespunzator in relaţiile de familie este sancţionat, după
caz, penal sau contravenţional si civil. Potrivit art.305 lit.a C.pen., alungarea din locuinţa comuna
a unui sot de către celalalt, precum si părăsirea acestuia astfel incat soţul este supus unor
suferinţe fizice si morale constituie infracţiunea de abandon de familie; iar fapta constând in
alungarea din locuinţa comuna a soţului sau soţiei, a copiilor sau a oricărei persoane aflate in
întreţinere constituie contravenţie daca potrivit legii penale nu constituie infracţiune (art.2 pct.23
din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea si sancţionarea unor contravenţii privind regulile de
convieţuire sociala, ordinea si liniştea publica33).

In cursul procesului la cererea celor interesaţi sau o data cu pronunţarea hotărârii de

condamnare a celui nevinovat, instanţa poate lua masuri de restabilire a situaţiei de fapt
anterioare săvârşirii infracţiunii daca acest lucru este posibil.

Pornind de la ideea ca la baza relaţiilor de familie sta prietenia si afecţiunea reciproca,

prin dispoziţiile art.2 C.fam. este reglementata obligaţia de sprijin moral, legiuitorul stabilind
ca soţii sunt datori a-si acorda sprijin moral unul altuia.

Pusa in practica, aceasta obligaţie consta in indatorirea pe care o are fiecare sot de a
acorda celuilalt ajutor in cazul in care acesta datorita vârstei sau sănătăţii are nevoie, precum si a
fi solidar cu celalalt in toate împrejurările vieţii.

Fiind vorba de un sprijin moral, el se poate manifesta in mai multe forme si se afirma
indeosebi in împrejurările mai dificile cu care pot fi confruntaţi soţii in timpul căsătoriei (cum ar
fi in procesul de pregătire intelectuala pe care unul din soţi doreşte sa-1 continue, îngrijirea
atenta si devotata a soţului suferind).

Textul art.2 din C.fam. se completează cu alte prevederi din Cod care detaliază aceasta
obligaţie (cum ar fi, in art.9, 17, 25-27, 41-44 etc), cat si sancţiunile care intervin (cum ar fi
contravenţia prevăzuta in art.2 pct. 30 din Legea nr. 61/1991 sau infracţiunea de abandon de
familie prevăzuta in art 305 C.pen.) când neindeplinirea obligaţiei imbraca o forma grava.

Neindeplinirea obligaţiei de sprijin moral poate constitui, in acelaşi timp, si motiv de

divorţ.

22
 Obligaţia de fidelitate, deşi nu este expres prevăzuta de legiuitor considerandu-se ca
este o consecinţa fireasca a căsătoriei, reprezintă o indatorire cu caracter nepatrimonial, având in
acelaşi timp nuanţe morale si ,evident, juridice care ii privesc pe ambii soţi.

Astfel, după incheierea căsătoriei, soţii sunt datori sa intretina impreuna relaţii sexuale
si, in acelaşi timp, sa nu intretina relaţii sexuale in afara familiei, adică sa fie fideli unul altuia. In
doctrina mai veche s-a considerat ca pana si "purtarea compromiţătoare, neinsotita de trădare
sexuala", ar reprezenta o incalcare a îndatoririi de fidelitate.

Incălcarea acestei obligaţii constituie, in anumite condiţii, infracţiunea de adulter. In

acelaşi timp, pe fidelitatea soţilor se bazează prezumţia de paternitate prevăzuta de art.53 C.fam.
potrivit căreia copilul născut in timpul căsătoriei ii are ca tata pe soţul mamei, legiuitorul având
in vedere, in acest caz, corectitudinea femeii si respectarea obligaţiei de fidelitate.

Obligaţia se considera incalcata când se face dovada contrara fidelităţii prezumate.

In practica, cauzele de adulter sunt extrem de rare, in schimb incalcarea obligaţiei de

fidelitate este unul dintre cele mai intalnite motive de divorţ.

Obligaţia de fideliate are caracter bilateral in sensul ca ea exista ..nu numai pentru
femeie, ci si pentru bărbat.

Obligaţia de fidelitate este distincta de aceea de a locui impreuna deoarece ea exista

independent de faptul ca soţii au locuinţa comuna sau locuiesc separat.Chiar daca in mod
obişnuit locuinţa comuna este cea care permite îndeplinirea îndatoririlor conjugale, soţii pot avea
si locuinţe separate fara a fi afectate relaţiile de familie. Daca soţii trăiesc despărţiţi, întreruperea
in fapt a vieţii conjugale prezintă interes numai sub aspect penal in sensul ca nu se poate incepe
urmărirea penala pentru adulterul desăvârşit in atare condiţii47 ( art.306 alin. 6 C.pen.).

Prin art.197 alin.2 lit.b1, introdus prin Legea Nr. 197/2000, Codul penal incriminează
violul săvârşit asupra soţului; calitatea de sot atrage răspunderea pentru infracţiunea de viol in
forma agravata.In literatura juridica a fost exprimata si opinia ca noua viziune a legiuitorului
asupra infracţiunii de viol ar submina instituţia căsătoriei si nu ar face altceva decât sa invite pe
soţi sa-si rezolve problema relaţiilor de familie cu o partenera care nu are calitatea de membru al
familiei si, prin urmare, sa fie sancţionat mai puţin sever.

23
 In unele lucrări de specialitate obligaţia de fidelitate (care este îndatorirea de a nu
intretine relaţii sexuale in afara familiei) este tratata separat de obligaţia conjugala (ce reprezintă
îndatorirea de a intretine reciproc relaţii sexuale). Se considera ca, in realitate, prima este mult
mai complexa si o înglobează in sine si pe a doua.

Înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. E adevărat ca aceasta capacitate a fost

dobândita prin căsătorie, dar ea e consecinţa aptitudinii recunoscute minorului de a incheia
căsătoria. De astfel, nici legea nu prevede desfacerea căsătoriei ori încetarea ei drept o cauza de
decădere din beneficiul capacităţii Căsătoria produce unele efecte si cu privire la capacitate.
Astfel, femeia minora care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplina de exerciţiu de la data
încheierii căsătoriei.

Ea păstrează aceasta capacitate chiar si atunci când căsătoria este desfăcuta prin divorţ
ori încetează prin moarte dobândite.

Aceasta soluţie este valabila si in cazul declarării nulităţii căsătoriei când soţul de buna
credinţa a fost minor la incheierea căsătoriei, iar nulitatea a fost pronunţata înainte ca el sa
împlinească vârsta de 18 ani de vreme de anumite efecte ale căsătoriei nule sunt recunoscute, in
temeiul legii, soţului de buna credinţa.

Exista si situaţii in care, deşi exista o deplina egalitate intre soţi, in raporturile personale
dintre ei, unele efecte ale căsătoriei sunt greu de realizat.

Astfel, potrivit legii nr. 21/1991 cu privire la cetăţenia romana, cetăţenia nu se

dobândeşte nici nu se pierde prin căsătorie, ea neavand nici un efect asupra cetăţeniei soţilor.

In privinţa corespondentei, deşi Constituţia garantează secretul acestuia, in majoritatea

familiilor se manifesta tendinţa ca fiecare dintre soţi sa controleze corespondenta celuilalt. In
fapt, nici unul dintre soţi nu este indreptatit sa exercite un asemenea control in ce priveşte
corespondenta, cat si in privinţa relaţiilor sociale pe care celalat sot intelege sa le intretina.
Neînţelegerea dintre soţi cu privire la aceste raporturi personale poate constitui motiv de divorţ in
condiţiile art.38 C.fam.

24
 In privinţa alegerii profesiei care trebuie sa fie libera fara a fi necesara incuviintarea
celuilalt sot, se considera ca soţii se vor consulta in prealabil in privinţa alegerii profesiei sau
ocupaţiei lor.

2.3. Regimul matrimonial raportat la legislatia nationala

Intre raporturile dintre soţi care se nasc după incheierea căsătoriei, cele patrimoniale au
o importanta deosebit de mare, ele fiind in principiu opozabile terţelor persoane. Raporturile
patrimoniale pot fi grupate in 3 categorii:

a. raporturi ce privesc contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei

b. raporturile cu privire la bunurile proprietatea lor.
c. Raporturi ce vizează obligaţiile reciproce de intretinere
Izvorul acestor raporturi ii găsim in Codului familiei, dar el este completat si cu alte
acte normative,inclusiv cu prevederile cuprinse in Codul civil care reprezintă intr-un anumit fel
dreptul comun in materie (când nu exista o reglementare specifica in legea speciala, se face
aplicarea dispozitilor Codului civil).
Regimul matrimonial (sau regimul juridic al bunurilor soţilor) consta in ansamblul
normelor legale care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi referitoare la bunurile lor
(la drepturile reale si de creanţa), precum si la raporturile patrimoniale in care ei intra in contact
cu terţii in calitatea lor de soţi. Cu alte cuvinte, prin regim matrimonial se intelege totalitatea
drepturilor patrimoniale si ale obligaţiilor pe care soţii si le asuma impreuna sau separat in
interesul amandorura sau in interesul satisfacerii sarcinilor căsniciei si altor indatoriri familiale.
In aceeaşi tara si in aceeaşi epoca, regimurile matrimoniale pot varia după necesitaţi si
contingentele individuale, de aici rezultând si varietatea regimurilor matrimoniale.

Concepţia romana, in puterea ei, era foarte simpla: sau căsătoria era cum mânu (in
dreptul roman prieten, aceasta era singura forma legala), in acest caz femeia devenind o filia
familias si deci incapabila, nu putea poseda nici o avere si, prin urmare, nu exista nici un regim
matrimonial; sau căsătoria era sine mânu si in acest caz femeia era capabila si rămânea in ceea ce
priveşte averea sa, cu totul independenta de soţul sau si prin urmare nu exista un regim
matrimonial propriu-zis.
25
 Cu vremea, dreptul roman a introdus dota a cărei existenta crea raporturi de ordin
precuniar intre soţi si aici găsim origine regimurilor matrimoniale.

Regimurile matrimoniale sunt diferite in funcţie de sistemul de drept din fiecare tara.

După izvorul lor, ele se impart in regimuri legale si regimuri convenţionale (care sunt
stabilite printr-o convenţie liber incheiata intre soţi, anterior sau concomitent încheierii căsătoriei
denumita convenţie matrimoniala; prin ea soţii stabilesc cărui regim matrimonial se supun).

Prin excepţie, exista legislaţii unde convenţia matrimoniala poate fi modificata prin
acordul pârtilor chiar si după încheierea căsătoriei.

După structura lor, intalnim regimuri matrimoniale de separaţie (regimul propriu-zis al

separaţiei de bunuri si regimul dotai), regimuri de comunitate, universale sau parţiale 57 si
regimuri eclectice care imbina separaţia de bunuri cu regimul comunitar ce se manifesta la
desfacerea căsătoriei.

După cum ele se pot sau nu modifica in timpul căsătoriei, se impart in regimuri
matrimoniale modificabile (mutabile) si imutabile.

Potrivit C.fam., bunurile soţilor in legătura cu care se creează raporturile care au cea
mai mare pondere in ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre ei sunt impartite in bunuri comune
care aparţin ambilor soţi si bunuri proprii ce aprtin fiecăruia dintre soţi.

Regula este cea a comunităţii de bunuri, conform căreia bunurile dobândite de oricare
din soţi in timpul căsătoriei sunt bunuri comune, iar excepţia o constituie bunurile proprii
limitativ prevăzute in articole separate din Codul familiei si pentru care trebuie sa se facă dovada
in acest sens (art.30 si 31 C.fam.). Grupa bunurilor comune si cea a bunurilor proprii exista in
patrimoniul fiecăruia dintre soţi nefiind, deci, vorba de un al treilea patrimoniu, cel al bunurilor
comune care sa fie distinct de cele doua patrimonii ale soţilor.

Prezumţia de comunitate are la baza faptul ca soţii dobândesc bunuri in timpul

căsătoriei din venituri ce reprezintă rezultatul muncii lor si aceste bunuri sunt destinate acoperirii
sarcinilor rezultate din căsătorie, precum si creşterii si educării copiilor.

Regimul comunităţii de bunuri

26
 In acest regim, totalitatea bunurilor soţilor cu excepţia celor considerate de lege ca fiind
proprii formează, cat timp durează căsătoria, o masa comuna.

In trecut, erau considerate ca fac parte din masa comuna bunurile mobile prezente ale
soţilor, bunurile mobile dobândite in timpul căsătoriei cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, bunurile
imobile dobândite cu titlu oneros, toate fructele si veniturile tuturor bunurilor soţilor. In schimb,
rămâneau bunuri proprii ale soţilor imobilele prezente, imobilele dobândite cu titlu gratuit,
imobilele dobândite cu titlu oneros in timpul căsătoriei daca s-au substituit prin subrogatie unor
imobile anterioare proprii si produsele bunurilor soţilor care n-au caracter de fructe si venituri.

Totodată, bunurile comune si cele proprii ale femeii erau administrate de către bărbat
cu deosebirea ca, in privinţa bunurilor proprii, puterile bărbatului puteau fi restrânse sau
inlaturate prin contracul de căsătorie.

In prezent, soţii administrează, folosesc si dispun impreuna de bunurile comune in

condiţii de perfecta egalitate fiind înlăturata vechea supremaţie a bărbatului. Asupra bunurilor
proprii, fiecare dintre soţi are un drept de proprietate exclusiv.

Regimul separaţiei de bunuri

Este regimul in care soţii păstrează proprietatea, folosinţa si administrarea tuturor

bunurilor lor cu singura obligaţie de a contribui la sarcinile căsătoriei.

Regimul are avantajul ca nu da loc la dificultăţi in caz de lichidare sau in cursul

funcţionarii sale, dar prezintă si incovenientul ca nu stabileşte nici o comunitate de interese intre
soţi.

In reglementarea Codului civil de la 1865, acest regim reprezenta regimul de drept

comun.

Regimul matrimonial fara comunitate

In acest regim, bunurile soţilor rămâneau separate in privinţa proprietăţii astfel incat nu
existau bunuri comune. Barbarul, in schimb ,avea administraţia si folosinţa tuturor bunurilor
ambilor soţi, iar la desfacerea căsătoriei trebuia sa restituie toate bunurile femeii si sa dea
socoteala de gestiunea sa.

27
 2.4. Regimul matrimonial anterior Codului familiei
Regimul separaţiei de bunuri
Codul civil din 1865 consacra, in privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, regimul
separaţiei de bunuri care se aplica numai atunci când soţii nu au inteles prin convenţie
matrimoniala sa se supună unui alt regim.
Prin urmare, regimul de drept comun este cel al separaţiei de bunuri (art.1283 C.civ.),
fiecare dintre soţi păstrând un drept exclusiv de administrare, folosinţa si dispoziţie asupra
bunurilor sale cu obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Barbarul era obligat sa-si
intretina soţia (art.196 C.civ.), acesteia din urma revenindu-i obligaţia de a contribui la sarcinile
căsătoriei cu a treia parte din veniturile sale (art.1284 C.civ). Asa cum spunea Pothier, un jurist
francez, "femeia era in pensiune la bărbat".
Când soţii se aflau de la inceput sub regimul separaţiei de bunuri, separaţia se numea
convenţionala. In anumite condiţii, femeia putea cere separaţia de patrimonii in fata justiţiei, iar,
daca instanţa pronunţa separaţia, ea se numea judecătoreasca pentru ca isi avea izvorul intr-o
hotărâre judecătoreasca.
In cazul adoptării regimului separaţiei de bunuri, soţii puteau face un inventar al
mobilelor care nu era obligatoriu, dar putea fi util in cazul in care, de exemplu, soţii aduceau
fiecare mobilier, pentru ca acesta se confunda si in aparenta devenea de cele mai multe ori
comun. Creditorii fiecăruia dintre ei trebuiau sa fie admişi sa urmărească intregul mobilier
neavand un mijloc prin care sa distingă partea care aparţine soţului debitor6565.
Regimul dotai
Codul civil reglementa, ca unic regim matrimonial convenţional, regimul dotai (art.
1233-1293 C.civ). Potrivit dispoziţiilor art. 1233 C.civ., dota reprezenta "averea ce se aduce
bărbatului din partea sau in numele femeii spre a-1 putea ajuta sa susţină sarcinile căsătoriei".

6564
Al. Bacaci et al., op. cit., p.40-41
65
C. Hamangiu et al., op, cit., p. 37-41
66
Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale in dreptul familiei, Edit. Dacia, CIuj-Napoca, 1986, p.9

28
Soţii ii puteau adopta cu sau fara modificări prin convenţia matrimoniala fara a putea aduce
atingere puterii matrimoniale a bărbatului, ordinii publice si bunelor moravuri.
Convenţia matrimoniala avea un caracter solemn si public, trebuind inscrisa intr-un
registru special ce funcţiona la fiecare tribunal si se incheia inainte de încheierea căsătoriei ceea
ce inseamna ca avea si caracter imutabil (nu putea fi modificata in timpul căsătoriei)66.
Regimul dotai s-a transmis in dreptul modern din dreptul roman fiind un regim de
separaţie căruia i se adaugă o constitutire de dota ce era de esenţa regimului dotai.
Potrivit Codului civil, erau considerate bunuri dotale bunurile pe care femeia si le
constituie ea insasi dota si bunurile date femeii de către un terţ prin contractul de căsătorie.
Esenţial era ,insa, faptul ca părţile sa fi ales prin contractul de căsătorie regimul dotai pentru ca
aceste bunuri sa fie considerate dotale. La cele doua categorii, se adăugau si bunurile subrogate
in timpul căsătoriei unor bunuri dotale anterioare67.
Asupra bunurilor dotale, bărbatul avea un drept de administrare si folosinţa, femeia
putând instraina cu autorizaţia bărbatului numai dota imobiliara. Cea imobiliara era inalienabila,
insesizabila si imprescriptibila. Totodată, dota nu putea fi constituita sau adăugită in timpul
căsătoriei.
In afara bunurilor dotale, toate celelalte bunuri erau considerate parafernale asupra
cărora femeia avea un drept de folosinţa, de administrare si dispoziţie.

Ca anexa la regimul dotai, Codul civil reglementa si societatea de achiziţie formata ditr-o
comunitate restrânsă de bunuri aflata in coproprietatea celor doi soţi.

Deşi nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil si nici
nu abroga expres anumite texte ale acesteia, practic, Constituţia din 1948 a adus importante
modificări relaţiilor de familie prin consacrarea unor noi principii (al egalităţii intre sexe, de
exemplu).

Astfel, regimul dotai a fost considerat abrogat tacit. In pofida menţinerii in vigoare a
regimului separaţiei de bunuri pana la punerea in aplicare a Codului familiei, practica judiciara a
considerat ca soţii sunt supuşi, de regula, regimului comunităţii de bunuri, desemnat prin noţiuni
noi, cum ar fi patrimoniul conjugal si comunitatea de fapt. Totodată, soţia nu mai avea obligaţia

29
de a varsă bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsătoriei si isi putea exercita singura
drepturile fara a avea nevoie de autorizarea maritala6868.

Codul familiei adoptat la 20 decembrie 1953 si intrat in vigoare la 1 februarie 1954 a

scos complet relaţiile de familie, inclusiv cele patrimoniale de sub incidenţa Codului civil, astfel
incat bunurile pe care le aveau soţii la data intrării in vigoare a Codului familiei au devenit
comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor codului. Chiar daca bunul fusese dobândit de sot,
anterior Codului familiei, el devine bun comun in devalmasire, iar cota fiecărui sot urmează a se
stabili in funcţie de contribuţia lui la achiziţionarea bunului.

Dar calitatea de bun comun nu putea fi opusa terţelor persoane care, la data intrării in
vigoare a Codului familiei, erau titularii unor drepturi reale asupra bunurile soţilor astfel incat
rămâneau sub incidenţa reglementarii anterioare actele juridice de administrare incheiate cu soţii.

In cazul căsătoriilor desfăcute inainte de intrarea in vigoare a Codului familiei, nu se

puteau aplica dispoziţiile acestui cod. Dar, pentru ca practica juridica a recunoscut in temeiul
dispoziţiilor Constituţiei din 1948, dreptul ambilor soţi asupra bunurilor dobândite in timpul
căsătoriei femeia putea face proba contribuţiei sale efective la achiziţionarea bunurilor.
De asemenea, nici dobândirea unui bun in timpul căsătoriei doar pe numele unuia dintre soţi nu
constituia un impediment pentru celalalt de a dovedi contribuţia la achiziţionarea lui si pe cale de
consecinţa, la stabilirea cotei ce i se cuvinea.

2.5. Regimul matrimonial reglementat de Codul Familiei

Codul roman de familie actual reglementează un singur regim matrimonial si anume

regimul comunităţii de bunuri insotit de o separaţie limitata de bunuri.

Soţii nu pot stabili prin convenţie un alt regim in privinţa raporturilor patrimoniale chiar
daca nu ar fi contrar egalităţii dintre bărbat si femeie.

6867
C. Hamangi, et al., op. cit., p.80-86; Cristina Mihaela Craciunescu, Regimuri matrimoniale, Edit. ALL
Back,Bucuresti, 2000, p.97- 100
68
Al. Bacaci, op. cit., p. 10-11

30
 Aşadar, o prima caracteristica a regimului juridic al bunurilor soţilor este aceea ca este,
in exclusivitate, egal si obligatoriu. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi in timpul căsătoriei
sunt bunuri comune, orice convenţie contrara, find lovita de nulitate in temeiul dispoziţiilor
art.30 C.fam.. numai anumite bunuri limitativ determinate de lege prin art. 31 C.fam sunt
considerate proprii ale fiecărui dintre soţi7171.

Prin art.30, se instituie astfel o prezumţie legala de comunitate. Ea constituie dovada

bunurilor comune in sensul ca ea deplasează obiectul probei si răstoarnă sarcina probei,
obligandu-1 pe cel ce neaga calitatea de bun comun sa facă dovada ca bunul respectiv este bun
propriu.

Dreptul de a invoca prezumţia de comunitate ii au persoanele interesate atât timp cat

C.fam. nu face nici o distincţie.

Prezumţia de comunitate este relative, dar ea poate fi răsturnata prin dovada contrara
numai in privinţa bunurilor care se incadreaza in prevederile limitative ale art. 31. C.fam. si nu al
oricărui bun ce s-ar pretinde ca este propriu.

Prezumţia se aplica pe toata durata căsătoriei indiferent daca soţii trăiesc impreuna sau
separat si indiferent daca bunurile au fost dobândite de către ambii soţi ori de numai unul dintre
ei. Despărţirea in fapt si contribuţia lor diferita la dobândirea bunurilor comune vor fi luate in
considerare numai cu ocazia impartirii lor.

Pentru aplicarea prezumţiei este suficient ca cel care o invoca sa dovedească existenta
căsătoriei si faptul ca dreptul asupra bunurilor aparţine unuia dintre soţi. Convieţuirea in
stare de concubinaj oricât de lunga durata ar fi nu determina aplicarea regulii comunităţii având
in vedere ca numai căsătoria încheiata in fata ofiţerului de stare civila da naştere drepturilor si
obligatiillor de soti.(art.3 C.fam).

"Timpul căsătoriei" reprezintă perioada cuprinsa intre data încheierii căsătoriei si data
încetării ei prin moarte sau desfacere prin divorţ.

7169
Al. Bacaci et al., op. cit., p.41-42
70
I. Albu, Căsătoria in dreptul roman, p.l 14
71
Al. Bacaci, op. cit., p.42

31
 In cazul divorţului, căsătoria se considera desfăcuta din ziua rămânerii definitive a
hotărârii de pronunţare a divorţului, astfel incat bunurile dobândite de soţi sau unul dintre ei in
intervalul de timp cuprins de la data pronunţării hotărârii de divorţ si pana la rămânerea ei
definitiva sunt bunuri comune.

Fata de alte persoane decât foştii soţi, aplicarea prezumţiei de comunitate încetează de
la data menţionării hotărârii de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau data de la care au
cunoscut divorţul pe o alta cale.

In situaţia in care bunurile au fost dobândite in timpul separaţiei defapt prin contribuţia
doar al unuia din soţi cu fonduri ce nu se incadrau in categoria bunurilor proprii, prezumţia
legala nu inceteaza.

Sustragerea îndelungata si fara motive temeinice de la obligaţia de convieţuire

constituie un motiv de divorţ si nu o cauza de incetare a regimului comunităţii deoarece
prezumţia comunităţii se infatiseaza ca un efect legal al căsătoriei a cărei aplicare nu depinde de
convieţuirea soţilor7373.

Potrivit art.30 alin.2 C.fam., orice convenţie intervenita, fie intre soţi, fie intre aceştia si
terţe persoane prin care s-ar aduce atingere regimului legal al bunurilor soţilor sunt lovite de
nulitate absoluta. Astfel, vor fi nule convenţiile prin care s-ar modifica regimul juridic al unor
bunuri.

De exemplu, convenţiile prin care s-ar stabili ca anumite bunuri, deşi dobândite in
timpul căsătoriei, sa devină bunuri personale a unuia dintre soţi, declaraţia unilaterala a unuia
dintre soţi ca anumite bunuri comune ar aparţine in exclusivitate celuilalt sot74. Totodată ar
infrange prohibiţia legala si convenţia prin care dreptul de a dispune de drepturile comune ar fi
ridicat unuia dintre soţi pentru a fi recunoscut celuilalt. Fiecare dintre soţi ar putea da mandat
celuilalt de a instraia un bun comun pe care nu l-ar putea instraina singur, privind Codul familiei

7373
I. P. Filipescu et al., op. cit., p.89-91
74
Al. Bacaci et a\,op. cit., p.42
75
Tr. Ionascu et al., op. cit., p.176-177

32
dar împuternicirea trebuie sa fie expresa si speciala ceea ce inseamna ca un mandat generala de a
dispune de bunurile comune incalca dispoziţiile art.30 alin.2 C.fam75.

In privinţa conţinutului convenţiilor interzise de lege, in literatura juridica se admite

unanim ca sunt sancţionate cu nulitatea acele convenţii prin care s-ar restrânge comunitatea de
bunuri,dar exista opinii diferite in privinţa convenţiilor de lărgire a comunităţii, adică cele prin
care s-ar stabili ca anumite bunuri considerate proprii,potrivit art.31 C.fam.,sa fie incluse in masa
bunurilor comune.

Potrivit unei opinii76, se considera ca,plecand de la obligativitatea regimului comunităţii

de bunuri se poate realiza micşorarea sau suprimarea bunurilor comune pe seama celor proprii,
nici nu pot fi mărite bunurile proprii in detrimentul celor comune. In caz contrar, s-ar atribui
caracterului obligatoriu al comunităţii de bunuri un inteles unilateral fara ca acesta sa fie
consacrat in Codul familiei sau alt text legal. Se mai sustime ca, de vreme ce regimul bunurilor
comune si proprii este stabilit prin dispoziţiile art.30-36 C.fam., mărirea comunităţii de bunuri se
poate realiza numai potrivit dispoziţiilor art.31 lit.b din acelaşi cod 7777. Pe de alta parte, se
considera ca atâta timp cat textul legal prevede ca orice convenţie contrara este nula, nu se poate
face excepţie indiferent daca e vorba de micşorarea sau de lărgirea masei de bunuri. Prin
convenţie contrara se inteleg cele doua categorii de convenţii deoarece nu exista nici o dispoziţie
legala care sa facă dinstinctie intre cele doua categorii78.

Tot in favoarea acestei opinii se aduc si unele argumente de text.

Din modul de redactare a textului si din locul unde dispoziţia cuprinsa in alin.2 este
plasata rezulta ca legiuitorul a inteles sa acorde protecţie comunităţii de bunuri si sa sancţioneze
cu nulitatea numai convenţiile contrare dispoziţiilor alin.l al art.30 C.fam. Daca ar fi dorit sa
confere acestei dispoziţii valoare de principii in sensul ca ar fi lovita de nulitate, orice convenţie
care ar contraveni oricărei dispoziţii din secţiunea ce se referea la regimul juridic al bunurilor
7776
Al. Bacaci, op. cit., p. 15-18; T.R. Popescu, Dreptul familiei, Vol.I, Edit. Didactica si pedagogica,
1965, p.164; I.P.Filipescu,op. cit.,pA6
77
Al. Bacaci et al, op. cit., p.40-42
78
Ioan Chelaru, op. cit., p. 104

33
soţilor, ar fi aşezat aceasta dispoziţie la urma sau ar fi supus expres ca orice convenţie contrara
dispoziţiilor din aceasta secţiune este nula.

Mai mult, in cuprinsul acestei secţiuni, când legiuitorul a voit sa impedice incheierea
unei convenţii a prevazut-o in mod expres. Astfel, art.36 alin.l C.fam. prevede ca bunurile soţilor
se pot imparti la desfacerea căsătoriei prin convenţia acestora, iar in alineatul 2 se arata ca in
timpul căsătoriei, impartirea bunurilor comune se poate face numai pe cale judecătoreasca nu si
prin convenţie care ar fi sancţionată cu nulitatea fiind contrara dispoziţiilor cu caracter imperativ.
In baza aceloraşi considerente, sunt lovite de nulitate si convenţiile prin care s-ar mari
comunitatea de bunuri. Daca ele ar fi permise s-ar ajunge la câştigarea in mod gratuit de către
unul dintre soţi a unui drept asupra unui bun cu privire la dobândirea căruia nu a avut nici o
contribuţie. Totodată, ar suferi un prejudiciu nu numai unul dintre soţi, ci si eventualii
moştenitori, mai ales cei dintr-o căsnicie anterioara. De altfel, legiuitorul este foarte circumspect
in privinţa actelor juridice translative de proprietate incheiate intre soţi. Prin art.1307 C.civil sunt
interzise vânzările intre soţi pentru ca ele ascund in realitate o donaţie, iar, pe de alta parte,
donaţiile intre soţi sunt întotdeauna revocabile.

Potrivit unei alte opinii, convenţiile de lărgire a comunităţii sunt valabile daca ele nu
aduc atingere intereselor terţelor persoane si indiferent daca au fost incheiate inainte sau după
căsătorie atâta vreme cat principiul imutabilitatii convenţiilor matrimoniale nu mai este consacrat
in actualul cod. încheierea acestor convenţii nu este supusa nici unei condiţii de forma chiar daca
ele sunt analizate din punct de vedere juridic ca donaţii deghizate. Astfel de convenţii nu sunt
insa opozabile terţelor persoane; creditorii personali ai unuia dintre soţi vor putea urmări bunuri
ce, potrivit legii, ar fi considerat bun propriu al debitorului lor chiar daca exista convenţie intre
soţi prin care s-ar prevedea ca el intra in comunitate.

Convenţiile de lărgire a comunităţii nu contravin dispoziţiilor art.30 C.fam. deoarece

acesta se refera doar la convenţiile ce aduc atingere existentei efective si intinderii minimale a
comunităţii si nu se opun ca domeniul comunităţii sa fie extins.

De asemenea se considera ca interpretarea data dispoziţiilor art. 30 alin.l C.fam. in

sensul interzicerii atât a convenţiilor de restrângere cat si a celor de lărgire a comunităţii de
bunuri a putut fi adoptata pentru ca interdicţia de a se restrânge categoria bunurilor proprii poate

34
fi uşor ocolita; intrucat calitatea de bun comun se prezuma pana la proba contrara pentru a eluda
interdicţia ar fi fost suficient ca soţul titular executiv al dreptului de proprietate asupra unui bun
propriu sa nu administreze dovada acestei calităţi pentru a determina încadrarea bunului
respectiv in categoria bunurilor supuse regimului comunităţii. O atare intervertire a calificării
legale nu ar fi reprezenta o fraudare a legii, iar soţii ar fi procedat, in realitate, la săvârşirea unui
act de liberalitate indirecta a cărui validitate nu poate fi discutata.

Tinand seama de îngrădirile discutate, soţii pot incheia intre ei convenţii privind modul
de administrare si de folosinţa a bunurilor comune, prin care unul dintre soţi face donaţie
celuilalt care, potrivit art.937 C.civil, sunt revocabile. Donaţiile pot avea ca obiect bunurile
proprii ale soţului donator.

Soţii pot face, de asemenea, si o imparteala de ascendent in forma donaţiei conjunctive

in folosul copiilor minori ce are ca obiect bunurile comune, nu si o imparteala de ascendent
testamentara conjunctiva interzisa de art. 857 C.civ.

Un sot nu poate dispune de bunurile comune facand o imparteala de ascendent in forma

donaţiei pentru ca are nevoie de consimţământul expres al celuilalt, dar poate dispune de
bunurile comune prin testament pentru ca la decesul testatorului inceteaza comunitatea de
bunuri.

Regimul comunităţii de bunuri se mai caracterizează prin unicitate (legea

reglementează si ingaduie doar acest regim), obligativitate (normele care-1 reglementează sunt
imperative) si imutabilitate (in timpul căsătoriei nu poate fi modificat).

In literatura juridica s-a susţinut ca s-ar impune recunoaşterea dreptului soţilor ca pe

cale convenţionala sa aducă restrângeri regimului comunităţii de bunuri sau chiar acest regim sa
fie inlaturat, adoptandu-se regimul separaţiei de bunuri. Părerea a rămas izolata.

In cazul in care se ivesc neintelegeri cu privire la bunurile lor, instanţele au puteri largi
de apreciere. Ele vor stabili caracterul de bunuri comune sau proprii ale soţilor prin hotărârile pe
care le vor pronunţa daca au fost investite cu judecarea litigiilor de impartire a bunurilor comune
sau a unor cereri de stabilire a caracterului comun al unora dintre bunuri dobândite in timpul
căsătoriei si care figurează doar pe numele unuia dintre soţi.

35
 CAPITOLUL 3. NATURA JURIDICA A COMUNITATII
DE BUNURI
Pentru a califica juridic comunitatea matrimoniala a sotior, doctrina a consacrat
noţiunea de proprietate comuna in devălmăşie. Dar, având in vedere ca in Codul familiei este
intrebuintata noţiunea de bunuri comune, s-a propus utilizarea noţiunii de comunitate
matrimoniala in devălmăşie pentru ca aceasta categorie juridica se refera, atât la dreptul de
proprietate al soţilor, cat si la toate celelalte drepturi patrimoniale (reale sau de creanţa) si
garanţiilor lor. Urmează a se folosi noţiunea de proprietate comuna in devălmăşie când e vorba
de dreptul de proprietate al soţilor si cea de comunitate matrimoniala când e vorba de intreaga
comunitate de bunuri ale soţilor.

36
 In privinţa naturii juridice a comunităţii de bunuri, au fost propuse mai multe calificări.

Astfel, s-a apreciat ca, prin căsătorie, soţii ar forma, atât o uniune de personae, cat si o
societate a cărei fond special ar fi alcătuit din bunurile dobândite de soţi in timpul căsătoriei.
Acest fond urmează a fi impartit intre soţi sau succesorii lor in drepturi la desfacerea căsătoriei
ori chiar inainte in temeiul art.36 C.fam. Aceasta calificare nu poate fi acceptata având in vedere
deosebirile existente intre societate si comunitatea de bunuri. Societatea poate fi un contract de
sine stătător având drept scop impartirea foloaselor obţinute, in timp ce raporturile patrimoniale
ale soţilor cu privire la bunurile comune nu au niciodată un scop lucrativ. Asociaţii au parti
sociale prestabilite determinate de intinderea raporturilor, pe când soţii nu au un drept actual si
născut pana la impartirea bunurilor comune. Comunitatea nu poate lua sfârşit in cazurile
prevăzute de lege pentru societate si, mai ales, prin voinţa unilaterala a unuia dintre soţi.
Totodată, asociaţii pot stipula in contractul de societate o clauza de continuare a societăţii cu
moştenitorii asociatului ceea ce nu se poate intampla in cazul comunităţii de bunuri.

O alta calificare data comunităţii de bunuri este cea de persoana juridica, considerandu-
se ca, din punct de vedere patrimonial, căsătoria ar uni trei persoane: barbarul si femeia ca
persoane fizice si titulari ai patrimoniului lor propriu, iar, intre ei, o persoana juridical, si anume
patrimoniul comun.

Impotriva acestei explicaţii se pot ridica o serie de obiecţii. Personalitatea juridica

presupune interese colective distincte de cele proprii ale asociaţilor in timp ce comunitatea
exprima doar interesele soţilor. Acestei opinii contravin si dispoziţiilor art.30 C.fam. care se
refera la bunurile comune ale soţilor ceea ce exclude orice posibilitate ca ele sa fie proprietatea
unei persoane juridice pentru ca ,din punct de vedere juridic, nu ar mai fi ale soţilor.

In literatura juridica s-a susţinut si ideea ca devălmăşia matrimoniala ar reprezenta o

modificare a capacităţii de folosinţa a soţilor, ei nemaiputand dobândi in timpul căsătoriei decât
bunuri comune, iar bunuri proprii doar cu titlu de excepţie. Opinia nu poate fi acceptata pentru ca
prin instituirea devălmăşiei matrimoniale, legiuitorul a dorit sa stabilească un regim al bunurilor
dobândite in timpul căsătoriei si nu sa instituie o incapacitate speciala de folosinţa a acestor
bunuri care nu poate exista fara un text de lege care sa o consacre expres.

37
 Literatura juridica si practica judiciara considera ca proprietatea soţilor asupra bunurilor
comune este o proprietate comuna in devălmăşie. Având in vedere ca si proprietatea comuna pe
cote parti este o forma (modalitate) a dreptului de proprietate trebuie făcute unele distincţii:

Proprietatea comuna in devălmăşie se caracterizează prin aceea ca mai multe

persoane sunt proprietare impreuna asupra bunului care este obiectul acestui drept fara ca dreptul
sa fie devizat pe cote-parti, iar bunul fractiona material potrivit acestora.

Proprietatea comuna pe cote-parti se caracterizează printr-o pluralitate de drepturi in

concurs- cati titulari sunt- ce poarta asupra unui obiect ce nu este divizat din punct de vedere
material; ea imbraca, fie forma coproprietatii când are ca obiect un bun individual determinat, fie
forma indiviziunii când are ca obiect o universalitate de bunuri.

Cele doua modalităţi ale dreptului de proprietate exista unele asemănări si deosebiri.

Astfel, proprietatea comuna in devălmăşie si cea comuna pe cote-parti se aseamănă prin

faptul ca aparţin la doua sau mai multe persoane simultan si concurent asupra unui bun sau unor
bunuri ne-fractionate in materialitatea lor, iar sistarea ambelor feluri de proprietate comuna are
loc prin operaţia impartelii.

Proprietatea comuna in devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comuna pe cote-parti

prin următoarele:

a. Cota fiecărui sot din dreptul de proprietate nu este determinate, spre deosebire de
cota coproprietarului care este determinata sub forma unei fracţiuni matematice chiar daca bunul
nueste fractionat in materialitatea sa; totodată, coproprietarul este titular exclusiv asupra unei
cote-parti ideale de care poate dispune liber, fara a avea nevoie de consimţământul celorlalţi, spre
deosebire de devalmasi care nu pot instraina singuri prin acte intre vii bunurile comune;
b. Indiferent de izvorul sau, dreptul de proprietate in devălmăşie are caracter intuitu
personae; proprietatea pe cote-parti se naşte si exista, de regula, independent de identitatea si
calităţile coproprietarilor. Calitatea de coproprietar poate fi transmisa prin acte juridice, nu si
calitatea de devalmas.
c. Pentru a fi titular al dreptului de proprietate comuna in devălmăşie, este necesara
calitatea de sot, in timp ce titular al dreptului de proprietate comuna pe cote-parti poate fi orice

38
persoana.
d. Intre codevalmas, cu unele excepţii, operează prezumţia de mandat tacit reciproc; in
cazul coproprietatii ,se aplica principiul unanimităţii cu corectivele stabilite de practica judiciara;
e. Proprietatea comuna in devălmăşie isi are izvorul in actul juridic al căsătoriei, pe
când proprietatea comuna pe cote-parti poate avea multiple cauze: legea, succesiunea, convenţia
pârtilor.
f. Împărţirea proprietăţii comune pe cote-parti se face potrivit cotelor dinainte stabilite;
in cazul devălmăşiei, cotele nefiind cunoscute, ele se vor stabili cu ocazia impartelii luandu-se in
considerare contribuţia fiecărui sot la dobândirea bunurilor;
g. Potrivit art.728 C.civ., oricare dintre copartasi poate cere oricând ieşirea din
indiviziune in timp ce împărţeala bunurilor comune nu poate fi ceruta decât la desfacerea
căsătoriei in principiu (art.36 C.fam.).
h. Exercitarea acţiunilor posesorii si celor in revendicare are loc in mod diferit la cele
doua forme de proprietate.
Astfel, soţii nu pot intenta unul fata de celalalt acţiunea posesorie pentru ca nu exercita
o posesie exclusiva; in schimb, o pot exercita fata de terţi pentru ca, in acest caz, săvârşesc un act
de administrare ce poate fi efectuat de către soţi in baza mandatului tacit reciproc.
Coproprietarul, in schimb, poate exercita acţiunea posesorie impotriva altui
coproprietar daca exercita posesia asupra unor bunuri in mod exclusiv, dar nu o poate exercita
fata de terţi, intrucat prin hotărâre judecătoreasca i s-ar recunoaşte o posesie exclusiva asupra
bunului.
In privinţa acţiunii in revendicare, de vreme ce bunurile sunt in detenţia ambilor soţi,
nici unul nu are acţiunea revendicare impotriva celuilalt. Pentru motive temeinice, potrivit
dispoziţiilor art.36 alin.2 C.fam., soţul interesat are la indemana acţiunea de împărţeala in timpul
căsătoriei sau acţiunea in constatarea bunurilor comune.
Nici coproprietarii nu pot introduce acţiunea in revendicare unul impotriva celuilalt, dar
fiecare poate cere impartirea bunurilor oricând. Este, insa, inadmisibila o acţiune in revendicare
introdusa inainte ca imparteala sa fi luat sfârşit pentru ca exercitarea ei presupune un drept de
proprietate exclusiv.
Impotriva terţilor, codevalmasul poate introduce acţiunea revendicare pentru ca profita
si celuilalt sot. Nici unul dintre coproprietari nu poate introduce singur acţiunea in revendicare

39
dat fiind faptul ca nici unul nu are un drept de proprietate exclusiv, insa toţi coproprietrii pot
introduce acţiunea revendicare impotriva unui terţ posesor, dar neproprietar.
Fostul Tribunal Suprem" a considerat ca acţiunea in revendicare nu poate fi introdusa
de un singur coproprietar pentru ca aceasta are ca scop recunosterea dreptului de proprietate
asupra bunului si aducerea lui in patrimoniul reclamantului, si nu o simpla recunoaştere a
dreptului de proprietate asupra unei cote- ideale abstracte.
Trebuie precizat faptul ca proprietatea comuna in devălmăşie nu exclude posibilitatea
ca soţii sa detina bunuri in coproprietate cu alte persoane. In acest caz, partea soţilor in
coproprietate constituie un bun comun; totodată, impartirea bunurilor intre terţi si soţi poate avea
loc fara sa fie condiţionată de existenta unui proces de impartire a bunurilor comune intre soţi
pentru ca terţul poate invoca dispoziţiile art.728 C.civ.

3.1. Bunurile comune ale sotilor

Determinarea bunurilor comune
Codul familiei foloseşte noţiunea de bunuri in accepţiunea din dreptul civil cuprinzând,
atât bunurile corporale (mobile si imobile) ,cat si bunurile necorporale (drepturile subiective
patrimoniale-reale si de creanţa-).
Art.30 C.fam prevede ca bunurile dobândite in timpul căsătoriei de oricare "din soţi
sunt bunuri comune de la data dobândirii lor" in timp ce art.31 determina limitativ categoriile de
bunuri proprii ale fiecărui sot. Din analiza prevederilor acestor doua articole se poate deduce ca
legiuitorul a consacrat doua categorii de bunuri: comune ambilor soţi si proprii fiecăruia.
Denumirea de bunuri comune are intelesul de bunuri si drepturi patrimoniale ce aparţin
soţilor; totodată, se afla in circuitul civil si sunt susceptibile de dobândire de către persoanele
fizice sub forma dreptului de proprietate sau a altui drept patrimonial.
Legiuitorul a instituit o categorie a bunurilor comune având in vedere comunitatea de
interese a celor doi soţi (ei acţionează, in principal, pentru a obţine mijloace materiale necesare
susţinerii familiei).
Prezumţia de comunitate instituita de lege are un caracter relativ, ea reprezentând doar
o scutire de dovada fara ca prin aceasta oricare dintre soţi sa piardă posibilitatea de a cere sa se
constate ca un anumit bun nu este un bun propriu al unuia dintre soti,ci un bun comun sau invers.

40
 Pentru a li se aplica prezumţia de comunitate bunurile trebuie sa indeplineasca
cumulativ trei condiţii (doua pozitive si una negativa):
- bunurile sa fie dobândite de soţi sau de unul dintre ei;
- dobândirea sa aibă loc in timpul căsătoriei;
- bunul sa nu facă parte din categoria bunurilor proprii enumerate in art.31 C.fam.
Daca sunt îndeplinite aceste condiţii, bunurile sunt considerate comune legea
presupunând ca ambii soţi au contribuit la dobândirea lor. Contribuţia poate fi directa sau
indirecta(cazul muncii femeii in gospodărie si pentru creşterea copiilor), dar ea singura nu este o
condiţie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune.
Pentru a putea fi aplicate criteriile enunţate trebuie explicat sensul anumitor noţiuni
utilizate in conţinutul lor si anume: noţiunea de dobândire, calitatea de sot al dobanditorului
legata de timpul căsătoriei, data sau momentul dobândirii si modul in care bunurile devin
comune.
In privinţa noţiunii de dobândire Codul familiei nu face nici o precizare ceea ce
inseamna ca vor fi considerate bunuri comune cele intrate in patrimoniul soţilor prin orice mod
de dobândire reglementat de legea civila indiferent daca au fost achiziţionate de unul sau ambii
soţi si indiferent de natura bunului.
A dobândi in sensul textului art.30 C.fam. inseamna a deveni titularul unui drept real
sau de creanţa prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori in puterea legii.

In cazul drepturilor reale, bunul devine comun indiferent de modul de dobândire:

originar ( accesiune etc.) sau derivat (contract, traditiune, succesiune, hotărâri judecătoreşti)
indiferent de cine este titularul actului de dobândire si indiferent daca a fost dobândit prin munca
ambilor soţi ori numai a unuia dintre soţ.

Inscrierea in cartea funciara a unui drept real pe numele unuia dintre soţi este o
împrejurare care nu schimba apartenenţa bunului la comunitate; ea este, intr-adevar ,o condiţie
pentru dobândirea acelui drept de către unul din soţi, dar sunt bunuri comune in puterea legii si
bunurile dobândite de către oricare dintre ei nu numai cele dobândite împreuna. De menţionat ca,
in cazul in care in actul de dobândire a unui imobil încheiat in timpul căsătoriei, figurează ambii
soţi, dar actul este transcris in cartea funciara cu indicarea pârtii cuvenite fiecăruia dintre

41
soti,bunul ramane in proprietatea comuna in devălmăşie a soţilor, si nu in coproprietate pe cote-
parti.

De asemenea, sunt bunuri comune:

- bunurile achizitonate de către unul dintre soţi chiar daca celalat ii reprezintă pe
vânzător, considerandu-se ca nu e vorba de o incalcare a interdicţiei instituite de Codul civil
potrivit căreia mandatarii nu pot cumpăra bunurile ce au fost insarcinati sa le vanda si nici de un
act cu sine insusi. Validitatea vânzării nu este condiţionată de imputernicirea expresa data de
vânzător de a vinde bunul chiar soţului si ,indirect, sie insusi;
- bunurile dobândite cu venitul din munca al unuia dintre soţi sau cu împrumutul făcut
de unul dintre ei;
- fructele bunurilor comune;
- bunurile dobândite prin acte juridice cu titlu oneros deoarece cele dobândite prin acte
juridice cu titlu gratuit sunt bunuri proprii, potrivit art.31 lit.a C.fam. cu excepţia cazului in care
dispunatorul a stabilit ca el sa fie comun.
In privinţa uzucapiunii, ca mod de dobândire, se fac doua distincţii:
- in cazul uzucapiunii de 30 ani, bunul este considerat comun sau propriu după cum
termenul de uzucapiune a inceput sa curgă in timpul căsătoriei sau in afara ei având in vedere
caracterul retroactiv al acesteia.
In opinia contrara bunul va fi comun daca ultima zi a termenului de prescripţie
achizitiva este situata in timpul căsătoriei, considerandu-se ca regula efectului retroactiv al
uzucapiunii nu-si găseşte aplicarea in raporturile dintre soţi deoarece un bun ar fi considerat
comun chiar daca prescripţia s-a împlinit după data incetarii sau desfacerii casatotirei.
Vor intra in comunitatea de bunuri si mobilele corporale dobândite de oricare din soţi
in temeiul art.1909 alin.l C.civ, precum si fructele percepute de unul dintre soţi cu buna credinţa
in temeiul art.485-487 C.civ.
Sunt bunuri comune si drepturile de creanţa indiferent de izvorul lor-delictul civil,
imbogatirea fara justa cauza, contractul etc-, dar in privinţa celor ce au ca obiect transmiterea
dreptului de proprietate, nu exista in punct de vedere unitar in literatura juridica.
II O alta condiţie ca bunul sa devină comun este ca dobanditorul sa aibă calitatea de
sot in momentul dobândirii.

42
 Potrivit art.30 alin.l C.fam, sunt bunuri comune ale soţilor cele dobândite de oricare
dintre ei; deşi exprimarea articolului ar lasă sa se inteleaga ca ar fi comune doar bunurile
dobândite separat de unul sau altul dintre soţi, vor fi comune a fortiori si bunurile dobândite
impreuna de către soţi".
După cum s-a mai precizat, este indiferent care dintre soţi este desemnat ca dobanditor
in actul de dobândire; nu se face distincţie nici după cum inscrierea in Cartea funciara s-a făcut
in folosul ambilor soţi ori numai al unuia dintre ei .
In caz de divorţ, momentul desfacerii căsătoriei este cel al rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de pronunţare a divorţului ceea ce inseamna, pe de o parte, ca bunurile
dobândite după acest moment de oricare dintre soţi sunt proprii, iar, pe de alta parte, ca
prezumţia de comunitate funcţionează in privinţa bunurilor dobândite in intervalul de timp
cuprins intre momentul pronunţării hotărârii si cel al rămânerii ei irevocabile.
Stabilirea existentei si intelegerii drepturilor soţilor asupra averii dobândite in timpul
căsătoriei desfăcute inainte de punerea in aplicare a Codului familiei trebuie soluţionată in raport
cu prevederile legale in vigoare la aceasta data, iar nu de dispoziţiile acestui cod, in acest sens
pronuntandu-se si practica judiciara(Trib. Supr.,dec civ. Nr.360/1972).
Fata de terţi, potrivit art.39 alin.2 C.fam., prezumţia de comunitate încetează in
momentul in care s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie
sau de la data la care au luat cunoştinţa despre divorţ pe orice alta cale. Aceasta inseamna ca ei
pot considera ca fiind comune bunurile care, dobândite după desfacerea căsătoriei, sunt
considerate in raporturile dintre soţi bunuri proprii.
In practica s-a considerat ca nu sunt aplicabile dispoziţiile art.30 C.fam.,bunurilor
dobândite după data desfacerii căsătoriei prin divorţ cu banii celuilalt sot. In aceasta situaţie,
soţul căruia ii aparţin banii are doar un drept de creanţa pentru suma data celuilalt sot, si nu un
drept de proprietate devalmas.
Trebuie precizat ca, in situaţia in care in timpul procesului de divorţ unul dintre soţi
decedează, instanţa va inchide dosarul, căsătoria incetand prin deces (art.37 C.fam).
Aceeaşi soluţie este valabila si in cazul in care unul dintre soţi decedează după pronunţarea
hotărârii de divorţ, dar inainte ca ea sa ramana irevocabila. In aceste doua situaţii, bunurile
dobândite după pronunţarea hotărârii de divorţ pana la data decesului unuia dintre soţi sunt
comune fiind dobândite in timpul căsătoriei.

43
 In cazul decesului constatat fizic prin examenul cadavrului, bunurile dobândite după
data decesului de către soţul supravieţuitor vor fi bunuri proprii, ele nefiind bunuri dobândite in
timpul căsătoriei.
In cazul desfiinţării căsătoriei bărbatul si femeia sunt consideraţi ca nu au fost niciodată
căsătoriţi având in vedere faptul ca nulitatea operează retroactiv. Prin urmare, nici comunitatea
de bunuri nu a putut lua naştere intre ei, astfel incat bunurile achiziţionate vor fi considerate
proprii ale celor care le-a dobândit. Acela dintre ei care dovedeşte ca a contribuit la dobândirea
bunului de către celalalt va fi, după caz, un simplu creditor al sumei de bani (va avea un drept de
creanţa) ori coproprietar daca cota sa din bun a fost determinata, neputandu-se prevala de
comunitatea de bunuri reglementata de lege pentru cazul căsătoriei.
O situaţie particulara exista in cazul căsătoriei putative. Astfel, daca ambii soţi au fost
de buna credinţa la încheierea căsătoriei, comunitatea de bunuri exista deoarece bunurile au fost
dobândite in timpul căsătoriei; totodată, fiecare dintre ei va putea păstra donaţiile făcute in
timpul căsătoriei, va datora intretinere celuilalt, iar in caz de deces al unuia dintre ei pana la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, celalalt sot ii va moşteni in
calitate de sot supravieţuitor.
Daca numai unul din soţi a fost de buna credinţa la data incheierii căsătoriei, doar el
păstrează calitatea de sot dintr-o căsătorie valabila pana la rămânerea definitiva a hotărârii
judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei si se va putea bucura de drepturile enumerate mai sus.
In privinţa situaţiei soţului de rea credinţa, au fost exprimate opinii diferite:

- potrivit unei opini, beneficiază de comunitatea de bunuri si soţul de rea credinţa.

Argumentele invocate in favoarea ei sunt, pe de o parte, faptul ca, in privinţa raporturilor
patrimoniale dintre bărbat si femeie, art.24 alin,l C.fam., nu precizează ca beneficiază de efectul
putativitatii doar soţul de buna credinţa, iar, pe de alta parte, nu poate exista in fapt un regim
juridic pentru un sot, iar pentru celalalt un alt regim juridic.

- potrivit unei alte opinii, beneficiază de comunitatea de bunuri numai soţul de buna
credinţa, fata de soţul de rea credinţa, nulitatea producând efecte retroactive. Daca s-ar admite
soluţia contrara ar insemna ca si soţului de rea credinţa sa i se recunoască calitatea de sot dintr-o
căsătorie valabila, deşi putativitatea este un premiu acordat bunei credinţe.

44
 - In aceste cazuri, buna credinţa consta intr-o eroare cu privire la cauza nulităţii
căsătoriei si trebuie sa existe in momentul incheierii căsătoriei. Eroarea poate privi un fapt sau o
dispoziţie legala.

Fostul Tribunal Suprem a arătat ca, in cazul in care instanţa declara nula sau anulează
căsătoria, ea este obligata sa stabilească, prin aceeaşi hotărâre, buna sau reaua credinţa a soţilor
la incheierea căsătoriei.

Instanţa de judecata, in virtutea rolului ei activ, trebuie sa pună părţile in situaţia de a

beneficia de dispoziţiile legale ce le sunt favorabile.

Despărţirea in fapt a soţilor nu face sa inceteze comunitatea matrimoniala, astfel incat

bunurile achiziţionate in aceste perioada vor fi comune. Faptul ca unul dintre soţi nu a contribuit
cu nimic la achiziţionarea unor bunuri in perioada despărţirii in fapt va fi luat in considerare la
stabilirea pârtii din bunurile comune ce se cuvine fiecărui sot. In cazul bunurilor dobândite in
rate, valoarea ratelor achitate după separaţia in fapt de către unul din soţi, măreşte doar
contribuţia sa la dobândirea totalităţii bunurilor comune.

O soluţie contrara nu ar putea fi admisa deoarece ar introduce o dinstinctie intre cazul

convieţuirii soţilor si cel al separaţiei in fapt acolo unde legea nu distinge si ar inlatura prezumţia
de comunitate intr-o ipoteza care nu e cuprinsa in enumerarea limitativa prevăzuta de art.31
C.fam. Pe de alta parte, aceasta soluţie ar fi de natura a permite soţilor ca prin voinţa lor sa pună
capăt sau sa suspende comunitatea ceea ce legea interzice.

Având in vedere faptul ca doar căsătoria generează prezumţia de comunitate, ea nu

funcţionează in cazul concubinajului. Aceasta inseamna ca bunurile dobândite de concubini vor
deveni proprietatea fiecăruia in proporţia in care au contribuit la achiziţionarea lor. Dovada
proprietăţii indivize se face raportat la fiecare bun in parte si nu la totalitatea bunurilor.
Contribuţia fiecărui concubin la achiziţionarea bunurilor este o problema de fapt si se va stabili
in baza probelor administrate in proces, neexistand nici o prezumţie in acest sens.

Raporturile juridice intre concubini sunt reglementate de Codul civil.

45
 Faptul ca o persoana a pus la dispoziţia concubinului o suma de bani pentru a dobândi
un apartament, ii da persoanei respective un drept de creanţa impotriva concubinului pe numele
căruia s-a cumpărat apartamentul.

In privinţa raportului juridic al construcţiilor edificate de concubini, s-a decis ca, in

raport de împrejurările cauzei, faptul ca doua persoane au convieţuit un timp indelungat intr-o
relaţie notorie de concubinaj si au edificat impreuna un imobil cu o contribuţie după posibilităţi
poate fi de natura sa justifice concluzia ca părţile au inteles sa devină coproprietari asupra
imobilului si nu ca unul din concubini sa dobândească un simplu drept de creanţa.

In privinţa momentului (datei) dobândirii, acesta este acel care, potrivit dreptului
comun, marchează transferul dreptului patrimonial-real sau de creanta-din patrimoniul unor terţe
persoane in acela al soţilor.

Daca bunul a fost dobândit printr-un contract, efectul translativ se produce, in principiu,
de la incheierea contractului.

In legătura cu bunurile cumpărate in rate inainte de incheierea căsătoriei, fostul

Tribunal Suprem a statuat ca asemenea bunuri urmează a fi considerate proprii in limita ratelor
din preţ plătite inainte de incheierea căsătoriei, iar pentru ratele plătite după căsătorie, bunul ar fi
comun in baza prezumţiei de comunitate. Sunt exceptate sumele de bani cu care au fost achitate
ratele considerate de lege bunuri proprii sau provenite din instrainarea unui bun propriu.

Se considera ,insa, ca soţul care a plătit o parte din rate nu are decât un drept de creanţa
neputand avea loc o schimbare a unui bun cumpărat înainte de căsătorie, fie si parţial, intr-un bun
comun. Chiar daca o parte a contractului ar fi condiţionat transmiterea dreptului de proprietate de
plata preţului, efectul translativ se produce in acel moment pentru intregul bun, si nu parţial si la
momente succesive.

Potrivit unei interpretări ulterioare, bunul este considerat comun sau propriu după cum
a fost dobândit in timpul respectiv inainte sau după desfacerea căsătoriei.

In cazul drepturilor de creanţa in virtutea cărora se poate pretinde transmiterea dreptului

de proprietate asupra bunului, părerile exprimate in literatura juridica si practica judiciara cu
privire la caracterul de bun comun sau propriu sunt diferite.

46
 Intr-o prima opinie s-a susţinut ca simpla dobândire a unui drept de creanţa marchează
momentul in care bunul a intrat in comunitate chiar daca dreptul de proprietate asupra bunului
este dobândit ulterior.

Intr-o alta opinie s-a arătat ca, de vreme ce, in dreptul roman, orice bun (inclusiv
drepturile de creanţa) poate deveni bun comun din momentul in care dreptul de creanţa având ca
obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, a intrat in patrimoniul unuia din
soţi, lucrul respectiv devine comun.

Intr-o ultima opinie s-a susţinut ca pentru dreptul de creanţa, care este un bun,
momentul dobândirii este acela in care intra in patrimoniul unuia din soţi, iar pentru dreptul de
proprietate, momentul dobândirii este acela când acest drept intra in patrimoniul unuia dintre
soţi.

Aceste opinii oferă soluţii pentru ipoteza in care ambele momente (al naşterii dreptului
de creanţa si cel al dobândirii dreptului de proprietate pe baza acestuia) se situează in timpul
căsătoriei când ambele vor fi bunuri comune ori in afara ei când vor fi bunuri proprii.

Daca, insa, dreptul de creanţa care indreptateste sa se pretindă transmiterea dreptului de

proprietate asupra unui lucru este dobândit de unul din soţi inainte de incheierea căsătoriei, iar
dreptul de proprietatea asupra lucrului se dobândeşte in timpul căsătoriei sau invers, dreptul de
creanţa se naşte in timpul căsătoriei, iar dreptul de proprietate se dobândeşte după desfacerea sau
incetarea ei, opiniile arătate nu mai duc la aceasi soluţie.

Pentru aceasta situaţie se considera ca dreptul de creanţa si dreptul de proprietate sunt

bunuri pentru care interesează data dobândirii si, prin urmare, daca oricare din ele este dobândit
in timpul căsătoriei, este bun comun daca nu se încadrează in categoria celor enumerate in art.31
C.fam.

O serie de precizări trebuie făcute in legătura cu locuinţele proprietate personala

construite cu sprijinul statului.

In acest caz, se considera ca apartamentul va fi considerat bun propriu daca dreptul de

creanţa in virtutea căruia se poate pretinde dreptul de proprietate asupra apartamentului ca
urmare a încheierii contractului de către unul din soţi chiar daca procesul verbal de predare-

47
preluare ce marchează momentul dobândirii dreptului de proprietate se semnează in timpul
căsătoriei. Daca dreptul de creanţa se naşte in timpul căsătoriei, apartamentul va fi bun comun
chiar daca procesul verbal de predare-preluare se semnează după incetarea sau desfacerea
căsătoriei cu excepţia cazului in care, potrivit art. 31 C.fam., locuinţa ar fi un bun propriu in
temeiul subrogatiei reale cu titlu universal, de exemplu.

Astfel, determinant pentru calificarea bunului este momentul naşterii dreptului de

creanţa.

Practica judiciara si, in special, a fostului Tribunat Suprem a considerat, insa, ca

hotărâtor pentru caracterul de bun comun sau propriu a locuinţei construite cu credit de la stat
este momentul dobândirii dreptului de proprietate, adică al semnării procesului verbal de
predare-preluare chiar daca contractul de construire a fost încheiat numai de către unul din soţi
inainte de incheierea căsătoriei. Aceasta înseamnă ca apartamentul va fi bun comun daca a fost
predat in timpul căsătoriei.

In ceea ce priveşte dreptul de autor, se considera ca data dobândirii remuneraţiei, ca

drept de creanţa, este cea in care se naşte acest drept si, ca drept real sub forma unei sume de
bani, când a fost incasata de autor. In prima situaţie, remuneraţia autorului este bun propriu; in
cea de-a doua este bun comun.

In privinţa momentului dobândirii bunurilor prin convenţii afectate de modalităţi,

situaţia este diferita in raport de modalitate.

Când e vorba de o convenţie afectata de termen, bunul dobândit in timpul căsătoriei se

considera bun comun, iar bunul înstrăinat printr-o astfel de convenţie nu va mai face parte din
comunitate.

Daca e vorba de o convenţie afectata de o condiţie, soluţiile sunt diferite după cum e
vorba de o condiţie rezolutorie sau supensiva.

Bunurile achizitonate in timpul căsătoriei sub condiţie suspensiva vor fi considerate

bunuri comune daca ea s-a realizat. O data condiţia realizata, chiar după desfacerea căsătoriei,
bunurile vor fi considerate comune fiindcă realizarea condiţiei are efect retroactiv.

48
 Daca bunul a fost achizitonat in timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie, actul juridic
isi produce efectele imediat, bunul devenind comun. Realizarea condiţiei face ca actul juridic sa
se desfiinţeze cu efect retroactiv, considerandu-se ca nu a fost niciodată incheiat.
Aceleaşi soluţii se impun si in cazul înstrăinării unui bun prin convenţie afectata de condiţie.

O situaţie speciala o prezintă căsătoriile incheiate după apariţia Codului familiei.

Daca e vorba de casatorii incheiate după 1 ianuarie 1954, bunurile vor fi comune in raport de
prevederile art.30 C.fam., iar când este vorba de casatorii incheiate inainte de apariţia Codului
familiei, exista doua soluţii:

- daca acea căsătorie exista la data apariţiei Codului familiei, soţii au fost, in mod
automat, supuşi reglementarilor cuprinse in acesta (art.4 alin.l din Decretul nr.31/1954)

- daca acea căsătorie nu mai exista la apariţia Codului familiei, nu i se aplica

dispoziţiile acestuia, ci ramane la regimul legal anterior, al separaţiei de bunuri.

Stabilirea existentei si intinderii drepturilor soţilor asupra averii dobândite in timpul

căsătoriei se va face, potrivit prevederilor legale in vigoare la acea data, si nu potrivit
dispoziţiilor acestui cod, in acest sens pronuntandu-se si practica judiciara.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt cele prevăzute de art.35 C.fam. care
se intregesc in măsura necesara cu dispoziţiile dreptului civil cu privire la drepturile patrimoniale
-reale sau de creanţa.

Astfel, potrivit art..35 C.fam., soţii administrează si folosesc impreuna bunurile comune
si tot astfel dispun de ele.

Oricare dintre soţi exercitând singuri aceste drepturi este socotit ca are si
consimţământul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul nu poate greva un teren sau o construcţie
ce face parte din bunurile comune daca nu are consimţământul expres al celuilal sot".

Din modul de exprimare a textului rezulta ca legiuitorul a avut in vedere atributele celui
mai cuprinzător drept patrimonial (dreptul de proprietate ) întrucât termenii de administrare,
folosire si dispoziţie exprima conţinutul juridic al acestui drept (posesia, folosinţa si dispoziţia).
Insa, ori de cate ori e vorba despre alte drepturi patrimoniale decât cel de proprietate, textul se va

49
putea aplica in limitele atributelor pe care fiecare drept patrimonial in parte le cuprinde potrivit
legii.

Cu privire la administrarea si folosirea bunurilor comune, legiuitorul a consacrat si de

aceasta data egalitatea soţilor prin expresia "impreuna". Orice intelegere in ceea ce priveşte
administrarea, folosinţa si dispoziţia asupra bunurilor comune este valabila daca nu aduce
atingere comunităţii de bunuri. In caz contrar,ea fi lovita de nulitate potrivit dispoziţiilor art.30
alin.2 C.fam.

Pentru ca nu toate actele de administrare, folosinţa si dispoziţie pot fi aduse la

îndeplinire cu consimţământul expres al ambilor soţi, art.35 alin.2 C.fam., reglementează
mandatul tacit reciproc prezumandu-se ca fiecare sot are consimţământul celuilalt când exercita
singur drepturile arătate in alin. 1 al art.35. Din conţinutul drepturilor soţilor asupra bunurilor
comune fac parte, in primul rând, actele de administrare. Ele sunt actele prin care se intretin si se
pun in valoare bunurile, cum ar fi: contractul de închiriere pe o anumita perioada, acţiunea in
evacuare, contractul de reparare a unui imobil supus deteriorării, etc. Acestea
sunt acte de administrare prin natura lor. Mai exista si o categorie de acte de administrare prin
scopul lor, cum ar fi: vânzarea bunurilor supuse stricăciunilor, acţiunea posesorie, vânzarea
fructelor naturale. Aceste acte ,desi prin natura lor sunt acte de dispoziţie, se încadrează in ceea
ce in mod obişnuit se înţelege o buna gospodărire tinand seama de scopul avut in vedere la
încheierea lor. Pentru a decide daca un act este de administrare prin scopul sau se va tine seama
de împrejurările concrete ale cauzei.

Conceptul de act de folosinţa la care se refera, in al doilea rând, art.35 alin.l C.fam.
cuprinde, atât folosirea in natura bunurilor comune, adică uzajul lor (usus), cat si insusirea
fructelor, adică folosinţa propriu-zisa (fructus). Întrucât textul legal nu se refera la posesiunea
bunurilor, noţiunea de folosinţa include si acest atribut inerent dreptului de proprietate si altor
drepturi reale.

Codul familiei nu face nici o referire la actele de conservare a căror existenta nu ar

putea fi ignorata. Ele sunt acte necesare dobândirii sau păstrării unui drept, cum ar fi:
intreruperea unei prescripţii, modificarea unei cesiuni de creanţa. In practica judiciara s-a decis

50
ca astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre soţi chiar daca celalat se opune pentru ca profita
intregii comunităţi.

In categoria actelor de dispoziţie sunt incluse, atât cele de dispoziţie juridica

(înstrăinarea de bunuri, grevarea unui bun) ,cat si cele de dispoziţie materiala (transformarea,
consumarea sau stabilirea destinaţiei economice a unor bunuri comune).

Delimitarea actelor de administrare de actele de dispoziţie uneori întâmpina dificultăţi.

Astfel,contractul de inchiriere se incadreaza in categoria actelor de dispoziţie daca având ca
obiect un imobil s-a incheiat pe o durata excesiva care va decide natura actului juridic.

Problema duratei este controversata in literatura juridica.Unii autori susţin ca, pentru a
fi act de administrare, încheierea trebuie făcuta pe o perioada mai mica de 3 ani. Argumentul
principal invocat se întemeia pe dispoziţiile art. 711 pct. 9 C.proc. civ.(in present, abrogat prin
efectul Legii nr.7/1996 si a Legii nr. 99/1999) potrivit căruia contractul de inchiriere a imobilului
pe un termen mai mare de 3 ani este supus publicităţii imobiliare.

Alţi autori considera ca acest termen poate fi de pana la 5 ani.

Pentru a înlesni exercitarea actelor de administrare, de folosinţa si de dispoziţie asupra

bunurilor comune,art.25alin.2C.fam. instituie prezumţia legala de mandat tacit reciproc in
temeiul căreia fiecare dintre soţi este presupus ca ,atunci când exercita drepturile conferite de
lege soţilor asupra bunurilor comune, el o face nu numai in numele sau ,ci si ca reprezentant al
celuilalt sot; nu ar putea ,insa, sa exercite aceste drepturi numai in nume propriu pentru partea sa
inainte de imparteala deoarece comunitatea este o devălmăşie care nu comporta cote- parti.

Mandatul tacit reciproc este instituit atât in interesul terţilor de buna credinţa, cat si al
soţilor.

Terţii vor putea astfel contracta cu unul sau altul dintre soţi fara a fi necesar sa verifice
daca si celalalt sot este de acord. Obiectul mandatului reciproc ii formează indeplinirea de către
unul dintre soţi a actelor de administrare, de folosinţa si de dispoziţie asupra bunurilor comune.
Din sfera acestor acte sunt exceptate:

- actele de înstrăinare sau de grevare a constructiilor,anumite acte de dispoziţie juridica

51
in materie mobiliara si actele cu titlu gratuit care necesita consimţământul ambilor soţi;
- actele de conservare care pot fi îndeplinite numai de către unul dintre soţi fara a se
recurge la ideea de mandat pentru ca ele profita comunităţii;
- actele exceptate de la mandat prin voinţa pârtilor.
Temeiul juridic al dreptului de reprezentare ii constituie legea, iar izvorul mijlocit
voinţa pârtilor.
Legea nu impune reprezentarea, ci doar prezuma voinţa soţilor sub forma prezumţiei
relative de mandat reciproc susceptibila de a fi răsturnata prin dovada contrara. Astfel, soţul
neparticipant la actul juridic incheiat de către celalalt sot va putea face dovada ca s-a opus la
săvârşirea actului, iar daca terţul contractant a cunoscut opunerea, actul va fi invalidat. Opunerea
trebuie făcuta pentru fiecare act in parte, nefiind operanta o opunere referitoare la toate actele de
administrare, folosinţa si dispoziţie. Opunerea poate fi manifestata atât expres, cat si tacit având
semnificaţia unei revocări a mandatului. Intre soţi, opunerea produce efecte numai daca a fost
comunicata celuilalt sot; in caz contrar, actul incheiat in temeiul mandatului tacit reciproc
ramane valid, răspunderea soţului care 1-a incheiat neputand fi angajata. Se considera ca oricare
dintre soţi are, inainte de a savarsi un act juridic privitor la bunurile comune, obligaţia de a
consulta in prealabil pe soţul sau si, cu prilejul consultării, aduce la cunoştinţa celuilalt opunerea
sa la încheierea actului. In cazul in care soţii trăiesc separat sau soţul a fost detaşat intr-o alta
localitate, iar actul are caracter urgent, opunerea sau refuzul vor trebui comunicate celuilalt sot.
Unul din soţi nu ar putea inlatura printr-un act unilateral de voinţa dreptul de
reprezentare al celuilalt deoarece ar însemna sustragerea de la efectele prezumţiei legale.
Atât timp cat Codul familiei nu deroga, in raporturile dintre soţi se aplica regulile de la
mandat; astfel, soţul isi va putea substitui pentru un act determinat o alta persoana răspunzând
pentru faptele persoanei substituite ca pentru ale sale proprii (art. 1542 C.civ).
Exercitarea mandatului reciproc de reprezentare intre soţi este coform cu legea cat timp
fiecare din ei ii reprezintă pe celalalt in limitele mandatului.
In cazul in care unul din soţi depăşeşte mandatul in detrimentul celuilalt sot, el va
răspunde pe cale civila pentru daunele astfel ocazionate si chiar pe cale penala daca sunt intrunite
elementele infracţiunii de abuz de încredere.
In cazul dispariţiei sau interdicitiei unuia dintre soţi, mandatul subzista, in
principiu ,deoarece subzista si căsătoria. Soţul prezent ii va reprezenta pe cel dispărut daca nu s-a

52
instituit curatela ori a fost numit curator; soţul sănătos ii va reprezenta pe soţul bolnav mintal
înainte de punerea sub interdicţie sau daca a fost numit tutore si pe timpul interdicţiei. Daca a
fost numit curator sau tutore o alta persoana decât soţul celui dispărut sau bolnav, aceasta va
incheia acte de administrare in temeiul mandatului prezumat sau ar putea sa se opună incheierii
actelor pe care celalalt sot intenţionează sa le facă. Pentru actele de dispoziţie, tutorele sau
curatorul are nevoie de consimţământul expres al celuilalt sot si de incuviintarea prealabila a
autorităţii tutelare (art.129 si 147 C.fam).
In cazul despărţirii in fapt al soţilor, s-a apreciat, in doctrina juridical, ca mandatul se
aplica pentru ca se aplica si prezumţia comunităţii de bunuri.
Practica judiciara s-a pronunţat in sensul neaplicarrii acestei prezumtii,consimtamantul
trebuind sa fie dovedit. Existenta consimţământului nu se presupune nici in cazul in care un sot
dispune in mod gratuit de un bun comun deoarece in acest mod se ajunge la o micşorare a
comunităţii de bunuri.
In situaţia in care despărţirea in fapt este de durata si chiar se intrevede in mod evident
o desfacere a căsătoriei prin introducerea acţiunii de divorţ, mandatul tacit nu mai poate fi avut in
vedere, iar pentru validitatea unui act de dispoziţie asupra bunurilor comune este nevoie de
acordul ambilor soţi.
In cazul rectificării datei morţii sau anularii hotărârii declarative de moarte sunt posibile
următoarele situaţii:
- persoana sa incheie actul juridic având calitatea de persoana căsătorita, iar ulterior sa
apară retroactiv ca persoana necăsătorita. In acest caz, actele de dispoziţie incheiate cu privire la
bunurile ce erau considerate la acea data comune, vor fi valabile indiferent daca au fost incheiate
cu consimţământul ambilor soţi sau nu.
- persoana sa incheie actul juridic având calitatea de persoana necăsătorita, iar ulterior
sa apară retroactiv ca fiind căsătorita. In acest caz, actele de dispoziţie incheiate cu privire la
bunurile ce fac parte din comunitate ar fi anulate daca bunurile fac parte din categoria celor
pentru a căror valabilitate este necesar consimţământul expres al celuilalt sot. Fiind creata insa o
aparenta, terţul cu care s-a contractat va fi aparat de o eventuala acţiune in anulare a acelui act
potrivit principiului "eroarea comuna face dreptul" (eror communis facit ius)133133.

133133
Al. Bacaci et al,op. cit, p. 76-77;I.Chelaru,op. cit., p. 138
134
A.Pricopi, op. cit., p. 92-93;I.Chelaru, op. cit., p.135

53
 Sub reglementarea anterioara, vechea jurisprudenta romana recunoastea femeii
măritate, sub orice regim matrimonial un asa numit mandat tacit domestic in baza căruia soţia era
prezumata ca reprezintă pe soţul ei in cadrul restrâns al actelor pe care le săvârşea singura.
Actele indeplinite de soţie in baza acestui mandat erau supuse cenzurii justiţiei, ele neobligand
pe sot; daca se aprecia ca s-au depăşit nevoile curente ale menajului, soţul putea revoca oricând
acest mandat.
In prezent, in dreptul unor tari democratice, mandatul domestic a devenit din mandat
jurisprudential un mandat legal134.
In doctrina, s-a susţinut atât teza nulităţii absolute cat si a nulităţii relative.
Teza nulităţii absolute136136 are ca motivare principala faptul ca înstrăinarea sau
grevarea unui imobil numai de către unul din soţi ar fi potrivnica dispozitiiloi art.30 alin.2 C.fam.
care instituie regula comunităţii matrimoniale de bunuri ; ori daca înstrăinarea sau grevarea ar fi
potrivnica acestui text legal care prevede ca "orice convenţie contrara este nula", ea ar trebui sa
fie nula fara a deosebi după cum a fost consimţita numai de către unul sau ambii soţi. înstrăinarea
sau grevarea unui imobil bun comun de către ambii soţi este valabila tocmai fiindcă nu i se aplica
dispoziţiile art.30 alin.2 C.fam., ci doar art.35 alin.2 C.fam. Pe de alta parte, daca s-ar admite
aceasta teza, ar insemna ca o terţa persoana sa poată obţine constatarea nulităţii actului de
instrainare intervenit, deşi soţul a cărui consimţământ nu a fost obţinut nu se plânge ori confirma
actul.
Daca se accepta teza nulităţii relative, înseamnă ca dreptul de a cere anularea actului de
înstrăinare sau de grevare a unui imobil bun comun aparţine numai soţului neparticipant la
incheierea acestuia. Actul va fi nul in intregime deoarece soţul nu a dispus doar de partea din bun
ce-i aparţine si, totodată ,de partea ce se cuvenea celuilalt sot, căci proprietatea comuna
matrimoniala este o devălmăşie, adică o proprietate comuna fara cote-parti. Efectele nulităţii se
vor răsfrânge si asupra soţului neparticipant fara deosebire intre buna sau reaua sa credinţa, dar el
va putea renunţa la invocarea nulităţii confirmând actul de instrainare sau de grevare a
imobilului. Dreptul la acţiunea in anulare se prescrie in termenul general de 3 ani. In practica s-a
considerat ca invocarea nulităţii după confirmarea actului de instrainare sau de grevare este o

136136
Al.Bacaci ,op. cit. ,p.75-78; I. Chelaru,qp. cit. ,p.l38-139;Ioan Dorel Romosan, Dreptul
familiei.Căsătoria, Edit. Imprimeriei deVest, Oradea, 2002, p. 180-181

54
tipica exercitare a abuzului de drept. Totodată s-a mai considerat ca dreptul de a se opune la
înstrăinarea sau la grevarea unui imobil comun ii are si soţul care, contestând existenta in concret
a mandatului tacit, dovedeşte ca s-a opus la actul de dispoziţie ce ii constituie achiziţionarea unui
imobil sau ca operaţiunea s-a făcut fara ştirea sa si in frauda drepturilor sale prin manopere
dolosive.
O a doua limitare legala ce rezulta implicit din interpretarea textelor de lege priveşte
actele cu titlu gratuit ce se refera la bunurile comune. Pentru incheierea lor valabila, este necesar
consimţământul ambilor soţi pentru ca astfel de acte au ca efect micşorarea comunităţii de
bunuri.
In practica s-a făcut distincţie intre actele cu tiiîu gratuit iniei vivos si cele moi tis
causa.
Se considera ca dispoziţiile art.35 se refera numai la înstrăinările efectuate numai de
către unul dintre soţi in timpul vieţii deoarece numai in acest caz dreptul de proprietate se
transmite de indata ce a fost încheiata convenţia. In categoria actelor cu titlu gratuit inter vivos
nu sunt incluse darurile obişnuite si nici actele dezinteresate pentru ca prin ele nu se micşorează
patrimoniul comun, cu excepţia fidijusiunii care este o obligaţie personala a soţului ce si-o asuma
si nu va putea fi urmărită asupra bunurilor comune decât după discutarea bunurilor proprii ale
debitorului si împărţirea bunurilor comune. Iar pentru ca acestea din urma bunuri sa fie angajate
este necesar consimţământul ambilor soţi.
Daca înstrăinarea se dispune printr-un act ce produce efecte la data decesului
dispunatorului nu este necesar consimţământul celuilalt sot deoarece ar imputa asupra voinţei
testatorului. El trebuie sa dispună liber de bunurile sale cu efecte pe data decesului, care este si
data incetarii căsătoriei si a comunităţii de bunuri. Actul de dispoziţie va fi valabil numai in
limitele drepturilor cuvenite dispunatorului din bunurile comune. S-a susţinut insa si opinia ca
prezumţia instituita de art.35 alin.2 C.fam. nu s-ar aplica nici liberalitatilor ,nici actelor
dezinteresate (intre vii).
Dovada bunurilor comune
Având in vedere faptul ca,in majoritatea cazurilor, bunurile sunt dobândite in timpul
căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, art.30 alin.3 C.fam., instituie o prezumţie de comunitate:
"calitatea de bun comun nu trebuie sa fie dovedita." In temeiul acestei prezumţii, orice bun
dobândit in timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, se considera comun cată vreme nu se face

55
dovada ca este propriu.
Prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor are caracter legal si este relativa, putând fi
răsturnata prin proba contrara afara de mărturisirea calităţii de bun propriu pretinsa de partea
adversara. Cel ce contesta comunitatea unui bun urmează sa dovedească ,fie ca bunul nu a fost
dobândit in timpul căsătoriei, fie ca este propriu in temeiul art.31 C.fam., deşi a fost dobândit in
timpul căsătoriei.
Prezumţia este incidenţa pe toata durata căsătoriei, chiar in perioada de separare in fapt
si nu este condiţionată de contribuţia efectiva a fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor.
Beneficiul art.30 alin.3 C.fam., poate fi invocat atât de soţi cat si de terte-persoane
interesate, legea nefacand nici o distincte in acest sens. Astfel, creditorul comun nu este obligat
sa facă dovada ca un anumit bun al soţilor este comun, deoarece calitatea de bun comun nu
trebuie dovedita137137.
Prezumţia de comunitate asupra bunurilor reprezintă un efect legal al căsătoriei astfel
incat ea nu se poate aplica bunurilor dobândite in timpul concubinajului, concubinii neputand fi
coproprietari in devălmăşie asupra bunurilor dobândite in timpul convieţuirii lor138.

3.2. Bunurile proprii ale sotilor

In afara de bunuri comune, soţii pot deţine sase categorii de bunuri unde sunt fiecare
singuri proprietari-bunuri cunoscute sub denumirea de bunuri proprii, ele aprtinand fiecăruia
dintre cei doi soţi si rămânând in administrarea si folosinţa lor.

Se poate spune ca in privinţa bunurilor proprii, soţii trăiesc sub regimul separaţiei de
bunuri fara a se înţelege ca ar ramane supuşi vechiului regim consacrat de Codul civil din 1864.

137137
I.P.Filipescu,op.cit.,p.77
138
Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comuna al soţilor, Casa de Editura si Presa "Şansa" S.R.L.,
Bucureşti, 1993, p.109

56
Noua separaţie exprima doar independenta unor soţi egali, asa cum comunitatea exprima unirea
intereselor lor patrimoniale.

La stabilirea celor sase categorii de bunuri proprii se folosesc mai multe criterii cum ar
fi: data dobândirii (art.31 lit.a C.fam.), legătura bunului cu persoana soţului (art.31 lit.b-c
C.fam.),subrogatia reala (art.31 lit.f C.fam.)

Legătura bunului cu persoana soţului poate rezulta, fie din caracterul dobândirii ce se
săvârşeşte in considerarea pesoanei sau calităţii de ruda a unuia din soţi (lit. b), fie din caracterul
personal al dreptului dobândit (lit. a si e), fie din natura sau destinaţia economica a bunului
afectat uzului personal sau profesional al unuia din soţi (lit.c).

Intre cele doua categorii de bunuri - comune si proprii - poate exista un circuit; unele
bunuri proprii (cele de uz personal) pot fi dobândite cu sume comune constituind bunuri comune,
iar un bun propriu poate deveni bun comun prin voinţa soţului proprietar.

Totodată bunurile comune pot deveni proprii prin efectul împărţirii, iar in timpul
căsătoriei la cererea creditorilor personali ai soţilor sau a unuia dintre soţi, iar bunurile proprii
pot deveni comune in cazul declarării morţii unuia din soţi si a rectificării ulterioare a datei
acesteia sau chiar a anularii hotărârii declarative de moarte.

Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativa; soţii nu pot prin act juridic sa
prevadă ca anumite bunuri care nu intra in categoria celor prevăzute de art.31 C.fam., sunt
proprii pentru ca el ar avea semnificaţia unei restrângeri a comunităţii de bunuri ceea ce legea nu
îngăduie. Comunitatea de bunuri nu se poate modifica nici prin act juridic incheiat intre soţi si
terţi. In ambele cazuri, actul juridic este sancţionat prin nulitatea absoluta.

Caracterul limitativ al enumerării este consacrat si de practica, nemaiputandu-se adaugă

pe linia verticala alte categorii de bunuri la cele enumerate pe art.31 C.fam.

Pe linie orizontala, in cadrul fiecărei categorii se poate extinde sau restrânge sfera
bunurilor la care legiuitorul face referire ca in cazul obiectelor de lux care, in funcţie de valoarea
lor si de starea materiala a soţilor, vor fi sau nu cuprinse in categoria bnurilor de uz personal.

Potrivit art.3 C.fam.,sunt bunuri proprii ale soţilor următoarele categorii de bunuri:

57
 - Bunurile dobândite inainte de încheierea căsătoriei (art.31 C.fam.,)

Aceasta categorie de bunuri nu constituie o excepţie reala de la regula comunităţii de

bunuri pentru ca, potrivit art.30 alin.1 C.fam., bunurile nu devin comune decât daca au fost
dobândite in timpul căsătoriei; per a contrario, bunurile dobândite inainte de incheierea căsătoriei
sunt proprii chiar daca legiuitorul nu le-ar fi prevăzut expres in art.31 C.fam. Aceeaşi soluţie se
admite si in cazul bunurilor dobândite după incetarea sau desfiinţarea căsătoriei care vor fi
proprii chiar daca textul de lege nu face nici o referire.

Dispoziţia cuprinsa in art.31 lit.a C.fam., poate constitui un reper in acele situaţii in care
o perioada de convieţuire faptica este urmata de căsătoria pârtilor. In astfel de cazuri, este
necesar sa se stabilească, mai intai, daca momentul dobândirii fiecăruia din bunurile aflate in
discuţie este situat anterior încheierii căsătoriei sau in timpul acesteia.

Bunurile achiziţionate inainte de incheierea căsătoriei, in timpul concubinajului sunt, in

principiu, bunuri proprii ale dobanditorului si vor avea acest caracter si după incheierea
căsătoriei. Chiar daca bunurile au fost dobândite inainte de căsătorie de către soţi impreuna, ele
se califica tot ca proprii, dreptul sorilor asupra lor fiind de proprietate comuna pe cote-parti si nu
in devălmăşie la fel si in cazul desfacerii căsătoriei.

In practica a fost recunoscuta ca fiind valabila convenţia prin care viitorii soţi convin ca
bunul dobândit de către unul dintre ei sa devină bun comun de la data incheierii căsătoriei. In
acest caz, este vorba de o convenţie sub condiţie ce operează de la data incheierii căsătoriei. Dar,
pentru ca bunul cumpărat de către unul dintre viitorii soţi sa devină comun de la data incheierii
căsătoriei, trebuie sa se facă dovada atât a contribuţiei efective a soţului netitular la dobândirea
bunului, cat si a unei intelegeri in sensul ca bunul cumpărat in aceste condiţii sa devină comun pe
data incheierii căsătoriei.

Se considera ,de asemenea ,ca lipsa convenţiei nu ar putea fi suplinita cu o contribuţie

substanţiala a concubinului la acoperirea preţului sau avansului, el având in acest caz doar un
drept de creanţa si nu un drept de proprietate asupra bunului, - Bunurile dobândite prin
moştenire, legat sau donaţie (art.31 lint.b C.fam.)

58
 Prin acest text sunt consacrate trei moduri de dobândire a bunurilor care se datorează
calităţilor personal e al e sotilor.

Astfel, in ce priveşte moştenirea, ea se cuvine datorita legaturilor de rudenie sau

căsătoriei dintre moştenitor si cel care lasă moştenirea, vocaţia succesorala având un evident
caracter personal. In fapt, atunci când se refera la bunurile dobândite prin moştenire, legiuitorul
are in vedere moştenirea legala. Daca aceste bunuri ar deveni comune s-ar schimba devolutiunea
succesorala stabilita de lege.

Donaţiile si legatele sunt acte juridice cu titlu gratuit făcute intuitu personal (in
considerarea persoanei gratificate).

Termenul de "legate" se refera la moştenirea testamentara si poate fi vorba atât de

legatele universale sau cu titlu universal, cat si de cele cu titlu particular. Legatul trebuie sa
emane de la un terţ, nu de la celalalt sot deoarece numai in acest caz se pune problema calităţii de
bun propriu sau comun, legatul producahdu-si efectele la moartea testatorului. Daca legatul
provine de la un sot in favoarea celuilalt, el isi produce efectele la moartea soţului testator,
moment in care inceteaza si distincta dintre bunurile comune si cele proprii.

In practica judiciara s-a decis ca bunurile primite de unul dintre soţi prin testament sunt
si raman bunuri proprii ale acestuia chiar daca mobilul testatarului a fost ingrijirea sa pana la
sfârşitul vieţii si suportarea cheltuielilor de inmormantare de către soţul legatar; imprejurarea ca
celalalt sot a contribuit la intretinerea testatorului, precum si la cheltuielile de inmormantare, ca
si faptul ca soţul legatar a incetat activitatea sa retribuita pentru a se dedica ingrijirii autorului
testamentului pot genera in favoarea celuilalt sot numai dreptul de a se prevala de ele cu ocazia
determinării cotelor de contribuţie ale ambilor soţi la dobândirea bunurilor comune; testamentul,
in acest caz ,nu se asimilează cu un contract de instrainare cu clauza de intretinere.

Bunurile primite prin donaţii sunt bunuri proprii fie ca acestea sunt inter vivos, fie
mortis cauza (adică donaţie intre vii pentru bunuri viitoare care sunt intotdeauna revocabile,
conform art.821 C.civ).

In practica judiciara s-a decis ca, in cazul înstrăinării cu rezerva dreptului de uzufruct
făcuta de ascendent descendentului prezumata a fi liberalitate potrivit art.845 C.fam., bunul astfel

59
dobândit este un bun propriu si nu comun. Prezumţia de liberalitate exista numai daca in actul de
instrainare cu titlu oneros se prevede sarcina unei rente viagere sau rezerva dreptului de uzufruct
si este o prezumţie relativa.

Donatiiie remuneratorii, răsplătind un seiviciu prestat ,sunt in parte acte cu titlu oneros
si in aceasta măsura, ele ar urma sa intre in comunitatea de bunuri, rămânând proprii pentru rest.

In cazul liberalitatilor cu sarcini, acestea având parţial caracter oneros bunul donat sau
testat va fi propriu in limita diferenţei dintre emolumentul sarcinii si valoarea bunului.

In opinia contrara se arata ca liberalitatile cu sarcina ar trebui sa ramana in intregime

proprii fiind dificil de admis ca obligaţia derivând din sarcina stipulata in interesul unui terţ sau a
dispunatorului sa ramana proprii soţului gratificat pe când bunul gratificat in măsura in care ar
constitui echivalentul obligaţiei sa ramana comun. Aceeaşi soluţie se impune si in cazul
liberalitatilor sub condiţie potestativa.

Trebuie precizat faptul ca, in situaţia in care obligaţia care rezulta din condiţia
potestativa sau sarcina, bunul primit, obiect al donaţiei este in intregime al soţului gratificat.
La fel si bunul dobândit cu sarcina îngrijirii donatorului.

S-a mai decis ca in cazul in care o persoana donează alteia o suma de bani pentru
construirea unei locuinţe, cu condiţia ca donatorul sa se mute si el in acea locuinţa, suntem in
prezenta unui contract de donaţie cu sarcina si ca, daca anterior construirii apartamentului
donatorul decedează, donatarul nu poate fi obligat sa restituie succesorilor donatorului suma
primita.

Donaţiile făcute de părinţii unuia din soţi in timpul căsătoriei sunt bunuri proprii ale
soţului gratificat daca nu s-a făcut precizarea expresa ca devin lucruri comune.

Dispoziţiile din art.31 lit.b C.fam. comporta si o excepţie in sensul ca dispunatorul

poate prevedea ca astfel de bunuri sa devină totuşi comune. Excepţia poate privi doar moştenirile
testamentare si donatiille, nu si moştenirea legala in cazul căreia devolutiunea are loc in temeiul
legii si nu al voinţei autorului succesiunii.

60
 Dreptul dispunatorului de a prevedea ca bunul donat unui sot devine bun comun
cunoaşte, insa, anumite limite. Astfel, daca obiectul donaţiei ii constituie rezerva soţului
gratificat care este moştenitor rezervatar al donatorului (de exemplu ,cand donaţia o face un
părinte copilului sau), clauza prin care părintele ar dispune ca donaţia devine bun comun, va fi
inoperanta deoarece rezerva este indisponibila pentru cel care lasă moştenirea, ea trecând in
puterea legii exclusiv asupra moştenitorului rezervatar, libera de orice sarcina sau restricţie.

Voinţa dispunatorului ca bunul sa fie comun poate fi expresa sau tacita, dar
neîndoielnica si poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, inclusiv prin martori sau
prezumţii. In lipsa acestor probe, bunul va fi considerat propriu al soţului gratificat. Faptul ca
bunul donat a fost cumpărat pe numele soţilor in timpul căsătoriei cu plata in rate, dar cu sume
donate de părinţi nu conduce la alta concluzie decât ca bunul este propriu cat timp donaţia nu i-a
privit pe ambii soţi. Daca la dobândirea unui bun au contribuit si părinţii unui sot, aceasta
contribuţie nu poate fi socotita decât ca o donaţie făcuta in favoarea exclusiva a copilului lor,
daca nu se arata expres ca s-a inteles gratificarea ambilor soţi.

In literatura s-a considerat ca, in cazul in donaţiei directe făcute prin inscris autentic sau
legat făcut prin testament, proba caracterului comun al bunului trebuie sa rezulte din cuprinsul
intelectual sau material al actului de donaţie ori al testamentului sau si din mijloace exterioare
daca ele isi au izvorul in cuprinsul actului de donaţie sau al testamentului si nu contrazic
elementele de proba ce rezulta din acest act.

In legătura cu liberalitatile făcute soţilor si aplicarea art.31 lit.b C.fam., partea finala,
sunt făcute următoarele distincţii:

- Liberalitatea este făcuta ambilor soţi cu menţiunea expresa ca devine bun comun; in
acest caz bunul va fi comun.
- Liberalitatea este făcuta ambilor soţi fara meniunea expresa ca bunul sa devină
comun; intr-o opinie, se considera ca bunul va deveni comun pe cote-parti, iar intr-o alta opinie,
bunul devine comun in devălmăşie doarece legea nu cere declaraţia expresa de comunitate a
dispunatorului.
- Liberalitatea este făcuta unuia din soţi cu menţiunea expresa ca el sa devină comun
- Liberalitatea a fost făcuta unuia dintre soţi fara menţiunea expresa ca el sa devină bun

61
comun, dar celalalt sot va putea dovedi ca voinţa tacita a dispunatorului a fost ca el sa devină bun
comun.
Simpla deghizare a donaţiei sub forma unui act cu titlu oneros ori săvârşit pe cale
indirecta nu dovedeşte prin ea insasi voinţa disponatorului ca bunul donat sa fie comun pentru ca
ele pot avea si alte scopuri.
In privinţa darurilor de nunta având in vedere scopul lor (contribuţia la constituirea
patrimoniului comun), in practica judiciara s-a considerat ca sunt bunuri comune pentru ca sunt
dobândite in timpul căsătoriei in timp ce doctrina si-a exprimat opinia ca ele trebuie considerate
bunuri proprii ca orice bunuri donate indiferent de momentul primirii lor daca dispunatorul nu a
prevăzut ca ele sa fie comune. Daca darurile de nunta sunt făcute de părinţii unuia dintre soţi
devin bunuri comune numai daca sunt donate cu ocazia serbării, nu si in timpul căsătoriei când
sunt bunuri proprii ale soţului gratificat afara numai daca nu s-a prevăzut expres ca devin bunuri
comune. In cazul in care darurile de nunta au o valoare mare, ea va putea fi luata in considerare
pentru a deduce voinţa părinţilor in sensul ca donaţia este bun propriu al copilului lor neputandu-
se deduce din imprejurarea momentului in care au fost efectuate donaţiile ca voinţa lor a fost de
a-i gratifica pe ambii soţi.
Se considera ca bunurile dobândite prin donaţie- inclusiv darurile de nunta - devin
proprii ale soţului donatar , daca dispunatorul nu a prevăzut altfel; totodată ,nu sunt daruri
obişnuite , ci donaţii sumele mari de bani dăruite unuia dintre soţi, imobilele(indiferent de
valoare), autoturisme sau alte bunuri de mare valoare dăruite, inclusiv cu ocazia serbării nuntii de
către părinţi ori terţe personae . Aceste donaţii vor fi considerate bunuri proprii ale soţului
gratificat, bineinteles daca donatorul nu a prevăzut altfel.
- Bunurile de uz personal si cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soti
(art. 31 litc C. fam.)
Bunurile de uz personal sunt cele destinate folosinţei, fizice sau intelectuale, personale,
exclusive si efective al unuia dintre soţi. Sunt altfel de bunuri obiectele de imbracaminte,
incaltaminte, instrumentele muzicale, echipamentele sportive, obiectele intrebuintate de către
unul dintre soţi in vederea intretinerii sau imbunatatirii stării de sănătate, etc.
Pentru a fi putea considerate proprii, bunurile trebuie sa indeplineasca următoarele
condiţii: 1) bunurile sa fie dobândite de către unul din soţi.

62
 In cazul in care bunul aparţine unuia dintre soţi, dar este folosit pentru uzul personal al
celuilalt sot, bunul nu este propriu al acestuia din urma decât in cazul in care soţul a inteles sa-i
facă o donaţie.

In literatura juridica se da frecvent exemplul obiectelor de îmbrăcăminte feminina

moştenită de bărbat, dar folosite de soţia sa. Ele sunt bunuri proprii ale bărbatului in temeiul
art.31 lit.b C.fam.

In orice caz, pentru determinarea caracterului de bun propriu trebuie utilizate si alte
criterii - de exemplu, modul de dobândire - pe langa cel al destinaţiei bunului si al folosinţei
efective.

2) bunul sa fie considerat propriu al celui care-1 foloseşte indiferent de modul de

dobândire cu excepţia cazului in care modul de dobândire ii incadreaza in alte categorii de bunuri
proprii.

Bunul va fi propriu chiar daca a fost procurat cu mijloace comune având in vedere
faptul ca, potrivit art.2 C.fam.,soţii sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin material si moral;
ori cheltuielile pe care le implica nevoile proprii ale fiecăruia sunt suportate, de obicei, din
veniturile comune ale soţilor. Insa in situaţia in care bunurile au fost procurate in scopul investirii
cu mijloace proprii sau cu munca celuilalt soţi fara intenţie liberala, bunurile vor fi considerate
comune chiar daca au fost folosite in exclusivitate de către unul dintre soţi. In acest caz, soţul
care a contribuit la dobândirea bunului va avea un drept de creanţa intemeiat pe imbogatirea fara
justa cauza.

3) bunul sa aibă destinaţia de uz personal si sa fie efectiv folosit de unul din soţi.

Destinaţia după natura bunului nu este suficienta pentru calificarea bunului ca propriu
fiind necesara si folosinţa efectiva a bunului de către unul din soţi indiferent daca uzuî personal
este fizic sau intelectual.

Bunurile de lux, datorita valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii chiar daca
indeplinesc cele trei condiţii. Se apreciază ca ele sunt comune daca au valoare deosebit de mare,
disproporţionata fata de veniturile soţilor si de nivelul lor de viata, fiind achiziţionate, de obicei
in scop de investiţii si economisire de către soţi in timpul căsătoriei.

63
 Se considera ca aceasta chestiune nu trebuie absolutizată pentru ca s-ar ajunge in
situaţia ca bijuteriile oferite de părinţi sau rudele apropiate unui sot ori celuilalt sot sau cele
oferite de prieteni ori rude comune oricăruia dintre ei sa fie considerate comune daca ele au fost
dăruite cu ocazia nuntii. In primul rând, aceste obiecte sunt destinate a fi purtate de o anumita
persoana, si nu in comun de ambii soţi si nici nu sunt cadouri făcute ambilor soţi, ci doar unuia -
dintre soti. In al doilea rând, ele nu sunt destinate a forma inceputul patrimoniului comun al
soţilor246. Prin urmare, problema de a sti daca un bun este un obiect de lux este un element de
fapt.

Bunurile destinate exclusiv profesiei unuia dintre soţi sunt proprii indiferent daca au
fost dobândite prin mijloace proprii sau comune. Astfel de bunuri sunt unelte necesare practicării
unei meserii, biblioteca de specialitate, atelierul de pictura sau sculptura, etc.

De data aceasta, spre deosebire de bunurile de uz personal, textul de lege prevede

expres criteriul de determinare a bunurilor de uz profesional, respectiv bunurile sa fie destinate
exercitării profesiei unuia dintre soţi.

S-a mai susţinut si ca bunurile destinate exercitării profesiei sunt proprii chiar daca
soţul a abandonat definitiv acea profesie atât timp cat astfel de bunuri au dobândit acest caracter
si isi păstrează acest caracter. De exemplu, in cazul pensionarii, bunurile care au servit la
exercitarea profesiei isi pastreza caracterul de bunuri proprii datorita valorii de afectatiune.
Practica s-a pronunţat in sensul ca bunurile destinate exercitării profesiei raman proprii cu
condiţia ca acea profesie sa nu fi fost abandonata definitiv.

In cazul profesiunii comune, s-a considerat ca formula legala - "bunuri destinate

exercitării profesiunii unuia dintre soţi" - ar putea fi interpretata in doua sensuri.

Intr-un prim sens, asemenea bunuri nu vor fi proprii decât daca soţii ar avea profesiuni
diferite ori numai unul din ei ar exercita o profesiune.

Intr-un al doilea sens, preferat de practica judiciara si literatura de specialitate, cat timp
nu se dovedeşte contrariul, ambii soţi vor fi coproprietari, potrivit dreptului comun, in parti egale
ai bunurilor destinate activităţilor profesionale comune de vreme ce, pe de o parte, nu pot fi
cuprinse in comunitate, data fiind destinaţia lor profesionala, iar ,pe de alta parte, ele nu pot fi

64
proprii ale unui singur sot de vreme ce sunt ale ambilor soţi. Oricare dintre soţi va putea dovedi o
cota superioara de contribuţie la dobândirea bunului sau ca anumite bunuri sunt in intregime
proprii (au fost dobândite prin moştenire sau donaţie, de exemplu).

- Bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompensa, manuscrisele ştiinţifice,

schitele si proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum si alte asemenea bunuri (art.31
Ht.d C.fam.).

Aceasta categorie de bunuri este considerata a fi proprie având in vedere caracterul

excepţional al muncii ce reclama un efort deosebit si calităţi intelectuale aparte.

In ce priveşte prima grupa de bunuri - premiile si recompensele -, textul legal le are in

vedere pe cele acordate unuia sau altuia ca urmare a unui efort propriu deosebit in procesul
muncii; nu fac parte din aceasta categorie asa numitele premii din cadrul sistemului premial de
salarizare care urmează regimul juridic al salariului, la fel ca si recompensele periodice acordate
pentru realizarea unor indici calitativi.

In literatura a fost exprimata si opinia potrivit căreia bunurile dobândite cu titlu de

premiu sau recompensa nu ar trebui incadrate in categoria bunurilor proprii pentru ca veniturile
realizate prin munca soţilor trebuie sa constituie intotdeauna bunuri commune, chiar si atunci
când e vorba de venituri din munca obţinute in mod excepţional pentru o activitate deosebita sau
premiile atribuite pentru activitatea de creaţie intelectuala, artistica ori ştiinţifica sau de
recompense băneşti pentru invenţii ori inovaţii aplicate sau pentru găsirea metalelor, pietrelor
preţioase si a comorilor.

Majoritatea autorilor de specialitate se pronunţa in sensul supunerii premiilor si

recompenselor regimului actual de bunuri proprii.

O a doua grupa de bunuri din cadrul acestei categorii o constituie manuscrisele

ştiinţifice sau literare, schitele, proiectele artistice si proiectele de invenţii. Caracteristica comuna
a tuturor acestor bunuri este aceea ca sunt rezultatul unei activităţi excepţionale care
materializează capacitatea creatoare, artistica, literara sau ştiinţifica a unuia sau altuia dintre sori.

Intr-o opinie se considera ca remuneraţia pentru dreptul de autor ar trebui sa fie inclusa
in categoria bunurilor proprii pentru ca, pe de o parte, este strict legata de dreptul nepatrimonial

65
al autorului de a decide asupra publicării, reprezentării, modificării operei, etc, iar, pe de alta
parte, atâta timp cat premiile si recompensele sunt bunuri proprii având in vedere efortul deosebit
al celui recompensat, si drepturile patrimoniale de autor ar trebui sa fie bunuri proprii fiind prin
excelenta rodului unor eforturi susţinute (in acelaşi sens pronuntandu-se si practica).

Intr-o alta opinie se considera ca sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenita

autorului si încasate in timpul căsătoriei sunt bunuri comune chiar daca opera de creaţie
intelectuala a fost realizata inainte de incheierea căsătoriei.

In cazul in care creaţia intelectuala este comuna soţilor Ia fel vor fi privite si bunurile in
care s-a materializat opera creatoare a soţilor, adică vor fi bunuri proprii pe cote-parti.

- indemnnizatia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite

persoanei (art.31 lite. C.fam.).

Sumele de bani incasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul legii sunt
bunuri proprii fiind destinate sa repare pagubele exclusiv personale. Repararea are menirea de a
acoperi cheltuielile făcute pentru redobândirea sănătăţii si a capacităţii de munca sau sa acopere
pierderea totala sau parţiala a acestei capacităţi. Ceea ce poate fi vătămat este ,fie sănătatea ori
integritatea corporala a soţului, fie onorarea si reputaţia sa; insa, in ambele cazuri ,paguba
trebuie sa fie patrimoniala .

Indemnizaţia de asigurare ramane proprie soţului in persoana căruia s-a realizat riscul
fie ca este stipulantul asigurării, fie este terţ imputemicit si chiar daca primele de asigurare au
fost plătite de celalalt sot, acesta neavand nici o calitate pentru a pretinde indemnizaţia. El va fi
creditorul celuilalt sot in temeiul imbogatirii fara justa cauza afara numai daca a inteles sa-1
gratifice cu valoarea acestor prime. Totodată, si creanţele in indemnitate si in despăgubire sunt
bunuri proprii atâta timp cat orice alt drept absolut sau relativ decât dreptul de proprietate este
susceptibil de a intra in patrimoniul soţilor.

Art. 31 lite C.fam se refera la indemnizaţia dee asigurare pentru pagubele pricinuite
persoanei unuia dintre soţi, iar nu pentru pagubele aduse bunurilor, caz in care bunurile incasate
vor fi comune sau proprii după categoria din care fac parte bunurile asigurate. Indemnizaţia este

66
bun propriu si in cazul unei asigurări ce operează prin efectul legii cum este impotriva riscurilor
unui transport de persoane pe cale ferata sau cu avionul142142

Acordarea despăgubirii pentru pagubele pricinuite unuia dintre soţi presupune existenta
unui delict civil a cărui victima a fost soţul respectiv. In literatura si in practica, se considera ca
urmează a fi reparate si pagubele de natura nepatrimoniala când vătămările produse au avut
consecinţe însemnate cu privire la condiţiile de viata a victimei143.

In caz de deces al soţului, atât indemnizaţia de asigurare, cat si despăgubirea se vor

cuveni moştenitorilor sai tot ca bunuri proprii deoarece cu acest titlu au intrat in patrimoniul
succesoral144.

Deosebit de repararea destinata sa acopere cheltuielile bolii din urma, moştenitorii vor
putea pretinde despăgubiri in temeiul unui drept propriu pentru orice pagube patrimoniala ar fi
suferit ca urmare a morţii soţului predecedat.

- valoarea care reprezintă si înlocuieşte un bun propriu sau bunul in care a trecut
aceasta valoare (art.31 lit.f din C.fam).

Dispoziţia este o aplicare expresa a subrogatiei reale la grupele de bunuri proprii ale
soţilor de natura sa conserve substanţa acestor bunuri. O asemenea dispoziţie nu este necesara in
privinţa bunurilor comune cărora, in caz de inlocuire sau înstrăinare, subrogatia reala li se aplica
in temeiul prezumţiei de comunitate prevăzuta in art.30 C.fam.

Singurele dispoziţii ale Codului familiei referitoare la bunurile proprii ale soţilor sunt
cele ale art.31 care doar enumera categoriile de bunuri proprii fiecăruia din soţi; de aici,
consecinţa ca regimul juridic al bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi este numai cel de drept
comun, adică cel prevăzut de Codul civil in materia bunurilor si a drepturilor patrimoniale288.

142142
LP.Filipescu ,op.cit.,p.74
143
D.Lupulescu, op. cit. ,p.lO6
144
1.Albu, Căsătoria in dreptul roman, p. 166

67
 Prin urmare, fiecare sot exercita in mod exclusiv dreptul de administrare, folosinţa si
dispoziţie. Fiecare sot poate încheia, cu privire la bunurile proprii, acte juridice fie cu terţii, fie cu
celalalt sot (cu excepţia vânzării conform art.1307 C.civ, iar donaţiile sunt revocabile confort
art.907 C. civ.). Totodată, soţii nu pot incheia intre ei convenţii prin care ar declara ca un anumit
bun sau anumite bunuri sunt proprii pentru ca s-ar eluda prezumţia legala de comunitate.

In privinţa convenţiilor cu terţii, fiecare sot poate incheia cu privire la bunurile sale
proprii orice convenţie permisa de dreptul comun fara a avea nevoie de consimţământul celuilalt
sot.

Dovada bunurilor proprii

Spre deosebire de bunurile comune a căror dovada o constituie prezumţia legala de

comunitate ceea ce practic inseamna ca ele nu trebuie dovedite, bunurile proprii trebuie dovedite.
De altfel, printr-o astfel de proba se inlatura prezumţia legala de comunitate.

In privinţa probei calităţii de bun propriu, se disting următoarele situaţii: a) in relaţiile

dintre soţi.

Potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954, "dovada ca un bun este propriu se va putea face
intre soţi, prin orice mijloc de proba". Acest text legal a generat o serie de discuţii in doctrina.

Intr-o prima opinie, s-a apreciat ca se poate dovedi calitatea de bun propriu prin orice
mijloc de proba, inclusiv martori si prezumţii indiferent de valoarea bunului si chiar contra si
peste cuprinsul unui inscris, fie ca este vorba de bunuri mobile sau imobile. In acest caz, sunt
inlaturate atât regulile inscrise in art.1191 C.civ, cat si regulile de solemnitate instituite in
privinţa actelor juridice privind imobilele. In acest sens, s-a pronunţat si practica.

Alţi autori au admis o singura derogare de la libertatea de dovedire a caracterului de

bun propriu intre soţi, respectiv in cazul in care calitatea de bun ar izvora din acte juridice
solemne (dovada nu se va putea face decât prin inscrisul intocmit potrivit legii atâta timp cat
forma ceruta de lege este prevăzuta de lege sub sancţiunea nulităţii abslolute si nu poate fi
suplinita prin alte probe).

68
 Intr-o alta opinie s-a considerat ca actele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de
proba numai atunci când nu s-au intocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem, dar, daca
astfel de înscrisuri au fost intocmite, dovada prin martori sau prezumţii nu este admisibila nici
impotriva, nici peste cuprinsul înscrisului. Astfel, se apreciază ca art.5 din Decretul nr.32/1954
stabileşte o derogare numai de la dispoziţiile alin.l al art.1191 C.civ. având in vedere faptul ca
soţii se afla in imposibilitatea morala de a-si preconstitui o dovada. Dar, daca înscrisurile au fost
intocmite, nu se poate admite "o slăbire a forţei lor doveditoare".

In orice caz, discuţia vizează numai bunurile dobândite prin acte juridice, nu si prin
fapte juridice a căror dovada este libera conform dreptului comun in materie de probe.

Totodată, se face distincţia intre dovada propriu-zisa a calităţii de bun propriu si dovada
prealabila a existentei insasi a actului juridic nefiind admisa libertatea de probatiune in cazul in
care stabilirea calităţii de bun este condiţionată de administrarea prealabila a probei existentei
actului juridic.

Dovada bunurilor proprii diferă atât in funcţie de dobândirea lor prin acte sau fapte
juridice, cat si in funcţie de alte criterii-data dobândirii bunurilor, destinaţia bunurilor si efectul
subrogatiei reale.

Astfel, in cazul bunurilor prevăzute in art.31 lit.a C.fam., dovada o constituie data
dobândirii lor ce se poate stabili prin orice mijloace de proba.

Dovada bunurilor dobândite prin moştenire legate sau donaţii se face cu inscrisuri
(certificatul de moştenire, testamentul sau actul de donaţii) cu excepţia darurilor manuale a căror
dovada se face prin simplul fapt al predării bunurilor.

Dovada bunurilor de uz personal si profesional se face prin orice mijloc de proba,

calitatea lor de bunuri proprii rezultând din destinaţia lor.

Dovada premiilor si recompenselor se face cu adeverinţele eliberate de unităţile care le-

au acordat, iar dovada manuscriselor, schitelor, si proiectelor prin orice mijloc de proba, calitatea
de bunuri proprii rezultând din natura lor.

69
 Dovada indemnizaţiei de asigurare se face cu contractul de asigurare, iar dovada
despăgubirii prin hotărârea ce a stabilit-o.

Dovada bunurilor prevăzute in art.31 lite se face prin orice mijloc de proba deoarece
subrogatia reala este un fapt juridic.

Derogarea pe care o face art.5 din Decretul nr.32/1954 se refera si la mărturisire.

Astfel, in ceea ce priveşte mărturisirea extrajudiciara orala chiar privitoare la un act juridic cu o
valoare de peste 250 lei ,va putea fi dovedita si prin martori si prezumţii prin derogare de la art.
1205 C.civ.

In ceea ce priveşte mărturisirea judiciara, când constituie un fapt probatoriu, ea este

valabila, urmând a fi considerata nula daca reprezintă o renunţare parţiala la comunitate, aceasta
deoarece mărturisirea este inadmisibila ori de cate ori este de natura sa duca la pierderea unui
drept sau la decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate face o tranzacţie.

In practica, Tribunalul Suprem a considerat nula mărturisirea extrajudiciara făcuta in

timpul căsătoriei prin care unul dintre soţi recunoaşte ca un bun aparţine cu titlu de bun propriu
celuilalt sot sau mărturisirea ce ar constitui o frauda la lege ori la drepturile terţilor.

In orice caz, mărturisirea judiciara si cea extrajudiciara sunt lăsate la aprecierea

instanţei, ele trebuind coroborate cu alte mijloace de proba pentru a se evita eventualele fraude.

Art.5 din Decretul nr.32/1954 ii priveşte nu numai pe soţi, ci si pe cei ce le înfăţişează

drepturile, adică pe succesorii lor universali sau cu titlu universal, pe moştenitorii sau legatarii
ori donatorii de bunuri viitoare si creditorii chirografari ai oricăruia dintre soţi, in afara de cazul
in care aceştia din urma invoca un drept propriu, cum ar fi dreptul de revocare pauliana a actelor
făcute in frauda drepturilor lor. Soţii ii reprezintă si pe succesorii lor cu titlu particular cu privire
la drepturile izvorâte din acte juridice referitoare la bunurile dobândite de succesori, dar incheiate
anterior dobândirii acelor bunuri.

Art.5 din Decret nu deroga de la dispoziţiile art.189 C. proc. civ., in sensul cărora
rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv nu pot fi ascultaţi ca martori. Aceasta inseamna
ca un sot nu poate dovedi calitatea de bun propriu cu martori ce sunt rude sau afini in gradul
menţionat.

70
 Terţele persoane, atât in raporturile dintre ele, cat si in raporturile lor cu soţii, vor putea
face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de proba intrucat nu s-au aflat in situaţia de
a-si fi putut preconstitui dovezi cu privire la dobândirea bunurilor de către soţi.

Sunt considerate terţe persoane cei care nu au nici un raport juridic cu sorii, succesorii
cu titlu particular ai soţilor cu privire la actele juridice săvârşite de autorii lor inainte de
instrainarea sau predarea bunului asupra căreia aceştia au dobândit un drept cu titlu particular,
precum si creditorii chirografari care invoca un drept propriu.

CAPITOLUL 4. REGIMUL MATRIMONIAL IN

DREPTUL COMPARAT

71
 4.1. Regimuri matrimoniale europene

Regimurile matrimoniale pot fi definite ca fiind un ansamblu de reguli juridice care

guvernează raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţii
conjugale, precum şi relaţiile care privesc gestionarea acestora.

Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înţelegem doar ansamblul de reguli
care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi privind repartiţia între aceştia a puterilor, a
averii şi datoriilor căsătoriei.

Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus şi

raporturile pecuniare dintre soţi şi terţi, indiferent dacă aceştia sunt persoane străine complet de
căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinţii soţilor, afini etc.).

Important de reţinut este faptul că această din urmă categorie de persoane sunt tot erţi
faţă de căsătorie, dar legea reglementează unele situaţii juridice care le sunt proprii: raporturi de
întreţinere, regim succesoral, regim specific fiscal, specificitate a liberalităţilor etc.

Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soţilor şi indiferent de multitudinea

de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de drept naţional le poate constitui, există un
set de reguli aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale formează constituţia regimurilor
matrimoniale .

O constituţie care se poate identifica cu dreptul comun şi imperativ al regimurilor

matrimoniale, indiferent dacă aceasta este denumită „regim primar imperativ” sau „statut
imperativ de bază”.

Existenţa regimul primar imperativ presupune ca sistemul de drept naţional să fie

compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, faţă de care regimul primar imperativ
este numitorul comun cel mai mic.

Pentru sisteme de drept naţional care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, iar
normele care-l reglementează sunt de ordine publică şi obligatorii, nu se poate pune problema
decelării existenţei unui regim primar imperativ. Sau, altfel spus, regimul matrimonial se reduce
la regimul primar imperativ.

72
 Astfel, regimul primar imperativ reprezintă un set de norme imperative şi esenţiale,
norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor.

Aceste norme sunt esenţiale, în sensul că reprezintă o trăsătură indispensabilă

funcţionării unui regim matrimonial, oricare ar fi el. Caracterul său esenţial şi primar se exprimă,
de asemenea, prin aceea că raporturile patrimoniale dintre soţi nu sunt reglementate în detaliu, ci
doar în aspectul lor funcţional cel mai simplu.

Caracterul imperativ al regimului se regăseşte în aceea că normele juridice care-l

reprezintă sunt obligatorii şi de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa soţilor.
Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea
absolută a clauzei. De aceea, din punct de vedere patrimonial, prin simplul efect al căsătoriei,
soţii se văd de îndată supuşi regulilor care formează regimul primar imperativ.

Legea înţelege să reglementeze uneori regimul juridic al locuinţei familiale de manieră

mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu este în genere automat de identificat cu locuinţa
familială. Definirea locuinţei familiale, în sensul regimului imperativ, presupune două elemente:
unul obiectiv, celălalt subiectiv. Primul se concretizează în imobilul de locuit, cel de al doilea se
referă la faptul că soţii au afectat acest imobil familiei, adică ducerii vieţii de familiei în acel loc.

Importanţa locuinţei de familie este atât de mare, încât pot exista reguli speciale pentru
atribuirea acesteia în caz de divorţ, după cum -în cazul morţii unuia dintre soţi, soţul
supravieţuitor are drepturi speciale asupra acesteia.

În cazul în care regulile regimului primar imperativ nu mai sunt suficiente pentru a
ghida viaţa cotidiană a familiei, deoarece aceasta a intrat în criză, soţii se pot adresa instanţei de
judecată, care este ţinută să aducă corectivele necesare, să regleze –până la revenirea la normal
sau până la aneantizarea căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soţi.

4.2. Principiile comunitare in domeniul regimurilor matrimoniale

- Principiul egalităţii în drepturi dintre soţi

73
 Egalitatea între soţi trebuie privită ca o categorie distinctă de drepturile fundamentale
cetăţeneşti, întrucât nu areun obiect specific, obiectul ei constituindu-l toate drepturile garantate
de Constituţie şi de legi, a căror aplicare în condiţii identice pentru toţi cetăţenii o asigură.

Astfel, egalitatea în drepturi nu este altceva decât garanţia că cetăţenii vor putea să-şi
exercite toate drepturile prevăzute de Constituţie, de legi şi alte acte normative, fără distincţie de
naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură sau profesiune.”

Egalitatea în drepturi existentă între soţi are o aplicabilitate pentru întreaga sferă de
raporturi juridice nepatrimoniale şi patrimoniale reglementate de dreptul familiei, dar aici nu ne
interesează decât egalitatea în materia regimurilor matrimoniale.

Sursa normativă a egalităţii în drepturi între sexe este constituţională, iar Codul de
familie (art. 25) nu face decât aplicarea şi precizarea acestei egalităţi în materia raporturilor de
familie. Astfel, Constituţia României din 1991 proclamă: „Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” (art. 44 alin 1). Textul constituţional –la rândul său,
poate fi considerat doar o aplicaţie a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, principiu
cuprins în art. 16 din aceeaşi Constituţie.

- Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial

Libertatea patrimonială a soţilor nu este decât un reflex al principiului mai larg al

libertăţii economice a persoanei, a posibilităţii de a dispune liber de avutul său. Din punctul de
vedere al dreptului privat, libertatea regimului matrimonial este legată de libertatea
convenţională şi autonomia de voinţă. Aceasta, deoarece libertatea regimului matrimonial nu
înseamnă nimic altceva decât posibilitatea soţilor, în respectul regulilor imperative şi a bunelor
moravuri, de a alege regimul care se va aplica in concreto în relaţiile dintre ei. Iar alegerea are
întotdeauna o natură convenţională.

Suntem în prezenţa unei convenţii matrimoniale fie dacă soţii încheie un astfel de act
juridic, fie doar dacă soţii doar aleg să li se aplice unul dintre regimurile matrimoniale
alternative, prefabricate de către legea de familie. Sub imperiul Codului civil (1865-1954)
libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost recunoscută şi practicată.

74
 - Principiul mutabilităţii regimului matrimonial

Esenţa principiului mutabilităţii constă în aceea că soţii au posibilitatea de modifica

regimul matrimonial aplicabil lor concret atunci când interesele de familie o cer. De obicei,
această schimbare este supravegheată de către instanţă, care trebuie să o încuviinţeze sau să
omologheze ulterior actul juridic de transformare a regimului matrimonial. Modificarea
regimului matrimonial se realizează cu ajutorul unei convenţii matrimoniale şi cu respectarea
cerinţelor de fond, formă şi publicitate cerute de lege la adoptarea regimului matrimonial iniţial.

Datorită faptului că orice regim matrimonial, indiferent de structura sa concretă,

este încheiat pentru a organiza structura raporturilor patrimoniale dintre soţi, se poate remarca
relaţia de accesorialitate, care există între acesta şi instituţia căsătoriei.

Căsătoria constituie cauza şi noima juridică a oricărui regim matrimonial.

Relațiile de familie care, împreună cu starea civilă și capacitatea, formează statutul

persoanei fizice (statutul personal) sunt cârmuite, în principal, de legea națională (legea
cetățeniei), iar, dacă persoana nu are nici cetățenie, de legea domiciliului sau, în lipsă, de cea a
reședinței persoanei fizice.
În literatura de specialitate există mai multe definiții ale căsătoriei: căsătoria este
uniunea liber consimțită între viitorii soți, încheiat în condițiile legii, în scopul
întemeierii unei familii și reglementată de norme imperative ale legii. Într-o altă
concepție, căsătoria reprezintă actul juridic solemn prin care un bărbat și o femeie, în scopul
creării unei familii, încheie între ei o uniune, căreia legile îi reglementează în mod imperativ
condițiile, încheierea și desfacerea. Alți autori consideră căsătoria un act juridic bilateral
prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egali să se supun statutului legal al
căsătoriei.
În sistemul nostru de drept, actul juridic al căsătoriei are un caracter civil și solemn.
Caracterul civil care rezultă din următoarele împrejurări: încheierea căsătoriei numai în fața
ofițerului de sare civilă; înregistrarea căsătoriei în registrul de stare civilă pentru căsătorii;
desfacerea căsătoriei numai pe cale judecătorească. Caracterul solemn, prevăzut de lege ad
validitatem, care rezultă din prezența personală și împreună a viitorilor soți la oficierea
căsătoriei, exprimarea consimțământului în fața ofițerului de stare civilă care constatând

75
acordul de voință declară încheiată căsătoria.
Pentru încheierea căsătoriei este necesară îndeplinirea următoarelor cerințe legale:
- existența condițiilor de fond;
- lipsa impedimentelor la căsătorie;
- îndeplinirea condițiilor de formă.
Distincția între condițiile de fond și condițiile de formă se face, în principiu, după legea
forului.
I
mpedimentele fiind condiții de fond negative, distingem două categorii de condiții ce
urmează a fi îndeplinite în vederea încheierii căsătoriei: condiții de fond și condiții de formă.
Condițiile de fond sunt acele cerințe legale care trebuie să existe în mod obligatoriu
pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt
determinate, de legea comunitara a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării

căsătoriei. Condițiile de fond stabilite de legislația noastră sunt:

- vârsta minimă necesară pentru căsătorie;
- diferența de sex;
- comunicarea reciprocă a stării sănătății;
- consimțământul la căsătorie.
De asemenea, legislația comunitara prevede anumite condiții negative (impedimente),
care trebuie să nu existe pentru a se putea încheia în mod valabil o căsătorie. În dreptul
comunitar sunt considerate impedimente la căsătorie: existența unei căsătorii nedesfăcute a
unuia dintre viitorii soți; rudenia în gradul prohibit de lege; existența rudeniei din adopție;
alienația și debilitatea mintală; existența unor relații rezultate din tutelă; Dacă una dintre legile
străine astfel determinate prevede un impediment la căsătorie, care potrivit dreptului
românesc este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi
înlăturat ca fiind inaplicabil dar numai în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean
român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.
În cazul în care căsătoria se încheie în fața noastră:
- între un cetățean român și un cetățean străin, se aplică legea națională a fiecărui soț;
- între un cetățean român și o persoană fără cetățenie, se aplică legea română pentru
cetățeanul român, iar pentru apatrid legea reședinței sale obișnuite;

76
 - între doi străini cu cetățenii diferite, se aplică fiecăruia legea sa națională;
-
între doi apatrizi, se aplică pentru fiecare legea statutul unde își are reședința
obișnuită.
În cazul căsătoriilor încheiate în străinătate:
- între cetățenii români, se aplică legea română;
- între un cetățean român și un cetățean străin, fiecare dintre viitorii soți este supus
legii lui naționale;
- între un cetățean român și o persoană fără cetățenie (apatrid), pentru cel di urm se
aplică legea țării unde își are domiciliul, iar în lipsă, legea țării unde și are reședința;
cetățeanul român este supus legi române.
În numeroase țări, reglementarea privind relațiile personale dintre soți sau dintre soți
și copiii lor predomină; am putea spune că reglementarea relațiilor personale absoarbe
complet reglementarea relațiilor personale. Fenomenul se constată, dar numai în parte, și în
Franța dar numeroase țări, precum în țările islamice, fenomenul este evident. În unele
legislații, dominante de tradiții străvechi, căsătoria acordă bărbatului privilegii. Nu se poate
vorbi despre o oarecare egalitate între soț și soție. Bărbatul are dreptul de a controla
corespondența soției, de a-i impune restricții privind relațiile ei sociale, are un cuvânt în ce

privește profesia pe care o exercită sau ar dori să o exercite. Căsătoria produce efecte atât în ce
privește raporturile personale dintre soți, cât și asupra raporturilor patrimoniale. Deosebirile
dintre legislațiile statelor sunt evidente și în acest domeniu, ca și în acela al încheierii
căsătoriei, deși, pe plan litigios, problema efectelor căsătoriei pare a fi mai puțin dezbătură,
decât aceea a condițiilor de fond și de formă.
Legea aplicabilă divorțului se alege de comun acord de către soți. Soții pot alege
una dintre următoarele legi aplicabile divorțului:
- legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
convenţiei de alegere a legii aplicabile;
- legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa obişnuită comună,
dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
- legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
- legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;

77
 - legea română.
Aceste legi nu sunt organizate în cascadă. Soții pot alege oricare dintre aceste legi.
Divorțul va fi supus, în principal, legii reședinței obișnuite comune, iar, în lipsă, legii
cetățeniei comune a soților.în absența criteriilor menționate, se va aplica legea română.
Determinarea criteriilor se face de autoritatea competentă în ordinea stabilită de lege, adică
în mod succesiv. Prin această soluție, se asigură previzibilitatea legii aplicabile divorțului.
În situația în care un soț cetățean român divorțează în altă țară, instanța străină va
trebui să respecte normele conflictuale din dreptul internațional privat român. Dacă soluția
pronunțată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, atunci hotărârea de divorț
străină nu poate fi recunoscută de țara noastră.
Filiația este raportul de descendență a unei persoane din părinții săi. Privită în raport
cu mama, filiația se numește maternitate. Privită în raport cu tatăl, ea se numește paternitate.
Filiația este o legatură de sânge, o legatură biologică care izvorăște din procreare și naștere.
Filiația este unul din aspectele cele mai importante ale relațiilor dintre părinți și copii.
După cum persoana s-a născut sau a fost concepută în timpul căsătoriei ori în afara
căsătoriei, filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Filiația poate rezulta și din înfiere. Spre deosebire de filiația firească, care
decurge din comunitatea de sânge, filiația din înfiere rezultă, în temeiul legii, din actul de
voință al părților, încuviințat de autoritatea tutelară.

Incheiere
78
 Problematica pe care o comporta constituirea familiei este complexa, cuprinzand
deopotriva, factori sociali, economici, biologici, psihologici si juridici. Institutie juridica si, in
aceeasi masura, un grup social fundamental pentru indivizi si pentru societate, familia este
puternic legata de casatorie.
La baza constituirii familiei la majoritatea popoarelor se afla actul casatoriei,
considerat de toti specialistii ca reprezentand evenimentul demografic cel mai puternic,
influentat de factori sociali, juridici, culturali, psihologici si morali.
Din punct de vedere juridic, casatoria reprezinta uniunea liber consimtita dintre un
barbat si o femeie, incheiata cu respectarea dispozitiilor legale, cu scopul intemeierii unei
familii.
In tara noastra, scopul incheierii casatoriei il constituie in mod explicit intemeierea
unei familii. Pentru sociologi si demografi casatoria marcheaza inceputul primei secvente
a ,,ciclului de viata familiala”, ea influentand evenimente demografice de maxima importanta,
cum ar fi natalitatea si fertilitatea. Viata desfasurata de indivizi in cadrul institutionalizat al
familiei cuprinde doua aspecte esentiale: o latura biologica constanta, ramasa in forma aproape
neschimbata de-a lungul timpului si care consta in procrearea si cresterea copiilor si o latura
sociala, vesnic schimbatoare, reprezentand morala, educatie, economie, aspecte juridice si
psihice.
Nicolae Petrescu apreciaza casatoria drept un act de natura civila si religioasa ce
comporta o multime de aspecte printre care: evolutia sociala a popoarelor, multitudinea
traditiilor, obiceiurilor, moravurilor, toate determinand o mare diversitate a tipurilor in care se
realizeaza casatoria.
Pentru popoarele primitive, casatoria isi are originea in familie (Westermarck),
adevarata viata conjugala incepand dupa ce are loc nasterea unui copil, care marcheaza
definitivarea actului nuptial.
La multe popoare, casatoria este conditionata de avere, de dreptul parintilor asupra
copiilor, de prejudecati si diferentieri sociale, ceea ce duce la o situatie de injosire a femeii, la
considerarea ei drept mijloc de sporire a bunurilor sotului.
Casatoria si familia cunosc o evolutie in timp, asupra lor punandu-si amprenta
transformarilor din viata economica si sociala, moravurile, traditiile, obiceiurile. Putem spune ca
intre casatorie si familie, pe de o parte si viata sociala in ansamblul ei, pe de alta parte, are loc

79
un permanent proces de influentare, conditionare, ajustare. La nivelul vietii de familie, in
relatiile dintre parteneri, schimbarile nu au aceeasi esenta si profunzime ca cele din viata sociala
si, mai ales, nu se instaureaza automat. Schimbarile petrecute in modelele familiale sunt si
rezultatul actiunii convergente a unor factori culturali, psihologici, juridici, morali.
Familia nu se manifesta pasiv in raport cu schimbarile din societate, nu se limiteaza
doar la inregistrarea lor si la modificarea corespunzatoare a structurii si functiilor sale.
Familia are si un rol activ in aceste transformari, manifestandu-se ca grup, ca agent
transformator in raport cu societatea.
Ideea studiului familiei prin prisma schimbarilor societatii globale, a rolului ei de
activare si influentare a unor structuri sociale este pusa in evidenta de autori cunoscuti ai
domeniului, care apreciaza: ,,Familia nu se raporteaza pasiv la schimbarile petrecute in
societate, inregistrand doar aceste schimbari si modificandu-se ca raspuns mai mult sau mai
putin mecanic la acesta. Familia fiind, intr-un fel sau altul, un adevarat ,,laborator” al vietii
sociale ca un agent activ transformator, atat prin membrii sai cat si prin sine ca grup.” (A.
Stanoiu, M. Voinea, 1983).
Factorii care influenteaza elementele definitorii ale familiei unt economici, sociali,
morali, juridici, ei reglementand si orientand constituirea familiei, incheierea casatoriei, relatiile
dintre soti, relatiile parinti – copii, ansamblul vietii de familie.
Reglementarile juridice care au insotit familia de-a lungul istoriei s-au concentrat mai
ales asupra actului casatoriei. Asupra formelor de casatorie s-au facut numeroase studii, putine
fiind insa cele care surprind in mod corespunzator corespondenta dintre acestea si factorii
economici, sociali, morali, existenti pe diferite trepte de dezvoltare a societatii. Formele familiei
dupa unii autori sunt: poligamia, poliandria si monogamia, iar din punctul de vedere al
descendentei, exista familii matronimice si patronimice. Alti autori absolutizeaza forma
monogama a familiei, neglijand tipurile variate intalnite in diverse societati si culturi.
In aceasta ordine de idei, mentionam pozitita lui Westermarck, care defineste famila ca
o ,,uniune mai mult sau mai putin durabila dintre mascul si femela, uniune care dureaza pe
timpul actului reproducerii si nasterii progeniturii”. ( E.Westermarck, The history or human
marriage, 1945).
Fara indoiala, casatoria poate fi considerata ca un instrument principal si de creare a
grupurilor familiale, a comunitatilor umane si, prin aceasta, un temei al permanentei existentei

80
umane.
Casatoria este un fenomen complex ce declanseaza multiple consecinte sociale,
afective, morale, juridice care privesc atat parteneerii cuplului cat si descendenti ai acestora.
Casatoria este supusa determinarilor sociale, in ciuda faptului ca ea nu are un caracter
obligatoriu. Cu alte cuvinte, libertatea indivizilor nu este totala, ci limitata de o serie de
constrangeri de natura fizica sau geografica, sociala sau culturala.

Sociologul francez Alain Girard si-a pus urmatoarea intrebare: ,,Cine se casatoreste si
cu cine?”. Acesta a intreprins o ancheta sociologica prin care a evidentiat atat caracteristicile
sociale si culturale ale fenomenului, cat si, implicatiile lui psihice, mecanismele complexe care
stau la baza relatiilor interpersonale. El apreciaza importanta casatoriei din punct de vedere
biologic si social, aratand ca acestea constituie cea mai importanta si stabila institutie a societatii.

In sondajele realizate pana in anul 2009 privind optiunile maritale tinerii apreciau
calitatile morale si psihologice ale partenerilor, personalitatea acestora, aspiratiile si preocuparile
de viitor. Este de asteptat ca odata cu schimbarile sociale din Romania, pe fondul unei
instabilitati economice generate de inflatie, somaj, cresterea costului vietii, in motivatia maritala
sa apara mai puternic factorul marital (surse de venituri, marimea veniturilor, siguranta
economica, statututl de privatizat, etc.)

Rolul parintilor si al altor rude (frati mai mari) privind casatoria tinerilor pierde din
influenta si importanta pe fondul emanciparii economice a descendentilor, accelerarii
schimbarilor, democratizarii relatiilor dintre sexe, cresterii tolerantei sociale fata de
comportamentele sexuale premaritale.

In lume astazi au loc puternice schimbari privind casatoria si familia; unele dintre
acestea sunt tot mai evidente si in Romania dupa 1990. Dintre fenomenele si procesele ce
intersecteaza familia, cele mai semnificative la noi in tara sunt: reducerea natalitaii; scaderea
nuptialitatii, cresterea dicortialitatii, frecvente coabitaje, fenomene de abandon, etc.

Apreciem ca aceste schimbari sunt, mai curand, dovada unei tranzactii in privinta
casatoriei si familiei si nu atat pierderea interesului pentru aceste institutii si valorile lor.

BIBLIOGRAFIE
81
1. Bacaci, A., Dumitrache, V., Hageanu, C, Dreptul familiei, Edit. AII Beck,
Bucureşti, 2002;
2. Bârsan, C, Drept civil.Drepturile reale principale, Edit AII Beck, Bucureşti,
2001;
3. Carpenaru, Stanciu D.,Drept comercial roman, Edit. AII Beck, Bucureşti, 2002;
4. Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,
2002;
5. Filipescu, I.P., Tratat de dreptul familiei, Edit. AII Beck, Bucureşti, 2002;
6. Florian, Emese, Dreptul familiei, Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2003;
7. Albu, I., Căsătoria in dreptul roman, Edit. Dacia, CLuj-Napoca, 1988;
8. Bodoasca, Teodor, Unele aspecte critice sau controversate in legislaţia si
doctrina romaneasca din domeniul dreptului familiei, in revista "Dreptul"
nr.3/2004;
9. Chelaru, Ioan, Căsătoria si divorţul. Aspecte juridice civile, religioase si de
drept comparat, Edit. A92 Acteon, Iaşi, 2003;
10. Romosan, Ioan Dorel, Dreptul familiei. Căsătoria, Edit. Imprimeriei de vest,
Oradea, 2003;
11. Turianu, C, Turianu, C, Dreptul familiei. Practica judiciara adnotată, Edit.
"Press Mihaela", S.R.L., Bucureşti. 1999.

82