2.

CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, intr-un discurs inspirat de Jean
Monet, propune ca Franta si Republica Federala Germania sa puna in comun resursele de carbune si otel in
cadrul unei organizatii deschise si altor tari din Europa.

1951, 18 aprilie: Franta, Republica Federala Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, semneaza la Paris,
Tratatul de instituire a Comunitatii europene a carbunelui si otelului (CECO).

1952, 23 iulie: Intra in vigoare Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO).

1957, 25 martie: Se semneaza la Roma tratatele ce instituie Comunitatea Economica Europeana (CEE).

1958, 1 ianuarie: Intra in vigoare Tratatele de la Roma.

1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxemburg. Relansarea integrarii europene prin redactarea unui
“Act Unic European”.

1986, 17 si 28 februarie: Se semneaza, la Luxemburg si Haga, Actul Unic European.

1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European.

1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht.

1992, 7 februarie: Se semneaza la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeana.

1993, 1 noiembrie: Intra in vigoare Tratatul de la Maastricht.

1997, 6-17 februarie: Consiliul European de la Amsterdam.

1997, 2 octombrie: Se semneaza la Amsterdam Tratatul „consolidat”.

1999, 1 mai: Intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam.

2000,7-9 decembrie: Conferinta inter-guvernamentalasi Tratatul de la Nisa (forma provizorie).

2001, 26 februarie: Se semneaza Tratatul de la Nisa.

2002, 23 iulie: Tratatul instituind Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) expira, la 50 de ani de
la intrarea sa in vigoare.

2003, februarie – 2003, iulie: Conventia Europeana elaboreaza Proiectul de Tratat instituind o Constitutie pentru
Europa.

2003, 1 februarie: Intra in vigoare Tratatul de la Nisa.

2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrarile Conferintei inter-guvernamentale destinate, in

principal, elaborarii si adoptarii unei versiuni finale a Constitutiei Uniunii Europene.

2003, 12-13 decembrie: Consiliul European de la Bruxelles. Sefii de state sau de guverne nu ajung la un

acord cu privire la Tratatul constitutional.

Tratatul de la Amsterdam
La 2 octombrie 1997 cei 15 ministri ai afacerilor externe din tarile membre ale U.E. au semnat la
Amsterdam tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheierii Conferintei interguvernamentale care a avut
loc la acea data în capitala olandeza.

Tratatul de la Amsterdam reprezinta o etapa foarte importanta în desfasurarea procesului de reforma a

institutiilor comunitare, în sensul adâncirii integrarii prin cresterea calitatii democratice a Uniunii, a
identitatii ei în perspectiva largiri organizatiei, toate acestea trebuind sa determine o Europa mai apropiata
de cetateni.1

Probleme importante se ridica atât din punct de vedere al adâncirii integrarii cât si din punct de vedere al
largirii U.E. Aceste doua aspecte sunt numai aparent distincte, în realitate ele fiind indisolubil legate.

- Adâncirea integrarii înseamna consolidarea solidaritatii dintre statele membre. Este vorba de atribuirea de
noi competente Uniunii, de crearea monedei unice, de consolidarea U.E.M., etc.
- Largirea organizatiei înseamna procesul de extindere geografica prin adeziunea de noi state membre,
asadar aspectul spatial în construirea Europei.

Trebuie precizat ca la baza procesului de integrare stau câteva principii fundamentale: democratie, libertate,
respectarea drepturilor omului, statul de drept, justitie sociala, solidaritate si coeziune.

Tratatul de la Amsterdam a lasat intacte multe din prevederile Tratatului de la Maastricht (de exemplu, cele
din capitolul referitor la U.E.M.). Totusi, în competentele U.E. vor intra sau se vor accentua noi domenii ca
de exemplu: cele privitoare la un nivel crescut de ocupare a fortei de munca, la o dezvoltare echilibrata si
neinflationista, la definirea progresiva a politicii de aparare comuna.

O tema de mare importanta a Tratatului de la Amsterdam este accentuarea dezvoltarii unui spatiu de
libertate, securitate si justitie, în cadrul caruia sa fie asigurata libera circulatie a persoanelor prin masuri
adecvate controlului la frontierele U.E., controlului emigrarilor, azilului precum si prevenirii criminalitatii.

Puterile Parlamentului european au fost consolidate prin simplificarea procedurii codeciziei (a fost
suprimata posibilitatea unei a treia lecturi de catre Consiliu, textul fiind considerat neadoptat în cazul
esecului comitetului de conciliere) si prin extinderea campului sau de aplicatie. De asemenea procedura de
consultare a fost suprimata în profitul celei de cooperare.

Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample si în ceea ce priveste politica de mediu.
Formula prevazuta în Tratatul de la Maastricht de "respectare a mediului" a fost înlocuita prin Tratatul de la
Amsterdam cu formula "nivel înalt de protectie si de îmbunatatire a calitatii mediului".

O alta schimbare adusa prin Tratatul de la Amsterdam consta în introducerea principiului "egalitatii dintre
barbati si femei", alaturi de "promovarea unui nivel ridicat de ocupare a fortei de munca si de protectie
sociala". Principiul egalitatii dintre barbati si femei constituie una din cele mai importante dispozitii din
tratat.

Comparativ cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai buna definitie cetateniei
europene si a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor
referitoare la cetatenia europeana într-un capitol unic. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam s-a subliniat ca
definirea cetateniei europene precum si mai buna respectare a drepturilor omului constituie un obiectiv
prioritar în cadrul reformei Uniunii.

Sunt întarite astfel drepturile cetatenilor europeni, precum si ale persoanelor fizice sau juridice care au
resedinta sau sediul în U.E., consacrându-se un drept de acces la documentele institutiilor (articolul 255 din
T.C.E., care se aplica celui de-al doilea si celui de-al treilea "stâlp" în virtutea articolelor 28 si 41 din
T.U.E.).2

De asemenea, tratatul prevede protectia personelor fizice cu privire la regimul datelor cu caracter personal
(articolul 286 din T.C.E.). Doua regulamente au fost adoptate pentru punerea în aplicare a acestor
dispozitii.
 Pentru prima data, Tratatul de la Amsterdam creeaza un mecanism care permite sanctionarea unui stat
membru care s-ar face vinovat de o "violare grava si persistenta" (articolul 7) a drepturilor fundamentale
permitând Consiliului sa suspende dreptul de vot al statului respectiv.

Daca constatarea violarii nu poate interveni decât cu unanimitate (fara a numara bineînteles votul statului în
cauza), masurile luate ca urmare a acestei constatari sunt adoptate cu majoritatea calificata. Cu toate ca
acest mecanism a fost perceput ca fiind destinat reglarii unei curiozitati juridice, criza suscitata de alianta
guvernamentala încheiata în Austria a subliniat importanta lui practica.

Criza a revelat de asemenea necesitatea de a completa acest mecanism printr-un mecanism de alerta
prealabila, cei 14 parteneri ai Austriei improvizând în cursul anului 2000 o reactie comuna permitând
atentionarea guvernului austriac asupra oricarei abateri pe care ar fi putut sa o savârseasca, fara a recurge
totusi la o arma suprema precum recurgerea la articolul 7 care presupune o "violare grava si persistenta"
pentru a fi utilizat.
Aceasta criza a condus U.E. pentru prima data sa intervina în politica interna a unui stat membru în scopul
prevenirii unei atingeri grave a principiilor fundamentale.

Problema care ramâne de rezolvat este de a stii care ar fi fundamentul juridic pe care s-ar baza U.E. pentru
a sanctiona un stat în cazul recurgerii la articolul 7, având în vedere ca U.E. nu este parte la C.E.D.O.,
singura care ar putea oferi un raspuns pertinent este Charta drepturilor fundamentale adoptata solemn la
Nisa.

În ceea ce priveste politica externa si de securitate comuna putem remarca faptul ca Tratatul de la
Amsterdam a clarificat mai multe dispozitii ale Tratatului de la Maastricht, în special prin redefinirea
instrumentelor sale la care s-a adaugat unul nou: strategia comuna. A fost instituit un Înalt reprezentant
pentru P.E.S.C., functie detinuta de fostul secretar N.A.T.O. Javier Solana.

O alta inovatie este reprezentata prin includerea în cadrul P.E.S.C. a misiunilor umanitare si de gestiune a
crizelor, precum si a posibilitatii Uniunii de a recurge la U.E.O. pentru punerea în aplicare a misiunilor
sale.

Consiliul european de la Köln din iunie 1999 a trasat primele jaloane ale apararii europene, sefii de stat si
de guvern hotarând o întarire a P.E.S.C. si deci intrarea într-o noua etapa a constructiei europene. Decizia
Marii Britanii de a nu se mai opune unei aparari europene a lasat sa se spere o noua redimensionare a
P.E.S.C.

Astfel, pe 13 noiembrie 2000, la Marsilia s-a semnat "actul de deces" al U.E.O.. Semn al dezinteresului de
care a suferit întotdeauna aceasta organizatie, foarte putini ministri de externe si ai apararii s-au deplasat la
Marsilia pentru acesta reuniune ministeriala, ultima din istoria U.E.O. 4

U.E. a preluat sarcinile U.E.O. cu o eficacitate sporita, se spera, dupa ce a decis în decembrie 1999, la
summit-ul de la Helsinki, sa-si asume noi responsabilitati în materie de securitate si aparare.

Cei 15 au decis sa preia anumite activitati ale U.E.O. pe care le considera utile, dar majoritatea activitatilor
cotidiene ale organizatiei vor înceta. Concret, Institutul de studii si de securitate al U.E.O., instalat la Paris
si centrul-satelit al sau de la Torrejon, din Spania, vor trece acum sub autoritatea U.E. Transformarea
U.E.O. se va realiza progresiv, urmând a fi încheiata cel mai târziu la 1 iulie 2001.

Statul Major militar al U.E.O. va fi dizolvat de îndata ce va fi instituit cel al U.E.

U.E.O. nu va disparea totusi complet. O structura reziduala, cu un secretariat alcatuit din 29 de persoane, va
continua sa functioneze pentru a veghea la garantarea apararii reciproce, principiu înscris în Tratatul de la
Bruxelles din 1948. Aceasta garantie nu va fi, într-adevar, transferata U.E., care a decis sa se concentreze
asupra operatiunilor de gestionare a crizelor.

Desi cuprinde multe dispozitii de natura a facilita progresul reformei institutionale în U.E., Tratatul de la
Amsterdam lasa nerezolvate multe aspecte importante, ca de exemplu cele apartinând problemelor sociale,
ocuparea fortei de munca, reducerea somajului, armonizarea fiscala.

Cand a fost semnat tratatul de la Maastricth?

Tratatul privind Uniunea Europeana a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht si intrat in vigoare la 1
noiembrie 1993.
La ce se refera tratatul?

Tratatul marcheaza trecerea la o noua etapa in procesul de creare a unei "uniuni din ce in ce mai stranse intre
popoarele Europei", depasind obiectivul economic initial al Comunitatii.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul
constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE,
care ulterior va înlocui toate tratatele europene.
 
Ce state sunt parte a tratatului?

Tratatul a instituit o Uniune Europeana formata din cele 12 state membre ale Comunitatilor Europene: Belgia,
Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia si Spania,
la care au aderat apoi inca 15 state (in 1995: Austria, Finlanda si Suedia, in 2004: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria, in
2007: Bulgaria si Romania).

Ce prevede tratatul?

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana are la baza trei piloni:

 Pilonul I: Comunitatile Europene, ingloband cele trei comunitati existente: Comunitatea Europeana a
Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) si
Comunitatea Economica Europeana (CEE), a carei denumire este schimbata in Comunitatea
Europeana;
 Pilonul II: Politica externa si de securitate comuna
 Pilonul III: Cooperarea in domeniul Justitiei si al afacerilor interne.

Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeana poate adopta actiuni in sase noi domenii:

 educatie si pregatire profesionala;

 cultura;
 tineret;
 protectia consumatorilor;
 retele transeuropene;
 politica industriala
 social (dispozitii comune privind promovarea ocuparii fortei de munca, imbunatatirea conditiilor de
munca si viata, protectie sociala, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, com baterea excluderii pe
piata muncii)
  Alte prevederi:

1. Prevederi institutionale:

 Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European.

 Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsa de la patru la cinci ani. consultativ format din
reprezentanti ai autoritatilor regionale.

2. Alte prevederi:

 principiul subsidiaritatii: devine regula generala. Conform acestui principiu, in domeniile care nu tin
de competenta exclusiva a Comunitatii, aceasta nu va intreprinde actiuni decat daca aceste actiuni sunt
mai eficiente in atingerea obiectivelor decat actiunile intreprinse la nivel local, regional sau national.
 instituirea cetateniei europene care nu inlocuieste cetatenia nationala ci vine in completarea acesteia
cu noi drepturi:  
- dreptul de libera circulatie si de stabilire in Statele Membre;
- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat tert (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de
protectie consulara din partea autoritatilor diplomatice ale unui alt Stat Membru, in cazul in care statul
din care provine nu are reprezentanta diplomatica sau consulara in statul tert respectiv;
- dreptul de a alege si de a fi ales in Parlamentul European si in cadrul alegerilor locale in statul de
 rezidenta;|
- dreptul de petitionare in Parlamentul European;
- dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamatie cu privire la functionarea defectuoasa a
institutiilor comunitare
 crearea uniunii economice si monetare: crearea unei monede unice  sub egida Bancii Centrale
Europene, Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii economice si monetare
 adoptarea unei politici externe si de securitate comune:  adoptarea unor actiuni comune in politica
externa avand ca obiectiv final apararea comuna.
 justitie si afaceri interne:  facilitarea liberei circulatii a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene.
Deciziile sunt luate in unanimitate si fac referire la urmatoarele domenii:
- politica de azil;
- reguli de trecere a frontierei externe a Comunitatii si intarirea controlului;
- imigrarea;
- combaterea traficului de droguri;
- combaterea fraudei la nivel international;
- cooperarea judiciara in materie civila;
- cooperarea judiciara in materie penala;
- cooperarea vamala;
- cooperarea politieneasca.

Tratatul de la NISA

Adoptat in Decembrie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Nisa , si semnat la 26 februarie
2001, Tratatul de la Nisa a incheiat Conferinta Interguvernamentala care a inceput in februarie 2000, si
al carei obiectiv era sa pregateasca institutiile europene pentru sosirea de noi state membre.

A deschis drumul reformei institutionale necesare viitoarei

extinderi a Uniunii Europene, prin aderarea tarilor candidate
din estul si sudul Europei.

Principalele schimbari aduse se refera la limitarea marimii si compozitiei Comisiei, extinderea votului cu
majoritate calificata, o noua balanta a voturilor in cadrul Consiliului si flexibilizarea acordurilor de intarire a
cooperarii. In plus, pe langa discutii referitoare la aceste patru teme cheie, s-au mai abordat si alte probleme
institutionale: simplificarea tratatelor, definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale si rolul
parlamentelor nationale. Declaratia privind Viitorul Uniunii Europene, anexata la Tratat , stabileste pasii care
trebuie facuti pentru adancirea reformei institutionale. Tratatul de la Nisa este doar o etapa in acest proces.

Tratatul a fost ratificat de toate statele membre, in conformitate cu regulile constitutionale specifice, si a intrat in
vigoare la 1 februarie 2003.

Modul în care este ales Presedintele Comisiei si membrii ei, conform reglementãrilor ce vor intra în
vigoare odatã cu Tratatui de la Nisa, este urmãtorul:

" Art. 214(2). Consiliul, reunit în prezenta sefilor de stat si de guvern, hotãrând printr-o majoritate
calificatã, va numi persoana pe care intentioneazã sã o numeascã Presedinte al Comisiei Europene;
nominalizarea trebuie sa fie aprobatã de Parlamentul European. Consiliul, hotãrând prin majoritate calificatã si
prin acordul comun cu Presedintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intentioneazã sã le
numeascã ca membrii ai Comisiei, în concordantã cu propunerile fãcute de cãtre fiecare stat membru.
Presedintele si ceilalti membrii ai Comisei astfel nominalizati, în bloc, vor fi supusi votului de aprobare al
Parlamentului European. Dupã aprobarea de catre Parlamentul European, Presedintele si ceilalti membrii ai
Comisiei vor fi investiti de cãtre Consiliu care va hotãrî prin majoritate calificatã."
Articolul 4 al Protocolului asupra extinderii Uniunii Europene statueazã:
"1. De la 1 ianuarie 2005 si cu efect din momentul când prima Comisie de dupã aceastã datã îsi va începe
mandatul, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã si art. 126(1) al Tratatului instituind
Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice vor fi înlocuite de cãtre urmãtoarele:
"1. Membrii Comisie vor fi alesi pe baza competentei lor generale si care oferã toate garantiile de
independentã. Comisia trebuie sã includã câte un cetãtean al fiecãrui stat membru. Numãrul membrilor Comisie
poate fi schimbat de Consiliu printr-un vot unanim."

2. Când Uniunea va consta din 27 de state membre, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea
Europeana si art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice vor fi înlocuite de
cãtre urmãtorul:
"1. Membrii Comisie vor fi alesi pe baza competentei lor generale si care oferã toate garantiile de
independentã. Numãrul membrilor Comisiei este mai mic decât numãrul statelor membre. Membrii Comisiei
sunt alesi pe baza unui sistem rotativ întemeiat pe principiul egalitãtii, aranjamentele necesare fiind adoptate de
Consiliu prin vot unanim. Numãrul membrilor Comisiei este stabilit de Consiliu prin vot unanim". Acest
amendament se va aplica de la data de la care îsi începe mandatul prima Comisie de dupa aderarea celui de-al
douazeci si saptelea stat membru.

3. Consiliul, hotãrând în unanimitate, dupa semnarea tratatului de aderare de cãtre cel de-al douazeci si
saptelea stat al Uniunii, va adopta:
- numãrul de membrii ai Comisiei;

- implementarea aranjamentelor pentru un sistem rotativ bazat pe principiul egalitãtii, continând toate
criteriile si regulile necesare pentru determinarea compozitiei colegiilor succesive în mod automat pe baza
urmãtoarelor principii:

a) Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la succesiunea si timpul
petrecut de cetãtenii lor ca membrii ai Comisiei, în consecintã, diferenta dintre numãrul total de perioade în
functie detinute de cetãtenii a oricãror douã state membre sã nu poatã fi mai mare de una;
b) referitor la punctul (a), fiecare colegiu succesiv trebuie sã fie compus în asa fel încât sã reflecte în
mod satisfacãtor aria demograficã si geograficã a tuturor statelor membre ale Uniunii.

4. Orice stat care aderã la Uniune are dreptul, la momentul adeziunii sale, sa aibã unul din
cetãtenii sãi ca membru al Comisiei, pânã la aplicarea paragrafului 2.".

Conform "Protocolului asupra lãrgirii Uniunii Europene", unde Consiliul trebuie sã voteze cu
majoritate calificatã, voturile membrilor sãi vor fi dupã cum urmeazã: Franta, Italia, Germania si Marea Britanie
câte 29, Spania cu 27, Olanda cu 13, Belgia, Grecia si Portugalia câte 12, Suedia si Austria câte 10, Danemarca,
Irlanda si Finlanda câte 7 si Luxemburg cu 4. Actele Consiliului trebuie sa fie adoptate cu cel putin 169 de
voturi în favoare a majoritãtii membrilor acolo unde Tratatul prevede ca actul este adoptat la propunerea
Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel putin 169 de voturi în favoare,
adunate de la douã treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificatã,
un membru al Consiliului poate cere sã se verifice dacã statele membre care sustin decizia constituind
majoritatea calificatã reprezintã cel putin 62% din totalul populatiei Uniunii. Dacã se dovedeste cã aceastã
conditie nu este îndeplinitã, decizia respectiva nu va fi adoptatã.

Adoptat in Decembrie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Nisa , si semnat la 26 februarie 2001,
Tratatul de la Nisa a incheiat Conferinta Interguvernamentala care a inceput in februarie 2000, si al carei
obiectiv era sa pregateasca institutiile europene pentru sosirea de noi state membre.

Principalele schimbari aduse se refera la limitarea marimii si compozitiei Comisiei, extinderea votului cu
majoritate calificata, o noua balanta a voturilor in cadrul Consiliului si flexibilizarea acordurilor de intarire a
cooperarii. In plus, pe langa discutii referitoare la aceste patru teme cheie, s-au mai abordat si alte probleme
institutionale: simplificarea tratatelor, definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale si rolul
parlamentelor nationale. Declaratia privind Viitorul Uniunii Europene, anexata la Tratat , stabileste pasii care
trebuie facuti pentru adancirea reformei institutionale. Tratatul de la Nisa este doar o etapa in acest proces.
Tratatul a fost ratificat de toate statele membre, in conformitate cu regulile constitutionale specifice, si a intrat in
vigoare la 1 februarie 2003.

De la Comunitate la Uniunea Europeana

 
Tratatele de fuziune a executivelor au marcat unificarea institutiilor celor trei comunitati în 1965. Astfel se
poate vorbi de o Comisie unica, de un Consiliu, un Parlament si o Curte de Justitie unice.

În 1986 prin semnarea Actului Unic European constructia comunitara a fost relansata prin noi reforme
institutionale (crearea unei proceduri de cooperare cu Parlamentul) si materiale (o noua politica economica
si monetara).

Sfarsitul anilor 80, începutul anilor 90 au fost marcate de evenimente istorice ce au avut consecinte foarte
importante, dominate de prabusirea sistemelor comuniste.

Aceste evenimente au precipitat evolutia întreprinsa de Actul Unic. Statele membre au negociat si au
semnat un nou tratat, Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeana în 1993. Aceasta U.E. nu a
abolit Comunitatile. Ea le-a înglobat într-un ansamblu mai larg, mai ambitios, destinat regruparii celor trei
comunitati si al cooperarii politice institutionalizata în domeniile politicii externe, a apararii, al politiei si al
justitiei.

Ulterior, statele membre au semnat o decizie prin care largeau aplicarea Uniunii Europene celor care
fusesera candidate la aderare: Austria, Finlanda si Suedia (Norvegia refuzand prin referendum intrarea sa în
Uniunea Europeana).

Procesul de integrare a cunoscut o noua etapa odata cu semnarea tratatului de la Amsterdam în 1997, care
desi nu a produs modificarile asteptate, evidentiind astfel limitele politice ale integrarii, totusi a marcat un
progres din punct de vedere institutional.

Adaptarea institutiilor europene în perspectiva noilor largiri la tarile Europei centrale si orientale a fost de
asemenea cautata la Nisa, unde sub presedintie franceza, au fost adoptate cateva reforme ce vizeaza în
principal numarul de membrii în Comisie si modalitatea de vot în Consiliu.