See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/340444632

Anul II, Drept UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" GALAȚI DREPT

FINANCIAR ŞI FISCAL Suport de curs Învățământ frecvență redusă

Book · January 2018

CITATIONS READS

0 119

6 authors, including:

Nadia Cerasela Anitei

Universitatea Dunarea de Jos Galati
53 PUBLICATIONS   8 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

The concept of engagement in Romanian private international law View project

Family Insitution View project

All content following this page was uploaded by Nadia Cerasela Anitei on 05 April 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”
FACUTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE
Anul II, Drept
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE
ANUL IV, DREPT

PROF. UNIV. DR. Nadia - Cerasela ANIŢEI

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

Suport de curs
Învățământ frecvență redusă

An universitar
2018-2019

1
2
 CE DORIM PRIN CURSUL DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL ?

Cursul Drept FINANCIAR SI FISCAL se studiază în anul II, semestrul I şi aparţine

dreptului public.
Ţinând cont de faptul ca dreptul financiar si fiscal se studiază ca materie de semestru, ne-
am propus să prezentăm în cele 14 lecţii noțiunele fără de care ar fi imposibil sa mergem mai
departe la master, dorctorat.
În elaborarea cursului pentru o mai uşoară înţelegere de către studenţi a acestei discipline
complexe se face refere la speţe din practica judiciară; se pun întrebari şi se dau răspunsuri; se dau
exemple de articole din Codul fiscal; Codul de procedura fiscală; diferite acte normative interne şi
din reglementările europene şi internaţionale în domeniu.

OBIECTIVELE CURSULUI

1. Obiectivul general al disciplinei

Însuşirea conceptelor fundamentale pentru teoria si practica dreptului financiar si fiscal,

ocalizarea juridică a raporturilor cu elemente de extraneitate şi soluţionarea conflictelor de legi
precum şi studiul, interpretarea, corelarea, aplicarea şi cunoasterea instituţiilor juridice din dreptul
financiar si fiscal.

2. Obiectivele specifice al disciplinei

La finalul cursului, studenţii vor fi capabili:

 Să definească noţiunile, principiile, teoriile dreptului financiar si fiscal;
 Să utilizeze conceptele şi teoriile din domeniul juridic, pentru explicarea şi interpretarea
textelor de lege (normelor juridice) naţionale, europene şi internaţionale in domeniu;
 Să identifice corect reglementările în vigoare româneşti cu valorificarea acestora în
comunicarea profesională specifică acestui domeniu;
 Să identifice instituţiile specifice din acest domeniu;
 Să explice şi să interpreteze modul în care fenomenul juridic specific dreptului financiar si
fiscal se intersectează cu situaţiile de fapt întâlnite în alte domenii (modul în care o situaţie de fapt
dobândeşte semnificaţii în plan juridic);
 Să soluţioneze problemele de drept financiar si fiscal pe care le ridică situaţiile de fapt,
prin utilizarea raţionamentelor juridice specifice;
 Să elaboreze un studiu şi/sau proiect profesional specific studierii dreptului financiar si
fiscal pornind de la încadrarea juridică a unei situaţii de fapt din acest domeniu;
 Să realizeze un proiect sau un studiu specific domeniului dreptului financiar si fiscal
privind rezolvarea problemelor juridice pe care le ridică o situaţie de fapt concretă din acest
domeniu.

 COMPETENŢE SPECIFICE

Cursul vizează dobândirea de către studenţi a următoarelor competenţe specifice:

1. Competenţe profesionale

C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic

C2.1 Definirea şi clasificarea teoriilor, paradigmelor şi principiilor utilizate în studiul
dreptului financiar si fiscal.

3
 C2.2 Utilizarea conceptelor şi teoriilor din domeniul juridic, pentru explicarea şi
interpretarea textelor de lege (normelor juridice) în domeniul dreptului financiar si fiscal.
C2.3 Aplicarea teoriilor, a principiilor şi a conceptelor dreptului financiar si fiscal într-un
context determinat pentru rezolvarea de diferite speţe juridice.
C2.4 Analiza datelor preliminare, interpretarea acestora, realizarea de clasificări şi a unor
delimitări conceptuale in domeiul dreptului financiar si fiscal.
C2.5 Elaborarea unor proiecte profesionale cu utilizarea teoriilor, principiilor şi metodelor
specifice în vederea rezolvării speţelor juridice specifice dreptului financiar si fiscal.

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Utilizarea adecvată a teoriilor, principiilor şi conceptelor juridice însuşite într-un proiect profesional în
vederea soluţionării diferitelor conflicte apărute în diverse situaţii care implică vastul domeniu al dreptului
financiar si fiscal.

C3: Aplicarea legislaţiei româneşti

C3.1. Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc din domeniul
dreptului financiar si fiscal.
C3.2. Explicarea şi interpretarea normelor juridice naţionale prin utilizarea cunoştinţelor
însuşite în domeniul dreptului financiar si fiscal.
C3.3. Identificare prevederilor legale din legislaţia românească privind dreptul financiar si
fiscal şi aplicarea lor într-un context determinat.
C3.4. Realizarea studiului juridic şi distingerea între prevederile relevante faţă de cele
irelevante care au incidenţă în rezolvarea unor situaţii specifice domeniului dreptului financiar si
fiscal.
C3.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislaţiei româneşti şi a celei
europene şi internaţionale în vigoare din domeniul dreptului financiar si fiscal.

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Utilizarea adecvată a legislaţiei româneşti, europeene şi internaţionale într-un proiect profesional.

C4: Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul

naţional, dreptul european şi dreptul altor state
C4.1. Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor şi teoriilor utilizate
în interpretarea şi compararea instituţiilor dreptului financiar si fiscal la nivel naţional, european şi
al altor state.
C4.2. Interpretarea raportului dintre instituţiile dreptului financiar si fiscal la nivel
naţional, european şi al altor state prin utilizarea metodelor comparative şi interpretative.
C4.3 Realizarea de corelaţii şi comparaţii între instituţiile dreptului financiar si fiscal în
sistemul de drept naţional, european şi al altor state, într-un context determinat, cu utilizarea
metodelor şi tehnicilor specific.
C4.4 Interpretarea şi evaluarea metodelor specifice ce pot fi utilizate pentru determinarea
raportului dintre instituţiile dreptului financiar si fiscal la nivel naţional, european şi al altor state.
C4.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea metodelor de comparare a
legislaţiei specifice dreptului financiar si fiscal.

Standarde minimale de performanta pentru evaluarea competentei.

Realizarea unui proiect sau a unui studiu privind raportul dintre instituţiile care colaborează la nivel
naţional, european şi al altor state din domeniul dreptului financiar si fiscal.

4
 2. Competenţe transversale

CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil, cu

respectarea regulilor deontologice specifice domeniului

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Elaborarea unei lucrări de specialitate, a lucrării de licenţă cu respectarea obiectivelor, a termenelor şi a
regulilor deontologice.

CT2: Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de

interdisciplinaritate), cu respectarea palierelor ierarhice

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Realizarea unui proiect, a unei activităţi în echipă, cu identificarea rolurilor
profesionale specifice domeniului drept financiar si fiscal.

 CONŢINUTUL CURSULUI Drept financiar si fiscal

UNITATEA 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FINANŢELE PUBLICE,

FISCALITATE ŞI DREPT FINANCIAR
UNITATEA 2. SISTEMUL BUGETAR ŞI PROCESUL BUGETAR
UNITATATEA 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR ŞI SISTEMUL VENITURILOR
PUBLICE
UNITATEA 4. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
UNITATEA 5. EVAZIUNEA FISCALĂ
UNITATEA 6. CREDITUL PUBLIC, IMPRUMUTURILE DE STAT, DATORIA
PUBLICA
UNITATEA 7. EXERCITAREA CONTROLULUI FINANCIAR ŞI FISCAL
UNITATEA 8. ORGANE DE STAT CU ATRIBUŢII DE CONTROL FINANCIAR ŞI
FISCAL

 Resurse si mijloace de lucru:

Cursul va fi distribuit studentilor in format electronic, conţinând informaţii
teoretice de bază, exemple şi speţe, întrebări şi teme de control.
In cadrul întâlnirilor cu studenţii vor fi explicate şi exemplificate noţunile
teoretice cu incidenţă în materie, în scopul inţelegerii facile şi însuşirii noţiunilor
fundamentale.
 Metoda de evaluare:
Examenul semestrial se va susţine sub formă de teste grilă (un numar de 10
întrebări tip grilă). Fiecare grilă va avea unul sau mai multe răspunsuri corecte.
Fiecare grila va fi punctată cu 1,00 puncte sau 2,00 puncte.

5
6
 UNITATEA 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FINANŢELE
PUBLICE, FISCALITATE ŞI DREPT FINANCIAR

1. FINANȚELE PUBLICE: noţiune, definiţie, trăsături şi funcţii

1.Noţiunea de finanţe publice

Etimologic cuvântul finanţe provine din limba latină unde au fost utilizate mai multe expresii
“finantio”, “financias”, ”finis” care însemna “termen de plată” sau “scadenţă” formându-se mai târziu
expresia “financia pecuniaria” care desemna operaţiunea de a încheia o tranzacţie patrimonială prin
plata unei sume de bani.
Noţiunea de finanţe s-a răspândit în Franţa în secolul al XV-lea prin cuvintele “finance”, prin
care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparţinând organelor de stat, respectiv “finances”,
folosite pentru a-i denumi pe arendaşii de impozite sau persoanele însărcinate cu strângerea veniturilor
pentru rege.

2. Definiţia finanţelor publice

Finanţele publice au fost definite de autori diferiţi, după caz:

 ca fiind instrumentul prin intermediul căruia statul nostru participă la repartiţia venitului
naţional, asigură fondurile băneşti necesare dezvoltării economiei naţionale, realizării
acţiunilor social-culturale, funcţionării organelor de stat şi apărării suveranităţii, independenţei
şi integrităţii teritoriale a ţării;
 ca fiind raporturile social-economice de formare şi repartizare în formă bănească, care apar în
legătură cu constituirea şi utilizarea resurselor necesare funcţionării şi dezvoltării generale a
societăţii;
 ca ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor şi relaţiilor economice în formă bănească ce se
produc în toate sferele reproducţiei (consum, producţie, repartiţie, circulaţie).
Profesorul francez, Paul Marie Gaudement susţinea că finanţele publice constituie o ramură
a dreptului public care are ca obiect studiul regulilor şi operaţiilor referitoare la banul public.
În lucrările de specialitate din S. U. A. s-a susţinut că finanţele publice au ca obiect faptele,
principiile, tehnicile şi efectele procurării şi cheltuirii fondurilor băneşti de către organele
guvernamentale şi ale administrării datoriei publice.
În concluzie, putem defini finanţele publice astfel:
o în sens larg ca fiind acele relaţii care au ca obiect regulile fundamentale, organele şi
procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul
mijloacelor financiare condiţia
o esenţială fiind ca aceste reguli şi procedee să se aplice într-un regim de drept public;
o iar în sens restrâns reprezintă încasările şi plăţile băneşti de interes public necesare în
relaţiile cu statul şi alte instituţii publice.

3. Trăsăturile finanţelor publice

Finanţele publice prezintă următoarele trăsături:

o sunt relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil
acestea fiind relaţiile financiare clasice care îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul
asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;
o sunt relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată,
pentru care se percepe dobândă, acestea fiind relaţii de credit mijlocite de bănci sau de alte
instituţii specializate;
o sunt relaţii care exprimă după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen (eveniment) aleatoriu,

7
 aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de
persoane, de răspundere civilă;
o sunt relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti în vederea
desfăşurării de activităţi economice şi a dezvoltării acestora pe seama veniturilor realizate, a
creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale) a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi
acestea fiind finanţele întreprinderilor.

4. Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii:

 funcţia de repartiţie se realizează în procesul de formare şi repartizare a mijloacelor băneşti,
mai exact odată cu repartiţia produsului social şi cu cea a venitului naţional şi presupune două
momente:
 constituirea fondurilor din impozite, taxe, împrumuturi, etc. la care participă regiile
autonome, societăţile comerciale care au capital de stat, mixt sau privat, instituţiile
publice, persoanele fizice şi juridice rezidente sau străine, populaţia;
 distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari: persoane fizice sau juridice, respectiv
pentru învăţământ, sănătate, cultură etc.;
 funcţia de control care are ca scop asigurarea respectării legii şi creşterea eficienţei economice
printr-o bună administrare a banului public astfel încât prin control se contribuie la realizarea
echilibrului monetar, valutar şi financiar în economie;
 funcţia de reglare (stabilizare) are ca scop contracararea unor fenomene cu caracter
destabilizator (recesiunea, criza, şomajul) care perturbă procesele economice şi sociale,
respectiv stimularea evoluţiei pozitive a acestor procese.

5. Structura finanţelor publice

În structura finanţelor publice din cele mai vechi timpuri s-au evidenţiat două componente:
veniturile publice şi cheltuielile publice. Ca rezultat al evoluţiei istorice, a schimbărilor survenite în
viaţa economică şi socială de-a lungul timpului, în cele mai multe dintre statele contemporane cu
economie naţional liberal capitalistă şi regim politic parlamentar democrat structura finanţelor publice
se prezintă astfel:
 bugetul de stat – ca act şi procedeu de corelare a cheltuielilor publice cu veniturile publice;
 finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ – teritoriale – menite a conferi o anumită
autonomie administraţiei publice locale;
 împrumuturile de stat sau creditul public care implică şi datoria publică – ca modalitate
excepţională de completarea veniturilor publice necesare satisfacerii trebuinţelor generale ale
societăţii;
 finanţele organizaţiilor internaţionale – constituite prin contribuţii băneşti ale statelor membre
ale acestor organizaţii.

8
 2. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FISCALITATE

1. Noțiunea de fisc

Noţiunea de fisc îşi are originea în termenul latinesc fiscus care desemna coşul, panerul,
lădiţa în care se păstrau banii. Împăratul Augustus a creat un organ administrativ denumit Fiscus care
percepea şi administra impozitele şi taxele provenite din provinciile romane.
Fiscalitatea a fost definită de autori în mod diferit. Astfel, unii autori, pornind de la definirea
impozitelor ca formă de prevalare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice, privesc fiscalitatea ca o legătură între
stat şi persoanele fizice sau juridice. Alţi autori privesc fiscalitatea prin prisma elementelor
componente formate din totalitatea taxelor şi impozitelor reglementate prin acte normative.
În dicţionarul Le petit Larousse fiscalitatea este definită ca sistem de percepere a
impozitelor, ansamblul legilor la care se raportează iar în Dicţionarul enciclopedic al limbii române
fiscalitatea este definită ca sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc.
Ca urmare a trecerii timpului termenul îşi conservă sensul sub denumirea de fisc, termen
care desemnează în accepţiunea modernă atât constituirea impozitelor, taxelor şi contribuțiile sociale,
cât şi organele desemnate cu administrarea şi colectarea acestor creanţe fiscale.

2. Apariția Codului fiscal si a Codului de procedura fiscala

Un pas important în sistematizarea legislaţiei fiscale a fost făcut în luna decembrie 2003, când
sub presiunea comunităţii oamenilor de afaceri şi a Uniunii Europene au fost adoptate cele două
coduri: Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571 din 19 decembrie şi Codul de procedură fiscală adoptat
prin Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 29 decembrie 2003.
Art. (1) stabileşte scopul şi sfera de cuprindere a Codului fiscal.
Alin. (1) art. (1) prevede „Prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi
contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale,
precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale,
precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a
acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanţelor Publice
să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor
de evitare a dublei impuneri”.
Alin. (2) al art. (1) dispune: „Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor
reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale.”
Conform art. (1) alin. (3) „În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra
oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile
Codului fiscal.”
Potrivit art. (1) alin. (4) „Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a
unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat.”
Alin. (5) al art. (1) precizeată că „Orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de
stat se acordă potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind
procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 137/2007.”
Fiscalitatea trebuie să respecte o serie de principii care sunt prevăzute în art. 3 C. fiscal şi
anume:
1. Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu
forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
2. Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,

9
 precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor management financiar asupra sarcinii lor
fiscale;
3. Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie
de mărimea acestora;
4. Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal,
astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane
fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor
decizii investiţionale majore.
Completările şi modificările celor două acte normative fundamentale au anulat cel mai mare
avantaj al codificării dreptului financiar şi fiscal: acela de a avea între coperţile unei singure cărţi
normele juridice fundamentale ale acestei ramuri juridice, anulându-se astfel principalul câştig al
edictării celor două coduri.
În opinia noastră, cele două coduri precum şi legislaţia fiscală secundară care a suferit şi suferă
modificări de la o zi la alta, ar trebui republicate cu toate modificările aduse până acum sau, eventual
modificate şi ar trebui păstrate în această formă pentru o perioadă de cel puţin 4 ani spre a semnaliza
comunităţii oamenilor de afaceri români şi străini hotărârea de a pune în practică un sistem fiscal
transparent şi consecvent principiilor care stau la temelia celor două acte normative menţionate.

3. Conținutul fiscalitaății

În privinţa conţinutului fiscalităţii menţionăm că abordările teoretice existente, cât şi

experienţa practică permit conturarea concluziei că fiscalitatea cuprinde sistemul de principii, reguli şi
norme legiferate privind:
 evidenţa şi gestiunea contribuabililor;
 stabilirea, evidenţierea şi stingerea obligaţiilor fiscale;
 conţinutul şi soluţionarea plângerilor;
 acordarea de asistenţă contribuabililor pentru cunoaşterea şi aplicarea corectă a legislaţiei
fiscale.
Orice demers care se întreprinde pentru a fundamenta necesitatea fiscalităţii porneşte de la
analiza rolului pieţei, şi respectiv, al statului în furnizarea de bunuri şi servicii publice. Indiferent de
modalitatea la care se recurge pentru aprovizionarea cu bunuri şi servicii, direct prin intermediul pieţei
ori prin oferta statului, sunt necesare informaţii cu privire la:
 Cunoaşterea preferinţelor cetăţenilor;
 A preţurilor;
 A costurilor furnizorilor.
Fiscalitatea poate fi prezentă în cadrul politicii economice guvernamentale şi prin micşorarea
impozitului pentru stimularea creşterii consumului în cazul subutilizării unor resurse cum ar fi forţa
de muncă, sau creşterea impozitului pentru diminuarea consumului, dacă producţia tinde să crească
peste capacitatea de producţie existentă. Acest ultim aspect conturează o altă funcţie a impozitului, şi
anume aceea de a regulariza nivelul cererii agregate – cum ar fi denumită în teoria keynesiană – prin
corelarea cererii de produse şi servicii publice cu capacităţile de producţie existente.
Argumentele consistente aduse în sprijinul fiscalităţii legitimează utilizarea acestei pârghii de către
Guvern, concretizarea acestei necesităţi în programe guvernamentale cu ţinte clare în domeniul
economico – social. Posibilităţile multiple de combinare a măsurilor din domeniul fiscalităţii pun în
faţa Guvernelor problema raţiunii alegerii pachetului de măsuri fiscale pentru obţinerea unor rezultate
scontate, adică a problemei optimului fiscal.
Teoria optimului fiscal ca abordare este nouă, dar elemente ale acesteia au fost analizate pentru
prima dată de Adam Smith în sec. XVIII care arăta că un impozit poate fi calificativul „bun” dacă
respectă patru canoane:
1. Economie. Nici un impozit nu trebuie să necesite o procedură costisitoare de încasare şi
nici să descurajeze afacerile oportune;
2. Facilitate. Toate impozitele trebuie colectate de o manieră convenabilă pentru
contribuabil;
3. Certitudine. Toate impozitele trebuie să fie clare şi uşor de înţeles de către contribuabil;

10
 4. Echitate. Toate impozitele trebuie percepute ca fiind „corecte”.
Pornind de la esenţa explicaţiilor lui Adam Smith, profesorul englez Stephen C. R. Munday de
la Selwyn College, Cambridge, recunoaşte că „toate discuţiile privitoare la fiscalitatea ideală recunosc
faptul că există trei cerinţe care trebuie luate întotdeauna în considerare:
1. necesitatea corectitudinii, indiferent cum era ea definită;
2. necesitatea de a mimiza costurile administrative pe care le presupune fiscalitatea;
3. necesitatea de a mimiza efectele demobilizante ale impozitelor.
În sens larg, gradul de fiscalitate (sau rata presiunii fiscale) la nivel microeconomic poate fi
exprimat de raportul dintre: încasările la buget sub forma impozitelor şi contribuţiile sociale şi
produsul intern brut, iar în sens restrâns se reflectă prin raportul procentual între încasările la buget sub
forma impozitelor şi produsul intern brut.
Influenţa pe care o exercită impozitul asupra venitului se poate reflecta cu ajutorul ratei
marginale a impunerii, respectiv a raportului dintre creşterea impozitului (dI) şi creşterea venitului
(dV): R=dI/dV.
Rata medie a impozitului rezultă ca raport între impozitul plătit şi totalul venitului realizat de o
persoana: I = Ip/V
În România, rata presiunii fiscale (gradul de fiscalitate) a evoluat de la 57,5% în anul 1990 la
33 - 34% în ultimii ani. Este evidentă politica vărsămintelor obligatorii la cote înalte făcute de
întreprinderile de stat înainte de 1990 care şi-a prelungit efectele şi în 1990, când reforma sistemului
impozitelor abia a început.
În România reforma fiscală trebuie să îndeplinească cinci cerinţe: asigurarea eficienţei sistemului
fiscal prin propunerea unui tratament fiscal nediferenţiat şi lărgirea bazelor de impozitare, flexibilitatea
sistemului fiscal prin adoptarea şi adaptarea de decizii; stabilitatea sistemului fiscal; utilizarea unor rate
diferenţiate de impozitare în vederea sprijinirii unor categorii defavorizate ale societăţii; coerenţa sistemului
fiscal.
În condiţiile tranziţiei către o economie de piaţă stabilă în România este important de subliniat
motivaţiile reformei impozitelor: asigurarea compatibilităţii sistemului de impozite cu mecanismul de piaţă,
asigurarea prin sistemul de impozite a liberei circulaţii a capitalurilor, produselor şi serviciilor; asigurarea
unui raport echilibrat între produsul intern brut şi sarcina fiscală care să favorizeze acumularea şi cererea
agregată.
Politica fiscală trebuie deci concepută şi privită ca un subsistem al politicii economice, alături de
politica bugetară în principal şi de politica monetară, de politica preţurilor, etc.1
Din punct de vedere al contribuabilului fiscalitatea este o inoportunitate, oricât cinism ar dovedi
acesta. De aceea, studiile consacrate fiscalităţii urmăresc tocmai limitarea efectelor negative sau nedorite
ale acesteia asupra contribuabilului, asupra comportamentului său fiscal.
În concluzie, fiscalitatea deşi nu se va bucura niciodată de popularitate, este obiectiv necesară,
iar problema care se pune este aceea a proiectării uni sistem fiscal care să diminueze pierderea socială
şi să realizeze obiectivele de echitate acceptate social la un moment dat.

3. Moneda de calcul şi de plată a impozitelor şi taxelor

Potrivit art. 9 alin. 1 C. fiscal impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională care este leul.
Potrivit alin. 3 sumele exprimate într-o monedă străină se convertesc în moneda naţională a
României, după cum urmează:
În cazul unei persoane care desfăşoară o activitate într-un stat străin şi îşi ţine contabilitatea acestei
activităţi în moneda statului străin, profitul impozabil sau venitul net din activităţi independente şi
impozitul plătit statului străin se convertesc în moneda naţională a României prin utilizarea unei
medii a cursurilor de schimb valutar pentru perioada căruia îi este aferent profitul impozabil sau
profitul net;
În oricare alt caz, sumele se convertesc în moneda naţională a României prin utilizarea cursului de
schimb valutar la data la care se primesc sau se plătesc sumele respective ori la o altă dată
prevăzută în norme.

11
 4. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT FINANCIAR

1. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar

Vom defini dreptul financiar ca acea ramură a sistemului de drept public care cuprinde,
ansamblul normelor juridice instituite de stat şi care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în
procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte instituţii
publice, precum şi controlul financiar al statului.
Obiectul dreptului financiar este determinat, în mod raţional, de componentele structurale ale
finanţelor publice cuprinzând: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,
finanţele instituţiilor publice, finanţele regiilor autonome, veniturile bugetare, cheltuielile bugetare,
împrumuturile de stat, controlul finanţelor publice .

2. Izvoarele dreptului financiar

În ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului - în sens formal - desemnează formele de

exprimare a normelor juridice.
Izvoarele dreptului financiar sunt alcătuite din totalitatea actelor normative care
reglementează raporturile juridice financiare.
În raport de gradul de generalitate sau specificitate izvoarele dreptului financiar pot fi:
1. izvoare comune ale dreptului financiar cu alte ramuri de drept ca de exemplu: Constituţia,
legile ordinare, hotărârile Guvernului etc.;
2. izvoare specifice dreptului financiar ca de exemplu: Legea finanţelor publice, Legea privind
organizarea şi funcţionarea Curtea de Conturi, etc. .

3. Normele dreptului financiar

Putem defini norma de drept financiar ca fiind acea regulă de conduită stabilită sau
recunoscută de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raportul de drept
financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat.
Normele dreptului financiar au un caracter general, impersonal privind un număr nedeterminat
de subiecte de drept se aplică în mod repetat în timp ori de câte ori îndeplinesc condiţiile vizate de ele.
Ca excepţie, normele dreptului financiar pot avea şi caracter individual în vederea îndeplinirii
anumitor necesităţi financiare ca de exemplu legea bugetară cuprinde dispoziţii care stabilesc
individual cuantumul bănesc al unor transferuri, subvenţii, etc.
Normele dreptului financiar sunt adoptate de Parlament, Guvern precum şi de organele de
specialitate ale administraţiei de stat în legătură cu privire la constituirea, repartizarea şi utilizarea
fondurilor băneşti publice.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului financiar cuprind
următoarele elemente:
1. ipoteza prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau a condiţiilor în care
apar relaţiile financiare pentru a se permite subiectelor raporturilor juridice să respecte regula
de conduită prescrisă în vederea realizării scopului urmărit;
2. dispoziţia prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme;
3. sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
Elementul specific al normei juridice financiare este sancţiunea. Ca atare menţionăm că
sancţiunile financiare pot fi:
1. sancţiuni comune, cele care sunt identice cu ale altor norme juridice şi anume: disciplinare
(mustrarea), administrative (amenda), pecuniare, penale (închisoarea);
2. sancţiuni specifice sunt măsuri de ordin financiar care se iau împotriva celor ce încalcă
legislaţia financiară şi fiscală şi anume: majorări de întârziere, amenda financiară, penalizări,
suspendarea finanţării de la buget, suspendarea finanţării investiţiilor, suspendarea creditării.
Clasificarea normelor juridice financiare. Normele juridice financiare pot fi clasificate astfel:

12
 1. Norme juridice imperative obligă subiectele de drept financiar să acţioneze într-un anumit
fel. Aceste norme se împart, la rândul lor, în două categorii:
a. norme juridice onerative care impun efectuarea anumitor operaţiuni financiare sau
săvârşirea anumitor acte financiare;
b. norme juridice prohibitive care interzic comiterea unor acte sau operaţiuni de natură
financiară ori cu implicaţii financiare,
2. Norme juridice permisive sunt cele care nici nu interzic, nici nu impun săvârşirea anumitor
acte financiare sau anumitor operaţiuni financiare.
3. Norme juridice supletive sunt cele care fie le permit subiectelor să-şi aleagă conduita de
urmat şi numai în caz contrar urmează să li se aplice prevederile normelor financiare care se
încalcă în lipsa manifestării de voinţă.

4. Raportul juridic de drept financiar

1. Definiţia raportului juridic de drept financiar

Raportul juridic de drept financiar constă în relaţiile sociale care iau naştere, se modifică şi se
sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care sunt
reglementate de normele juridice financiare.
Raporturile juridice financiare se nasc numai în cadrul activităţii financiare înfăptuite de stat şi
de organele sale. În cadrul acestor raporturi, fără excepţie, unul dintre subiecte este statul care intră în
aceste raporturi juridice de pe poziţia de purtător al autorităţii de stat. Această particularitate rezultă
din poziţia de subordonare a tuturor celorlalte subiecte participante faţă de subiectul purtător al
autorităţii de stat.
Raporturile juridice financiare se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale
de voinţă a statului, prin forme specifice prevăzute de normele juridice financiare.

2. Clasificarea raporturilor juridice financiare.

În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice aceste raporturi pot fi:
a. raporturi juridice bugetare;
b. raporturi juridice fiscale;
c. raporturi juridice de creditare;
d. raporturi juridice bancare;
e. raporturi juridice de organizare a circulaţiei monetare;
f. raporturi juridice de asigurare prin efectul legii;
g. raporturi juridice de control financiar, etc. .

3. Conţinutul raporturilor juridice financiare

Conţinutul raporturilor juridice financiare constă în elementele constitutive ale acestor
raporturi. Aceste elemente constitutive sunt:
a. subiecte;
b. conţinut;
c. obiect.
Subiectele oricărui raport juridic presupun existenţa a cel puţin două persoane pentru ca un astfel
de raport să poată lua naştere, să se poată modifica sau stinge. Subiectele participante la raporturile
juridice financiare sunt:
a. statul ca organ de specialitate în activitatea financiară reprezentat prin: Ministerul Finanţelor
Publice, Agenţia Naţională de Control (Garda Financiară) şi Curtea de Conturi.
b. persoane fizice şi, sau juridice.
Persoanele fizice ca subiecte individuale titulare de drepturi şi obligaţii. Din această categorie fac
parte:
a. cetăţeni români;
b. persoane fizice străine rezidente (reprezentanţi diplomatici, reprezentanţi consulari,
reprezentanţi comerciali, doctoranzi, studenţi, apatrizi) ;
c. persoane fizice nerezidente (specialiştii, oameni de cultură, ştiinţă, artişti, sportivi, turişti).

13
 Persoana juridică este subiectul colectiv de drept care întruneşte condiţiile cerute de lege
(patrimoniu propriu, organizare de sine stătătoare, obiect de activitate) pentru a fi titular de drepturi şi
obligaţii.
Din categoria acestor persoane juridice fac parte:
a. societăţi comerciale;
b. regii autonome;
c. instituţii publice;
d. asociaţii politice;
e. alţi agenţi economici.
Conţinutul raporturilor juridice financiare îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante la aceste raporturi. Conţinutul acestor raporturi diferă de conţinutul altor raporturi juridice
întrucât se stabileşte în legătură cu necesitatea, constituirea şi repartizarea fondurilor băneşti ale
statului.
Obiectul raporturilor juridice financiare este determinat de sfera largă a finanţelor publice pe de o
parte, iar pe de altă parte de faptele, actele normative şi operaţiunile specifice cu privire la activitatea
financiară şi fiscală. Astfel, acest obiect poate fi:
a) în prima situaţie: venituri publice, cheltuieli publice, politica fiscală, acţiuni de prognoză şi
organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie monetară, etc.;
b) în a doua situaţie plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la
raporturile juridice financiare.

Intrebari si teme de control

1. Ce întelegem prin noțiunea de finanțe?

2. Care sunt trasaturile finanțelor publice?
3. Ce înțelegem prin noțiunea de fiscalitate?
4. Ce înțelegem prin conținutul fiscalității?
5. Noţiunea, obiectul, ştiinţa şi izvoarele dreptului financiar
6. Normele de drept financiar.
7. Raporturile juridice de drept financiar.

Bibliografie selectiva

N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 5-24.
N-C., Anitei. Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 5-24.
E. Bălan, Drept financiar, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 3.
Maurice Duverger, Finances publiques, Editura Presses, Universitaries de France, PUF, Paris, 1978,
p.18
Daniel Dascălu, Cătălin Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 33.
DEX- Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996, p. 380.
D., A., P., Florescu. P., Coman. G., Bălaşa. Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 53.
I. Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 7.
M.S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2000,
p. 15.
Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice. Drept fiscal, vol. II, Editura
Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006, p. 233.
Stephen, C., R., Munday. Idei de avangardă în economie, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, p. 178.
D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 13.
I. Văcărel şi coaut. Finanţe publice, ediţia a V-a, EdituraDidactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,
2006, p. 31-49.

14
 UNITATEA 2. SISTEMUL BUGETAR ŞI PROCESUL BUGETAR

1. SISTEMUL BUGETAR

1. Definiţia bugetului de stat, natura juridică şi funcţiile bugetului de stat

Actualitatea modernă a acestei definiţii este confirmată de faptul că elementele ei esenţiale au

fost preluate şi pentru caracterizarea oficială a bugetului Comunităţilor Europene. Regulamentul
financiar al acestor comunităţi precizează că bugetul lor este actul care prevede şi autorizează în
prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor.

2. Conţinutul bugetului de stat

Bugetul statului român, ca dealtfel al oricărui stat, cuprinde în mod constant două părţi, şi
anume:
a. veniturile bugetare;
b. cheltuielile bugetare.
a. Veniturile statului sunt definite în mod emblematic de Montesquieu, care în lucrarea „Spiritul
legilor” – cartea XIII, afirma că veniturile statului sunt o parte pe care fiecare cetăţean o dă
din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămasă lui, sau de a se bucura deplin de
aceasta. Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la
art.1al.2 din Legea nr.500/2002 care se mobilizează în baza unor prevederi legale, formate din
impozite, taxe, contribuţii băneşti şi alte vărsăminte editate de fiecare stat în funcţie de politica
sa economico-financiară privind repartiţia produsului intern net şi mobilizarea unor surse
externe (accesibile).
b. Cheltuielile publice reprezintă sumele aprobate în bugetele prevăzute la art.1 al.2 în limitele şi
potrivit destinaţiei stabilite prin bugetele respective. Partea de cheltuieli a bugetului statului
nostru are un conţinut orânduit şi el conform concepţiei moderne. Astfel, principalele categorii
de cheltuieli ale bugetului de stat sunt cele social-culturale, pentru apărarea naţională şi
ordinea publică internă pentru organele de stat legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni
economice şi cercetare ştiinţifică, precum şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de interes
general.
În art.30 Legea 500/2002 privind finanţele publice se prevede că în bugetul de stat se includ
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului si Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.
a. Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale
Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în
timpul exerciţiului bugetar.
b. Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale
Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor
unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.

3.Sistemul bugetar

Datorită faptului că bugetul de stat este procedeul financiar cel mai important de autorizare şi
corelare a veniturilor şi cheltuielilor statului, din punctul de vedere al organizării bugetare publice sunt
remarcabile anumite particularităţi care presupun atât asemănări cât şi deosebiri, între statele de tip
unitar şi cele de tip federal.
Comparând statele de tip unitar cu cele de tip federal vom reuşi să scoatem în relief
principalele variante practice de organizare bugetară şi în acelaşi timp, faptul că în unele dintre aceste
state s-au conceput şi s-au pus în aplicare variante originale care au dezvoltat categoria variantelor
moderne de organizare bugetară de interes public.
Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele lumii pot fi:

15
 a. state de tip unitar;
b. state de tip federal.
Resursele finanţelor publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete
care sunt prevăzute în art. 1 alin. 2 Legea 500/2002 şi anume:
a. bugetul de stat,
b. bugetul asigurărilor sociale de stat,
c. bugetele fondurilor speciale;
d. bugetul trezoreriei statului;
e. bugetele instituţiilor publice autonome;
f. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din: bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
g. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h. bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale cărei
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i. bugetele fondurilor externe nerambursabile;
j. bugetele locale.

2. PROCESUL BUGETAR

1. Noţiunea şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în scopul
furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.
Procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici care-i conferă trăsăturile specifice unui
proces:
- decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu
nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice;
- democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele
statului de drept – între care cel al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii
intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de
decizie;
preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică economică, în general, de
politică financiară şi monetară, în special, toate reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act
de decizie politică al forţelor majoritate în Parlament.

2. Principiile procesului bugetar

Bugetul de stat se conformează unor principii devenite tradiţionale. Aceste principii prezintă
două laturi:
latura tehnică deoarece sunt necesare unei bune gestionări a finanţelor publice;
latura politică întrucât sunt destinate să uşureze controlul Parlamentului asupra gestiunii
guvernamentale.
Principiile îşi găsesc consacrarea atât în lege cât şi în literatura de specialitate, şi avem în
vedere:
1. Principiul universalităţii bugetare (art. 8 Legea nr. 500/2002). Conform acestui principiu nici un
venit public şi nici o alocare bugetară nu se poate percepe şi respectiv, repartiza în afara cadrului
bugetar.
2. Principiul publicităţii bugetare (art. 9 Legea nr. 500/2002) impune sistemului bugetar
deschidere şi transparenţă. Aceste două calităţi se realizează prin:
 dezbaterea publica a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 dezbaterea publica a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării
acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

16
  mijloacele de informare in masa, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului,
exceptând informaţiile si documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
3. Principiul unităţii bugetare (art. 10 Legea nr. 500/2002). Conform acestui principiu, toate
veniturile şi toate cheltuielile publice se înscriu într-un singur document, bugetul de stat pentru a se
asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
4. Principiul anualităţii bugetare (art. 11 Legea nr. 500/2002). Universalitatea şi anualitatea
bugetară definesc întinderea bugetului de stat; dimensiunile în spaţiu, pe orizontală şi verticală, ale
bugetului de stat.
5. Principiul specializării bugetare (art. 12 Legea nr. 500/2002). Conform acestui principiu,
veniturile bugetare trebuie prevăzute în buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar
cheltuielile publice care urmează să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor
economic.
Clasificaţia bugetară cuprinde o serie de caracteristici care sunt:
 să fie concepută de aşa natură, încât să grupeze veniturile pe surse de provenienţă şi alocaţiile
bugetare pe categorii de cheltuieli;
 să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze
bugetul de stat;
 să creeze condiţii pentru exercitarea controlului asupra execuţiei bugetare;
 să respecte disciplina financiar-bugetară;
 stabilirea de drepturi şi obligaţii organelor financiar-bancare cu atribuţii în executarea
bugetului de stat, care poartă răspunderea pentru realizarea normelor prevăzute ca venituri ale
bugetului de stat sau pentru efectuarea plăţilor din sumele prevăzute ca fiind cheltuieli
bugetare. Clasificaţia bugetară este stabilită pentru:
a. venituri;
b. cheltuieli.
6. Principiul unităţii monetare (art.13 Legea nr. 500/2002). Potrivit acestui principiu toate
operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională. Astfel, se asigură punerea în aplicare a al.2 art.
136 din Constituţie (articol intitulat Sistemul financiar) conform căruia moneda naţională este leul iar
subdiviziunea acestuia este banul. De asemenea, acest principiu constituie reflecţia în plan financiar a
suveranităţii statului român, care implică nu doar supremaţia şi independenţa politică ci şi dreptul de a
emite monedă proprie.

3. Etapele procesului bugetar

Procedura bugetară presupune următoarele etape:

1. elaborarea proiectului bugetului de stat;
2. aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală;
3. execuţia bugetului de stat;
4. încheierea execuţiei bugetului de stat şi aprobarea contului de execuţie bugetară.

1. Elaborarea proiectului bugetului de stat

În cursul fiecărui exerciţiu bugetar se procedează cel mai târziu în cel de-al treilea trimestru, la
elaborarea proiectului bugetului de stat, pentru exerciţiul financiar următor.
Potrivit art. 28 din Legea 500/2002 proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se
elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza:
 prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
 politicilor fiscale si bugetare;
 prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale
altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi /sau
ratificate;
 politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget,
prezentate de ordonatorii principali de credite;
 propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

17
  programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de
rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui
program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite,
rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror
alegere este justificată;
 propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
 posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.
Elaborarea proiectului bugetului de stat se asigură de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate
de organ administrativ central de specialitate financiară, pe baza programelor ordonatorilor principali
de credite. Acesta, prin Direcţia generală a bugetului, centralizează propunerile primite, sub forma
bugetelor ministerelor şi ale celorlalte organe centrale ale administraţiei publice.

2. Aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi
creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.
Potrivit procedurii parlamentare, etapele examinării şi aprobării legii bugetului de stat sunt:
 examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către Comisiile permanente ale
fiecărei camere (Comisia de buget – finanţe, bănci, sesizată în fond şi alte comisii interesate);
Comisiile parlamentare de buget sau de finanţe sunt compuse din deputaţi şi senatori de
specialitate juridică sau economico-financiară şi sunt alese cu caracter permanent, în ţara
noastră. Acestor comisii, în trecut, li se acorda o atenţie deosebit şi ca atare s-au practicat mai
multe variante, fie de desemnare a membrilor lor de către preşedinte, fie – mai frecvent – de
alegere a acestora prin scrutin de listă ori de către grupările politice existente în fiecare
Cameră a Parlamentului;
 avizele Comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice, se transmit Comisiei permanente de
buget – finanţe, împreună cu eventualele amendamente formulate;
 Comisiile de buget-finanţe ale celor două camere reunite întocmesc un raport comun asupra
proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează
propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit plenului;
 dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în plenul celor două
Camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului. Dezbaterile cu privire la
proiectul de buget şi al legii bugetare încep prin:
 prezentarea de către Guvern – prin ministrul finanţelor – a expunerii de motive asupra
celor două proiecte, precum şi a raportului comisiilor de specialitate;
 dezbaterea pe articole a proiectului legii;
 adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu, care
poate fi deschis sau secret.
După adoptarea Legii bugetare anuale, aceasta este promulgată de Preşedintele României şi este
publicată în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 26 din Legea 500/2002 legile bugetare cuprind:
 la venituri: estimările anului bugetar;
 la cheltuieli: creditele bugetare determinate de autorizările conţinute în legi specifice, în
structura funcţională şi economică a acestora;
 deficitul sau excedentul bugetar, după caz;
 reglementări specifice exerciţiului bugetar.
Art. 27 prevede că anexele legilor bugetare cuprind:
- sintezele bugetelor prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. a;
- bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea;
- sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a
acestora;
- alte anexe specifice.

18
 În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative.

3. Execuţia bugetară de stat

Procedura execuţiei bugetului de stat cuprinde actele juridice şi operaţiunile de
realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea
de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

1. Ordonatorii de credite
Noţiuni generale
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care primesc credite bugetare
prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a angaja şi utiliza credite bugetare numai în limita
prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade şi anume:
1. principali;
2. secundari;
3. terţiari.
1. Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor
publice autonome. Ordonatorii principali de credite pot delega aceasta calitate înlocuitorilor de drept,
secretarilor generali sau altor persoane împuternicite in acest scop. Prin actul de delegare ordonatorii
principali de credite vor preciza limitele şi condiţiile delegării. n cazurile prevăzute de legi speciale
ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de
credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.
2. Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică
din subordinea ordonatorilor principali de credite proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu
respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic
inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.
3. Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice cu personalitate juridică din
subordinea ordonatorilor principali sau secundari de credite, care utilizează creditele bugetare ce le-au
fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc.
.
2. Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice
Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice sunt însărcinate cu ţinerea evidenţei
contabile privind constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor din sumele alocate de la bugetul de
stat, precum şi din venituri proprii.
Conducătorul compartimentului financiar-contabil avizează orice cheltuială efectuată din sumele
alocate de la bugetul de stat, punând viza pentru controlul preventiv.

3. Procedura execuţiei bugetare

Pentru realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare este necesar un complex de
acte, fapte şi operaţiuni, îndeosebi cu privire la încasarea, păstrarea şi eliberarea fondurilor băneşti în
şi din contul bugetului de stat care alcătuiesc procedura execuţiei bugetare.
Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze:
1. repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
2. execuţia de casă a bugetului de stat;
3. realizarea veniturilor bugetare;
4. efectuarea cheltuielilor bugetare.

1. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele
fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe

19
trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de
asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate în bugetele prevăzute la aliniatul de
mai sus se aprobă de către:
 Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la
propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole
şi in cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele
fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale,
la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetele locale, transmise de Direcţiile
generale ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice;
 ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru
bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale
ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
 ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de
credite bugetare.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, pot fi folosite la cererea ordonatorilor principali
de credite, numai după deschiderea de credite sau alimentarea cu fonduri de către Ministerul
Finanţelor Publice a conturilor bancare deschise pe seama acestora.
Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecărui trimestru între
veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi
cel al cheltuielilor.

2. Execuţia de casă a bugetului de stat

Potrivit art. 60 din Legea nr. 500/2002 execuţia de casa a bugetelor ce compun sistemul
bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul
Finanţelor Publice, care asigură:
 încasarea veniturilor bugetare;
 efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor
bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
 efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publica interna şi externa rezultata
din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea
ratelor la scadenţa şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;
 efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale.
În cadrul execuţiei fiecărui buget anual de stat, execuţia de casă se intercalează între execuţia părţii
de venituri şi execuţia părţii de cheltuieli, cuprinzând operaţiunile inerente de încasare, păstrare şi
eliberare a fondurilor băneşti bugetare.

3. Realizarea veniturilor bugetare

Scopul execuţiei părţii de venituri a bugetului de stat este realizarea integrală şi în termenele legale
a veniturilor prevăzute în legea de aprobare a fiecărui buget anual. Această realizare constituie premisa
elementară a efectuării cheltuielilor programate pe acelaşi exerciţiu bugetar şi deci este condiţia
primordială a execuţiei conforme a întregului buget anual de stat.
În realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele principii:
 nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate, dacă nu au fost
stabilite prin lege;
 lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se aprobă prin legea bugetară anuală;
 inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de contribuţii directe sau
indirecte, în afara celor stabilite de Parlament.
Datorită importanţei primordiale a realizării veniturilor bugetare în cadrul execuţiei anuale a
bugetului de stat, aceasta este îndrumată şi controlată atât de către Ministerul Finanţelor prin direcţiile
de specialitate, cât şi de către toate organele cu atribuţii de control financiar.

20
 Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite a
veniturilor bugetare. Aşadar, în realizarea veniturilor bugetare trebuie îndeplinite cumulativ două
condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut.

4. Efectuarea cheltuielilor bugetare

Cheltuielile, în general, reprezintă expresia valorică a consumului de mijloace de producţie şi
forţă de muncă pentru satisfacerea unor trebuinţe sociale sau individuale.
Execuţia cheltuielilor aprobate prin legea bugetară în vederea îndeplinirii acţiunilor şi
obiectivelor social-economice presupune un ansamblu de acte şi operaţii, alcătuit din următoarele:
solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a conturilor bugetare;
repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat şi instituţiilor
publice;
transferuri pentru unităţi, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile din veniturile
proprii, stabilite în condiţiile legii;
utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.
Creditele sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la dispoziţia unor beneficiari, în
limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor provenite de la bugetul
statului. Precizăm faptul că acestea nu pot fi depăşite.
Finanţarea de la bugetul statului reprezintă alocarea de fonduri băneşti necesare entităţii finanţate
pentru îndeplinirea unor activităţi social-economice, sume primite cu titlu gratuit şi nerambursabile.
Finanţarea de la bugetul statului se caracterizează prin următoarele:
 beneficiarii de alocaţii bugetare sunt numai întreprinderile şi instituţiile publice;
 scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare este bine precizat prin lege: pentru acţiuni
social-cultural, activităţi economice, cercetare ştiinţifică fundamentală, apărare, funcţionarea
aparatului de stat. Schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este interzisă. Această cerinţă
este justificată de faptul că posibilităţile societăţii sunt limitate în raport cu trebuinţele sale
social-economice, fapt ce determină folosirea cu maximum de eficienţă a banului public şi
numai în interesul întregii societăţi. Lipsa elementului de echivalenţă este justificată de
interesul aparte al societăţii pentru realizarea unor acţiuni şi obiective, în asigurarea
funcţionării unor structuri publice, de care beneficiază, într-o măsură mai mare sau mai mică,
toţi cetăţenii;
 creditele (alocaţiile) acordate de la bugetul de stat nu se rambursează, adică sumele de bani
puse la dispoziţia beneficiarilor nu se mai restituie acestuia.
Asupra folosirii creditelor bugetare, acordate conform prevederilor legii bugetare, pot dispune
numai persoanele care au calitatea de ordonatori de credite bugetare.
Procedura folosirii creditelor bugetare începe cu deschiderea acestor credite de către
Ministerul Finanţelor Publice, care la cererea ordonatorilor principali, dispune trecerea sumelor de
bani reprezentând credite bugetare din bugetul statului în conturile ordonatorilor principali de credite.
Din acest moment aceştia pot trece la acordarea cheltuielilor, cu respectarea următoarelor principii:
1. acordarea de fonduri de la buget se face în limita creditelor bugetare aprobate;
2. creditele bugetare deschise se folosesc potrivit destinaţiilor stabilite;
3. alimentări sau deschideri de credite bugetare se fac numai pe măsura folosirii resurselor
anterior puse la dispoziţia ordonatorilor de credite bugetare;
4. cheltuielile se efectuează numai în măsura necesităţii şi legalităţii şi în regim de
economicitate.
Creditele bugetare reprezintă limita maximă până la care se pot angaja cheltuieli de către
ordonatorii de credite bugetare.
Procedura utilizării creditelor bugetare şi deci a efectuării practice a cheltuielilor prevăzute în
bugetele proprii ale ministerelor, ale altor organe centrale de stat şi ale tuturor instituţiilor publice
finanţate din bugetul statului este o procedură complexă, ce cuprinde potrivit art. 52 alin.1 legea
500/2002 următoarele faze:
 angajament;
 lichidare;
 ordonanţare;
 plată.

21
  .Angajarea cheltuielilor este considerată act generator al fiecărei cheltuieli bugetare, care poate
apărea în forme diferite, ca de exemplu: dispoziţia legală de a se plăti o indemnizaţie, salarii, etc.,
contractul de cumpărare a unor materiale, contractul de angajare a unor lucrări de reparaţii ale
clădirilor, acceptarea unei oferte de livrare a unor produse necesare etc.Ca cerinţă generală,
angajarea de cheltuieli din bugetul statului se poate face numai în limita creditelor bugetare
anuale aprobate.
 Constatarea lichidităţii este operaţiunea de verificare a realităţii fiecărei cheltuieli, de verificare
şi definitivare a cuantumului bănesc al fiecărei cheltuieli. În acest sens este verificat conţinutul
real al statelor de plată a salariilor sau a altor drepturi băneşti, existenţa facturilor pentru
cumpărări efective de bunuri, prestaţii reale de lucrări etc. precum şi conformitatea cuantumului
salariilor, a preţurilor înscrise în facturi, a tarifelor etc. Constatarea lichidităţii are însemnătatea
juridică de verificare a necesităţii de a efectua o cheltuială, a dreptului unor subiecte de drept de a
primi sume de bani din bugetul statului sau al unei instituţii publice etc.
 Ordonanţarea cheltuielilor este actul administrativ-financiar prin care funcţionarul competent
dispune plata sumei de bani în folosul subiectului de drept beneficiar al fiecărei cheltuieli.
Dispoziţia de acest fel se poate exprima prin aprobarea şi semnarea înscrisului constatator al
cheltuielii sau printr-un act întocmit şi semnat în acest scop de către ordonatorul de credite.
 Plata sumelor de bani ca etapă a procedurii de întrebuinţare a creditelor bugetare sau de
efectuare a cheltuielilor bugetare se poate face în numerar, prin mandat poştal, prin decontare
fără numerar ori în alt mod prevăzut de reglementarea juridică în vigoare.
Remiterea sumei de bani în una din modalităţile mai sus, în folosul beneficiarului legal produce
efectul juridic de stingere a unei obligaţii pecuniare a statului, având în vedere că orice cheltuială
prevăzută în bugetul statului, după constatarea lichidităţii ei, constituie o dotare bănească a statului în
relaţie cu orice alt subiect de drept.
Creditele aprobate prin Legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar nu pot fi
utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu bugetar şi nici cheltuielile bugetare aprobate unui
ordonator principal de credite, pentru finanţarea altui ordonator.
Totodată, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot fi utilizate pentru finanţarea
altui capitol dar, de la această regulă sunt admise, în condiţiile legii, o serie de excepţii determinate de
unele situaţii care nu au putut fi prevăzute în perioada întocmirii şi aprobării bugetului de stat. Aceste
excepţii permit ca, în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli să se efectueze în funcţie de
necesarul concret de fonduri băneşti, precum şi în funcţie de obiectivele şi acţiunile care sunt finanţate
de la buget.

4. Mijloace de modificare a destinaţiei creditelor bugetare

În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de modificare a destinaţiei
creditelor bugetare:
a. virările de credite bugetare;
b. transferarea creditelor bugetare;
c. suplimentarea creditelor bugetare;
d. anticiparea creditelor bugetare;
e. blocarea creditelor bugetare;
f. anularea creditelor bugetare.
a. Virările de credite bugetare
Virările de credite bugetare reprezintă modalitatea prin care se pot face modificări în bugetele
de venituri şi cheltuieli ale ministerelor, celorlalte organe de stat şi în bugetele de venituri şi cheltuieli
ale unităţilor subordonate.
Virările constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunile clasificaţiei bugetare unde sunt
disponibile, la subdiviziuni unde sunt insuficiente.
b. Transferarea creditelor bugetare
În situaţiile în care, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de
la un ordonator principal de credite la altul, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă
modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de stat, fără afectarea
echilibrului şi rezervei bugetare.

22
 Transferarea sumelor bugetare justificată de trecerile legale a unor unităţi, obiective şi acţiuni
de la o parte la alta a bugetului de stat, se poate efectua numai la începutul trimestrului anului bugetar.
c. Suplimentarea creditelor bugetare
În conformitate cu prevederile legii, Guvernul este autorizat să repartizeze fonduri
suplimentare pe acţiuni, obiective şi în cadrul acestora pe ministere, celelalte instituţii centrale de stat,
precum şi pe prefecturi şi primăria capitalei, pe măsura reglării preţurilor şi creării condiţiilor de
stabilire a evoluţiei indicilor de preţuri pentru cheltuielile materiale şi a evoluţiei indicilor de preţuri
pentru cheltuieli materiale şi de capital.
Suplimentarea se face la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, pe baza cererilor primite
de la ordonatorii principali de credite bugetare. Pentru aceasta, în bugetul de stat este prevăzut un fond
de rezervă la dispoziţia Guvernului, fond utilizat la acoperirea financiară a unor acţiuni sau sarcini noi
intervenite în cursul anului.
Aceste noi repartizări, care determină o suplimentare a creditelor bugetare anuale, sunt supuse
aprobării Parlamentului rapoarte şi propuneri privind măsurile fiscale şi bugetare.
d .Anticiparea creditelor bugetare
În vederea finanţării unor acţiuni social-culturale şi acoperirea unor cheltuieli economice de
interes local, organele de decizie ale unităţilor administrativ - teritoriale pot încuviinţa utilizarea unor
fonduri de până la 50 la sută din sumele încasate din veniturile proprii ale bugetelor locale respective
peste cele aprobate. Utilizarea veniturilor realizate peste cele prevăzute în legea bugetară, pentru
anticiparea unor cheltuieli este condiţionată de următoarele:
 depăşirea încasărilor să fie realizată în totalitatea veniturilor proprii stabilite prin bugetul local
respectiv şi să se menţină până la finele anului;
 plusurile de venit să provină din activitatea anului respectiv şi să nu fie rezultatul unor
modificări ale legislaţiei sau anumitor subevaluări constatate de organele de control prevăzute
de lege;
 unitatea administrativ-teritorială să nu aibă împrumuturi nerambursate.
e .Blocarea creditelor bugetare
Blocarea creditelor bugetare este prevăzută pentru fondurile băneşti aprobate prin legea bugetară şi
rămase nefolosite la sfârşitul trimestrelor I, II şi III ale anului bugetar.
Alocaţii bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale anului bugetar
reprezintă, în fapt, disponibilităţi care, în cursul anului, pot fi trecut fie la fondurile de rezervă
destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi an, prin
deblocare. Pentru unităţile finanţate de la bugetul de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba
folosirea sumelor blocate în trimestrul următor la cererea justificată a ordonatorilor principali.
Potrivit prevederilor legale, se trece la fondul de rezervă bugetară a bugetului de stat următoarele:
 disponibilităţile blocate din alocaţiile bugetare pentru retribuirea muncii, inclusiv impozitul pe
fondul de retribuire;
 disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat sau nu s-a primit, în
termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului, aprobarea de folosire în perioada următoare;
 alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative.
f. Anularea creditelor bugetare
Se anulează creditele bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei bugetare.
Conform dispoziţiilor bugetare, anularea creditelor bugetare poate avea loc numai la cererea
ordonatorilor principali de credite bugetare sau a Ministerului Finanţelor Publice, precum şi prin
efectul legii.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza trimestrial necesitatea menţinerii unor
credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au fost
desfiinţate sau amânate şi de a propune Ministerului Finanţelor Publice anularea creditelor respective.
În anumite situaţii Ministerul Finanţelor Publice va cere acordul ordonatorilor principali de credite
pentru anularea unor credite constatate ca fără justificare temeinică. În caz de divergenţă între
Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorul principal de credite cu privire la anularea unor credite,
aceasta va fi soluţionată de o comisie de mediere a Guvernului. Creditele bugetare anulate pe această
cale vor fi utilizate pentru majorarea fondului de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului.
Referitor la această dispoziţie se poate ridica o obiecţie şi anume aceea referitoare la imparţialitatea
Guvernului în medierea unor asemenea divergenţe având în vedere că este parte interesată într-un

23
astfel de litigiu. Interesul guvernului este justificat că fondurile anulate pot fi o sursă importantă a
fondului de rezervă bugetară pus la dispoziţia acestuia.
Evidenţa executării bugetului de stat constă în înregistrarea concomitentă a tuturor operaţiilor
de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare.
Înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor, ca şi a încasărilor şi plăţilor în numerar se
efectuează permanent, zilnic, cu ajutorul unor fişe contabile, pe când sinteza acestor înregistrări se
efectuează numai periodic, prin balanţe contabile lunare şi prin bilanţuri şi dări de seamă contabile
trimestriale şi anuale. Aşadar evidenţa bugetară este o evidenţă contabilă sintetică şi analitică care se
ţine pe formulare tipizate uniforme pentru toate organele de stat, regiile autonome şi instituţiile
publice.
Bilanţurile şi dările de seamă contabile trimestriale şi anuale se întocmesc cu particularitatea
de a sintetiza venituri şi cheltuieli, încasări şi plăţi în numerar de la începutul exerciţiului financiar
până la sfârşitul trimestrului respectiv. În acest fel, bilanţurile şi dările de seamă contabile întocmite la
sfârşitul celui de al patrulea trimestru oferă datele contabile ale execuţiei bugetare pe întregul exerciţiu
financiar expirat.
Pe plan central rolul principal în organizarea şi ţinerea evidenţei bugetare îl are Ministerul
Finanţelor Publice care are sarcina conducerii şi îndrumării metodologice a întregului sistem de
evidenţă bugetară din ţara noastră.
Ministerul Finanţelor Publice ţine evidenţa executării bugetului de stat pe baza datelor proprii
şi ale celorlalte organe şi instituţii care au sarcini în executarea bugetului de stat.
Ordonatorii principali şi secundari ţin evidenţa creditelor bugetare primite şi folosite pentru:
cheltuieli proprii, credite bugetare repartizate ordonatorilor subordonaţi, şi ale celor utilizate pentru
acţiuni centralizate.
Ordonatorii terţiari nu au în subordinea lor alţi ordonatori şi în consecinţă ţin numai evidenţa
creditelor bugetare primite şi utilizate pentru nevoile proprii.
Cunoaşterea totalului veniturilor încasate şi a cheltuielilor bugetare efectuate pe anumite
perioade timp se realizează prin prisma dărilor de seamă asupra executării bugetului de stat.
Dările de seamă asupra execuţiei bugetului de stat sunt documente contabile prin care se
constată, la un moment dat, totalul veniturilor realizate şi al cheltuielilor efectuate pe o perioadă de
timp expirată.
Toate organele de stat, regiile autonome şi instituţiile publice care au sarcini în procesul
executării bugetului de stat, întocmesc dări de seamă asupra executării bugetare.
Cu ajutorul datelor sintetice contabile despre realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
bugetare se formulează de către Ministerul Finanţelor Publice concluziile periodice privind veniturile
şi cheltuielile care sunt prezentate Guvernului pentru decizia acţiunilor necesare în funcţie de situaţia
acestei execuţii. Astfel, în cazurile în care în execuţia bugetului statului apar goluri temporare de casă,
pentru acoperirea acestora, până la încasarea veniturilor, se recurge la eventualele resurse aflate în
conturile trezoreriei statului ori la emiterea unor bonuri de tezaur ca procedeu de împrumut de stat
intern, ori la împrumut intern de la Banca Naţională dacă prin legea bugetară anuală s-a reglementat
recurgerea la asemenea împrumuturi.

4. Încheierea execuţiei bugetului de stat

Încheierea execuţiei bugetului de stat se realizează în baza următoarelor principii prevăzute în

art. 61 Legea 500/2002:
1. execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an;
2. orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul
prevederilor bugetare, şi neplătită pană la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti,
după caz, în contul bugetului pe anul următor;
3. creditele bugetare neutilizate pană la închiderea anului sunt anulate de drept;
4. disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate
cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţi Europene, rămase la finele exerciţiului
bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor.
Execuţia bugetului de stat ia sfârşit pe data de 31 decembrie a fiecărui an, dată la care îşi încetează
aplicabilitatea legile bugetare anuale. La această dată încetează toate operaţiile de încasare a

24
veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare aferente bugetului care expiră. Veniturile rămase de
încasat, precum şi cheltuielile neefectuate până la 31 decembrie vor constitui acte şi operaţii ale
bugetului pe anul următor.
Încheierea exerciţiului bugetar anual implică acte şi operaţii după care se procedează la elaborarea
şi aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat.
În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului, este necesară
urmărirea veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor în raport de evoluţia reală a
trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau instituţii publice. În această situaţie dacă se
constată că anumite credite bugetare sau părţi din creditele bugetare aflate la dispoziţia ordonatorilor
de credite nu mai sunt necesare din cauza amânării, modificării ori renunţării la activităţi finanţate din
bugetul statului se procedează la anularea creditelor bugetare respective ca fiind fără justificare.
Anularea se propune de ordonatorii de credite care sunt obligaţi să analizeze menţinerea sau nu a
respectivelor credite bugetare şi să propună Ministerului Finanţelor Publice anularea celor fără
justificare.
Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea cheltuielilor necesare,
încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea inventarelor referitoare la bunuri,
completarea evidenţei contabile cu toate înregistrările contabile aferente anului respectiv, ca şi
verificarea conţinutului şi conformităţii soldurilor contabile.
După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea conturilor anuale de
executare ale bugetelor ministerelor, celorlalte organe centrale de stat, precum şi ale organelor şi
instituţiilor subordonate acestora. Conturile anuale de execuţie ale acestor bugete împreună cu dările
lor de seamă contabile anuale şi cu conturile privind execuţia de casă a bugetului statului, întocmite de
serviciile de trezorerie, se centralizează la Ministerul Finanţelor Publice în vederea elaborării contului
general anual de execuţie al bugetului statului.
În mod obligatoriu, contul anual de execuţie a bugetului de stat trebuie să cuprindă:
 la venituri:
 prevederile bugetare aprobate iniţial;
 prevederile bugetare definitive;
 încasările realizate;
 la cheltuieli:
 creditele bugetare aprobate iniţial;
 creditele bugetare definitive;
 plăţile efectuate.
Contul general de executare al bugetului de stat se întocmeşte de către Ministerul Finanţelor
Publice cu un cuprins corespunzător structurii bugetului statului aprobat de Parlament însoţit de
conturile anuale de execuţie a bugetelor ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat împreună cu
anexele acestora.
Guvernul analizează lucrările şi prezintă contul general anual de execuţie a bugetului
administraţiei centrale de stat spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iunie a anului următor
celui de execuţie.
Parlamentul aprobă contul general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de stat, cel
mai târziu până la data de 10 noiembrie a anului următor celui la care se referă. Împreună cu acest
cont general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de stat se depun, se analizează, şi se
aprobă de către Parlament şi conturile de execuţie ale fondurilor speciale (bugete anexe, bugete
extraordinare, bugete autonome, conturi speciale, taxe parafiscale).

4. CONTROLUL EXECUŢIEI BUGETARE

Execuţia bugetului de stat presupune ca realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor

aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în
activitatea bugetară. Atribuţiile de control al execuţiei bugetare sunt îndeplinite de următoarele organe:
1. Parlamentul ţării, care exercită controlul politic;
2. Curtea de Conturi, care exercită controlul financiar;
3. Ministerul Finanţelor, care exercită un control administrativ specializat.

25
 1. Controlul politic se efectuează de către Parlamentul României, în cadrul prerogativelor sale
generale de control al activităţii executive. Parlamentul ţării, având îndrituirea de a aproba contul
general anual de execuţie a bugetului statului, exercită prin această aprobare controlul parlamentar
asupra modului în care a fost executat bugetul de stat în fiecare exerciţiu bugetar şi ajunge să
cunoască exact situaţia financiară a statului, rezultatele şi perspectivele. Pentru cunoaşterea şi
aprecierea situaţiei financiare a statului cu prilejul aprobării de către Parlament a contului general de
execuţie a bugetului statului este remarcabil că în finalul acestui cont se precizează excedentul ori
deficitul bugetului statului, rezultat din comparând veniturilor realizate şi cheltuielile efectuate. În caz
de excedent, conform dispoziţiilor legale, Parlamentul decide la propunerea Guvernului modul de
utilizare a excedentului avându-se în vedere posibilitatea de a repartiza cel puţin o parte din excedent
pentru crearea unui fond de tezaur al statului a cărui utilizare să fie decisă în viitor tot de către
Parlament. În ipoteza contrară, în care, din contul general anual de execuţie a bugetului statului rezultă
deficit, Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide, tot la propunerea Guvernului, modul şi
termenul de acoperire a deficitului, precum şi acţiunile necesare pentru a se preveni repetarea
deficitelor bugetare. Hotărârile Parlamentului de acest fel sunt de importanţă deosebită în împrejurările
în care execuţia bugetului anual a fost sprijinită prin împrumuturi interne de stat realizate prin bonuri
de tezaur nerambursate ori contractate de Banca Naţională.
2. La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi ca organ suprem de control financiar, poate
declanşa controale detaliate asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a documentelor justificative
care au stat la baza operaţiunilor bugetare.
3. Controlul administrativ – financiar sau de specialitate se exercită de către autorităţile puterii
executive. Astfel, potrivit legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, Guvernul exercită conducerea
generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în acest scop examinând periodic
situaţia financiară, pe economie, execuţia bugetului de stat şi stabilind măsuri pentru îmbunătăţirea
echilibrului financiar. La nivelul Guvernului, funcţionează Corpul de Control al Primului Ministru,
care, potrivit atribuţiilor legale, poate desfăşura acţiuni de control în domeniul execuţiei bugetului de
stat.
Ministerul Finanţelor Publice exercită, în numele statului, controlul în întreaga economie asupra
administrării şi utilizării fondurilor de la bugetul de stat, a realizării veniturilor bugetare, precum şi
pentru prevenirea faptelor de evaziune fiscală.

5. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN CADRUL PROCEDURII BUGETARE

1. Consideraţii preliminare

Desfăşurarea întregului proces bugetar este subordonată disciplinei bugetare ca expresie a

legalităţii necesare în acest domeniu.
Disciplina bugetară prevede - pe de o parte -conformitatea cuprinsului bugetului de venituri şi
cheltuieli al organelor de stat, al instituţiilor publice şi a regiilor autonome aflate în relaţii financiare
cu statul şi –pe de altă parte – o severă disciplină atât în ceea ce priveşte realizarea veniturilor
bugetare, cât şi efectuarea cheltuielilor publice finanţate din bugetul public naţional.
Încălcarea disciplinei bugetare, atrage potrivit legislaţiei financiare în vigoare, răspunderea
juridică a tuturor subiectelor de drept indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice de drept public
sau de drept privat.

1. Formele răspunderii juridice în domeniul dreptului bugetar

Răspunderea juridică în domeniul dreptului bugetar poate îmbrăca forme diferite, în funcţie de
gradul de pericol social al faptelor de încălcare a normelor legale, de consecinţele lor patrimoniale,
precum şi de semnificaţia disciplinară a încălcărilor comise de către persoanele având calitatea de
funcţionari ai unor organe de stat, instituţii publice sau regii autonome.
Răspunderea juridică bugetară îmbracă următoarele forme:

26
 1. răspunderea administrativ contravenţională este antrenată în cadrul proceselor de realizare a
veniturilor bugetare şi de efectuare a cheltuielilor bugetare. Acest tip de răspundere se aplică
pentru încălcarea normelor referitoare la stabilirea veniturilor bugetare: în cadrul etapei de
elaborare a proiectului bugetului de stat, pentru asigurarea veniturilor ministerelor, a altor
organe centrale de stat sau instituţii publice ori unităţi subordonate; perceperea cu orice titlu
şi sub orice denumire a unor impozite, taxe sau alte contribuţii băneşti care nu au fost
prevăzute în clasificaţia bugetară a veniturilor.
2. răspunderea disciplinară este antrenată în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii 2
pentru încălcarea normelor disciplinei bugetare de către funcţionarii publici pentru încălcarea
îndatoririlor de serviciu. Abaterile disciplinare de acest fel se constată şi se sancţionează
conform criteriilor specifice de aplicare a răspunderii juridice disciplinare în activitatea
organelor de stat, instituţiilor publice şi regiilor autonome având relaţii financiare cu bugetul
de stat.
3. răspunderea civilă (patrimonială) este menită a realiza indemnizarea victimei până la
concurenţa întregului prejudiciu produs dacă prin faptele ilicite săvârşite, - indiferent de
calificarea lor juridică - s-au produs daune materiale;
4. răspunderea constituţională (numită şi răspundere politică) care este implicată între
raporturile dintre legislativ şi executiv.
5. răspunderea penală intervine atunci când faptele ilicite, care încalcă normele disciplinei
bugetare, întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni prevăzute în Codul penal şi în
legi penale speciale sau în legi nepenale care conţin dispoziţii penale

Intrebari si teme de control

1.Sistemul bugetar.
2.Definiţia şi conţinutul bugetului de stat.
3. Cum definim procesul bugetar
4. Care sunt etapele procesului bugetar?
5. Ce stiti despre ordonatorii de credite?
6. Prezentati formele raspunderii juridice in cadrul procesului bugetar.

Bibliografie selectiva

N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 25-38, pp.52-88
Mircea Ştefan Minea, Lucian Teodor Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice,
Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 78-81.
I., Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 71-91
D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 572-593.

27
 UNITATATEA 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR ŞI SISTEMUL VENITURILOR
PUBLICE

1. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico – sociale în formă bănească care se

manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării
şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Efectuarea cheltuielilor publice înseamnă plăţi efectuate de stat pentru achiziţii de bunuri sau
prestări servicii în vederea îndeplinirii diferitelor obiective ale politicii statului, cum sunt: servicii
publice generale, acţiuni social – culturale, acţiuni economice, etc. . Aceste plăţi sunt efectuate pe
diferite căi din impozite, taxe, contribuţii.
Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate şi, ca urmare, ele trebuie analizate prin prisma
domeniului în care sunt efectuate, cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot exercita asupra
procesului reproducţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează:
 Cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din fonduri bugetare şi
extrabugetare;
 Cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ - teritoriale);
 Cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
 Cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice
prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile bugetare au o sferă de cuprindere mai redusă decât cheltuielile publice în cadrul
cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare se acoperă numai de la bugetul de stat, din bugetele locale,
din bugetul asigurărilor sociale de stat, în timp ce cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor
efectuate prin intermediul instituţiilor publice, care se acoperă fie de la buget fie din fondurile
extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se delimitează în cadrul cheltuielilor publice în baza câtorva principii:
 Efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi de aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, în conformitate cu legile în
vigoare;
 Nerambursibilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor aprobate;
 Efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor şi nu numai de constituirea
(existenţa) resurselor băneşti;
 Finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor care
au caracter bugetar(din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale
sau din bugetele fondurilor speciale);
 Exercitarea controlului financiar care are caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare publice.

2. SISTEMUL VENITURILOR BUGETARE

1.Definiţia veniturilor publice

Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin lege, care
contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot unitar denumit sistemul
veniturilor bugetare.
Prin sistemul veniturilor publice se înţelege totalitatea veniturilor care alimentează bugetele
prevăzute în legea nr. 500/2002.
Din punct de vedere juridic veniturile publice reprezintă obligaţiile băneşti stabilite în mod
unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor juridice şi fizice care realizează venituri şi bunuri
impozabile sau taxabile.

28
 2. Categorii de venituri bugetare
În ţara noastră, veniturile publice sunt formate din:
 veniturile administraţiei centrale de stat;
 veniturile administraţiei locale de stat;
 veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate;
 veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat;
 fondul ajutorului de şomaj.
Din punct de vedere economic veniturile publice cuprind:
 veniturile administraţiei centrale de stat;
 veniturile întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură;
 veniturile asigurărilor sociale de stat.
Grupările folosite în studiul veniturilor publice au la bază două criterii:
 regularitatea încasării veniturilor publice;
 provenienţa veniturilor publice.
Veniturile publice care se încasează cu regularitate la bugetul de stat se grupează în :
1. venituri ordinare (curente);
2. venituri din capital;
3. venituri diverse;
4. venituri extraordinare (întâmplătoare).
1. Categoriile de venituri publice ordinare (curente) sunt:
1. Venituri fiscale alcătuite din:
Impozite directe, în categoria cărora intră:
a. impozitul pe profit, perceput de la agenţii economici indiferent de forma de proprietate;
b. impozitul pe salarii;
c. alte impozite directe.
Impozite indirecte, în care intră:
taxa pe valoare adăugată;
taxele vamale de la persoanele juridice;
taxele vamale şi alte venituri încasate de la persoane fizice prin unităţile vamale;
taxe de timbru încasate de la persoane juridice;
penalităţile şi majorările pentru veniturile nevărsate la timp de către contribuabili;
alte impozite indirecte.
2.Venituri nefiscale în care intră:
1. vărsăminte din profiturile nete ale regiilor autonome ;
2. venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale;
3. vărsăminte de la instituţiile publice şi anume:
venitul creşelor;
taxele de spitalizare, analize, consultaţii, tratamente, etc.;
taxele pentru brevete de invenţii şi înregistrarea mărcilor de fabrică;
veniturile sanatoriilor balneoclimaterice;
veniturile din activitatea de navigaţie şi alte prestări de servicii în porturi.
veniturile din sumele ce se încasează de către instituţiile de învăţământ drept regim de cămin şi
cantine;
taxele pentru examinarea conducătorilor de autovehicule,
eliberarea permiselor de conducere şi alte venituri privind circulaţia pe drumurile publice
3. Venituri din capital în care intră:
venituri provenite din valorificarea unor bunuri ale statului din care fac parte:
venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat.
4. Venituri diverse din care enumerăm:
venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;
venituri din amenzile aplicate, potrivit dispoziţiilor legale;
încasarea ratelor scadente la creditele externe acordate de la buget;

29
încasarea dobânzilor aferente creditelor externe acordate de la buget;
venituri din concesiuni etc.
5. Venituri extraordinare (întâmplătoare) sunt veniturile la care apelează statul în situaţia în
care nu-şi poate acoperi cheltuielile din resurse financiare proprii.
Din această categorie fac parte:
emisiunea de bani de hârtie;
împrumuturile de stat interne şi externe;
ajutoare de sănătate;
sumele rezultate din participaţia de capital în străinătate;
valorificarea în străinătate a unor bunuri ale statului.
6. Provenienţa veniturilor publice poate fi:
 internă provenind din : impozite, taxe, veniturile de la ntreprinderile de stat şi instituţiile
publice, emisiune de monedă, donaţii, împrumuturi;
 externă provenind în cea mai mare parte din: împrumuturi de stat de la diferite instituţii
financiar-bancare internaţionale care pot fi completate cu ajutoare nerambursabile din partea
unor state sau organisme internaţionale.

3. Venituri obţinute din România

Potrivit art. 12 C. fiscal următoarele venituri sunt considerate ca fiind obţinute din România,
indiferent dacă sunt primite în România sau în străinătate, sub formă de:
 venituri atribuite unui sediu permanent în România;
 venituri din activităţi dependente desfăşurate în România;
 dividende de la o persoană juridică română;
 dobânzi de la un rezident;
 dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România;
 redevenţe de la un rezident;
 redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă redevenţa este o
cheltuială a sediului permanent;
 venituri din proprietăţi imobiliare situate în România, inclusiv veniturile din exploatarea
resurselor naturale situate în România , venituri din folosirea proprietăţi imobiliare situate în
România şi venituri din transferul dreptului de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare
situate în România;
 venituri din transferul titlurilor de participare la o persoană juridică, dacă persoana juridică
este o persoană juridică română sau dacă cea mai mare parte a valorii mijloacelor fixe ale
persoanei juridice, direct sau prin una sau mai multe persoane juridice, reprezintă proprietăţi
imobiliare situate în România;
 venituri din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de stat;
 venituri din servicii prestate în România;
 venituri din prestarea de servicii de management, de intermediere sau de consultanţă în orice
domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un rezident sau dacă veniturile respective
sunt cheltuieli ale unui sediu permanent în România;
 venituri reprezentând remuneraţii primite de nerezidenţii ce au calitatea de administrator,
fondator sau membru al consiliului de administraţie al unei persoane juridice române;
 comisioane de la un rezident;
 comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă comisionul este
o cheltuială a sediului permanent;
 venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent dacă
veniturile suntprimite de către persoanele care participă efectiv la asemenea activităţi sau de
către alte persoane;
 venituri din transportul internaţional aerian, naval, feroviar sau rutier care se desfăşoară între
România şi un stat străin;
 venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;
 venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România;

30
  orice alte venituri obţinute dintr-o activitate desfăşurată în România.

Întrebari si teme de control

1. Ce întelegem prin noţiunea de cheltuieli publice?
2. Care sunt criteriile de grupare a cheltuielilor publice?
3. Gruparea cheltuielilor publice în România.
4. Definiţia şi categoriile de venituri publice.
5. Venituri obţinute din România

Bibliografie selectivă

N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 39-51
Mircea Ştefan Minea, Lucian Teodor Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice,
Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 90-100.

31
32
 UNITATEA 4. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI
TAXELOR

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE IMPUNERE

1.Definiţia şi trăsăturile specifice impozitelor şi taxelor

Definiţia impozitului. Impozitul este definit ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi
definitivă efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi în
termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent
direct şi imediat.
Impozitul este definit de unii autori ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi definitivă
efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi în termenele
precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi
imediat. În opinia altor autori impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor sale.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu tittlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea
statului.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor, statul
procedeză la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între clase şi pături sociale,
între persoane fizice şi juridice.
În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite şi taxe care se deosebesc nu numai
ca formă ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Pentru a se sesiza mai uşor efectele diferitelor
categorii de impozite pe plan economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe
baza unor criterii ştiinţifice.
Definiţia taxei. Taxele sunt plăţile făcute de persoane fizice sau juridice, de regulă, pentru
servicii prestate sau activităţi efectuate în favoarea acestora de către instituţii publice.
Trăsături specifice impozitelor respectiv taxelor
Trăsături specifice impozitelor. Din definiţie rezultă că noţiunea de impozit prezintă
următoarele trăsături:
îmbracă forma bănească întrucât este o obligaţie bănească ;
are natura de plată generală deoarece se referă la grupe sau categorii de contribuabili şi nu la subiecţi
individual determinaţi;
caracterul definitiv ce presupune lipsa unei obligaţii de restituire
direct către contribuabil a sumei percepute;
caracterul unilateral al obligaţiei în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este statul, iar
contribuabilul nu dobândeşte vreun drept corelativ la o contraprestaţie concretă şi imediată;
elemente de stabilire a obligaţiei fiscale în sarcina contribuabililor ceea ce înseamnă în alţi termeni
aşezarea şi realizarea impozitelor.
Trăsături specifice taxelor. Taxele prezintă următoarele trăsături 4:
reprezintă plăţi neechivalente deci, plata poate fi mai mică sau mai mare în raport de valoarea
prestaţiilor efectuate de anumite organe sau instituţii ale statului ;
subiectul plătitor este precis determinat din momentul solicitării prestaţiei respective;
constituie o contribuţie de acoperire a cheltuielilor ocazionată de prestarea unui serviciu persoanelor
solicitante;
sunt plăţi făcute de solicitanţi pentru servicii efectuate din partea organelor de stat în mod direct şi
imediat.
Între impozite şi taxe există deosebiri şi anume:
în cazul impozitului plata făcută în contul bugetului nu obligă statul presteze plătitorului un serviciu
direct şi imediat; pe când la taxă, există obligaţia prestării unui serviciu direct şi imediat din
partea statului,

33
cuantumul lor se determină diferit, la impozit în principal în funcţie de baza impozabilă, pe când
mărimea taxei este influenţată în general, de natura serviciului prestat;
termenele de plată sunt stabilite la date fixe pentru impozite, iar la taxe în momentul solicitării sau
după efectuarea prestaţiei serviciilor.

3.Natura juridică obligaţională a impozitelor şi taxelor

Impozitele şi taxele sunt obligaţii financiar – bugetare deoarece condiţionează finanţarea

cheltuielilor publice.
Impozitele şi taxele sunt reglementate prin două categorii de norme juridice şi anume:
norme privind obiectul şi subiectele debitoare ale impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri bugetare;
norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi taxelor şi ale soluţionării litigiilor
dintre contribuabili şi organele fiscale.
Reglementarea juridică a impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri bugetare este instituită
potrivit unor criterii de aplicare a legii fiscale în timp şi spaţiu astfel:
aplicarea legii fiscale în timp este guvernată de principiul anualităţii impozitelor;
aplicarea legii fiscale în spaţiu se bazează pe principiul teritorialităţii impozitelor urmărindu-se
evitarea dublei impuneri. Astfel, venituri realizate pe teritoriul unui stat (de către persoane străine)
care în alte state ar putea fi impozitate dublu:
prima dată, de către statul în care au fost realizate;
altă dată, de către statul în care au fost transferate.

Principiile impozitelor şi taxelor

Principiile impozitelor. Impunerea reprezintă procesul complex de stabilire a impozitului ce

revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Aceasta prezintă o latură ordin tehnic şi una de
ordin politic.
Latura de ordin tehnic cuprinde metode şi tehnici folosite pentru determinarea cuantumului
impozitului în raport cu mărimea obiectului impozabil.
Sub aspect politic, fiecare impozit trebuie să răspundă unor cerinţe, să concorde cu anumite
principii care au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith. Aceste principii sunt:
1. justeţea impunerii constă în aceea că plătitorii trebuie să contribuie cu impozite în funcţie de
veniturile pe care le realizează;
2. echitatea socială presupune dreptate şi justiţie socială în repartizarea sarcinilor fiscale pe clase
şi categorii sociale în funcţie de veniturile realizate şi de avere cu stabilirea unui minimum de
venit neimpozabil;
3. certitudinea impunerii, potrivit căreia mărimea impozitelor datorate statului de către fiecare
persoană trebuie să fie certă respectiv termenele, modalităţile de plată şi sumele de plată să fie
clare pentru fiecare plătitor;
4. comoditatea perceperii impozitelor presupune ca impozitele să fie percepute la termenele şi
după o procedură cât mai convenabilă pentru plătitor;
5. randamentul impozitelor, ceea ce înseamnă că sistemul fiscal trebuie să facă posibil încasarea
impozitelor cu cheltuieli cât mai mici şi în acelaşi timp să fie cât mai acceptabil pentru
plătitori;
6. unicitatea impunerii presupune ca un venit impozabil să fie impus o singură dată şi cu un
singur impozit;
7. stabilitatea impozitelor constă în menţinerea la acelaşi nivel a randamentului lor în toate
fazele ciclului economic adică impozitele nu trebuie să scadă şi nici să crească în funcţie de
producţie şi de venituri;
8. elasticitatea impozitelor presupune adaptarea acestora în funcţie de cerinţele bugetare,
respectiv să poată fi majorate sau micşorate în funcţie de cheltuielile bugetare;
9. proporţionalitatea impunerii presupune creşterea cotei de impozit şi a impozitului pe măsura
creşterii venitului impozabil.

34
 Adaptate la condiţiile politice, social-economice şi financiare actuale aceste principii cu
anumite retuşuri, sunt susţinute de o serie de economişti contemporani. Aceştia argumentează că
pentru o bună structură a impozitelor se cere:
 repartizarea cât mai echitabilă a sarcinilor fiscale;
 impozitele trebuie să fie selecţionate în aşa fel încât să reducă la minimum influenţa
asupra deciziilor economice ce se iau pe alte pieţe eficiente şi-n acelaşi timp trebuie
folosite pentru a corecta ineficienţa diverşilor agenţi economici;
 sistemul fiscal trebuie să faciliteze o administrare eficientă, nearbitrară şi să fie clar
pentru contribuabil;
 costul administraţiei fiscale şi al metodelor de constrângere trebuie să fie cât mai
redus cu putinţă;
 orice impozit nou legiferat trebuie să fie în concordanţă cu principiile de echitate
fiscală, de politică economică şi socială precum şi de politică financiară.
Principiile taxelor. Principiile care stau la baza aplicării taxelor sunt următoarele:
1. unicitatea taxării constă în aceea că taxa se datorează o singură dată pentru unul şi acelaşi
serviciu;
2. răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului şi nu debitorului;
3. actele netaxate legal sunt nule;
4. taxele sunt anticipative, datorându-se şi achitându-se în momentul solicitării serviciului.
Actele normative care reglementează veniturile bugetare cuprind toate elementele care să
permită stabilirea obligaţiei de plată concrete a acestor venituri, de către organele competente, în
sarcina unor subiecte individualizate persoane fizice sau juridice.
Aceste elemente sunt următoarele:
1. Denumirea venitului bugetar reliefează natura economică a bugetului respectiv ( impozit,
taxă, contribuţie, vărsământ ).
2. Plătitorul sau subiectul supus plăţii veniturilor bugetare este persoană fizică numită
contribuabil sau persoana juridică numită plătitor care pe baza dispoziţiilor legale este obligată
să plătească la buget o anumită sumă de bani sub forma unui venit bugetar. Persoanele fizice
sau juridice străine care realizează venituri pe teritoriul ţării noastre sunt obligate să plătească
impozite şi taxe.
3. Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care suportă impozitul ca regulă
dar există şi situaţii în care suportatorul impozitului este o altă persoană ( de ex. pentru
oamenii de litere, artă şi ştiinţă impozitul pe venit este reţinut şi virat la buget de către edituri
sau uniunile de creatori).
4. Obiectul impozabil sau materia impozabilă sunt veniturile sau bunurile ce cad sub incidenţa
impozitelor şi taxelor( de ex. venitul realizat de o persoană, încasările din vânzarea mărfurilor
produse în ţară sau provenite din import etc.).
5. Sursa sau izvorul veniturilor bugetare o constituie mijloacele din care subiectul plăteşte de
fapt impozitul (de ex. salariile, profitul etc.).
6. Aşezarea şi percepere impozitelor cuprinde măsurile şi metodele succesive folosite de
organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei impozabile, determinarea
cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.
7. Aşezarea impozitului înseamnă:
1. stabilirea mărimii obiectului impozabil;
2. determinarea cuantumului impozitului;
3. perceperea (încasarea) impozitului.
1. Stabilirea mărimii obiectului impozabil presupune constatarea şi evaluarea materiei impozabile prin
următoarele metode:
 metoda evaluării indirecte;
 metoda evaluării directe.
 Prima metoda cunoaşte trei variante de realizare:
 evaluarea pe baza semnelor exterioare permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului
impozabil (variantă simplă şi puţin costisitoare prezintă dezavantajul că nu permite stabilirea cât
de cât exactă a mărimii obiectului impozabil, cu efecte negative asupra activităţii fiscale);

35
 evaluarea forfetară înseamnă atribuirea unei anumite valori obiectului impozabil de către organele
fiscale cu acordul persoanei în cauză;
 evaluarea administrativă presupune stabilirea valorii materiei impozabile pe baza elementelor
(datelor) pe care organele fiscale le au la dispoziţie. Subiectul impozitului poate contesta evaluarea
făcută, prezentând organului fiscal argumentele de rigoare.
 A doua metodă cunoaşte două variante:
 evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în stabilirea mărimii obiectului
impozabil pe baza declaraţiei scrise de o terţă persoană care este obligată prin lege să o depună
la organele fiscale şi care cunoaşte această mărime;
 evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) presupune o evidenţă strictă
privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, astfel trebuie
să încheie un bilanţ contabil, să întocmească o declaraţie de venituri şi cheltuieli, o declaraţie
privind averea pe care o posedă etc., şi ca atare organele fiscale vor determina mărimea
materiei impozabile.
7. Perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode:
 Direct de către organele fiscale de la plătitori pe două căi:
 subiectul impozabil este obligat să achite din proprie iniţiativă suma datorată
bugetului de stat în acest caz impozitul se numeşte portabil;
 organul fiscal trebuie să se deplaseze la domiciliul subiectului impozabil
pentru a încasa impozitul, în acest caz impozitul se numeşte cherabil;
 prin stopaj la sursă ceea ce înseamnă că impozitul se varsă la stat de către o terţă persoană;
 prin aplicarea de timbre fiscale mobile este metoda folosită în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie, certificate, acte şi diferite documente elaborate de notariatele publice şi
de organe ale administraţiei de stat.
8. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură prin care se evaluează obiectul impozabil
( de ex. leul în cazul impozitului pe profit, pe salarii).
9. Cota de impunere reprezintă suma sau procentul care se aplică asupra bazei impozabile şi cu
ajutorul căruia se calculează impozitul .
10. Termenul de plată reprezintă data la care trebuie plătite pe seama bugetului de stat veniturile
bugetare datorate.
11. înlesnirile la plata impozitului cuprind: reduceri, scutiri, compensări de sumă plătite în plus,
amânări, eşalonări, reeşalonări. La cererea temeinic justificată a debitorilor Ministerul
Finanţelor şi organele teritoriale pot acorda de la caz la caz înlesniri la plata sumelor datorate
bugetului de stat şi bugetului trezoreriei statului. În cazul sumelor datorate bugetelor locale,
competenţa de acordare a înlesnirilor la plată revine după caz, Ministerul Finanţelor sau
consiliilor locale, potrivit reglementărilor legale. Înlesnirile se pot acorda numai pentru
sumele neachitate la termenul de plată sau potrivit reglementărilor în materie pentru taxele de
timbru.
12. Drepturile şi obligaţiile subiectelor veniturilor bugetare. Subiectele veniturilor bugetare au
următoarele drepturi:
 de a cere acordarea înlesnirilor legale;
 de a cere compensarea sumelor plătite în plus;
 de a contesta veniturile încasate în mod ilegal;
Subiectele veniturilor bugetare au următoarele obligaţii:
 de a plăti integral şi la termenul stabilit sumele datorate;
 de a prezenta organelor financiar – bancare toate documentele, evidenţele, datele şi
informaţiile în legătură cu venitul bugetar stabilit sau în curs de stabilire urmărite sau încasate
la bugetul de stat (de ex. obligativitatea societăţilor comerciale de a vira impozitele pe salarii).
Responsabilitatea debitorilor. Plătitorii sunt răspunzători de respectarea strictă a prevederilor
legale privitor la veniturile bugetare. Contribuabilii sunt obligaţi să-şi achite obligaţiile fiscale faţă
de stat la termenele stabilite. Nerespectarea normelor juridice cu privire la plata impozitelor,
taxelor şi a altor venituri bugetare atrage după sine răspunderea juridică. Aceasta poate îmbrăca
una din următoarele forme:
 răspunderea penală;

36
  răspunderea administrativă (disciplinară şi contravenţională);
 răspunderea patrimonială (civilă şi materială).

CATEGORII DE IMPOZITE ŞI TAXE

Impozitele şi taxele pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii.

În funcţie de forma în care se obţin de către stat impozitele pot:
impozite în natură, având forma prestărilor sau dărilor în natură, fiind specifice şi frecvente în
orânduirile sclavagistă şi feudală;
impozite pecuniare îmbracă forma bănească de percepere şi le întâlnim sporadic în orânduirile
sclavagistă şi feudală, dar devin preponderente în capitalism, odată cu extinderea relaţiilor marfă –
bani.
În funcţie de obiectul impunerii, impozitele şi taxele pot fi împărţite în următoarele categorii:
impozite şi taxe pe avere cum spre exemplu impozitul pe clădiri, impozitul pe avere;
impozite şi taxe pe venit, care se stabilesc şi se percep asupra veniturilor contribuabililor, persoane
fizice sau juridice. Aceste impozite se realizează sub forma impozitului pe salarii, impozitului pe
profit;
impozite sau taxe pe cheltuieli, pentru limitarea sau frânarea unor cheltuieli, cum este de ex. impozitul
suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor.
După modul de percepere distingem cea mai importantă grupare a impozitelor şi taxelor, atât din
punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic. Aceste impozite sunt:
Impozite directe care se percep periodic direct şi nominal de la persoane fizice şi juridice pe baza
venitului constat sau asupra valorii bunurilor ce le aparţin ca de ex. impozitul pe clădiri, impozitul
pe profit, etc. Impozitele directe în funcţie de criteriile ce stau la baza aşezării şi încasării lor pot
fi:
impozite reale sau obiective ori pe produs sunt stabilite asupra unor obiecte materiale (case, terenuri),
asupra produsului, asupra obiectului impozabil, fără a se avea în vedere situaţia persoanei
contribuabilului;
impozite personale sau subiective au în vedere, în principal, persoana contribuabilului, în conexiune
cu veniturile sau averea sa indiferent de acestea;
Impozite indirecte care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestării unor servicii (spectacole,
operaţii bancare, transport, etc. ) sau executării de lucrări. În general aceste impozite sau taxe sunt
incluse în preţul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, astfel că se suportă de consumatori sau
beneficiarii acestora, după caz. Impozitele indirecte la rândul lor sunt împărţite în raport de diferite
caracteristici, în:
impozite sau taxe de consumaţie, percepute asupra produselor şi serviciilor de primă necesitate, prin
adăugarea lor la preţul de vânzare ( de ex. la băuturi, tutun, zahăr, făină, etc. ) şi asupra unor
servicii mai ales locale ( servicii hoteliere, transport în comun, etc.);
monopoluri fiscale, modalitate constând în dreptul exclusiv al statului asupra producţiei, vânzării sau
producţiei şi vânzării anumitor produse (ca de ex. sarea, băuturile alcoolice, tutunul);
taxe vamale stabilite asupra mărfurilor exportate, importate sau tranzitate pe teritoriul unui stat;
alte impozite sau taxe cum ar fi : cele de timbru, înregistrare, pe circulaţia averii, etc.
În funcţie de scopul urmărit avem următoarele categorii de impozite:
impozite financiare a căror stabilire are loc în vederea obţinerii de venituri publice (de ex. impozitul pe
venit, impozitul pe cifra de afaceri, taxa pe valoare adăugată );
impozite de ordine care au ca scop limitarea anumitor activităţi, realizarea unor ţeluri de altă natură
decât cea fiscală (de ex. impozitul pe celibatari prin care se urmăreşte stimularea natalităţii).
În raport de frecvenţa de realizare impozitele pot fi grupate în:
impozite permanente care au o anumită regularitate în aşezare şi percepere, fiind anuale sau lunare;
impozite incidentale (întâmplătoare ) care se stabilesc şi se percep o singură dată (impozitul pe avere,
câştigul de război ).
Ţinând seama de nivelul la care se administrează impozitele şi taxele pot fi:
federale sau ale statelor (landurilor, cantoanelor) membre ale federaţiei ori ale statului ( în cazul
statului cu structură unitară);

37
locale cele ale provinciilor, departamentelor, judeţelor, oraşelor, comunelor.
În C. fiscal român sunt reglementate potrivit art. (2) categoriile de impozite, taxe şi contribuţii
sociale.
Astfel, conform art. (2) alin. (1) „Impozitele şi taxele reglementate prin prezentul cod sunt
următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe venit;
c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale;
i) impozitul pe construcţii”.
Alin (2) al art. (2) dispune „Contribuțiile sociale reglementate prin prezentul cod sunt
următoarele:
a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de
asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj;
e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de
persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006
privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu
modificările ulterioare.”
În sistemele fiscale europene impozitele şi taxele cele mai utilizate sunt:
1. impozite pe venit, cuprinzând:
 impozitul pe venitul sau profitul întreprinderii , societăţii sau companiei;
 impozitul pe venitul persoanelor fizice;
 contribuţii pentru asigurări sociale denumite în general, contribuţii pentru securitate socială;
2. impozite pe avere, cum sunt:
 impozite pe bunuri imobile ( pe case, pe terenuri);
 impozite pe capital, pe valoare;
 impozite pe succesiuni şi donaţii;
3.impozite pe transferul capitalului;
4. impozite şi taxe pe bunuri sau mărfuri cum sunt:
 impozite pe circulaţia bunurilor sau pe vânzări ( în special taxa pe valoarea adăugată);
 impozite şi taxe de consumaţie;
 impozite asupra producţiei;
5. impozite pentru protecţia mediului;
6. taxe vamale;
7. taxe de timbru;
8. alte impozite sau taxe
Potrivit art. 9 alin. 1 C. fiscal impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională care este leul.
Potrivit alin. 3 al art. 9 C. fiscal sumele exprimate într-o monedă străină se convertesc în
moneda naţională a României, după cum urmează:
a. În cazul unei persoane care desfăşoară o activitate într-un stat străin şi îşi ţine contabilitatea acestei
activităţi în moneda statului străin, profitul impozabil sau venitul net din activităţi independente şi
impozitul plătit statului străin se convertesc în moneda naţională a României prin utilizarea unei
medii a cursurilor de schimb valutar pentru perioada căruia îi este aferent profitul impozabil sau
profitul net;

38
b. În oricare alt caz, sumele se convertesc în moneda naţională a României prin utilizarea cursului de
schimb valutar la data la care se primesc sau se plătesc sumele respective ori la o altă dată
prevăzută în norme.

3. CATEGORIILE DE CONTRIBUABILI ŞI IMPOZITELE DATORATE DE ACEŞTIA

Contribuabilii pot fi grupaţi în două mari categorii:

1.persoane juridice;
2.persoane fizice.
1. Persoanele juridice pot fi clasificate din punct de vedere fiscal în:
I. Persoane juridice propriu – zise categorie care cuprinde:
Persoane juridice care desfăşoară activităţi economice cum sunt:
 regiile autonome;
 societăţile comerciale;
 organizaţiile cooperatiste;
 alţi agenţi economici organizaţi ca persoane juridice.
Persoane juridice fără scop lucrativ, cum sunt:
 instituţiile publice;
 organizaţiile sociale;
 asociaţiile de cetăţeni;
 fundaţii.
II. Unităţi economice fără personalitate juridică, categorie care cuprinde:
 unităţi economice aparţinând unor persoane juridice;
 asociaţia în participaţie;
 societatea de drept civil.
III. Societăţile străine reprezentate prin:
 societăţi străine;
 filiale ale societăţilor străine.
Contribuabilii din grupele I şi II de mai sus datorează următoarele categorii de impozite şi taxe:
 taxa pe valoare adăugată şi accize;
 impozitul pe profit cuprinzând:
 impozitul pe profitul propriu - zis;
 impozitul pe dividende de la societăţile comerciale
 impozitul pe sumele obţinute din vânzarea activelor societăţilor comerciale.
 contribuţia pentru asigurările sociale;
 taxa pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor aflate în extravilan şi taxa
pentru folosirea terenurilor în alt scop decât pentru producţia agricolă sau silvică;
 impozitul pe clădiri;
 alte impozite şi taxe cum sunt:
1. taxa asupra mijloacelor de transport;
2. impozitul pe terenuri;
3. taxe vamale;
4. taxe de înregistrare;
5. taxe locale;
6. taxe de timbru.
Contribuabilii din grupa a III a datorează:
 impozit pe unele venituri specifice realizate de nerezidenţi;
 impozit pe venitul reprezentanţelor firmelor comerciale străine;
 unele impozite şi taxe prevăzute la literele: A; B; C; D; E şi F de mai sus.
Unele dintre impozitele şi taxele de mai sus se aplică şi persoanelor fizice.
Persoanele fizice inclusiv cele rezidente sau nerezidente datorează diferite impozite şi taxe. Fiind
dificil să facem o grupare a acestora vom menţiona că:
 toţi salariaţii sunt subiecţii ai impozitului pe salari;
 toate persoanele fizice care obţin câştig sunt subiecţii ai impozitului pe venit;
 toate persoanele fizice datorează impozit pe avere.

39
 În sistemele fiscale europene impozitele şi taxele cele mai utilizate sunt:
1. impozite pe venit, cuprinzând:
 impozitul pe venitul sau profitul întreprinderii , societăţii sau companiei;
 impozitul pe venitul persoanelor fizice;
 contribuţii pentru asigurări sociale denumite în general, contribuţii pentru securitate socială;
2. impozite pe avere, cum sunt:
 impozite pe bunuri imobile ( pe case, pe terenuri);
 impozite pe capital, pe valoare;
 impozite pe succesiuni şi donaţii;
 impozite pe transferul capitalului;
3. impozite şi taxe pe bunuri sau mărfuri cum sunt:
 impozite pe circulaţia bunurilor sau pe vânzări ( în special taxa pe valoarea adăugată);
 impozite şi taxe de consumaţie;
 impozite asupra producţiei;
 impozite pentru protecţia mediului;
 taxe vamale;
 taxe de timbru;
4. alte impozite sau taxe.

2. ASPECTE GENERALE DESPRE DUBLA IMPUNERE

1. Noţiuni generale despre dubla impunere

Definiţia dublei impuneri

În sens larg, dubla impunere reprezintă impunerea la două sau mai multe impozite, care sunt
similare, asupra aceluiaşi subiect al impunerii , pentru acelaşi obiect impozabil şi cu privire la aceeaşi
perioadă de timp.
În sens restrâns, definim dubla impunere ca fiind impunerea aceluiaşi venit sau bun de două
sau mai multe ori, în cadrul aceluiaşi exerciţiu financiar .

Formele impunerii

Doctrina fiscală distinge două forme de impunere şi anume:

dubla impunere economică;
dubla impunere juridică.
Dubla impunere economică constă în supunerea unei anumite materii impozabile la două sau
mai multe impozite în favoarea aceleiaşi autorităţi sau a unor autorităţi publice diferite, în acelaşi
exerciţiu financiar.
Un exemplu concret, este dat de specialiştii americani. O societate câştigă 25.000 de dolari S.
U. A. venit net. Societatea plăteşte un impozit pe venitul corporaţiei de 3.750 de dolari (15%) apoi
distribuie 21.250dolari cu titlu de dividende în sumă de 7.650 dolari (36%). Ca atare , câştigurile
corporaţiei care se distribuie sub formă de dividende fac obiectul unei duble impuneri.
Dubla impunere juridică constă în fenomenul de supunere a aceleiaşi persoane de două ori
pentru acelaşi obiect al impozitării.
Un exemplu cu caracter general îl constituie următorul: subiectul impunerii fiind nerezident
este obligat la impozit asupra unui venit din dividende plătit de o societate rezidentă, din ţara de sursă
a dividendelor şi de către statul al cărui rezident este el.

40
 2. Dubla impunere internaţională

Definiţia dublei impuneri internaţionale

Fenomenul de dublă impunere poate fi caracterizat , în general, ca reprezentând impunerea la
impozite comparabile în două sau mai multe state , a venitului sau elementelor de avere ale aceluiaşi
contribuabil, pentru o perioadă de timp identică.
Doctrina de drept fiscal internaţional a formulat definiţii diferite privind dubla impunere
internaţională. De exemplu, B. Spizt consideră că dubla sau multipla impunere internaţională se
produce atunci când autorităţile fiscale a două sau mai multe state încasează concomitent impozite
având aceeaşi bază sau aceeaşi incidenţă, în asemenea mod încât o persoană suportă o obligaţie fiscală
mai grea decât ar fi fost supusă unei singure autorităţi fiscale.

Concepţii cu privire la dubla impunere internaţională

Fenomenul de dublă impunere juridică internaţională se produce datorită diferitelor concepţii
care stau la baza impunerii. Astfel, în practica fiscală se aplică două concepţii:
concepţia teritorială care are la bază criteriul sursei (originii) veniturilor ori locul unde este situată
averea;
concepţia globală sau mondială care are la bază criteriul rezidenţei (al domiciliului fiscal) sau al
naţionalităţii contribuabilului persoană fizică, sau al sediului contribuabilului persoană juridică.
În ţara în care se aplică concepţia teritorială (ratione loci), sunt supuse toate veniturile, indiferent
de natura lor (salarii, câştiguri din profesii libere, dobânzi, etc. ) dacă au sursa pe teritoriul pe care
statul respectiv îşi exercită suveranitatea fiscală.
În ţara în care se aplică concepţia mondială sau globală (ratione personae) fac obiectul impunerii
toate veniturile şi bunurile persoanelor fizice şi juridice care au rezidenţa, domiciliul fiscal sau sediul,
după caz, în statul respectiv.

Conflicte cu privire la dubla impunere internaţională

Când un stat aplică concepţia teritorială iar celălalt stat aplică concepţia globală sau mondială
apare un conflict de interese între cele două state.
Un conflict de interese poate apărea şi în cazul când ambele state aplică aceeaşi concepţie de
impunere. Astfel, în ipoteza aplicării concepţiei globale de către ambele state, conflictul apare dacă
unul din state utilizează drept criteriu de impunere rezidenţa contribuabilului, iar celălalt foloseşte
criteriul naţionalităţii subiectului impunerii. Spre exemplu, dacă un contribuabil are naţionalitatea
americană, iar domiciliul într-un stat care aplică criteriul rezidenţei, el este susceptibil să fie impozitat
în ambele state.
În aplicarea concepţiei teritoriale, pot apărea conflicte de competenţă dacă statele considerate
au adoptat legislaţii care definesc în mod diferit sursa veniturilor. Astfel de cazuri apar de exemplu,
când statele în cauză definesc în mod diferit noţiunea de rezidenţă în ceea ce priveşte societatea mamă
şi filialele acesteia din străinătate. Într-o astfel de situaţie conflictul va apărea privitor la determinarea
profitului impozabil al societăţii mamă.
În concluzie dubla impunere internaţională este prezentă când sunt întrunite cumulativ trei
elemente constitutive:
perceperea repetată (multiplă) în state diferite a impozitului sau taxei aferente aceluiaşi venit;
existenţa identităţii perioadei de impunere;
supunerea la un surplus de sarcină fiscală a contribuabilului, diferenţă pe care nu ar datora-o dacă
impunerea s-ar face numai de către unul dintre state.

Convenţii pentru evitarea dublei impuneri

În raporturile directe dintre state, în domeniul fiscal, instrumentul juridic, izvorul cel mai
frecvent folosit pentru eliminarea sau limitarea dublei impuneri internaţionale, îl constituie convenţiile
pentru evitarea dublei impuneri.
Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri pot avea ca obiect numai impozitele sau
impozitele pe venit şi pe avere (pe capital).
Aceste convenţii se împart în două categorii:
convenţiile fiscale;

41
acordurile internaţionale având alt obiect principal decât problemele fiscale.

1.Convenţiile fiscale cuprind criterii, soluţii şi metode instituite de către statele partenere
pentru evitarea dublei impuneri. Aceste convenţii pot fi:
generale ce cuprind măsuri complexe pentru evitarea dublei impuneri pe venit şi pe avere şi se referă
la ansamblul impozitelor şi taxelor instituite în statele partenere sau la un număr important de
impozite şi taxe pe venit şi pe avere;
speciale reglementează măsuri pentru evitarea dublei impuneri privitoare la o anumită categorie de
impozite (de ex. impozit pe avere, pe donaţii, pe succesiuni) sau se referă la anumite măsuri de
natură procedurală în domeniul fiscal
(ex. asistenţa mutuală în perceperea impozitelor).
Convenţiile generale la rândul lor pot fi:
convenţii bilaterale care se încheie între două state;
convenţii multilaterale care se încheie între mai multe state.
2.Acordurile internaţionale având alt obiect principal decât problemele fiscale. Avem în
acordurile economice, comerciale, financiare, etc. care cuprind pe lângă reglementări specifice legate
de obiectul lor principal, şi unele măsuri sau reduceri la unele impozite şi taxe.
Scopul acestor convenţii este de a asigura o protecţie totală a contribuabililor împotriva dublei
impuneri şi prevenirea obstacolelor pe care impozitarea le poate constitui pentru libera mişcare a
investiţiilor, a comerţului internaţional şi a transferului de tehnologie. Convenţiile urmăresc, de
asemenea prevenirea discriminării dintre contribuabili pe plan internaţional şi asigurarea unui element
rezonabil de stabilire juridică şi fiscală, ca un cadru general pentru realizarea activităţilor
internaţionale.

3.Dubla impunere în România

Definiţia dublei impuneri

În doctrina română I. Văcărel defineşte dubla impunere juridică internaţională ca fiind
supunerea unei anumite materii impozabile de către două state diferite, la acelaşi tip de impozit pe
acelaşi exerciţiu financiar.
Combaterea fenomenului de dublă impunere internaţională a devenit o necesitate urgentă şi
pentru România mai ales după 1989 fiind o condiţie în extinderea relaţiilor comerciale şi cooperării
economice, tehnico - ştiinţifice şi culturale
internaţionale.

Măsuri legislative de armonizare fiscală şi convenţiile internaţionale pentru evitarea dublei

impuneri.
În scopul evitării dublei impuneri ţara noastră foloseşte atât măsuri legislative unilaterale, cât
şi negocierea şi încheierea de convenţii bilaterale sau multilaterale cu statele partenere. Cele două
categorii de măsuri de armonizare fiscală sunt utilizate concomitent.

.Măsuri legislative unilaterale pentru evitarea dublei impuneri

Măsurile legislative unilaterale pentru evitarea dublei impuneri sunt următoarele:
1.criteriul pentru aşezarea impozitelor;
2.creditul fiscal;
3. norme de trimitere la convenţiile fiscale.

1.Criteriile pentru aşezarea impozitelor sunt:

criteriul teritorialităţii presupune ca impozitele şi taxele să se aplice asupra veniturilor obţinute şi
bunurilor dobândite pe teritoriul statului român , indiferent dacă beneficiarul lor sau dobânditorul
lor este cetăţean român sau străin. Ca excepţie de la această regulă sunt prevăzute unele scutiri
pentru anumite venituri realizate de cetăţeni străini în România ca ex. sunt scutiţi de plata
impozitului pe salarii corespondenţii de presă străini, pentru salariile pe care le primesc, sub
condiţia reciprocităţii;

42
criteriul cetăţeniei presupune ca impozitele şi taxele din ţara noastră să se aplice cetăţenilor români şi
persoanelor juridice române, pentru veniturile şi bunurile obţinute atât din ţară cât şi din
străinătate. Legislaţia noastră prevede unele scutiri de ex. scutirea de taxe vamale pentru unele
bunuri dobândite în străinătate de cetăţeni români.
2.Creditul fiscal se aplică ca o măsură de evitare a dublei impuneri. Astfel, persoana juridică
sau fizică română are dreptul de a i se deduce din impozitul pe profit sau pe salarii datorat în
România o sumă echivalentă cu impozitul pe venitul sau salariu din sursă externă, plătit direct sau
prin reţinere în străinătate, pe bază de documente care atestă plata confirmate de autorităţile fiscale
străine.
3. Norme de trimitere la convenţiile fiscale este o măsură introdusă în principalele acte
normative care reglementează impozite şi taxe. Aceste norme se completează cu dispoziţiile din
convenţiile pentru evitarea dublei impuneri.

Convenţii internaţionale
Convenţiile fiscale internaţionale cuprind reguli, soluţii şi metode specifice pentru evitarea
dublei impuneri.
Ţara noastră a încheiat convenţii bilaterale şi multilaterale cu diferite state pentru evitarea
dublei impuneri.
Ponderea convenţiilor o reprezintă cele bilaterale ca urmare a diversităţii sistemelor fiscale
naţionale, a intereselor reciproce a statelor contractante, creând posibilitatea ase avea în vedere
elemente mai eficace ca: ponderea sarcinii fiscale în raport cu produsul naţional brut; natura şi nivelul
taxelor şi impozitelor din fiecare stat în parte etc. .
La încheierea convenţiilor bilaterale, România a utilizat în general, regulile, soluţiile şi
metodele de evitare a dublei impuneri din Convenţia Model O. C: D. E..
România a încheiat şi două convenţii multilaterale şi anume: Convenţia cu privire evitarea
dublei impuneri a veniturilor şi bunurilor persoanelor fizice încheiată în Ungaria şi Convenţia cu
privire la evitarea dublei impuneri încheiată la Ulan-Bator.
Sfera de aplicare a acestor convenţii s-a restrâns deoarece se află în curs încheierea de convenţii
bilaterale între statele respective.
Scopul acestor convenţii este:
evitarea dublei impuneri pe venit (iar multe din ele şi pe avere);
prevenirea evaziunii fiscale;
prevenirea discriminării fiscale;
alocarea drepturilor fiscale între state.

Intrebari si teme de control

1.Ce întelegem prin noțiunea de impozit?

2 Ce întelegem prin noțiunea de taxa?
3. Asemanari si deosebiri intre impozite si taxe.
4. Categorii de impozite si taxe.
5. Categoriile de contribuabili.
6. Dubla impunere

Bibliografie selectiva

N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 39-51.
N-C., Anitei. Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 7-12.
D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 984-1026.
I. Văcărel şi coaut. Finanţe publice, ediţia a V-a, EdituraDidactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,
2006, p. 145.

43
44
 UNITATEA 5. EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA

1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE EVAZIUNEA FISCALA

1.Cronologia reglementărilor privind evaziunea fiscală în România

Evaziunea fiscală este legată de reglementarea fiscalităţii. Amintim astfel la Regulamentele

Organice, care, la nivelul anilor 1831 şi 1832, unifică prevederile fiscale în Moldova şi în Ţara
Românească.
Prima reglementare românească destinată evaziunii fiscale apare în 1929, fiind intitulată Legea
pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe. Aceasta nu prevede în cuprinsul ei
sintagma de „evaziune fiscală”. Legiuitorul a plecat de la principiul că ideea responsabilităţii fiscale
este de esenţa sistemului democraţiei, spre deosebire de celelalte sisteme în care contribuabilul, fiind
sub un sistem de constrângere, este în afară de orice responsabilitate. Dintre dispoziţiile legii, cele care
au legătură cu formele contabile ale evaziunii fiscale au fost cuprinse în art. 8 care prevedea că „orice
firmă care prezintă fiscului un bilanţ menit să slujească drept element în calculul impozitului este
răspunzător de exactitatea şi sinceritatea datelor conţinute în bilanţ”. Formula uzitată nu a fost însă
suficientă. Faptul de a nu interzice expres anumite operaţii contabile care serveau la disimularea
veniturilor crea un fel de legalitate a unor astfel de forme de evaziune.
Această reglementare a fost urmată în anul 1933 de Legea contribuţiilor directe, un veritabil cod
al evaziunii fiscale.
A urmat o perioadă de relaxare a legislaţiei îndreptate împotriva celor care se făceau vinovaţi de
fapte de evaziune fiscală, asigurându-li-se posibilitatea de a intra în legalitate prin îndeplinirea
obligaţiilor fiscale restante, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 344/1947.
Prin Decretul nr. 202/1953 privind modificarea Codului Penal al Republicii Populare Române
este introdus titlul „Infracţiuni contra sistemului economic”, abrogat însă prin intrarea în vigoare a
Codului Penal din 1969.
În perioada postdecembristă au intrat în vigoare O.G. nr. 17/1993 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor la reglementările financiar-gestionare şi fiscale, dar şi Legea nr. 82/1991 a
contabilităţii, evaziunea fiscală fiind reglementată ulterior prin Legea nr. 87/1994 privind combaterea
evaziunii fiscale, aceasta din urmă fiind criticată în decursul timpului, datorită neclarităţilor în
reglementare. Astfel, neexistând o disociere clară între infracţiuni şi contravenţii, o serie de fapte
ilicite ale conribuabililor puteau fi plasate într-o categorie sau în alta, în funcţie de interes sau în raport
de gradul de temeinicie al pregătirii persoanei care efectua controlul.
Actualmente este în vigoare Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, aceasta din urmă fiind în vigoare şi în prezent, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.
54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale şi prin Legea nr. 50/2013 privind
modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Legea nr. 241/2005 aduce chiar din primul articol patru elemente noi, stabilind măsuri de
prevenire a evaziunii fiscale, instituind noi infracţiuni denumite infracţiuni în legătură cu infracţiunea
de evaziune fiscală, incriminînd mai multe fapte ca infracţiuni de pericol şi definind mai mulți termeni
folosiţi de lege pentru o mai mare precizie, spre deosebire de reglementarea anterioară.

2.Cauzele evaziunii fiscale în România

În ţara noastră schimbările intervenite după 1989 au provocat o evidentă stare de anomie care în
opinia noastră explică creşterea infracţionalităţii economice şi financiare. În zilele noastre, evaziunea
fiscală este pretutindeni în România, fiind practicată în bloc de vânzătorul de la almentarele de cartier
care nu eliberează bonuri fiscale pentru marfa vândută, de marii retaileri, de comerciantul ambulant, de
chelnerul care serveşte în restaurante sau în baruri şi care este răsplătit cu bacşiş, de angajatorul care
plăteşte angajatului său un salariu mai mare decât cel stipulat ca preţ al contractului de muncă, de
fermierul care vinde produsele agricole fără să declare sursa venitului, de proprietarii apartamentelor
care au chiriaşi şi încasează chirii fără să le declare la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, de
comercianţii care vând în piaţă ouă şi produse lactate şi exemplele pot continua.

45
 Economie emergentă, România datorează răspândirii largi a fenomenului de evaziune fiscală
unor cauze specifice, similare pentru toate statele aflate în curs de dezvoltare:
1. modificările geo-politice din sud-estul Europei care au determinat includerea României în filierele
ce-şi deplasează profitul dinspre Asia şi Africa către vestul Europei;
2. stării şubrede a statului de drept în România, ca urmare a modificărilor repetate a normelor
fiscale, având drept consecinţă crearea unei stări de confuzie pentru contribuabili. Decizia de a
deschide/promova o afacere în România este în legătură cu sitemul existent de taxe şi impozite;
3. lipsei unei culturi fiscale a contribuabilului. Contribuabilul român trebuie să îşi creeeze un
obicei în a-şi plăti taxele şi impozitele;
4. dirijarea unor mari sume de bani obţinuţi din activităţi desfăşurate în România către firme
înregistrate în paradisuri fiscale sau finanţarea unor firme româneşti cu bani proveniţi din aceste zone,
în toate aceste situaţii, posibilităţile de control şi investigare fiind extrem de limitate;
5. utilizarea excesivă a numerarului în plăţile între agenţii economici, precum şi tendinţa de
obţinere cu orice preţ a unor sume în valută, în ambele cazuri cu ocolirea sistemelor bancare în scopul
ştergerii urmelor operaţiunilor realizate;
6. ineficienţa administraţiei publice în colectarea impozitelor şi a taxelor;
7. nivelulul ridicat de corupţie, datorat nivelului scăzut de salarizare al funcţionarilor publici;
8. lipsei unei competiţii reale între companiile multinaţionale în România, de natură a descuraja
controalele autorităţilor naţionale în cadrul acestora şi de a da naştere unor comportamente
monopoliste;
9. permisivitatea sistemului legislativ în anumite sectoare, neincriminarea sau sancţionarea
blândă a unor fapte precum fraudele şi înşelăciunea.
Aşadar politica fiscală greoaie, incoerentă în reglementarea şi menţinerea unor facilităţi fiscale,
alăturată unui comportament al contribuabilului lipsit de o educaţie civică firească, suprapuse pe un
nivel de trai mult sub media celorlate state ale Uniunii Europene este de natură a explica un potenţial
comportament înclinat spre evaziune al contribuabilului român.

2. EVAZIUNEA FISCALĂ – elemente definitorii, forme şi sfera de reglementare

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează

infracţiunile de evaziune fiscală (art. 9), respectiv infracţiunile conexe acestora (art. 3-8). Chiar dacă
din perspectiva organizării legii remarcăm că sunt reglementate iniţial infracţiunile conexe, pentru ca
ulterior să fie reglementate infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală, aspect care nu este la adăpost
de critici, considerăm că economia legii nu este întâmplătoare. Este mai facil de depistat una dintre
infracţiunile conexe, motiv suficient pentru investigarea ulterioară a infracţiunii principale de evaziune
fiscală.

1. Infracțiunile de evaziune fiscală propriu-zise

1. Elemente caracteristice generale infracțiunilor de evaziue fiscală propriu-zise

În România, art. 9 din Legea nr. 241/2005 reglementează şapte fapte penale de evaziune fiscală.
O caracterizare generală a acestor fapte penale ne conduce la următoarele concluzii:
1. Generic vorbind, fapta penală de evaziune fiscală constă în sustragerea, prin orice mijloace, a
contribuabilului de la plata impozitelor şi/sau taxelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare.
2. Obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale privind constituirea bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare. Relaţiile de
afaceri implică încrederea între parteneri. În cazul evaziunii fiscale, unul dintre parteneri este statul, a
cărui încredere este înşelată prin neplata taxelor şi a impozitelor corespunzătoare.
3. Obiectul material îl constituie sumele băneşti datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare.

46
 4. Subiectul activ este contribuabilul, persoană fizică ori juridică, română ori străină, care obţine
venituri ori alte asemenea sume generatoare de impozite şi/sau taxe. În diverse circumstanţe, subiect
activ al faptei penale de evaziune fiscală este persoana care:
a. nu plăteşte deloc taxe şi impozite, deşi obţine venituri impozabile sau taxabile;
b. plăteşte impozite şi taxe mai mici decât cele care ar fi în mod real datorate;
c. plăteşte impozitele şi taxele la alte instituții decât cele care au competenţa de a încasa
impozote şi taxe;
d. plăteşte impozite şi taxe cu depăşirea termenelor legale.
Din punct de vedere psohologic, explicaţiile potenţiale ale persoanelor care săvârşesc astfel de
fapte pot fi exemplificate astfel: „voi achita taxele şi impozitele mai târziu”; „nu fac decât ceea ce face
şi restul lumii” etc.
În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 241/2005, persoanele condamnate pentru
infracţiuni de evaziune fiscală nu vor mai putea, în viitor, să aibă calitatea de fondatori, administratori,
directori sau reprezentanţi legali ai societăţilor comerciale, fiind decăzute din astfel de drepturi
persoanele care au deja astfel de calităţi. Odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
condamnare a unei persoane pentru una sau mai multe dintre infracțiunile prevăzute de Legea nr.
241/2005, această hotărâre va fi comunicată Oficiului Național al Registrului Comerțului pentru a se
efectua mențiunile necesare.
Totodată, aceste infracţiuni sunt susceptibile a fi săvârşite în forme diferite de participaţie
penală.
5. Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorilor sociale sociale privind constituirea bugetului
de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare.
6. Elementul material se concretizează în acţiuni, în puţine cazuri infracţiunea de evaziune
fiscală îmbrăcând o formă omisivă de săvârşire. Fapta de evaziune fiscala nu este niciodata statică, nu
are un tipar bine definit, ci schimbarea legislaţiei fiscale şi a condiţiilor sociale atrag forme diferite de
concretizare a acţiunilor care formeaza latura obiectivă a acestei fapte penale. Sub aspectul
elementului material se particularizează formele diferite ale evaziunii fiscale, astfel cum le prezentăm
mai jos.
7. Latura subiectivă constă în săvârşirea faptei penale cu forma de vinovăţie a intenţiei directe,
deoarece există întotdeauna un scop – acela de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale. Sustragerea
de la plata obligaţiilor fiscale poate fi totală sau parţială, neavând importanţă forma acestei sustrageri
pentru reţinerea infracţiunii. Legiuitorul nu sancţionează culpa în săvârşirea unor astfel de fapte.
Autorul unor astfel de fapte premeditează, de cele mai multe ori, fapele sale.
Intenţia de fraudă vizează reaua-credinţă, dorinţa contribuabilului de a frauda fiscul în completă
cunoştinţă de cauză. În alte situaţiii, o tranzacţie, care la prima vedere pare a fi o fraudă fiscală
voluntară, dacă este examinată cu atenţie arată că încălcarea legii fiscale este făcută pe fondul unei
atitudini oneste, printr-o îndrumare greşită a contribuabilului de către alte persoane incompetente sau
de rea-credinţă precum anumiţi contabili, sau printr-o interpretare cinstită (făcută cu bună-credinţă) dar
greşită a legilor fiscale în vigoare.
Neplata îşi poate avea originea şi în comportamentul intenţionat, voluntar al contribuabilului,
dar absenţa conformării la lege poate rezulta şi din ignoranţa (necunoaşterea legii), eroare (calcul
greşit) sau neglijenţă (de exemplu lipsa grijii pentru efectuarea şi păstrarea înregistrărilor contabile).
Tentativa, deşi posibilă, nu este sancţionată.
8. Fiind infracţiuni de pericol, urmarea imediată rezidă în starea de pericol pentru relaţiile
sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat,
fondurilor speciale extrabugetare. Starea de pericol creată este cu atât mai gravă cu cât acest tip de
infracţiune economico-financiară se caracterizează prin posibilitatea de a rămâne ascunsă timp
nedefinit.
9. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea, de la 2 ani la 8 ani, alături de interzicerea unor
drepturi.

2. Formele infracțiunilor de evaziune fiscală propriu-zise

Infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală constă în (art. 9 din Legea nr. 241/2005):
1. ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

47
 Caracteristice acestui tip de infracţiune, prevăzută şi sancţionată de art. 9 lit. a din Legea nr.
241/2005, sunt:
- obiectul material este reprezentat de declaraţiile de impunere false, completate;
- subiectul activ poate fi orice persoană;
- din perspectiva laturii obiective, există o acţiune de „ascundere”, care poate fi atât fizică, cât şi
juridică. Acțiunea trebuie să se realizeze asupra bunului ori sursei impozibile sau taxabile. Prin bun
sau sursă impozabilă ori taxabilă se înțelege orice venit sau orice bun supus impozitelor sau taxelor;
- latura subiectivă presupune intenţie directă, dat fiind scopul urmărit – de a se sustrage de la
plata obligaţiilor fiscale;
- urmarea imediată este starea de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin textul de lege
incriminator.
În practica judiciară, în legătură cu aplicabilitatea acestui text de lege s-a statuat că în cazul
acelor venituri pentru care există o dublă obligație - atât de evidenţiere, cât şi de declarere, dacă
veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate
la organul fiscal competent, pe cale de consecință, rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005, deoarece nu s-a realizat o
ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile, în condiţiile în care organele fiscale competente pot
lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, şi,
totodată, nici elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr.
241/2005, deoarece veniturile realizate au fost evidenţiate.
În ceea ce privește veniturile pentru care există numai obligaţia declarării, dacă acestea nu au
fost declarate la organul fiscal competent, atunci sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 241/2005.
2. omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente
legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
Caracteristice acestui tip de infracţiune, conform art. 9 lit. b din Legea nr. 241/2005, sunt:
- obiectul material este reprezentat de actele contabile sau orice alte documente legale care
constată operaţiunile comerciale derulate ori veniturile încasate;
- subiectul activ este special, calificat, dată fiind calitatea acestuia de administrator (în fapt) ori
de persoană fizică ori juridică căreia îi revine obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea;
- latura obiectivă constă în inacţiune. Firesc, omisiunea de a înregistra tranzacţiile comerciale
desfăşurate, atrage, de regulă, omisiunea înregistrării veniturilor. Inacțiunea trebuie dovedită în sensul
de a nu exista deloc înrregistrări ale operațiunilor comerciale derulate. Dacă înregistrarea este făcută,
dar cu întârziere, aceasta nu atrage răspunderea penală a persoanei în cauză;
- latura subiectivă presupune intenţie directă, dat fiind scopul urmărit – de a se sustrage de la
plata obligaţiilor fiscale;
- urmarea imediată rezidă în neplata obligaţiilor fiscale către stat, în tot sau în parte.
3. evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la
bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.
Această faptă penală - prevăzută şi sancţionată de art. 9 lit. c din Legea nr. 241/2005 - se
caracterizează prin:
- obiectul material constă în actele contabile sau orice alte documente legale care sau nu au la
bază operaţiuni reale, sau evidenţiază operaţiuni fictive;
- nu poate avea decât subiect activ calificat: persoana fizică ori juridică căreia îi revin atribuţii
legate de evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor comerciale ori a veniturilor realizate:
contabilul, directorul economic, administratorul, contribuabilul. Un exemplu des întâlnit este
reprezentat de încheierea de operţiuni comerciale fictive prin interpunerea unei societăţi fantomă, care
eliberează documente fiscale ce nu corespund realităţii;
- urmarea imediată constă în diminuarea obligaţiilor fiscale către stat.
În legătură cu această infracțiune, amintim decizia nr. 2008 din 2004 a Secției Penale a Înaltei
Curți de Casație și Justiție care a statuat că în situația în care cheltuielile înscrise în evidența contabilă
a unei societati au fost ulterior corectate, ca urmare a anulării unui contract comercial, iar bilanțul
anual a reflectat realitatea operațiunilor comerciale, nu poate fi reținută existența infracțiunii de eva-
ziune fiscală.

48
 4. alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat
ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor.
Carcateristicile acestei forme a evaziunii fiscale – art. 9 lit.d din Legea nr. 241/2005, sunt:
- obiectul material special constă în actele contabile, memoriile aparatelor de taxat sau de marcat
electronice fiscale, precum şi orice alte mijloace de stocare a datelor;
- latura obiectivă presupune o acţiune de alterare (o modificare), de distrugere (constând lezarea
substanţei bunului astfel încât acesta încetează să existe în materialitatea sa) sau de ascundere (am
putea adăuga, fizică) a actelor contabile, memoriilor aparatelor de taxat sau de marcat electronice
fiscale, precum şi a oricăror alte mijloace de stocare a datelor. Acţiunea, indiferent de modalitatea în
care se prezintă, poate fi totală sau parţială, iar mijloacele de alterare, distrugere, modificare pot fi
oricare.
- urmarea imediată constă în alterarea, distrugerea sau ascunderea actelor contabile, memoriilor
aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale, precum şi a oricăror alte mijloace de stocare a
datelor, prin aceste acţiuni ajungându-se la diminuarea sau chiar eludarea integrală a îndeplinirii
obligaţiilor fiscale.
5. executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor.
Sunt definitorii pentru această formă a infracţiunii prevăzută şi sancţionată de art. 9 lit. e din
Legea nr. 241/2005 următoarele trăsături:
- şi această formă a faptei penale analizate are un obiect material special constând în evidenţele
contabile duble, respectiv înscrisurile sau alte mijloace de stocare a datelor. Noţiunea de „evidenţă
contabilă dublă” nu se confundă cu cea de „contabilitate în partidă dublă”. Evidenţa contabilă dublă
presupune ţinerea de evidenţe contabile paralele;
- subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât calificat – persoana cu atribuţii în organizarea şi
conducerea contabilităţii;
- latura subiectivă presupune executarea de evidenţe contabile duble, ca urmare a folosirii de
înscrisuri sau de alte mijloace de stocare a datelor;
- urmarea imediată constă în conducerea unei evidenţe contabile paralele cu cea oficială.
6. sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate.
Particularităţile acestei forme de evaziune fiscală – art. 9 lit. f din Legea nr. 241/2005 - sunt
următoarele:
- sub aspectul obiectului material, acesta constă în înscrisurile care fac dovada unor sedii
principale ori secundare nereale, fictive.
- deoarece declaraţiile care fac obiectul material al infracţiunii de evaziune fiscală în această
formă, sunt în competenţa administratorilor, aceştia sunt şi subiecţii activi ai infracțiunii. Aceste
declaraţii fac parte din categoria celor care se dau în faţa organelor fiscale;
- latura obiectivă presupune o acţiune de sustragere de la efectuarea verificărilor financiare,
fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile
principale sau secundare ale persoanelor verificate;
- în literatura de specialitate se arată că „această infracţiune reprezintă o variantă specie a
infracţiunii de fals în declaraţii prevăzute de Codul penal, motiv pentru care în cazul întrunirii
elementelor constitutive ale infracţiunii din ambele texte nu va exista un concurs de infracţiuni, ci un
concurs de texte făcându-se aplicarea dispoziţiilor din legea specială conform dispoziţiilor Codului
penal.”
7. substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a
bunurilor sechestrate in conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului
de procedură penală.
Specificitatea evaziunii fiscale în forma prevăzută de art. 9 lit. g din Legea nr. 241/2005 este
asigurată prin următoarele:
- obiectul material este reprezentat de bunurile asupra cărora a fost instituită măsura procedurală
a sechestrului;
- subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale;

49
 - sub aspectul laturii obiective, elementul material poate consta în una sau mai multe dintre
acţiunile prevăzute de legiuitor în mod alternativ: substituirea (înlocuirea), degradarea (alterarea) sau
înstrăinarea bunurilor care fac obiectul sechestrului. Sechestrul se constată prin întocmirea unui
proces-verbal de către organul fiscal competent, care respectă întocmai menţiunile prevăzute de art.
152 Cod procedură fiscală, respectiv, atunci când este în discuţie săvârşirea unei infracţiuni, ale art.
253 Cod procedură penală, acesta comunicându-se biroului de carte funciară care va proceda la
înscrierea în cartea funciară.
- urmarea imediată implică producerea unui anume rezultat.

2. Forme agravate ale infracțiunilor de evaziune fiscală propriu-zise

Infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală prezintă două forme agravate:
- dacă prejudiciul produs depăşeşte 100.000 euro în echivalentul moendei naţionale, când
limitele pedepsei se majorează cu cinci ani;
- dacă prejudiciul produs depăşeşte 500.000 euro în echivalentul monedei naţionale, când
limitele pedepsei se majorează cu şapte ani.

2. Infracțiunile conexe de evaziune fiscală

1. Elemente caracteristice generale infracțiunilor conexe de evaziune fiscală
Infracţiunile conexe evaziunii fiscale sunt, la fel ca infracțiunile de evaziune fiscală propriu-zise,
tot în număr de şapte (art. 3 – art. 8 din Legea nr. 241/2005).
Caracteristicile generale ale acestora sunt:
1.Obiectul juridic constă în relațiile sociale privind buna desfășurare a activităților economico-
financiare, a căror realizare implică îndeplinirea în mod onest de către contribuabil a obligațiilor
constatate în documentele de control întocmite de organele de control fiscal (art. 3 și art. 4 din Legea
nr. 241/2005), dar și în de relaţiile sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare (art. 5 – 8 din Legea nr.
241/2005).
2.Subiectul activ al infracţiunii este contribuabilul.
3.Latura obiectivă este diversificată, putând consta sau în acţiuni, sau, după caz, în inacţiuni.
4.Sub aspectul laturii subiective, faptele penale conexe infracţiunii de evaziune fiscală sunt
săvârşite cu intenţie directă sau indirectă, existând situaţii când este sancţionată şi fapta săvârşită din
culpă (art. 3 din Legea nr. 241/2005).
5.Sancţiunile aplicabile sunt închisoare şi interzicerea unor drepturi.
Modificările recente aduse Legii nr. 241/2005 prin Legea nr. 50/2013 vizează exclusiv aceste
fapte penale, conexe evaziunii fiscale, sporind limitele speciale de pedeapsă.
1. fapta contribuabilului care nu reface, cu intenţie sau din culpă, documentele de evidenţă
contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control (art. 3 din Legea nr. 241/2005).
Particularitățile acestei infracțiuni vizează:
- dovedirea ca situaţie premisă, a posibilității fizice de a reface documentele de evidență
contabilă distruse. Documentele de control sunt cele întocmite de organele de control fiscal;
- obiectul material constă în documentele de evidență contabilă distruse;
- subiectul activ poate fi contribuabilul care întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a
răspunde penal;
- pe lângă stat, ca subiect pasiv al faptei penale, în aceeași calitate apar și organele de control
competente care au dispus refacerea documentelor de evidență contabilă distruse;
- latura obiectivă constă în nerefacerea documentelor de evidență contabilă distruse, în intervalul
de timp, expres prevăzut în documentele de control. Constatăm că termenul nu este unul prevăzut de
lege, ci apreciat de către organul constatator și evidențiat în documentul de control.
În cazul acestei infracțiuni intervine dificultatea de a dovedi că documentele de evidenţă
contabilă au fost distruse, şi nu sutrase sau pierdute, cazuri în care nu se mai poate reţine infracţiunea
prevăzută la art. 3 din Legea nr. 241/2005.
- latura subiectivă. Infracțiunea prevăzută la art. 3 din Legea nr. 241/2005 este singura faptă
penală conexă evaziunii fiscale pentru care legiuitorul a introdus recent, prin Legea nr. 50/2013, forma
de vinovăţie a culpei;

50
 - urmarea imediată constă în starea de pericol ce survine ca urmare a nerefacerii documentelor
de evidență contabilă în termenul prevăzut și, pe cale de consecință, imposbilitatea derulării în condiții
normale a verificărilor financiar contabile.
- sancţiunea aplicabilă constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani.
2. refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele
legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau
vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie (art. 4 din Legea nr. 241/2005).
Sunt definitorii pentru această infracţiune următoarele trăsături:
- obiectul material: documentele legale și bunurile din patrimoniu. Aceste documente sunt, în
fapt, documente justificative şi/sau acte de evidenţă contabilă;
- subiectul activ: orice persoană fizică care întrunește condițiile legale pentru a răspunde penal;
- latura obiectivă a acestei fapte constă într-o manifestare de voinţă a subiectului activ, în sensul
de a nu respecta obligaţia sa de a prezenta organelor de control documentele legale sau bunurile ce fac
obiectul controlului.
Refuzul nejustificat de a înfățișa organelor de control documentele ori bunurile din patrimoniu
poate fi fățiș, explicit (în cazul unei declarații exprese în acest sens) și tacit (de exemplu neprezentarea
nejustificată).
Somaţia este o condiţie prealabilă, obligatorie.
- sancţiunea aplicabilă constă în închisoare de la un an la şase ani.
3. împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute
de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau
vamale (art. 5 din Legea nr. 241/2005).
Această faptă penală se caracterizează prin:
- subiectul activ este orice persoană care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal;
- latura obiectivă presupune o activitate de împiedicare sub orice formă, a organelor competente
de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale.
Activitatea incriminată îmbracă în practică formă de acțiune sau de inacțiune.
Organele competente sunt cele care au atribuţii de control fiscal: Ministerul Finanţelor Publice,
Agenţia Naţională de Administrare fiscală, cu toate organele aflate în subordinea sa.
- urmarea imediată rezidă în starea de pericol creată prin împiedicarea organelor de control de a
derula activități de control specifice – fiscale, financiare sau vamale.
- sancţiunea este închisoare de la un an la şase ani.
4. reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor
reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă (art. 6 din Legea nr. 241/2005).
Particularităţile acestei fapte penale sunt următoarele:
- această faptă mai este cunoscută sub denumirile simplificate de stopaj la sursă sau reţinere la
sursă.
- definiție și trăsături: stopajul la sursă presupune ca, după plata salariilor, angajatorul să dispună
de fondurile necesare pentru efectuarea plăţilor reprezentând impozite ori contribuţii cu reţinere la
sursă.
Denumirea de stopaj la sursă provine de la modul în care se desfăşoară activitatea incriminată,
adică stoparea oricărei plăţi la sursa de venit impozabilă. Deşi beneficiarul venitului, angajatul, are
obligaţia de a plăti impozitele şi taxele pe venitul obţinut, angajatorului îi incumbă obligaţia de a
calcula, reţine şi vărsa impozitele şi contribuţiile legale pe venitul angajatului către bugetul consolidat
al statului.
Impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă sunt: impozitul pe veniturile din salarii, pe
veniturile asimilate salariilor, pe veniturile din pensii, pe veniturile din dividende, din jocuri de noroc,
din premii, din dobânzi, din veniturile zilierilor, din convenţii civile, din prestări de servicii sau din
venituri realizate întâmplător, dar şi contribuţia pentru pensie, contribuţia pentru sănătate şi contribuţia
pentru şomaj. Între acestea, reţinerea şi nevărsarea sumelor reprezentând contribuţii pentru sănătate şi
pentru pensii nu reprezintă infracţiune, în condiţiile în care legile speciale care reglementează
contribuţia datorată pentru asigurarea sănătăţii (art. 305 lit. b raportat la art. 258 alin. 1 din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii) şi contribuţia pentru pensie (art. 114 alin. 1 lit. k din

51
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii) prevăd că nevirarea acestora la buget constituie
contravenţie.
- din modus operandi rezultă şi calitatea specială a subiectului activ al infracţiunii, care trebuie
să fie angajatorul sau un reprezentant al acestuia. Starea de pericol a acestei fapte penale este agravată
de posibilitatea ca alături de stat, subiect pasiv al infracţiunii să fie persoana sau persoanele fizice care
ar putea fi prejudiciate de comportamentul angajatorului care nu îşi îndeplineşte obligaţia legală de a
vira impozitele şi taxele către stat. Angajatul ar putea fi astfel în situaţia de a nu beneficia de pensii,
şomaj, asigurări de sănătate.
Această faptă penală poate fi reţinută numai în cazul în care vorbim despre două persoane
diferite, unul care plăteşte contribuabilului venitul şi are obligaţia legală de a reţine şi vira impozitele
şi contribuţiile pe venit, pe de o parte, şi contribuabilul beneficiar al venitului.
- latura obiectivă: elementul material constă în inacțiune, respectiv nedepunerea sumelor de bani
reprezentând impozite și/sau contribuții cu reținere la sursă.
Condiția obligatorie prealabilă este reținerea sumelor de bani prevăzute expres și precizate mai
sus.
Între momentul reținerii și nedepunerea sumelor de bani sus menționate trebuie să treacă un
interval de timp de 30 de zile. Așadar simpla depășirea a termenului echivalează cu întrunirea
elementelor constitutive ale infracțiunii. Eventuala depunere a sumelor reprezentând impozite și
contribuții cu reținere la sursă va putea constitui o circumstanță atenuantă judiciară.
- urmarea imediată presupune o stare de periscol pentru instituțiile statului care colectează banii
pentru bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale
extrabugetare.
- sancţiunea este închisoare de la un an la 6 ani sau amendă.
Este de notorietate că, în România, impozitele și contribuțiile pe care le plătește angajatorul și
angatul din salariu sau veniturile asimilate salariului depășesc 65,5% din venit și s-a stabilit că
nevirarea acestor sume de bani către stat constituie infracțiune. Detaliind cuantumul exagerat al
impozitelor și taxelor reținute din salariu, precizam că acest procent se constituie din rețineri ale
angajatului (contribuții sociale, respectiv CAS – 10,5%; șomaj – 5,5%; contribuții la asigurări sociale
de sănătate, adică CASS – 5,5% și impozit pe salariu – 16%), plus rețineri ale angajatorului (CAS –
20,8%, CASS – 5,2%, șomaj – 0,5%, fond de risc – variabil în funcție de activitatea desfășurată în
raport de codul CAEN, fond de garantare – 0,25% și fondul de boală – 0,85%). Toate acestea se aplică
la venitul brut al angajatului.
Există însă posibilitatea ca, angajatorul să plătească impozitele sau contribuțiile cu reținere la
sursă, tocmai pentru a nu fi pasibil de o sancțiune penală, dar în schimb "să uite" să achite suma de
bani reprezentând salariu sau venitul asimilat acestuia. În această din urmă premisă, unica posibilitate
a angajatului de a-și primi remunarația o reprezintă, cel mai probabil, deschiderea unei acțiuni de
dreptul muncii, fără nici un fel de implicație penală pentru angajator. Inechitabilitatea situațiilor care
pot apărea astfel, ar putea fi corectată printr-o modificare legislativă necesară, prin incriminarea unei
astfel de inacțiuni a angajatorului.
5. deţinerea sau punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau
formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special (art. 7 alin. 1 din Legea nr.
241/2005).
Caracteristice acestui tip de infracţiune sunt:
- obiectul material constă în timbrele, banderolele, formularele tipizate care au regim special.
Aplicarea timbrelor sau banderolelor, înseriate şi numerotate conform art. 204 Cod fiscal, se realizează
în cazul produselor accizabile;
- latura obiectivă implică o activitate de deținere fără drept ori de punere în circulație fără drept
a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special.
Punerea în circulație a acestora poate îmbrăca forme diferite: vânzare, punere la dispoziție, răspândire
etc.;
- urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru circuitul financiar și fiscal, prin
însăși activitatea de deținere sau de punere în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau
formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special.
- sancţiunea este închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

52
 6. tipărirea, deţinerea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau
formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate (art. 7 alin. 2 din Legea
nr. 241/2005).
Sunt definitorii pentru această infracţiune următoarele:
- această faptă penală este derivată și subsecventă față de infracțiunea de falsificare inițială a
timbrelor, banderolelor sau tipizatelor cu regim special;
- obiectul juridic special constă în relațiile sociale privind încrederea publică în autenticitatea
timbrelor, banderolelor sau tipizatelor cu regim special;
- din perspectiva subiectului activ se impune ca acesta să cunoască faptul că timbrele,
banderolele sau tipizatele cu regim special, sunt false;
- latura obiectivă presupune trei acțiuni alternative: tipărirea, deţinerea sau punerea în circulaţie,
de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, cunoscând
că sunt falsificate;
- latura subiectivă implică întotdeauna intenție directă, dat fiind faptul că subiectul activ al
infracțiunii cunoaște caracterul fals al timbrelor, banderolelor sau tipizatelor cu regim special;
- urmarea imediată: starea de pericol pentru circuitul financiar și fiscal, creată prin însăși
activitatea de tipărire, de deținere sau de punere în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau
formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, cunoscând că sunt falsificate.
- sancţiunea este închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
7. stabilirea cu rea-credinţa de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor,
având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri
de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat (art. 8 din
Legea nr. 241/2005).
Particularități ale infracțiunii:
- deși, la prima vedere, ar părea că sumele de bani obținute cu titlu de rambursări sau restituiri de
la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat constituie obiect
material al infracțiunii, în realitate, acestea reprezintă rezultat al faptei penale; această infracțiune este
lipsită, așadar, de obiect material;
- latura obiectivă vizează exclusiv o acțiune – de stabilire a impozitelor, taxelor sau
contribuţiilor la bugetul general consolidat al statului;
- urmarea imediată presupune un rezultat – obținerea de către contribuabil, în mod nelegal de
sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări
datorate bugetului general consolidat;
- latura subiectivă presupune exclusiv intenție directă, dată fiind reaua-credință a
contribuabilului în stabilirea impozitelor, taxelor sau contribuţiilor la bugetul general consolidat al
statului;
- sancţiunea este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Asocierea în vederea săvârşirii acestei infracţiuni este sancţionată mai drastic, cu este închisoare
de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

3. Cauze de impunitate, de reducere și de agravare a pedepselor în cazul infracțiunilor de

evaziune fiscală și a infracțiunilor conexe evaziunii fiscale
Art. 9 şi art. 10 din lege prevăd, după caz, cauze de agravare a pedepselor, dar şi cauze de
nepedepsire şi de reducere a pedepselor, condiţionat de existenţa unei infracţiuni de evaziune fiscală,
de stadiul procesual (în cursul urmăririi penale sau al judecăţii), respectiv de cuantumul prejudiciului
produs şi acoperirea integrală a acestuia.
Astfel, în cazul savarsirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevazută de lege, dacă în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă
integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevazute de lege pentru fapta savarsita se reduc la
jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat si recuperat in aceleasi conditii este de până la 100.000 euro, în
echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în
echivalentul monedei naţionale, se aplică o sanctiune administrativa, care se înregistreaza în cazierul
judiciar (art. 10).

53
 Aceste dispoziții legale operează ca o favoare reglementată în beneficiul învinuitului sau
inculpatului care înțelege să repare prejudiciul cauzat statului.
Dimpotrivă, nerecuperarea prejudiciului cumulativ cu existenţa unui prejudiciu mai mare de
100.000 euro sau 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, atrage aplicabilitatea unei cauze de
agravare a pedepsei, în sensul majorării limitelor speciale de pedeapsă cu 5 ani, respectiv 7 ani (art. 9).
Analiza art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 evidențiază faptul că toate cauzele de reducere a
pedepsei sau, după caz, de nepedepsire, vizează excusiv faptele penale de evaziune fiscală, astfel cum
sunt prevăzute de art. 9 din lege, nu și faptele penale conexe evaziunii fiscale. Dacă infracțiunile
prevăzute de art. 3-5, art. 7 alin. 1 și 2, fiind infracțiuni de pericol, oricum nu puneau problema
reparării prejudiciului, faptele penale reglementate de art. 6 și art. 8 alin. 1 și 2 nu intră sub incidența
art. 10 alin. 1, chiar în situația reparării prejudiciului, deoarece sunt excluse de legiuitor din câmpul de
aplicare al articolului de lege anterior menționat, fiind infracțiuni conexe evaziunii fiscale, iar nu
infracțiuni de evaziune fiscală. Eventuala reparare a prejudiciului funcționează, din perspectiva
cauzelor de impunitate și nepedepsire prevăzute în legea specială, doar ca circumstanță atenuantă
judiciară.
Totuși, pentru că diferențierea pe care a făcut-o legiuitorul sub aspectul cauzelor de reducere a
pedepselor putea fi calificată drept ilogică și, totodată, discriminatorie, prin Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, legiuitorul a realizat o corecție
necesară, prin introducerea în Codul penal a articolului 74¹ ("În cazul săvârsirii (...) unor infracțiuni
economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale
sau al judecății, până la soluționarea cauzei în primă instanță, învinuitul sau inculpatul acoperă integral
prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevazute de lege pentru fapta savarsita se reduc la
jumatate. Daca prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în
echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă prejudiciul cauzat și
recuperat în aceleași conditii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică
o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.").
Cauza de nepedepsire și cauzele de reducere a pedepselor nu sunt aplicabile în situația în care
învinuitul sau inculpatul a mai săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute de Legea nr. 241/2005 în
ultimii cinci ani și pentru aceasta a beneficiat de nepedepsire sau, după caz, de reducerea pedepsei.
În cazul săvârşirii oricărei infracţiuni dintre cele prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, organele judiciare au obligaţia de a lua măsuri asigurătorii.
Trecerea în revistă a formelor evaziunii fiscale, astfel cum sunt acestea reglementate în prezent,
susţine părerea exprimată în literatura de specialitate conform căruia “cadrul juridic nu acoperă
corespunzător, sub aspectul incriminării şi sancţionării, numărul mare şi diversitatea actelor şi faptelor
de evaziune fiscală” Cu titlu de exemplu, avem în vedere practica care se evidenţiază în cazul
societăţilor comerciale, cu precădere, de a-şi provoca intrarea în insolvabilitate. În Franţa, Codul fiscal
include în categoria evaziunii fiscale fapta de organizare a insolvabilităţii. Opinăm că această faptă ar
trebui inclusă şi în legislaţia naţională ca formă a evaziunii fiscale.
Deoarece interesul principal al statului, ca subiect pasiv al infracţiunilor de evaziune fiscală ori
conexe acestora, este de a recupera prejudiciul produs bugetului consolidat al statului, art. 14 din
Legea nr. 241/2005 prevede o alternativă: dacă sumele datorate bugetului consolidat al statului nu pot
fi cuantificate ca urmare a evidenţelor contribuabilului, se recurge la metoda estimării prejudiciului
creat, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

4. Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală

Astfel cum Raportul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor în Parlamentul
European şi practica curentă notrează, enumerăm doar câteva dintre formele frecevente de săvârșire a
infracțiunii de aveziune fiscală ori de infracțiune conexă evaziunii fiscale:
- transferul proprietăţii bunurilor impozabile/taxabile către soţ/soţie sau copil/copii, pentru a
reduce sau chiar a nu mai plăti impozite şi taxe. Acest tip de evaziune fiscală este încurajat de legilaţia
fiscală existentă care îl are în vedere pe contribuabil în mod individual. Această formă de evaziune ar
putea fi eliminată prin luarea în considerare a familiei ca unitate. Dezavantajele soluţiei propuse
constau în: descurajarea căsătoriei şi încurajarea relaţiilor de concubinaj, descurajarea afacerillor de
familie.

54
 - transferul proprietăţii bunurilor către o fundaţie sau organizaţie neguvernamentală, scutită de la
plata impozitelor şi a taxelor. Soluţia o reprezintă obligaţia de face transparente astfel de tranzacţii sau,
de ce nu, includerea acestor tranzacţii în categoria celor impozabile şi în cazul fundaţiilor şi
asociaţiilor aşa-zise non-profit.
- transferul veniturilor obţinute de un agent economic într-o altă jurisdicţie, considerată paradis
fiscal. Soluţia la îndemână ar fi restricţionarea libertăţii de mişcare a capitalurilor, măsură care ar fi
însă în contradicţie cu piaţa internă sau lărgirea noţiunii de reşedinţă/domiciliu fiscal astfel încât să
poată fi incluse şi paradisurile fiscale.
- înregistrarea de cheltuieli fictive, pentru care nu există documente justificative (de exemplu:
absența avizului de expediție, a certificatelor de confirmare, a documentelor de recepție a mărfurilor,
concomitente cu plata prin numerar pot fi elemente necesare pentru a dovedi ca vanzarea/cumpărarea
unor mărfuri nu este reală). Soluția ar putea fi controalele fiscale mai riguroase;
- emiterea de facturi fiscale, fără includerea lor în jurnalul de vânzări, precum și vânzarea de
mărfuri fără a deține documente justificative pentru operațiunile contabile desfășurate. Dsoluția ar
putea fi reintroducerea obligativității utilizării facturilor tipizate;
- reducerea bazei de impozitare, prin deducerea de cheltuieli, deși nu există documente
justificative sau pentru care nu există o bază legală (de exemplu: deducerea fără drept a penalităților
sau a amenzilor sau chiar a plății impozitelor). Soluția ar putea fi includerea acestor cheltuieli în
categoria cheltuielilor deductibile, ca măsură însăși de încurajare a plății creanțelor către stat.
Menționăm că sunt deductibile însă cheltuielile făcute anticipat, sumele fiind transferate în conturile
furnizorului, pentru servicii ce urmează a-i fi prestate anul următor, după cum s-a pronunțat Curtea
Supremă de Justiție prin decizia secției de contencios administrativ nr. 2294 din 18 noiembrie 1998;
- schimbarea naturii unei tranzacţii astfel încât să pară ceea ce nu este în realitate, cum ar fi, de
exemplu: plata unor drepturi salariale în forma unor poliţe de asigurare;
- plata muncii prin barter, a cărui evidenţă nu are transpunere contabilă;
- neînregistrarea în evidența contabilă a facturileor privind achiziționarea de mărfuri, în
condițiile în care pentru orice operațiune patrimonială există obligația consemnării ei în scris, acesta
reprezentând baza înregistrărilor în contabilitate, acestea având ca urmare neachitarea impozitului
către stat;
- neîntocmirea în nici o lună de la înființarea unei societăți comerciale de către administrator a
vreunei balanțe de verificare pentru a evidenția activitatea societății;
- înregistrarea în evidențele contabile a unor prețuri de aprovizionare mai mari decât cele reale
prin întocmirea de facturi false care au ca urmare mărirea cheltuielilor societății, diminuând astfel
profitul impozabil;
- utilizarea unei firme nou înfiinţate care funcţionează numai în aparenţă normal, dispărând în
preajma scadenţei obligaţiilor fiscale, în sensul imposibilităţii de identificare la sediul social declarat
sau la punctele de lucru, devenind practic firme fantomă;
- omiterea unor operații comerciale ce intră în sfera T.V.A în baza de calcul a taxei pe valoare
adăugată a tuturor facturilor;
- necalcularea de către instituțiile financiare a T.V.A. aferentă veniturilor obținute ca urmare a
vânzării-cumpărării bunurilor supuse gajului;
- utilizarea ilicită de rapoarte de reevaluare a bunurilor imobile, prin care clădirile din
patrimoniul agenților economici sunt subevaluate, pentru a beneficia de reduceri ilicite de la plata
impozitului pe clădiri;
- neînregistrarea la administrațiile financiare a contractelor de închiriere a mobilelor sau
imobilelor, pentru a nu plăti impozite. O soluție ar fi sancționarea nu doar a locatorului, ci și a
locatarului, ambii fiind în culpă pentru nedeclararea contractului la administrația financiară în a cărei
circumscripție se află imobilul închiriat;
- în cazul bunurilor accizabile, folosirea unor cote de accizare inferioare cotelor legale. Soluția
ar fi reducerea cotelor de accizare;
- neîntocmirea registrelor de casă pentru evidențierea încasărilor și plăților efectuate prin
casierie pentru punctele de lucru;
- utilizarea muncii la negru. Soluția ar fi chiar reducerea taxelor și impozitelor pe care le suportă
angajatorul pentru salariul plătit angajatului;

55
 - în cazul alcoolului – produs supus accizelor – necalcularea accizelor în cazul modificării
concentrației alcoolice sau crearea de plusuri de cantități de alcool, prin instalarea de mijloace de
sustragere (robinete, furtunuri) înainte de contoare. Soluția ar fi tot reducerea cotelor de accizare;
- comercializarea ilicită a motorinei care beneficiază de reduceri de accize dacă este destinată
activităților agricole. Soluția ar fi tot reducerea cotelor de accizare.

Intrebari si teme de control

1. Ce intelegem prin evaziune ficala?

2. Care sunt cauzele evaziunii fiscale?
3. Infracțiunile de evaziune fiscală propriu-zise.
4. Infracțiunile conexe de evaziune fiscală.
5. Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală

Bibliografie selectiva

N-C., Anitei. R-E., Lazăr. Evaziunea fiscală între legalitate şi infracţiune, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2016, pp.15-206.
T. Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 28-32.
T. Butoi, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 67-115.
D.A.P. Florescu, P. Coman, G. Bălaşa, Fiscalitatea în România, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005,
p. 3-117.
I. Văcărel, Gh.D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Bodnar, F. Bercea, T. Moşteanu, F. Georgescu,
Finanţe publice, ediţia V, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p. 31-126.

56
 UNITATEA 6. CREDITUL PUBLIC, IMPRUMUTURILE DE
STAT, DATORIA PUBLICA

1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE CREDIT

1. Noţiunea de credit
Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin „creditum - credere” care înseamnă „a
crede”, „a s e încrede”. Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element psihologic
esenţial şi anume „încrederea”.
O definiţie sintetică a creditului o oferă W. Sombrat şi anume „Creditul este puterea de
cumpărare fără a deţine numerar”.
Creditul reprezintă în general, acea categorie economico-financiară destinată să servească
rezolvarea problemelor economico-sociale legate în principal de relaţiile de schimb.
Necesitând restituirea în viitor, creditul implică ca regulă rambursarea unei valori mai mari
decât cea încasată. Diferenţa între valoarea mai mare şi cea iniţială constituie dobânda.
Acordarea unui credit constă în a pune la dispoziţia cuiva o sumă de bani, condiţia fiind ca
cel ce o primeşte să o ramburseze integral în viitor la o anumită dată sau eşalonat într-o anumită
perioadă de timp cu obligaţia cu obligaţia complementară de a plăti o anumită sumă de bani numită
dobândă sau interes.
În vederea acordării unui credit trebuie să existe contractul de credit. Acesta este actul juridic
bilateral, sinalagmatic şi cu titlu oneros , prin care o parte denumită creditor sau împrumutător, acordă
cu titlu de împrumut celeilalte părţi, denumită beneficiar, împrumutat sau debitor, o sumă de bani pe
care acesta din urmă se obligă să o restituie la termenul sau în condiţiile convenite, împreună cu un
preţ denumit interes sau dobândă.
Clauzele specifice contractului de credit sunt în principal următoarele:
termenul – intervalul de timp pentru care se acordă creditul;
scadenţa sau termenul de plată – momentul stabilit pentru rambursarea creditului;
ratele scadente – sumele parţiale prin care se rambursează eşalonat, la termenele stabilite prin
contractul de credit, împrumutul primit de beneficiar;
termenul de graţie – perioada de timp cuprinsă între momentul angajării ( contractării,
respectiv al primirii efective) a creditului şi acela al începerii rambursării lui;
garantarea creditului – punerea la dispoziţia creditorului, sau a unei terţe persoane indicată de
acesta, a unor bunuri sau alte valori pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a
obligaţiilor asumate privind rambursarea creditului;
dobânda – suma de bani convenită a se plăti de către debitor, cu titlu de preţ, creditorului său,
pentru împrumutul acordat.

2. Funcţiile creditelor
Creditele prezintă următoarele funcţii:
Funcţia distributivă care constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat la
nivelul societăţii şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri sau
domenii de activitate, respectiv unor persoane care au nevoie de fonduri băneşti;
Funcţia de transformare a economiilor în investiţii este aceea care permite creditului să relanseze în
“investiţii” unele sume de bani dintre acelea economisite de diferite categorii de persoane fizice şi
/sau juridice;
Funcţia de reglare a emisiunii monetare are în vedere ca circulaţia de monetară în numerar pe piaţă să
fie cât mai mică pentru ca sistemul creditelor să funcţioneze cât mai bine;
Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor are în vedere ca între cererea şi oferta de mărfuri şi
servicii pe piaţă să existe o anumită corelaţie, ceea ce se poate realiza prin dirijarea sau stimularea
acordării creditelor.

3. Rolul creditelor
Din punct de vedere al rolului pe care îl joacă creditele în orice ţară civilizată, menţionăm:

57
 1. Acela de instrument flexibil, eficace şi omniprezent în viaţa economică şi socială menit să
ofere numeroase înlesniri şi facilităţi mai ales în direcţia protejării participanţilor la viaţa
economică;
2. Promovează şi dezvoltă relaţiile economice internaţionale;
3. Acoperă deficitul bugetar al statului atunci când îmbracă forma creditului public;
4. Prin politica de credit se urmăreşte asigurarea echilibrului economico-general al societăţii.

4. Condiţiile creditelor

Creditul pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 Existenţa unui cadru politic, economic, social şi psihologic favorabil care să asigure ordine,
stabilitate, continuitate şi încredere în vederea realizării atât a intereselor generale ale
societăţii cât şi în vederea dezvoltării economiei de piaţă şi a creşterii nivelului de trai;
 Existenţa unui sistem juridic stabil care să reglementeze cadrul general de desfăşurare a
operaţiunilor de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie pentru participanţii la contractul
de credit, drepturile şi obligaţiile părţilor participante la contractul de credit, procedura de
soluţionare a litigiilor dintre părţi;
 Existenţa unui sistem instituţional bine organizat ce presupune: instituţii şi organisme
specializate care să colaboreze cu instituţii şi organisme similare din străinătate; personal
calificat şi mijloace logistice pentru efectuarea în bune condiţii a operaţiunilor de credit.

2. Clasificarea creditelor

Creditele pot fi clasificate astfel:

1. În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, menţionăm că creditul poate fi:
a.credit public este cel acordat de stat pentru cumpărarea resurselor sale atunci când veniturile
ordinare nu sunt suficiente;
b. credit privat este creditul contractat de orice persoană fizică şi /sau juridică;
2. În raport de calitatea creditorului creditele pot fi:
a. creditul bancar este acordat de bănci sau alte instituţii financiare persoanelor fizice sau juridice
sub formă bănească;
b. creditul comercial care este acordat de către furnizori în cadrul raporturilor comerciale cu ocazia
vânzării – cumpărării mărfurilor;
c. creditul bugetar care se acordă de la bugete potrivit destinaţiei stabilite de legea bugetară;
d. creditul public se acordă statului prin subscripţie publică de titluri de credit.
3. Din punct de vedere al calităţii debitorului creditul poate fi:
a. credit privat acordat pe bază de efecte de comerţ ( cambie, bilet la ordin);
b. credit public acordat pe bază de bonuri de tezaur.
4. După obiectul creditării avem:
a. credit de producţie utilizat la finanţarea unor activităţi de producţie;
b. credit de comerţ care se foloseşte pentru a înlesni schimburile economice atât interne cât şi externe;
c. credit de consum care se utilizează în cazul vânzării în rate sau cu plata amânată total sau parţial a
bunurilor de consum.
4. În funcţie de durata de rambursare creditul poate fi:
a. credit pe termen scurt, în general până la 1 an;
b. credit pe termen mediu, adică de la 1 - 5 ani;
c. credit pe termen lung, respectiv peste 5 ani.
5. Din punct de vedere al garanţiilor ce se cer a fi date creditul poate fi:
a. credit real sau acoperit care se acordă pe temeiul unei garanţii mobiliare sau imobiliare pe care
debitorul trebuie să o constituie în favoarea creditorului;
b. creditul personal se acordă pe bază de încredere în bonitatea şi buna credinţă a debitorului fără a se
constitui o garanţie mobiliară sau imobiliară.
6. După spaţiul geografic creditul poate fi:
a. creditul intern care se acordă între parteneri din cadrul economiei naţionale a unui stat;
b. credit extern sau internaţional care se stabileşte între parteneri din ţări diferite.

58
 2. ÎMPRUMUTURILE DE STAT

1. Noţiune şi caractere juridice

Din punct de vedere terminologic, expresia „creditul public” este sinonimă cu „împrumutul
public”, şi include atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale altor colectivităţi publice, mai frecvent
unităţi administrativ-teritoriale.
Împrumuturile de stat sunt procedee prioritare în cadrul împrumutului public. Ele sunt
contractate de cetăţeni autohtoni, de la agenţi economici autohtoni sau străini sau de la alte state ori de
la organizaţii financiare şi bancare internaţionale.
Pentru exprimarea proporţiei cantitative a acestor împrumuturi este utilizată şi s-a răspândit
preferenţial expresia „datorie publică”, care a ajuns indicele sintetic de apreciere a situaţiei financiare a
statelor din acest punct de vedere.
Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat reprezintă o convenţie încheiată între o parte
juridică sau fizică, în calitate de creditor, şi stat, în calitate de debitor, prin care prima parte acceptă să
pună la dispoziţia statului, cu titlu de împrumut, o sumă de bani, iar cea de a doua parte se obligă să o
restituie în condiţiile convenite plătind şi o anumită sumă pentru utilizarea împrumutului.
Împrumutul de stat prezintă următoarele caractere juridice:
a. caracterul legal al împrumutului de stat, ceea ce presupune o autorizaţie prealabilă a puterii
legislative, deoarece aceste împrumuturi dau naştere unei obligaţii juridice în care subiectul pasiv
este însuşi statul;
b. natura juridică de contract deoarece este încheiat prin acordul de voinţă al părţilor respectiv statul
ca fiind debitorul şi instituţia finanţatoare a împrumutului în calitate de creditor;
c. caracterul rambursabil al împrumutului de stat, care reprezintă un mijloc de mobilizare temporară la
dispoziţia statului a unor sume pe care acesta le va restitui, după o anumită perioadă, creditorilor
respectivi. Cu toate acestea, au existat şi împrumuturi „perpetue” pentru care nu s-a stabilit un
termen de restituire (statul restituie când vrea), ci numai obligaţia statului de a plăti anumite
dobânzi;
d. caracterul oneros al împrumutului, care se acordă în schimbul unei plăţi suplimentare, separat de
rambursarea împrumutului, care se poate stabili sub forma dobânzii, câştigului sau a dobânzii şi
câştigului.

2. Clasificarea împrumutului de stat

Menţionăm că în funcţie de piaţa pe care se contractează împrumuturile publice pot fi:

a. împrumuturile publice interne sunt cele care se contractează pe plan intern, astfel, părţile în
calitate de creditor şi debitor aparţin aceluiaşi stat;
b. mprumuturile publice externe se contractează pe plan extern astfel părţile aparţin unor state
diferite.

3. DATORIA PUBLICĂ

1.Definiţia datoriei publice

Datoria publică reprezintă valoarea totală a angajamentelor statului, inclusiv cheltuielile

generate de acestea, angajamente contractate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor în numele
României.
În doctrină datoria publică este definită ca: datoria globală contractată de stat (guverne
centrale şi locale, instituţii monetare centrale, instituţii publice cu caracter financiar etc.), fie pe piaţa
internă (datoria publică internă), fie în străinătate (datoria publică externă) şi datorate la un moment
dat.
În art. 1 Legea 81/1999 privind datoria publică este dată definiţia legală a datoriei publice:
„datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare, rezultate din împrumuturi interne şi
externe pe termen mediu sau lung, contractate de stat sau garantate de acesta.

59
 2. Formele datoriei publice

Datoria publică se clasifică după mai multe criterii:

1.În funcţie de modul de calcul şi de gestiune datoria publică poate fi:
a. datoria publică internă este parte integrantă a datoriei publice şi reprezintă totalitatea obligaţiilor;
b. directe ale statului faţă de creditorii interni, plătibile în moneda naţională, inclusiv împrumuturile
primite din sursele trezoreriei statului;
c. datoria publică externă, care este parte integrantă a datorie publice rezultă din împrumuturile
contractate cu creditorii externi, cuprinde totalitatea obligaţiilor directe ale statului plătibile în valută.
2. În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumutul, datoria publică poate fi:
datoria flotantă (pe termen scurt) cuprinde împrumuturile contractate pe termen scurt, de obicei până
a. la un an, pentru acoperirea golurilor de casă provocate de neconcordanţa în timp a încasărilor cu
cheltuielile bugetare (goluri în tezaur);
b. datoria consolidată cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din împrumuturile de stat lansate pe
termen mediu şi lung sau din prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor pe termen
scurt şi transformarea lor în împrumuturi pe termen mediu şi lung.
3. În funcţie de înscrisurile şi de modalităţile de îndatorare, de categoriile de creditori, iar în cazul
datoriei publice externe, chiar pe creditori. Astfel, în funcţie de calitatea creditorilor, datoria
publică se prezintă sub 2 forme:
a. datoria publică brută, care cuprinde valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde ele sunt
plasate;
b. datoria publică netă, care însumează valorile împrumuturilor plasate la instituţiile statului.
În contractarea împrumuturilor externe şi interne trebuie respectat plafonul de îndatorare
publică.
Plafonul de îndatorare publică cuprinde totalitatea împrumuturilor pe care statul le poate
contracta şi garanta în decursul unui an calendaristic. Acest plafon se stabileşte anual prin lege.
Efortul financiar anual al statului reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice
constituie serviciul datoriei publice, care se determină separat, pe cele 2 forme ale datoriei publice:
- serviciul datoriei publice interne;
- serviciul datoriei publice externe.
Serviciul datoriei publice interne cuprinde ratele scadente ale împrumuturilor pe o perioadă de
1 an; dobânzile, câştigurile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi
de plasarea valorilor (i)mobiliare.
Serviciul datoriei publice externe cuprinde toate plăţile exigibile în anul respectiv provenind
din datoria externă şi privată garantată de stat, inclusiv dobânzile şi comisioanele aferente.

Intrebari si teme de control

1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi condiţiile creditelor.
2. Clasificarea creditelor.
3. Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea împrumuturilor de stat.
4. Definiţia şi formele datoriei publice.

Bibliografie selectiva

N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 89-116.
C.G. Kiriţescu, Moneda. Mica Enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982, p. 122.
Mircea Ştefan Mircea, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice.Drept financiar,
vol. I, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 117-122.

60
 UNITATEA 7. EXERCITAREA CONTROLULUI FINANCIAR ŞI
FISCAL

1. CONTROLUL FINANCIAR

1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar

Etimologic noţiunea de control provine din expresia latină contra rolus care însemna a
confrunta actul original al unei părţi cu duplicatul eliberat părţii cu interese contrare.
În general prin noţiunea de control înţelegem efectuarea unor acte şi operaţiuni materiale
pentru a verifica dacă sunt respectate în raporturile juridice concrete normele legale. Acest control se
poate realiza fie anticipat efectuării şi executării actelor şi operaţiunilor materiale, fie concomitent cu
derularea lor, fie la un interval relativ redus îndeplinirii actelor şi operaţiunilor materiale.
Controlul financiar reprezintă acea latură a controlului economic, care are ca obiectiv
cunoaşterea de către stat a modului cum sunt constituite, repartizate şi utilizate mijloacele materiale şi
financiare de către regiile autonome, societăţile comerciale, de diferite instituţii şi alţi agenţi, precum
şi: modul de realizare şi cheltuire a banului public de către: regiile autonome, societăţile comerciale
care au capital de stat, instituţiile publice; asigurarea echilibrului financiar; realizarea eficienţei
economico – financiare; dezvoltarea economiei naţionale şi înfăptuirea progresului social.
Controlul financiar are rolul de a preveni faptele ilegale, de a identifica deficienţele şi de a lua
măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.
Obiectivul controlului financiar de a rezolva erorile, abaterile, lipsurile, deficienţele cu scopul
de a le remedia şi de a le evita în viitor.
Având în vedere modul de organizare şi exercitare, rolul şi obiectivele pe care le îndeplineşte
controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii:
a. funcţia de evaluare care constă în actele şi operaţiunile de estimare a situaţiei
existente la un moment dat, a rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade, a
modului de desfăşurare a activităţii în condiţiile de normalitate, legalitate şi
eficienţă;
b. funcţia preventivă constă într-o serie de măsuri luate de organele de control în
vederea evitării şi eliminării unor fraude înainte de a se produce efectele
negative ale acestora, prin identificarea şi anularea cauzelor care le generează
sau le favorizează;
c. funcţia de documentare care se asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a
problemelor ce fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul
participând nemijlocit la actul de conducere, furnizând date şi informaţii
pentru fundamentarea deciziilor economico-financiare;
d. funcţia recuperatorie constă în acţiunea de descoperire şi recuperare a pagubei
şi luarea de măsuri faţă de cei vinovaţi;
e. funcţia pedagogică presupune ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor din
economie în vederea rezolvării în condiţii satisfăcătoare a sarcinilor ce le
revin, precum şi pregătirea profesională a organelor de control.
Obiectul controlului financiar îl formează actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite de agenţii
economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanţi la viaţa economico-financiară a statului.

2.Formele şi metodele controlului financiar

1. Noţiuni introductive

In cadrul structurii şi formelor organizatorice de control distingem trei componente majore:

1. Controlul legislativ care se realizează de Parlament prin Camera Deputaţilor şi Senat şi de
organul consultativ de specialitate (Consiliul Consultativ, Curtea Constituţională). Cele două

61
 Camere îşi exercită controlul legislativ prin comisii, comisii permanente, comisii speciale,
subcomisii, raporturi, interpelări, etc.;
2. Controlul economico-financiar şi fiscal se realizează de organe specializate şi anume de
Ministerul Finanţelor Publice (prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Comisia
Fiscală Centrală, Departamentul Naţional Antifraudă, Autoritatea Naţională a Vămilor, Garda
Financiară, Direcţia Generală a Finanţelor Publice) şi de Curtea de Conturi;
3. Controlul judiciar se realizează de puterea judecătorească prin următoarele instituţii:
 Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
 Instanţele judecătoreşti.

2. Formele controlului financiar

Formele controlului financiar se delimitează prin următoarele criterii:

1. După momentul în care se efectuează controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar preventiv este un control specializat, care implică verificarea şi analiza
activităţii economice şi financiare sub aspectul legalităţii, oportunităţii, necesităţii actelor şi
operaţiunilor, a utilizării cu eficienţă a fondurilor materiale şi băneşti, precum şi pentru asigurarea
integrităţii acestora. Acest control poate fi:
 control financiar preventiv propriu care este executat de conducătorii instituţiei respective care
au obligaţia să stabilească toate actele şi operaţiunile care se supun controlului financiar
preventiv. Acest control se exercită de către contabilul şef prin viză de control financiar
preventiv propriu;
 controlul financiar preventiv delegat se organizează de către Ministerul Finanţelor Publice prin
controlori delegaţi. Aceştia exercită viza de control financiar preventiv delegat asupra
proiectelor de operaţiuni vizate în prealabil de către controlul financiar preventiv propriu al
instituţiei respective.
b. Controlul financiar concomitent (simultan sau operativ ori curent) se exercită în momentul
desfăşurării proceselor economice şi financiare, odată sau în paralel cu efectuarea actelor şi
operaţiunilor pe care le presupune acest control, în scopul de a interveni în vederea corectării,
înlăturării, prevenirii şi corectării deficienţelor sau ilegalităţilor. Acest control se exercită inopinat,
odată pe lună, prin verificări faptice pe bază de documente, de regulă prin sondaj. Controlul se exercită
de către membrii consiliului de administraţie, cenzori, inspectori sau alte persoane având atribuţii
similare.
c. Controlul financiar posterior (ulterior) se exercită asupra actelor şi operaţiunilor care au fost deja
executate. Acest control este cel mai eficient deoarece se exercită în mod amănunţit asupra actelor şi
operaţiunilor deja efectuate stabilind în mod concret cum au fost îndeplinite actele şi operaţiunile de
către persoanele îndrituite.
2. După sfera de activitate controlul financiar poate fi:
a. Controlul intern care se exercită pe baza dispoziţiilor din interiorul societăţii presupune
verificarea modului cum au fost îndeplinite şi efectuate actele şi operaţiunile economico-
financiare;
b. Controlul extern care se exercită pe baza documentelor ce se află la alţi agenţi economici
pentru a stabili modul cum au fost îndeplinite actele şi operaţiunile economico-financiare;
c. Control financiar parţial care se exercită doar asupra unor actele şi operaţiunile economico-
financiare;
d. Control financiar total care presupune verificarea tuturor actelor şi operaţiunilor economico-
financiare.
3. După durata de timp controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar periodic se exercită la anumite intervale de timp asupra actelor şi
operaţiunilor economico-financiare;
b. Controlul financiar permanent se exercită tot timpul asupra actelor şi operaţiunilor
economico-financiare;
4.După poziţia organului de control controlul financiar poate fi:

62
 a. Controlul intern este exercitat de organele din interiorul firmei si pe baza dispoziţiilor
acestora. Este un atribut al conducerii şi poate îmbrăca forma controlului preventiv, operativ şi
post operativ;
b. Controlul extern este efectuat de organele externe ierarhice sub diferite forme al controlului
fiscal sau bancar, control exercitat de Ministerul Finanţelor, Agenţia Naţională de Control ,
Curtea de Conturi, şi alte organe specializate.
5.In raport cu interesele economico financiare pentru care este organizat si executat, controlul
financiar poate fi:
a. Controlul financiar al statului care cuprinde in sfera sa modul de administrare si utilizare a
mijloacelor financiare publice, precum si reglementarilor financiar contabile de către agenţii
economici;
b. Controlul financiar propriu exercitat la nivelul ministerelor, departamentelor, instituţii
publice, agenţi economici este organizat sub forme distincte: control financiar preventiv si
control financiar de gestiune.
6.După modul în care se concretizează controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar direct se exercită în mod direct asupra actelor, faptelor şi operaţiunilor
economico –financiare şi fiscale;
b. Controlul financiar indirect se exercită asupra actelor, faptelor şi operaţiunilor care au
conexiuni cu actele, faptele şi operaţiunile economico –financiare şi fiscale;
c. Controlul financiar de drept se exercită de către organele de control financiar şi fiscal asupra
conformităţii actelor, faptelor şi operaţiunilor economico –financiare şi fiscale şi respectarea
dispoziţiilor legale în vigoare în domeniul economico-financiar şi fiscal;
d. Controlul financiar de fapt se exercită de către organele de control financiar şi fiscal asupra
realităţii actelor, faptelor şi operaţiunilor economico –financiare şi fiscale.

3. Metodele controlului financiar

Metodele care se utilizează în exercitarea controlului financiar sunt:

1. Controlul financiar faptic este acel procedeu de stabilire reală a existenţei şi mişcării
mijloacelor materiale şi băneşti precum şi a desfăşurării activităţii economice şi financiare.
Acest control se exercită la faţa locului printr-o observare directă, constatând acele situaţii ce
nu rezultă din documente. Modalităţile de rezolvare a controlului financiar sunt diverse dar
cele mai importante sunt:
a. Inventarierea are ca obiectiv constatarea la un moment dat a existenţei cantitative şi
calitative a elementelor de activ şi de pasiv ale unei unităţi precum şi a modului de
executare a sarcinilor de către gestionari;
b. Observarea directă urmăreşte modul cum este organizat şi cum funcţionează un
compartiment, dacă se respectă prescripţiile legale în desfăşurarea unei activităţi, în ce
măsură este organizat timpul de muncă corespunzător,
c. Expertiza tehnică şi analiza de laborator sunt modalităţi care se folosesc pentru
stabilirea integrităţii valorii materiale, realităţii unor operaţii calităţii unor produse;
2. Controlul financiar documentar se exercită prin verificarea documentelor existente în cadrul
evidenţei contabile. Prin acest procedeu se stabileşte realitatea, oportunitatea, necesitatea şi
legalitatea operaţiunilor economico-financiare care se controlează;
3. Controlul documentar contabil se poate realiza prin diverse modalităţi utilizate selectiv sau
combinat în raport cu situaţia existentă:
a. Controlul cronologic al documentelor presupune verificarea documentelor pentru a vedea
dacă ele au fost înregistrate în ordine cronologică în evidenţa contabilă;
b. Controlul invers cronologic al documentelor constă în verificarea documentelor de la sfârşitul
perioadei ultimei înregistrări spre începutul perioadei către prima înregistrare a documentelor;
c. Controlul sistematic este modalitatea prin care se examinează documentele şi înregistrările
contabile care dau posibilitatea să se urmărească un anumit obiectiv putându-se trage concluzii
pentru fiecare în parte;

63
 4. Controlul formal se realizează pentru stabilirea autenticităţii documentului verificându-se dacă
el corespunde formei specifice acestei operaţiuni şi cuprinde toate datele prevăzute în mod
obligatoriu;
5. Controlul de fond se realizează pentru a evidenţia legalitatea, necesitatea, oportunitatea,
sinceritatea şi realitatea operaţiunilor economico-financiare;
6. Controlul financiar încrucişat constă în verificarea documentaţiei unităţii controlate,
concomitent cu o verificare a documentelor unităţilor cu care aceasta are relaţii economice şi
financiare în scopul constatării autenticităţii actelor şi operaţiunilor efectuate;
7. Controlul reciproc al operaţiunilor şi documentelor constă în confruntarea operaţiunilor şi
documentelor cu altele care conţin aceleaşi elemente ce se găsesc în cadrul unităţii controlate;
8. Controlul documentar este o operaţiune complexă care cuprinde:
a. Controlul planificat atunci când se prevede într-un plan efectuarea controlului;
b. Controlul neplanificat care intervine ca urmare a unor evenimente neprevăzute ce îl fac
necesar;
9. Controlul financiar departamental sau extradepartamental se realizează atunci când unitatea
care controlează şi cea controlată precum şi organele de control aparţin aceluiaşi departament
sau sunt din departamente diferite;
10. Controlul financiar total există atunci când se exercită asupra tuturor actelor şi operaţiunilor
ce au avut loc în perioada de la ultimul control financiar;
11. Controlul financiar prin sondaj cercetează cele mai reprezentative documente şi operaţii care
permit obţinerea unor concluzii cu caracter general asupra obiectivului urmărit;
12. Controlul financiar complex se realizează atunci când se cercetează întreaga activitate a
unităţii de la probleme economico-financiare la probleme tehnice şi de cadre în profunzime;
13. Controlul financiar mixt presupune folosirea unor procedee tehnice direct cu scopul de a
realiza o mai mare eficacitate a acţiunilor de verificare şi de a elimina dezavantajele unora
dintre procedeele folosite;
14. Controlul financiar repetat se realizează atunci când rezultatele unor controale sunt
nesatisfăcătoare trecându-se la un nou control ce poate fi efectuat de acelaşi organ sau de un
organ diferit;
15. Auditul public intern reprezintă un ansamblu de activităţi şi acţiuni corelate, desfăşurate de
structuri specializate, constituite la nivelul instituţiei publice în cauză sau la nivelul instituţiei
ierarhic superioare , care, pe baza unui plan şi a unei metodologii prestabilite se vor efectua
verificări, inspecţii şi analize sub aspect tehnic, managerial şi financiar-contabil.

2. PROCEDURA ŞI ACTELE DE CONTROL FINANCIAR ŞI FISCAL

1. Procedura executării controlului financiar

Procedura executării controlului financiar este alcătuită dintr-un ansamblu de acte şi operaţiuni
care privesc desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunilor de control.
Procedura executării controlului financiar cuprinde următoarele momente:
 Primul moment presupune alegerea activităţii şi unităţii ce urmează a fi controlată. Acest moment
constă în informarea şi documentarea asupra problemelor esenţiale spre care se îndreaptă
controlul.
 Al doilea moment constă în desfăşurarea acţiunii de control care presupune o serie de acte,
operaţiuni şi metode folosite de echipa de control pentru a verifica: mijloacele materiale şi băneşti,
valorificarea potenţialului de muncă , tehnica de care dispune unitatea, etc.
 Al treilea moment constă în valorificarea rezultatelor controlului prin informarea organului care a
dispus controlul pentru a da posibilitatea luării celor mai bune măsuri în vederea: îmbunătăţirii
activităţii unităţii controlate, stabilirii de măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea abaterilor,
aplicarea sancţiunilor.
Procedura executării controlului financiar se desfăşoară pe baza unui plan bine determinat,
într-o anumită ordine care poate fi grupată în următoarele etape:

64
 I etapă constă în pregătirea echipei de control prin informarea şi documentarea cu privire la:
dispoziţiile legale, specificul unităţii ce urmează a fi controlată, actele normative cu caracter
economico-financiar pe care le înfăptuieşte unitatea, analiza actelor anterioare de control,
măsurile luate ca urmare a verificărilor, sesizările făcute de banca finanţatoare, sesizările făcute de
întreprinderile ce au legături economice cu această unitate;
 a II – a etapă constă în prezentarea echipei de control la unitatea unde urmează să se efectueze
controlul;
 a III - a etapă presupune organizarea activităţii echipei de control care constă în întocmirea unui
plan de lucru în care se prevăd obiectivele cuprinse în tematica de control ca urmare a
constatărilor făcute în urma informării şi documentării săvârşite în prima etapă;
 a IV-a etapă constă în desfăşurarea activităţii de control care presupune: verificarea propriu-zisă a
actelor şi operaţiunilor, a legalităţii actelor şi operaţiunilor, a oportunităţii actelor şi operaţiunilor,
a săvârşirii actelor şi operaţiunilor pentru realizarea în condiţii de eficienţă şi economicitate a
obiectivelor unităţii respective;
 a V-a etapă constă în redactarea actelor de control ceea ce presupune: fundamentarea concluziilor,
a constatărilor făcute, prezentarea abaterilor şi a dispoziţiilor legale încălcate precum şi a
măsurilor dispuse, stabilirea persoanelor răspunzătoare de încălcarea dispoziţiilor legale, poziţia
acestor persoane în faţa echipei de control, punctele de vedere ale echipei de control şi concluziile
definitive la care s-a ajuns în urma controlului;
 a VI-a etapă constă în valorificarea rezultatelor acţiunii de control ceea ce presupune luarea
măsurilor corespunzătoare ca urmare a controlului şi urmărirea de către unitatea care a dispus
controlul a îndeplinirii în mod corespunzător a acestor măsuri de către unitatea controlată ca
urmare a constatărilor făcute în urma efectuării controlului.

2. Actele de control financiar şi fiscal

Actele de control financiar şi fiscal sunt documente în care se consemnează constatările şi

rezultatele acţiunii de control fiind specifice diferitelor forme şi nivele de organizare a controlului
financiar şi fiscal.
Actele de control financiar şi fiscal sunt:
Raportul de control financiar este documentul principal al controlului care cuprinde deficienţele şi
abaterile constatate, cauzele şi consecinţele neregulilor constatate. Acest act se întocmeşte pe
capitole, într-o succesiune cronologică fiind format din următoarele capitole:
Registrul unic de control are ca scop evidenţierea tuturor controalelor desfăşurate la contribuabil de
către toate organele de control specializate, în domeniile: financiar-fiscal, sanitar, fitosanitar,
urbanism, calitatea în construcţii, protecţia consumatorului, protecţia muncii, inspecţia muncii,
protecţia împotriva incendiilor, precum şi în alte domenii prevăzute de lege.
Procesul verbal de control va avea o parte introductivă în care se va menţiona: data şi locul
controlului; numele şi pronumele celui care efectuează controlul; denumirea unităţii controlate;
perioada la care se referă controlul; perioada în care s-a efectuat controlul. În funcţie de cele
constatate procesul verbal va cuprinde următoarele elemente: obiectul controlului; actele şi
operaţiunile controlate, din care a rezultat constatarea; actele normative încălcate; numele,
prenumele şi funcţia persoanei răspunzătoare; eventualele obiecţii ale persoanelor controlate;
măsurile luate în timpul controlului.
Nota de prezentare a procesului verbal de control reprezintă un raport al echipei de control reprezintă
un raport al echipei de control, care va cuprinde: concluziile şi propunerile echipei de control cu
privire la cele constatate.
Notele de constatare reprezintă acte constatatorii pentru situaţii în care reconstituirea ulterioară nu
este întotdeauna posibilă. În aceste note se consemnează situaţii de fapt, precum şi măsurile luate
pentru remedierea deficienţelor.
Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care atrag răspunderea
juridică. Acestea se întocmesc sub formă de întrebări şi răspunsuri. Întrebările sunt puse de
organele de control, iar răspunsurile sunt date de persoanele considerate răspunzătoare de abateri

65
 sau de fraude precum şi de alte persoane care pot clarifica cauzele şi împrejurările care au dus la
săvârşirea abaterilor sau fraudelor ori de persoane care pot clarifica împrejurările care au dus la
nerespectarea actelor normative în cauză. Ca urmare a acestor note se definitivează constatările
echipei de control.
Nota de expunere a concluziilor se va încheia în situaţia în care nu s-a constatat nici o încălcare a
operaţiunilor economice, financiare şi contabile şi se vor consemna obiectivele urmărite, actele şi
operaţiunile verificate.
Procesul verbal de constatare a contravenţiilor se încheie de echipa de control în cazul în care se
constată încălcarea disciplinei financiare şi fiscale de către unitatea controlată.

Intrebari si teme de control

1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar.

2. Formele controlului financiar.
3. Metodele controlului financiar.
4. Procedura controlului financiar.
5. Actele de control financiar şi fiscal.

Bibliografie selectiva
N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 117-133.
N-C., Anitei. Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 5-24.
N-C., Anitei. R-E., Lazăr. Evaziunea fiscală între legalitate şi infracţiune, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2016, pp.140-167.
Mircea Ştefan Mircea, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice.Drept financiar,
vol. I, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 168-180.
D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pp.331-340.

66
 UNITATEA 8. ORGANE DE STAT CU ATRIBUŢII DE CONTROL
FINANCIAR ŞI FISCAL

1. NOŢIUNEA DE APARAT FINANCIAR

În sens larg cuprinsul aparatului financiar al statului sunt incluse totalitatea organelor de stat
care contribuie în mod direct sau care doar înlesnesc înfăptuirea activităţii financiare prin care se
aplică politica financiară a statului.
În sens restrâns aparatul financiar cuprinde organele de specialitate ale statului cu atribuţii în
domeniul financiar.
Din cele menţionate mai sus, rezultă că în cadrul aparatului financiar există două categorii de
organe şi anume:
organe ale statului care au competenţă generală, din care fac parte Parlamentul, Preşidenţia,
Guvernul, Consiliile judeţene şi locale, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat,
precum şi instituţiile publice de subordonare centrală şi locală;
organe ale statului care au competenţă specială din care fac parte:
organe centrale de specialitate şi anume:
 Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
 Curtea de Conturi ca organ de sine stătător care funcţionează pe lângă Parlament;
organe locale de specialitate:
 cele care aparţin de Ministerul Finanţelor Publice: Direcţia Generală a Finanţelor Publice;
 cele care aparţin de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
 Curtea de conturi prin Camerele Judeţene de Conturi.
Întrucât organele de stat care au competenţă generală sunt tratate amănunţit la alte discipline
voi trata în secţiunea care urmează organele de stat care au competenţă specială de control financiar.

2. MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

2.1. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Ministerul Finanţelor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în
domeniul finanţelor publice.
Conducerea Ministerului Finanţelor Publice se exercită de către ministrul finanţelor publice.
Ministrul finanţelor publice reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu
persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. Prin ordin al ministrului finanţelor publice unele
atribuţii pot fi delegate şi persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate.
Ministrul finanţelor publice îndeplineşte, în domeniul de activitate al ministerului, atribuţiile generale
prevăzute la art. 53 alin. (1) din Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, ministrul
finanţelor publice îndeplineşte şi alte atribuţii specifice, stabilite prin alte acte normative.
În exercitarea atribuţiilor sale ministrul finanţelor publice emite ordine şi instrucţiuni, în
condiţiile legii.
Ministrul finanţelor publice este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de 5 secretari
de stat şi de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu rang de secretar de stat,
numiţi prin decizie a primului-ministru.
Ministerul Finanţelor Publice contribuie în mod eficient, transparent şi orientat la elaborarea şi
implementarea strategiei şi a Programului de guvernare în domeniul finanţelor publice, în exercitarea
administrării generale a finanţelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare şi valutare în
concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.

67
 Ministerul Finanţelor Publice asigură, prin redistribuirea veniturilor, desfăşurarea activităţilor
din domenii de interes public, cum este cel social, cel economic, cel al apărării naţionale şi ordinii
publice.

Ministerul Finanţelor Publice aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul finanţelor

publice. Este un minister cu rol de sinteza şi îndeplineşte următoarele funcţii:

- asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniul

finanţelor publice;
- asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar pentru realizarea obiectivelor
strategice din domeniul său de activitate;
- - asigură, în numele statului român şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi
extern în domeniul său de activitate;
- aplică prevederile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru domeniul
financiar, fiscal şi economic;
- elaborează şi implementează politicile bugetare şi politicile fiscale ale Guvernului;
- asigură corelarea politicilor fiscale şi bugetare cu celelalte politici economico-sociale;
- coordonează relaţiile bugetare cu Uniunea Europeană, precum şi a contactelor cu structurile
comunitare, din punct de vedere administrativ;
- administrează veniturile statului;
- contractează şi administrează datoria publică;
- administrează resursele derulate prin Trezoreria Statului;
- exercită controlul financiar public intern, inclusiv a auditului intern;
- asigură evidenţa centralizată a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
- elaborează şi supraveghează cadrul legal în domeniul contabilităţii;
- coordonează asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de către Uniunea Europeană
şi de către statele membre ale acesteia;
- coordonează utilizarea asistenţei financiare nerambursabile acordate României de către Uniunea
Europeană prin fondurile structurale şi de coeziune;
- asigură administrarea financiară a fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD;
- asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale în domeniul
său de activitate, precum şi al funcţionării instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea
sau sub autoritatea sa;
- asigură elaborarea şi implementarea politicii în domeniul sistemelor de management financiar şi
control la instituţiile publice.

Principiile care stau la baza activităţii Ministerului Finanţelor Publice sunt următoarele:

- coerenţa, stabilitatea şi predictibilitatea în domeniul finanţelor publice pe termen mediu;

- armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;
- întărirea autorităţii instituţiei;
- perfecţionarea managementului fondurilor publice;
- transparenţa activităţii în toate domeniile sale de activitate;
- colaborarea cu partenerii sociali;
- asigurarea unui mediu de afaceri concurenţial şi predictibil.

Ministerul Finanţelor Publice, are în principal, următoarele atribuţii legate de fiscalitate:

a. în domeniul finanţelor publice;
b. referitoare la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale şi
bugetele locale;
c. privind încasarea, administrarea şi repartizarea veniturilor bugetare;
d. elaborează proiecte de acte normative în domeniile: economic, financiar, fiscal şi financiar-
contabil;
e. legate de convenţiile şi acordurile privind evitarea dublei impuneri;

68
 f. coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale în numele statului, în domeniul
relaţiilor financiare şi valutare, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.
În îndeplinirea atribuţiilor sale Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională Administrare
Fiscală, după caz, sunt autorizate:
a. să aprobe înlesniri, restituiri, compensări şi amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor
sociale şi a altor vărsăminte bugetare obligatorii în condiţiile legii;
b. să aplice, prin organele abilitate, modalităţile de executare silită şi măsurile asigurătorii, în
condiţiile legii, pentru recuperarea creanţelor bugetare.

2.2. COLEGIUL FISCAL

Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 86/2011 pentru constituirea şi funcţionarea Colegiului fiscal se
constituie în cadrul Ministerului Finanţelor Publice un colectiv de lucru numit „Colegiu fiscal” care
are responsabilităţi în demararea procedurilor de rescriere a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal
precum şi a Ordonanţei nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Coordonarea activităţii de elaborare a celor două acte normative se va asigura de ministrul
finanţelor publice. In situaţia în care acesta se va afla în imposibilitatea a a-şi exercita această
prerogativă va fi înlocuit de secretarul de stat care coordonează activitatea de fiscalitate din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice.
Din Colegiul fiscal vor face parte în calitate de membri:
1. secretarul de stat din Ministerului Finanţelor Publice, coordonator al Direcţiei generale
legislaţie Cod fiscal, Direcţiei legislaţie Cod procedură fiscală şi Direcţiei de Politici şi
legislaţie în domeniile vamal şi nefiscal;
2. reprezentanţi desemnaţi din partea departamentelor de profil din Ministerul Finanţelor
Publice;
3. reprezentant desemnat din partea Comisiei Naţionale de Prognoză;
4. reprezentant desemnat din partea Consiliului Fiscal;
5. reprezentant desemnat din partea Camerei Auditorilor Financiari din România;
6. reprezentant desemnat din partea Corpului Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi;
7. reprezentant desemnat din partea Camerei Consultanţilor Fiscali;
8. reprezentant desemnat din partea cadrelor de profil din instituţiile de învăţământ economic
superior;
9. reprezentanţi desemnaţi din partea instituţiilor financiar-bancare;
10. reprezentant desemnat din partea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare;
11. reprezentant desemnat din partea Bursei de Valori Bucureşti;
12. reprezentant desemnat din partea Băncii Naţionale;
13. reprezentant desemnat din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
14. reprezentant desemnat din partea Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a
Municipiului Bucureşti;
15. reprezentant desemnat din partea Curţii de Conturi;
16. reprezentant desemnat din partea Ministerului Justiţiei;
17. reprezentant desemnat din partea Institutului naţional de Statistică;
18. reprezentant desemnat din partea Camerei de Comerţ Americane în România;
19. reprezentant desemnat din partea Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România;
20. reprezentant desemnat din partea Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi
Mijlocii din România;
21. reprezentant desemnat din partea Consiliului Investitorilor Străini din România;
22. reprezentant desemnat din partea Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi
Investiţiilor Străine;
23. reprezentant desemnat din partea Ligii Întreprinzătorului Român;
24. reprezentant desemnat din partea grupului de firme de consultanţă: KPMG, Deloitte România,
Ernst&Young, PricewaterhouseCoopers;

69
 25. reprezentanţi desemnaţi din partea caselor de avocatură cu notorietate care deţin departamente
specializate în domeniul fiscalităţii;
26. alţi specialişti fiscali.
În desfăşurarea activităţii sale, Colegiul fiscal va organiza întruniri şi consultări lunare, pentru
dezbaterea problemelor înscrise în ordinea de zi.
Secretariatul Colegiului fiscal va fi asigurat de cabinetul secretarului de stat care coordonează
activitatea de fiscalitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

2.3. AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

1. Noţiuni introductive despre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează Agenţia

Naţională de Administrare Fiscală, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie
publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat.
Potrivit art. 4 alin. 1 din H. G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are următoarele
obiective generale:
a) realizarea veniturilor bugetului general consolidat din impozite, taxe, contribuţii sociale, şi din
orice alte sume datorate bugetului de stat prin îmbunătăţirea continuă a nivelului conformării
voluntare a contribuabililor;
b) aplicarea unitara a prevederilor legislaţiei fiscale;
c) prestarea serviciilor de informare şi asistenţă către contribuabili în scopul înţelegerii şi aplicării
corecte a legislaţiei fiscale;
d) creşterea constantă a eficienţei colectării veniturilor bugetare ;
e) formarea de resurse umane competente şi motivate;
f) garantarea încrederii contribuabilului în integritatea şi imparţialitatea administraţiei fiscale;
g) prevenirea şi combaterea evaziunii şi fraudei fiscale;
h) apărarea intereselor financiare şi fiscale ale Uniunii Europene.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are, în principal, următoarele atribuţii:
a. în domeniul colectării veniturilor bugetare;
b. asigură elaborarea şi aplicarea corectă, unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei fiscale;
c. în domeniul impunerii;
d. privind stingerea obligaţiilor financiar-bugetare;
e. soluţionează contestaţiile şi petiţiile care au ca obiect obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi
juridice, conform prevederilor legale;
f. reprezintă statul în faţa instanţelor, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind impozitele, taxele,
contribuţiile sociale şi alte activităţi ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
g. asigură aplicarea prevederilor cu caracter fiscal din convenţiile şi tratatele internaţionale la care
România este parte.
h.
2. Funcţiile şi atribuţiile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

În exercitarea atribuţiilor sale Agenţia Naţională de Administrare Fiscală dezvoltă următoarele

funcţii privind:
Gestiunea veniturilor bugetare:
administrează fiscal depunerea de către plătitori a declaraţiilor de impunere la impozite, taxe,
contribuţii sociale şi alte venituri bugetare, potrivit legii, precum şi evidenţa plăţilor
efectuate;
iniţiază şi desfăşoară acţiuni legale în cazul neconformării contribuabililor în îndeplinirea
obligaţiilor declarative şi de plată;
elaborează şi aplică proceduri de impunere pentru persoanele juridice şi persoanele fizice,
conform dispoziţiilor legale;

70
 elaborează şi aplică proceduri referitoare la producţia şi circulaţia produselor accizabile în regim
suspensiv;
elaborează şi aplică procedurile privind evidenţa contribuabililor, gestiunea dosarului fiscal şi
cazierului fiscal;
elaborează şi aplică metodologii de gestiune a arieratelor bugetare şi monitorizează recuperarea
acestora;
introduce şi promovează metode moderne de înregistrare fiscală, declarare şi plată a impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor, bazate pe utilizarea mijloacelor de comunicare electronice;
organizarea activităţii de monitorizare a recuperării creanţelor bugetare prin aplicarea măsurilor
prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu modificările şi completările ulterioare;
acordă la cererea temeinic justificată a contribuabililor, înlesniri la plata obligaţiilor fiscale
restante în condiţiile legii;
organizează activitatea privind publicarea pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice
– Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – în condiţiile legii a contribuabililor care
înregistrează obligaţii bugetare restante;
organizează activitatea de înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare a
creanţelor fiscale ale contribuabililor pentru care s-au emis titluri executorii;
organizează activitatea de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii în
proprietate privată a statului, precum şi a bunurilor sechestrate în cadrul procedurii de
executare silită, potrivit legii;
aplică împreună cu unităţile sale subordonate legislaţia în domeniul ajutorului social;
stabileşte impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, care
plătesc în contul unic, şi metodologia de distribuire şi stingere a acestora;
stabileşte procedura privind cesiunea creanţelor fiscale sau stingerea acestora prin alte modalităţi
prevăzute de lege, numeşte comisiile respective şi stabileşte atribuţiile acestora;
desemnează, în condiţiile legii, administratorul judiciar/lichidatorul şi verifică activitatea
acestuia, în situaţia în care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau unităţile sale
subordonate deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor debitorilor împotriva cărora
s-a deschis procedura insolvenţei.
Elaborarea strategiilor:
propune şi elaborează strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung, precum şi soluţii de
reformă în domeniul administrării veniturilor bugetare pentru care este competentă potrivit
legii;
realizează un dialog constructiv cu partenerii sociali, în spiritul respectului reciproc şi în
conformitate cu principiile şi standardele europene, în vederea asigurării eficienţei
activităţii, stabilităţii şi solidarităţii sociale;
urmăreşte realizarea unui managenet eficient şi coerent al administrării fiscale, având ca scop
menţinerea unei administrări fiscale unitare, stabile şi armonizate;
elaborează şi implementează strategia de dezvoltare informatică a Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală şi a unităţilor sale subordonate, în colaborare cu direcţia de
specialitate din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor;
elaborează, implementează, menţine şi dezvoltă sistemul informatic în domeniul său de
activitate;
elaborează strategia de comunicare, coordonează şi monitorizează sistemul de comunicare
internă şi externă şi cadrul comunicaţional, în scopul asigurării principiului unităţii de
imagine a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a unităţilor sale subordonate.
Cooperarea internaţională:
a. asigură aplicarea prevederilor cu caracter fiscal din convenţiile şi tratele internaţionale la care
România este parte, din domeniul de activitate;
b. încheie şi derulează convenţii şi proiecte de colaborare cu organisme şi instituţii internaţionale
în domeniul său de activitate;
c. iniţiază măsuri pentru dezvoltarea cooperării internaţionale în domeniul său de activitate;
d. colaborează cu direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, urmărind
aplicarea aquis-ului comunitar în legătură cu administrarea fiscală;

71
 e. asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de cooperare internaţională şi participă la
reuniunile cu organismele şi instituţiile internaţionale, în domeniul său de activitate;
f. iniţiază şi participă la negocierile pentru elaborarea unor convenţii bilaterale în materie de
recuperare a creanţelor bugetare;
g. are reprezentanţi permanenţi la misiunea României pe lângă Uniunea Europeană sau în cadrul
altor organisme, care asigură legătura operativă pe probleme vamale-fiscale.
4. Audit:
a. coordonează, îndrumă şi verifică modul de respectare a procedurilor de administrare, a
legislaţiei fiscale şi a legislaţiei contribuţiilor sociale de către structurile de administrare, prin
efectuarea de acţiuni de monitorizare şi revizie a activităţii desfăşurate de acestea;
b. exercită funcţia de audit public intern în condiţiile legii;
c. efectuează inspecţii privind respectarea legalităţii, atât la nivelul aparatului propriu, cât şi la
nivelul unităţilor subordonate, în domeniul său de activitate.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală îndeplineşte orice alte atribuţii şi are toate
competenţele cu privire la activitatea de administrare a veniturilor bugetare, cu excepţia cazurilor
în care legea prevede altfel.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea exercitării atribuţiilor sale colaborează

cu ministerele şi autoritatea administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice
locale, cu alte instituţii publice, precum şi cu persoane juridice şi fizice şi alte entităţi.

În îndeplinirea atribuţiilor sale Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este autorizată:

a. să exercite nemijlocit şi neîngrădit inspecţia fiscală, controlul financiar şi controlul
operativ şi inopinat, conform dispoziţiilor legale în vigoare;
b. să exercite prin Autoritatea Naţională a Vămilor, controlul vamal conform dispoziţiilor
legale în vigoare;
c. să stabilească în sarcina operatorilor economici, ca urmare a controlului, măsuri de
conformare pentru respectarea legii;
d. să aplice sancţiuni potrivit prevederilor legale;
e. să urmărească şi să ia măsuri de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv,
prin organele abilitate, conform competenţelor;
f. să aplice, prin organele abilitate, modalităţile de executare silită şi măsurile asigurătorii, în
condiţiile legii, pentru a căror realizare este competentă potrivit legii;
g. să încheie protocoale de schimb de informaţii şi colaborare cu ministerele, instituţiile
publice şi cu alte organizaţii;
h. să soluţioneze plângerile prealabile, contestaţiile şi petiţiile şi să pună la dispoziţia
solicitanţilor informaţiile publice, în condiţiile legii;
i. să stabilească orice alte măsuri în condiţiile prevăzute de lege.

2.4. Conducerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de

stat, numit prin decizie a primului-ministru.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este ajutat în activitatea sa de 3
vicepreşedinţi cu rang de subsecretar de stat, dintre care unul conduce Autoritatea Naţională a
Vămilor, numiţi prin decizie a primului-ministru.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală poate delega unele atribuţii.
În situaţia în care din motive întemeiate nu-şi poate exercita atribuţiile îl poate delega prin
ordin pe unul dintre cei trei vicepreşedinţi să exercite aceste atribuţii cu informarea ministrului
finanţelor publice.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în exercitarea atribuţiilor sale emite
ordine, în condiţiile legii, precum şi alte dispoziţii necesare îndeplinirii atribuţiilor funcţiei.

72
 Secretarul general al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este înalt funcţionar public,
numit în condiţiile legii. Acesta asigura stabilitatea funcţionarii agenţiei, continuitatea conducerii şi
realizarea legăturilor funcţionale între structurile agenţiei.

2.5.Organizarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are o structură organizatorică, formată din direcţii
generale, direcţii şi alte structuri. În cadrul acesteia, inclusiv în directa subordonare a preşedintelui, se
pot organiza prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, servicii, birouri,
compartimente şi colective temporare.
Personalul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este compus din preşedinte,
vicepreşedinţi, funcţionari publici şi personal contractual.
a.
Secretarul general al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este înalt funcţionar public,
numit în condiţiile legii. Acesta asigură stabilitatea funcţionării Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile acesteia.
Statul de funcţii pentru aparatul propriu al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se aprobă
de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

2.6. DIRECȚA GENERALA ANTIFRAUDA FISCALA

Sfârşitul lunii septembrie a anului 2013 a adus o modificare consistentă a prevederilor

referitoare la una dintre instituţiile naţionale cu atributii in domeniul controlului având ca obiect
prevenirea, descoperirea şi combaterea fraudei şi evaziunii fiscale, respectiv Garda Financiara. Prin
O.U.G. nr. 74 din 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din 29.06.2013 – cu aplicabilitate dupa
trecerea unui termen de 90 de zile, conceput special pentru a lăsa timpul necesar autorităţilor publice
pentru punerea în practica a noilor dispoziţii legale - Garda Financiara este desfiinţată.
Absorbţia Gărzii Financiare de către Agentia Naţionala de Administrare Fiscală trebuie înţeleasă
- după cum rezultă din expunerea de motive din preambulul O.U.G. nr. 74 din 2013 privind unele
masuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative – în contextul luptei înseşi împotriva
evaziunii fiscale. De altfel încă din anul 2012, se preconiza această schimabre, odată cu lansarea
Strategiei de Administrare Fiscală pentru perioada 2012-2016, prin care A.N.A.F. a stabilit ca
prioritară, în cadrul politicii fiscale, combaterea evaziunii fiscale precum şi a oricăror altor forme de
evitare a declarării şi plătii aferente a obligaţiilor fiscale.
Analiza notei de fundamentare a O.U.G. nr. 74 din 2013 relevă faptul că reorganizarea A.N.A.F.
a fost una dintre condiţiile prelabile implementării proiectului „Proiectul de modernizare a
administraţiei fiscale” pentru care s-a semnat un acord de împrumut cu Banca Mondială de 70
milioane euro, ratificat prin Legea nr. 205/2012.
Totodată, această reglementare vine în sprijinul simplificării numărului şi organismelor de
control financiar, dar şi a eliminării posibilităţii de dublare a activităţii desfăşurate de acestea şi a
sancţiunilor aplicate.
Atribuţiile fostei Gărzi Financiare sunt preluate de către Direcţia Generală antifraudă fiscală,
organizată în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care spre deosebire de predecesoarea
sa, nu are personalitate juridică. Direcţia Generală antifraudă fiscală, în deplină concordanţă cu fosta
Gardă Financiară, rămâne corp specializat de control fiscal.
Din punct de vedere organizatoric, coordonarea Direcţiei Generale antifraudă fiscală este
asigurată de către un vicepreşedinte, având rangul de subsecretar de stat şi fiind numit prin decizia
primului-ministru, iar conducerea este exercitată de un inspector general antifraudă, care este ajutat în
activitatea sa de inspectori generali adjuncţi antifraudă (art. 3).
Activitatea Direcţiei Generale antifraudă fiscală este orientată pe doua direcţii principale: în
primul rând, prevenirea şi controlul faptelor de evaziune fiscală şi, în al doilea rând, combaterea
faptelor de evaziune fiscală. Acţiunile de control presupun prezenţa obligatorie a cel puţin doi

73
inspectori antifraudă. În acest sens, considerăm ca echipa de control trebuie compusă dintr-un
inspector cu studii economice şi unul cu studii juridice, fiind necesară un control economico-juridic.
Noua regelmentare în materie prevede că în raport de gradul de periculozitate al acţiunii de control
desfăşurate există posibilitatea ca inspectorii antifrauda să fie însoţiţi de membrii ai unitaţilor de
intervenţie rapidă (art. 8 alin. 2).
Totodată, este înfiinţată Direcţia de combatere a fraudelor, al cărei scop este de a asigura
asistenţa tehnica atât de necesară în cazul urmăririi penale a faptelor penale economico-financiare.
Această asistenţă implică detaşarea inspectorilor antifraudă în cadrul parchetelor, pe o perioada de trei
ani, cu posibilitatea prelungirii, prin Ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justitie şi al presedintelui Agenţiei.
Investigarea faptelor de evaziune fiscală reclamă însăşi existenţa unor inspectori bine pregătiţi,
cu un anumit grad de curaj şi îndrăzneala deoarece persoanele care se fac vinovate de astfel de fapte au
personalităţi puternice, se bucură de un nivel ridicat de educaţie şi, în plus, cazurile de evaziune fiscală
sunt puternic mediatizate. Acesta este motivul pentru care funcţiile publice în cadrul Directiei
Generale antifraudă fiscală se ocupă numai pe bază de concurs, iar dobândirea calităţii de inspector
este condiţionată de: absolvirea de studii universitare de licenţă cu diploma, respectiv studii
superioare, juridice sau economice, de lungă durată, cu diplomă de licenţă ori echivalentă; promovarea
unor evaluări psihologice, organizate în mod obligatoriu prin intermediul unităţilor specializate
acreditate în condiţiile Legii; promovarea evaluărilor de integritate, inclusiv prin evaluarea
personalului Directiei generale antifraudă fiscală din punct de vedere psihologic si al
comportamentului simulat, de către personal sau prin cabinete de specialitate, autorizate in condiţiile
Legii (art. 4 alin. 7). Este firesc ca faptele de evaziune fiscală să fie investigate de specialişti, cu
pregătire în domeniul dreptului economic sau chiar mai mult; în literatura de specilitate se arată că
investigatorul perfect pentru faptele de evaziune fiscală trebuie să fie o combinaţie reuşită dintre: un
poliţist, un detectiv, un contabil, un sociolog, un informatician şi un avocat.
Complexitatea activităţii de investigare deriva din pluralitatea şi din caracterul tehnic al
înscrisurilor care trebuie cercetate: contracte, registre contabile, instrumente de plată – cecuri, bilete la
ordin, extrase de cont etc.). De aceea, invariabil, descoperirea faptelor de evaziune fiscală reclamă
expertiza tehnnico-contabilă. O astfel de expertiză ar putea constata: mişcarea banilor pe parcursul
derulării activităţii infracţionale; identificarea modului în care banii au fostfolosiţi pe o anumită
perioadă de timp; stabilirea participanţilor la tranzacţiile financiare; descoperirea unor alte indicii de
natură să conducă la investigaţii amănunţite ulterioare.
Desi apreciem ca pozitivă modificarea legislativa care are in vedere detaşarea inspectorilor
antifraudă în cadrul parchetelor, pornind de la condiţiile cerute pentru ocuparea funcţiei de inspector
(studii economice si/sau juridice), considerăm necesară pregatirea suplimentară a acestora, dar şi a
procurorilor învestiţi cu cercetarea unor astfel de cazuri de evaziune fiscală, deoarece acestea reclamă
cunoaşterea unui vocabular specializat, contabil, dar si cunoştinţe care ţin de ştiinţa exactă a
contabilităţii, ştiinţă ce are o vechime mai mare de trei mii de ani (de exemplu, operaţionalizarea unor
concepte cum ar fi contabilitatea în partidă dublă ş.a.m.d.).
Indicii privind potenţiala săvârşire a unor fapte de evaziune fiscală derivă din constatarea unor
fapte aparent lipsite de relevanţă, dar care, coroborate, conduc la concluzia identificării elementelor
constitutive ale infracţiunii, cum ar fi: ţinerea de registre duble, ascunderea de bunuri, distrugerea de
registre sau evidenţe contabile, tranzacţii de schimb valutar frecvente sau de mari dimensiuni, plăţi
făcute către societăţi comerciale sau către persoane fizice fictive, intrări false în contabilitate, facturi
false, operaţiuni de vânzare-cumpărare subevaluate sau supraevaluate, după caz, împrumuturi
frecvente către proprii salariaţi sau către alte persoane, cheltuieli personale înregistrate în contabilitate,
plata de două ori a aceleiaşi facturi.
Funcţiile publice sunt de execuţie (inspector antifraudă) şi de conducere (inspector general
antifraudă, inspector general adjunct antifraudă, inspector şef antifraudă). Dintre aceştia, sunt numiţi
prin decizie a primului-ministru inspectorul general antifraudă şi inspectorii generali adjuncţi
antifraudă.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul Directiei Generale antifraudă fiscală poartă,
uniformă, însemne distinctive, ecusoane şi, după caz, armament şi alte mijloace tehnice utilizate ca
mijloace individuale de apărare, protecţie şi comunicare, care se atribuie gratuit. Este permisa însă în
realizarea atribuţiilor de serviciu, şi ţinuta civilă, dar numai pentru inspectorii fiscali.

74
 Întocmai ca în cazul Gărzii Financiare, actuala Direcţie Generală antifraudă fiscală funcţionează
ca un corp specializat de control, inspectorii cu funcţii de conducere ori de execuţie, după caz, fiind
funcţionari publici, desemnaţi sau de primul-ministru sau prin concurs, după caz, ei fiind investiţi cu
autoritatea pubblică a statului în timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Din perspectiva drepturilor prevăzute de lege în vederea îndepliniri atribuţiilor care revin
Direcţiei generale antifraudă fiscală, analiza comparativă a O.U.G. nr. 74 din 2013 şi a legislaţiei
anterioare (O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare) evidenţiază păstrarea masivă a
drepturilor anterioarei Gărzi Finanaciare, diferentele nefiind substanţiale. Astfel, inspectorii
antifraudă, conform art. 6 din legislaţia în vigoare, în exercitarea atribuţiilor lor, au dreptul:
a) să efectueze controale în toate spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează
bunuri şi servicii ori se desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa actelor normative naţionale,
inclusiv transpuse din legislaţia comunitară, în vigoare cu privire la prevenirea, descoperirea şi
combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise de acestea. Diferenţierea faţă de legislaţia
anterioară constă în adăugirea pe care legiuitorul a simţit nevoia să o faca, pentru a elimina orice
posibilitate de interpretare contrară, prin includerea actelor normative transpuse în legislaţia naţională
din cea comunitară; mai corect, credem noi, ar fi fost actele transpuse din legislaţia europeană.
Precizarea este de formă, deoarece oricum actele transpuse în legislaţia naţională din cea europeană
fac parte din dreptul intern.
b) să verifice, în conditiile legii, respectarea reglementărilor legale privind circulaţia mărfurilor pe
drumurile publice, pe căi ferate şi fluviale, în porturi, gări, autogări, aeroporturi, interiorul zonelor
libere, în vecinătatea unităţilor vamale, antrepozite, precum şi în alte locuri în care se desfăşoară
activitati economice. De această dată, legiuitorul a adăugat două locaţii care au scăpat reglementării
anterioare (gările si autogările) şi totodată a extins domeniul de aplicare a acestor prevederi printr-o
adaugire cuprinzătoare “precum şi în alte locuri în care se desfăşoară activităţi economice”.
c) să verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor justificative în
activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitării şi
comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii bunurilor.
d) să dispună măsuri, în condiţiile legislaţiei fiscale, cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a
bunurilor a căror fabricaţie, depozitare, transport sau desfacere este ilicita, precum şi a veniturilor
realizate din activităţi comerciale ori prestări de servicii nelegale şi să ridice documentele financiar-
contabile şi de altă natură care pot servi la dovedirea contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor.
e) să dispună, in condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, luarea măsurilor asiguratorii ori de câte ori
există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să
îşi risipească patrimoniul, iar dacă în desfăşurarea activităţii specifice constată împrejurări privind
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul evaziunii fiscale, să sesizeze organele de
urmărire penală. Spre deosebire de legislaţia anterioară, nu se mai prevede dreptul inspectorilor
antifraudă de a solicita în condiţiile Codului de procedura penală efectuarea percheziţiilor în localuri
publice sau particulare. Legiuitorul evită astfel a mai încălca principiul separaţiei puterilor în stat,
recunoscând, firesc, dreptul organelor de urmărire penală de a dispune măsurile care se impun în cazul
cercetării penale, fără să primească indicaţii în acest sens.
f) să legitimeze şi să stabilească identitatea administratorilor entităţilor controlate, precum şi a oricăror
persoane implicate în săvârşirea faptelor de fraudă şi de evaziune fiscală şi vamală constatate şi să
solicite acestora explicaţii scrise, dupa caz.
g) să reţină documente, în condiţiile Codului de procedură fiscală, să solicite copii certificate de pe
documentele originale, să preleveze probe, eşantioane, mostre şi alte asemenea specimene şi să
solicite efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării actului de control. Analiza şi examinarea
probelor, eşantioanelor şi mostrelor, precum şi expertizele tehnice se fac în laboratoare de
specialitate agreate, cheltuielile privind efectuarea acestora, inclusiv cele legate de depozitarea şi
manipularea mărfurilor confiscate fiind suportate din fondurile special alocate prin bugetul de
venituri şi cheltuieli.
h) să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit competenţelor prevăzute
de lege.
i) să aplice măsurile prevăzute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal, să documenteze,
să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind rezultatele verificărilor, să

75
 aplice măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele competente în vederea
valorificarii constatărilor.
j) să opreasca mijloacele de transport, în condiţiile legii, pentru verificarea documentelor de însoţire a
bunurilor şi persoanelor transportate.
k) să solicite, în conditiile Legii, date sau, dupa caz, documente, de la orice entitate privată şi/sau
publică, în scopul instrumentării şi fundamentării constatărilor cu privire la săvârşirea unor fapte
care contravin legislaţiei în vigoare în domeniul financiar fiscal şi vamal. Legislaţia actuala extinde
câmpul de aplicare a prevederilor legale, solicitarea de documente putând viza orice entitate privată
şi/sau publică, spre deosebire de legislaţia anterioara care restrângea aria instituţiilor cărora li se
puteau adresa astfel de cereri la instituţiile financiar-bancare, dar şi de asigurări şi reasigurări.
l) în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu să poarte uniformă, să păstreze, să folosească şi să facă uz
de armamentul şi de mijloacele de apărare din dotare, în condiţiile legii;
m) să utilizeze mijloacele auto purtând însemne şi dispozitive de avertizare sonore şi luminoase specifice,
în condiţiile legii;
n) să constituie şi să utilizeze baze de date, inclusiv ale altor instituţii publice, necesare pentru
prevenirea evaziunii fiscale, infracţiunilor economico-financiare şi a altor fapte ilicite în domeniul
fiscal şi vamal. Accesul la bazele de date ale altor instituţii sau persoane juridice se face pentru
îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de O.U.G. 74/2013 şi cu respectarea dispoziţiilor legale privind
protecţia datelor cu caracter personal şi informaţiile clasificate, condiţiile concrete urmând a fi
stabilite prin protocoale încheiate cu respectivele instituţii sau persoane. Dacă legislaţia anterioară
utiliza o formulă cuprinzătoare atunci când avea în vedere constituirea şi utilizarea de baze de date
necesare prevenirii şi combaterii infracţiunilor dar şi altor fapte ilicite în domeniul fiscal, actuala
reglementare, urmărind direcţia expresă imprimată prin Strategia de Administrare Fiscală pentru
perioada 2012-2016 – de combatere a evaziunii fiscale, legiuitorul recurge actualmente la o exprimare
tautologică, din punctul nostru de vedere, atunci când se referă la prevenirea evaziunii fiscale, a
infracţiunilor economico-financiare şi a altor fapte ilicite în domeniul fiscal şi vamal.
o) să efectueze verificări necesare prevenirii şi descoperirii faptelor de fraudă şi de evaziune fiscală şi
vamală.
p) să efectueze operaţiuni de control tematic.
Din prevederile art. 6 O.U.G. nr. 74 din 2013, rezultă că, în continuare, se menţin cele două
forme de control inţiate sub egida Gărzii Financiare: controlul operativ şi inopinat, pe de o parte, şi
controlul temativ, pe de altă parte. Rezultatul celor constatate îmbracă forma proceselor-verbale şi
actelor de control. După caz, acestea se constituie în acte de constatare şi de sancţionare a
contravenţiilor sau în acte de sesizare a organelor de urmărire penală.
Apreciem ca pozitivă modalitatea de organizare a Direcţiei Genrale antifraudă fiscală, prin
comparaţie, cu alte organisme cu atribuţii similare la nivelul U.E. Astfel, în Italia, vorbim despre o
extremizare a atribuţiilor Gărzii Financiară, care apare ca structura militarizată, aflată cumulativ în
subordinea Ministerului Apărării şi a Ministerului de Finanţe. Aici, membrii Gărzii Financiare sunt
absolveni ai Academiei Militare. Totodată, Garda Financiară Italiană este una dintre cele mai
înzestrate tehnic şi militar organisme de control financiar din U.E., nu mai puţin de 600 ambarcaţiuni
şi peste 100 de aeronave fiind la dispoziţia acesteia, în derularea misiunilor de control şi sancţionare a
faptelor penale de evaziune fiscală.

76
 3. CURTEA DE CONTURI

1. Definiţia, principiile şi funcţiile Curţii de Conturi

Curtea de Conturi este instituţia supremã de control financiar ulterior extern asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. .
Principiile de funcţionare ale Curţii de Conturi sunt:
Principiul unicităţii instituţiei în sistemul de Drept Român rezultă din sintagma “organ suprem de
control”. Prin urmare, Curtea de Conturi se află în vârful piramidei organelor de control financiar
şi de jurisdicţie în domeniu;
Principiul autonomiei Curţii de Conturi în raport cu celelalte instituţii ale statului de drept rezultă din
art. 1 alin. 1 potrivit căruia Curtea de Conturi “… îşi exercită funcţiile în mod independent şi în
conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării”.
Funcţiile Curţii de Conturi sunt potrivit art. 140 alin. 1 din Constituţie următoarele:
Funcţia de control financiar presupune exercitarea controlului asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Deci, cu
ajutorul funcţiei de control financiar se realizează o activitate de verificare a legalităţii naşterii,
modificării şi stingerii raporturilor juridice financiare în scopul aplicării corecte a legislaţiei
financiare. Curtea de Conturi îşi exercitã funcţia de control financiar ulterior asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al
unitãþilor administrativ-teritoriale.

2. Atribuţiile Curţii de Conturi

Atribuţiile Curţii de Conturi s-au cristalizat şi conturat în timp, într-o prezentare sintetică pot
fi redate pentru majoritatea Curţilor de Conturi existente, astfel:
1. Realizarea moralităţii, eticii şi echităţii în domeniul fiscalităţii trebuind să constate dacă:
 impozitele sunt într-o proporţie corespunzătoare în veniturile totale ale societăţii;
 sarcina fiscalităţii este etică în raport cu toţi cetăţenii şi cu fiecare în parte fără
privilegii;
 fiscalitatea are un nivel care să stimuleze prosperitatea individuală şi naţională (ea nu
trebuie să fie inhibatorie, ci stimulativă).
2. Realizarea legalităţii în domeniul financiar ceea ce presupune ca:
 nivelul cheltuielilor să fie stabilit cu limită maximă;
 toate veniturile să aibă provenienţă legală.
3. Realizarea disciplinei în sistemul financiar prin prevenirea, constatarea şi combaterea
ilegalităţii şi imoralităţii.
Curtea de Conturi îndeplineşte următoarele atribuţii de audit:
1. audit financiar extern;
2. audit al performanţei în sectorul public;
3. alte acţiuni specifice de audit.
Curtea de Conturi poate desfăşura tipurile de audit menţionate mai sus atât în mod distinct, cât
şi în formă combinată, atunci când obiectivele auditului se întrepătrund.
De asemenea Curtea de Conturi, pe lângă atribuţiile de audit, are şi atribuţii de:
1. atribuţii de raportare;
2. atribuţii de consultare;
3. atribuţii de avizare;
4. atribuţii de informare publică.

1. Auditul financiar extern

Curtea de Conturi desfăşoară activitatea de audit extern la instituţii publice şi la alte entităţi,
pentru care prin lege este prevăzută competenţa Curţii de Conturi.

77
 În scopul realizării obiectivelor auditului extern în sectorul public, Curtea de Conturi are
competenţa de a solicita informaţii şi documente şi de a face verificările pe care le consideră necesare,
inclusiv la faţa locului, la persoane juridice care:
a. administrează şi/sau utilizează fonduri publice;
b. sunt companii/societăţi naţionale, regii autonome, societăţi comerciale la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar;
c. administrează bunuri ori servicii aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale în baza unor contracte de concesiune, de închiriere sau a
altor forme de administrare;
d. beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte forme de sprijin
financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice.

2. Auditul performanţei în sectorul public

Curtea de Conturi efectuează auditul performanţei utilizării resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public, precum şi al modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi
al unităţilor administrativ-teritoriale.
Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicităţii, eficienţei şi
eficacităţii cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează
resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Auditul performanţei se poate efectua atât la finalul, cât şi pe parcursul desfăşurării
proiectelor, programelor, proceselor sau activităţilor.
Activitatea de audit al performanţei se desfăşoară în conformitate cu metodologia proprie de
audit al performanţei, adoptată pe baza standardelor de audit INTOSAI şi a celei mai bune practici în
domeniu şi se finalizează prin elaborarea unui raport de audit.
Prin constatările şi recomandările sale, auditul performanţei trebuie să conducă la diminuarea
costului resurselor sau la sporirea rezultatelor.

4. Alte acţiuni specifice de audit

Curtea de Conturi auditează:
 modul în care autorităţile cu atribuţii în domeniul privatizării respectă metodele şi procedurile
de privatizare prevăzute de lege, precum şi modul în care acestea au asigurat respectarea
clauzelor contractuale stabilite prin contractele de privatizare, indiferent de momentul în care
s-a desfăşurat procesul de privatizare;
 modul în care sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la administrarea şi întrebuinţarea
resurselor financiare rezultate din acţiunile de privatizare;
 sistemul colectării veniturilor care formează bugetul general consolidat. În acest scop,
auditorii publici au acces neîngrădit la actele şi documentele din dosarele fiscale ale
contribuabililor;
 buna gestiune financiară a achiziţiilor publice, concesiunilor, închirierilor sau alte forme de
administrare a bunurilor şi serviciilor aparţinând domeniului public ori privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 4 alin 3 Curtea de Conturi, pe lângă atribuţiile de audit, are şi atribuţii de raportare,
consultare, avizare şi informare publică, potrivit legii.

5. Atribuţii de raportare, consultare, avizare şi informare publică

1. Atribuţii de raportare

Curtea de Conturi transmite Parlamentului:

a) raportul public anual asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice prevăzute la art. 5, pentru
anul precedent, până la data de 30 septembrie a anului curent;
b) rapoartele elaborate ca urmare a controalelor efectuate la cererea Camerei Deputaţilor sau a
Senatului;

78
 c) raportul cu privire la activitatea proprie desfăşurată în anul precedent, până la data de 31 martie a
anului curent.
Curtea de Conturi poate transmite Parlamentului, în condiţiile legii, şi următoarele rapoarte:
a) rapoarte de audit al performanţei;
b) rapoarte asupra rezultatelor auditurilor;
c) alte rapoarte pe care Plenul Curţii de Conturi consideră că este necesar să le transmită.
Curtea de Conturi, prin direcţiile de audit teritoriale, transmite autorităţilor publice
deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte anuale asupra conturilor de execuţie ale
bugetelor locale, care au făcut obiectul verificărilor Curţii.

2. Atribuţii de avizare şi informare publică

La solicitarea Parlamentului, Curtea de Conturi emite avize consultative asupra proiectelor

legilor bugetare, programelor finanţate din fonduri publice şi asupra unor proiecte de lege sau
reglementări privind auditul fondurilor publice.
Curtea de Conturi avizează înfiinţarea de către Guvern sau ministere a unor organe de
specialitate în subordinea lor.
Obţinerea avizului Curţii de Conturi este obligatorie, iar caracterul avizului este consultativ.

5. Organizarea Curţii de Conturi

Curtea de Conturi este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică,

finanţată de la bugetul statului. Sediul Curţii de Conturi este în municipiul Bucureşti.
Curtea de Conturi este organizată:
 la nivel central în cadrul căruia funcţionează Secretariatul general condus de un secretar
general.
 la nivel teritorial. La nivel teritorial, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin direcţiile de
audit judeţene şi a municipiului Bucureşti, unităţi fără personalitate juridică. Sediile direcţiilor
de audit sunt în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipiul Bucureşti. Direcţiile de audit
teritoriale sunt conduse de câte un director, cu excepţia Direcţiei de Audit a Municipiului
Bucureşti, a cărei conducere este asigurată de un director ajutat de un director adjunct. În
cadrul direcţiilor de audit teritoriale pot fi organizate servicii şi birouri.

6. Conducerea Curţii de Conturi

1. Plenul Curţii de Conturi

Conducerea Curţii de Conturi se exercită de Plenul Curţii de Conturi, constituit din 18
3

consilieri de conturi, care sunt membrii Curţii de Conturi.

Plenul Curţii de Conturi îşi exercită atribuţiile în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul
membrilor săi şi hotărăşte cu votul majorităţii celor prezenţi. În caz de paritate de voturi, preşedintele
de şedinţă are vot decisiv.
În exercitarea atribuţiilor sale, Plenul Curţii de Conturi adoptă hotărâri.
Principalele atribuţii ale Plenului Curţii de Conturi sunt următoarele:
a) adoptă politicile şi strategiile Curţii de Conturi;
b) aprobă standardele proprii de audit ale Curţii de Conturi şi dispune publicarea lor în Monitorul
Oficial al României, Partea I;
c) aprobă manuale de audit şi ghiduri pe domenii specifice, elaborate pe baza standardelor proprii de
audit ale Curţii de Conturi, şi alte norme procedurale;
d) aprobă programele multianuale şi anuale de activitate ale Curţii de Conturi;
e) aprobă modul de desfăşurare a acţiunilor de control solicitate prin hotărârile Camerei Deputaţilor
sau ale Senatului, precum şi a altor acţiuni, care nu sunt prevăzute în programul anual de activitate a
Curţii de Conturi;

79
 f) aprobă structura pe funcţii a auditorilor publici;
g) aprobă denumirea, sfera de activitate şi structura organizatorică ale departamentelor Curţii de
Conturi;
h) aprobă proiectul de buget al Curţii de Conturi;
i) dezbate şi avizează execuţia anuală a bugetului Curţii de Conturi;
j) aprobă regulamentul propriu al Plenului, Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii de
Conturi, Codul de conduită etică şi profesională al personalului Curţii de Conturi;
k) aprobă Normele de recrutare şi promovare a personalului Curţii de Conturi;
l) aprobă statul de funcţii, precum şi lista cuprinzând posturile vacante, în vederea ocupării acestora;
m) aprobă rapoartele prevăzute la art. 14 alin. (1) şi (2), în vederea transmiterii către Parlament;
n) aprobă rapoartele prevăzute la art. 15, în vederea transmiterii către Guvern;
o) aprobă avize potrivit art. 17 şi 18.
Prin regulamentul de organizare şi funcţionare se pot stabili şi alte atribuţii ale Plenului Curţii
de Conturi.
Plenul Curţii de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament,
din 3 în 3 ani, cu respectarea cerinţelor prevăzute la alin. (2).

2. Preşedintele Curţii de Conturi

Conducerea executivă a Curţii de Conturi se exercită de către un preşedinte ajutat de 2
vicepreşedinţi, care sunt consilieri de conturi.
Dintre consilierii de conturi Parlamentul numeşte preşedintele Curţii de Conturi şi cei 2
vicepreşedinţi ai Curţii de Conturi pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.
Principalele atribuţii ale preşedintelui Curţii de Conturi sunt:
a) reprezintă Curtea de Conturi în relaţiile acesteia cu terţe persoane fizice şi juridice din ţară şi
străinătate;
b) are calitatea de ordonator principal de credite şi poate delega această calitate, în condiţiile
prevăzute de lege;
c) coordonează activitatea Curţii de Conturi, inclusiv în domeniul integrării europene;
d) convoacă şi prezidează dezbaterile Plenului Curţii de Conturi şi asigură executarea hotărârilor
acestuia;
e) propune ordinea de zi a şedinţelor Plenului Curţii de Conturi şi o supune aprobării acestuia;
f) urmăreşte transmiterea către Parlament a rapoartelor Curţii de Conturi;
g) deleagă atribuţii vicepreşedinţilor;
h) repartizează consilierii de conturi ca şefi ai departamentelor;
i) aprobă structura organizatorică a Secretariatului general şi atribuţiile compartimentelor din cadrul
Secretariatului general;
j) numeşte personalul Curţii de Conturi şi dispune, dacă este cazul, revocarea din funcţie a acestuia,
în condiţiile legii;
k) comunică posturile vacante de membri ai Curţii de Conturi către Parlament, pentru luarea de
măsuri în vederea ocupării acestora;
l) aprobă fişele posturilor personalului Curţii de Conturi;
m) hotărăşte constituirea de echipe mixte de audit din cadrul departamentelor şi/sau direcţiilor de
audit judeţene, care vor funcţiona numai pe durata realizării acţiunilor de audit respective;
n) aprobă efectuarea concediilor anuale de odihnă ale personalului cu funcţii de conducere;
o) alte atribuţii care pot fi stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii de
Conturi.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Curţii de Conturi emite ordine.

3. Membrii Curţii de Conturi

Parlamentul numeşte membrii Curţii de Conturi în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, la propunerea Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital a
Senatului şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor. Înainte de începerea
exercitării mandatului, membrii Curţii de Conturi depun în faţa preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului României următorul jurământ: "Jur să respect Constituţia şi celelalte legi ale ţării, să

80
apăr interesele României, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să-mi
îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin ca membru al Curţii de
Conturi."
Cerinţele pentru numirea consilierilor de conturi sunt:
a. studii superioare în domeniul ştiinţelor economice de lungă durată;
b. experienţă în domeniul economico-financiar de minimum 12 ani;
c. înaltă competenţă profesională;
d. nu au fost membri ai Guvernului în ultimii 3 ani ce precedă începerea mandatului;
e. nu au antecedente penale şi cazier fiscal.
Durata mandatului unui consilier de conturi este de 9 ani şi nu poate fi prelungit sau înnoit.
a. Mandatul de membru al Curţii de Conturi încetează:
b. la expirarea termenului pentru care a fost numit;
c. prin demisie;
d. în cazul imposibilităţii exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni;
e. în cazul revocării;
f. în caz de deces.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, la propunerea comisiilor
prevăzute la alin. (1), în cazurile în care sunt încălcate prevederile art. 41 şi 42.
În cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri,
comisiile prevăzute la alin. (1) vor propune persoana care urmează să fie numită de Parlament pentru
durata rămasă a mandatului.
Consilierii de conturi ale căror mandate au expirat rămân în funcţie până la numirea noilor
consilieri de conturi.
Membrii Curţii de Conturi sunt obligaţi:
a. să îşi îndeplinească cu imparţialitate şi cu respect faţă de Constituţie şi faţă de legile ţării
funcţia încredinţată;
b. să nu acorde consultanţă în mod privat, în probleme de competenţa Curţii de Conturi;
c. să comunice Parlamentului în termen de maximum 3 zile lucrătoare, în scris, orice situaţie
care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; până la decizia
Parlamentului, consilierul de conturi este suspendat de drept;
d. să păstreze secretele de stat, de serviciu şi orice alte secrete protejate de lege şi să nu
dezvăluie fapte şi împrejurări care le-au fost aduse la cunoştinţă în cursul sau în legătură
cu exercitarea atribuţiilor lor decât în cadrul unei anchete penale;
e. să se abţină de la orice manifestare sau activitate contrară independenţei şi demnităţii
funcţiei lor.
Raporturile de muncă pentru persoanele numite în funcţia de consilier de conturi se suspendă
pe toată perioada exercitării mandatului, posturile respective putând fi ocupate pe perioadă
determinată.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De la data trimiterii în judecată penală, membrul Curţii de Conturi este suspendat de drept din
funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este revocat de drept, iar în caz de achitare, suspendarea
încetează.
Membrii Curţii de Conturi sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.

4. Personalul Curtii de Conturi

Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea prin:
 personalul său de audit;
 personalul cu statut de funcţionar public;
 personalul contractual.
Personalul de audit este personalul de specialitate al Curţii de Conturi, cu statut special.
Selectarea, angajarea şi promovarea personalului se realizează în conformitate cu prevederile
legislaţiei în vigoare şi cu Normele de recrutare şi promovare a personalului Curţii de Conturi.

81
 1. Personalul cu atribuţii de audit
Auditorii publici sunt angajaţi pe bază de concurs, pe perioadă nedeterminată sau determinată.
Condiţiile minime pentru angajarea auditorilor publici sunt: studii superioare de lungă durată
în domeniul ştiinţelor economice, experienţă în domeniul economico-financiar de minimum un an.
Curtea de Conturi poate angaja în calitate de auditor public şi personal de altă specialitate
decât economică, pe durată determinată sau nedeterminată, în funcţie de necesităţi.
Auditorii publici îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 43/2006şi
ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Curţii de Conturi.
În exercitarea atribuţiilor lor, auditorii publici sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice şi
beneficiază de protecţie, potrivit legii.
Auditorii publici se obligă să respecte Codul de conduită etică şi profesională al personalului
Curţii de Conturi.
Dacă în exercitarea funcţiilor lor auditorii publici iau cunoştinţă despre informaţii cu caracter
de secret de stat, de serviciu şi orice alte secrete protejate de lege, aceştia sunt obligaţi să respecte
caracterul lor şi să le facă cunoscute numai autorităţilor îndreptăţite.
Auditorii publici au obligaţia de a-şi perfecţiona cunoştinţele profesionale şi au dreptul la
formare profesională continuă, organizată în cadrul Curţii de Conturi. Conducerea Curţii de Conturi va
asigura condiţiile necesare pregătirii profesionale, perioada destinată acestui scop fiind de minimum
20 de zile/an.
Auditorii publici sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru funcţionarii publici.
Auditorii publici răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi
pentru faptele care afectează prestigiul instituţiei.
Răspunderea disciplinară a auditorilor publici poate fi angajată potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.
43/2006.
Potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 43/2006 constituie abateri disciplinare:
a. încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese şi
incompatibilităţile prevăzute de legislaţia în vigoare, precum şi de interdicţiile stabilite de Codul
de conduită etică şi profesională al personalului Curţii de Conturi;
b. desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu;
c. nerespectarea confidenţialităţii informaţiilor care au acest caracter, dobândite pe parcursul
desfăşurării activităţilor specifice;
d. refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
e. exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;
f. efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
g. absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
h. atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi sau reprezentanţii
entităţilor auditate;
i. nerespectarea altor prevederi care pot fi considerate abateri disciplinare din Codul de conduită
etică şi profesională al personalului Curţii de Conturi.
Potrivit art. 51 din O.U.G. nr. 43/2006 sancţiunile disciplinare care se pot aplica auditorilor
publici, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
a. avertismentul;
b. diminuarea salariului cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c. suspendarea dreptului la avansare pe o perioadă de 1-3 ani;
d. retrogradarea din funcţie pe timp de maximum 6 luni;
e. desfacerea contractului de muncă.
Aplicarea sancţiunii disciplinare pentru abaterile prevăzute la art. 50 se dispune prin ordin al
preşedintelui Curţii de Conturi, în termen de 30 de zile calendaristice de la data înregistrării actului de
constatare, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii faptei.
Ordinul dispus pentru sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 51 lit. a - d poate fi contestat, în
termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă, la Comisia de disciplină formată din
3 consilieri de conturi numiţi de Plenul Curţii de Conturi.

82
 Hotărârea Comisiei de disciplină poate fi atacată, în termen de 15 zile de la comunicare, la
instanţa judecătorească competentă.
Ordinul dispus pentru sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 51 lit. e) poate fi contestat, în
termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă, la instanţa judecătorească
competentă.

2. Personalul cu statut de funcţionar public

şi personalul contractual

Secretariatul general al Curţii de Conturi este condus de un secretar general. Acesta este înalt
funcţionar public şi ocupă funcţia în condiţiile legii.
Personalul Secretariatului general se compune din funcţionari publici şi personal contractual
care are drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Personalul Secretariatului general îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile
legislaţiei în vigoare şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Curţii de Conturi.
Funcţionarilor publici din cadrul Curţii de Conturi le sunt aplicabile pe întregul parcurs al
carierei lor dispoziţiile legale în materie.
Răspunderea disciplinară a personalului din cadrul Secretariatului general, condiţiile şi
procedura de aplicare a acesteia se stabilesc în condiţiile legii.

6. Functionarea Curtii de Conturi

Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu politicile şi strategiile proprii,

programele multianuale şi anuale de activitate.
Curtea de Conturi elaborează, adoptă şi aplică standarde proprii de audit pe baza standardelor
de audit INTOSAI, a Liniilor directoare europene de aplicare a standardelor INTOSAI şi a oricăror
standarde de audit relevante pentru sectorul public elaborate de Federaţia Internaţională a Contabililor
- IFAC şi acceptate spre aplicare în Uniunea Europeană.
În vederea aplicării standardelor de audit Curtea de Conturi elaborează manuale de audit şi
ghiduri pe domenii specifice.
La finalizarea acţiunilor de audit financiar, auditorii publici întocmesc proiectul raportului de
audit, al opiniei de audit şi al scrisorii către conducerea entităţii auditate.
Rezultatele auditului, consemnate în proiectul raportului de audit sau în scrisoarea către
conducere, se comunică conducerii entităţii auditate.
În termenul stabilit de consilierul de conturi, conducător al departamentului, sau de directorul
direcţiei teritoriale de audit, după caz, conducătorul entităţii auditate are obligaţia de a comunica
punctul de vedere ale acesteia cu privire la rezultatele auditului.
Entităţile auditate elaborează planuri de măsuri pentru implementarea recomandărilor
formulate, informând Curtea de Conturi, în termenele stabilite de aceasta, asupra stadiului
implementării.
În situaţia în care Curtea de Conturi constată că măsurile luate de conducerea entităţii auditate
nu asigură recuperarea pagubelor, aceasta sesizează organele competente.
Organele sesizate sunt obligate să ia măsurile ce se impun pentru recuperarea pagubelor şi să
informeze Curtea de Conturi.
Dacă pe parcursul auditului sau la finalizarea acestuia auditorii publici constată fapte pentru
care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului,
respectiv directorul direcţiei teritoriale, sesizează organele în drept.

7. Colaborarea si reprezentarea internationala

Curtea de Conturi colaborează cu Curtea Europeană a Auditorilor, instituţiile supreme de audit

din alte ţări, Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit şi structurile sale regionale,
precum şi cu alte organisme internaţionale, în domenii care intră în sfera sa de activitate.

83
 Curtea de Conturi reprezintă România în organizaţiile internaţionale ale instituţiilor supreme
de audit.
Curtea de Conturi poate efectua audituri comune cu alte instituţii supreme de audit din alte
ţări, în baza unor acorduri, memorandumuri de înţelegere, convenţii, schimb de scrisori sau alte forme
de înţelegere.

8. Infractiuni si contraventii

Neluarea măsurilor necesare de către conducerea entităţii publice pentru recuperarea

pagubelor constatate de auditorii publici în termenul stabilit de Curtea de Conturi constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Nerespectarea prevederilor art. 27 alin. (2) constituie contravenţie şi se sancţionează cu
amendă în cuantum egal cu drepturile salariale cuvenite pentru o perioadă de 1-3 luni persoanei
vinovate.
Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se fac de către personalul Curţii de Conturi
împuternicit în acest scop.

Intrebari si teme de control

1. Ce intelegem prin noţiunea de aparat financiar?

2. Ministerul Finanţelor Publice ca organ cu atribuţii de control financiar.
3. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A:N.A.F.).
4. Directia Generala Antifrauda.
5. Atribuţiile Curţii de Conturi.
6. Organizarea Curţii de Conturi.
7. Conducerea Curţii de Conturi.
8. Membrii Curţii de Conturi.
9. Personalul Curţii de Conturi.
10. Funcţionarea, colaborarea şi reprezentarea internaţională a Curţii de Conturi.

Bibliografie selectiva
N-C., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 132-234.
N-C., Anitei. Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 210-315.
N-C., Aniţei. R-E., Lazăr. Evaziunea fiscală între legalitate şi infracţiune, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2016, pp.140-167.

84

View publication stats