Adriana TUDORACHE

CRIMINOLOGIE
manual pentru forma de nvatamnt I.F.R.

GALATI 2010
1

CUVNT NAINTE

Intre stiintele tinere, alaturi de Criminalistica se nscrie si CRIMINOLOGIA. Leaganul ei a fost

n Europa, numele sau fiind legat de medicul francez Paul Topinard,
cel care a folosit pentru prima data termenul de Criminologie, dar n principal de adevaratii ei
parinti, savantii italieni Cesare Lambroso, Rafaele Garafolo si Enrico Ferri.
La sfrsitul secolului XIX, gnditorii acelor vremi au ntrezarit ca oamenii, la fel ca si
celelalte animale ale Terei , sunt fiinte sociale.
Ei, constient, spre deosebire de celelalte vietuitoare unde comportamentul este
instinctual,si-au stabilit reguli obligatorii de trai, pentru a-si asigura supravietuirea.
Indivizii care ncalcati aceste reguli erau pedepsiti (cum sunt si astazi) cu pedepse fizice
individuale sau colective, apoi prin privare de libertate sau confiscarea bunurilor ce le apartineau.
Lumea crestina si bazeaza civilizatia pe regulile pe care nsusi Creatorul le-a stabilit,
ajungnd la oameni, prin Moise sub forma Decalogului.
Gnditorii lumii antice, cei ai renasterii si apoi cei din timpurile modeme si
contemporanesi-au pus ntrebari ca: de ce omul comite crime? ce anume din interiorul sau
exteriorul lui l determina sa ncalce legea stabilita? cum trebuie sa actioneze colectivitatile din
care fac parte criminalii pentrua-i determina sa renunte la comiterea de noi crime? cum trebuie sa
fie tratati criminalii? cum trebuie sa se comporte oamenii pentru a nu deveni victime ale crimei?
Aceste ntrebari si mai ales raspunsurile date lor constituie domeniul Criminologiei,
aceasta minunata stiinta, cum a fost calificata de Rodica Mihaela Stanoiu.
In paginile prezentului curs, dorim sa definim stiinta Criroinolooiei sa-i evidentiem istoria
Di conceptele, sa-i demonstram caracterul complex si interdisciplinar si sa aratam ca, n acelasi
timp, este si o stiinta aplicata n lupta contra crimei si criminalitati

Definitia, obiectul, scopul si functiile criminologiei

Obiective specifice: cunoasterea, ntelegerea, aprofundarea si utilizarea notiunilor specifice

privind obiectul, scopul si functiile criminologiei.
Rezultate asteptate: studentii vor ntelege importanta stiintei criminologiei n investigarea
fenomenului criminalitatii n vederea stabilirii dimensiunii lor si caracteristicilor acestuia pentru
prevenirea si combaterea lui.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa defineasca si sa nteleaga rolul criminologiei n sistemul stiintelor sociale si
juridice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

1.1. Consideratii introductive

Prin definitie ntelegem "operatia logico-semanlica exprimata ntr-o propozitie concisa
prin care se indica proprietatile esentiale ale unui obiect sau fenomen"1
In acelasi timp, n construirea definitiei trebuie sa se tina seama de cele doua elemente
distincte, inseparabile care sunt obligatorii- genul proxim caruia apartine obiectul si diferenta
specifica, care-1 separa de celelalte obiecte.1
Ca sa putem defini Criminologie ca stiinta, trebuie sa tinem seama si de faptul ca stiinta,
ca notiune generica, constituie un ansamblu coerent de cunostinte relative la unele categorii de
fapte, de obiecte sau fenomene supuse legilor (cunoasterii n.n) si verificate prin metode
experimentale.2
In procesul de aproape un secol de formare a acestei noi stiinte, preocuparile
criminologilor de a o defini au fost multiple si de foarte multe ori contradictorii, pornind si de la
faptul ca cei care au contribuit la formarea ei au provenit din diferite domenii, fiind medici,
sociologi, juristi, antropologi, psihologi, etc.
Se sustine ca "diversitatea definitiilor.... criminologiei sunt atestate de faptul ca exista
attea conceptii criminologice cti criminologi sunt" si ca " acest fenomen este dat de fantezia si
indisciplina criminologilor"3
Citndu-1 pe Raymond Gassin, definitiile folosite adesea pentru Criminologie 4 sunt: fie
"studiul stiintific al fenomenului criminal" fie "stiinta fenomenului criminat sau simplu
"stiinta crimei"5.
Apreciem, ca si autorul suscitat, ca acestea sunt doar "simple nominalizari", "care sunt la
prima vedere seducatoare" fara a raspunde la cerintele epistemologice necesare n definirea ca
stiinta a criminologiei.

Dupa cum se cunoaste, n acceptiunea epistemologica, orice stiinta trebuie: a)sa aiba un
domeniu (obiect) propriu de cercetare;
Paul Popescu N., Dictionar de psihologic, Editura Albatros, Bucuresti. 1978. p.178.
2Idem
3xxx, Dictionaire Huciclopedique, Le Pelil Larousse, Paris, 1992. p.895.
3Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998. p.4.
4Termenul de Criminologie este un cuvnt compus, provenind din latmescu "Crimen" - crima si grecescul "logos"
- stiinta. El a fost folosit pentru prima data n lucrarile sale, de antropologul francez Paul Topinard, nsa el s-a raspndit si
generalizat dupa anul 1885 cnd juristul italian Rafaele Garofalo si-a publicat lucrarea sa intitulata

"Criminologia".
5Raymond Gassin - op.citata, p.3.
3

b)sa foloseasca metode specifice de studiu;

c)sa elaboreze teorii, (judecati de valoare) privind fenomenul studiat.
In continuare, vom analiza daca Criminologia raspunde acestor criterii, stabilind pentru
fiecare n parte caracteristicile specifice care o deosebesc sau o apropie de alte stiinte.

1.2. Obiectul criminologiei

Domeniul de cercetare al criminologiei este format din mai multe componente, acestea
fiind criminalitatea, crima, criminalul, victima si reactia societatii fata de criminalitate.
A. Criminalitatea
O prima componenta a obiectului de studiu al criminologiei l constituie un fenomen
distinct al realitatii socio-umane: Criminalitatea, fenomen pe care-l studiaza cu metode si
procedee adaptate.
In privinta notiunii de criminalitate, se face distinctie ntre criminalitatea reala (savrsita),
criminalitatea relevata (sesizata sau aparenta) si criminalitatea legala (sau judecata).
Dimensiunile acestora sunt diferite, cea mai mica fiind cea judecata iar cea mai mare fiind
cea reala.
a)Prin criminalitate legala ntelegem totalitatea infractiunilor ca fenomen social, comise,
descoperite si condamnate de organele judiciare si nregistrate n statisticile oficiale.
b)Prin criminalitatea aparenta sau sesizata se ntelege totalitatea faptelor penale sesizate
organelor judiciare dar care includ si pe cele pretinse ca fiind comise si faptele ale caror autori au
ramas neidentificati.
Si dimensiunile acestei criminalitati pot fi cunoscute deoarece faptele reclamate
(sesizate) sunt si ele cuprinse n situatiile statistice ale organelor de urmarire penala.c)Criminalitatea
reala sau savrsita reprezinta totalitatea comportamentelor umane,
interzise de legea penala (ntelegnd aici Codul Penal si legile speciale) comise ntr-operioada
determinata, ntr-un teritoriu national.6

Din totdeauna dimensiunile criminalitatii reale au fost si sunt mai mari dect ale
criminalitatii aparente. Diferenta dintre acestea este cunoscuta si sub numele de "cifra neagra a
criminalitatii".
O astfel de diferenta este posibila fie datorita unor prevederi din legile penale, cnd
anumite infractiuni se cerceteaza la plngerea prealabila a persoanei vatamate, fie datorita
abilitatii infractorilor care, de multe ori, depasesc posibilitatile organelor judiciare de a descoperi
astfel de fapte.
Daca n situatia criminalitatilor legale si sesizate dimensiunile acestora sunt usor de
stabilit, n cazul "cifrei negre", asa cum afirma si criminologul austriac Seeling7 "este greu de
aflat dimensiunea criminalitatii reale prin folosirea acestei cifre".
Amintim aici ca n componenta cifrei negre intra infractiunile care trebuie sa fie
"cautate" (descoperite), n special cele din categoria economico-fmanciara, cunoscute si sub
sintagma, "criminalitatii n afaceri", ca evaziunea fiscala, coruptia si delapidarea, care, de fapt
fac parte din criminalitatea "gulerelor albe" comise de persoane instruite, din sfera economiei de
sat si particulare, a administratiei si politicului.

Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucuresti, 1984.

9 F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956, p. 207.
4

Cu toate acestea, prin anchete psiho-sociale, folosind tehnicile moderne bazate pe

interviuri, chestionare si teste (pe care le vom aborda n capitolul III al prezentului curs)
administrate de specialisti calificati, ale caror date sa fie analizate si concluzionate stiintific, cifra
neagra a criminalitatii8poate fi cunoscuta.
Lipsa fondurilor necesare si calificarea slaba a investigatorilor au fost cauzele care au
facut ca pna n prezent aceasta dimensiune sa ramna necunoscuta, apreciindu-se doar ca ea este
ca si partea n imersie a icebergului.
Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, este abordata sub aspect cantitativ si structural,
Criminologia studiind-o pentru a-i cunoaste manifestarile, regularitatile si legitatile.
In acelasi timp, cercetarea etiologica (cauzala) a criminalitatii, stabilind si caile de
diminuare a acesteia, constituie o alta fateta importanta a criminologiei, care i da acestei stiinte
caracterul de stiinta aplicata.
Studiul criminalitatii, ca fenomen colectiv specific unei comunitati nationale sau
regionale, este cunoscut n literatura de specialitate sub numele de macrocriminologie .
B. Criminalul
Acesta este de fapt "creatorul" criminalitatii.
Din punct de vedere juridic, criminalul este persoana care a comis cu vinovatie una sau
mai multe infractiuni prevazute de legea penala.
"Trecerea Ia act" (comiterea infractiunii), concept introdus n limbajul de specialitate de
Etienne de Greef, este activitatea prin care o persoana devine subiect al studiului criminologie,
activitate care-i deosebeste pe indivizii infractori de noninfractori.

Ca subiect de studiu, persoana care a comis infractiunea, criminalul, trebuie sa fi fost si

condamnat printr-o hotarre judecatoreasca.
Criminalul era singurul obiect de studiu la nceputurile Criminologiei, cnd aceasta era
cunoscuta sub numele de data dupa cel de-al doilea razboi mondial, n SUA. rasrpndinduseulterior n tarile anglo-saxone, n tarile scandinave, ulterior n fosta R.F. Germania si Elvetia.
"antropologie criminala".
Lucrarea lui Cesare Lambrozo "L'uomo delinquente", publicata la Milano, n 1876, este
rezultatul cercetarilor autorului, efectuate asupra a ctorva mii de infractori, stabilind anumite
caracteristici tipice acestor categorii de oameni.
Criminalul, n Criminologia zilelor noastre, continua sa fie figura centrala a cercetarilor
stiintifice, el fiind analizat att medical, psihologic ct si social, urmarindu-se formarea
personalitatii acestuia anterior comiterii crimei, "antifactum" precum si n momentul "trecerii la
act dar si "post factum", stabilind n functie de individualitatea persoanei un program de
reinsertie sociala a acesteia.
Consideram ca fara studiul infractorului, obiectul criminologiei nu are sens pentru ca el
este cel care da dimensiunea starii si dinamicii criminale, n el se afla cauza crimei, asupra lui
trebuie sa se actioneze pentru ca acest fenomen social profund daunator comunitatilor,
criminalitatea, sa fie diminuat.
Criminologia clinica, (asupra careia ne vom opri separat ntr-un alt capitol al prezentei
lucrari) care constituie o criminologie aplicata, studiaza personalitatea infractorului, cercetnd

8 Raymond

Gassin (n lucrarea sa "Criminologia" pg. 106 a patra editie din anul 1998. publicata la Paris n Ed.
Dalloz), mentioneaza doua tehnici de evaluare a cifrei negre: a) Anchetele de' autooonfesiune, supranumite si
"autoportrete" care constau n interogarea unui grup de persoane luate din diferite comunitati, asupra delictelor
comise de grupul selectionat. Autorul avertizeaza ca rezultatele obtinute pot fi false daca esantioanele de populatie
alese pentru investigatie nu sunt reprezentative, b) Anchetele de victimizare care constau n interogarea unor grupuri
de persoane bine delimitate (de obicei dintr-un oras. un cartier, etc.) asupra infractiunilor ale caror victime au fost ele
nsele. Cele doua tehnici au aparut pentru prima
5

crima la nivel microsocial, avnd ca scop final resocializarea criminalului si prevenirea

recidivei.9

C. Crima (Infractiunea)
Acest concept "Crima", reprezinta al treilea element al obiectului de studiu al
criminologiei, fiind legat aproape inseparabil de persoana criminalului. Infractiunea, conform
articolului 17 al Codului Penal este fapta umana "care prezinta pericol social, este savrsita cu
vinovatie si este prevazuta de legea penala".
Termenul de infractiune este nlocuit n criminologie cu cel de "crima" de la care de fapt,
etimologic, i vine si numele. Un alt concept utilizat n literatura de specialitate este cel
de "actiune criminala".
Emile Durkheim afirma n lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" ca "Noi numim
crime toate actele pedepsite si mai definim crima obiectul unei stiinte speciale,

Criminologia.10
Totalitatea acestor fapte umane reprezinta criminalitate si, ca elemente ale acesteia,
criminologia le analizeaza individual, le descrie, le stabileste conexiunile si caracteristicile n
cadrul general al criminalitatii, explicndu-le cauzele si conditiile producerii lor.11
In acelasi timp sustinem, asa cum afirma primul criminolog romn Traian Pop, citat si de
Tudor Amza12 , ca infractiunea (sau crima), fiind legata de societate, a existat si va exista
ntotdeauna. "Vorexista mereu criminali, precum exista saraci, neputinciosi, imbecili. Aceasta
inegalitate este inerenta societatii. Astfel, este o utopie a ne gndi la starpirea absoluta a
criminalitatii, tot ce putem face este ca s-o reducem si s-o mblnzim".
Spre deosebire de studiul criminalitatii care este de natura cantitativa, cel al crimei, ca
fenomen individual, este de natura calitativa, acesta fiind cunoscut n literatura de specialitate
sub numele de micro-criminologie, n opozitie cu macrocriminologia.
O alta distinctie n abordarea criminologica a infractiunii, fata de criminalitate, este aceea
ca n prima situatie studiul se face n strnsa legatura cu persoana criminalului, prin tehnici
numite clinice, iar n cazul criminalitatii, studiul se realizeaza n strnsa corelatie cu
factorii socio-economici care o determina, iar tehnicile cele mai utilizate de cercetare sunt
statisticile, anchetele si celelalte tehnici mprumutate din sociologie si psiho-sociologie.
D. Victima infractiunii
Acest concept aparut n criminologie dupa deceniul sapte al secolului XX, reprezinta
persoana mpotriva careia sau a intereselor careia s-a ndreptat actul criminal.
Apreciem ca este firesc ca si victima sa fie inclusa n obiectul de studiu al criminologiei,
alaturi de criminal si crima, pentru ca actul criminal implica obligatoriu existenta celor doi
"actori" ntr-unproces complex, n care alegerea victimei, de foarte multe ori nu depinde numai
de ntmplare ci se de mai multi factori (de diferite categorii), victima, ea nsasi, avnd rolul
cauzal sau favorizant n comiterea crimei.
Cercetarile criminologice recente au dovedit ca victima este un factor cu continut
criminogen.13
Asa cum am aratat anterior, anchetele de victimizare14 au ca obiect persoanele care au fost
victimele delictelor, pe baza carora se poate aproxima dimensiunea cifrei negre a criminalitatii.

Gh. Nistorescu, C. Paun, Crimmologia, Ed. Didactica si Pedagogica. Bucuresti, 1995, p.263. E.Durkheim, Les
regles de la methode, a - 15-a editie P.U.F. 1963, p.35.
Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educational, Bucuresti, 1998, p.10.
Tudor Amza, Criminologie. Ed. Lumina,1998, p.34, Raymond Gassin - op citat - p.60. A 16-a Conferinta de cercetare
crhninologica - Strasbourg 26-29.XI.1984.
Raymond Gassin - op.citat., p.107.
6

Noua disciplina denumita "victimologie", asa cum afirma Jacque-Henri Robert, este foarte
aproape "de mama sa Criminohgia"15. Sfera domeniul "victimologiei" este mult mai larga dect
a Criminologiei, cea dinti cuprinznd nu numai victimele crimelor ci si cele ale dezastrelor
naturale, sale ale comportamentelor umane care nu sunt considerate infractiuni.

Studiile celor doua stiinte se suprapun dar atunci cnd obiectul lor l constituie victimele
delictelor.
E. Reactia sociala mpotriva criminalitatii
Modul n care societatea raspunde fata de criminalitate, ca fenomen socio-uman si fata de
fiecare act criminal n parte, este cunoscut sub numele de reactie sociala.
Cronologic, acest raspuns a cunoscut o dezvoltare calitativ ascendenta, pornind de la
pedepse fizice cele mai barbare (morti prin decapitare, lapidare si crucificare), colective si
materiale, ajungnd n zilele noastre la masuri cu caracter preventiv si de resocializare a
delicventilor.
Acest raspuns este ultima componenta a obiectului de studiu al criminologiei. Apreciem ca n
acest domeniu, criminologia este o stiinta aplicata care nu numai ca
stabileste un mod de comportare al nondelincventilor fata de cel al delicventilor, dar si propune
att masuri concrete n cazul politicii penale a statului, fata de delicventi, ct si pentru
comunitate, pentru a diminua dimensiunile pericolului si costurile sociale ale criminalitatii.
Cele mai sus descrise dovedesc complexitatea domeniului de cercetare al criminologiei,
domeniu care secventional apartine si altor stiinte.
Cu privire la aceasta, Ion Oancea mentioneaza : "Criminologia are o pozitie similara cu
stiinta medicinii, n sensul ca este o stiinta privind un obiect complex, un obiect care are o
structura complexa si care, din aceasta cauza, este studiat de mai multe stiinteanatomia,fiziologia;psihologia etc.
Tot asa si criminologia are un obiect complex, studiat si de alte stiinte-medicale,sociale,
psihologice, sociologice" .16
1.3. Metode de cercetare folosite n criminologie
A doua conditie, n acceptiunea epistemologica, pe care trebuie sa o ndeplineasca orice
stiinta este ca "sa foloseasca metode specifice de studiu" pentru a putea cunoaste domeniul sau
de investigare.
Criminologia raspunde acestor cerinte, cercetarea realizata de ea impunnd crearea sau
adaptarea metodelor ce apartin altor stiinte la specificul obiectului studiat, astfel ca ea are att
metode generale dar si speciale.
Metodele utilizate, n raport de aspectele investigate ale fenomenului criminalitatii, pot fi
clasificate astfel:
A. Metode generale
Acestea urmaresc sa stabileasca dimensiunile criminalitatii si factorii cu continut
criminogen. In acest domeniu se folosesc:
a) statisticile judiciare care stabilesc dimensiunile criminalitatii sesizate si a criminalitatii
legale;

Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.

Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. AII Educational, Bucuresti. 1998, pp. 13-14.
7

b)metodele sociologice care, asa cum sunt denumite, rezulta ca au fost mprumutate din
domeniul sociologiei, cele mai utilizate fiind: observatia, chestionarul si interviul, toate avnd ca
subiect delicventul sau victima, spre deosebire de statisticile judiciare care au ca subiect
fenomenul criminalitatii n ansamblul sau;
c)metodele psihologice - fiind, ca si n cazul celor sociologice, mprumutate din domeniul
psihologiei, adaptate specificului investigatiei criminologice. Amintim aici metodele observatiei,
chestionarului si interviului psihologic, testele, asociatia libera si psihanaliza, toate avnd ca
subiect criminalul n cadrul criminologiei aplicate, cunoscuta sub numele de criminologie
clinica.
d)metode medicale - folosite pentru investigarea delicventului - care sufera de tulburari
glandulare, de traumatisme fizice sau psihice.

B. Metode speciale
In aceasta categorie intra acele metode create de criminologie, specifice obiectului sau.
Dintre acestea fac parte:
a)metoda fiziologica;
b)metoda clinica;
c)metoda comparativa;
d)metoda studiului de caz;
e)metoda studiilor reluate;
f)metoda monografica.
Abordarea detaliata a problematicii metodelor si tehnicilor utilizate n cercetarea
criminologica o vom face n alt capitol al prezentului curs.

1.4. Scopul criminologiei

Ca orice stiinta umana, care are ca obiect omul si comportamentele sale individuale si
colective, trecute si prezente, criminologia, prin studierea comportamentului deviant al societatii,
o face cu o motivatie precisa. Aceasta vizeaza binele omului, starea sa de siguranta sociala si
individuala, stabilind masurile pe care societatea trebuie sa le ia, propunndu-le altor stiinte pe
baza concluziilor rezultate.
Din acest motiv, criminologia are un
-scop imediat, particular si un
-scop general - comun si altor stiinte.
A. Scopul imediat

Criminologia, studiind fenomenul criminal n totalitatea sa si ca act individual, vizeaza

stabilirea cauzelor care determina si favorizeaza producerea criminalitatii, scop pe care nul gasim la alte stiinte sociale sau juridice.
B. Scopul general
Acesta este stabilirea unei politici penale eficiente, menita sa diminueze criminalitatea si
sa umanizeze formele de reactie sociala si tratamentul delicventilor, asa cum apreciaza si Rodica
Mihaela Stanoiu.17
17 R.M.Stanoiu,

Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucuresti, 1995, p.27.

Se poate constata cu usurinta ca, n parte, acest scop este identic cu scopul stiintelor
penale fiecare nsa, ajungnd la realizarea lui prin moduri diferite de concretizare, avnd n
vedere ca primele sunt stiinte juridice, normative, iar criminologia este o stiinta umana.

1.5. Functiile criminologiei

n literatura de specialitate romneasca sunt unii autori care mentioneaza ca stiinta
criminologiei are doua functii, una teoretic - explicativa si a doua: aplicativ - prospectiva. 18 Alti
autori19 carora ne alaturam si noi, considera ca aceasta stiinta20 are o functie
descriptiva, o functie explicativa, o functie predictiva si o functie preventiva.
A. Functia descriptiva
Aceasta functie, de studiu descriptiv al fenomenului criminalitatii, ca realitate a vietii
sociale n ansamblu si individuala, raspunde cerintei stiintifice de cunoastere directa, fara
interpunere a situatiei concrete, prin observare si colectarea datelor referitoare la crima, criminali
si victime, la comportamentele acestora din urma precum si la starea si dinamica actelor
antisociale comise.21,22
Descrierea criminalitatii a fost preocuparea constanta n criminologie, nca de la aparitia
primelor lucrari de specialitate si pna n zilele de astazi.
Astfel, s-a ncercat sa se diferentieze delicventii fata de nondelicventi, sa se stabileasca
tipuri de criminali sau sa evidentieze dinamica criminalitatii intr-un teritoriu delimitat pe anumite
perioade de timp.
Criminologia foloseste urmatoarele concepte de ordin descriptiv:
a)mediul, ntelegnd prin aceasta att mediul natural nconjurator, format dinrelief, clima, alternanta
anotimpurilor (care sunt influente naturale asupra personalitatii omului) ct si mediul social n
care s-a format delicventul ca om;
b)terenul care desemneaza trasaturile bioconstitutionale ale criminalului;

b)personalitatea este conceptul care defineste omul considerat ca unitate biopsihosociala

purtator al functiilor cunoasterii, ale aflarii adevarului si ale ierarhizarii sociale a valorilor. Aici
intereseaza de fapt personalitatea criminalului care este pus n situatia de a comite infractiunea;
c)situatia reprezentnd totalitatea mprejurarilor obiective si subiective care precede actul
delictual n care este implicata personalitatea;
d)actul defineste raspunsul care l da personalitatea (delicventul) unei situatii. Acest
concept este folosit deseori n formula "trecere la act" desemnnd comiterea infractiunii dupa un
proces lung sau scurt de ordin psihologic sau emotional prin care trece delicventul.
In ndeplinirea acestei functii, criminologii apeleaza la diferite surse de documentare cum
sunt statisticile judiciare, demografice sau penitenciare, aceasta situatie datorndu-se faptului ca
ea nu dispune de statistici proprii, desi, dupa opinia noastra statisticile realizate de politie,
organele de procuratura si justitie pot fi socotite statistici criminologice pentru ca potrivit lui
Raymond Gassin, persoanele care sunt antrenate n lupta contra "raului social"
numita criminalitate, att n plan general sau individual, pot fi considerate "consumatoare de
criminologie", chiar daca nu folosesc toti acelasi tip de cunostinte criminologice.21

18Gh.

Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinica si relationala, Ed. Simposion, Iasi, 1995, p.21.
Gh.Nistorescu. C. Paun - op citate.
20R.M.Slanoiu, Gh.Nistorescu. C. Paun - op citate.
Raymond Gassin - op.oit.. pp. 234-235.
9
19R.M.Slanoiu,

B. Functia explicativa
Descoperirea etologiei criminalitatii, a factorilor care favorizeaza este sarcina
criminologiei, sarcina pe care o ndeplineste prin aceasta functie, folosind urmatoarele concepte:
cauza, conditii, factorul, mobilul, indicele, etc.
Cu privire la conceptul de cauza (prin care ntelegem elementul care determina n mod
necesar producerea fenomenului) unii criminologi adepti ai noii criminologii afirma ca, n
criminologie,"nu se poate vorbi de actiunea unor cauze ci numai de existenta unor factori care
influenteaza comiterea crimef'22 . Legat de acest aspect. Herman Mannheim afirma: un
criminologie nu exista cauze ale crimei care sa fie att necesar ct si suficiente. Exista numai
factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, n congregare cu alti factori. Infractiunile
nu se vor produce datorita unui singur factor care, n mod invariabil ar determina acest
rezultat"23
C. Functia predictiva
Daca fenomenul socio-uman, criminalitatea, are o geneza complexa multicauzala, poate
criminologia sa aiba o asemenea functie? poate sa se anticipeze evolutia unui asemenea
fenomen? se ntreaba R.M.Stanoiu.24
Marea majoritate a criminologilor raspund afirmativ si apreciaza ca apelnd la metode
matematice si folosindu-se de metode prospective, predictia urmareste:

a)prevederea, pentru perioadele de timp imediat urmatoare celor tipului prezent, a unor

schimbari ale caracteristicilor ce definesc criminalitatea (structura, volum, intensitate);

b)stabilirea probabilitatii comiterii delictelor n functie de diferite ipostaze generale sau
personale.
Aceasta functie opereaza cu conceptele: prezent, viitor, similitudine, probabilitate,
prognostic, hazard, risc, extrapolare, termeni care nu sunt specifici numai criminologiei.
D. Functia profilactica (preventiva)
Prevenirea criminalitatii nu-i numai scopul stiintelor penale sau politicii penale si
penalogiei, care o realizeaza prin administrarea pedepselor, considernd ca numai frica este baza
educatiei. Acest deziderat este n principal si al criminologiei, n special al Criminologiei clinice,
care a pus n centrul cercetarilor crearea unor mijloace de tratament contribuind la prevenirea
criminalitatii.
Conceptele folosite de aceasta functie sunt: reactia sociala, control social, tratament,
reinsertie sociala, prevenire primara, secundara, tertiara.
1.6. Definitia criminologiei
Dupa abordarea problematicii anterioare care a privit pe rnd domeniile de cercetare,
metodele si tehnicile stiintifice de investigare a obiectului sau scopul si functiile criminologiei,
putem sa abordam si definitia acestei stiinte mentionnd urmatoarele:
- criminologia este o stiinta sociala apropiata dreptului penal25, beneficiind din plin la
rezultatele cercetarilor sale;
22G.

Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, n vol.Etudes relatives a la recherclie criminologique Strasbourg
1967, p. 5 si urmatoarele, citat de R.M. Slanoiu n op.cit.p. 28.
23H. Mannheim, citat si de Gh.Nistorescu, C.Paun n op.cit., p.49.
24R.M.Stanoiu - op.cit, p.29.
Aurel Dineu, Criminologie, Bucuresti, 1984,. Acesta afirma "Matca din care s-a desprins Criminologia este Dreptul
Penal".
10

-este stiinta pluridisciplinara, mprumutnd de la alte stiinte, cum este sociologia,

medicina, matematica, psihiatria, metode de studiu pe care le adapteaza scopului sau;
-este n acelasi timp o stiinta teoretica si aplicata.
Afirmam ca este si o stiinta aplicata, nu numai pentru ca numerosi criminologi ai lumii
aucalificat-o astfel (Pinetel n Franta si Leon Radzinowicz n Anglia) dar si pentru solutiile date
de criminologie n programele de prevenire a fenomenului criminal la diferite nivele
(internationale, nationale si regionale), precum si pentru programele individuale create de
criminologia clinica, pentru fiecare delicvent n parte n vederea resocializarii. Acestea sunt
argumentele care impun caracterul criminologiei de stiinta aplicata.
Aproape toti cei care au elaborat lucrari criminologice au ncercat sa dea cte o definitie
criminologiei si - din dorinta de a fi ct mai originali - n functie de conceptiile pe care le-au avut

cu privire la obiectul, scopul si functiile criminologiei, n marea lor majoritate au adus elemente
de noutate, fara nsa a afecta fondul problemei. Rodica Mihaela Stanoiu, pe buna dreptate
apreciaza ca "numarul definitiiloregaleaza pe acela al criminologilor" 26 . Pentru a nu cadea n
acest pacat, apreciem ca definitia data acestei stiinte de Gh, Nistoreanu si Costica Paun raspunde
n totalitate cerintelor notiunii de definitie.
Din aceste motive, definim CRIMINOLOGIA o stiinta din cadrul stiintelor sociale care
studiaza fenomenul social al criminalitatii n scopul; prevenirii si combaterii acestuia.
Bibliografie
1.Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucuresti.
2.Ion Gheorghiu Bradet, Criminologia Romneasca, Brasov,1993.
3.Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucuresti, 1984.
4.E.Durkheim, Les regles de la methode, a - 15-a editie P.U.F. 1963.
5.Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998.
6.Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.
7.G. Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, n vol.Etudes relatives a la recherclie
criminologique, Strasbourg, 1967.
8.Herman Mannhein, Comparative Criminology, Ed. Raut Ledge & Hegan Paul, 1965.
9.Gh. Nistorescu, C. Paun, Crimmologia, Ed. Didactica si Pedagogica. Bucuresti,
1995.
10.Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educational, Bucuresti, 1998.
11.Paul Popescu N., Dictionar de psihologic, Editura Albatros, Bucuresti. 1978.
12.Gh. Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinica si relationala, Ed.
Simposion, Iasi, 1995.
13.F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956.
Autonomia criminologiei si locul ei n sistemul stiintelor

26

Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucuresti, p.40.

11

Obiective specifice: cunoasterea si ntelegerea locului pe care l ocupa criminologia n sistemul

stiintelor sociale si juridice.
Rezultate asteptate: studentii vor ntelege importanta stiintei criminologiei n sistemul celorlalte
stiinte si n investigarea fenomenului criminalitatii.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul, studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca importanta si rolul criminologiei ca stiinta sociala.

Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

Cu toate ca unele din aceste aspecte au fost amintite si n capitolul precedent, apreciem ca
este necesar sa abordam n detaliu problematica autonomiei criminologiei si locul ei n sistemul
stiintelor, mentionnd opiniile formulate n acest sens: sa demonstram caracterul sau
independent, unitar, interdisciplinar si complex, concomitent cu aspectele care o deosebesc sau o
aseamana cu celelalte stiinte.
2.1. Caracterul autonom si unitar
Raspunsul afirmativ la aceasta problema este sustinut de adevarul ca o stiinta este
caracterizata: de obiectul sau de studiu si metodele sale de investigare. Ori n cazul nostru,
criminologia are un obiect specific: actiunea criminala care nsumeaza n acelasi timp actul si
autorul sau, iar metodele sale, chiar daca ea le-a mprumutat de la alte stiinte sociale, au caracter
propriu.
Aceasta unitate: "obiect - metoda de studiu" i da criminologiei statutul de stiinta
autonoma si unitara, opinie la care au aderat tot mai multi specialisti.
Desi este o stiinta sociala prin obiectul sau, ea nu se subordoneaza sociologiei penale, dar
n acelasi timp nici stiintelor penale, cu toate ca "matca din care s-a desprins criminologia este
dreptulpenal27.
Suntem de.acord cu punctul de vedere exprimat de Gh. Scripcaru si T. Pirozinschi care
sustin:'''criminologia ar putea fi definita ca o stiinta de granita (ntre cele sociale si cele juridice
n.n.) dar autonoma ct timp raspunde criteriilor epistemice de definire a unei
stiinte'"28 apreciind n continuare ca: "ea nu este ramura a dreptului penal desi acesta
beneficiaza din plin de rezultatele cercetarii criminologice; nu este o ramura a sociologiei desi
societatea este implicata primordial att n cauzalitatea ct si n solutionarea criminalitatii"29.
In privinta caracterului unitar, cu toate ca unii autori sustineau pna n anul 1960 ca
aceasta stiinta s-ar mparti n criminologia generala si cea speciala30, ntelegnd prin aceasta din
urma criminologia clinica, aceasta divizare este pur teoretica.
In privinta acestui aspect, Ion Gheorghiu Bradet afirma ca divizarea criminologiei
modeme n"criminologie parte generala si criminologie parte speciala" este de fapt o "divizare
antreguluin parti, sectiuni si elemente componente care nu afecteazacaracterul sau unitar"
Potrivit lui Raymond Gassin31, criminologia clinica este partea specifica aplicativa (n.n) a
criminologiei. Rezultatele investigarii cazurilor individuale de delicventi sunt
Aurel Dicu , Criminologie, Bucuresti, 1984. Opera citata - pg. 15.
idem
R.M.Stanoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucuresti, Vol.I, p.102.
13
xxx, Criminologie generala romneasca, Brasov, 1993, pp.55-79,
12

nregistrate la nivelul criminologiei generale, determinnd legatura strnsa ntre cele doua ramuri
ale acestei stiinte, dndu-i caracterul de stiinta unitara.
Criminologi de renume ca Jean Pinatel, Denis Szabo si Hermann Mannhain, prin studiile
lor, au realizat trecerea crimihologiilor sectoriale sau specializate, n criminologia generala.

2.2. Caracterul complex si interdisciplinar

Caracterul complex al criminologiei, n referire la mpartirea stiintelor n stiinte pure si
stiinte aplicate, este dat de faptul ca n acelasi timp ea ntruneste caracteristicile fiecarei categorii
de stiinte, ea opernd, asa cum a afirmat Ellenberger, "cu concepte ce implica judecati de valoare
(crima, vinovatie, raspundere, pedeapsa) care au semnificatii doar cnd sunt aplicate n
practica".32
In privinta caracterului interdisciplinar putem afirma ca, n timp, preocuparile de ordin
criminologie au fost obiectul biologiei criminale (cu reprezentantul sau de frunte Cesare
Lombroso), sociologiei criminale (reprezentata de Quetelet, Guerry, Durkheim, Tarde si
Lacassagne) si psihologiei criminale, astazi criminologia incluzndu-le pe toate ntr-o acceptiune
sistemica.

2.3. Locul si conexiunile criminologiei cu celelalte stiinte

Abordarea problematicii referitoare la caracterele criminologie de stiinta autonoma,

unitara si complexa nu nseamna ca duce implicit la afirmatia ca ea este total separata de celelalte
stiinte umane si naturale. Concluzia aceasta nu a reiesit nici din problematica capitolului anterior,
ci a rezultat clar ca aceasta stiinta tnara -criminologia - este n strnsa legatura cu stiintele
penale si cu cele care studiaza comportamentul uman individual si n grup, precum, si cu stiintele
medicale.
A. Criminologia si dreptul penal
Legatura cu dreptul penal si pozitia criminologiei fata de aceasta stiinta este cea mai
importanta tema n precizarea caracterului autonom al acesteia din urma, mai ales ca n timp,
dreptul penal este primordial, vechimea lui ntinzndu-se pna la zorii civilizatiei umane,
criminologia fiind o stiinta ulterioara si al carui domeniu de studiu este stabilit de dreptul penal.
Deosebirile dintre aceste doua stiinte le putem, explica n lumina a mai multor criterii, asa
cum a fost mentionate si de Rodica Mihaela Stanoiu 33: al obiectului de studiu, scopului,
functiilor si metodelor acestora.

a. Obiectul celor doua este numai partial comun, n privinta criminalitatii. Dreptul penal, fiind o
stiinta juridica, abordeaza acest fenomen tocmai sub acest aspect, interesnd nu cauzalitatea
criminalitatii ci doar infractiunea, raspunderea penala si pedepsele.
Criminologia este stiinta sociala, nejuridica care studiaza fenomenul criminalitatii n
vederea explicarii ei si stabilirii factorilor sai favorizanti.
32Recherclie

clinique et experimentale en criminalogie, coatributions a retude sciences de Pommme. P.U.M.

Montreal, p.7, citat de R.M. Stanoiu, op.cit. p.103.
33Op.citata, pp.l06-107.
13

Studierea criminalitatii, pentru stiintele n cauza se face diferit n privinta momentelor si

etapelor acestui fenomen social.
In timp ce abordarea problematicii n criminologie ncepe din copilaria delicventului, de
la formarea primelor convingeri antisociale, continundu-se cu nasterea situatiilor conflictuale,
trecerea la act si apoi, dupa sanctionarea sa, terminndu-se cu resocializarea acestuia. Pentru
dreptul penal comportamentul delicvent ncepe sa fie studiat dom- din etapa actelor
preparatorii, terminndu-se cu consumarea faptei penale.
Dimensiunile obiectului de studiu, desi comun, sunt diferite, dreptul penal referinduse numai la criminalitatea legala, a carei marime este cunoscuta, n timp ce criminologia se
ocupa de "cifra neagra" a criminalitatii, de acea criminalitate necunoscuta, data de delicventii
care nu au fost descoperiti si neadusi n fata justitiei.8
b)Scopul este un alt aspect care diferentiaza cele doua stiinte, n sensul ca dreptul penal
apara valorile fundamentale ale societatii fata de criminalitate, iar criminologia
stabileste veridicitatea teoriile privind etologia criminalitatii, stabilind modalitatile "practice de
prevenire a acesteia si a tratamentului delicventilor"9.
c)In privinta functiilor, deosebirea este aceea ca dreptul penal urmareste, n principal,
perfectionarea pedepselor, functia sa fiind ndeosebi o functie represiva, iar criminologia, asa
cum am aratat n capitolul precedent, prin functiile sale, intereseaza un segment destul de vast al
realitatii sociale.
ci) Diferenta ntre aceste stiinte este data si de metodele de cercetare folosite, astfel, n
timp ce criminologia utilizeaza metode care apartin stiintelor sociale, adaptate specificului
fenomenului investigat, dreptul penal foloseste metode proprii stiintelor juridice.
Existenta deosebirilor dintre cele doua stiinte, care dovedesc nca odata caracterul
autonom al criminologiei, nu conduce nsa la concluzia unei separari totale ntre ele.
Asa cum am mentionat, domeniul criminologiei este stabilit de dreptul penal,
el ntinzndu-se"pna acolo pna unde dreptul penal i permite".10
Datele si informatiile puse la dispozitie de criminologie, legislatorilor si practicienilor
dreptului penal, privind criminalitatea si consecintele sale periculoase, au fundamentat, de cele
mai multe ori, procesul de creatie a legii penale si a regimului sanctionator aplicat delicventilor.
Acestea demonstreaza ca stiintele n cauza se completeaza reciproc si nu se subordoneaza
una fata de cealalta.
B. Criminologia si Dreptul Procesului - Penal

Conexiunea dintre aceste stiinte o relevam n primul rnd prin aceea ca, n desfasurarea
procesului penal, n dosarele penale, criminologia gaseste permanent izvorul de date referitoare
la cauzele, starea si dinamica criminalitatii, la personalitatea delicventilor si victimelor.
Pe baza studiului realizat n acest domeniu, comparativ cu rezultatele obtinute din
studierea reactiei sociale asupra criminalitatii, n multe cazuri, legislatiile penale si procesual
penale au fost modificare tocmai ca urmare a influentei criminologiei.Exemplificam aici
introducerea n legislatiile penale a examenului medico-psiho-social al delicventului.
Mentionam, ca un aspect concret al influentei criminologiei n domeniul practic al
dreptului procesual penal, este "fisa criminolgica", care se foloseste tot mai des n toate fazele
procesului penal, unde, n sinteza, se nscriu date criminologice care definesc personalitatea
delicventului, a victimei, fisa care contribuie la desfasurarea pe baze stiintifice a urmaririi penale
si la fundamentarea verdictelor de condamnare. "
14

C.CriminoIogia-Penalogia si Stiinta penitenciara

Prin penalogie se ntelege acea disciplina care are ca obiect de studiu caile de combatere a
criminalitatii prin aplicarea pedepselor celor vinovati de comiterea delictelor, Aceasta stiinta
initial era nglobata stiintei penitenciare care avea ca obiect de studiu pedepsele n mediu nchis,
dar datorita diversificarii sistemului sanctiunilor (ca urmare a influentei criminologiei) prin
introducerea de sanctiuni alternative, neprivative de libertate, se produce separarea lor.
Anterior, n Franta stiinta penitenciara, la nceputurile ei era asimilata cu criminologia. Dupa
acest model si la noi n tara, n anii 1970-1980, la facultatile de drept, disciplina
criminologiei, chiar daca nu includea si pe cea penitenciara, acestea se studiau mpreuna. Deosebirile
dintre criminologie si aceste stiinte sunt evidente, mentionnd ca influenta
criminologiei n acest domeniu este de necontestat, mai ales n privinta concluziilor studiului
referitoare la continutul criminogen al pedepselor privative de libertate.
Desi se deosebesc, aceste trei stiinte se ntlnesc pe terenul preocuparilor comune
referitoare la delicvent, la tratamentul si resocializarea acestuia.
D. Criminologia si Politica Penala
Politica penala reprezinta disciplina care are ca obiect de studiu organizarea activitatii de
prevenire si combatere a criminalitatii prin elaborarea unor strategii globale de lupta
mpotriva acesteia.34
Ea formuleaza teoriile, metodele si mijloacele de combatere a criminalitatii, att
preventive ct si represive.
Dupa opinia criminologului francez, Marc Ancei, "politica penala nu este numai o stiinta
ci si o arta", pentru ca formuleaza cele mai bune legi penale pe baza concluziilor puse la
dispozitie de criminologie - n urma investigarii criminalitatii.
Daca acestea sunt conexiunile dintre cele doua stiinte, deosebirile se refera la:

-viziunea specifica n care este abordata criminalitatea ca obiect de studiu, unde

remarcam ca politica penala analizeaza criminalitatea ca un factor politic iar criminologia ca un
factorsocio-uman;
-nivelul de generalitate pe care-1 au este diferit, cel al politicii penale fiind superior fata
de cel al criminologiei.35
E. Criminologie si Criminalistica
Deseori s-au facut confuzii, este drept de persoane insuficient avizate, ntre aceste stiinte
din urmatoarele motive:
-etimologic denumirea lor este foarte apropiata;
-cel putin n tara noastra exista o societate de criminalistica si criminologie;
-scoala enciclopedica austriaca, reprezentata de Hans Gross, Grass Berger si Seeling
ngloba alaturi de dreptul penal si criminalistica n criminologie.
Aceste stiinte sunt conexe pentru ca si pun una alteia la dispozitie cunostinte de valoare,
rezultate n urma investigarii propriilor domenii de cercetare.
Criminologia ajuta la perfectionarea metodelor de identificare prin cunostintele aferente
privind personalitatea infractorilor si victimelor, precum si cele referitoare la mecanismul trecerii
la act.
34 C.

Bulai, Stiinta politicii penale, n Studii si cercetari juridice, nr. 1/1972, p.78, cit.de R.M.N.Stanoiu, op.cit., p.
109.
1 Gh. Nistorescu, C. Paun, op.cit., p.59.

15

In schimb, criminalistica ofera criminologiei cunostinte privind modul de operare n

comiterea unor tipuri de delicte, relatiile dintre criminal si victima.
Deosebirile dintre aceste stiinte sunt evidente, deosebiri date de obiectul de studiu diferit,
criminologia studiind un fenomen socio-uman - criminalitatea, iar criminalistica metodele si
tehnicile folosite n exploatarea urmelor criminalistice, n identificarea criminalilor, dovedirea
vinovatiei acestora si mpreuna cu dreptul procesual penal si dreptul politienesc, punerea la
dispozitia justitiei a persoanei criminalului pentru a fi judecat.
Sintetic putem afirma ca, n timp ce criminologia raspunde la "de ce"? s-a comis delictul,
criminalistica raspunde la ntrebarile "cine"? si "cum"? s-a comis delictul.
F. Criminologia si Sociologia
Conexiunea si deosebirea dintre sociologie a criminologie o relevam si pentru motivul ca
aceasta din urma, asa cum am mai afirmat anterior, este o stiinta sociala, autonoma, unitara si
complexa, dar care nu poate totusi sa fie rupta tocmai de stiinta mama.
Ele sunt conexe, n primul rnd pentru ca ambele studiaza relatiile dintre oameni si
institutiile din ornduirea sociala existenta. In acelasi timp se deosebesc prin aceea ca, n timp ce
sfera domeniului sociologiei este vasta, interesnd ntreaga paieta a comportamentelor umane n

societate, cea a criminologiei se rezuma la comportamentele umane socialmente periculoase criminalitatea.

Legatura dintre cele doua discipline se realizeaza si n privinta metodelor de studiu pe
care si sociologia le-a pus la dispozitia criminologiei (anchetele sociale, chestionare, interviurile,
experimente, observatii, etc), metode pe care aceasta le-a adaptat la specificul sau, mai precis la
specificul obiectului sau de studiu, criminalitatea.
Un alt punct de conexiune ntre cele doua stiinta l reprezinta lucrarile unor cercetatori din
domeniul sociologic, unii considerati parintii acesteia, cum sunt Emile Durkheim sau Adolph
Quetelet care, prin tezele si conceptele create, au influentat n acelasi timp nasterea
criminologiei.
G. Criminologia si alte stiinte
Aceste "alte stiinte" la care vrem sa ne referim sunt psihologia, psihiatria si biologia,
stiinte care au alta finalitate n studiile lor asupra omului. Secventional si ele se refera, n
investigatiile lor asupra criminalitatii, ale caror rezultate sunt preluate de criminologie n virtutea
scopului ei general si imediat, de stabilire a etiologiei crimei, n metodele de prevenire ale
acesteia si n tratamentul aplicat criminalilor.36
a) Psihiatria este stiinta care studiaza bolile mintale,ncepnd chiar de la Cesare
Lombroso. Ulterior, n perioada contemporana, cnd evolutia stiintelor a pus la dispozitie
posibilitati deosebite de investigatie si analiza, a facut posibila explicarea genezeicrimei chiar
n compozitia psihicului uman.
La presiunea criminologiei, n practica judiciara s-a impus obligatoriu efectuarea
expertizei psihiatrice la infractiunile deosebit de grave.
b) Psihologia, fiind stiinta care studiaza modul de manifestare si evolutia
comportamentului uman, este firesc ca sa fie conexa cu criminologia deoarece aceasta din urma
are ca obiect de studiu, delictul - un comportament uman.
Potrivit criminologului francez, Jean Pinotel, "psihologia (si n special partea sa numita
psihologia penala) studiaza inteligenta, caracterul, aptitudinile sociale si aptitudinile morale ale
delicventilor, recurgnd la teste de psihologie generala"37 Ea utilizeaza n aceeasi
Octavian Logliin, Curs de criminologie si stiinta penitenciara, Iasi, 1970.
Citat de R. Gassin. op.cit., p.26.
16

masura izvoarele psihologiei , clinice pentru studierea motivatiilor actului criminal si procesele
mintale care conduc la trecerea la act.
c) Biologia, si n special cea care se refera la delicventi - biologia criminala - studiaza
trasaturile anatomofiziologice, genetice, biochimice si biosociale ale delicventilor pentru
stabilirea unor diagnostice medicale si tratamente corespunzatoare, n vederea prevenirii
recidivei.
Bibliografie

1.C. Bulai, Stiinta politicii penale, n Studii si cercetari juridice, nr. 1/1972.
2.Aurel Dicu , Criminologie, Bucuresti, 1984.
3.Octavian Loghin, Curs de criminologie si stiinta penitenciara, Iasi, 1970.
4.R.M.Stanoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucuresti, Vol.I.
5.Gheorghiu Bradet, Criminologie generala romneasca, Brasov, 1993.
17

Aparitia si istoricul criminologiei

Obiective specifice: cunoasterea istoriei criminologiei legata de conceptiile filozofice a fiecarei
perioade sociale.
Rezultate asteptate: studentii vor cunoaste evolutia ideilor de ordin criminologic n etapele de
dezvoltare economica si politica a omenirii.
Competente dobandite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca istoria si rolul ideilor de ordin criminologic n decursul dezvoltarii
omenirii.Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore
3.1. Consideratii generale
Apreciem ca acum, putem aborda aspectul legat de aparitia si istoricul criminologiei, dupa
ce am definit-o ca stiinta, cu obiectul sau distinct de studiu, dupa ce am stabilit locul ei n cadrul
celorlalte stiinte, precum si importanta pe care o are n contextul stiintelor juridice si sociale.
Ne propunem sa parcurgem principalele sale etape de dezvoltare, sa-i aratam originile
care vin din negura timpului, chiar din timpul comunei primitive, si sa-i punctam teoriile
premergatoare nasterii sale.
Chiar daca n cuprinsul celorlalte capitole ne vom referi mai n detaliu asuprea
personalitatilor de marca ale criminologiei, n acest capitol ne vom opri succint asupra acestora si
a lucrarilor lor, pentru a jalona cronologic si teoretic drumul preocuparilor de ordin criminologie.
Un loc aparte n aceasta analiza l vom rezerva cercetatorilor romni cu reale merite n
dezvoltarea criminologiei.
Un alt considerent care ne determina sa abordam istoricul criminologiei, originile sale
antice si din evul mediu, este acela a caracterului istoric al criminalitatii, n sensul ca aceasta a
aparut pe o anumita treapta a dezvoltarii societatii si ea s-a dezvoltat continuu odata cu
dezvoltarea societatii, iar judecati de valoare, cu privire la criminalitate, la actul criminal, la
cauzele sale si nu n ultimul rnd la reactia societatii fata de criminalitate, au fost emise nca din
antichitate.
Anterior lucrarilor lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri si Rafaele Garofalo, considerati pe
drept fondatorii criminologiei moderne, n lume, scriitori, medici, juristi, filozofi, sociologi,
biologi, etc. au emis, pe baza observarii societatilor ai caror contemporani au fost, judecati

care s-au regasit peste timp n lucrarile contemporanilor nostri, infirmndu-le sau aprobndule, iar n unele cazuri chiardezvoltndu-le.
3.2. Criminoogia
n
comuna
colective, private si nelimitate

primitiva

-perioada

razbunarii

Cu toate ca unii autori sustin ca, n aceasta perioada de nceput a omenirii nu a existat
criminalitate -pentru ca "munca n comun, folosirea laolalta a primitivelor mijloace necesare
pescuitului si agriculturii au facut sa se nasca, ntre oameni, relatii de convietuire bazate
pencredere, cinste, dreptate si echitate
isociala'1 sunt autori straini si romni care sustin contrariu. In aceasta perioada criminalitatea a
existat, daca nu n interiorul triburilor si clanurilor cel putin ntre acestea. Au fost dese
18

conflicte care au condus la savrsirea unor omoruri, vatamari si deposedarea de bunuri38. Fata de
indivizii vinovati pedeapsa aplicata avea forma razbunarii, ea nefiind altceva dect repararea
raului produs". Inexistenta normelor de drept si implicit a justitiei la nceputul societatii umane,
dadeau posibilitatea indivizilor lezati sa actioneze, potrivit unor cutume de justitie privata, sub
forma razbunarii nelimitate, perpetue a grupului din care facea parte acestia, contra grupului din
care facea parte cel ce comisese vatamarea, Grupul social caruia apartinea agresorul era
responsabil n colectiv.
Aceste razbunari degenerau deseori n lupte interminabile care duceau la exterminarea
multora dintre membrii acestor grupuri si distragerea bunurilor materiale care le asigurau
supravietuirea.
Oamenii, constienti de aceste pierderi umane si materiale, au cautat si au gasit totusi
anumite reguli de justitie primara care au limitat semnificativ razbunarea colectiva, printre
acestea fiind:
a)Abandonul moxal - care desemna abandonarea autorului actului si punerea lui n felul
acesta, la dispozitia grupului (clanului, tribului, familiei) social victima. Acest mod de
justitie, n zilele de azi este de neacceptat fiind departe de ce nseamna control social, dreptate si
umanitate.3
b)Talionul care reprezenta o reparare a raului produs prin producerea unui rau similar
autorului actului. Acest mod de justitie primara a fost nscris att n Codul lui Hamurabi
(regele Babilonului ntre anii 1793-1750 .e.n. fondator al primului imperiu babilonian) pe o stela
din bazalt descoperita n 1902 si conservata la muzeul Louvra,4 ct si n Vechiul
Testament (Levitic XXIV - 17.23).
Ca pedeapsa, talionul s-a perfectionat pna n zilele noastre, el fiind folosit att n lumea
islamica ct si n alte parti ale Terei unde formele arhaice sociale se mentin nca.
Mentionam ca unii din criminologii sfrsitului de secol XK au fost de acord cu aceasta
forma de justitie, apreciind ca este o perfectionare a pedepsei.
c)nvoiala pecuniara -ntelegndu-se prin aceasta, posibilitatea de a pedepsi autorulprintro compensatie pecuniara, n care valoare era n functie de gravitatea faptei, vrsta si rangul social
al victimei. Acest sistem de pedeapsa cu radacini n negura timpului, s-a perfectionat, fiind

legiferat si n zilele de azi. Sunt dese cazurile cnd persoanelor vatamate li se acorda pe lnga
despagubiri si daune morale.
3.3.Criminologia n lumea antica
Perioada de timp cunoscuta sub numele de Antichitate este cuprinsa ntre secolul XIX
.ch. pna la caderea Imperiului roman de apus, n sec.V.
Antichitatea este perioada aparitiei statului si dreptului, fondata de grupuri mari de
oameni care formau cetati si state, grupuri care, pe baza acestor organizari, au creat valori
materiale si culturale ce sunt considerate pe buna dreptate nceputurile civilizatiei umane si care
constituie fundamentul civilizatiei actuale.
In aceasta perioada, se nregistreaza o noua etapa n dezvoltarea gndirii, materializata n
lucrari care pastrate pna azi ne-au dat posibilitatea analizarii lor, putnd formula si concluzii de
natura criminologica.
a) n Grecia - marele matematician Pitagora, creator al teoriei care-i polarta
numele"referindu-se la infractiune, considera ca delictul distruge armonia sociala si trebuie sa i
se opuna o pedeapsa "care sa egaleze raul produs.
Gkeorghiu Brdet, op.cit.. p.10.
Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris, pp. 11-13. H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat., Arad,
1996. p.29.
19

Platon, referindu-se la pedeapsa aplicata infractorului aprecia ca ea se aplica pentru a

preveni, prin puterea exemplului, savrsirea altor infractiuni; iar pentru cel condamnat este o
binefacere pentru, "ca-l face mai ntelept si mai bun".
Aristotel, considera ca pedeapsa aplicata infractorului este o necesitate sociala,
multimeaobtinndu-se de la ncalcarea legii, din cauza amenintarii pe care o exercita aceasta,
recunoscnd pedepsei si latura etica; pedeapsa este mijloc de reparare morala a
infractorului, numind-o ca si Platon "medicamentul sufletului".
In literatura antica greaca, ndeosebi n tragedie, gasim motivul crimei. Unii poeti au
aratat o anumita ntelegere a psihologiei infractorului.
Amintesc aici opera lui Sofocle, Oedip rege, n care personajul principal, Oedip si ucide
tatal si ulterior se casatoreste cu mama sa.
Att n criminologie ct si n psihiatrie, complexul Oedip este studiat si analizat, Signiund
Freud fiind unui dintre primii oameni de stiinta care demonstrnd importanta instinctului sexual
n formarea personalitatii umane, analiznd acest complex, a demonstrat si importanta pe care
anticii o dadeau analizei comportamentele antisociale, cautnd sa explice etnogeneza acestora.
b) Roma- Cultura si civilizatia antica romana s-au format prelund valorile culturii si
civilizatiei grecesti, chiar si conceptiile religioase, politeiste - zeii greci fiind cunoscuti la romani
sub alte denumiri. Era, firesc, n acest context, ca idei ale gnditorilor greci sa fie regasite la
filozofii Romei antice cum sunt: Cicero si Seneca.

Astfel, primul mentiona expres ca fundamentul oricarei pedepse este interesul statului si
ca ea actioneaza prin exemplaritate si intimitate, iar Seneca sustinea ca pedeapsa aplicata
infractorului are un singur scop: "asigurarea securitatii publice".
Acesta din urma, continundu-l pe grecul Platon, arata ca pedeapsa aplicata nu mai poate
repara raul produs, n schimb se aplica celui vinovat pentru "a nu mai gresi n viitor".
c) Crestinismul- Aceasta religie, care a cuprins n zilele de azi o mare parte a umanitatii, a
luat nastere la sfrsitul antichitatii. Gnditori ca Porfiriu, Origene, Teogenie si Partene,
reprezentanti ai crestinismului, au analizat existenta oamenilor departajnd-o de destinul harazit
de multitudinea de zei, specifici credintelor politeiste.
Cel mai de seama gnditor al perioadei de nceput al crestinismului a fost Sfntul
Augustin(354-430) care, prin lucrarile sale "Cetatea lui Dumnezeu" si "Confesiunile", a dorit sa
realizeze un consens ntre dogmele crestine si cele ale filozofiei antice ale lui Platon.
In acceptiunea sa pedeapsa aplicata delicventilor trebuie sa aiba nainte de toate un
caracter preventiv (acceptiune care este similara fcu cea a lui Platon) care sa nu ucida vinovatii
ci sa-i educe.
El era mpotriva torturii si considera ca existenta oamenilor rai, mpreuna cu cei buni, nu
poate afecta ordinea sociala, pentru ca asa a vrut Dumnezeu.

3.4. Criminologia n evul mediu

La sfrsitul Antichitatii si nceputul Evului Mediu, n secolul V, paralel cu dezvoltarea
geografica, se stabilizeaza credinta crestina pe regiuni ntinse ale Terrei. Sefii statelor sau convertit la crestinism.
In anul 312, mparatul roman Constantin Cel Mare, sub influenta mamei sale Elena, a
impus crestinismul. In apus, Clovis, regele Francilor, i converteste la religia crestina, n 496, pe
toti galii, iar biserica cu conducatorii ei spirituali devin personajele cele mai importante n
conducerea societatii medievale.
Era normal ca si n domeniul criminalitatii, ideile care s-au impus sa vina din partea
bisericii crestine, n care Dumnezeu era judecatorul prin reprezentantii lui pe pamnt.
20

Forma procedurala folosita de biserica pe tot parcursul Evului Mediu era cunoscuta sub
numele de "Judecata lui Dumnezeu", ea era determinata de o realitate cruda, cresterea
criminalitatii, numerica si foarte periculoasa, sistemul probator apartinea ordaliilor
Acestea au fost probe judiciare al caror rezultat dovedeau adevarul dupa vointa lui
Dumnezeu. Potrivit acestor proceduri, indivizii erau supusi probei focului, fierului incandescent,
necului, otravirii, uleiului ncins sau duelului judiciar, toate nefiind dect torturi pentru a obtine
din partea suspectilor, adevarul.
Se considera ca, daca persoana rezista acestora, era nevinovata. Potrivit gnditorilor din
acea perioada, mai toti teologi, dintre care cel mai de seama a fost Toma D"Aquino, delicventii,
numiti de cele mai multe ori eretici, comiteau relele pentru ca erau sub influenta pacatului
originar ("actul de ruptura a comuniunii de la nceput dintre Dumnezeu si om")39.

Spre deosebire de Sfantul Augustin, acesta considera ca infractorii (pacatosii) nu merita sa

fie reeducati ci dimpotriva trebuie exterminati.
In privinta reactiei sociale fata de criminalitate, n evul mediu nu putem vorbi dect de
represiune, pedeapsa fiind singurul mod prin care trebuiau reeducati delicventii.
Pedepsele, asa cum arata Enrico Ferri, erau rodul fanteziilor exasperate ale oamenilor
bisericii care inventau tot felul de chinuri si torturi, n care nchisoarea (privarea de libertate) era
folosita doar n faza judecatii.
In principal, acestea erau: bataia cu biciul sau nuiele n public, mutilarile si moartea (de
obicei prin ardere pe rug sau spnzuratoare).
Un rol important n acest sistem de reactie sociala medievala 1-a avut inchizitia, organ
judiciar creat de biserica catolica, care a avut ca scop lupta cu erezia pentru distrugerea ei.
Ea si-a desfasurat activitatea n tarile din vestul European, cu exceptia Angliei si tarile
nordice, pe baza bulelor papale si a regulamentelor editate din conciliile provinciale.

3.5. Criminologia intuitiva

Criminologia intuitiva, asa cum este numita de specialisti 40, este criminologia aparuta cu
un secol nainte de ntemeirea criminologiei modeme si care i au ca precursori pe Luis de
Secondet Montesquieu si Cesare Beccaria, autori ai lucrarilor
"Spiritul legilor (Geneva 1748) si Despre delicte si pedepse" (1764), alaturi de John Howard si
Jeremy Bentham.
3.6. Scoala clasica
In cadrul criminologiei intuitive, precursoare a criminologiei de azi, ideile lui Cesare
Beccaria sunt cunoscute sub denumirea de scoala clasica, care studiaza infractiunea rupta de
persoana infractorului.
Potrivit reprezentantilor acestei scoli, infractiunea este rodul vointei libere a infractorului,
persoana devenind infractor pentru ca asa a dorit.
Aici, persoana infractorului ramne n afara sferei cercetari, precum si conditiile sale de
viata si particularitatile iui psihice. ncalcnd voit legea penala sustine Beccaria, dreptatea cere
ca infractorul sa fie pedepsit.

39M.Stoian,

Dictionar religios, Ed. Garamond, Bucuresti, 1993, p.203.

Kellens, Uelaborations d'une politique criminelle contable, Revue
Paris.Cit.de I.Gheorghiu Bradet n op.cit.p. 18.
21
40G.

de

criminologie

nr.9/1971,

Beccaria a criticat cruzimea si inegalitatea pedepselor care ramneau sub influenta

tendintelor inchizitoriale, formulnd multiple masuri care sa duca la combaterea, infractiunilor si
umanizarea pedepselor, masuri care sunt valabile si astazi.

Prin masurile cu caracter preventiv. Cesare Bonesana, Marchese di Beccaria, propunea:

cresterea nivelului de educatie, eradicarea parazitismului social, instituirea de garzi pe timpul
noptii n orase si luminarea strazilor.
Numerosi suverani ai tarilor Europene de atunci au fost influentati de ideile lui Cesare
Beccaria cum au fost tarina Ecaterina a Ii-a a Rusiei, mparatul Iosif al II-lea al Imeriului
Habsburgic sau relege Prusiei - Frederic Cel Mare. Acestia au promulgat legi noi, au mbunatatit
regimul penitenciar si au renuntat la tortura.
3.7 Scoala Cartografica (Geografica)
Initiatorii acesteia sunt: belgianul Quetelet (1796-1874) si francezul Andre Guerry(18021866). Ei au efectuat simultan n tarile lor, cercetari statistice cu privire la constanta fenomenului
infractional. Dupa ei, criminalitatea este un fenomen social care se repeta an de an, cu aceeasi
constanta si regularitate.
Guerry concluziona ca infractiunile mpotriva persoanei predomina n regiunile din sudul
Frantei, n anotimpul cald, iar cele contra proprietatii predomina n regiunile din nord, n
anotimpul rece. Aceasta teza a scolii cartografice este cunoscuta sub numele de "legea termica a
criminalitatii", potrivit careia n anotimpurile calde ale anului se comit mai frecvent infractiuni
mpotriva persoanei, iar n anotimpurile reci se comit mai frecvent infractiuni contra avutului
persoanei.

3.8. Aparitia criminologiei si evolutia ei

a) Scoala antropologica
Aparitia ei este legata de omul de stiinta italian Cesare Lombroso, medic legist si
psihiatru. Concluziile sale bazate pe masuratori si observatii ale corpului unor criminali aflati n
penitenciarele italiene, conchid ca infractorul este o persoana nascuta pentru a comite crime.
Acestea au fost redate n lucrarea sa "Omul delicvent" (1876). Aparitia ei a marcat nasterea unei
ramuri a antropologiei generale, denumita antropologia criminala, avnd ca obiect studiul
biopsihic al omului criminal.
Anterior lucrarii lui Cesare Lombroso au existat preocupari pe linia antropologiei
criminale. Au existat si alti cercetatori cum au fost: Lavater, creatorul fizionomiei, care au
ncercat sa stabileasca tipologia caracteriala a omului dupa trasaturile fetei.
Cesare Lombroso, n cercetarile sale, nu a pornit pe un teren sterp. El a fost influentat de
cercetarile medicului francez Despine Prrosper care s-a ocupat cu psihologia criminalului.
Lombroso a avut precursori si n literatura, asa cum au fost Eugen Sue, n "Misterele
Parisului" si Feodor Dostoevski n "Crima si Pedeapsa". Acestia au descris tipuri de criminali
pe care i-au cunoscut personal.
Dintre tezele cuprinse n lucrarea amintita, pe care le vom mentiona n detaliu n
capitolul"Orientarea Biologica" cea cu privire la cauza infractionalitafii se impune. Potrivit lui
Lombroso, criminalitatea este datorata constructiei biologice (antropologice) a infractorului.

Autorul sustine si teza ca exista att n regnul vegetal ct si n cel animal, diferite forme de
crime.
Spre exemplificare se aminteste ca n natura s-au identificat peste 22 de specii de omor la
animale si cazul plantelor carnivore, toate avnd aceleasi "motive" ca si la oameni.
22

Potrivit lui Lombroso, infractiunea este proprie oamenilor primitivi, salbaticilor si

copiilor. Astfel, la copil se gasesc caracterele specifice criminalului nnascut: furia, minciuna,
invidia, cruzimea, razbunarea, lenevia, gelozia, predispozitia la obscenitate, puterea imitatiei.
Teza criminalului nnascut este cea la care se ajunge pe baza ideilor de mai sus,
predispozitiile enumerate avnd la baza ereditatea si atavismul. Lombroso a elaborat si "teza
stigmatelor". Aceste stigmate, el le-a mpartit n trei categorii: stigmate anatomice (asimetria
craniului sr fetei, anormalitatea cutiei craniene si a creierului, fruntea ngusta, paroasa si
ncretita, proeminenta maxilatelor, urechile n forma de toarta si ndepartate de cap, ochii mici si
fara expresie, gura diforma, degete diforma), stigmate psihologice (lipsa iubirii, a milei, existenta
cruzimii, ura si razbunarea) si stigmatele fiziologice (pletele, daltonismul, strabismul etc).
In aprecierea cauzelor criminalitatii, pornind numai de la persoana infractorului, fapt
pentru care Cesare Lombroso a fost vehement criticat de contemporanii sai, se neglijeaza n
totalitate conditiile social-economice care genereaza infractionalitatea. In plus cercetarile
stiintifice ulterioare perioadei lui Cesare Lombroso au infirmat teza criminalului nnascut.
Ramne meritul autorului de a fi abordat pentru prima oara studiul personalitatii
infractorului cu sublinierea factorilor individuali.
b)Scoala psihiatrica sau psihologica reprezinta o varianta a scolii antropologice, avnd ca
reprezentanti pe medicii francezi Morell, Maleschatt, Benedikt, Laurent, Gamier si Florei.
Acestia explicau infractionalitatea pe baza unor maladii psihice; care tulbura echilibrai
mintal al individului, nsa nu provoaca nebunia. Potrivit acestor autori, infractorul nu-i un alienat
situat nsa ntre oamenii responsabili si cei iresponsabili.
c)Scoala pozitiva italiana a aparut n corectarea si perfectionarea operei lombrosiene,
reprezentantii de'r:ca nwai ei sunt Enrico Ferri si Rafaele Garofofo. Ei au ncercat sa concilieze
exagerarile antropologiei criminale cu cele ale scolii franceze. Acestia explica existenta
criminalitatiiprintr-o complexitate de factori biologici, sociali si fizici, rolul hotartor revenind
celor biologici.
d)Scoala sociologica franceza care a aparut ca o reactie fata de scolile antropologice
lombrosiene si pozitiviste italiene. Ea a aparut n Franta, la sfrsitul secolului trecut, denumita si
scoala lyoneza, dupa resedinta unui dintre ntemeietorii ei, Lacassagnel. Printre reprezentantii de
seama ai acesteia se mai numara Manouvrier si Tarde.
Acestia acorda factorilor 'sociali, drept cauza a criminalitatii, o importanta foarte mare,
eclipsnd importanta . celorlalti factori.
Astfel, doctorul Lacassagne, un critic virulent al tezelor lombrosiene, sustine ca
societatea, prin tarele ei, este responsabila de existenta infractiunilor, concluzionnd ca
"fiecare societate si are criminalii pe care-i merita".

Acesta, explicnd rolul hotartor al factorului social n geneza infractiunii, afirma:

"mediul social este bulionul de cultura al criminalitatii; microbul este criminalul, un element
care nu are importanta dect din momentul n care gaseste bulionul care l face sa fermenteze".
In viziunea reprezentantilor acestei scoli, tipului de criminal nnascut, creat de Cesare
Lombroso, i se opune tipul de criminal social sau profesional.
23

3.9. Evolutia criminologiei ca stiinta

Dupa aparitia n Europa a tezelor mai sus mentionate, la nceputul secolului XX, n
Belgia, n anul 1907, a aparut "Revue de droit penal et de criminologie" marcnd un moment
important al criminologiei n drumul sau spre afirmare ca stiinta adevarata su automata.
In anul 1934, dupa primul razboi mondial, la Paris s-a creat Societatea Internationala de
Criminologie avnd ca obiectiv cercetarea la nivel national si international a criminalitatii.
Aceasta societate, ncepnd cu anul 1952 sub patronatul ONU organizeaza cursuri
internationale de criminologie, insistndu-se pe cercetarea reala a fenomenului criminalitatii prin
metode stiintifice de investigare.
Ulterior, n diferite regiuni geografice au fost create institutii si centre internationale de
investigare stiintifica a criminalitatii, cum au fost: Centrul de Criminologie comparata de la
Montreal (Canada), Institutul pentru Controlul si Prevenirea Criminalitatii e la Helsinki
(Finlanda) si Centrul International de Criminologie de la Geneva (Elvetia), care a avut menirea
de impulsionare a formarii criminologiei ca stiinta.
In SUA, dupa cel de al doilea razboi mondial, cercetarile de ordin sociologic, incluznd
pe cele care privesc criminalitatea, a cunoscut o adevarata explozie facnd ca dezvoltarea
criminologiei, n snul sociologiei sa aiba un alt, drum fata de criminologia din Europa.
In perioada deceniilor 60-80, opiniile unor specialisti de marca, cum sunt Jean Pinatel si
Jean Leoute, n Franta, Herman Mannheim, n Anglia, Devis Sizobo, n Canada si Edwin
Sutherland n SUA, au dus la asamblarea criminologilor specializate ntr-un tot coerent. 48 X.
Evolutia criminologiei n Romnia
In Romnia, reflectii privind teoriile criminologice s-au regasit n lucrarile unor cunoscuti
penalisti ca Ion Tonoviceanu, Traian Pop si Vintila Dongoroz.
Astfel, Ion Tanoviceanu considera injusta teza lombrosiana a criminalului nnascut,
apreciind ca infractionalitatea este produsul a mai multor factori, cei mai importanti fiind
ereditatea, educatia si mediul social.
Potrivit opiniei sale, pedeapsa are dublu scop: ndreptarea vinovatului si prevenirea
savrsirii de noi fapte penale, de catre indivizii care ar fi ispititi la asemenea fapte.
Pentru prevenirea infractiunilor, acesta propune:
1)instituirea de reforme economice si sociale;
2)masuri educative;
3)buna organizare a aparatului de stat;
4)mbunatatirea legislatiei si a modului ei de aplicare.
Traian Pop este juristul care a elaborat primul curs de criminologie din tara noastra (n
1928). El reuseste sa prezinte un bogat material informativ reflectnd principalele conceptii
criminologice existente n primele decenii ale secolului XX.

Acesta, n tratarea cauzelor criminalitatii, ajunge la concluzia ca influenta ereditatii este

mai mare dect cea a mediului, iar infractiunea fiind un fenomen social va exista atta timp ct
va exista si societatea.
In cursul sau de Drept penal (aparut n anul 1939), Vintila Dongoroz, desi nu accepta
tezele lui Cesare Lombroso, apreciaza contributia acestuia la crearea antropologiei criminale.
Apreciaza ca infractionalitatea are o cauza complexa, att de ordin intern, ce tine de persoana
infractorului, ct si de ordin extern.
Cu privire la definitia criminologiei se afirma ca ar cuprinde: antropologia, psihologia,
sociologia, etnografia si demografia criminala.
24

Bibliografie
1.G. Kellens, L'elaborations d'une politique criminelle contable, Revue de criminologie nr.9/1971,
Paris.
2.Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris.
3.H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat., Arad, 1996.
4.M.Stoian, Dictionar religios, Ed. Garamond, Bucuresti, 1993.
25

Metodologia cercetarii criminologice

Obiective specifice: cunoasterea si ntelegerea metodelor de investigare a fenomenului social al

criminalitatii.
Rezultate asteptate: studentii vor ntelege modul n care este investigat fenomenul social al
criminalitatii.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca si sa nteleaga modul n care se aplica metodele de cercetare ale
fenomenului criminalitatii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

4.1. Consideratiuni introductive

Mentionam anterior, privind definirea criminologiei, ca problematica investigarii
criminalitatii reprezinta una din conditiile pe care trebuie s-o ndeplineasca ca stiinta, ea trebuind
sa dispuna de metode de cercetare.
Scopurile sale se realizeaza prin activitati concrete, coerente si directe de cercetare,
desfasurate de practicienii criminologi care, pentru cunoasterea sub toate aspectele a delicventei,
acestia trebuie sa posede solide cunostinte de istorie, medicina, antropologie, filozofie, de cultura
generala si de sociologie,
Criminologia ca stiinta sociala, n realizarea acestui scop a apelat att la metode si tehnici
mprumutate de la celelalte stiinte ct si la cele speciale.
Abordarea metodelor si tehnicilor de cercetare a fenomenului criminalitatii porneste de la
adevarul ca, n orice sistem, cunoasterea nu se reduce numai la suma partilor care-l compun ci si
ia proprietatile generale de interactiune complexa a altor factori.,
Tehnicile de investigare ale comportamentului uman nu au nceput cu aparitia stiintelor
sociale. nca din antichitate, gnditorii au fost preocupati de analiza faptelor si produselor
sociale. In istoria cunoasterii Herodot semnaleaza, dupa toate probabilitatile, prima ancheta

sociala, cea referitoare la recensamntul populatiei egiptene si veniturile ei, efectuata cu trei mii
ani nainte de Cristos.
naintea elaborarii metodelor si tehnicilor propriu-zise, ne vom referi la cteva aspecte
generale cu care vom defini notiunile mentionate.
Citridu-l din nou pe Raymond Gassin, care afirma ca "prin metoda stiiritifica se ntelege
ansamblul de procedee utilizate de minte, fie pentru descoperirea adevarului fie pentru al proba41, suntem de acord cu aceasta definitie si o nsusim, afirmnd nca odata ca n
criminologie, se folosesc asemenea procedee.
Prin tehnica, ntelegem modalitatea practica n care se utilizeaza metoda.
Cercetarea criminologica are, potrivit lui Jean Pinatel, un specific, diferentiind-o de cea
sociologica n general, motiv pentru care, n acceptiunea autorului metoda de investigare
criminologica are cteva "reguli precise" ce trebuie respectate pentru ca rezultatele obtinute sa nu
duca la concluzii eronate. Acestea sunt:
a) respectarea celor patru niveluri de interpretare: primul la nivelul ansamblului
fenomenului criminalitatii (volum, dimensiunea criminalitatii); al doilea nivel priveste
criminalul, al treilea fapta ncriminata si la cel de al patrulea referitor la investigarea

Op.cit., p.34.
26

diferentiata a criminalitatii pe genuri de infractiuni, la diferenta de sex si vrsta a faptuitorilor,

etc;
b) prioritatea n descrierea fenomenului criminalitatii, a partilor si caracteristicilor
acestuia; criminologii trebuie sa insiste si pe scoaterea n evidenta a dimensiunii fiecarui gen de
criminalitate, n functie de periculozitatea lor; ' '
c)eliminarea din procesul de investigare al criminalilor psihici, acestia fiind studiati de
psihiatrie deoarece nu sunt subiecti ai infractiunilor;
d)cercetarea criminalitatii trebuie sa se faca diferentiat nu n totalitatea sa ca fenomen
social tinndu-se seama de formele diferite de criminalitate (n mediul urban, rural, al minorilor,
crima gulerelor albe, etc.).42
4.2. Metode generale
A. Metoda statistica
Criminalitatea este un fenomen esential cantitativ pentru a carei dimensiune se folosesc
statistici, acestea fiind evidente numerice, pe genuri de infractiuni, realizate de stat, de undei vine si numele, pe diferite domenii ale fenomenului studiat. Statisticile se clasifica astfel:

-statistici nationale sau internationale, pnmeis rsienndu-se a criminalitatea unui stat

anume iar celelalte referindu-se la criminalitatea mai multor tari, asa cum sunt cele publicate
bianual de L'OIPC - Interpol;
-statistici ale organelor judiciare (politie, justitie) si penitenciare, acestea stabilesc
dimensiunile criminalitatii sesizate si criminalitatii legale;
-statistici stiintifice, realizate de criminologi calificati, cercetatori stiintifici ori alte
persoane (exemplificam criminalitatea n afaceri sau economico-financiara).
Cu privire la statisticile judiciare, majoritatea specialistilor subliniaza caracterul lor
relativ.
Astfel, Valerian Cioclei mentioneaza doua categorii de factori, obiective si subiectivi
care"viciaza statisticile".43
a) factorii obiectivi
-modificari intervenite n legislatie;
-modificarile intervenite n sistemele de nregistrare si prelucrare a datelor;
-fluctuatiile intervenite n activitatea organelor judiciare;
b)factori subiectivi:
-falsificarea datelor n mod voit pentru diferite motive administrative sau politice;
-companiile antiifractionale care directioneaza activitatea organelor judiciare spre
combaterea cu precadere a unor anumite delicte .
Acelasi autor44 citndu-l pe G. Picca, mentioneaza "Nu exista un subiect mai potrivit
pentru falsele interpretari dect statisticile.,.. Cu toate acestea, statistica joaca un rol decisiv n
imaginea pe care o avem despre criminalitate. Ea orienteaza deciziile politice, linistea sau
ngrijoreaza opinia publica, justifica sau condamna reformele".
De aceea trebuie sa privim cu multa circumspectie la statistici, concluziile
rezultateimpunndu-se sa fie verificate prin metode sociologice, asa cum sunt anchetele sociale
de tipul celor de victimizare sau autoconfesiune.
B. Metode sociologice
Jean Piuatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963. p.52.
43 Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Allbeck. Bucuresti. 1998, p.43.
44

'tr4r\wm m A O

27

Acestea sunt cunoscute si sub numele de anchete sociologice, criminologica ca stiinta

socialaprelundu-le si adaptndu-le specificului obiectului studiat.
Dintre cele mai utilizate metode sociologice n procesul de colectare ntr-o maniera
organizata de date relative la criminalitate, la delicvent si victime, pe baza carora se formuleaza
concluzii si propuneri, mentionam:
-observatia;
-experimentul;
-interviul;
-chestionarul;
-studiul documentelor.
Observatia
Este activitatea umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor studiate

n forma lor natura, fara nici o interventie din partea observatorului.

In criminologie, observatia este stiintifica, deoarece ea este o contemplare intentionata si
metodica a realitatii socio-umane, fiind orientata spre un scop bine determinat.
Obiectul observatiei n criminologie se refera n principal la:
-domeniul comportamentului delicvent, individual si de grup;
-actiunile n care si prin care acesta se manifesta;
-reactiile pe care faptele antisociale le provoaca n rndul membrilor societatii.
Ca metoda de investigare criminologica, observatia este recomandata n studierea unor
colectivitati de infractori mai restrnse, a unor activitati determinate, pentru ca actele
comportamentale ale esantionului ales sunt mai usor de perceput. Acestia pot fi studiati att n
libertate ct si n penitenciare.
In functie de anumite criterii, observatia criminologica poate fi clasificata astfel: 1) n functie de
relatia observatorului cu realitatea aceasta poate fi:
- directa sau nemijlocita - ea fiind principala metoda de investigatie, deoarece "ofera
informatii cu valoare de fapte care constituie materialul cel mai bogat, divers si nuantat,
susceptibil de analize colective specific stiintelor sociologice"5 contactul dintre criminolog si
obiectul studiat fiind nemijlocit, n afara sistemului studiat;
- indirecta (exemplu studierea documentelor)
2) n functie de pozitia observatorului, observatia poate fi:
-externa - cnd observatorul criminolog ramne n afara sistemului studiat;;
-interna - sau participativa care presupune contactul ndelungat al observatorului cu
colectivitatile studiate, chiar cu o anumita integrare n activitatile specifice acestora
Apreciem ca acest gen de observatii sunt cele mai eficiente nu numai n comparatie cu
observatia externa dar si fata de celelalte metode de investigare,cum sunt chestionarele si
interviurile, deoarece observatorul poate sesiza si culege date adevarate. In privinta acestora,
sociologul francez Madeleine Grawitz n lucrarea sa, "Methodes de sciences
sociales" mentioneaza: " este mai usor a minti pe un anchetator dect a disimula ceea ce esti
fata de un observator".
In privinta relatiei observator - observat, avnd n vedere specificul acestei investigatii de
ordin sociologic (criminalitate, delicvent, victima) se impun cteva reguli stabilite de sociologi n
general si de criminologi n special:
a)stabilirea unei "linii de demarcatie precise ntre observator si subiecti";
b)sa respecte normele de convietuire a colectivitatii studiate;
c)sa nu lase impresia ca este o autoritate, sa nu socheze prin vocabular si cunostinte;
d)sa nu forteze prin nimic situatia observata n vederea obtinerii de date;
e)sa descopere persoane cheie (lideri) formali si informali;
Descriind aceasta metoda de investigare , fara nsa a avea pretentia ca a
fost abordata n totalitatea problematicii pe care aceasta o prezinta, mentionam ca rezultatele care
vor fi obtinute prin observare a fenomenului criminalitatii vor depinde n primul rnd de
28

personalitatea observatorului, de competenta sa profesionala, de experienta pe care o are, de

talentul si pasiunea pentru ceea ce face.

In plus, conceptiile despre lume ale echipei de criminologi care realizeaza ancheta
criminologica folosind ca metoda observatia, joaca un rol fundamental att n culegerea datelor
din teren, dar mai ales n interpretarea lor si formularea concluziilor.
Experimentul
Este o observatie perfecta si dirijata de observator prin aceea ca se intervine n
desfasurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea conditiilor, fie prin
introducerea din afara a unor variabile sau factori noi, (n cazul experimentului din teren), fie
prin crearea unor conditii artificiale de desfasurare (ca n cazul experimentelor de laborator).
In raport cu observatia care reprezinta contemplarea unui fenomen care nu se repeta,
experimentul poate fi reconstituit si repetat de cte ori este nevoie pentru a se putea verifica
ipotezele initiale n situatia n care de la "prima ncercare" aceasta nu a fost posibila.
In realizarea experimentului ca activitate de investigare a criminalitatii si elementelor sale
componente, (delicventul si victima) se parcurg sapte etape:
1)stabilirea ipotezelor;
2)crearea conditiilor de observatie;
3)stabilirea si supravegherea grupului de control;
4)introducerea factorilor externi;
5)stabilirea consecintelor acestora;
6)controlul si dirijarea variantelor urmarite;
7)elaborarea, pe baza verificarii ipotezelor, a concluziilor teoretice si a actiunilor
practice.
Desi valoarea experimentelor este fara ndoiala mai mare dect a observatiilor prin
aceea ca se verifica cu exactitate ipotezele, pentru ca observatiile "lasa ntotdeauna dubii si
locuri goale"45 nu se pot realiza cu usurinta cu care se ntreprind observatiile, aceasta fie din
motive etice si juridice, fie din cauza costurilor ridicate.
Dar, daca experimentul criminologie nu influenteaza negativ si nu lezeaza demnitatea
omului si nu conduc la comiterea de noi delicte, el este admisibil si se impune n cercetarile
criminologice.
Interviul
Interviul este o metoda de investigare criminologica care consta ntr-o convorbire, un
dialog, purtat de criminolog si unul din subiectii de ordin criminologie, delicvent sau victima,
pentru culegerea de informatii n legatura cu scopul urmarit.
In criminologie, se cunosc felurite tipuri de interviuri, n raport de pozitia persoanei care
pune ntrebari:
a)interogatoriul - fiind dialogul din timpul anchetei penale purtat n timpul cercetarii
penale dintre anchetator si inculpat (nvinuit);
b)confesiunea - n cadrul dialogurilor de autoconfesiune sau de victimizare pentru
stabilirea cifrei negre a criminalitatii reale;
c)convorbirea terapeutica fiind dialogul purtat n cadrul criminologiei clinice ntre
medicul psihiatric si delicventul n cadrul unor tratament prin psihanaliza individuala, n vederea
resocializarii sale.
Regulile unui interviu eficient
In realizarea interviului pentru obtinerea unor raspunsuri care sa poate fi folosite trebuie
sa se respecte urmatoarele reguli:

a) o singura ntrebare, un singur raspuns; regula aceasta impunnd ca printr-o ntrebare sa

nu se ceara mai multe raspunsuri;
b) ntrebarile sa fie precise si simple;
Idem, p. 136. idem p.98.
29

c) interviul trebuie sa aiba o durata scurta, nu lunga sau, mai precis o durata optima, n
functie de pregatirea si personalitatea interlocutorului;
d)evitarea cuvintelor cu dublu sens si a ntrebarilor lungi;
e)ntrebarile trebuie sa se refere la aspecte concrete;
f) ntrebarile trebuie astfel formulate pentru ca raspunsurile sa nu fie monosilabice, de
genul "da" sau "nu".
Aceste reguli, ntr-o forma diferita pot fi comune si urmatoarei metode de ordin
sociologic, chestionarul.
Cu privire la aprecierea raspunsurilor date la ntrebarile puse, specialistii atrag atentia
asupra urmatoarelor aspecte:
-"ceea ce nu s-a spus este de cele mai multe ori mai important dect sa spus";
-"comportamentul real al intervievatului nu corespunde cu comportamentul sau
verbal.8
In concluzie, referitor la interviu, putem afirma ca, desi are un rol secundar n investigarea
criminologica el furnizeaza date suplimentare si complementare la cele obtinute prin observatie
si experimente.
Chestionarul
Este o alta metoda de investigare, de orientare sociologica, care consta n formularea unui
numar de ntrebari care se adreseaza subiectilor pe problematica studiata.
Aceasta metoda, spre deosebire de; interviu (unde cei doi participanti stau fata n fata,
avnd un contact nemijlocit) se caracterizeaz a prin:
a) ntrebarile
se pun pe un formular (de obicei din
hrtie) sau la calculator
cu privire la domeniul studiat,
fara ca operatorul (criminologul) saintre
n contact
direct cu subiectul;
b)
de cele mai multe ori, subiectul estescos din mediulsau, investigarea
realizndu-se astfel ntr-un mediu similar laboratorului.
Cercetatorii criminologi trebuie sa posede solide cunostinte teoretice si n acelasi timp o
ndelungata experienta deoarece metoda este complexa si costisitoare, altfel rezultatele obtinute
sunt false si nefolositoare.
Specialistii atrag atentia asupra ntregului proces de utilizare a chestionarului, pornind de
la stabilirea si delimitarea temei de investigat, continund cu documentarea teoretica si faptica,
stabilirea ipotezelor, a esantionului caruia i se va administra chestionarele, redactarea
chestionarului, administrarea lui pe teren, codificarea raspunsurilor si terminnd cu analiza
datelor si redactarea concluziilor.
In principal, regulile mentionate la interviu sunt valabile si pentru chestionar, avnd grija
ca realizarea "unui formular criminologie nu este o treaba de amator pe care o poate ndeplini
oricine - medic sau inginer, profesor sau functionar etc, independent de pregatire si profesie.
Dimpotriva, aceasta operatiune solicita o munca de nalta calificare, de ndelungata experienta
si nainte de toate o meserie (de criminolog n.n) care nu poate fi nvatata numai din carti"9.

Alcatuirea chestionarului
Cu privire la formularea ntrebarilor si construirea formularului mentionat, s-au emis
urmatoarele reguli:
a)chestionarul nu trebuie sa nceapa cu ntrebari delicate care impun raspunsuri prea
dificile;
b)sa nu se foloseasca ntrebari negative;
c)ntrebarile nrudite trebuie "sa fie bine amestecate";
d)ntrebarile pregatitoare si usoare sa fie plasate la nceputul formulatului;
e)sa existe ntrebari ude odihna si de relansare", intercalate cu ntrebari
dificile;
f) formularul sa aiba o structura coerenta si logica.
30

Fara sa epuizam ntreaga problematica a metodei chestionarului pentru a carei stapnire si

aprofundare, criminologii trebuie sa efectueze aprofundate studii si practica ndelungata,
(preocupare care din pacate astazi nu exista n tara noastra), concluzionam ca metoda
chestionarului este o metoda secundara de investigatie fata de observatie si experimentul
criminologie, punndu-se la dispozitie opinii si nu fapte cu privire la fenomenul studiat "adica o
imagine a obiectului studiat"
Studiul documentelor
Aceasta este cunoscuta si sub denumirea de metoda documentara. Ea reprezinta de altfel
tot o observatie dar o observatie indirecta. Cu ajutorul ei criminologul, prin consultarea
diferitelor documente oficiale si particulare, suplineste lipsa informatiilor care nu pot fi obtinute
prin celelalte metode de sorginte sociologica.
In abordarea acestei metode de investigare trebuie sa se tina seama ca orice document cu
continut criminologie ofera, printre altele o imagine asupra populatiei sau domeniului vizat,
redactarea si constructia sa depinznd de personalitatea autorilor lui si de particularitatile
perioadei istorice careia i apartine.
Documentele care fac obiectul investigatiilor criminologice sunt:10
1) situatiile statistice (asupra carora ne-am referit anterior) atunci cnd nu sunt creatia
organelor judiciare sau a unor criminologi, din care, de mai multe opri, se desprind date
referitoare la dimensiunile criminalitatii sesizate si legale dintr-o anumita perioada;
2) arhive
oficiale care cuprind
documente calitative ca rapoarte de
activitate, analize directive, procese verbale, etc;
3) documente personale;
- corespondenta de ordin personal, cum sunt scrisorile;
-autobiografii, jurnale, memorii.
4)documente auxiliare:
-presa - aceasta prezinta opinia publica adica reactia societatii fata de criminalitate;
-literatura - care ofera o imagine nuantata si complexa a delictelor, a opiniilor fata de crima si
criminalitate. Am aratat anterior influenta pe care au avut-o romanele lui Dostoevski, piesele lui
Shakespeare si romanele lui Eugene Sue asupra fondatorilor teoriei antropologice.
In literatura romna, operele literare ca Rascoala lui Ion Rebreanu, Baltagul lui Mihai
Sadoveanu, Groapa de Eugen Barbu, Morometii de Marin Preda, Niste tarani de Dinu Sararu,
Animale Bolnave si In absenta stapnilor de M. Breban, Orgolii, Vocile noptii de Augustin

Buzura, ca sa amintim numai o parte din autorii romni si operele lor, fac arializa'fie a delictelor,
a starilor predelictuale, a delicventilor si victimelor acestora n contextul istoric descris, ele
constituind pentru criminologi, date si opinii referitoare la fenomenul criminalitatii din
perioadele descrise.
Metodele mentionate anterior, clasificate sub numele de sociologie, au fost mprumutate
de criminologie care este o stiinta sociologica pe care le-a adaptat domeniul sau. Aceste metode
n rare situatii s-au folosit singular ri investigarea criminalitatii. Ele au fost folosite de foarte
multe ori ntr-uncomplex de activitati de investigare care poarta numele de anchete.
Una din cele mai cunoscute anchete pe care le folosesc ca exemple att sociologii ct
si criminologii este "Ancheta ideologica" a scolii din Chicago.
In cadrul acestui program, printre alte probleme care s-au urmarit au fost fenomenul
delicventei (ndeosebi bandele de tineri) si dezorganizarea familiala din Chicago.
Intre tehnicile utilizate n cadrul acestor anchete au fost: observatia, analiza statistica si
studiul documentelor oficiale, personale si auxiliare,
C. Metode psihologice
Si n cazul acestora, suntem n fata unor metode mprumutate din alte domenii, adaptate
specificului criminologiei, ele fiind folosite cu prioritare' ce crimiriblogia clinica
31

pentru studiul criminalului fie pentru a stabili motivatia acrului criminal fie pentru stabilirea
programelor de resocializare a infractorilor.
Aceste metode sunt:
-observatia psihologica, folosindu-se si aici chestionarul si interviul;
-testele psihologice care sunt de perceptie, de multe ori pentru stabilirea aptitudinilor, etc;
-asociatia libery folosita pentru descoperirea unor stari psihice tensionate;
-psihofizica prin care se stabilesc stimuli fizici care creeaza stari psihice normale sau
anormale;
-psihanalitica - starea cauzelor comportamentului criminal prin tehnica analitica creata de
Sigmund Freud.

D.Metode medicale
Criminalul, persoana care comite infractiunea, de multe ori are sanatatea subreda, cu
tulburari glandulare, cu traumatisme fizice sau psihice, starile acestea contribuind la savrsirea
delictului. Din aceste motive sunt necesare examenele clinice si analize de laborator.

4.3. Metode speciale

Pentru cunoasterea ct mai apropiata de realitate a obiectelor investigatiei criminologice,
criminologii au creat unele metode specifice fenomenului de delicventa pe care literatura de

specialitate le denumeste speciale, care sunt: studiile de caz, studiile reluate, monografia,
comparatia si metoda tipologica.
a. Metoda studiului de caz
Este specifica examinarii crimei si criminalului facndu-se o abordare legata de aspectele
de detaliu a acestor doua concepte.
Pentru fiecare caz n parte, cercetatorii ntocmesc fise n care se nsereaza rezultatele
analizei aprofundate sun aspect social, medical si psihologic. Fapta comisa se analizeaza n
privinta modului de pregatire a actului criminal, locul si timpul comiterii, mijloacele si modul
savrsirii faptei.
Fiind vorba de elementele individuale care compun criminalitate ca fenomen sociouman, studiul acestora este de ordin calitativ, fata de cel cantitativ specific criminalitatii n
genere.
Metoda este folosita n cadrul criminologiei aplicate cunoscuta, asa cum am afirmat si
anterior, sub numele de criminologie clinica.
b. Metoda studiilor reluate
Acestea sunt cunoscute n literatura de specialitate sub numele de studii prelungite (etudes
suivies des cas)11. Prin ele se propune a se verifica ce vor deveni infractorii ale caror cazuri au
fost deja studiate, dupa o perioada de 3-5 ani, perioada n care se examineaza schimbarile
survenite n viata acestora, evidentiindu-se schimbarile n bine sau n rau.
Aceasta metoda este supranumita o metoda longitudinala urmarind si cariera criminala a
delicventilor care fac din crima un "modus vivendi".
Metoda acestor studii apartine de fapt criminologiei clinice, ca parte speciala a
criminologiei.
c. Metoda tipologica
In cadrul metodelor speciale, aceasta este cea mai veche, ncepndu-se cu studiul tipurilor
de criminali nebuni, continundu-se cu tipul de criminalului profesional, astazi existnd
numeroase tipuri de criminali propuse de diferiti autori.
32

Prima clasificare tipologica importanta este cea a lui Errico Ferri care stabilise cinci
categorii de delicventi:
-criminali nnascuti;
-criminali nebuni;
-criminali pasionali;
-criminali din obisnuinta;
-criminali de ocazie.
d. Metoda monografica
Prin denumirea ei rezulta ca, ea consta n investigarea unei singure categorii de crime sau
unui singur tip de criminali.
Aceste studii se efectueaza pentru criminalitatea unei diviziuni administrative, grup de
judete (Moldova, Ardealul), orase sau cartiere ale acestora
e. Metoda comparativa

Caracteristica acestei metode, cum arata si denumirea sa, consta n investigarea unui grup
de delicventi n comparatie cu un grup de nedelicventi pentru a se desprinde judecati de valoare
cu privire la prima categorie.
In criminologie, cel mai cunoscut studiu comparativ este cel efectuat de medicul de
penitenciar, englezul Charles Goring.
In anul 1902, beneficiind de sprijinul guvernului si al Universitatii din Londra, OJoring a
studiat 3000 de detinuti din nchisorile Angliei, comparativ cu un grup, de Acontrol format din tot
attea persoane, studenti de la Oxford si Cambridge si de la alte institutii, n dorinta de a. verifica
teoria lui Cesare Lombroso, referitoare la criminalul nnascut.
Concluziile acestui studiu comparativ au fost publicate n 1913, n lucrarea "The English
Convict", contrazicnd teoria antropologului italian.
In finalul acestui capitol se cuvine sa mentionam ca metodele si tehnicile de investigare n
viitorul apropiat trebuie sa constituie domeniul preocuparilor practice aplicate de criminologi, ca
profesionisti. Acestia, .: ntr-o perioada urmatoare vor deveni o realitate si n tara noastra, pentru
ca, n felul acesta, sa dispara imaginea nedreapta care o are criminologia azi ca stiinta - cum bine
afirma Elisabeta Stanciulescu despre sociologie n general (si despre criminologie n special n.n.)
- de depozit de cultura -specializata - dar fara viata.12
Bibliografie
1.Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Allbeck. Bucuresti. 1998.
2.Vasile Miftode, Metodologia sociologica, Ed. Porto-Franco, Galati. 1995.
3.Jean Piuatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963.
4.Stanciulescu E. Ancheta si metodele ei , Colectia Sociologie, Ed. Publirom, 1998. Iasi.
33

Orientarea biologica

Obiective specifice: cunoasterea primei categorii de teorii folosite n explicarea genezei

criminalitatii
Rezultate asteptate: studentii vor cunoaste modul n care precursorii criminologiei, ncepnd cu
Cesare Lombroso si terminnd cu teoreticienii contemporani, au cautat sa explice originea
antropologica a criminalitatii.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa nteleaga rolul genetic si eraditar n explicarea criminalitatii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

Dupa abordarea problematici introductive care a privit definirea criminologiei ca stiinta,

stabilirea locului ei n constelatia stiintelor care au ca obiect omul si comportamentul sau social
si individual, etapele sale de dezvoltare si metodele de investigatie, consideram ca putem expune
teoriile criminologice care au explicat din diferite puncte de vedere cauzalitatea delicventei.

In principal aceste teorii pot fi grupate n trei mari orientari:

a)Orientarea biologica
b)Orientarea psihologica
c)Orientarea sociologica
cu toate ca unii cercetatori, prin lucrarile lor pot apartine n egala masura la doua astfel de
grupari.
Trasatura comuna a teoriilor de orientare biologica, de la care deriva si denumirea lor, este aceea
ca explicatia fenomenului criminal rezida din aspecte morfofziologice ale persoanei umane.
Criminologii apartinnd acestei orientari si-au limitat investigatiile doar asupra delicventului,
apreciind ca delicventa este de ordin monocauzal, ea datorndu-se unor caracteristici
bioantropologice care, odata stabilite, pe baza lor, pentru viitor, se poate diferentia infractorii de
noninfractori si de aici toate consecintele care deriva dintr-o asemenea departajare.
Desi sunt multiple si diverse aceste teorii pot fi grupate n cteva curente, unanim acceptate de
specialisti, dupa cum urmeaza:
1)antropologie;
2)al ereditatii;
3)al tipurilor de corp;
4)biopsihologie;
5)al constitutiei delicvente;
6)cel modern.
5.1. Curentul antropologic
Cel mai de seama reprezentant al acestui curent a fost Cesare Lombroso, creatorul antropologiei
criminale si al Scolii pozitiviste italiene.
Lombroso s-a nascut la 6 noiembrie 1835, la Verona, provenind dintr-o familie de evrei.
ncepnd de la 17 ani, a studiat medicina, la Pavia si apoi la Padova Di Viena. Din 1858,cnd Dia terminat studiile, s-a ocupat de studierea bolilor mintale, perioada n care, n urma
investigatiilor asupra cretinismului, publica lucrarea "Cretinismul n Lombardid".
Ca medic militar si ulterior, din 1863 ca profesor la catedra de Psihiatrie, la Universitatea

34

din Pavia si din 1876 tot ca profesor dar de medicina legala si antropologie, la Universitatea din
Torino, Lombroso a efectuat diverse studii asupra delicventilor.
Unul dintre aceste studii s-a referit la corpurile si craniile a 387 de criminali ce s-au aflat n
nchisoarea din Pesaro. Constatarile rezultate le-a comparat cu cele pe care le-a obtinut n
urma examinarii a peste 400 de cranii si corpuri ce-au apartinut soldatilor morti n batalia de la
Solferino46.
In urma acestui studiu de anatomie comparata, a constatat ca la criminali exista o mica
denivelare (gropita) occipitala, anormal dezvoltata, fata de craniile oamenilor necriminali, dar
asemanatoare cu gropita (denivelarea) existenta la craniile mamiferelor inferioare. Din cauza

acestei constatari, Lombrozo a dedus ca delicventii, mai corect criminalii, apartineau unui tip de
om napoiat n raport cu oamenii normali.
Deductia fondatorului criminologiei a fost, de fapt, dovada pe care o cauta n sustinerea tezei
sale, preluata de altfel de la Charles Darwin.
Cercetatorul englez (anterior, aparitiei lucrarii n trei volume, "Omni delicvent" - 1876) a afirmat
n lucrarea sa "Stramosul omului", n anul 1871 ca: "Barbatii cu nclinatii negative care si fac
ocazional aparitia n familii, fara o cauza observabila, pot fi ramasite ale unei stari primitive,
din care ei nu au progresat vreme de generati47.
Continund observatiile sale, el a supus 5907 de delicventi unui examen antropometric, biologic,
medical si psihologic, comparnd rezultatele obtinute cu cele desprinse n urma examinarii unui
grup de control, format din nondelicventi. Concluzia la care a ajuns a fost o confirmare a
constatarilor anterioare: ca adevaratul criminal este o fiinta napoiata spre stadiul de atavism.
Pentru completarea teoriei sale, el a comparat delicventii cu membrii triburilor de primitivi care
mai existau atunci n diferite parti ale lumii. Potrivit concluziilor sale acestia din urma sunt
ntrziati nu pentru ca le lipseste civilizatia, ci pentru ca evolutia lor spre omul normal s-a oprit,
asa cum s-antmplat si cu omul criminal care prezinta, spre deosebire de noncriminali, niste
trasaturi atavice, numite de el "stigmate anatomice", chiar daca nu sunt vizibile la parintii sai
genetici.
Aceste idei si le-a sintetizat n lucrarea sa "L'uomo delinquente" aparuta n 1876, unde autorul a
indicat un numar de caracteristici fizice exterioare, "stigmate anatomice" specifice omului
criminal dintre care mentionam:
-asimetria craniului si fetei;
-buze carnoase si umflate;
-nas deformat sau acvilin;
-lungimea excesiva a bratelor;
-deformatii ale toracelui;
-barbia proeminenta sau retrasa specifica maimutelor;
-proeminenta pometilor si a maxilarelor; defecte particulare ale ochilor;
-urechi departate de cap;
-dentitie anormala si mai multe degete la mini si picioare.
Initial, Lombroso a afirmat ca n procentaj de 60-70 % din criminali sunt "definiti" de aceste
stigmate.
La criticile aduse de contemporanii sai privind netemeinicia dovezilor sale, prin aceea ca exista
n lume suficient de multi indivizi cu asemenea stigmate care nu sunt criminali, Lombroso* siancontinuatcercetarile folosind pentru timpurile, de atunci tehnici-si aparate perfectionate cum
erau cele electrice; El a examinat,; fata de predecesorii antropologi, un numar mai mare de parti
ale -corpului(indexai cefalo-spinal, indexul nazal, circumferinta
Batalia de la 24 iunie 1859, unde trupele franceze ale lui Napoleon al IlI-lea. au nfrnt armata austriaca condusa de
mparatul Frantz Iosif. Aceasta a ramas cunoscuta prin caracterul ei sngeros si care a determinat ca ulterior sa se
nfiinteze CRUCEA ROSIE.
47 Tudor

35

Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucuresti. 1998. p.88.

Craniului si ale orbitelor, dimensiunile arcadelor, ale sinusului frontal), descoperind alte genuri
de "stigmate" specifice omului criminal:
-stigmatele constitutionale care constau n mprumutarea unor Caractere proprii sexului opus;
-stigmatele fiziologice cum ar fi daltonismul, ambidextrie, tatuajele, insensibilitate la durere
fizica, lipsa de sensibilitate;
-stigmatele psihologice - legate de activitatea creierului si inteligentei criminalului, care duc la
lipsa milei, a regretului si iubirii, dar care fac sa existe n comportamentul delicventilor:
-lenea;
-minciuna;
-nedreptatea;
-obscenitatea.
Aceste idei au fost cuprinse n editiile urmatoare ale lucrarii "Omul delicvent", dar si celelalte
lucrari intitulate: "Femeia delicventa", "Delicte vechi si noi", "Omul alb si omul de culoare", etc.

Desi nu Lombroso a creat termenul de "criminal nnascut" se crede 48 ca i apartine, deoarece el lafolosit n lucrarile sale.
Potrivit acestei teze, Lombroso afirma "Criminalul se naste criminal fiind determinat de forte
irezistibile care-i domina corpul, carora nu i se poate opune".
Catre sfrsitul carierei sale, cnd celebritatea sa ncepuse sa scada, mai ales sub focul acuzatiilor
facute de reprezentantii Scolii sociologice lyoneze, sub influenta discipolului sau, Enrico Ferri,
Lombroso a acceptat existenta si altor tipuri de criminali dect cei nnascuti, ca: cel pasional,
nebun, alcoolic sau epileptic.
Toti cercetatorii criminologi din zilele de azi recunosc meritul lui Cesare Lombroso de a fi
fondatorul Criminologiei stiintifice, opera sa bazndu-se pe investigarea stiintifica cu metode
adecvate a criminalilor si criminalitatii.
Prin concluziile sale, Lombroaso a fost ntemeietorul unor teorii criminologice ulterioare, asa
cum este cea a ereditatii.
Intre criticile aduse doctrinei lombrosiene, Raymond Gassin, n lucrarea citata enumerate pe
urmatoarele patru:49
1) Nu s-a acoperit explicatia delicventei n ansamblu: daca la nceputul acesta afirma ca n
procente, criminalii sunt nnascuti 63-70 %, ca ulterior aceasta proportie sa scada ia 30-35 %.
''
2)Criminalul nu prezinta caracteristicile fizice "stigmatele" descrise de Lombroso. Prin
cercetarile efectuate de Charles Goring, ale caror concluzii au fost publicate n lucrarea
mentionata anterior, "Condamnatul englez", cercetatorul britanic a infirmat teza lombrosiana.
3)Explicatiile delicventei date de Lombroso a determinat un atac violent din partea Scolii
sociologice care a demonstrat n egala masura originile sociale ale crimei pentru oameni care
sunt normali, fizic si mental.
4)Lombroso a neglijat totalmente cauzele de ordin social - netinnd seama ca, de fapt, crima se
comite n societate. Un criminal nnascut, traind singur, rupt de colectivitate nu va fi niciodata
criminal.
5.2. Curentul ereditatii

Primii reprezentanti ai acestui curent au fost cercetatorii englezi Goring si Pearson. Acestia, n
perioada 1901-1913, dorind sa stabileasca veridicitatea stiintifica a teoriei lombroziene a
Lygia Negrier-Dormont. Criminologie - op.cit. p. 51 "Expresia apartine unui alt italian, Ferrorese, care l-apropus cu
mult mai nainte" (de a-l fi folosit Lombroso n.n.).
49 Ravmond

Gassin - op.cit.pg. 136.

36

criminalului nnascut, au cercetat 3000 de detinuti comparativ cu tot attia studenti de la

universitatile Oxford si Cambridge, plus functionari ai administratiei britanice.
Studiul comparativ efectuat pe cele doua grupuri umane a scos n evidenta ca, asa zisele
"stigmate anatomice" existau n egala masura att la delicventi ct si la nedelicventi, infirmnd n
felul acesta teza criminalului nnascut.
Negnd teza lombroziana, cei doi englezi au constatat ca delicventii (condamnati cum se exprima
Goring) au, spre deosebire de nedelicventi, o statura inferioara si o greutate mai mica, criminalii
cntarind au 5-10 Kg mai putin.
Goring a apreciat ca aceasta inferioritate fizica nu se datoreaza regimului de detentie a subiectilor
investigati ci mostenirii genetice preluata de la parinti, inferioritate care este baza conduitei
delictuale, concluzionnd ca delictul (crima) este mostenita n acelasi mod n care se transmit de
la parinti la copii trasaturile fizice si personalitatea.
Din acest motiv, cercetatorul britanic a propus, pentru prevenirea crimei, sterilizarea criminalilor
pentru a nu se mai naste copii criminali.
n explicatia cauzei crimei, spre deosebire de Lombroso care nu a facut o referire la cauze de
ordin social, Goring a ncercat sa demonstreze ca teoria sa, desi a luat n calcul si conditiile
sociale n cares-au dezvoltat si evoluat subiectii cercetati, nu poate sa se bazeze pe acesti factori
pentru ca nu a gasit conexiuni ntre ei si crima.
5.3. Curentul tipurilor de corp
Germanul Emst Kretschner si americanul William Sheldon sunt cei mai cunoscuti criminologi,
reprezentanti ai acestui curent.
a)Kretschner a identificat patru tipuri de corp, stabilind pentru acestea corespondente cu continut
criminogen:
1.tipul astenic (slab si nalt), predispus la furturi marunte;
2.tipul atletic (cu musculatura puternica, predispus la infractiuni cu violenta);
3.tipul pyknic (scund si gras), predispus sa comita fraude si escrocherii si
4.tipul displastic - caracterizat de anumite disfunctionalitati glandulare, predispus la comiterea
unor infractiuni de natura sexuala.
b) Sheldon, n cercetarile sale, a pornind de la faptul ca fiinta umana rezulta dintr-un embrion
format din trei straturi concentrice de tesuturi, primul, cel de la centrul embrionului, numindu- se
endoderm, cel de la mijloc mezoderm si cel de la suprafata ectoderm.
Aceste straturi dau nastere la viscere, n cazul stratului endoderm, la oase, muschi si tendoane
pentru sistemul locomotor, n cazul mesodermului si la conexiunile nervoase si pielii n cazul
extodermului.

Cum realitatea a demonstrat ca cele trei straturi embrionare nu se dezvolta uniform, acestea fiind
uneori dominante fata de celelalte doua, cercetatorul american concluzioneaza ca, n raport de
dominanta unuia dintre cele trei straturi, n viata apar trei tipuri de oameni:
1)viscerotronic sau endomorfc cu o puternica dezvoltare a organelor interne si a glandelor
endocrine;
2)somatotonic - mezomorfic, cu dezvoltare predominanta a scheletului, a oaselor si a
ncheieturilor;
3)cerebrotonic sau ectomorfic cu dezvoltare puternica a creierului. a) endomorfc b) mezomorfic;
c) ectomorfic Dupa Freda Adler, Gerard Mueller si William S.Lauter - Criminology1995McGraw-Hill Scheldon apreciaza ca, tipul mezomorf (somatotonic) este cel mai predispus
infractiunilor, mai ales n tineretea individului.
37

5.4. Curentul biopsihologic

Fondatorul acestui curent a fost criminologul suedez Olof Kinberg, care si-a expus teoria si
conceptele n lucrarea sa "Basic problems of Criminology", publicata n anul 1935. In
acceptiunea sa, omul reactioneaza la factorii de mediu care-l nconjoara, n functie de constitutia
sa biopsihologica, formata att din trasaturi ereditare normale ct si din trasaturi ereditare
patologice, la care se adauga acele sechele ale unor boli pe care le-a primit n timpul vietii.
Lund ca punct de plecare aceste componente ale personalitatii umane, teoria cercetatorului
suedez are doua variante50.
a) varianta constitutionala - a indivizilor normali, n care, n functie de factorii fundamentali ai
personalitatii (nivelul inteligentei, energia cerebrala de care dispune individul, stabilitatea
proceselor cerebrale si soliditatea legaturilor nervoase la un moment dat) oamenii se mpart n
patru categorii:
-cei cu functia morala limitata
-cei care reactioneaza normal la factorii de mediu;
-cei care au suferit leziuni patologice ale creierului si cu modificari de functiuni morale si
-persoane adaptate la mediu.
b) varianta patologica
Potrivit acestei teorii, delicventii provin dintre indivizii care sufera de boli psihice sau au
tulburari grave de inteligenta, ca urmare ale unor deficiente ereditare sau traumatismelor
cerebrale. Situatiile precriminale au n acceptiunea lui Kinberg cea mai mare importanta.
Descoperind factorii care actioneaza asupra individului el propune sa se efectueze o ancheta
asupra trecutului acestuia, a ereditatii lui, a bolilor si accidentelor suferite.
In acceptiunea sa, comiterea infractiunii depinde de factorii individuali si de cei de mediu care
exercita asupra acestuia o pulsiune catre comportamentul criminal. Pentru prevenirea delictului
trebuie ca individul sa reziste cu putere acestei pulsiuni.
In privinta pedepsei, Kinberg afirma ca aceasta sa nu fie severa dar sa fie certa, ea neavnd
caracter preventiv dect asupra indivizilor, delicventi identificati si condamnati.

5.5. Curentul constitutiei delicvente

Italianul Benigno Di Tullio a creat conceptul de constitutie delicventa precum si pe cel de prag.
Potrivit teoriei sale, indivizii sunt dotati de Creator cu o constitutie personala, compusa din
elemente ereditare si cele achizitionate (primite) de la mediul n care traieste, mai ales n prima
parte a vietii din copilarie.
Unii indivizi au o asemenea constitutie care este predispusa crimei, din care nu duce automat la
crima ci numai cnd excitatiile exterioare depasesc un anumit prag de intensitate care este diferit
de la individ la individ.
5.6. Curentul modera
Desi varianta biologica ca etnogeneza a crimei a fost abandonata, n zilele de azi cercetatorii au
stabilit ca totusi s-au descoperit factori de ordin biologic, cu caracter criminogeis, cu legatura
directa si indirecta n geneza crimei. Gh. Nistoreanu si C. Paun, n lucrarea citata51 mentioneaza
acesti factori:
a)cei cu legatura directa
-tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
Gh. Nistoreanu. C. Paun, op.cit, p. 15.
51 Gh. Nistoreanu, C. Paun, Criminologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995, p. 118.
38

-epilepsia;

-anomaliile de ordin endocrin.

b)cei cu legatura indirecta
-complicatiile prenatale;
- tulburari comportamentale pe fondul microsechelelor;
-anomaliile cromozomiale.
Teorei complementului cromozomial xyy - cunoscut sub numele de sindromul lui Klinefelter
care, n mass media, i s-a spus cromozomul crimei, prin cercetarile ulterioare i s-a demonstrat
netemeinicia.
Nici un cercetator nu a sustinut cu convingere ferma ca barbatii care au n pamblica dubla a
acidului dioxiribonucleic (ADN), n locul cromozomului sexual formula xy, formula xyy, vor
deveni criminali, "ci doar ca ei prezinta un risc crescut n dezvoltarea tendintelor care sai mpinga sa devina infractori."52
5.7. Concluzii
Desi teoriile de orientare biologica au constituit temelia criminologiei ca stiinta, asa cum am
mentionat au fost, abandonate n zilele de azi cnd exista convingerea ca geneza crimei este
multifactoriala.
Multi cercetatori care au abordat aceasta cale nu au avut n vedere si factorii sociali si nu au putut
explica de ce indivizi care au prezentat asa zisele stigmate anatomice nu au comis infractiuni si
altii da.
Cu toate acestea, n finalul capitolului referitor la orientarea biologica trebuie sa recunoastem ca,
n cauzalitatea multifactoriala a crimei n care factorii sociali, economici si psihologici si au
rolul lor, factorul primordial ramne tot cel biologic, organismul criminalului.
a

Figura 1: Tipuri de corp potrivit Iui Scheldon

Bibliografie
1.Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucuresti. 1998.
2.Gh. Nistoreanu, C. Paun, Criminologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1995.
Exemple illustrative
52 Tudor

Amza , op.cit.p. 125.

39

Orientarea psihologica

Obiective specifice: cunoasterea teoriilor de ordin psihologic folosite n explicarea genezei

criminalitatii.
Rezultate asteptate: studentii vor cunoaste teoriile de orientare psihologica, rolul pe care la avut
Sigmund Freud n explicarea genezei criminalitatii si n fundamentarea ca stiinta de sine
statatoare a criminologiei.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca teoriile criminologice folosite n explicarea genezei criminalitatii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

6.1. Consideratiuni generale

Explicarea genezei criminalitatii din perspectiva psiho-morale s-a impus trziu, teoriile
antropologice, n special cea lombroziane, prin influenta puternica avuta la nceputul secolului
XX, mpiedicnd afirmarea lor, cu toate ca n paralel cu acestea se ncercase sa se demonstreze
cauza crimei prin "studiul patologiei criminale a bolnavului psihic 53. Cercetatorii secolului XX,
reprezentanti de seama ai psihiatriei, au studiat, fie tangential (ca n cazul lui Sigmund Freud), fie
n totalitatea lui, fenomenul criminal ca actiune a delicventilor normali.
Ei au ncercat sa determine, prin analiza psihicului individului, care sunt mobilurile carel determina sa comita delictul.
Teoriile apartinnd acestei orientari se caracterizeaza prin aceea ca n conceptia autorilor,
biologicul si socialul nu au relevanta n procesul criminogen "dect n masura n care permit o
buna ntelegere a moduluin care se structureaza mentalitatea criminala"54.
Aceste teorii, multiple si diverse, unele apropriindu-se de orientarea biologica, altele de
orientarea sociologica pot fi categorisite n trei mari grupe, avnd n vedere cele doua dominante
extreme: psihanaliza freudiana si personalitatea criminala. Cele trei grupe, regasite la majoritatea
autorilor sunt:
a)cele apartinnd curentului psihanalitic;
b)cele apartinnd curentului psiho-moral si
c)teoria personalitatii criminale.
6.2. Teoriile curentului psihanalitic
Intr-o prima acceptiune, psihanaliza constituie metoda de investigatie a psihicului uman, viznd
elucidarea semnificatiei trairilor si comportamentului inconstient al individului, metoda
fundamentala de psihiatrul vienez Sigmund Freud.
In a doua acceptiune, psihanaliza este o tehnica psihoterapeutica, pusa la punct de acelasi
psihiatru, care consta n dialogul liber, sau sub hipnoza, a pacientului cu medicul curant prin care
bolnavul descopera trairile inconstiente, pentru a le cunoaste si a putea, prin propria vointa, sa le
ndeparteze si sa revina la un comportament normal.
Gh. Nistoreanu, C.Paun, op.cit.,pg 122.
Valeriaii Coclei, Manualul de criminologie, Ed. All Back. Bucuresti, 1998. p.121, citudu-l pe R.Gassin.
43

Sigmund Freud este comparabil cu Cesare Lombroso pentru meritele lui stiintifice care au
influentat dezvoltarea criminologiei, desi Freud nu s-a ocupat n principal de persoana
criminalilor.
Pentru ca teoriile sale, conceptele create si referirile, chiar tangentiale, privind personalitatea
criminala au revolutionat gndirea criminologica, n continuare ne vom referi mai nti la
contributia lui S. Freud la dezvoltarea criminologiei si apoi la teoriile inspirate din psihanaliza.
a) Sigmund Freud si contributia sa la dezvoltarea criminologiei
Medicul vienez, Sigmund Freud, a trait n perioada 1856-1939; el si-a dedicat viata
studiului psihicului uman, reusind sa dea psihiatriei o noua orientare, fiundamentndu-si teoriile
pe structura si functiile psihicului.
A creat concepte psihologice noi si a lansat multe teorii originale; a acordat importanta deosebita
instinctelor care domina viata psihica si fizica a persoanei, mentionnd ca individul
"prin eul sau nu este stapn la el acasa'55 .
"Introducere n psihanaliza", "Totem" si "Tabu", "Eul si sinele", "Psihanaliza si sexualitatea",
"Dincolo de principiul placerii", "Metapsihologia" si "Interpretarea viselor"sunt operele sale
principale.
Psihanaliza este creatia sa pe care a aplicat-o n multe cazuri, fie prin hipnoza fie n stare de
constienta a pacientilor.
Att n timpul vietii, ct si dupa moartea sa, s-a bucurat de o larga apreciere chiar daca au fost si
critici, contributia lui fiind unanim recunoscuta att n domeniul psihiatriei ct si n cel al
criminologiei.
In acceptiunea lui Sigmund Freud psihicul uman se compune din trei niveluri:
-Primul este SINELE (Id-ul). El reprezinta partea inconstienta a psihicului fiind formata din
totalitatea instinctelor, dintre acestea, cel mai puternic este instinctul sexual (care asigura
perpetuarea speciei umane) alaturi de instinctul placerii si cel al agresivitatii.
-Al doilea nivel l constituie EUL (sau Ego), reprezentat de partea constienta a psihicului.
Acest nivel este format din imaginea pe care individul o are despre propria-i fiinta n raport cu
natura nconjuratoare si cu organismul sau.
-Cel de al treilea nivel l reprezinta SUPER EUL (sau Superego), fiind constiinta morala a
individului, conceptiile sale despre propria-i existenta sociala. Acest al treilea nivel este cea mai
recenta achizitie a psihicului, dar si cea mai fragila.
Sigmund Freud sustine ca viata psihica a individului este formata de actiunile permanente si
ostile, unele fata de altele, fata de EGO, pornite din partea pulsiunilor instinctuale ce apartin
SINELUI si din partea Superego-ului, acesta din urma ncercnd sa dea o forma acceptabila
moral, pornirilor instinctuale, printr-un proces numit sublimare. In situatia ca pulsiunile
instinctuale sunt puternice si nu pot fi refulate, Ego, tinnd seama de constiinta morala
(Superego), printr-un proces numit compensare, poate sa le deturneze energia spre alte finalitati,
cum sunt activitatile fizice, consumatoare de energie (ex. sportul).
Cnd cele doua procese nu sunt posibile, datorita Supereu-lui, pulsiunile instinctuale, sunt
retrimise n zona Sine-ului printr-un proces numit refulare.

Pentru persoanele al carui Superego nu-i suficient de dezvoltat, n general cele lipsite de
pregatire scolara, profesionala si de educatie, functia de control a lui Ego este redusa si pulsiunile
Sinelui rabufnesc, lund att forme neviolente, dar mai ales violente.
Sigmund Freud aprecia ca pulsiunile instinctuale violente, infractionale, sunt proprii tuturor
indivizilor, dar la aceia care au Superero-ul dezvoltat, prin Ego, pornirile de acest gen sunt
controlate si stapnite.

S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Pagot, 1989, p.266. citata de V. Cioclei. op.cit.p.122.

44

41
Se poate lesne ntelege din acest rationament, ca diferenta dintre delicventi sinondelicventi este
situata la nivelul lui Superego, delicventii provenind din rndul persoanelor la care procesele de
sublimare sau de compensare au esuat, fiind condusi n final la comiterea delictului.
Infractiunile de incest, de paricid, viol si perversiuni sexuale, Sigmund Freud le pune pe
seama"complexului lui Osuif/ si a evenimentelor din prima copilarie. Prin "complexului lui
Oedip",savantul austriac a definit atractia sexuala manifestata de individ, n anii de nceput ai
copilariei, fata de parintele de sex opus, corelata cu dorinta uciderii parintelui de acelasi sex.
Criminologii contemporani, utiliznd acest concept ("complexul lui Oedip") ncearca sa explice
comiterea unor crime pe fond sexual, ca fiind o greseala de orientare a acestui instinct. Un alt
concept creat de Sigmund Freud este acela al "complexului de vinovatie", mentionat n
lucrarea "Eul si sinele", savantul considerndu-l ca fiind cauza unor crime comise de unii
indivizi stapniti de acest complex. Comiterea crimei este cea care da sentimentul unei eliberari
individului n cazul n care accepta pedeapsa ca pe un element compensator.
Sigmund Freud, prin conceptiile sale a marcat considerabil cercetarea criminologica determinnd
nenumarati oameni de stiinta sa abordeze explicarea criminalitatii din perspectiva psihologica,
dnd nastere la diverse teorii care n linii mari sunt urmatoarele: a)TeoriiIe criminalului nevrotic
Cei mai cunoscuti reprezentanti ai acestor teorii sunt criminologii Alexander si Stoub. Acestia, n
raport cu componentele personalitatii psihice ale delicventilor, mparte criminalitatea n trei
categorii: 1. criminalitatea obisnuita din care fac parte:
-criminalii organici sau bolnavi psihic;
-criminali normali, acestia sunt persoane sanatoase mintal, dar socialmente anormali, n psihicul
carora nu exista conflict ntre Ego si Superego; acesti indivizi apartin de regula acelor comunitati
criminale, unde cnma nsasi cSie un utouus vivsnui ;
-criminalii nevrotici: din rndul acestora provin cei dominati de complexul de vinovatie, la care
Sinele domina Eul, Supereul neexercitnd influenta acestuia din urma;
1.criminalitatea ocazionala, care se datoreste situatiei cnd Superego si suspenda actiunea
datorita amenintarii sau legitimei aparari;
2.criminalitatea imaginara reprezentata de cea care exista n visele unor indivizi.
Cei doi criminologi nord-americani sustin ca sunt indivizi cu personalitate nevrotica,
caracterizata prin aceea ca se afla "n conflict cu ea nsasi". Aceasta se datoreaza Supereului care

a ramas n faza de dezvoltare primitiva determinnd ca instinctele, n special cele agresive, sa

domine comportamentul individului. b) Teoria personalitatii antisociale Reprezentantul acestei
teorii care are la baza psihanaliza lui Freud si concluziile sale referitoare la evenimentele din
primii ani ai copilariei este Kate Friedlander. Autoarea, n lucrarea sa "Delicventa
juvenila"*, sustine ca individul n copilarie, este dominat de instinctul placerii, ulterior fiind
modelat printr-un proces lung de adaptare care parcurge trei etape:56
-prima este cea a relatiilor dintre copii si parinti;
-ce de a doua este a formarii Supereului si
-ultima, etapa relatiilor din colectivitatea familiei.
Kate Friedlander sustine ca fiecarei etape i corespunde o anumita relevanta criminogena, dupa
cum urmeaza:
-In prima etapa, cea a primilor ani ai copilariei, cnd dominante sunt instinctul placerii si
existenta complexului Oedip, daca acestea nu sunt rezolvate conform normelor moralei,
personalitatea viitorului matur va fi orientata spre comportamentul deviant.
-In cea de a doua faza, imitatia este procesul care domina comportamentul copilului. Daca
minorul va trai ntr-un mediu familial criminogen, de obicei, va deveni un matur delicvent.
Kate Friedlander, La delinquence juvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.
45

42
- In cea de a treia faza, n cadrul careia se realizeaza adaptarea sociala a persoanei, daca va exista
comportamente dominant negative, cu relevanta criminogena, copilul, de cele mai multe ori, va
avea la rndu-i un comportament criminal.
Concluziile relevate de Kate Friedlander au fost confirmate de cercetarile criminologice
ulterioare de orientare psihologica, stabilind ca evenimentele din copilaria individului sunt
determinante n devenirea delictuala a acestuia. c. Teoria complexului de inferioritate
Aceasta teorie este una din cele mai vehiculate teorii postfreudiene. Alfred Adler (18701937) fiind autorul acesteia
Potrivit teoriei sale, sentimentul de inferioritate, care-i domina pe unii indivizi, datorat unei
infirmitati fizice, estetice sau intelectuale, creeaza n acestia dorinta de a-si depasi
handicapul,printr-un proces de compensare sau supracompensare.
In conditiile unei personalitati puternice, infirmitatile reale ale indivizilor sunt depasite n urma
unor activitati tenace si repetate, compensndu-se inferioritatea prin autoperfectionare57.
Daca individul dominat de acest sentiment nu reuseste sa-si depaseasca handicapul, el
degenereaza n complexul de inferioritate, care Ipoate conduce la comiterea delictelor, fiind calea
aleasa pentru determina colectivitatea n care traieste sa-l introduca n centrul atentiei ei.
Adler considera ca, de obicei, complexul de inferioritate este dublat, n persoana delicventului
caracterizat de acest complex si de lipsa de cooperare datorata frustrarii la care a fost supus n
timpul copilariei sale.
6.3. Teoriile curentului psiho-moral

Teoriile apartinnd acestui curent se caracterizeaza prin aceea ca nu sunt influentate de

psihanaliza, desi abordeaza criminalitatea din punctul de vedere al genezei de ordin psihologic.
Cei mai de seama reprezentant al acestui curent sunt criminologul belgian Etienne de Greef, iar
n ziua de azi francezul Jean Pinatel.
a) Teoria instinctelor
Etienne de Greef a creat aceasta teorie n care afirma ca personalitatea delicventului, ca si omului
normal, n general are o determinare de ordin intelectual.
Potrivit autorului, instinctele actioneaza n totalitatea lor, simultan asupra conduitei persoanei,
formnd o structura afectiva, instinctele grupndu-se n doua grupe fundamentale:
-instincte de aparare - care duc la supravietuirea individului, avnd la baza agresivitatea;
-instinctele de simpatie pe baza carora individul accepta alte persoane, formnd colectivitatea n
care va trai, contribuind la conservarea speciei umane. Criminologul belgian considera ca
personalitatea delicventului ncepe sa se formeze din copilarie, cnd, datorita unor experiente
nefericite, cele doua grupe de instincte se altereaza, n sufletul delicventului, instalnduse sentimentul de nedreptate, lipsa afectivitatii si starea de inhibitie.
Etapele procesului criminogen, n acceptiunea lui Etienne de Greef, sunt urmatoarele: a) cea a
asentimentului temperat, n timpul careia ia nastere dorinta de a comite delictul, n urma unor
frustrari repetate si a unor acte de nedreptate fata de persoana infractorului;
b)cea a asentimentului formulat, cnd viitorul delicvent accepta delictul ca o actiune concreta si
si cauta justificari si mediul care sa-l accepte,
c)ultima etapa este cea de criza cnd individul trece printr-o stare psihica periculoasa, cautnd
ocazia trecerii Ia act, adica comiterea crimei. Desi teoria este independenta de
psihanaliza freudiana, autorul concluziona ca n cazul omuciderilor, Ego (eul) consimte,
P. Popescu Neveanu , Dictionar de psihologie, 1978, p. 122.
46

43
tolereaza sau suporta omorul, trasatura psihica fundamentala a ucigasului fiind indiferenta
afectiva58.
b) Teoria personalitatii criminale
Aceasta teorie, cunoscuta n Franta sub numele personalitatii periculoase (Fetat dongeraux)
apartine criminologului Jean Pinatel, fiind teoria care a cucerit multe minti, ea fiind folosita att
n explicarea etologiei crimei, dar si n dinamica actului criminal. Conceptul de personalitate
criminala (sau periculoasa) nu este definirea unui tip anume de delicvent. Ea este un instrument
folosit de eriminologia clinica ca un termen operational.
Jean Pinatel, pe buna dreptate, apreciaza ca nu exista diferenta de nici o natura ntre criminali si
noncriminali, primii fiind oameni ca toti ceilalti.59
In acceptiunea lui Jean Pinatel, nucleul personalitatii criminale este format dintr-o"constelatie"
de patru trasaturi de caracter negative, care luate separat pot fi ntlnite la majoritatea oamenilor,
dar cnd sunt nsumate n aceeasi persoana, ele dau individului respectiv predilectia catre
comiterea crimei. Aceste trasaturi sunt::

a)Egocentrismul, care reprezinta tendinta individului de a se pune pe sine n centrul realitatii,

raportnd totul la persoana sa, refuznd regulile morale stabilite de societate.
b)Agresivitatea - cu toate modalitatile sale de manifestare:
c)Labilitatea psihica, definita prin lipsa prevederii, a organizarii propriei activitati n timp s
instabilitate n viata psihica si fizica.
d)Indiferenta afectiva, caracterizata prin lipsa altruismului, a emotiilor si simpatiilor.
Aceasta personalitate, cu nucleul ei, este "o rezultanta si nu un daf, afirma Jean Pinatel.
6.4. Concluzii
Autorii teoriilor apartinnd orientarii psihologice li se poate reprosa n ce priveste explicarea
genezei crimei, ca au neglijat factorii de ordin sociali, considerndu-i ca elemente exterioare
individului, fara relevanta criminogena, cu toate ca delictul exista numai acolo unde exista
societate.
Acestia accepta ideea eronata ca delicventul este un om deosebit, care are o personalitate total
diferita fata de nondelicventi, nelundu-se n considerare ca doar "trecerea la act" este realitatea
care separa cele doua categorii de oameni. Dar se recunoaste ca teoriile orientarii psihologice au
avut o contributie remarcabila la afirmarea criminologiei ca stiinta.
Multe din conceptele create de teoreticienii acestui curent au completat terminologia
criminologica, ei fiind frecvent folositi n limbajul de specialitate.
In final, asa cum remarca si R.M.Stanoiu, Jean Pinatel, prin conceptul si teoria personalitatii
criminale a determinat aparitia acelei parti aplicate a criminologiei, cunoscuta sub numele de
criminologia clinica.
Exemple ilustrative

Citat de R.M. Stanoiu n op.cit.,p. 170.

Jean Pinatel, La societe criminagine, Editura Calmau - Levy, 1971, p. 9 - cit.de V.Cioclei, op.cit.129.

44

Figura 1: Sigmund Freud 1856-1939

Bibliografie
1.Valeriaii Coclei, Manualul de criminologie, Ed. All Back. Bucuresti, 1998.
2.S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Pagot, 1989.
3.Kate Friedlander, La delinquencejuvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.
4.P. Popescu Neveanu , Dictionar de psihologie, 1978.
5.Jean Pinatel, La societe criminagine, Editura Calmau - Levy, 1971.

45
Orientarea sociologica

Obiective specifice: cunoasterea teoriilor sociolgice folosite n explicarea genezei criminalitatii.

Rezultate asteptate: studentii vor cunoaste teoriile de ordin sociologic si rolul pe care lau avut
sociologi de marca (Emile Durkheim) si criminologi nord-americani (Edward Shuterland,
Selline) n explicarea de ordin social a genezei criminalitatii
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca teoriile de orientare sociologica, care releva rolul factorului social
educational n geneza criminalitatii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore
7.1. Consideratiuni generale
Teoriile apartinnd acestei orientari au ca trasatura comuna: cauza exogena (exterioare
fiinte umane) a criminalitatii datorata influentei mediului nconjurator, fizic si social.
Primele explicatii ale genezei criminalitatii de ordin sociologic s-au succedat n decursul
timpului n ordinea urmatoare: teoriile scolii cartografice: teoriile scolii socialiste si cele ale
scolii sociologice creata de Durkheim, toate numite sub numele de Scoala franco- belgiana a
mediului social, ai caror reprezentanti R,M. Stanoiu i numeste, "precursorii".
Teoriile de orientare sociologica care au; urmat "precursorilor", n timpul interbelic si
chiar dupa cel de al II-lea Razboi mondial, n marea lor majoritate, poarta amprenta
sociologieinord-americane, unde aceasta stiinta a cunoscut o dezvoltare fara precedent, teorii
cunoscute sub numele modelului consensual.
Se afirma, de reprezentantii acestor teorii, ca; sarcina criminologiei (ca o ramura desprinsa
din sociologie n,n) este de a stabili substratul social al delicventei, identificat ca fiind
deteriorarea valorilor traditionale, generator de industrializare, urbanizare si generalizarea
modului de viata urban60.
Expunerea conceptelor acestor doua categorii de teorii si a celor apartinnd lui Enrico
Ferri, le vom face pe parcursul a trei sectiuni dupa cum urmeaza:
7.2. Scoala franco-belgiana a mediului
A. Scoala cartografica (geografica)
Creatorii acestei scoli au fost belgianul Quetelet si francezul Guerry. Cei doi autori,
fiecare n tara lui, au cercetat fenomenul criminalitatii folosindu-se de statisticile judiciare, care
au nceput sa fie publicate dupa 1826.
Ambii au constatat o anumita constanta a fenomenului criminal, reprezentata de frecventa
marita a delictelor ndreptate mpotriva persoanei n regiunile sudice ale Frantei si n anotimpul
calduros, n timp ce n regiunile nordice si n perioada anotimpului rece sunt mai numeroase
delictele contra proprietatii, constanta datorndu-se, n conceptia lor, legii termice a
criminalitatii.

Gabriel Tarde, n lucrarea sa "Criminalitatea comparata", aparuta n anul 1886, analiznd

acest concept, l-a infirmat, demonstrnd ca nu clima, sau zona geografica, sunt cele care
influenteaza criminalitatea, ci dezvoltarea economico-sociala diferita a regiunilor nordice fata de
cele sudice.

Horia Opreati, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996, p.146.

46
Raymond Gassin, n lucrarea "Criminologia" aparuta la Paris n anul 1998, (a patra editie)
cu privire la Scoala geografica, mentioneaza ca e a a facut voga la sfrsitul secolului al
XlX-lea, dar astazi "este practic cazuta n uitare ca si criminologia lombrosiana".
B. Scoala interpsihologica
Aceasta scoala a fost creata de Gabriel Tarde (1834-1904), ea mai fiind cunoscuta si sub
numele de scoala imitatiei.
Cercetatorul francez sustine ca n viata sociala exista o lege naturala care conduce
destinele oamenilor, legea imitatiei, conform careia indivizii se comporta imitndu-se unii pe
altii, tinerii pe batrni, cei mici pe cei mari, cei saraci pe cei bogati, etc.
Extinznd acest rationament si n domeniul criminalitatii, Tarde concluziona ca
delicventa, care este de origine sociala, se datoreste imitatiei.
Tarde sustine ca individul nu devine infractor datorita degenerescentei fizice asa cum
afirma Lombroso, ci datorita societatii care "l-a lasat de capul lui nca din copilarie".
In privinta conceptiei normalitatii crimei n societate, teoriei lansata de Emile
Durkheim, Gabriel Tarde a refuzat s-o accepte, criticnd-o vehement. In acelasi timp, prin
conceptiile sale a contribuit decisiv la combaterea teoriilor lombrosiene.
C. Scoala sociologica
Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat creatorul ei , acesta fiind
considerat, n mod justificat, cel mai mare sociolog, dupa creatorul sociologiei ca stiinta,
August Comte.
In anul 1892, Durkheim a publicat lucrarea "Sinuciderea" dupa ce anterior publicase
memoriul "Doua legi ale evolutiei umane", lucrari; n care sunt expuse teoriile si conceptele sale
referitoare la crima si criminalitate.
Durkheim afirma ca delictul (crima) este un fenomen social normal pentru ca: "nu poate
exista societate n care indivizii sa nu se abata, mai mult sau mai putin, de la tipul colectiv, este
inevitabil ca printre aceste abateri sa nu fie unele care sa nu prezinte caracter..."
Sociologul francez, n afara de normalitatea crimei, o considera ca un factor de sanatate publica,
ea facnd parte din orice societate sanatoasa. Concluziile care rezulta din aceste idei sunt:
1)caracterul permanent al criminalitatii;

2)lipsa unei cauzalitati exceptionale, societatea nsasi genernd crimele. Majoritatea

criminologilor au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de
Durkheim, mentionndu-se ca ntr-adevar ea este inerenta*Societatii dar nu este normala. Situatia este
comparabila cu cea a bolii n medicina, unde aceasta nu-i considerata ca
normala fata de sanatatea oamenilor, dar din pacate, este inerenta.
Durkheim a creat si conceptul anomie prin desemnat obiectiva social, printr-o dereglare a
normelor sociale datorata unor schimbari bruste (ex. crizele economice, razboaiele, revolutiile,
etc), stari care pot determina oamenii sa se sinucida sau sa comita crime.
In conceptia lui Durkheim, criminalitatea se manifesta att ca factor de progres social, ct
si ca motivatie pentru ntarirea vigilentei sociale.
In privinta progresului social mentioneaza ca de multe ori delicventii prin actele lorduc la
schimbari importante n societate si criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul sau chiar
conducatorul de azi al societatii.
In sprijinul acestei idei putem si noi sa afirmam ca este adevarat, dar nu n cazul
criminalitatii traditionale care priveste genul de delicte ndreptate mpotriva persoanei si avutului
sau, ci n cazul criminalitatii care vizeaza ornduirea sociala si organizarea statala.

47
Sunt suficiente exemple n istorie si chiar n zilele de azi, care vin n sprijinul acestui
rationament, cnd unii din rebelii de ieri condamnati uneori la moarte, azi sunt eroii natiunilor lor
si chiar sefii unor state recunoscute ca independente si suverane.
Ih privinta vigilentei sociale, Durkheim aprecia ca existenta crimei da posibilitatea
indivizilor noninfractori sa discearna binele de rau, crima fiind realitatea la care trebuie raportate
comportamentele morale ale societatii.
D. Scoala mediului social
Curentul acesta, apartinnd tot "precursorilor" a fost creat de medicul francez A.
Lacassagne, profesor de medicina legala la Universitatea din Lyon (motiv pentru care scoala a
fost supranumita lyoneza) care mpreuna cu Manouvrier au criticat si combatut teoriile
lombrosiene, sustinnd ca mediul social are un rol determinant n geneza criminalitatii.
Aceasta teorie dupa primul razboi mondial, va sta la baza a numeroase studii, ndeosebi n
S.U.A, ea constituind s inspiratia Scolii ecologice de la Chicago.
O mentiune speciala, referitoare la influenta mediului social, o facem amintindu-l pe
criminologul francez, de origine romna, Vasile. V. Stanciu. Acesta se nscrie printre cercetatorii
care au acordat o atentie speciala, dupa cel de al Il-lea Razboi mondial, influentei mediului urban
asupra criminalitatii, concluziile sale bazndu-se pe investigarea criminalitatii din
arondismentele pariziene61.
E. Scoala socialista

Acestei scoli i apartin teoriile inspirate de scrierile lui Mane si Engels care vedeau n
criminalitate un "subprodus" al capitalismului, ea fiind o reactie la injustitia
sociala, considerndu-seca va dispare n societatile socialiste.
In cadrul acestei scoli s-au nscris Turati Battaglia si Loria n Italia, Berg n Germania,
Dupuy si Legoyt n Franta, dar mai ales olandezul Bonger, care au facut o analiza ampla a
conditiilor economice stabilind ca inegalitatea economica a indivizilor este cauza criminalitatii.
Critica adusa acestor teoreticieni a fost aceea ca s-a privit restrictiv aceasta inegalitate
pentru ca n realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea multora fiind foarte
complexa, situatie pe care susmentionatii teoreticieni nu vor s-o ia n calcul.
7.3. Enrico Ferri si Sociologia criminala
Enrico Ferri, eminent om de stiinta , discipolul lui Cesare Lomroso, a avut un aport
incontestabil n fundamentarea criminologiei ca stiinta. Principalele sale teorii si concepte si leasintetizat n lucrarea "Sociologia criminala", dar cea care l-a impus n mod deosebit, a fost
referitoare la devenirea delictuala a individului.
Savantul italian a precizat ca delicventul este determinat n comiterea crimei de o
multitudine de factori, ntre care si cei de natura sociala, combinatia acestor factori fiind
specifica fiecarui delicvent.
Enrico Ferri mparte acesti factori, mai nti n doua categorii: endogeni (sau
antropologici) si exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
-factorii organici; factorii psihici si
-factorii de personalitate, care este data de sexe, vrsta, educatie, pregatire, scoala,
etc.
In categoria factorilor exogeni autorul include:
- factorii mediului fizic, pe care-i numeste cosmotelurici, incluznd aici clima, natura
solului, succesiunea zilelor si noptilor, anotimpurilor si productia agricola;
Lygia Negrier Donnont, op.cit, p.71.

48
-factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populatiei, opinia publica,
religia, sistemul educativ, organizarea economica si politica, alcoolismul, etc.
Ferri evidentiaza rolul primordial al factorilor sociali, mai ales n planul general al
criminalitatii, aratnd n acelasi timp ca delictul concret are determinari n mai mare masura de
ordin biologic si fizic.
Un loc important n lucrarea lui Enrico Ferri l au teoriile referitoare la:
-legea saturatiei criminale;
-masurile cu caracter preventiv al criminalitatii numite substitutive penale si
-rolul pedepsei, teorii si concepte care au influentat cercetarile criminologiei
ulterioare.

In privinta legii saturatiei criminale, autorul afirma ca n anumite conditii sociale si fizice
de normalitate se nregistreaza o stabilitate a dinamicii infractionale, ea nregistrnd cresteri
deosebire numai n perioade de criza.
Substitutivele penale, n conceptia lui Ferri, sunt masuri cu caracter economic, politic,
legislativ si administrativ, menite sa previna criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate n general si la
fenomenul criminalitatii n special.
Substitutivele penale, Ferri le mparte n trei categorii:
-economice, din care fac parte comertul liberalizat si bine organizat, libera circulatie a
persoanelor, salarii corespunzatoare functionalilor publici, construirea de locuinte salubre si
nfiintarea de organisme specifice asigurarilor sociale;
-politice, n care a inclus democratizarea societatii, libertati politice si cetatenesti si
adoptarea de legi care sa duca la o administratie locala buna;
-ligislative si administrative, care cuprind administrarea corecta a justitiei, combaterea
prostitutiei, a alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
In privinta pedepsei aplicate delicventilor Ferri considera ca aceasta reprezinta un mijloc
de aparare a societatii fata de crima, ea fiind n acelasi timp raspunsul pe care societatea l da
criminalitatii.
Pedeapsa cu moartea era apreciata ca fiind inadmisibila pentru o societate normala si
civilizata.
7.4.Modelul consensual
Teoriile modeme n care explicarea genezei crimei s-a facut prin factorii de ordin social,
au cunoscut n S.U.A si Canada, prin lucrarile sociologice de aici, o consacrare puternica,
influentnd dezvoltarea criminologiei n perioada anilor 30-60 ai secolului al XX- lea.
Caracteristica comuna acestor teorii calificate de Denis Szabo ca apartinnd modelului
consensual, este ideea ca indivizii, ca membrii societatii, accepta regulile de convietuire stabilite;
toti cponwd ;&rgensual5 respectndu-le, cniar daca nu toti sunt egali, din 'diferite motive
(economice, sociale, fizice, irttelectiiale etc), deoarece aceste inegalitati se vor ajusta n cjpr6cesul
convietuirii, prin interactiuni de solidaritate. Acei indivizi care ncalca aceste reguli o fac din
cauza unor factori care produc o ruptura n procesul de adaptarea la functionarea normala a
societatii.
In conceptiile teoreticienilor apartinnd acestui model, criminalul este considerat un
inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologul canadian citat, dar si a romnilor R.M.Stanoiu,
GhNistoreanu si C. Paun, fac parte teorii pe care le-au grupat n mai multe curente ca: ecologic,
culturalist, functionalist si ale controlului social, grupare pe care o vom folosi n continuare n
explicarea acestor teorii.

49

a) Teoriile ecologice ale Scolii de la Chicago

Aceste teorii si au denumirea amintita din cauza sociologilor americani, membrii catedrei
de sociologic de la Universitatea din Chicago care n perioada anilor 20-30, influentati de ideile
lui Emile Durkheim, au realizat un studiu vast n zona marilor orase din S.U.A, viznd
identificarea factorilor de mediu care erau asociati cu delicventa, precum si determinarea
influentei acestora fata de comportamentul uman n general.
Premisa de la care au plecat cercetatorii nord-americani (dintre care cel mai de seama a
fost Robert Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animala si vegetala si cea a societatii
umane. Se sustine ca daca n regnul animal si n principal cel al primatelor ntre elementele sale
componente,s-au stabilit articulatii cauzale, tot asa ntre oameni si ntre oameni si mediul
nconjurator exista articulatii cauzale,
Robert Park si asociatul sau Ernest Burgers au stabilit ca orasele si maresc continuu
suprafetele, identificnd cinci zone concentrice, numite ecologice, ncepnd cu zona centrala,
continund cu zona industriala, cea a caselor muncitoresti, zona rezidentiala si terminnd cu cea
de a cincea, zona navetistilor sau suburbia.
Studiile cercetatorilor amintiti au relevat anumite corelatii ntre aceste zone si delicventa
stabilind, printre altele ca prezenta numeroasa a imigrantilor, n marile orase, ar fi cauza
criminalitatii.
Alti doi reprezentanti ai acestei scoli Shaw si Mekay, au comparat grupurile de imigranti
cu speciile noi de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic si care ncearca sa
supravietuiascaadaptndu-se pamntului potrivnic, aceasta facndu-se de multe ori prin
delicventa, zonele n care traiesc fiind denumite zona de deteriorare morala sau zone
eriminogene specifice.
Un alt reprezentant al Scolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care n lucrarea sa
intitulata "Banda", afirma, cu privire la zonele eriminogene ca "procentul cel mai ridicat al
criminalitatii se gaseste n zonele centrale ale oraselor sau n zonele adiacente lor si scade pe
masura ndepartarii lor spre periferie".
Cercetatorii mentionati au afirmat ca zonele centrale ale oraselor se caracterizeaza printrocriminalitate ridicata si prin comportamente anormale sau imorale mult mai raspndite ca
vagabondajul, jocurile de noroc, prostitutia, cersetoria, alcoolismul si altele de vandalism, fata de
cartierele marginase.
b) Teoriile culturaliste
Caracteristica acestor teorii o reprezinta "cultura" la care "se raporteaza personalitatea
individuala"", problema centrala constituind-o raportul dintre cultura si criminalitate.
O alta trasatura comuna acestor teorii este considerarea delicventului ca un individ care saadoptat invers fata de regulile generale de comportament pe care majoritatea membrilor
societatii le respecta.
.
Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele referitoare la:
1)conflictul de cultura;
2)asociatiilor diferentiale si
3)subcultura delicventa.
c)Teoria conflictului de cultura

Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al Universitatii din

Pennsyivania, presedinte, ntr-o perioada mare de timp, al Societatii Internationale de
Criminologie, care si-a facut cunoscute conceptele sale criminologiee n lucrarea "Conflictul
cultural si crima" aparuta prima data n anul 1938.

50
In acceptiunea lui Sellin cultura desemneaza "totalitatea ideilor, institutiilor si produselor
muncii, aplicate la grupuri determinate de fiinte umane si care permit a se vorbi despre regiuni
culturale, despre tipuri de cultura si despre cultura nationala"62
In societate, potrivit autorului, normele juridice sunt expresia culturii grupului
conducator, cu care alte grupuri pot veni n conflict. Acestea, din urma, sunt de obicei grupuri
formate din defavorizati din diferite motive cum sunt:, saracia, apartenenta la alta rasa, la alte
culte religioase sau imigranti s care au alte norme culturale.
Infractiunea, considera Sellin, ia nastere tocmai pe fondul conflictului dintre cultura
grupului dominant, care considerai regulile sale obligatorii si cultura grupului defavorizat care si
are propriile reguli obligatorii pentru membrii sai.
In acest sens criminologul. american conchide: "din acest punct de vedere codul de
conduita al gangsterilor este un cod moral, n aceeasi masura cu Decalogul ori legea penala".
In privinta adevarului n criminologie, ntelegnd prin aceasta aflarea n totalitate, a
cauzei crimei, Sellin afirma ca aceasta este o dorinta iluzorie, ca n toate ; stiintele umane, pentru
ca prin comportamentul sau, omul este infinit (indeterminabil), motiv pentru care, criminologia,
trebuie sa se cantoneze doar la formularea unor ipoteze cu un anumit grad de probabilitate63.
d) Teoria asociatiilor diferentiate
Edwin Sumerian, profesor la Universitatea din Indiana (SUA) este criminologul care a
creat aceasta teorie, expunndu-si conceptele si ideile n lucrarea sa intitulata "Principii de
criminologie"aparuta pentru prima data n anul 1924.
Potrivit teoriei sale, n societate exista grupuri, mai mult sau mai putin numeroase care se
mpart n doua categorii:
-o prima categorie cuprinde indivizi care respecta regulile moralei si legile;
-cea de a doua categorie cuprinde indivizi care nu respecta aceste reguli. "Indivizii, n viata lor
sociala, vin n contact cu ambele categorii, de oameni si, nraport cu puterea de influentare a acestora, persoanele se asociaza diferentiat, unii fata de cei
morali si corecti, altii fata de cei imorali si incorecti. . In acceptiunea autorului, o persoana poate
sa devina mai repede delicvent atunci cnd influenta asupra comportamentului sau provine din
partea grupului care interpreteaza defavorabil;legile, nerespectndu-le.
Asociatiile diferentiate, sustine Edwin Sutherland, se caracterizeaza prin frecventa, durata
si intensitate, precum si prin anterioritate, aceasta din urma avnd influenta cea mai mare, pentru

ca, asa cum educatia morala si corecta este inoculata individului nca din copilarie si dureaza
toata viata, tot asa si comportamentul delicvent opereaza pentru viitorul criminal.
Continund teoria lui Gabriel Tarde care considera ca geneza crimei este imitatia
Sutherland, n explicarea actului delicvent, mentioneaza urmatoarele:
-comportamentul delicvent nu este ereditar, el este nvatat;
-nvatarea delictului se realizeaza .printr-un proces complex de comunicare care
poate; fie verbal, prin mass media sau printr -un contact direct cu infractorii;
- nvatarea are loc, cu prioritate, n interiorul unui grup restrns (familie, banda,
vecinatate era).
Sutherland a studiat nu numai criminalitatea paturilor defavorizate ci si pe cea a
persoanelor din grupul conducator (politicieni, functionari publici, oameni de afaceri,
conducatorii sindicatelor, pe care a numit-o a "gulerelor albe".
Autorul sustine ca si n cazul acestor situatii tot imitatia este geneza crimei, ca rezultat al
asocierii diferentiate.
e) Teoria sub culturii delicvente
T.Selliu, Conflictul cultural si crima, citat de V.Cioclei n Manualul de criminologie, 1998, p. 115.
Citat si de V.Cioclei n op.cit.,p. 114.

51
Teoria subculturii delicvente, o alta varianta a culturalismului este creatia unui alt
criminolog american, Albert Cohen.
In acceptiunea autorului, grupurile sociale defavorizate, posesoare ale unei subculturi
delicvente, au norme de comportare si conceptii ce sunt n contradictie cu cele ale societatii
dominante.
Aceste grupuri sunt caracterizate de sentimentul de frustrare, de izolare politica, sociala si
economica, prezentnd frecvent reactii de protest si de contestare a normelor si valorilor sociale
impuse.
Indivizii apartinnd acestor grupuri, prin delicventa, considernd ca altfel nu este posibil,
ncearca sa-si realizeze aspiratiile catre valorile si bunurile sociale.
In viziunea lui Albert Cohen caracteristicile personalitatii indivizilor apartinnd
grupurilor posesoare de subcultura delicventa sunt:
-rautatea, infractiunile comitndu-se numai din dorinta de a pricinui pagube grupului
dominant; negativismul fata de valorile contestate;
-nestatornicia si
-autonomia, reprezentata prin dorinta de a nu fi condusi de regulile societatii,
f)Teoria functionalista a anomiei
Sociologul american, Robert Merton este cel care a lansat teoria functionala a anomiei n
lucrarea intitulata "Teoria sociala si structura sociala" aparuta n anul 1949.
Autorul, relund conceptia lui Durkheim privind anomia si adoptnd-o situatiei concrete
din SUA a ncercat sa explice care este geneza crimei.
Prin anomie, Merton ntelege tensiunea ce s-a instalat ntre scopurile propuse de societate,
la care tind indivizii si mijloacele reduse, legitime, puse la dispozitie acestora pentru a putea fi
ndeplinite.

In lumina acestui rationament, delicventa este considerata ca raspunsul dat de indivizii

care nu au posibilitati legitime pentru a-si ndeplini idealurile pe care societatea le apreciaza ca
fiind normale pentru membrii ei.
Ca o concluzie la teoria lui Merton rezulta ca membrii categoriilor sociale defavorizate,
cu o situatie economica si sociala precara, care-si vad blocate aspiratiile catre pozitiile sociale
avantajoase, comit delicte pentru a suplini aceasta blocare.
g) Teoriile controlului social
Cele mai numeroase teorii ce apartin orientarii sociale sunt cele numite ale controlului
social, ele fiind de o diversitate vasta, care nsa se caracterizeaza prin doua idei majore:
a) omul, prin natura sa, este o fiinta rea, tendinta sa spre delicventa fiind o stare naturala,
motiv pentru care se impune ca sa fie controlat de societate;
b) n acelasi timp omul este o fiinta sociala si pentru a supravietui trebuie sa respecte regulile
stabilite de societate.
Dintre cele mai cunoscute teorii ale acestui curent se detaseaza cea
a nfrnarii apartinnd sociologului american Reckless, care considera ca delictul poate fi
prevenit (nfrnt) prin organizarea sociala si prin determinarea individului de a renunta la
comportamentul antisocial.
Travis Hirschi este un alt reprezentant al acestui curent, considernd ca omul prin fiinta sa
are tendinte delicvente, tendinte care se realizeaza atunci cnd controlul social lipseste sau este
diminuat.
Din acest motiv, autorul afirma ca important nu este sa mai caute cauzele criminalitatii, ci
a se identifica motivatiile pentru care oamenii trebuie sa respecte legile.
Rata mare a criminalitatii considera Hirschi, se datoreste politicii penale permisive si a
liberalismului din viata zilnica, propunnd restaurarea disciplinei stricte n scoala, reducerea sau
eliminarea ajutorului social pentru a se cultiva responsabilitatea individuala si sporirea severitatii
pedepselor penale.

52
7.5. Concluzii
Teoriile de orientare sociologica pun n evidenta cauzalitati generale ale delicventei ca
lipsa de educatie, saracia, somajul si neadaptarea individului la societatea din care face parte. Ele
rezuma cauzalitatea delicventei la factorii sociali neglijndu-i pe cei individuali.
Aceste teorii nu pot sa raspunda la ntrebarea "De ce n conditii similare unii indivizi
comit delicte si altii nu?"
Fara a contesta meritele cercetatorilor din SUA n relevanta mediului social fata de geneza
criminalitatii, majoritatea speciaiistuor, n speciai cnnunologn europeni au reprosat acestora
urmatoarele erori:
a)considerarea omului nca de la nastere, un fel de "Tabula rasa" (asa cum afirma
criminologul suedez Kimberg) care primeste orice influenta de la mediu, fara a lua n considerare
personalitatea sa care este dominata de psihicul sau si de viata sa organica;

b)absolutizarea influentei mediului asupra individului;

c)criminalitatea gulerelor albe, au relevat cercetarile criminologice ulterioare, nu se
datoreste asociatiilor diferentiate ci, mai ales trasaturilor negative de caracter ale delicventilor;
d)teoriile bazate pe conceptia conflictului de cultura au dus la interpretari tendentioase,
chiar rasiste;
e)n privinta anomiei, Robert Merton nu ia n consideratie crizele economice, razboaiele
si revolutiile, considernd-o, ca este doar o tensiune ntre aspiratiile si posibilitatile materiale
puse la dispozitia indivizilor n vederea realizarii lor;
f)n cazul teoriilor apartinnd controlului social, prevenirea delicventului s-ar datora doar
functiei de intimidare a pedepsei, neglijndu-se celelalte modalitati puse la dispozitie de
criminologie.
Bibliografie
1.Horia Oprean, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996.
2.T.Sellin, Conflictul cultural si crima, 1998.

53
Teoriile modelului conflictual sau ale "reactiei

sociale"

Obiective specifice: n cadrul orientarii sociologice n explicarea fenomenului

criminalitatii se va releva rolul deosebit pe care l-au avut teoriile modelului conflictual.
Rezultate asteptate: studentii vor cunoaste modalitatea n care aceste teorii au
determinatgeneza unor segmente ale criminalitatii specifice paturilor sociale
defavorizate.Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui
modul studentii vor avea posibilitatea sa faca diferenta n modul n care au fost
explicate anumite genuri de criminalitate specifice ultimelor decenii ale secolului XX.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore
8.1. Consideratiuni generale
Teoriile moderne nsumate modelului conflictual au aparut att n continentul
nord-american, dar si n vestul Europei, n partea a doua a secolului al XX-lea, fiind
rezultatulcurentelor ideologice vehiculate n acea perioada care contestau valorile
statului si dreptului n prevenirea si combaterea criminalitatii.
Toti teoreticienii apreciaza ca miscarile sociale din anii 60-70 - prilejuite
denemultumirea americanilor fata de razboiul din Vietnam, a negrilor fata de lipsa
drepturilor n comparatie cu majoritatea alba a populatiei din Statele Unite,
precum si cele ale studentilor din Europa de vest - au determinat o bulversare a
ideilor si conceptiilor de ordin sociologic si implicit cele criminologice.
Au aparut teorii care au abandonat rolul personalitatii individului si n
special alpsihicului n geneza crimei.
Adeptii modelului consensual considerau mediul social principala cauza a
delicventei. Ei porneau de la teza ca n societate indivizii se nasc inegali,
inegalitate, care apoi se ajusteaza, marea majoritate a indivizilor adaptndu-se la
regulile stabilite.
Delicventii, n viziunea acestor teoreticieni, proveneau din gruparile care nu
au reusit sa se adapteze regulilor impuse.
In contradictie cu reprezentantii modelului consensual, teoreticienii
modelului conflictual considera ca de fapt indivizii se nasc egali, dar gruparile
aflate la putere, prinintermediul statului si dreptului, mpart societatea n favorizati
si defavorizati (de ordin material, social si politic), determinndu-i pe ultimii sa
intre n conflict cu grupul favorizat, ncalcnd regulile impuse, delicventa fiind
raspunsul ce le este impus.
Teoriile curentului conflictual au fost supranumite n comun "noua criminologie",
elecaracterizndu-se ca fiind ideologice, explicative si justificative pentru
comportamentul deviant, sustinnd ca tot ce conduce la inegalitatea indivizilor
trebuie sa fie distrus si eliminat.
Reprezentantii englezi ai noii criminologii sustineau nlocuirea actualei
societatiumane cu o alta "unde puterea de a criminaliza sa nu mai existe".64

O alta trasatura comuna acestor teorii este "tonul" si "limbajul contestator si

agresiv "lipsit de o cooperare (cu reprezentantii celorlalte scoli criminologice
n.n.),serenitate si obiectivitate".
Cu toata diversitatea lor aceste teorii au fost grupate de specialisti n trei
curente: a) curentul interactionist;
Gh. Nistoreanu, C. Paun, op.cit., p.156.

54
b)al reactiei sociale si
c)criminologia critica.
8.2. Curentul interactionist
Teoriile curentului interactionist sunt cunoscute si sub numele de "teoriile etichetarii" sau
"stigmatizarii".
In cadrul lor - al carui prim reprezentant a fost Edwqin Lemert - s-a afirmat ca un individ este
etichetat "ante- delictum" drept deviant n urma unor interactiuni dintre interesele grupului
dominant (conducator) si grupurile din care fac parte defavorizatii ca urmare a interventiei
organelor de control social (politie, justitie), determinndu-i n final sa devina delicventi.
Din analiza acestor teorii si a conceptelor folosite a rezultat ca statul social impus, de
delicvent, anterior trecerii la act, este creatia societatii, prin procesul de stigmatizare, care
traseaza o frontiera ntre cei considerati "buni" si cei considerati "rai". '
'
In acceptiunea criminologilor apartinnd acestui curent - asa cum i caracterizeaza R.M.
Stanoiu - n studierea procesului criminogen, ntrebarea "de ce individul devine violent?" este
nlocuita cu cea: "de ce individul este considerat delicvent"?65
Curentul interactionist a fost cel mai dens, timp de douazeci de ani, publicnduse numeroase lucrari care l-au fundamentat si dezvoltat.
Dintre acestea mentionam cteva din ele, poate cele mai reprezentative.
1.Astfel n lucrarea sa "Cei fara de sanse - Studii n sociologia delicventei", sociologul
american H. Becker afirma ca nu delictul este important pentru societate, ci modul n care
individul este etichetat drept delicvent.
Individul careia i s-a pus, de catre grupul dominant, eticheta de deviant, el devine un
proscris, un paria, fiind determinat sa se izoleze si n final sa comita delictul.
2.O alta teorie este tot a unui american William Chambliss, care sustinea:
-sunt calificate ca infractiuni n legislatia penala anumite comportamente, n folosul clasei
dominante;
-deosebirea dintre clasele sociale se adnceste datorita industrializarii iar dreptul penal este
folosit de clasa dominanta pentru subordonarea proletariatului, prin forta n folosul grupului
dominant;

-criminalitatea este o realitate cultivata de grupul conducator pentru a reduce somajul pentru ca
se creeaza locuri de munca n special n politie, magistratura si n sistemul executional
penal,realizndu-se n felul acesta o abatere a atentiei proletariatului de la exploatarea sa.
3.Un alt reprezentant al curentului interactionist este David Matza, care analiznd
psihologic comportamentul indivizilor considerati devianti, ncearca sa stabileasca rolul
institutiilor represive n stigmatizarea acestora.
Autorul concluzioneaza ca organele de control social, cu toate ca au fost create pentru a
preveni si combate criminalitatea, n realitate el o determina.
Reymond Gassin, criticnd teoriile interactioniste, ale etichetarii, recunoaste ca totusi
acestea au condus la realizarea "cunoasterii criminologice veritabile" prin aceea ca:
-au determinat ca studiul trecerii la act sa devina un capitol fundamental al criminologiei;
-au reluat continutul criminogen al institutiilor represive - n special penitenciarele pentru
recidivisti, cu toate ca multi "etichetati", dupa executarea pedepselor n aceste locuri de detentie,
nu mai comis alte fapte penale66.

R.M.Stanoiu op.cit.pg.206.
Raymond Gassin, op.cit,p.l89.

55
8.3. Criminoiogia reactiei sociale
Cu ocazia Congresului International de criminologie de la Belgrad din anul 1973,
interactionismul s-a cristalizat ca o teorie globala asupra deviantei, dezvoltndu-se ulterior sub
denumirea de criminoiogia reactiei sociale.
Aceasta noua orientare a mutat preocuparea cercetarii criminologice spre clarificarea
proceselor sociologice care genereaza devianta si implicit delicventa.
Potrivit acestor teoriei, delicventa nu este o caracteristica a oamenilor, dar grupul
conducator confera celor defavorizati aceasta cale "n procesul institutional al reactiei sociale"
Unul din reprezentantii curentului reactiei sociale Kai T. Erikson sustine ca diferenta
dintre delicventi si nondelicventi nu se datoreste delicventului, ci "reactiei membrilor
conventionaisti si conformisti care transforma indivizii n delicventi din punct de vedere
social".67
Cercetarile criminologice din aceasta orientare au avut ca obiect:
a)analiza socio-politica a legilor penale;
b)procesul de elaborare a acestora si modul lor de aplicare;
c) maniera n care legea penala influenteaza indivizii sa devina delicventi n raport si cu
modul n care actioneaza institutiile de stat care asigura controlul social.
8.4. Criminoiogia critica

Criminoiogia critica reprezinta o alta dezvoltarea a interactionismului n rndul

sociologilor, ea fiind cunoscuta si sub denumirile de criminoSogia radicala sau noua
criminologie.
Se considera ca englezii Ian Taylor, Jack Young si Paul Water, prin lucrarile lor publicate
n perioada anilor 1973-1979 sunt criminologii care au fundamentat acest curent.
Raymond Gassin demonstreaza ca reprezentantii criminologiei critice si-au creat lucrarile
sub influenta neomarxismului acestia, folosind uneori ca argumente citate din ideile fostului lider
comunist Mao Tzedun.
Teoriile criminologiei critice sustin doua idei fundamentale:
-una explicativa, prin ea sustinndu-se ca delictul este o inventie a grupului dominant
pentru a ncadra indivizii si grupurile considerate periculoase, n vederea pastrarii puterii; n
acceptiunea teoreticienilor amintiti sistemul penal nu-i altceva dect un instrument folosit de
burghezie pentru mentinerea suprematiei asupra celor oprimati.
-o a doua priveste rolul criminologiei, care trebuie sa fie militant, avnd ca obiectiv
demascarea "lustrului momi si ideologic al societatii capitaliste inegale" si "lupta pentru
schimbarea si stabilirea unei societati post capitaliste, conform idealului de egalitate"68.
Aceste deziderate ar trebui sa fie ndeplinite prin schimbari legislative care sa nu mai duca
la criminalizarea actualelor fapte cunoscute ca delicte (furturi, consum de droguri etc.) ci
si la incriminarea imperialismului si colonialismului, considerate ca activitati necunoscute
dreptului penal69.
8.5.Concluzii
Modelul conflictual n criminologie este cel mai recent, el aducnd unele elemente de
noutate care vizeaza dinamica delictului si determinarea sa sociala, dar n acelasi timp, teoriile

67Sorin

Radulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei si criminalitatii, Ed. Lansa, Bucuresti, p.142.
- op.cit.,p. 190.

68R.Gassin
69Idem

56
contin exagerari si erori care!vin n contradictie cu realitatea si cu tinuta stiintifica pe care
doresc s-aaiba reprezentantii acestui curent. , ,
a)Acceptiunea ca delictul este un produs al reactiei sociale sau al etichetarii este
nefondata pentru ca o "reactie" este ulterioara fenomenului care o determina si deci n cazul
criminalitatii ea trebuie sa fie anterioara reactiei sociale. Este ca o punere a carului naintea
boilor, ca sa folosim o zicala romaneasca. Dezaprobarea publica a delicventei este un fenomen
social de anvergura dar ea nu poate fi cauza criminalitatii ci invers.
b)Caracterul de clasa al sistemului legislativ este adevarat doar n parte, dar dorinta de a
distruge legislatia penala ntr-o societate nu face altceva dect sa creeze anarhie si haos.
c)Conceptia ca eticheta sau stigmatul de criminal s-ar aplica numai indivizilor din
grupurile defavorizate este falsa pentru ca n rndul criminalilor s-au aflat si se confirma sa se
afle si indivizi care apartin grupului dominant.

Bibliografie
Sorin Rdulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei si criminalitatii, Ed. Sansa, Bucuresti.

57
Crima ca fenomen individual

Obiective specifice: cunoasterea, ntelegerea si aprofundarea factorilor de ordin individual n

explicarea genezei criminalitatii ca fenomen individual.
Rezultate asteptate: studentii vor ntelege modul n care factorii individuali si sociali concura
la formarea personalitatii delicvente.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca si sa nteleaga rolul personalitatii delicvente n geneza actului
criminal.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

9.1. Consideratiuni generale

In capitolele anterioare am abordat problematici diferite, dar si problema cauzei crimei
care a fost amintita de fiecare data, asa cum teoreticienii au explicat-o.
Este firesc ca; si noi, pornind de la lucrarile de specialitate publicate n tara noastra si n
strainatate si tinnd seama de concluziile rezultate din activitatea practicienilor "creatori si
consumatori de criminologie" cum i numeste Raymond Gassin pe cei din sistemul judiciar
(magistrati, politisti, medici, psihologi si psihiatri, sociologie etc). sa abordam problema cauzei
crimei.
In criminologie cercetarea factorilor care determina criminalitatea se realizeaza la doua
niveluri care se ntrepatrund, unul la nivel individual, cunoscut sub numele de cel al crimei, ca
fenomen microsocial, si cel ce al doilea la nivelul criminalitatii, ca fenomen macrosocial.
nainte de abordarea propriu-zisa a acestei probleme se cuvine sa clarificam conceptele
folosite n acest domeniu cum sunt cele de cauza, efect, factori favorizanti si factori
defavorizanti, infractor si personalitatea acestuia. Ele sunt folosite frecvent n criminologie si mai
ales n cazul explicarii procesului n care o persoana devine infractor.
a)cauza= reprezinta fenomenul sau complexul de fenomen care precede si produce un alt
fenomen numit efect70 acestea aflndu-se ntr-un raport obiectiv si necesar.
Potrivit principiului cauzalitatii, toate fenomenele din natura si implicit, din societate, au o
cauza, iar efectele pot deveni pentru alte fenomene cauze, ele nlantuindu-se perpetuu.
b)Sunt totusi fenomene care prin ele nsele, nu pot fi cauza unor efecte, nsa nsotesc acest
raport cauza-efect, nlesnind producerea efectului.
Acesti factori sunt cunoscuti sub numele de factori-favorizanti iar aceia care mpiedica
realizarea efectului poarta numele de factori defavoiizanti.
Pentru a fi mai concreti n definirea acestor termeni este suficient a ne referi la ce
caracterizeaza mai bine planeta noastra - Terra - n raport cu celelalte corpuri ceresti: "viata"
Astfel, n lumea plantelor, fiind o forma a vietii - pentru a se naste o noua planta trebuie ca
samnta ei (fructul) sa fie pusa n pamnt (semanata).
Semanarea (ncorporarea n sol) este fenomenul care produce aparitia noii plante. Daca samnta
va ramne n vasele de ceramica (asa cum s-au descoperit cu ocazia
sapaturilor arheologice) plante nu va aparea niciodata deoarece nu s-a produsca fenomen cauza.

Dar ncorporarea fructului n pamnt nu este suficienta pentru aparitia noii plante, pentru
aceasta fiind nevoie de umiditate, lumina si caldura.

xxx, Mic dictionar enciclopedic, Ed. Enciclopedica Romna, 1972.

61

58
Aceste ultime trei fenomene, singure, fara nsamntarea propriu-zisa, nu pot genera plante, dar o
favorizeaza, ele fiind de fapt factorii favorizanti. Seceta, frigul si ntunericul n acest caz sunt
factori defavorizanti, ei mpiedicnd aparitia (rasarirea) noii plante.
c) Infractorul este persoana care a comis cu vinovatie acea fapta care prezinta pericol
social si este prevazuta de legea penala71.
Putem afirma ca pentru a exista crima obligatoriu trebuie sa existe reguli de
comportament interzis (stabilite de legea penala) si persoane care sa le savrseasca. Aceasta este
relatia n care trebuie analizat procesul cauza efect cautndu-se sa se explice ce anume i
determina pe indivizi sa comita infractiunea. Spre deosebire de stiinta dreptului penal, unde
termenii folositi sunt de "infractor", "infractiune" si "infractionalitate", n criminologie termenii
utilizati pentru aceste notiuni sunt delicvent si criminal (pentru a desemna infractorul), delict si
crima (pentru infractiune) delicventa si criminalitate (pentru infractionalitate), termeni pe care i
folosesc n marea lor majoritate teoreticienii criminologi att n explicarea genezei crimei dar si
n abordarea celorlalte problematici cum sunt cele ale reactiei sociale si a prevenirii delictelor.
9.2. Omul - cauza crimei
Pornind de la cele, mentionate anterior nu se poate contesta ca doar omul este fiinta care
comite delictul. In acelasi timp se stie ca individul nu-i n totalitate stapnul sau, el actionnd de
fapt datorita unor fenomene exterioare fiintei lui (ex. mediu fizic sau social) sau interioare (cum
sunt instinctele) pe care nu le poate domina tot timpul si din acest motiv s-a considerat ca
amintitele fenomene sunt cauzele crimei.
Trebuie totusi sa admitem ca omul nu-i o masina care sa raspunda automat la comenzile
pe care le primeste din exteriorul sau din interiorul lui, si, n raport de acestea, daca sunt legale
sau nu, bune sau rele, sa execute activitati criminale sau noncriminale.
Omul este un microunivers nca insuficient cunoscut (ca si macrouniversul de altfel) care
opteaza singur, n functie de excitantii interni sau externi, asupra comportamentelor sale
delictuale sau nedelictuale.
Cu privire la comportamentul criminal si descifrarea cauzelor sale, Thorsten Sellin, n
lucrarea sa "Conflictul criminal si crima", afirma pe buna dreptate: "Cunoasterea pur stiintifica
n criminologie este iluzorie, pentru ca obiectul cercetarii, comportamentul uman - este
indeterminabil, ceea ce face imposibil adevarul stiintific".
In afara acestui rationament amintim ca stabilirea faptelor,omului ca fiind crime, sau nu safacut tot de oameni care; pe diferite trepte de dezvoltare ale societatii unele erau cnd
considerate delicte, cnd nu.

Lumea moderna pentru o anumita parte a ei, cea crestina considera totusi ca stabilirea
faptelor reprobabile sunt de natura divina, fiind cuprinse n Decalog.
Din aceste considerente afirm ca de fapt cauza crimei este omul, cum dealtfel el este
cauza si a faptelor noncriminale cum sunt actele de caritate, operele de arta, descoperirile
stiintifice etc. pentru a caror cauzalitate omenirea nu si-a pus nca problema.
Pornind de la aceasta clarificare; ca omul este cauza crimei si acceptnd ideea ca ea,
crima, este o "boala", un rau al societatii, foarte costisitor n plan uman si material, nu putem
totusi sa acceptam rationamentul folosit ca o axioma n medicina "ca pentru a vindeca boala
trebuie desfiintara cauza ei" (microbii, tumorile, etc.) si deci n cazulcrimei sa desfiintam omul.
O asemenea concluzie se bazeaza si pe faptul ca fiecare om n gndurile lui a fost o data
sau de mai multe ori delicvent iar "n situatii exceptionale orice om poate deveni im
criminal" asa cum afirma criminologul francez Jean Pinatel n lucrarea sa "La soeiete
criminogene".

Articolul 17 din Codul Penal al Romnei.

59
In criminologie, ceea ce este important n geneza crimei sunt factori favoriznd, asuprea
acestora impunndu-se sa se actioneze pentru ca fenomenul criminalitatii sa se limiteze, pentru
ca eradicarea ei nu va fi posibila, crima existnd atta timp ct va exista societatea umana.
Pentru sustinerea explicatiei noastre referitoare la cauzalitate l citam din nou pe
Herman Mannheim care, n lucrarea sa "Criminologie comparata", afirma: "nainte de toate
exista o concluzie foarte simpla dar fundamentala ca n criminologie nu exista cauze ale crimei
care sa fie att necesare ct si suficiente.
Exista numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima n conjugare cu alti
factori.
Infractiunile nu se vor produce datorita unui singure factor care n mod inevitabil, ar
determina acest rezultat"72.
Apreciem; ca din aceste motive teoreticienii moderni evita folosirea termenului de
"cauza"nlocuindu-l cu cel de "explicare a crimei".
Poate,aceasta este si motivatia data de Valerian Cioclei n postfata lucrarii sale "Manual
de criminologie", ed.1998 cu privire la cercetarea criminologica cnd afirma ca:
"Cei care vor cauta n criminologie certitudini vor fi inevitabil dezamagiti".
Cu toate acestea, ntrebarea care se va pune este "Cum o persoana devine delicvent? Plecnd de
la ea, ea tinnd seama de cele afirmate rezulta ca exista factori de diferite
genuri care favorizeaza comiterea delictului si ntrebarea care urmeaza n mod firesc este:
"Care sunt acesti factori"?
Pentru a raspunde acestor ntrebari, care privesc etnogeneza crimei ca act individual, vom
pleca de la adevarul stabilit de praxeologie73 cum ca o actiune umana (deci si infractiunea) este
raspunsul pe care-1 da personalitatea individului la o anumita situatie concreta de viata.

Abordarea acestor probleme o vom face pornind de la personalitatea specifica

criminaluluireferindu-ne apoi la factorii care o determina, la rolul situatiilor concrete de viata n
procesul criminogen si la mecanismul trecerii la act.
Problematica analizei modului cum devine omul infractor si factorii care-l determina, n
criminologie se pune ntotdeauna dupa savrsirea delictului, mergndu-se cu investigatiile pna
n perioada copilariei delicventului, aceasta fiind de fapt vremea de la care ncepe formarea
personalitatii sale.
9.3. Personalitatea delicventului
Aceasta personalitate este deferita ca totalitatea trasaturilor individuale de natura
biologica, psihica si sociale ale individului care a comis nu delict.
Ca si n cazul indivizilor corecti, care nu au ncalcat legea penala, personalitatea delictului
are trei componente: aptitudinile, temperamentul si caracterul.
a) Aptitudinile constituind toate acele nsusiri psihice individuale care conditioneaza
reusite ndeplinirii unor activitatii fizice sau intelectuale. Pentru aceste nsusiri, desi se formeaza
sub influenta conditiilor de medii, importanta cea mai mare n acest proces o are factorul ereditar,
individual prelund genetic predispozitiile anatomofiziologice necesare reusitei unor activitati.
Problema aptitudinilor prezinta interes n criminologie, n cazul delictelor comise, n
practicarea unor profesiuni si care din lipsa acelor nsusiri psihice individuale care sa le asigure
reusita activitatilor ntreprinde (cum sunt cele de conducator auto sau de medicina) comit
infractiuni cu pericol social ridicat.
Herman Mannheim - op.cit.p.8.
73 praxeologie - stiinta care studiaza structura generala a actiunilor umane si conditiile eficacitatii acestora = Mic
dictionar enciclopedic, ed.1972.

60
b)TemperamentuI reprezinta ansamblul particularitatilor psihice prin care persoana
raspunde sau rezista la excitantii exteriori, el reprezentnd de fapt gradul de adaptabilitate la
mediu.
Specialistii apreciaza ca temperamentul are o provenienta preponderent ereditara si
constituie fundamentul aptitudinilor si caracterul fiecarui individ.
Clasificarea temperamentelor facuta de Hipocrat nca din sec. al IV-lea .Ch. mpartea
oamenii n:
-colerici (adica puternici, explozivi, excitabili si nestapniti);
-sanguinici ( vioi, mobili dar si echilibrati);
-flegmatici (rezistenti, lenti si capabili de multa stapnire);
-melancolici (sensibili si usor influentabili).
Cu toate acestea, oamenii nu pot fi perfect mpartiti n aceste tipuri de temperament,
existnd de fapt un amestec de temperamente pentru acelasi individ, motiv pentru care psihologia

moderna a mbunatatit aceasta clasificare stabilind si alte tipuri de temperament cum sunt: amorf,
pasional, apatic si nervos.
c) Caracterul este constituit din totalitatea nsusirilor psihice, morale, esentiale si stabile
ale persoanei, exteriorizate prin comportament, reprezentnd atitudinea si pozitia individului. Ele
sunt categorisite ca pozitive (bunatatea, altruismul, harnicia, curajul, fermitatea, modestia, etc.) si
negative (egoismul, avaritia, lenea, agresivitatea, invidia, rautatea, lipsa milei, ncapatnarea,
aroganta; lacomia, lasitatea etc). ' '
Caracterul este influentat de temperament si de aptitudini, formarea sa fiind influentata de
ereditate dar n mod determinant de factorii de mediu n care traieste si se formeaza individul.
Acestia sunt: familia, scoala, locul de munca si societatea, factori care l influenteaza decisiv.
Caracterul este considerat "nucleul" personalitatii si din punct de vedere criminologie,
aceasta componenta a personalitatii fiind cea mai importanta.
Experienta "consumatorilor de criminologie" din organele judiciare din toate tarile lumii,
secondata de rezultatele cercetatorilor criminologi, ndeosebi cei care apartin criminologiei
clinice, au demonstrat ca n conditii de mediu concret identice, indivizii cu un caracter n care
domina trasaturile pozitive, actioneaza corect nencalcnd legile penale, n timp ce indivizii al
caror caracter este dominat de trasaturi preponderent negative, caracterizati n principal de
egocentrism, labilitate, agresivitate si indiferenta afectiva, comit cu mare frecventa delicte.
Intr-un studiu care a avut ca obiect 108 tineri delicventi, internati n conditii de
semilibertate, ntr-uncamin dintr-un oras din Franta (Vitry), s-a relevat ca din acestia numai 8
erau definiti de trasaturi dominant pozitive de caracter, n timp ce 56 dintre ei prezentau trasaturi
partial negative de caracter, iar 48 erau definiti de trasaturi de caracter predominant negative74.
Toate aceste trei componente ale personalitatii se exprima n mod constant n conduita,
aceasta reprezentnd manifestarile concrete ale individului prin care si exteriorizeaza viata
psihica.
In Criminologie, privind componentele personalitatii, partea cea mai importanta o
constituie caracterul. Prin stabilirea dominantelor sale si valorificarea acestora se pot stabili
metodele de prevenire si combaterea delictelor, la nivel individual, precum sistabilirea unui
tratament concret n vederea resocializarii delicventilor.
9.4. Formarea personalitatii infractorului
Admitnd ca omul (inclusiv delicventul) este o creatie a mediului n care traieste, rezulta
ca personalitatea sa, desi bazata pe trasaturile biologice si psihologice mostenite

Vasile Preda, Profilaxia delicventei si reintegrarea sociala, Bucuresti, 1981, p. 124.

61
ereditar se desavrseste la sfrsitul maturizarii sale biologice si sociale prin nvatare si asimilare
treptata a modelului socio-cultural din care face parte.

Socializarea; indivizilor va fi pozitiva sau negativa n functie de factorii pozitivi sau

negativi sociali preexistenti care influenteaza conduita .acestora.
Important este ca nu exista o personalitate predestinata crimei, ea formndu-se asa cum a
afirmat Etienne de Greef de-a lungul unui proces lent de degradare morala (sau de asimilare
preponderent a valorilor imorale) care-l conduce n final la comiterea actului criminal.
Este adevarat ca influenta valorilor morale negative asupra personalitatii individuale este
cu att mai mare cu ct acesta este mai tnar si trasaturile de caracter sunt dominant negative.
Specialistii, n marea lor majoritate, au reliefat ca personalitatea individuala si n special a
delicventului este determinata de urmatorii factori de mediu: familia, scoala, locul de munca,
precum si mediile alese sau impuse.
A. Familia
Familia are un "rol capital"75 n formarea personalitatii delicvente, influenta
realizndu-se fie direct, fie indirect.
a)
Influenta directa a familiei asupra
copiilor se realizeaza prin imitatie, atunci
cnd parintii sunt delicventi sau au comportament imoral, sau prin nvatare.
Regulile de conduita familiala contrare legii penale se impun cu prioritate n conduita
copiilor provenind din aceste familii.
b)
Influenta indirecta n formarea
personalitatiidelicvente se
realizeaza n
familiile unde nu exista afectiune si nici educatia necesara pentru o socializare normala.
Intre cele mai frecvente situatii de anormalitate familiala cu impact indirect n formarea
personalitatii delictuale, specialistii mentioneaza:
-abandonul copilului sau lipsa de grija pentru existenta lui, determinnd asocierea n
grupuri tip "copiii strazii";
-separarea mamei de copil datorita unor evenimente de forta majora;
-absenta tatalui sau lipsa autoritatii lui;
-disensiunile dintre parinti;
-excesul de indulgenta sau de severitate fata de copii;
-divortul parintilor, cel mai important factor cu efect negativ n formarea personalitatii
individului.
O mentiune speciala priveste lipsa familiei sau a caminului, cum se foloseste uneori
aceasta situatie, cu relevanta mare n formarea personalitatii delicventului.
Cercetarile efectuate asupra condamnatilor au reliefat numarul mare al celibatarilor
(barbati sau femei) printre acestia considerndu-se ca de fapt celibatarii sunt indivizi inadaptati
social, constituirea unei familii fiind refuzata de acestia.
B. Scoala
Criminologie, nu scoala reprezinta factorul care influentaza personalitatea delicventa ,ci
inadaptarea scolara.
Rolul scolii este acela de a completa educatia primita n familie a copilului si a-l pregatiri
pentru formarea sa profesionala.
Cerintele pregatirii scolare, lipsa de profesionalism a unor cadre didactice si practica
unora de a se ocupa numai de elita intelectuala a elevilor nu si de cei aflati nafara ei, creeaza
pentru elevii defavorizati sentimente de descurajare, de marginalizare si de revolta chiar,
determinnd pe viitorii delicventi sa se orienteze catre grupurile de minori care absenteaza de la
cursuri, nvatnd de la acestia comportamentul delicvent,

Un aspect periculos al comportamentului cadrelor didactice este cel delicvent, de

incorectitudine n aprecierea calificativelor scolare uneori prin coruptie, care duce n final la

R.Gassin, op.cit.,p.408.

62
pervertirea sentimentului de dreptate sociala, crend elevilor convingerea ca n viata se poate
reusi si altfel, ca atunci cnd si-au "cumparat" examenele.
In privinta scolii, Ion Gheorghiu-Bradet mentioneaza opinia sceptica a lui Rafaele
Garofalo care arata ca "scoala nu este distrugatoarea crimei ci dimpotriva, instructia poate
determina specialitati criminale" iar Cesare Lombroso afirma ca "instructia scolara si mareste si
micsoreaza criminalitatea"76.
C. Profesia
In cazul profesiei, n procesul formarii personalitatii delicventului intereseaza n primul
absenta calificarii profesionale.
Rezultatele investigatiilor criminologice asupra infractiunilor cu violenta, ndeosebi
asupra celor de tlharie, au reliefat? ca majoritatea (delicventilor) nu aveau nici o calificare si
respectiv nici un loc de munca.
Un alt aspect al determinarii personalitatii delicventului l constituie si continutul
criminogen al unor medii profesionale cum sunt mediul afacerilor, cel al functionarilor si cel
muncitoresc.
Cu toate ca fiecare profesie are un anumit cod moral, totusi, n cele trei medii profesionale
functioneaza anumite reguli subterane.
Astfel, n lumea afacerilor, n dorinta obtinerii cstigului, care de fapt este esentialul
acestor activitati, se foloseste deseori sintagma "daca nu risti, nu cstigi", risc care de cele mai
multe ori este similar cu ncalcarea legii.
In lumea functionarilor, ndeosebi a acelor publici actele de coruptie sunt frecvente, de
multe ori ele fiind influentate fie de o salarizare necorespunzatoare, fie de o legislatie si o
practica judiciara ineficienta.
In uzine exista convingerea ca la sfrsitul programului muncitorii trebuie sa sustraga ceva
de la locul de munca, mai ales acolo'Unde se produc bunuri de larg consum sau materii prime
folosite n procesul de productie, care pot fi valorificare n interes personal.
O astfel de situatie este frecventa n uzinele ce apartin patrimoniului public.
9.5. Influenta mediilor alese sau impuse
Dintre aceste medii mentionam anturajul sau grupul delicvent (banda, copiii strazii, etc.)
si mediul penitenciar.
a)Anturajul este un mediu ales de individ unde este acceptat si apreciat comportamentul
sau antisocial. In aceste medii de obicei este un lider autoimpus care conduce grupul delicvent si
constituie modele pentru membrii grupului.

De obicei aceste grupuri se formeaza n cartierele marginase unde s-a instalat

deteriorarea socio-morala a indivizilor, unde asa cum a afirmat criminologul francez Vasile
Stanciu exista "adevarate insule de criminalitate"77.
b)Mediu penitenciar
ntelegem prin acesta nu numai nchisoarea propriu-zisa ci si celelalte forme de privare de
libertate din sistemul judiciar penal.
Cercetarile criminologice care au avut ca obiect delicventii recidivisti au relevat influenta
negativa a vietii din penitenciare asupra personalitatii condamnatilor.
In acest mediu, indivizii se comporta ca ntr-un acvariu, unde condamnatii puternici si
asupritori conduc sistemul neoficial al vietii din penitenciar.
Potrivit lucrarii lui Ion Oancea, n penitenciare "se formeaza relatii cu condamnatii
nraiti, recidivisti care dupa eliberare se pot rennoda si reface".
Ion Gheorghiu Bradet - op.cit.,p. 116.
V.V. Stanciu, La criminalite a Paris, 1968.

63
"Din punct de vedere sexual, mai cu seama, daca nchisoarea este de mai lunga durata
cei din regimul celular, poate si cei din regim comun, ajung la dereglarea vietii sexuale
(homosexualitate, masturbatie, etc"78 situatii care vor marca definitiv personalitatea
individuluifcndu-l un neadaptat.
Din aceste considerente, doua au fost categoriile de reactii fata de sistemul penitenciar
caracterizate prin vehementa si contestare a valorilor educative ale acestuia.
Prima a fost cea a criminologiei clinice care n principal exclude ca mod de reactie
sociala, pedeapsa privativa de libertate n mediul penitenciar, propunnd tratamente specifice
fiecarui individ n vederea socializarii.
Cea de a dona a fost a scolii apartinnd teoriilor "stigmatizarii" care au sustinut ca de fapt
controlul social, implicit realizat prin nchiderea condamnatilor, conduce la delicventa si nu la
prevenirea ei.
In realitate, sustin unii criminologi 79, nu principiul penitenciar este cel care favorizeaza
personalitatea criminala ci maniera deplorabila n care se executa pedepsele n penitenciare, lipsa
de calificare a functionarilor statului din aceste institutii, a fondurilor alocate si chiar a
programelor de prevenire a delicventei, sunt cauzele calificarii penitenciarului ca factor
criminogen.
Pe baza trasaturilor dominante negative ale psihicului individului, factorii de mediu
sociali cu caracter antisocial sunt cei care orienteaza spre crima comportamentul persoanei, ei
fiind dominanti n formarea personalitatii omului,
Cu privire la acest aspect, savantul rus I. Secenov mentiona ca ntregul continut al vietii
psihice a personalitatii este determinat n proportie de 999/1000 de educatie si numai 1/1000 de
particularitatile individuale80.

Datorita factorilor mentionati n care individul s-a format ca om, orientarea personalitatii
sale a capatat valente antisociale n functie de gradul de intensitate al acestora si de dominanta
negativa a trasaturilor de caracter ale persoanei.
In raport cu ct individul raspunde mai neadecvat la normele si valorile promovate de
societate cu att personalitatea sa este mai orientata antisocial, pericolul social prezentat de
persoana n cauza fiind ntr-o relatie directa, progresiva.
9.6. Rolul situatiei concrete de viata n procesul criminogen
Orientarea antisociala a personalitatii nu se poate exprima dect n cazul unei situatii
concrete de viata cunoscuta n literatura de specialitate ca situatie preinfractionala care sai permita acest lucru.
Situatia concreta de viata (sau preinfractionala) reprezinta totalitatea circumstantelor
exterioare personalitatii delicventului care precede actul delictual cuprinznd actele de pregatire
si executare a delictului. Individul poate prin conduita sa, sa caute sau sa creeze o asemenea
situatie concreta. Este cazul hotilor din buzunare, al tlharilor sau prostituatelor.
Alteori, interventia situatiei concrete are un caracter ntmplator.
Ea are rolul unei circumstante, a unei conditii favorizante producerii infractiunii si va fi
speculata prompt de individul al carui grad de intensitate al orientarii antisociale apersonalitatii
este foarte ridicat.
Este recunoscuta n literatura de specialitate ca producerea infractiunii va interveni atunci
cnd orientarea antisociala a personalitatii este puternica si ntlneste situatia concreta de viata.
Este nsa posibil ca n anumite situatii concrete de viata chiar o personalitate lipsita de
tendinte antisociale sau cu o orientare redusa antisociala sa savrseasca o infractiune.
Op.cit.,p.l59.
R. Gassin, Op.cit, p.415.
Refleks Golovnogo Mozga, Moscova, 1961, p.94.

64
Pentru aceasta este necesar ca situatia respectiva sa aiba un caracter limita, n masura saiimpuna subiectului o optiune pe care n mod obisnuit nu ar fi avut-o.
Cercetarile criminologice au introdus n situatia concreta de viata, care precede delictul si
victima, mai ales n cazul criminalitatii cu victime reale (fizice) cum sunt: omorurile, violurile,
tlhariile, vatamarile corporale, abordnd rolul jucat de aceasta n determinarea comiterii
delictului prin provocare sau neglijenta.
9.7. Mecanismul trecerii la act
Comiterea crimei (sau trecerea la act, concept introdus n criminologie de Etienne de

Greef) constituie raspunsul dat de o anumita personalitate criminala unei situatii determinante.
Unii criminologi81 considera ca acest concept "de trecere la act" (le passage a l'acte) are un
continut mai restrns fata de cel de "savrsirea (comiterea) crimei", acesta din urma
"nereducandu-se doar la un act simplu si mecanic" ci la "un adevarat proces psihosocial care,
daca pentru unele crime usoare este rapid si mai putin complex, pentru crimele grave (omoruri,
comploturi, tlharii, incendii, ele.) este un act dificil care reprezinta o durata ce trece prin mai
multe etape ncheindu-se cu deznodamntul inevitabil, savrsirea crimei"
Noi ne raliem conceptiei lui De Greef, care n analiza proceselor psiho-morale care au loc
n constiinta criminalului anterior comiterii crimei a stabilit cele trei etape premergatoare:
a)etapa asentimentului temperat;
b)etapa asentimentului formulat;
c)criza cea premergatoare a comiterii crimei. Comiterea crimei este momentul care separa
autorii faptelor incriminate de ceilalti oameni - fiind n acelasi timp elementul care i va defini pe
indivizii n cauza drept criminali, infirmnd teza eronata a teoreticienilor care sustin ca "eticheta"
este cea care determina comportamentul criminal.
Bibliografie
1.Vasile Preda, Profilaxia delicventei si reintegrarea sociala, Bucuresti, 1981.
2.V.V. Stanciu, La criminalite a Paris, 1968.
3.Mic dictionar enciclopedic, Ed. Enciclopedica Romna, 1972.
4.Refleks Golovnogo Mozga, Moscova, 1961.

Ion Oancea, op.cit.,p.l63.

65
Crima ca fenomen social

Obiective specifice: cunoasterea modului de manifestare a crimei ca fenomen social.

Rezultate asteptate: studentii vor ntelege cum se manifesta realitatile sociale ca fenomene
generatoare de criminalitate.
Competente dobndite: studentii vor avea posibilitatea sa cunoasca importanta si rolul
factorilor sociali n geneza si a formelor de manifestare a criminalitatii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

10.1. Consideratiuni generale

Dupa abordarea crimei, ca act individual, se impune analiza n plan social, ca fenomen general
dinamic, stabilind factorii criminogeni care o favorizeaza, mentionnd din nou ca de fapt crima
este o realitate sociala care va exista ntotdeauna att timp ct va exista societatea.
O clasificare a factorilor care favorizeaza criminalitatea din punct de vedere social este destul de
dificila deoarece unii dintre ei pot fi inclusi cu usurinta n diferite categorii1 iar n unele cazuri
aceiasi factori au relevanta att n formarea personalitatii criminale a individului ct si n
explicarea delicventei ca fenomen social n ansamblu.
Apreciem ca structurarea acestora, realizata de Gh. Nistoreanu si C.Paun n factori economici,
demografici, culturali si politici, este cea mai indicata structurare, pe care ne-o nsusim.
1. Factorii economici
Acestia, n principal, sunt legati de producerea mijloacelor de trai dar si de mediul financiar.
Structura economica a unui stat, gradul sau de dezvoltare sau de regres economic au facut
obiectul multor studii, att n Europa ct si n continutul nord-american, reliefndu-se concluzii
destul de contradictorii dar care n final a dovedit ca totusi exista relatii directe ntre criminalitate
si economia tarilor respective.
a. Dezvoltarea economica
In conceptiunea unor teoreticieni care au apartinut fostelor tari comuniste, s-a considerat ca
dezvoltarea economica nu poate determina criminalitate deoarece s-au creat numeroase locuri de
munca iar nivelul de trai a crescut.
Studiile criminologice au reliefat nsa, ca n aceste perioade si-a facut aparitia si s-a dezvoltat
"criminalitatean afaceri", care apartine persoanelor cuprinse n acest sector, criminalitate
compusa din abuzurile de ncredere, nselaciune, evaziune fiscala, emiterea de cecuri fara
acoperire, actele de coruptie si, mai nou, fraudele comise de informaticieni cu ajutorul aparaturii
de calcul electronic.
b. Industrializarea
Aceasta este apanajul dezvoltarii economice, situatie care s-a nregistrat n marea majoritate a
statelor lumii dupa cel de-al doilea Razboi mondial cnd statisticile au reliefat ca odata cu acest
proces, n rndul indivizilor atrasi n executarea activitatilor productive, criminalitatea a cunoscut
o diversificare si o crestere necunoscuta, definita de furturile de la locurile de munca, acte de
dezordine, omucideri, vatamari corporale si violuri, mai ales n locurile de cazare (camine,
tabere, orase) muncitoresti.
Studiile criminologice au scos n evidenta faptul ca datorita industrializarii, s-au format
aglomerari umane greu de controlat, cu disfunctionalitati n aprovizionarea acestora si ocuparea
timpului liber cu activitati recreative.

Pentru ca aceste aglomerari s-au format din indivizi veniti n dorinta unui cstig material ridicat,
acestia s-au rupt de asezarile rurale si mediul familial din care proveneau, ajungnd n

66
mediul muncitoresc aglomerat unde nu mai reprezentau valoarea pe care o aveau n mica
comunitate de unde veneau, avnd senzatia ca au devenit niste anonimi.
c. Crizele economice
Perioadele de recesiune economica se caracterizeaza prin scaderea productiei, diminuarea fortei
de munca, somaj, cresterea preturilor, scaderea salariilor,, inflatie si lipsa protectiei sociale, peste
toate acestea dominnd saracia.
Deseori s-a afirmat ca acolo .unde .epdsta somaj, exista saracie si unde exista aceasta exista sro
criminalitate ridicata.
In ultima perioada de timp, unii teoreticieni neaga aceasta afirmatie. Astfel, Tudor Amza citnd
studiile unor criminologi, concluzioneaza "ca nu exista o relatie directa cauzala ntre
criminalitate si saracie"2, mentionnd ca de multe ori notiunea de saracie este relativa.
In acest sens, autorul exemplifica comparativ cazul cstigului realizat de un muncitor din
Germania, considerat, probabil modest, dar care pentru un muncitore din Romnia (daca ar
obtine acelasi cstig) este considerat ca apartin unui om bogat. Nu trebuie sa uitam nsa, ca dupa
1990 unii saraci din Romnia si din alte state foste comuniste, care au plecat legal sau ilegal n
Germania, au fost autorii multor tlharii, furturi din magazine, spargeri de oficii postale, acte de
cersetorie si jocuri de noroc ilegale, determinnd statul german sa ia masuri de limitarea
penetrarii granitelor sale actionnd n acest sens n colaborare cu guvernele tarilor de unde provin
delicventii. In Romnia dupa 1990, nivelurile criminalitatii au fost an de an mai mari, faptele de
furturi si tlharii fiind comise numai de oameni saraci sau someri.
In majoritatea marilor orase din Romnia cu mare frecventa, furturile si tlhariile se comit n
zonele rezidentiale sau n cartierele n care locuiesc persoanele cu un statut social si material
ridicat, aceste delicte apartinnd indivizilor ce locuiesc n cartierele asa-zise muncitoresti sau din
comunele adiacente acestor orase, unde de regula locuiesc saracii.
2. Existenta claselor sociale
Fara a fi adeptii teoriei marxiste care considera ca delicventa se datoreaza sistemului capitalist de
productie, condamnnd proletariatul la mizerie si care pentru a scapa de aceasta conditie comite
crime, mentionam totusi ca mpartirea societatii n clase exista n mod obiectiv si ca aceasta
separare are totusi o relevanta criminogena.
Raymond Gassin afirma ca statisticile (ca masura notabila intre clasele sociale, n sensul ca celor
defavorizate le sunt atribuite82 cele .mai" multe si cele mai grave delicte, fata de
grupurile1 avantajata material si social.
Autorul mentioneaza totusi ca studiile de autoconfesiufie (priii care se ncearca sa se stabileasca
dimensiunile criminalitatii reale) stabilesc o lipsa de corelatie a criminalitatii 1 n functie de
clasele sociale n care sunt categorisiti delicventii.
Cu toate acestea, criminalitatea grava este n general specifica indivizilor cu o conditie sociala
inferioara sau medie"'.

3. Factorii demografiei
Cercetarile efectuate, mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, asupra criminalitatii att din
mediul urban dar si din cel rural, au relevat o anumita corelatie ntre situatia demografica a
acestor medii si criminalitate. A. Urbanizarea si mediul rural
Cu privire la mediul urban si implicit rural fata de criminalitate, relevanta acestora este
structurata pe doua idei:
a) Criminalitatea la orase este mai mare pentru ca aici conditiile de viata, fata de cele din mediul
rural sunt altele.
La sate, indivizii se cunosc unii pe altii, se supravegheaza comportamental reciproc ntr-un mod
involuntar, fata de oras unde persoana se ascunde n anonimat, copiii sunt slab supravegheati iar
coruptia este frecventa.
T. Amza, Criminologie, ed.1998, pp.194-200. R. Gassin, op.cit. p.322.

67
In marile orase exista o mpartire a acestora n zone (cartiere) si implicit a populatiei care traieste
aici, mpartire facuta n functie de posibilitatile materiale diferite de care dispun indivizii.
Studiile criminologice au stabilit ca n zonele unde locuiesc cei defavorizati, s-au creat adevarate
"insule de delicventa", unde controlul social este dificil de realizat. Se sustine ca n centrele
urbane aglomerate, unde s-a creat o mare densitate a populatiei, depasindu-se un numit prag,
indivizii devin superagresivi comitnd cu frecventa mare delicte cu violenta. b)Datorita acestor
deosebiri ale conditiile de viata dintre oras si sat si structura criminalitatii este diferita.
In mediul rural se comit cu mai mare frecventa delicte sexuale, pruncuciderile, incesturile,
omucideri prin otravire, incendiile voluntare, furturile de recolta, de animale si spargerile la
casele izolate.
B. Sexul
Relevanta de ordin criminologie a acestui factor este unanim pentru toti criminologii, n sensul
ca delicventa feminina se deosebeste de cea masculina prin:
a)volum si
b)structura.
a)In privinta volumului criminalitatii feminine desi numeric femeile sunt mai multe n lume,
criminalitatea acestora este de 7-10 ori mai mica dect cea masculina, statisticile relevnd ca
procentual, ncepnd cu anii '60 (cnd se impun miscarile feministe privind "eliberarea
femeii")criminalitatea feminina scaznd an de an.
b)Structural s-a constatat o anumita "specializare" a femeilor n comiterea unor categorii de
infractiuni cum sunt cele de marturie mincinoasa, injuria, abandonul copiilor, pruncuciderea,
calomnia si prostitutia.
S-au contestat aceste concluzii, motivndu-se ca n privinta volumului, criminalitatea feminina n
realitate, este aproape egala cu cel al barbatilor, deoarece actele de prostitutie nu sunt n totalitate
descoperite sau daca sunt, nu au fost judecate, iar cele de instigare la crima, care de obicei sunt
apanajul feminitatii, ramn n sfera "cifrei negre" a criminalitatii.

In contradictie cu aceste opinii, se afirma ca de fapt, diferenta este reala, ea datorndu-se att
structurii bio-psihice diferita a femeii fata de barbat, structura care o ndeparteaza de faptele
comise cu violenta si o adapteaza mai bine la dificultatile existentei umane.
C. Vrsta
Aceasta are relevanta criminogena att n structura ct si n volumul delicventei, fiecarei
vrstecorespunzndu-i alte componente si valori.
Studiile statistice au scos n evidenta ca cea mai intensa activitate criminala se nregistreaza n
perioada de vrsta cuprinsa ntre 18-30 ani cu cresterea cea mai mare la cea de 25 ani. Delicventa
juvenila (16-18 ani) este dominata de (70-80 %) furturi.
Omuciderile sunt specifice n general delicventilor n vrsta de 20-25 ani, nregistrndu-se o
aplitudine crescnda pna la cea maxima n j urul anilor 40
4. Factorii socio-culturali
Acesti factori, alaturi de cei economici, au o puternica influenta criminogena. Intre acestia,
familia, mediul scolar si locul de munca sunt considerati cu relevanta criminogena cea mai
puternica.
Avnd n vedere ca acestia au fost abordati n capitolul anterior, ne vom axa n continuare asupra
mijloacelor de comunicare n masa, religiei, discriminarii si toxicomaniei.
A. Mijloacele de comunicare n masa
Acestea sunt cunoscute si sub numele de mass-media, ele reprezentnd totalitatea tehnicilor care
permit difuzarea la scara mare a informatiilor, a mesajelor si opiniilor, incluznd aici presa,
literatura politista, televiziunea, radioul si cinematograful. Exista pareri care, ncepnd

68
cu Lombroso, au acuzat si acuza aceste mijloace si n special - vizualul de rolul nefast n
cresterea criminalitatii.
Reprezentantii mass-mediei nu sunt de acord cu acest punct de vedere, sustinnd ca de fapt
aceasta nu face altceva dect sa reflecte starea morala a mediului social n care traieste, fara a fi o
sustinere a criminogenezei. Aceasta ultima afirmatie este nsa infirmata de:
-numeroasele cazuri de violuri comise de tineri, dupa ce anterior vizionasera filme erotice
prezentate pe micul ecran;
-comiterea unor omoruri cu sadism ai caror autori au marturisit ca au vazut la film (cinema
sau tv.) cum se poate omor "mai bine".
Gh. Scripcaru si T. Pirozynski4 n sustinerea influentei negative a comportamentului uman
mentioneaza urmatoarele:
-In Franta, dupa 1965, este cunoscut cazul sinuciderilor prin ardere la care recurgeau liceenii din
Lille, dupa ce au vizionat sinuciderea prin foc a unui conational.
-Greva de 265 zile a ziaristilor din Detroit cu lipsa presei n acest timp a condus la reducerea
delictelor violente cu 60 %; de cnd la Paris s-a interzis televiziunea sinuciderilor prin aruncare
din Tumul Eiffel, nu s-a mai nregistrat nici o sinucidere,:
-Studiile criminologice au aratat ca un urma vizionarii sau citirii celor expuse n mijloace massmedia,prin mimetism;, att victima (n cazul sinuciderilor) ct si delicventul se identifica cu
modelele prezentate, datorita efectului de contagiune.

Cu privire la influenta mass-mediei, Jean Pinotel sustine ca pe planul motivatiei criminale nu

are nici o influenta dar aceasta reprezita o sursa de "stimuli criminogeni suplimentari" care joaca
rolul de catalizatori mai ales fata de indivizii cu un psihic fragil si fata de minori5,
B. Religia
Acestui factor i se atribuie continut criminogen numai sectelor religioase care au n cadrul
ritualului practici criminale sau tendintelor fundamentaliste cnd se considera ca o anumita
religie este cea fundamentala si tot ce este astfel este considerat mpotriva ei si trebuie eliminat.
Toate celelalte culturi religioase, crestinismul, iudaismul, mahomedanismul si budismul nu au
continut criminogen, ele punnd bazele moralitatii, conducnd n acelasi timp la cresterea
coeziunii sociale si la protectia etniilor lumii.
C. Discriminarea
Aceasta consta n tratarea defavorabila a unor grupuri sociale (minoritare, inferioare material, de
alta rasa sau alta culoare a pielii, etc.) potrivit aspiratiilor sale. In general discriminarea este
rezultatul prejudecatilor grupurilor fiind n acelasi timp, baza mpartirii societatii n grupuri
antagoniste.
In conditii defavorizante cum ar fi: scaderea nivelului de trai, razboaie, crize economice,
intensitatea discriminarii creste dnd nastere din partea grupului dominant la o atitudine de
desconsiderare a grupuiui defavorizat si chiar la comportamente violente (ex. Ku-KluxKlanul din SUA).
In acelasi timp, la membrii grupului discriminat apar sentimente de frustrare si revansarde care
deseori nasc acte de violenta, ucideri, vatamari corporale, distrugeri de bunuri, etc.
D. Toxicomania
Factorul acesta are doua aspecte, ambele cu continut criminogen: alcoolismul si drogurile.
a) Alcoolismul ca factor cu continut criminogen n plan macrosocial a fost subliniat de foarte
mult timp, chiar nainte ca criminologia sa fie considerata stiinta.
Aportul alcoolismului sub cele doua forme ale sale, acut si cronic n unele infractiuni este cert.
In cazul alcoolismului acut, acesta este asociat cu comiterea delictelor sexuale, uciderilor si
ranirilor prin accidente de circulatie (45-50 %).
Alcoolismul cronic duce la depersonalizarea individului, la estomparea responsabilitatilor sociale
ale acestuia.

69
Majoritatea persoanelor aflate n asemenea cazuri au comis omucideri sau vatamari corporale. In
familiile dezorganizate, parintii alcoolici au supus copii la rele tratamente chiar cnd acestia erau
nou nascuti.
b) Drogurile
Cu privire la criminalitatea legata de aceste substante halucinogene se disting trei aspecte
distincte.

Primul se refera la consumul acestora care este interzis prin lege iar al doilea, comercializarea
acestora, usoare sau dure; usoare (hasis, marijuana, canabis) sau dure (heroina, cocaina, opium,
morfina). Comercializarea acestora este interzisa de legea penala, fiind cunoscuta sub numele de
trafic de droguri.
Al doilea aspect vizeaza alte categorii de delicte dar si delicvenna particulara ca mijloc de
procurare a drogurilor cum sunt spargerile farmaciilor, furturi de bani si valori. Al treilea aspect
al criminalitatii provocat de droguri, consta n starea de halucinatie sau de excitatie a indivizilor
carele-au consumat si care de multe ori au condus la comiterea omorurilor, vatamarilor corporale
si a abuzurilor sexuale.
5. Factorii politici
Factorii politici cu relevanta puternic criminogena sunt: razboiul, revolutia si regimul politic.
1. Razboiul
Acesta reprezinta lupta armata a unei natiuni contra altei natiuni, ea ducndu-se de regula dupa
reguli stabilite la nivel international, criminologie interesnd delicventa din rndul populatiei
civile care n principal se caracterizeaza astfel;
a)la debutul ostilitatilor, la nivel national nu se constata o crestere a criminalitatii, nregistrnduse o oarecare scadere, ea datorndu-se pe de o parte mobilizarii generale a populatiei, inclusiv si
a delicventilor dar si relativei dezorganizari a organelor judiciare si incorectitudinii n ntocmirea
statisticilor judiciare;
b)cresterea criminalitatii ncepe sa se nregistreze dupa ce au nceput luptele armate, cresterea
fiind din ce n ce mai accentuate cu valoarea cea mai mare naintea sfrsirii razboiului sau
imediat dupa terminarea lui;
c)criminalitatea pe timpul razboiului se modifica fata de cea nregistrata pe timp de pace:
-apar delicte noi, considerate ca grave cum sunt dezertarile, insubordonarile sau automutilarea;
-creste delicventa comisa de tineri si femei.
2.Revolutia
Revolutia nseamna schimbarea orientarii politice de multe ori prin violenta, grupul conducator
fiind dobort de la putere care de multe ori ia forma razboiului civil. Fata de razboiul
conventional, n prima parte a lui, cnd ncep ostilitatile, nu se mai nregistreaza o scadere a
criminalitatii ci, din contra, ea creste de la o perioada la alta, pna la reusita sau nereusita
revolutiei.
In cazul reusitei revolutiei, se va produce o schimbare totala a criminalitatii, ea fiind cu totul
diferita fata de cum arata naintea revolutiei.
3. Regimul politic
Regimurile politice democratice si cele totalitare (de stnga-comuniste sau de dreapta- fasciste)
au relevante criminogene diferite.
a)Regimurile democratice liberale
Studiile criminologice au relevat ca n tarile cu aceste regimuri, structura delicventei este
reprezentata, n afara delictelor traditionale ca: furturile , omuciderile, abuzurile sexuale de
urmatoarele delicte:
-fraudele electorale;
-actele de coruptie ale liderilor politici, sefi de sindicate sau superiorii politiei;

70
-tlhariile tip raket, rapirile de persoane, jocurile de noroc si proxenetismul;
-actele teroriste comise din considerente politice.
b)Regimurile totalitare
Chiar daca statisticile oficiale din statele n care acestea domnesc nu cuprind dect putine delicte,
acestea constituind "mndria" respectivelor regimuri, se stie ca de fapt, factorul criminogen.cel
mai puternic este nsusi statul (comunist sau fascist) reprezentat de functionarii sai.
Istoria acestor regimuri a reliefat aceste genuri de crime, Romnia avnd locul ei aparte n
""tabloul" monstruozitatilor comise fata de segmente mari ale populatiei att n timpul
perioadelor fasciste sau comuniste.
Bibliografie
1.T. Amza, Criminologie, ed.1998.
2.Jean Phiotel, Trate de Criminologie, 1975.

71
Reactia sociala fata de criminalitate

Obiective specifice: cunoasterea si ntelegerea modului n care societatea

reactioneaza fata de fenomenul criminalitatii.
Rezultate asteptate: studentii vor cunoaste formele de reactie ale societatii fata
decriminalitate apreciind importanta fiecaruia n prevenirea si combatearea lui.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul
studentii vor avea posibilitatea sa aprecieze valorile si rezultatele fiecarui gen de
reactie sociala.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

11.1. Consideratiuni generale

In acceptiune generala a notiunii de "reactie sociala fata de criminalitate" se
ntelege raspunsul pe care societatea l da fenomenului criminalitatii att n plan
macrosocial dar si microsocial fata de fiecare delicvent n parte.
Cu toate ca infractionalitatea a provocat din totdeauna o puternica
dezaprobare sociala, problematica luptei mpotriva acestui factor a fost mai putin
abordata de cercetarea stiintifica.
Aceasta a determinat o corelare redusa ntre evolutia teoriilor referitoare la
cauzalitatea criminalitatii si reflectarea acestora n domeniul politicii penale, al
mijloacelor si metodelor de prevenire si combatere a fenomenului infractional.
"Ceea ce surprinden ansamblul mijloacelorutilizate pentru a combate criminalitatea
este faptul ca ele au fost puse n aplicare fara sa existe o veritabila preocupare cu privire la
natura si cauzele acestui fenomen" arata J.Pinatel n tratatul sau'83.
Problematica reactiei sociale era considerata pna la aparitia criminologiei
ca stiinta, ca facnd parte din domeniul dreptului penal, deoarece se considera ca
pedeapsa era singurul mod de lupta mpotriva crimei.
Aceasta situatie a fost corectata pe masura reevaluarii n ultimele decenii a
obiectului, a scopului si functiilor criminologiei, relevndu-se importanta obtinerii
datelor stiintifice care sa fundamenteze strategiile de politica penala, avnduse n vedere toate categoriile de masuri, att cele anterioare ct si cele ulterioare
crimei.
Definind reactia sociala, Ion Gheorghiu-Bradet afirma ca aceasta reprezinta
"ansamblul masurilor si mijloacelor reactive, preinfractonale, extrajuridiciare si
postinfracthmale judiciare si reinserponale, necesare anihilarii criminogenezei"84.

In lucrarile de specialitate din unele tari anglo-saxone, formula de "reactie

sociala contracrimei" a fost nlocuita cu cea de "control social" sau mai nou, cu cea
de "gestiune"penala sau "gestiunea delicventei".
Pentru ultimele denumiri "de gestiune", termenul a fost mprumutat din
economic, situatie care si dupa parerea noastra nu face altceva dect sa banalizeze
notiunea de reactie sociala contra delicventei85.
11.2. Modele de reactie sociala
Raspunsul dat de societate criminalitatii are un caracter istoric, toate
ornduirile sociale avnd tipul lor de reactie fata de crima, criminal si de
fenomenul lor n ansamblu.
83Jean

Pinatel, Criminologie, 1988, p.61.

Crimhiologia generala romneasca, ed. 1993, p.197
85R.Gassiti - op.cit., p.63.
84Gheorghiu-Bradet,

72
ncercnd sa clarificam modul n care a reactionat societatea fata de crima, mentionam ca printre
primii criminologi care au abordat de pe pozitii stiintifice aceasta problematica, au fost
americanii Edwin H. Sutherland si Donald R. Cressey n lucrarea lor "Principii de criminologie".
Ei afirmau ca o clasificare ce porneste de la reactia pur regresiva la cea pur curativa este
mai degraba o fictiune teoretica pentru ca diferite forme ale reactiei sociale au existat n timp si
spatiu, unele din ele fiind totusi dominante.
a) Modelul represiv
Reactia sociala care apartine acestui model este caracterizata de masuri de constrngere n
care pedeapsa este principala dominanta. Pedeapsa este masura post infractionala care prin
severitatea ei provoaca efectul intimidant, pentru celelalte persoane, determinndu-le sa abtina de
la comiterea delictelor.
Acest model de reactie este tot att de vechi ct de veche este si societatea umana. ncepnd cu
anul 1810, odata cu Codul Penal francez, pedeapsa a fost etatizata, statul
fiind cel care avea dreptul sa pedepseasca delicventii.
Represiunea etatizata avea la baza, ntr-o prima perioada, rationamentul ca oricine a facut
un"ru" trebuie, la rndul sau, sa sufere un "rau", deci trebuie pedepsit.
Acest rationament, provenind nca din antichitate a fost formulat de Platon, care sustinea
ca scopul pedepsei nu trebuie sa fie constituit de razbunarea pentru raul produs caci
"nimic nu poate face ca acest rau sa nu se fi produs", dar sanctiunea este necesara pentru ca
persoana respectiva, sa nu mai comita alte fapte antisociale n viitor.";
Rolul pedepsei ca fiind de "utilitate sociala" nu pentru a ispasi "rau care s-a comis, ci
pentru a mpiedica savrsirea altor "rele" n viitor, a fost reluat peste secole si consacrat de
CesareBonesano-Beccaria. El este fondatorul scolii clasice n dreptul penal.

Epoca sa a fost caracterizata prin puterea absoluta a conducatorilor, o epoca n care

justitia era haotica, arbitrara si diferentiata ui functie de paturile sociale carora li se aplica: clerul,
nobilii, burghezii, oamenii simpli. Pedepsele erau discretionare si crude.
Desi Beccaria nu a fost jurist, el a reusit, influentat de ideile din vremea sa, sa faca
o~analiza obiectiva a sistemului represiv, teoria sa fiind cuprinsa n lucrarea celebra "Dei delitti
e delle pene"(Despre infractiuni si pedepse) tiparita la Livorno n 1764.
Ideile cuprinse n aceasta lucrare au avut o influenta enorma, ele ducnd la modificari
substantiale ale dreptului penal din majoritatea tarilor europene; codurile penale francez (1810),
german (1871) si italian (1889) fiind inspirate de acestea.
Beccaria, criticnd vehement cruzimea si inegalitatea pedepselor n sistemul judiciar
feudal timpuriu, a propus o serie de masuri care au privit combaterea delictelor si umanizarea
pedepselor, printre acestea fiind si desfiintarea aplicarii torturilor si a pedepsei cu moartea.
Astfel, cu privire la rolul pedepsei, Beccaria mentioneaza: "Una dintre cele mai puternice
frne ale infractiunilornu este cruzimea pedepselor... Certitudinea unei sanctiuni, desi moderata,
va facentotdeauna o imagine mai puternica dect frica produsa de alta mai grozava unita cu
speranta86 impunitatii".
Aceleasi idei formulate de Beccaria au fost reluate si de britanicul Jeremy Bentham(17481832) care, sustinnd necesitatea pedepsei, a stabilit ca prin aplicarea ei trebuie sa se urmareasca
prevenirea criminalitatii si atunci cnd nu s-a reusit, s-o mentina totusi la un nivel ct mai scazut.
Caracteristica acestui curent o constituie atentia deosebita acordata numai crimei si
pedepsei ce se aplica acesteia, nu si personalitatii infractorului.
b) Modelul preventiv
Reactia sociala preinfractionala si are originea tot n lucrarile lui Cesare Lombroso, cea
mai reprezentativa fiind cea intitulata "Crima, cauze si remedii".
Cesare Beccaria, Despre infractiuni si pedepse, Bucuresti, 1965, p.65.

73
Savantul italian propunea nlocuirea reactiei sociale represive postinfractionale,
caracterizata la timpul sau de cruzime, prin cea preventiva, considerata mai rationala, umana si
mai eficienta dect cea represiva.
Prelund ideile mentorului sau, Lombroso n lucrarea sa 'Teoria imputarii si negarea
liberului arbitru", Enrico Ferri le-a dezvoltat si a demonstrat ca reactia postcriminala la care
recurge statul nu are dect o eficienta limitata, propunnd un alt model numit modelul
substitutivelor penale, care se compune din masuri preinfractionale extrajudiciare ca:
descentralizarea administrativa, reducerea somajului si a duratei zilei de munca, combaterea
consumului de alcool, reducerea saraciei, satisfacerea cerintelor materiale si spirituale ale
populatiei, aprovizionarea cu alimente, iluminatul strazilor, etc.
Intre ideile expuse n lucrarea amintita, Enrico Ferri le mentiona pe cele referitoare
la:
'
-negarea liberului arbitru, n procesul judecarii delicventei lundu-se n considerare ca
delicventul este om ca ceilalti oameni si ca activitatile sale nu sunt supuse numai vointei sale ci

unor legi naturale care-i domina pe indivizi, legi pe care stiinta trebuie sa le descopere si sa
stabileasca modul n care ele determina comportamentul uman;
-luarea n consideratie la judecarea unui delict, a personalitatii infractorului si dozarea
pedepsei n functie de aceasta.
c)Modelul curativ
Metodele acestui model au fost impuse n politica penala a statelor lumii de reprezentantii
criminologiei clinice (n special) si de cei ai "apararii sociale", care considera ca fiecarui
delicvent n parte, pedeapsa aplicata nu trebuie sa-i provoace suferinte ci sa-i ofere un tratament
(medical, psihologic, social) n vederea protectiei si resocializarii acestuia.
Rezultatul acestor metode depinde n primul rnd de dorinta delicventului de a nu mai
recidiva, dar si modul competent si articulat n care actioneaza toti functionarii din sistemul
judiciar si penitenciar al statului.
Acest model s-a dovedit eficient atunci cnd pentru fiecare delict n parte s-au ntocmit
fise criminologice ale personalitatii infractorilor, n care s-au nscris date referitoare la factorii
criminogeni, date care au fost folosite att n perioada executarii pedepsei ct si ulterior
acesteia, reusindu-seprintr-o colaborare continua ntre magistrati, criminologi, sociologi si
psihologi sa se obtina resocializarea multor delicventi.
In principal aceste metode sunt fundamentate pe un tratament (n urma unui diagnostic)
stabilit n mod individual, specific fiecarui delicvent, tratament care se prelungeste dincolo de
perioada detentiei, dublat de luarea unor masuri de ordin economic (crearea unui loc de munca,
de exemplu) cultural si social care sa-i permita individului sa se reintegreze cu adevarat n
societate.
d) Modelul mixt
Metodele acestui model au fost determinate de Uniunea Internationala de Drept Penal care a
preconizat ca pedeapsa sa nu mai fie mijlocul singurul de raspuns al societatii fata de infractiune,
ci ea sa fie dublata de masuri preventive postinfractionale, att n planul general al criminalitatii
ct si n planul special al fiecarui delict n parte.
In cadrul acestui model s-a impus scoala apararii sociale reprezentata de doua curente:
a)unul extremist promovat de Fillipe Gramatica care preconiza nlocuirea pedepsei
(si implicit a Dreptului Penal ca institutie juridica) cu masuri preventive si curative specifice
fiecarui delicvent n parte.
b)al doilea, moderat ,promovat de Marc Ancei care propune ca un nou concept, cel de
aparare sociala n locul celui de pedeapsa fata de delict si delicventi, pentru ca societatea nu
doreste pedepsirea acestora ci protejarea ei fata de criminalitate.
Criminologul francez propunea ca aceasta aparare sociala sa se faca n primul rnd prin
metode preventive dar si curative si educative iar pedeapsa, atunci cnd este aplicata trebuie sa se
finalizeze cu resocializarea delicventului.

74
Intre metodele specifice modelului mixt distingem urmatoarele:
-masurile de siguranta;
-programe de prevenire;

-examenul individual.
Ele au fost determinate de influenta criminologiei fata de modul n care statul si
societatea, n general, raspunde fata de criminalitate.
In principal, cele trei categorii de metode se caracterizeaza prin aceea ca nu se refera la
pedeapsa privativa de libertate specifica modelului represiv.

11.3. Masurile de siguranta

Acestea sunt sanctiuni penale, masuri de constrngere ori restrictie de drepturi sau masuri
medicale prevazute de lege care se aplica persoanelor care au comis infractiuni (obligati la un
tratament medical, interzicerea ocuparii unei functii sau confiscarea unor obiecte).
Masurile de siguranta au fost introduse pentru prima data n legislatia penala n anul 1930
n Italia si Belgia iar n Romnia n anul 1936.
Ele au fost necesare pentru ca la unii delicventi nu se pot aplica pedepse (ex.: unor minori
sau unor persoane bolnave) iar la alti delicventi pedepsele aplicate trebuie sa fie nsotite cu
confiscarea unor obiecte (ex.: arme, bani falsificati, etc).
1. Programe de prevenire.
Masurile de acest gen privesc prevenirea delicventei ca fenomen social si ele au n vedere
situatii extrajuridice, sau substitutiv penale asa cum le-a numit Enrico Ferri.
Majoritatea tarilor, n functie de conceptiile politice dominante sau posibilitatile materiale,
au organizat si aplicat programe de prevenire cu rezultate mai multe sau mai putin bune.
Cu toate ca majoritatea acestor programe au pornit de la concluziile rezultate din analiza
cifrelor statistice ale criminalitatii si a unei reflectari a acesteia n mass-media, putem afirma ca,
de multe ori si n special n tara noastra, programele de prevenire nu au avut la baza concluzii
rezultate din investigarea stiintifica a fenomenului.
Cu toate acestea, putem exemplifica un cunoscut program de prevenire numit "Proiectul
zonei Chicago", realizat n perioada 1930-1950 care a vizat angrenarea ntregii societati, n
primul rnd a celei civile alaturi de institutiile statului, n prevenirea criminalitatii.
Succesul acestui program a fost contestat de unii teoreticieni87 dar s-a constatat ca
Chicago, care era polul crimei n perioada prohibitiei a devenit, n comparatie cu alte
megapolisuri,(New-York si Los Angeles) un oras cu delicventa scazuta.
2. Examenul individual
Necesitatea examenului medico-psihologic al delicventului, a fost impusa jurisdictiei si
implicit practicii penale, de criminologie.
Primul teoretician care a afirmat-o a fost Cesare Lombroso, fiind urmat de discipolul sau
Rafaele Garofolo care a sustinut efectuarea pentru fiecare infractor n parte a unei anchete
sociale. Pentru prima data obligativitatea acestui examen s-a legiferat n anul 1907 n
Argentina, el fiind efectuat asupra detinutilor din penitenciarul national.
Ulterior, acest examen, a fost legiferat n majoritatea tarilor. In S.U. A, legiferarea sa facut
dupa 1944.
In prezent, n legislatia noastra, obligativitatea anchetei sociale (inclusiv aexamenului
psihoindividual al infractorului) este prevazuta de art.482 C.P.P pentru infractorii minori.

R.Gassin - op.cit., p.610.

75
11.4. Tendinte moderne n politica penala
Aparitia noilor curente n criminologie, la nceputul anilor'70, a determinat schimbari si n
pozitiile teoretice cu privire la politica penala. Modelul curativ de politica penala a fost tot mai
frecvent atacat, sub aspectul ineficacitatii metodelor si tehnicilor de tratament, abuzului de
psihiatrie, neglijarea programelor globale de prevenire a criminalitatii.
Sistemul nonpunitiv format din "eliberarile pe cuvnt" si "perioadele de probatiune" a
fost vehement criticat, relevndu-se rolul lor criminogen.
Deseori, pentru aceste masuri si lipsa lor de eficacitate, au fost acuzati magistratii si
functionarii publici din domeniul judiciar si executional penal ca au practicat arbitrariul si
coruptia n mod diferentiat n raport de pozitia materiala si sociala a delicventilor.
In S.U.A. a fost criticat cu duritate faptul ca n privinta eliberarii pentru "perioada de
probatiune" s-a ajuns la o adevarata afacere profitabila, exemplificndu-se cazul unei persoane
care avea n supraveghere aproape 300 de condamnati pentru care instantele pronuntau sentinte
de vinovat cu suspendarea executarii pedepsei sau aflati n perioada de probatiune88.
In privinta metodelor de tip curativ, s-a afirmat ca resocializarea delicventului este o
iluzie, n realitate acestea au dus la etichetarea delicventilor si marginalizarea lor sociala.
Uneori, se considera ca de fapt sistemul pedepselor nedeterminate a permis mentinerea n
nchisori a unui mare numar de persoane, pe o perioada mai ndelungata dect ar fi fost necesar,
n conditiile n care acestea nu-si ndeplinesc menirea; nu protejeaza societatea fata de infractori,
nu reabiliteaza si nu resocializeaza infractorii.
In contextul acestor dispute, au aparut noi tendinte teoretice, cu reverberatii n domeniul
politicii penale, care pot fi grupate n trei orientari: neoclasica, radicala si moderata.
a) Tendinta neoclasica
Este suportul teoretic al modelului represiv n politica penala care, de fapt, nu a fost
abandonat de-a lungul timpului, avnd o incidenta mai mult saumai pttin semnificativa.
Eficienta masurilor apartinnd 'modelului preventiv si curativ a fost
contestata dereprezentantii
criminologiei
traditionale
ca
si
de
cei
ai "noiii
criminotogii"'(cunoscuta si sub numele de "criminologia reactiei sociale") - afirmnd ca
dimensiunile criminalitatii, ajunse n anii1970-1975 la valori deosebit de mari, se datoreaza
tocmai esecului acestui tip de reactie sociala.
Din acest motiv au revenit cu mai mare putere vechile teorii privind:
-efectul intimidant al pedepsei;
-importanta nchisorii pe scurta durata.
In acelasi timp se demonstreaza ca trebuie sa se renunte la masurile alternative ale
nchisorii, sa se sporeasca severitatea pedepselor si sa nu se mai individualizeze acestea, nici de
catre instantele de judecata, nici n executarea lor n penitenciar.
In S.U.A. s-a afirmat deseori ca este necesar sa se schimbe modelul curativ cu cel
represiv,limitndu-se masura eliberarii conditionate, situatie care a determinat ca n unele state sa

se revina la un sistem uniform de pedepse, acordndu-se acestora urmatoarele functii: protectia

societatii; prevenirea delictelor (prin efectul intimidant al acesteia) si pedepsirea corecta a
delicventului.
Prelund modelul american, n anul 1981, prin legea numita "Securitate si libertate",
Franta revine la sistemul pedepselor fixe.
b) Tendinta radicala
Inspirata de criminologia radicala aceasta tendinta propune un sistem abolitionist de
politica penala.
Orientarea abolitionista a apartinut Scolii de criminologie de la Berkely California, careia
is-au alaturat ulterior, alte grupari radicale. Acestea pledau pentru abolirea totala a
88 Hans

W.Mattik, Reflectii asupra formelor de paza n nchisoare, 1976, p.309 (Citat de CPaun n op.cit., p.236).

76
sistemului de politica penala n vigoare, viznd eliminarea oricaror forme de represiune si, n
final, desfiintarea raporturilor de dominatie si exploatare.
Este negat nsusi dreptul statului de a pedepsi, afirmndu-se existenta unui antagonism
ireductibil ntre acesta si drepturile omului.
Astfel, la simpozionul intitulat "Dreptul de a pedepsi" la cel de-al III-lea Seminar de
criminologie comparata a tarilor bazinului mediteranean, organizat la 4 iunie. 1981 n insula
Creta, criminologul olandez Louk Hulsman, unul dintre cei mai ferventi sustinatori ai teoriei
abolitioniste, a propus o, strategie pe termen lung, ce trebuie realizata prin nlocuirea treptata a
actului sistem penal birocratic, incapabil sa mai ndeplineasca functiile pe care si le-a asumat;
protectia societatii, rezolvarea corecta a conflictului, echitatea, egalitatea n fata legii.
In jurul acestor sisteme se creeaza situatii artificiale care, de regula, elimina victima din
conflict, rolul ei fiind preluat de stat.
Odata cu abolirea sistemului penal, toate, aceste situatii vor deveni naturale si vor putea fi
tratate n mqd realist.
Conform altor opinii, politica abolitionista ar trebui sa debuteze cu reforme pe termen
scurt, ntre care reducerea activitatii sistemului penal, punndu-se capat actualei "inflatii"
legislative.
Se, .vizeaza att aspectul legislativ ct si restrngerea domeniului de aplicare a normei
penale.
Finalmente, se doreste reforma totala a dreptului penal, n sensul abolirii lui si nlocuirii
sale cu altceva mai bun. Cu toate acestea, solutii alternative realiste nu au fost identificate.
c) Tendinta moderna
Aceasta reprezinta o tendinta de realizare a unui compromis ntre doctrina "apararii
sociale" {"idealul de re socializare" n varianta americana) pe de o parte si noile teorii al
criminologiei reactiei sociale, pe e alta parte.
Militnd pentru politica penala fondata pe respectarea intereselor victimelor, Jacques
Verin, fost Secretar general al Societatii Internationale de Criminologie, afirma ca subscrie fara
rezerve la o politica penala de aparare sociala care ia n consideratie rezultatele stiintifice ale

tuturor stiintelor, despre om si societate, victimologia si criminologia reunite si care abordeaza

protectia victimelorntr-o maniera umanista si concreta, simultan cu reinsertia sociala a
delicventilor, ea nsasi element de protectie.
Tendinta moderna n politica penala si propune, alaturi de terapia individuala, specifica
criminologiei clinice, sa dea un raspuns problemelor pe care le ridica delicventa la nivel
macrosocial.
Solutiile propuse, inclusiv n cadrul celui de-al Vl-lea Congres O.N.U pentru prevenirea
criminalitatii si tratamentul delicventilor care a avut loc la Milano n 1985, converg catre o
multitudine a alternativelor de interventie care sa raspunda mai bine formelor actuale pe care le
mbraca criminalitatea, sa contribuie la o resocializare mai eficienta a infractiunilor si sa
sporeasca protectia acordata victimelor infractiunii. S-au prevazut ntre altele:
a) Folosirea cu moderatie a pedepsei privative de libertate, fiind reluata ideea lui Beccaria
conform careia certitudinea si nu severitatea pedepsei are importanta n prevenirea
infractionalitatii.
Totodata s-a subliniat necesitatea perfectionarii criteriilor de individualizare a pedepsei.
b) Utilizarea sistemului de sanctiuni alternative nchisorii si folosirea si a altor pedepse ca:
avertismentul, blamul public, stergerea diferentelor dintre pedepsele principale si complementare
ca si dintre acestea si masurile de siguranta si integrarea lor ntr-un sistem unitar de sanctiuni
independente.
Aceasta solutie a fost deja adoptata de Codul penal suedez. c)
Folosirea cu prioritate a pedepsei pecuniare.
77
Astfel, n Germania si Austria, toate infractiunile pedepsite cu nchisoare pna la 6 luni
sunt sanctionate cu amenda.
In tarile nordice, ca si n alte tari s-a introdus sanctiunea pecuniara denumita "zileamenda".
d)Utilizarea n continuare a masurilor curative - cum sunt suspendarea executarii pedepsei
si probatiunea.
Suspendarea executarii pedepsei constituie n multe tari principala alternativa a sanctiunii
nchisorii (Japonia 58 %, Elvetia si Germania pna la 70 % din ansamblul sanctiunilor penale).
Propunerile de perfectionare vizeaza o diversificare a formelor de suspendare si o mare
suplete n privinta conditiilor de revocare,
S-a avut n vedere inclusiv posibilitatea sanctiunilor alternative, cum ar fi trimiterea n
penitenciar pe o perioada scurta de timp a infractorului ori prestarea unei munci utile pentru
societate n perioada respectiva.
e)Aplicarea la o scara mai larga a sanctiunii alternative a muncii n folosul comunitatii.

f)Utilizarea frecventa a modului de executare a pedepselor n "semi

libertate" sau"semidetentie" pentru ca detinutul sa pastreze legaturi cu familia si sa-si continue
activitatea profesionala.
Unele modalitati prevad ca detinutul sa-si petreaca sfrsitul de saptamna ori concediul de
odihna n penitenciar.
Unele forme de comportament antisocial sa fie transferate din domeniul penal n
domeniul medical, cum sunt cele sexuale si consumul de droguri.
h)Sporirea protectiei juridice acordate victimelor si implicarea sa activa pentru restabilirea
situatiei.
In acest sens s-au facut propuneri ca despagubirile acordate victimei sa constituie o
sanctiune principala sau ca pedeapsa sa fie redusa la jumatate n cazul n care faptuitorul a
despagubit integral victima.
Se opteaza, de asemenea, pentru multiplicarea cailor de acces ale victimei n procesul
penal si pentru diversificarea formelor de despagubire a acestora, mai ales prin mijloace
extrapenale.
j)Folosirea mediatiunii si dejuridicizarii n solutionarea unor conflicte penale care au o
periculozitate sociala redusa.
Mediatiunea are n vedere reconcilierea partilor cu ajutorul membrilor de familie, a
institutiilor comunitare, de cartier, de patronaj.
Exemple de aplicare a acestui procedeu ntlnim n Japonia precum si n unele state din
S.U.A, unde s-au creat n ultimii ani asa-numitele "centre experimentale de justitie de
cartxefA(ex. "Commnnity Board Programm" din San Francisco, Institutul de justitie "Vera" din
New York) care conciliaza partile aflate n conflict.
Forta lor de constrngere rezulta din presiunea grupului social.
Evantaiul de litigii rezolvate n aceasta maniera de "Community Board Programm" la San
Francisco este larg: nentelegeri ntre vecini, scandaluri, lovituri si raniri, vandalisme savrsite de
tineri, conflicte de autoritate ntre parinti si copii, tamponari auto, furturi si chiar agresiuni.
Dejuridicizarea, alaturi de scoatere de sub incidenta legii penale a unor fapte, a capatat un
sens nou: solutionarea unor conflicte de drept penal de catre parti, cu ajutorul un or institutii
publice sau private, cum ar fi grupurile sociale de apartenenta, institutiile medico- sociale,
organismele nsarcinate cu aplicarea masurilor disciplinare.
n rezolutia adoptata de Congresul International de Drept Pena!, care avut lor la" Cairo
n anul 1984, se arata ca dejuridicizarea ai" putea frna tendinta de sporire a numarului de
ncriminari si ar atenua alte efecte negative ale aplicarii dreptului penal.

78
In viziunea tendintei moderate n politica penala se impuse si o regndire a conceptului de
prevenire, militndu-se pentru o prevenire activa, predelictuala, n raport cu prevenirea
postdelictuala.
11.5. Evaluarea critica

Aparitia noilor curente - extremiste - n criminologia anilor '70, a facut ca legatura dintre
criminologie, dreptul penal si politica penala sa devina tot mai fragila, transformndu- se ntroadevarata "criza de colaborare".
Nemultumirile provocate de esecul modelului curativ au determinat atacuri severe la
adresa criminologiei clasice si a curentului clinic, ignorndu-se realitatile care au determinat
acest esec: mijloacele materiale precare, personal insuficient si necalificat, lipsa coordonarii
legislative, politice si sociale.
In plus, aprecierea critica a aportului criminologiei n domeniul reactiei sociale mpotriva
criminalitatii, nu nseamna implicit ca esecul unui model sau altul de politica penala s-ar datora
numai criminologiei.
Criza actuala a dreptului penal izvoraste din contradictiile sale interne, din caracterul sau
de instrument de represiune, din rigiditatea sa. Sub acest aspect, ncercarile de rentoarcere la
represiune promovate de tendinta neoclasica, trebuie respinse cu hotarre, deoarece ele nu tin
cont n suficienta masura de experientele trecutului si ale prezentului, de caracterul criminogen al
institutiilor penitenciare.
Totodata, tendintele abolitioniste inspirate de criminologia radicala nu constituie o solutie,
teoreticienii n cauza netinnd seama de gravitatea fenomenului infractional s mistificnd o
realitate ngrijoratoare.
In conditiile cresterii nencetate a fenomenului infractional, dreptul penal nu poate fi
abandonat.
El trebuie perfectionat la fel ca si modalitatile de tratament si resocializare a infractorilor.
Din aceste considerente, tendinta moderata n politica penala orientata pe idee de
alternativitate, ofera solutii viabile.
Succesul acestei tendinte va depinde de modul n care ea va fi transpusa n practica.
Bibliografie
1.Cesare Beccaria, Despre infractiuni si pedepse, Bucuresti, 1965.
2.Gheorghiu-Bradet, Crimhiologia generala romneasca, ed. 1993.
3.Hans W.Mattik, Reflectii asupra formelor de paza n nchisoare, 1976.
4.Jean Pinatel, Criminologie, 1988.

79

Criminologia victimologica

Obiective specifice: cunoasterea rolului pe care l are victima n geneza criminalitatii. Rezultate
asteptate: studentii vor ntelege rolul situatiilor concrete de viata si locul special pe care l au
acestea ncepnd cu comportarea victimei n geneza criminalitatii.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca modul n care se poate realiza prevenirea criminalitatii prin
nlaturarea victimizarii persoanelor.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

12.1. Notiuni introductive

Criminalitatea ca fenomen social a interesat colectivitatile umane de la nceputurile ei
numai sub aspectele pericolului si costurilor pe care aceasta le provoaca, preocuparile fiind
ndreptate spre pedepsirea delicventilor si apararii ordinii sociale.
Legislatia penala, studiile juridice si criminologice n fundamentarea acestor
preocupari, l-auavut n centrul atentiei numai pe criminal.
El constituie obiectul unor drepturi care trebuiau si trebuie, n continuare sa fie reluate si
aparate, cu toate ca delictul presupune si existenta victimei, cea care a suferit atingerea unor
libertati si drepturi. In numele apararii acestor drepturi si libertati se realizeaza justitia,
Cu toate acestea, realitatea judiciara si sociala a demonstrat ca "omenirea s-a ocupat
dar de tratamentul infractorului neglijnd aproape complet victima crimei si drepturile sale"89.
A trebuit sa apara doi cercetatori e origine romna, Benjamin Mendelsohn si Vasile V.
Stanciu care au tratat problema victimei si care au formulat pentru prima data idei, reluate
ulterior si de alti cercetatori, referitoare la victimologie.
Benjamin Mendelsohn a nceput sa se intereseze de studiul victimelor nca din 1937. El a
prezentat la 24 martie 1947, la un congres organizat de Societatea Romna de Psihiatrie, o
comunicare unde a folosit pentru prima data conceptul de victimologie pe care l-a repetat si n
1956 n lucrarea intitulata "La victimologie'" publicata n Franta
Acest avocat penalist si manifesta n lucrarile sale nemultumirea fata de
tratamentul ; rezervat criminalului n contradictie cu'cel al victimei. Acesteia din urma i revine
pe lnga vatamarea fizica, materiala sau morala ce i s-a provocat, povara probarii acuzatiei, n
timp ce criminalul continua sa fie ocrotit de principiul nevinovatiei si alte multe drepturi.
Prin lucrarile sale ulterioare s-a departat de criminologie, fundamentnd o noua stiinta:
VICTIMOLOGIA incluznd n categoria victimelor nu numai persoanele care au suferit din
cauza criminalitatii ci toate persoanele care, ntr-un fel sau altul au suportat efectele dezastrelor
naturale (cutremure de pamnt, uragane, avalanse) sau sociale (terorism, revolte, razboaie, etc).

n anul 1985, n lucrarea "Les droits de la victimes" autorul afirma ca "nu exista, n
general vorbind, nici un criminalJara victima si reciproc nici o victima fara un agresor criminal.
Acesti doi cercetatori sunt fondatorii victimologiei criminologice dar si a victimologie ca
stiinta distincta, cu toate ca n literatura de specialitate, acest merit este atribuit lui Hans von
Hentig. Acesta s-a impus n materie cu lucrarea "Criminalul si victima sa" publicata n

Gheorghiu - Bradet. op.cit.,p.l53.

80
anul 1948, cu toate ca Mendelsohn, asa cum am mentionat, a abordat aceasta problematica nca
din 1937.

12.2. Precizari si concepte

Termenul de victimologie provine de la cuvntul "Thymd" din limba greaca care
desemna"fiinta sacrificata lui Dumnezeu" si un al doilea cuvnt tot de origine
greaca "logos" care denumeste disciplina care se ocupa cu studiul victimei. Termenul de victima
a nregistrat mai multe sensuri:
a)fiinta vie sacrificata unei zeitati ori o preferinta (de sacrificare) n cadrul unui rit
religios;
b)o persoana sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declansarii unei stari emotionale
intense;
c)o persoana care sufera din pricina unui eveniment, circumstante, boli, accident, etc.
Victima poate fi si o persoana care sufera de pe urma propriilor greseli. Intr-un sens mai larg,
fiecare individ poate fi - si chiar este ntr-un anume sens -victima.
Spre exemplu, toti suntem victime ale civilizatii, mai precis ale efectelor ei secundare, ale
poluarii, ale ritmului de viata, care depaseste uneori posibilitatile noastre de a tine pasul cu toate
solicitarile la care suntem supusi, toti suntem victime potentiale'ale unor accidente de 'cireullre,
ale unor accidente de munca, nemai vorbind de faptuP'ca unii dintre noi ne autovictimizam prin
consum exagerat de alcool, fumat, ignorarea unei elementare discipline alimentare etc.
Ceea ce ne intereseaza nsa, n contextul de fata, este numai faptul ca putem fi victime ale
actiunii (constiente, voluntare) ale unor semeni ai nostri: delicventii. Cu acest sens al termenului
opereaza victimologia.
Deci, raporindu-ne strict la termenul de victima, vom avea n vedere exclusiv persoana
umana care sufera, este lezata sau distrusa, direct sau indirect de actiunea (si n alte
circumstante de inactiune) unui delicvent.
Acesta este sensul restrns al termenului de victima, el raportndu-se la persoanele a caror
suferinta intra sub incidenta activitatii organelor politienesti si de justitie.

Statutul sau ipoteza de victima, presupune actiunea unui agent victimizator pe care este
reprezentat de persoana infractorului.
In acceptiunea psihojuridiciara, termenul de victima este personalizat.
Victima nu poate fi dect o fiinta umana, o persoana cu toate ca n realitate pot fi
victimizate si fiinte subumane (animale), obiecte sau bunuri, ori institutii.
Majoritatea specialistilor (criminologi, psihologi, etc) au concluzionat ca unele persoane
aproape ca sunt predestinate sa devina victime prin anumite particularitati ale structurii
personalitatii lor.
Acestea pot prezenta una sau mai multe trasaturi care se constituie ntr-o asazisareceptivitate (predispozitie sau nclinatie) victimala.
Exemple de astfel de persoane vulnerabile, expuse deci actiunii raufacatorilor sunt uitucii,
lacomii, laudaronii hipersociabilii, neglijentii s.a
O astfel de atitudine specialistii o numesc impresionabilitate victimala.
Aceasta este specifica indivizilor care devin victime ale "escrocilor", n cauza fiind naivii
care sunt impresionati de tinuta vestimentara ngrijita lundu-o drept reper fundamental de
apreciere si evaluare a celui care o poarta.

81
Escrocii notorii actioneaza de cele mai multe ori impecabil mbracati (guler alb,cravata) stiind
foarte bine ca n general omul are tendinta sa asocieze aspectul si calitatea vestimentatiei cu un
statut social respectabil.
Escrocul cstiga astfel credit moral determinnd persoane diverse sa-i ofere sume
substantiale pentru anumite servicii pe care acesta se angajeaza sa le faca.
Nu este de neglijat si faptul ca escrocii au si ei la rndul lor o anumita receptivitate fata de
aceasta impresionabilitate, o capacitate de a simti slabiciunea si naivitatea unor persoane astfel
canu-si aleg victima la ntmplare.
Daca pe lnga impresionabilitate exista si putina lacomie, dorinta de afaceri avantajoase
sau rezolvari ilicite de probleme, ntre cei doi aproape ca se realizeaza o atractie reciproca.
In aceste conditii nu de putine ori victima nsasi este responsabila (partial, desigur) de
producerea infractiunii.
Constienta de aceea ce pna la urma s-ar putea considera si o coparticipare la actul
infractional; (complicitate) persoana astfel victimizata, adesea nici nu solicita politia n vederea
recuperarii pierderii.
Cazurile extreme (patologice) de atractie reciproca ntre doua persoane din care una va fi
victimizata o reprezinta cuplurile sado-masochiste.
12.3. Definitia si obiectul criminologiei victimologice

Tinnd seama de cele mai sus mentionate putem sa afirmam ca acea ramura a
criminologiei care are ca obiect direct de studiu victima crimei, poarta numele de criminologia
victimologica.
Ea reprezinta "ansamblul cunostintelorcriminologice biologice, psihologice si sociologice
care privesc victima"90.
Victimologia se intereseaza de toate aspectele ce au legatura cu victima care sunt:
-personalitatea ei;
-trasaturile sale biologice, psihologice si morale;
-mediul socio-cultural n care s-a format;
-relatiile sale cu criminalul;
-rolul si contributia sa n geneza crimei.
Studiile victimologiei, au relevat ca trecerea la act, respecta n general modelul stabilit de
Etienne de Greef dar au evidentiat n plus urmatoarele aspecte legate de victima:
-victima rar a fost rodul hazardului;
-actul criminal s-a realizat n urma unei analize strategice elaborate de criminal lund n
calcul riscurile si profiturile ce se obtin (mai ales n cazul furturilor si tlhariilor);
-analiza strategica ncepe dupa ce autorul a ntlnit victima potentiala (atractiva si
putin sau deloc : aparata), urmnd cu elaborarea unui plan; de actiune (ex.: violatorii n serie
studiaza victima, obiceiurile, traseul si orarul zilnic, slabiciunile etc);
-unele predispozitii victimogene permit cresterea agresivitatii autorului sau a ndraznelii
acestuia (ex.: starea de ebrietate - betivii - , consumatorii de droguri, handicapatii si
homosexualii).
-prezenta unor circumstante care usureaza executarea crimei este legata frecvent de:
rezistenta fizica scazuta a victimelor, izolarea lor fizica (case de odihna si cabane n locuri
izolate, parcaje nepazite) sau de anumite trasaturi de caracter ale acestora (ex.: lacomia, dorinta
de cstig usor, etc).
1. Clasificarea victimologica a crimelor
Victimologia criminala n raport de situatia concreta a victimelor clasifica infractiunile
(crimele) n patru categorii:.
Gerarg Lopez, Victimologie, Dalloz, Paris, 1997, pp.48-49.

82
a)cele care au victime reale, fizice, cum sunt agresiunile sexuale, omuciderile, vatamarile
corporale;flirturile si tlhariile;
b)cele care au victime fictive reprezentate de societate n general si care privesc ordinea si
linistea publica, securitatea statului, sanatatea publica, finantele publice, etc);
c)cele care au victime potentiale n care sunt incluse infractiunile care prin ele nsele nu
lezeaza persoane fizice (ex.: conducerea n stare de ebrietate a unui autovehicul) dar care pot sa
lezeze o victima anume;
d)cele fara victime, cum sunt actele infractionale de prostitutie sau consumul drogurilor
care nu lezeaza alte persoane.

2.Clasificarea victimelor
In privinta acestei probleme, n literatura de specialitate se disting doua tipuri de
clasificari: una apartinnd victimologiei traditionale reprezentnd o clasificare n functie de
concretizarea victimelor, ea fiind expusa de Raymond Gassin si o a doua, mai larga, n functie
de vrsta, sexul, starea fizica si intelectuala a victimelor, clasificare expusa de Hans von
Hentig91.
In acceptiunea lui Raymond Gassin, victimele se clasifica astfel:
1.victime indiferente, cnd victimizarea se datoreaza hazardului
2.victime latente, concept care desemneaza o categorie de subiecte care au o predispozitie
permanenta si inconstienta pentru rolul de victime (ex.: masochistii) sau victima specifica a carei
victimizare produce raporturi particulare care exista ntre victima si criminal (prostituata si
proxenetul sau); criminalul victima, cnd subiectul nsusi poate fi victima sau
delicvent potrivit circumstantelor n care se comit delictele (ex.: participarea la un rix sau autorii
coliziunii vehiculelor92).
Criminologul german Hans von Hentig, chiar daca nu a respectat cu consecventa
criteriilor de ordin biopsihosocial pe care si le-a propus, a avut totusi o importanta influenta
asupra tuturor cercetatorilor care s-au ocupat de aceasta problema. Hentig distinge doua categorii
de victime:
- nnascute si - ale societatii.
In privinta celor din urma distinge 13 categorii:
1) Victimele tinere (nevrstnice) constituie o categorie care se pune usor la ndemna
agresorilor.
Fiind neevoluat fizic, naiv si fara experienta sub aspect mintal, tnarul poate fi usor
victimizat.
Adesea, infractorii i utilizeaza pe tineri drept complici la diverse infractiuni, astfel nct
tinerii, n acest caz, cu toate ca sunt complici, n fond sunt victimizati.
Sau, tot asa, victimizarea tinerilor prin abuz sexual (mai ales la fete) constituie fapte bine
cunoscute.
2) Femeile ca victima
Hentig considera femeile ca suferind de o alta slabiciune n comparatie cu tinerii. Femeile tinere
pot deveni victime ale unor criminali dupa ce au fost siluite; femeile
vrstnice n schimb, daca se crede ca sunt bogate, devin victime ale unor crime motivate
material.
In mod obisnuit, asemenea femei devin victimele unor barbati care utilizeaza
superioritatea lor fizica la comiterea faptei.
In genere, femeile ocupa un statut victimal determinat biologic n cadrul crimelor de
ordin sexual.
3. Batrnii constituie o alta categorie de victime la ndemna unor infractori.

91H.

von Heutig, Criminalul si victima sa, citat si de G.Lopez n Victimologie, op.cit., p.48.
p.422.

92op.cit.,

83
De obicei, acestia poseda bani adunati "pentru zile negre", aceasta "avere" asociata cu
slabiciunea fizica a vrstnicului ofera o prada usoara de victimizare.
4 Betivii si consumatorii de stupefiante sunt expusi victimizarii mai mult dect alte
categorii de indivizi.
In general, se poate constata ca indivizii n stare de ebrietate sunt usor expusi actiunii
hotilor de buzunare si tlhariilor.
5.Imigrantii pot fi, de asemenea victimizati usor, deoarece imigratia nu este o simpla
schimbare de tara sau de continent ci constituie o reducere temporara a posibilitatilor de aparare n domeniul relatiilor umane vitale.
Ignorarea limbii n noua "patrie", lipsa de mijloace materiale ca si ostilitatea bastinasilor,
constituie un complex ce reprezinta o atractivitate pentru infractori, care exploateaza starea de
mizerie si de credulitate a noului venit.
6.Minoritatile etnice constituie si ele o categorie care se poate victimiza usor.
Tulburarile rasiale din S.U.A, ca si cele din Africa de Sud sau din Asia de SudEst, sunt
exemple de victimizare n masa pe baza de discriminare rasiala, care de attea ori n istorie au dat
ocazia dezlantuirii unor instincte de distrugere rusinoase.
7. Indivizii normali dar cu o inteligenta redusa, sustine von Hentig, sunt nascuti spre a fi
victime.
In final, nu mintea sclipitoare a escrocilor ci pozitia victimelor face sa se comita crima.
8. Indivizii (temporar) deprimati, constituie tipuri victimale de natura psihologica. Deprimarea
este o atitudine emotionala care se exprima prin sentimentul neajutorarii,
al lipsei de speranta.
Obisnuit, aceste sentimente, de cele mai multe ori survenite n urma decesului unei fiinte
apropiate, sunt nsotite de o scadere marcata de reactivitate fizica si psihica, scadere care poate
ajunge pna la nivelul patologicului.
Prin faptul ca depresivul este apatic si foarte supus, el devine incapabil de lupta si astfel
lipsa lui de rezistenta l face prielnic pentru victimizare.
9. Avarii sunt aceia care n orice mprejurare cauta sa profite si sa-si mareasca averile. Paradoxal,
n acest caz, este ca dorinta de a cstiga nu duce numai la crima, ci adesea
poate provoca victimizarea.
Cei saraci dar hrapareti cauta prin cstiguri sa-si dobndeasca o mai mare siguranta.
Hraparetii din clasele mijlocii doresc sa obtina bunuri de lux iar bogatasii hrapareti sunt foarte
domicisa-si mareasca avea. Acestia din urma sunt cei mai expusi victimizarii.
10.Indivizii desfrnati si destrabalati reprezinta un alt tip victimal care din pricina
indiferentei si a dispretului fata de legi, devin foarte vulnerabili fata de manevrele foarte iscusite
ale infractorilor.
11.Indivizii singuratici si "cu inima zdrobita" sunt vulnerabili la victimizare deoarece cu
greu pot suporta singuratatea si frustrarile, mai ales sentimentele, la care 1-a supus viata.
Starea lor psihica generala le confera o credulitate marita, expunndu-i la victimizare prin
furturi, fraude si tot felul de nselatorii si nu o data devin victime ale ucigasilor.
12.Chinuitorii reprezinta un tip de victima care n urma agresiunilor la care sunt supusi n
familie ajung ei sa victimizeze la rndul lor.

Von Henrig a exemplificat un tata, care, alcoolic fiind si cliinuie familia multavreme pna cnd
n cele din urma a ajuns sa fie asasinat de propriul sau fiu. In asemenea cazuri, individul nu are
nici un simt al realitatii. 13. Indivizii blocati
Von Hentig ntelege prin tip blocat un individ ncurcat n fel de fel de datorii.
Obisnuit oameni de afaceri sau bancheri faliti ce nu mai pot face fata situatiei lor pe cai
legale, pot sa cada victime creditorilor sau unor "binevoitori" care le ofera solutii.
O a treia modalitate de clasificare a victimelor o face un criminolog canadian Fattah care
sustine ca acestea sunt:
-victime specifice n situatia persoanelor fizice si
84
- victime aspecifice n cazul n care delictele privesc institutiile de stat, religioase sau
sociale.
Tot el (Fattah) considera publicul, n general victima criminalitatii fie direct, prin
degradarea sau sustragerea bunurilor publice sau indirect prin sentimentul de insecuritate
provocat de o criminalitate ridicata93.
12.4. Factorii victimogeni
Desi se vorbeste de procesul de victimizare, trebuie sa mentionam ca asa cum nu exista
criminal nnascut, nu exista nici victima nnascuta, fiecare dintre noi putnd deveni, n anumite
conditii victima unei infractiuni, conditii pe care le numim victimogene.
Acesti factori, prin ei nsisi nu pot genera situatia criminala, dar n concurenta cu cei carel determina pe delicvent sa comita crima se ajunge n postura de victima. Studiile criminologice
au stabilit ca acesti factori sunt de trei categorii:
a)biologici;
b)psihologici si
c)sociali toti fiind categorisiti ca fiind factori de risc victimogen.
a) factorii biologici
In categoria acestora au fost inclusi cei referitori la:
-vrsta - aici nominalizndu-se extremele = copilaria si batrnetea, persoanele aflate la
aceste extreme fiind cele mai expuse crimelor;
-sexul - mentionndu-se ca femeile n mod frecvent sunt tinta criminalitatii, att
intrafamiliale ct si cazul abuzurilor sexuale;
-deficientele fizice = statisticile judiciare au relevat ca persoanele handicapate fizic sunt
mai frecvent tinta crimelor.
b) factorii sociali
Acestia privesc n principal urmatoarele aspecte:
-meseriile cu risc victimogen n care s-au inclus cele de soferi de taximetre, casierii,
factorii postali, politistii, prostituatele etc.
-modul de viata - atunci cnd sunt caracterizate de consumul de alcool sau de droguri ,
frecventarea mediului criminal si mentinerea de relatii cu lumea delicventa;

-conditiile socio-materiale - aici mentionndu-se att saracia dar si bogatia ostentativa

prin "afisarea" la vedere, a bunei stari materiale n medii sociale dezavantajate unde sentimentul
de frustrare vine din partea acestor medii.
Tot conditii victimogene sunt considerate locuirea n case izolate sau aflarea n timpul
concediilor n parcari nepazite.
In cadrul acelorasi conditii este inclus si serviciul deficitar al serviciilor de ordine publica
care, pe buna dreptate, are continut victimogen.
c) factorii psihologici
Unele particularitati comportamentale ale persoanelor, constituie ndemnul carel determina pe
criminal sa le exploateze.
Intre acestea sunt mentionate: neglijenta, imprudenta, avaritia, venalitatea,
compatibilitatea unor functionari sau dorinta aventurii sexuale. In afara acestor factori specifici
victimologiei criminologice, Benjamin Mendelsohn la al IH-lea Simpozion international de
Victimologie de la Munster, n anul 1979 a reliefat ca n cadrul celor de natura sociala au
relevanta victimologica: familiile dezorganizate.
-organizatiile politice si religioase extremiste;
-lipsa educatiei si
-industrializarea cu "apanajul" ei referitor la suprapularea oraselor, accidentele de munca
si circulatia mijloacelor de transport.
G.Lopez, op.cit., p.49.

85
12.5. Victimele potentiale si masurile preventive
Majoritatea criminologilor mai ales cei din continentul nord-american si reprezentantii
apararii sociale din Franta, iar la noi prof. Ion Gheorghiu Bradet, atribuie victimologiei
criminologice un rol important mpotriva criminalitatii prin diminuarea procesului de
victimizare.
Autorii mentionati aratau n lucrarile lor ca n prezent n foarte multe tari apararea
victimelor potentiale nu constituie o preocupare a statului.
Se accepta n continuare ideea ca prin politica penala (n care intra sistemul judiciar si
executional penal) a se asigura protectia victimei prin efectul intimidant al pedepsei. Si noi
consideram ca aceasta idee este de mult perimata. Studiul victimei este abia la nceput si
reprezentantii criminologiei victimologice au scos n evidenta ca "Perioade mari de timp victima
a fost privita cu suspiciune n procesul penal si ca o supravietuire a dreptului primitiv".
Azi multi juristi vorbesc "de slabiciunea statului si a justitiei care sunt incapabile de
mentinerea ordinii publice".
Consiliul European si O.N.U la 11.12.1983 au recomandat tarilor lumii sa-si propuna si sa
execute programe de aparare a victimelor inclusiv cele ale criminalitatii.
Unele tari, au asemenea programe, ele apartinnd de cele mai multe ori societatii civile,
organizatiilor nonguvernarnentale si mai putin organele statului. In principal se propun masuri
preventive cum ar fi:

a)masuri educative realizate n baza unor programe n familie, n scoli, n biserici si

institutiile medicale;
b)de asigurari sociale fata de minorii abandonati, de batrnii fara posibilitati de
supravietuire si fata de handicapati;
c)efectuate de organizati neguvernamentale cum sunt cele de asistenta juridica si medicala
pentru victimele abuzurilor sexuale sau ale violentelor intrafamiliale;
d)activitati de pregatire si educatie antiinfractionala desfasurata de organele de ordine
publica si justitie.
Cu toate ca n criminologie, asa cum afirma Valerian Cioclei, nu se vor gasi certitudini,
probabil avnd n vedere universul uman (nca necunoscute) uman, sustinem totusi, ca este mai
usor sa se protejeze persoanele pentru a nu deveni victime, prin masurile mai sus propuse, dect
sa se modifice comportamentul delicventilor.
Bibliografie
1.H. von Heutig, Criminalul si victima sa.
2.Gerarg Lopez, Victimologie, Dalloz, Paris, 1997.

86

Criminologia clinica

Obiective specifice: cunoasterea si ntelegerea locului pe care l ocupa n prevenirea

criminalitatii criminologia clinica care are ca obiectiv mpiedicarea comiterii
infractiunilor postfactum.
Rezultate asteptate: studentii vor ntelege importanta criminologiei clinice n prevenirea
criminalitatii ca fenomen individual, postfactum.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca importanta criminologiei clinice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

13.1. Notiuni generale

13.1.1. Definitia si obiectul criminologiei clinice
Cuvntul grecesc "Kline" care nseamna "paf este radacina modemului "clinic" provenit din
medicina si care desemneaza tratamentul la capul (capatiul) bolnavului.
Acest tratament a fost folosit initial n psihologie apoi n sociologie si n final n criminologie.
Potrivit lui Raymond Gassin1 expresia de criminologie clinica are doua ntelegeri:
a)unul, n sens larg, care desemneaza "studiul fenomenului individual criminal", n opozitie cu
cel al fenomenului general al criminalitatii studiat de criminologia generala;
b)al doilea, n sens restrns, consta n studiul multidisciplinar al cazului individual al
delicventului, n vederea prevenirii recidivei pe baza stabilirii starii periculoase a acestuia, fixarii
unui diagnostic criminologie si executarea unui tratament.
Acest din urma sens este cel pe care-l iau n consideratie toti specialistii atunci cnd se refera la
criminologia clinica.
Jean Pinatel, cunoscutul criminolog francez este teoreticianul care a impus acest curent, el fiind
si cel care a formulat definitia criminologiei clinice ca fiind "ramura criminologiei
aplicate care are ca obiect studiul individual al delicventului n scopul de a determina luarea
masurilor de a-l ndeparta de o eventuala recidiva"2. Jean Pinatel a impus prin lucrarile sale

adevarul ca stiinta numita criminologie este cert o stiinta teoretica dar n acelasi timp este si o
stiinta aplicata, el departajnd-o ca si medicina n doua ramuri:
- criminologia generala, teoretica si -criminologia clinica.
Aceasta din urma este o stiinta practica aplicata care pe baza investigatiilor multidisciplinare, n
cazuri individuale "post factum" (dupa comiterea crimei) stabileste metode concrete de tratament
care aplicate pot preveni recidiva,
13.1.2. Istoricul criminologiei clinice
Majoritatea teoreticienilor sunt de acord ca nceputurile criminologiei clinice se suprapun cu cele
ale criminologiei generale, Lombroso fiind persoana care n anul 1890, a precizat necesitatea
efectuarii examenului medico-psiliologic al criminologiei. Aceasta s-a produs la
Congresul International de Criminologie din Sankt Petersburg cnd se poate afirma ca s-au pus
bazele criminologiei clinice.
A urmat conceptia discipolului sau Rafaele Garofalo, care a sustinut importanta anchetei sociale
pentru caracterizarea criminalului.
In anul 1911, criminologul suedez Olof Kinberg, la cel de-al Vll-lea Congres de Antropologie
Penala de la Koln a continuat cele doua idei ale examenului medico-psihologic si a anchetei
sociale pentru autorii recidivisti, tineri si ai infractiunilor grave. Criminologia clinica s-a impus
putin cte putin prin afirmarea obiectivului principal: readaptarea sociala a delicventilor pe baza
unor concluzii rezultate din investigatiile de natura medico-psihologica
87
si sociala efectuate asupra acestora. Aceasta ramura aplicativa a criminologiei a cunoscut o
dezvoltare deosebita n Europa si mai ales n Franta pna spre sfrsitul anilor'60 ale secolului
nostru, cnd sub critica vehementa a teoreticienilor "criminologiei reactiei sociale" aproape ca
era n pragul disparitiei.
La al VIII-lea Congres International de Criminologie de la Lisabona din 1978, reprezentantii
criminologiei reactiei sociale, contestnd valorile clinicienilor preziceau de fapt, agonia acestei
criminologii aplicate.
A trebuie sa fie redescoperita notiunea de personalitate criminala de catre criminologii noramericani pentru ca alaturi de cea a personalitatii periculoase a lui Jean Pinatel revigorarea
criminologiei clinice sa fie azi o certitudine.
13.1.3. Operatiunile specifice criminologiei clinice
Activitatile ntreprinse de criminologii clinicieni sunt multiple si diverse, ele viznd decelarea
indicilor starii periculoase ale delicventului.
Dupa identificarea acestor indici se stabileste prin analiza si sinteza, natura si gradul starii
periculoase,formndu-se apoi un diagnostic criminologie si n final se decide asupra masurilor de
preventie a recidivei care se hotarasc sa fie aplicate.
13.2. Starea periculoasa - conceptul de baza al criminologiei clinice
Prin starea periculoasa a unui individ din punctul de vedere al criminologiei, se ntelege
probabilitatea ca aceste sa comita o infractiune.
Aceasta notiune nu-i o notiune juridica ci, asa cum am afirmat, una criminologica.

Jean Pinatel, doctrinarul criminologiei clinice, n definitia starii periculoase porneste de la

diferenta dintre criminal si noncriminal, demonstrnd ca nu este nnascuta, ea datornduse inadaptarii sociale sau imaturitatii psihice a indivizilor.
Diferenta dintre aceste doua categorii de oameni este de fapt o diferenta de grad care se afla n
nsumarea unor trasaturi de caracter ale indivizilor care constituie, asa cum le numeste autorul
"smburele personalitatii criminale".
Trasaturile cu caracter specifice starii periculoase stabilite de Pinatel sunt:
-egocentrismul;
-agresivitatea;
-labilitatea psihica;
-indiferenta afectiva.
Aceste trasaturi psihologice pot exista separat n fiecare individ, dar personalitatea psihica a
indivizilor cu predispozitii delicvente nsumeaza de obicei doua sau chiar toate cele patru
trasaturi caracteristice mentionate, ele fiind mai mult sau mai putin amplificate. Potrivit lui
Pinatel, dezvoltarea trasaturilor psihologice care formeaza "smburele personalitatii
criminale" se. datoreaza societatii care este criminogena si n principal din cauza:
-saraciei economice si lipsei culturii care duce la inadaptare;
-comunicarii defectuoase care conduce la ucenicia crimei;
-opozitiei juvenile necontrolate ce poate devia n violenta si consumuri de droguri;
-contagiuni ierarhice a claselor privilegiate carora le este specifica "criminalitatea gulerelor albe"
si prin imitatie indivizii preiau comportamentul criminal;
1. Elementele constitutive ale starii periculoase
Un individ poate sa comita un nou delict n functie de starea sa periculoasa pare este, determinata
de:
a) Capacitatea criminala reprezinta imoralitatea constanta si activa a individului si cantitatea de
rautate pe care o poate disimulai

88
b) Gradul de adaptabilitate sociala. Combinatiile celor doua elemente pot da niveluri diferite ale
starii de periculozitate. Nivelul cel mai nalt al starii de periculozitate o au indivizii cu o
capacitate criminala ridicata si cu o adaptabilitate suficienta.3
2. Formele starii periculoase
Cercetarile criminologice au aratat ca se disting doua forme ale starii periculoase:
a)starea periculoasa cronica este desemnata de atitudinea antisociala stabila si permanenta;
b)starea de pericol acut (sau de criza), caracterizeaza majoritatea delicventilor, fiind de scurta
durata si premergatoare delictului propriu-zis. Aceasta stare a fost bine particularizata de Etienne
de Greef distingnd trei faze succesive:
-faza asentimentului temperat;

-faza asentimentului formulat; faza crizei propriu-zise. Acest aspect a fost deja tratat n capitolul
referitor la personalitatea infractionala si nu vom mai insista asupra lui.
13.3. Diagnosticul criminologiei
Acest concept presupune aprecierea naturii starii periculoase pe baza componentelor ei
(capacitatea criminala si gradul de adaptabilitate).
Diagnosticul se realizeaza n urma studierii delicventului att n perioada anterioara judecarii
procesului penal, fie dupa pronuntarea hotarrii de condamnare dar anterior executarii pedepsei.
In practica criminologiei clinice, metodele prin care se investigheaza delicventul sunt clasificate
astfel:
-metode fundamentala care includ anchetele sociale, examene medicale psihiatrice si
psihologice;
-metode complementare din care fac parte observatia directa, interviurile, examenele biologice;
-metode menite a patrunde n intimitatea delicventului cum sunt testele proiective de sinceritate
sau cele de narco-diagnostic.
Prin aceste investigari se va reliefa care este componenta caracteriala a personalitatii, existenta si
intensitatea agresivitatii, a egocentrismului, a indiferentei afective si labilitatii psihice.
Toate rezultatele investigatiilor efectuate asupra delicventului vor fi nserate ntr-un dosar de
personalitate.
In practica criminologiei clinice un loc aparte n investigarea personalitatii delicventului si
implicit n stabilirea diagnosticului l ocupa expertiza psihiatrico-legala care, de obicei, este axata
pe motivatia crimei si modul ei de comitere.
13.4. Pronosticul
Pronosticul este ipoteza (stabilita pe baza diagnosticului criminologie) de comportamentul
ulterior al delicventului.
Pentru usurarea acestei dificile sarcini care de multe ori are un grad ridicat de subiectivitate, s- au
pus la punct scheme de pronostic sau tabele de pronostic, ele constituind un ajutor pretios n
munca clinicienilor.
13.5. Tratamentul
Finalul procesului de observate a delicventului si a stabilirii naturii si intensitatii starii sale
periculoase l reprezinta "hotarrea relativa la masurile care se vor aplica subiectului pentru a
preveni recidiva", hotarre care este cunoscuta sub numele de tratament. Aceste masuri sunt

89

propuse de criminologii clinicieni organelor judecatoresti si administratiei penitenciarelor, fiind

hotarte de tribunal si executate de functionarii institutiilor citate n final.
Se cunosc doua mari categorii de masuri de tratament:
a)prima priveste modul n care executa condamnatul pedeapsa privativa de libertate putnd
mbraca forme ca: "? libertate", "cu suspendare"sau "semi-libertate",
b)n cea de a doua categorie ntra masurile de ordin medical cum sunt: psihanaliza, psihoterpia
individuala si de grup, farmacologia, (administrare de tranchilizante) si chiar cele chirurgicale
cum este lobotomia n cazurile rezistente la celelalte metode de tratament, cazuri bine
selectionate deontologic de comportamente delicvente incorigibile.
c)Programe de tratament n vederea resocializarii delicventului Acestea fac parte din cea de a
doua categorie de masuri care nu privesc pedeapsa privata de libertate. Ele se realizeaza cu
participarea volutiva a delicventilor care doresc sa-si remodeleze personalitatea, sa-si modifice
motivatiile si aptitudinile, pentru a nu mai recidiva si sa revina n mediul social normal specific
nondelicventilor. Cele mai cunoscute si utilizate metode n acest scop sunt psihoterapiile
individuale sau colective, realizabile prin metoda freudiana numita psihanaliza. Psihanaliza
reprezinta metoda de tratament specifica nevrozelor, n care de fapt este vorba de un dialog purtat
de psilioterapeut cu delicventul pentru ca prin analiza psihologica sa se descopere motivele,
constiente sau inconstiente, ale tulburarilor de comportament ale acestora din urma, pentru a le
ndeparta prin constientizare. Aceasta metoda s-a dovedit eficace, dar este complexa si de lunga
durata,rezultatele buneobtinndu-se n functie de pregatirea psihoterapeutului si de dorinta
delicventului. In afara acestor tratamente legate de practica psihiatrica, n literatura de
specialitate sunt mentionate si alte metode de resocializare, n special n zona tarilor anglofone,
printre care este si cea a relatiilor de grup.
Metoda apartine criminologilor nord-americani adepti ai teoriei lui Edwin Shuterland al
asociatiilor diferentiate, care au ca principal fundament influentarea comportamentului
delicventului, aflat n perioada de eliberare conditionata, plasat ntr-un colectiv de indivizi
nondelicventi, care prin puterea imitatiei va opta spre modul de viata moral, anticriminal.
Bibliografie
1. J.Pinatel, Traite de Criminologie, part.II.

90

Criminologia preventiva
Obiective specifice: cunoasterea si ntelegerea rolului preventiv al criminologiei aplicate.
Rezultate asteptate: studentii vor ntelege importanta criminologiei aplicate n prevenirea
criminalitatii.
Competente dobndite: n momentul n care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea sa cunoasca importanta si rolul criminologiei n prevenirea criminalitatii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

14.1. Consideratiuni generale

Pericolul si costurile criminalitatii fata de societate au fost evidentiate n cercetarile
criminologice dar si in cele de ordin sociologic s'i economic, motive pentru care prevenirea
delictelor a fost una dintre caile propuse, pornindu-se de la principiul ca "Este mai usor sa previi
delicventa dect s-o reprimi", similar celui din medicina potrivit caruia "Este mai usor sa previi
(boala) dect s-o vindeci".
Preocuparile criminologice n acest domeniu constituie obiectul unei ramuri distincte a
criminologiei aplicate, numita criminologia preventiva.
Ca si criminologia clinica, criminologia preventiva si are radacinile n primele lucrari ale
criminologiei stiintifice, Enrico Ferri fiind de fapt creatorul acestei ramuri care a prezentat n
lucrarea sa "Sociologia criminala", publicata n 1891, un program vast de masuri preventive, pe
care le-anumit substitutive penale sau echivalente ale pedepsei.
Potrivit lui Raymond Gassin, expresia "criminalitate preventiva" a fost folosita pentru
prima data de criminologul francez Guillon n lucrarea "La criminologie preventiv" publicata
n anul 1941 n revista "Prison et prisonniers"1.
In perioada anilor '30, n S.U.A n cazul Scolii ecologice de la Chicago, ca si n perioada
anilor '60, ideile prevenirii criminalitatii au cunoscut o afirmare extinsa, pentru ca n zilele de azi
sa existe o literatura bogata asupra acestei problematici, desemnnd formarea acestei ramuri noi
a criminologiei aplicate, criminologia preventiva care nsa nu cunoaste o organizare sistematizata
cum este cea a criminologiei clinice.
In continuare ne vom referi la definitia prevenirii, domeniul ei, motivele care o impun si
masurile de prevenire ale criminalitatii.
14.2. Definitia si obiectul prevenirii criminalitatii

Si astazi sunt unii autori care considera ca prevenirea criminalitatii este apanajul dreptului
penal, ea realizndu-se prin efectul intimidant al pedepsei.
Potrivit acestor autori, reprezentanti ai curentului neoclasic al reactiei sociale, pedeapsa,
mai ales prin severitate, continua sa fie fundamentul prevenirii. Cu toate acestea prevenirea
penala, cum este ea cunoscuta n literatura de specialitate juridica ,si-a demonstrat n timp
ineficacitatea.
Se stie ca pedeapsa penala, n mod traditional are mai multe scopuri: intimidarea
colectivitatii de a comite infractiuni (idee preluata de la Platon si continuata de pozitivismul
italian), intimidarea individuala a delicventului condamnat pentru a nu mai recidiva,
neutralizarea delicventului si pedagogia generala.
Aceste scopuri, n urma studiilor aprofundate, sunt departe de a fi obtinute iar uneori chiar
imposibil de realizat.

91
Reprezentantii noi criminologii, n special cei ai curentului "stigmatizarii" au sustinut ca
sistemul represiv nu face dect sa creasca an de an criminalitatea, prevenirea nerealizndu- se n
nici un fel.
I n plus, psihanaliza freudiana a relevat asa zisul "instinct al mortii", creat de amenintarea
pedepsei cu moartea, idee care induce la unii indivizi dorinta de a ucide2.
Din aceste considerente, reprezentantii societatii civile, n special sociologii, asa cum
mentionam pe cei apartinnd Scolii ecologice de la Chicago, separat de masurile represive, au
ncercat sa realizeze "antefactum" activitati cu caracter social, n vederea prevenirii criminalitatii
angrennd binenteles n aceasta redutabila actiune, si institutiile statului n baza unor programe
de prevenire care s-au ntins pe perioada a doua trei decenii.
In urma acestor realizari a rezultat o bogata literatura de specialitate n care s-a reusit sa
se formuleze definitia prevenirii criminalitatii, ea reprezentnd "ansamblul de masurisocialeconomice, tehnico-organizatorice, administrative, disciplinare si judiciar- educationale, luate
de stat si organismele neguvernamentale care au ca finalitate principala, limitarea
posibilitatilor savrsirii infractiunilor".
De mentionat ca n privinta posibilitatii savrsirii infractiunilor, criminologia preventiva
nu are n vedere recidiva, ci numai potentialele infractiunii primare, deoarece recidiva face
obiectul criminologiei clinice. Din definitia de mai sus rezulta ca prevenirea presupune:
a) masuri de interventie penala, dar care nu vizeaza pedepsirea n sine a faptelor cuprinse
n legi si reglementari cu caracter preventiv ci stabilirea unor regimuri special (cum este cel al
comertului si detinerii armelor de foc si a substantelor explozive sau cel al medicamentelor cu
continut stupefiant, precum si interzicerea comercializarii bauturilor alcoolice n apropierea
unitatilor scolare sau obligativitatea functionarii sistemelor de paza si alarmare la unitatile
bancare).
b)masuri educative care sa fie executate n special de unitatile administrative de stat
(politie si justitie) , de ocrotire a unor categorii de persoane (minore si handicapati social);

c)masuri socio-economice menite a mbunatati viata n societate mai ales pentru paturile
sociale spuse defavorizate pentru ameliorarea vietii acestora din punct de vedere material si
moral.
14.3. Tipuri de prevenire a criminalitatii
In acelasi timp, n lucrarile consacrate prevenirii delicventei s-au desprins doua mari
orientari privind definirea acestei probleme.
Prima fiind de natura extensiva, considera ca "totul este prevenire" n lupta contra
infractionalitatii, ncepnd cu pedeapsa aplicata infractorilor si terminnd cu repararea pagubelor
provocate victimelor.
Cea de a doua orientare, pe care o consideram apropiata de obiectul real al prevenirii, este
cea care stabileste ca prevenirea are loc pna la comiterea delictului, si pedepsirea criminalului .
Pedepsirea face obiectul unei alte stiinte sau ramura stiintifica numita "Stiinta sanctiunilor
penale"care urmareste eficienta pedepsei fata de cei care au comis deja delicte.
In practica activitatii de prevenire a criminalitatii ca si n literatura de specialitate, se
folosesc termeni ca "prevenire generala", "prevenire speciala", "prevenire primara secundara si
tertiala" etc, termeni care definesc anumite segmente ale prevenirii si care, n raport de sfera
masurilor ntreprinse impun sa fie explicate.
1) O prima clasificare a prevenirii folosita n perioada deceniilor 40-50, era aceea n care
se distingeau:
a)prevenirea delicventei juvenile si
b)prevenirea delicventei n general.
a) In privinta prevenirii delicventei juvenile s-a considerat, si nca se mai considera ,ca de
fapt aceasta reprezinta substanta prevenirii.
92
S-a pornit, n fundamentarea acestui tip de prevenire, de la ideea ca tinerii si copii au o
personalitate n formare si ca poate fi modificata si remodelata prin actiuni educative, fata de
personalitatea adultilor care este deja formata; aceasta din urma nemai fiind sensibila la educatie,
ramnnd influentabila numai la frica pedepsei penale.
b) Prevenirea delicventei n general se apreciaza ca se realizeaza numai prin efectul
intimidant al pedepsei penale.
2. O a doua clasificare, cea mai raspndita, este acea tripartita, n care prevenirea are
urmatoarele niveluri:
a) Prima prevenire, sau primara, este reprezentata de ansamblul masurilor ntreprinse
pentru modificarea conditiilor (factorilor) cu continut criminogen care privesc cadrul fizic si
social global.
Intre masurile cuprinse n acest ansamblu exemplificam crearea locurilor de munca, a
conditiilor de locuit, a spatiilor de petrecere a timpului liber si de asistenta medicala/
b) Prevenirea secundara cuprinde acele masuri care se aplica fata

de grupurile

sau fata de un anumit segment al populatiei care prezinta un risc

particular de
delicventa.
Prevenirea tertiala. In conceptia unor autori, acest tip de prevenire este ndreptata spre
mpiedicarea recidivei, cuprinznd actiuni de ordin individual de readaptare sociala, sau de
neutralizare a vechilor delicventi. Dupa opinia noastra, daca primele doua categorii de masuri
preventive intereseaza criminologia preventiva, cele din a treia categorie intereseaza
criminologia chimica3. In privinta clasificarii prevenirii criminalitatii, criminologul canadian
Denis Sziobo stabileste tot trei categorii de actiuni preventive:
-masuri menite sa amelioreze conditiile de viata;
-masuri de mbunatatire a activitatii structurilor si institutiilor statului cu responsabilitati
n lupta contra criminalitatii (politie, justitie si sistemul executionai penal);
-masuri specifice serviciilor oferite delicventilor si defavorizatilor social94.
14.4.Programe de prevenire
Prin programe de prevenire ntelegem ansamblul de decizii si masuri care au ca scop
mpiedicarea persoanelor de a deveni delicventi sau victime ale delicventei.
Lund drept criteriu obiectivele si nivelurile prevenirii, programele de prevenire pot fi
repartizate n trei mari categorii;
a)programe de prevenire sociala;
b)programe de prevenire viznd protejarea persoanelor de a deveni victime si
c)programe de prevenire executate de politie.
A - Programele de prevenire sociala a delicventei
Aceste programe sunt primele experiente pozitive n special n domeniuldelicventei juvenile,
realizate de lucratori sociali din afara serviciilor politiei si justitiei.
Lupta acestor lucratori este orientata spre inadaptarea tinerilor delicventi si a modului n
care acestia din urma evolueaza.
Programele de natura sociala au cuprins, si continua sa cuprinda, actiuni de profunzime si
de lunga durata asupra indivizilor si mediului lor social.
Cele mai ambitioase programe de acest tip s-au realizat n S.U. A. si Franta.
In cadrul programului intitulat "Proiectul zonei Chicago" s-a urmarit transformarea
globala a mediului nconjurator printr-un efort al ntregii comunitati care a durat 30 de ani.

R. Gassin, op. cit, p. 644.

D. Szabo, Les mesures de preventions socile, din "Criminologie en actions", 1968, pp. 273-311.

93
In cadrul programelor de prevenire generala, tot n S.U.A., s-au inclus si masurile
pedagogice si terapeutice care nu porneau de la un obiectiv general ci de la unul relativ care se
adapteaza unor grupuri restrnse de tineri.
B. Programe de prevenire destinate sa limiteze ocaziile delictului

Programele din aceasta categorie sunt cele mai recente si cuprind patru tipuri de masuri:
a)masuri de educatie a publicului care au menirea de a-1 informa asupra criminalitatii, a
cauzelor ei si a instrumentelor de lupta dupa mpotriva ei, pornindu-se de la ideea ca prevenirea
este problema ntregii societati
b)masuri de protectie a eventualelor victime, masuri care constituie de fapt esenta acestui
tip de program.
Aceste masuri sunt cele pe care personale le iau ele nsele pentru propria protectia, de
multe ori platind unor societati private de paza si securitate, att la locuintele proprii, ct si n
societatile economice sau comerciale unde lucreaza.
c)masuri de participare a publicului alaturi de organele oficiale pentru prevenirea
crimei Se poate spune ca acestea sunt cele mai dificile masuri de executat, publicul participnd
cu mare dificultate la executarea lor, motiv pentru care sarcina angrenarii populatiei la asemenea
activitati n majoritatea statelor, a fost lasata pe seama politiei. Aceasta s-a realizat cu o oarecare,
eficacitate numai n conditiile unei autonomii a politiilor locale care mpreuna cu primariile, siaustabilit propriile lor
programe de prevenire.
Situatii de acest gen s-au nregistrat n tarile vest-europene mai ales dupa 1990.
d)Tot n cadrul acestui tip de programe literatura de specialitate citeaza
si amenajareamediului nconjurator.
Acestea vizeaza ca n comunitatile urbane si rurale, imobilele sa fie construite n asa fel
nct toate partile sa fie vizibile ntre ele ca si spatiile de acces din strada.95
C. Programele de masuri preventive ale politiei
In general institutia politiei este cunoscuta ca fiind represiva.
Cu toate acestea, mai ales dupa anii 60-70 politia si-a conceput misiunile, alaturi de
anchetarea judiciara a faptelor penale, si pentru prevenirea criminalitatii, ca urmare a preluarii
idelor criminologice.
La nceput, aceste masuri preventive au fost orientate, ca peste tot, spre mpiedicarea
delicventei juvenile pentru ca ulterior prevenirea sa vizeze toate categoriile sociale si de vrsta
ale delicventilor, a) Activitati privind prevenirea criminalitatii juvenile
Toate masurile cu acest caracter se deosebesc de cele specifice prevenirii sociale. Acestea
din urma sunt de profunzime si care se ntind pe. perioade mari de timp, n contradictie cu cele
ale politiei care sunt temporare si limitate la anumite aspecte ale delicventei juvenile.
Practica preventiva n acest domeniu cunoaste mai multe tipuri de astfel de masuri:
1)masuri de informare si de participare a functionarilor politiei la activitatile cu caracter
general;
2)masuri de atragere a tinerilor cu potential delicvent n activitati de pregatire scolara si
de petrece a timpului liber sub coordonarea functionarilor politiei;
3)luarea amprentelor papilare de la tinerii delicventi;
4)atragerea atentiei familiilor si colectivelor din care fac parte tinerii delicventi.
b)Activitati preventive generale
Acestea privesc pe de o parte desfasurarea operativa si eficienta a anchetelor prin care se
descopera infractiunile si se identifica autorii lor si pe de o parte privesc prevenirea prin prezenta
politieneasca n teritoriu dat n responsabilitate.

Oscar Newman, Defensible space - crime preventions through urban desing, New York, 1973.

94
In cea de a doua categorie de: activitati preventive generale sunt incluse urmatoarele
genuri de actiuni:
-cele ndreptate asupra factorilor cu continut criminogen cum sunt publicatiile porno,
afisele care incita la violenta, spectacole, filme sau casete video cu continut obscen etc;
-cele care privesc persoanele ce pot fi victime ale infractiunilor cum sunt locuitorii
caselor izolate, persoanele aflate n stari conflictuale, precum si imobilele care nu au sisteme de
paza si alarma.
14.5.Evaluare critica
Studiile evalutive efectuate cu privire la eficienta prevenirii criminalitatii prin diferite
metode si masuri au reliefat ca n general rezultatele obtinute nu au corespuns asteptarilor, ele
nefiind pe masura eforturilor umane si materiale ntreprinse.
S-a relevat ca totusi prevenirea criminalitatii are cteva limite:
a)Prima dintre ele este data de natura infractiunilor care este diferita. Nu pot fi prevenite
toate infractiunile n egala masura prin procedeele criminologiei. Astfel este cazul infractiunilor
de mare violenta, cum sunt actele teroriste, care nu pot fi diminuate dect prin activitati represiv
antiteroriste.
b)O a doua limita tine de personalitatea indivizilor potential delicventi. Daca sunt
numerosi indivizi sensibili la masurile cu caracter preventiv sunt totusi o parte din ei cu o
personalitate supercriminala care nu raspund la masurile preventive.
c)A treia limita tine de tehnicile preventive utilizate care nu pot sa fie eficiente
ntotdeauna din urmatoarele considerente:
-costurile economice foarte ridicate pe care le implica;
-criminalitatea se deplaseaza pe timpul aplicarii masurilor preventive n alte spatii dect
n cele n care s-a actionat; este cazul patrulelor de politie care sunt folosite cu efect descurajator
n mediile cu criminalitate ridicata;
-masurile de prevenire utilizate uneori sunt contrare cu libertatea persoanei fiind
incompatibile cu conceptiile democratice (ex. luarea amprentelor digitale).
d)In cazul n care prevenirea nu a reusit societatea nu poate renunta si de cele mai multe
oris-a recurs la represiunea criminalitatii demonstrnd n final ca nu poate exista prevenire fara
represiune.

14.6. Prioritati n cercetarea criminologica contemporana

In numeroase tari, chiar dintre cele mai dezvoltate, problema criminalitatii a devenit una
dintre principalele griji ale guvernelor, ale specialistilor si ale populatiei.
Speranta ca mbunatatirea nivelului de trai va duce la scaderea criminalitatii nu sa realizat.

In ciuda unor programe ambitioase de prevenire a criminalitatii, rata criminalitatii 96 a

crescut an de an. Mai mult, criminalitatea a cunoscut noi forme cum este cea a tineretului, cea
comisa violenta si crima organizata cu multiple manifestari, ntre care cea a gulerelor albe fiind
cea mai periculoasa.
Criminalitatea juvenila
Totalitatea infractiunilor comise de minori si tineri reprezinta criminalitatea juvenila,
criminalitate care an de an cunoaste o crestere alarmanta si o diversificare nebanuita.
Intre factorii favoriznd ai delicventei juvenile mentionam familiile dezorganizate, nivelul
scazut de instruire, somajul parintilor, industrializarea cu apanajul sau, urbanizarea, la
96 rata

criminalitatii reprezinta numarul de infractiuni la 100.000 de locuitori.

95
care se adauga prezentarea emisiunilor si filmelor cinematografice si video, cu continut porno si
violent.
Desi preocuparile pe linia delicventei juvenile au fost multiple, mentionam doi dintre cei
mai cunoscuti criminologi n materie: canadienii Lebtone si Frechette.
Ambii profesori la Scoala de Criminologie a universitatii din Montreal au desfasurat timp
de 20 de ani cercetari n domeniu, concluziile lor fiind cuprinse n lucrarea "Delicvente si
delicventi"publicata n anul 1987.
In privinta delicventei juvenile, autorii considera ca sunt doua tipuri:
a)delicventa comuna care este specifica excesul de energie si actiune a tinerilor, fiind
comisa frecvent n joaca, aceasta fiind trecatoare;
b)delicventa distincta care este de regula provocata, nvatata, sustinuta si diversificata de
mediul n care tinerii evolueaza si care n final duce la o adevarata angajare antagonista fata de
valorile sociale consacrate.
Alti doi criminologi, americanul Clifford Shaw si francezul Vasile V.Stanciu, sau preocupat de delicventa juvenila, unul pentru zona orasului Chicago iar celalalt pentru cea din
unele cartiere ale Parisului.
Ei au relevat, ca pe lnga factorii cunoscuti cu influenta n formarea personalitatii
tinerilor delicventi, un rol deosebit l are mediul nconjurator pe care Raymond Gassin l
numeste"vecinatatea" (le voisinage)97, ntelegnd prin acesta mediul ales. Doua sunt aceste
medii:
a)primul este cel al cartierelor cu degradare socio-morala, apartinnd persoanelor care
sunt cunoscute sub numele de subproletariat.
Copiii provenind din familiile ce apartineau acestui mediu capata o ostilitate vadita fata
de tot ce este conform cu valorile sociale consacrate.
O astfel de situatie se datoreste mediului mentionat unde domneste o revolta mocnita fata
de sistemul social existent pe care-l considera favorizant doar pentru grupul aflat la putere.
b)cel de al doilea mediu este cel al bandelor de copii si adolescenti, mediu care are
influenta cea mai puternica fata de delicventii tineri.

Copiii se asociaza n bande din diferite motive cum sunt cele afective, sau pentru dorinta
afirmarii proprii, sau pentru ca aici gasesc o justificare si apreciere pentru comportamentul pe
care familia si mediile scolare i contesta etc.
De obicei mediul natural al copiilor constituiti n banda este strada cu toate solicitarile ei
negative98.
Acest gen de delicventa a aparut n lume n tarile vest europene si S.U.A, mai nti n
perioada anilor '50, sub forma bandelor de tineri delicventi cu atitudini agresive si distructive,
cunoscute sub numele de "Ies bloasons noir\ "teddyboy" sau "vitellonr.
In perioada anilor'60 a aparut o noua forma de inadaptare juvenila, a grupurilor de
vagabonzi n colectiv tip "hippies" care foloseau n comun drogurile.
Dupa anii 1970, delicventa juvenila a luat alte forme pornind de la furturile simple, continund
cu consumul de droguri, cu prostitutia hetero si homosexuala, vagabondajul, violenta politica
(prin care se contesta valorile societatii capitaliste de consum) si terminnd cu sinuciderile n
grup,
In tarile foste comuniste, printre care si Romnia, o forma speciala a delicventei juvenile
era aceea cunoscuta sub numele de huliganism care se datora unei subculturi delicvente, fiind
apropiata cu cea contestatara din anii 1970 din tarile vest-europene.

97R.Gassin,
98idem.,

op.cit.,p.410.
p.411.

96
Infractiunile comise cu violenta
Delicventa violenta a nceput sa constituie o preocupare a criminologilor si a penalistilor
ncepnd cu 1970 cnd numarul acestor fapte a creat sentimentul de insecuritate civica.
Ca o paranteza, n istoria prioritatilor penale mentionam urmatoarele perioade:
-n secolele XV-XVII, aceasta a privit combaterea vagabondajului si cersetoriei, Europa
acelor timpuri fiind cutreierata de cete mari de vagabonzi si cersetori;
-n secolul XIX prioritatea a constitui-o combaterea criminalitatii proletariatului urban,
nascuta din industrializarea principalelor tari din vestul Europei;
-n zilele de azi delicventa violenta si crima organizata, cu forma ei cea mai periculoasa
criminalitatea n afaceri, constituie prioritatea societatii99.
Criminalitatea violenta este compusa din infractiunile comise prin violenta ca omorul,
violul, tlharia, vatamarea corporala, lipsirea de libertate, fiind caracterizate de utilizarea fortei
fizice si morale asupra victimelor.
In mod deosebit, acest fenomen a cunoscut cresteri substantiale n statele dezvoltate, unde
de multe ori rata criminalitatii a depasit-o pe cea a sporului natural al populatiei.
Majoritatea cercetarilor care s-au preocupat de acest gen de delicventa au constatat
anumite caracteristici care o departajeaza fata de alte genuri de criminalitate. In principal acestea
sunt:

-frustrarea* este elementul psihic care determina frecvent comiterea infractiunilor cu

violenta;
-autorii acestor delicte sunt n general cu o instructie si cultura redusa, provenind, de
regula din familii dezorganizate; acestia actioneaza fara a avea un echilibru emotional; consumul
de alcool precede de cele mai multe ori delictele violente;
-frecvent agresiunea este determinata si de relatiile anterioare dintre autor si victima,
aceasta din urma avnd un rol precis n comiterea crimei;
-cele mai frecvente mobiluri n cazul infractiunilor comise cu violenta sunt: ura, gelozia,
razbunarea, n cazul omorurilor, satisfacerea instinctelor sexuale sau pervertite, n cazul
violurilor, sau materiale n cazul tlhariilor si sechestrarilor de persoane;
-mijloacele folosite de delicventi sunt: lovirea cu obiecte dure, taietoare, sau armele de
foc, sechestrarea, santajul, amenintarea, constrngerea fizica sau morala100.
In functie de mai multe criterii: ca forma de manifestare, persoanele implicate si
mobilurile urmarite; aceasta delicventa este caracterizata de mai multe forme de violenta:101
-primitiva sau ntmplatoare, proprie indivizilor cu frustrarea = "dezechilibrul afectiv ce
apare la nivelul personalitatii individului ca umiare a neiealizarii unei dorinte, a mpiedicarii
ndeplinirii unei trebuinte sau a privarii individului de a obtine ceva, de ordin material sau
afectiv, ce-i apartinea anterior", reactie exploziva necontrolata, datorata de multe ori consumului
de alcool si relatiilor conflictuale cu victima;
-pasionala, n cazul uciderilor din gelozie sau violului;
-utilitara care are loc n cazul tlhariilor si sechestrarilor de persoane care urmaresc
interesul material;
-pseudojustitiara, ca n cazul omorurilor din razbunare; - si asazisa rationala, specifica crimei organizate102.
Escaladarea fara precedent a violentei este mai recent alimentata de proliferarea sectelor
religioase, fanatismul multora din acestea fiind la radacina a multor si fioroase omoruri.

99 Raymond
100

Gassin, op.cit, p.509.

Sorin Radulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei si criminalitatii. Bucuresti. 1996. pp. 189-1990.
Paul Popescu Neveanu, Dictionar de psihiatrie, 1978, p.283.
101

102Idem,

p. 193.

97
Se reliefeaza ngrozitoare suferinte fizice si psihice la care au fost supuse victimele
actelor de violenta.
Cea mai ascutita forma a criminalitatii violente o reprezinta "terorismul.
De multe ori aceasta este de fapt terorismul de stat, subventionat de diferite guverne,
apartinnd statelor cu regimuri totalitare, pe considerente politice.
Aceasta categorie de crime, prin implicarea unor grupuri de state, a facut sa apara
criminalitatea transnationala.

nca de la nceput criminalii teroristi au' cautat sa ascunda caracterul penal al faptelor lor
sub motivatii politice de stnga (Brigazile Rosii, Armata Rosie) sau de dreapta, de orientare
neonazista.
Acest gen de crime s-a comis de grupuri organizate, dupa principii militare, cu armament
sofisticat si avnd o disciplina ferma.
Grupurile teroriste au debutat cu infractiuni de jaf si furt, continund cu rapiri de
persoane, santaj si terminnd cu actele de genocid ca aruncarea n aer a trenurilor de persoane,
distrugerea avioanelor cu pasageri, n zbor, scufundarea de vase maritime, etc.
Comunitatea statelor lumii prin O.N.U. si-au creat programe nationale si internationale de
combaterea terorismului.
Crima organizata
Crima organizata este aceea care se produce printr-o vointa deliberata de a comite una sau
mai multe infractiuni.
Crimele (delictele), obisnuite se comit, pentru foloase materiale, cum sunt furturile din
buzunare, din magazine, tlhariile sau falsurile, ele fiind realizate n cadrul unorsituatii nespecifice.
In zilele de azi criminalitatea a cunoscut o organizare tipica unor activitati economice
eficiente bazata pe planificare, pornind de la cunoasterea locurilor unde urmeaza sa se comita
delictul, pregatirea si procurarea instrumentelor necesare, alegerea complicilor, totul fiind
organizat, motiv pentru care i s-a spus crima organizata.
Studiile criminologice, au reliefat trei varietati de crima organizata:
1)cea cu caracter brutal sau agresiva, care cuprinde infractiunile de tlharie, si rapirile de
persoane.
2)cea care priveste exercitarea unor activitati ilicite cu profit material ca proxenetismul,
jocurile de noroc si traficul de droguri prin care se obtine profit din viciile oamenilor.
3)cea n afaceri, sau a gulerelor albe care apartine persoanelor din categoriile sociale
elevate si care constau n fraude fiscale, coruptie si altele.103
Cercetatorul american Donald Cressy, n 1967 afirma: "Criminalitatea organizata se
deosebeste de cea conventionala, care-i ntmplatoare prin dimensiunile ei uriase, implicnd un
lant de comanda, comparabil cu cel al unei armate, intensa planificare, secretizare, amenintarea
sau folosi rea fortei, izolarea conducerii la vrf.
Acest gen de criminalitate a nceput sa fie organizata n S.U.A n zorile secolului al
XX-lea, cnd Mafia imigrantilor italieni a trecut la aplicarea metodelor ei pe ntreaga ntindere a
S.U.A.
Organizatiile criminale constituie pe teritoriul unei tari si formeaza, de regula, legaturi
cu indivizi afaceristi sau chiar grupari din alte tari, dispuse ntr-o anumita zona geografica, si
internationalizeaza actiunile criminale dupa anumite strategii bine conturate.
Escrocarea fortei de munca, traficul de droguri, jocurile de noroc, camata, santajul,
prostitutia, contrabanda, contrafacerea si plasarea mijloacelor de plata false, coruptie, reprezinta
capitole de baza ale activitatilor criminale, profiturile fiind canalizate spre alte afaceri legale,
prin sisteme complicate de spalare a banilor.

103 R.

Gassin, op.cit., pp.474-476.

98
Este cunoscut faptul ca, n multe state, crima organizata constituie un adevarat "cancer"
care vlaguieste puterea societatii, ameninta stabilitatea guvernelor, determina cresterea taxelor ce
se adauga la pretul marfurilor, pericliteaza siguranta cetatenilor, a agentilor economici aflati n
competitie, controleaza prin forta banului, organizatii profesionale legale, au o puternica
influenta politica si economica prin infiltrarea n diferite afaceri legale.
In conceptia, Interpol organizatiile criminale ar putea fi mpartite astfel:
-Familiile Mafiei, n care se gasesc de regula structuri ierarhice, norme interne de
disciplina, un cod de conduita si o anumita diversitate de activitati ilicite si licite.
-Organizatiile profesionale ale caror membri se specializeaza n una sau doua tipuri de
activitati criminale (traficul de masini furate, laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor,
imprimerii clandestine de moneda falsa, rapiri de persoane pentru rascumparare, jafuri
organizate, etc).
-Organizatiile criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de mprejurari, cum ar fi
imensa diferenta a nivelurilor de viata, severitatea excesiva a procedurilor de imigrare,
expansiunea geografica, slabiciunea legilor.
-Organizatiile teroriste internationale, care practica asasinate, deturnarile de avioane,
rapirile de persoane, etc, sub diferite motivatii (politice, militare, religioase "sau rasiale).
-reciclarea banilor, fenomen international cu o clientela variata: vnzatori stnjeniti de
milioane de dolari lichizi obtinuti din afaceri ilicite, oameni de afaceri care ncearca sa se
sustraga de la impozite, detinatori de fonduri obscure destinate coruptiei si mituirii, ori cei care
ncearca sa-siascunda capitalurile.
Extinderea si multiplicarea crimei organizate ntr-un numar important de state au
fundamentat oportunitatea analizarii acestui fenomen global la cea de-a V-a Conferinta
O.N.U. privind "prevenirea criminalitatii si tratamentul infractorilor".
In acest cadru s-a elaborat o rezolutie speciala "Crima, ca forma de afaceri", n care se
subliniaza criteriile definitorii pentru acest fenomen.
In privinta Mafiei din S.U.A caracterizarea ce urmeaza facuta de un ziarist italian arata
ca:"organizarea criminala este condusa de un sef care se ocupa, n fata societatii cu probleme
corecte si legale. Acesta are n mod constant o atitudine rezervata si chiar-de condescendenta si
abordeaza o fatada intangibila de respectabilitate fata de societate.
El are im mic magazin, pe una din strazile mai retrase afe unui mare oras american. Este un om
de bine care ajuta discret pe nevoiasi, contribuie la actiunile de caritate
ale cartierului si parohiei sale, lasa impresia unui ntelept tata de familie, cu parul nins si se
bucura de stima afectuoasa a vecinilor sai.
ntr-o seara nsa, sentlneste cu ctiva vechi amici,n camera din dos a magazinului unui
coleg.
Unul este n fruntea unei corporatii, doi sunt cunoscuti pentru activitatea lor de trafic
clandestin, alti doi surit mici comercianti respectabili, iar un altul a fost condamnat pentru omor
si a iesit recent din nchisoare.
Beau vin rosu si discuta n dialect sicilian, folosind termeni arhaici si fraze stranii. Aceasta
reuniune este n fapt o sesiune a tribuna/ului nsarcinat sa aplice legea

organizatiei secrete: unul din membrii confreriei nu a achitat suma pe care o datora"
Legile mafiei sunt necrutatoare fata de cei ce le ncalca. "Acuzatul" trebuie sa plateasca cu
viata nesabuinta sa. Executia capitala nu este dect o formalitate, dupa ce sa rostit sentinta.
Toata aceasta atmosfera se regaseste n romanul lui Mario Putzo "Nasul" ea constituind
imaginea vie a crimei organizate, cu toate dedesubturile ei din lumea interlopa de azi.
In perioada post totalitara, ca urmare a transformarilor economico-sociale radicale n
cadrul tranzitiei, n Romnia s-au produs mutatii de fond n structura si dinamica fenomenului
infractional,accentundu-se conditiile favorizante pentru dezvoltarea crimei organizate, care a
trecut de faza de debut.

99
Organizatiile criminale din strainatate si trimit emisarii, cauta legaturi n rndul
infractorilor si a unor oameni de afaceri, actioneaza pe linia organizarii si internationalizarii
actelor, perceperea 'taxei de "protectie", infractiune specifica organizarii de tip mafiot, atacurile
n bande si zone de actiune asupra agentilor econorhici cu magazine particulare: furtul
la "c'oinanda" ce vizeaza de regula bani, bijuterii, obiecte de valoare din tezaurul national,
tlhariile "la drumul mare" si altele.
Astfel, n lumea interlopa si-au facut aparitia grupuri de "duri" care pretind de la patroni
unor firme importante sume de bani pentru "a le asigura protectia", ngajndu-se-de regula, la
rafuieli de tip mafiot, amenintari, santaje si chiar folosirea armelor de foc.
Dezvoltarea complexului de infractiuni care se circumscriu acestui gerieric, a determinat
pe unii criminologi sa constate, pe de o parte ca asistam la nasterea celei de-a patra puteri n stat crima organizata - iar pe de alta parte sa avertizeze: Crima organizata este unul din preturile pe
care societatea trebuie sa le plateasca pentru democratie.
Ea trebuie sa faca n asa fel nct acest pret sa fie ct mai putin dureros.
14.7. Criminalitatea n afaceri n Romnia
Definitia si factorii care determina criminalitatea n afaceri
Criminalitatea n afaceri este total diferita de criminalitatea traditionala, mult mai
periculoasa dect aceasta din urma, ea fiind opera unor persoane instruite si educate, cunoscuta si
sub numele de "criminalitatea gulerelor albe", reprezentnd de fapt ponderea n cifra neagra a
crimelor din societatea moderna, inclusiv din cea nregistrata n Romnia postrevolutionara.
In abordarea acestui tip de criminalitate ne dorim sa facem cunoscuta periculozitatea ei, sa
evidentiem factorii care o favorizeaza si sa propunem cteva solutii de prevenire si combatere,
stiind ca de cele mai multe ori evolutia fenomenului infractional devanseaza orientarile
societatilor n descoperirea si prevenirea acestuia,
Prin criminalitatea n afaceri, ca parte componenta a criminalitatii reale, ntelegem
totalitatea infractiunilor de natura economica n care sunt incluse fraudele vamale, fraudele
fiscale, infractiunile economice si financiare, comise n prejudicierea statului, fraudele bursiere,
bancruta, infractiunile la legislatia muncii, actele de coruptie, precum si faptele care ating libera
concurenta.

Din estimarile statelor comunitatii europene, rezulta ca acest gen de criminalitate este de
zece ori mai putin urmarit si le costa de zece ori mai scump.
La O.N.U. n cadrul Congresului al V-lea pentru prevenirea crimei si tratamentul
delicventei,s-a afirmat:
" Crimele economice formeaza marea parte a crimelornesemnalate. Ele par a cauza
institutiile economice si sociale, precum si publicului im prejudiciu mult mai important dect cel
indicat de numarul cazurilorfinalizate pozitiv si care de regula declanseaza reactii n lant\
In prezent s-au emis pareri care statuteaza ca acest gen de criminalitate s-ar datora
economiei de piata si liberei initiative, n conditiile n care dorinta cstigului estescopul cu orice
pret al afacerilor.
Raspunsul nu poate fi afirmativ la o asemenea chestiune dect daca am constatat ca toate
persoanele angrenate n afaceri ar comite delicte, dar n aceleasi conditii sunt persoane care nu
comit astfel de infractiuni, aceasta depinznd de personalitatea criminala a fiecarui individ n
parte.
Nu putem sa nu acceptam ideea ca la nivel macrosocial sunt cel putin trei factori:
economici, juridici si psiho-sociali, care daca nu genereaza criminalitatea n faceri, o
influenteaza n mod considerabil.

100
Factorii economici
a)Situatia economica a societatii aflate n recesiune, este unul din factorii cu continut
criminogen. Este unanim admis ca delictele de faliment fraudulos (bancruta) si manevrele
frauduloase n materie de credite sunt infractiuni de afaceri, tipice perioade de recesiune.
In Romnia de azi, traversnd procesul de tranzitie spre economia de piata, multe societati
comerciale, recurg la manevre frauduloase pentru a se capitaliza, transfernd n mod ilegal
bunuri si lichiditati din proprietatea statului n cea particulara.
Sunt numeroase cazurile cnd factori de decizie din unitati cu capital de stat au favorizat
agentii economici privati n detrimentul interesului public, creditndu-i ilegal ori derulnd prin
intermediul acestora activitati de aprovizionare.
In plus, transferurile ilegale de bunuri s valori catre sectorul privat, au devenit activitati
cotidiene.
Criminologi, penalisti si economisti din tarile comunitatii europene, examinnd situatia
actuala a tarilor din fostul bloc comunist, au constatat ca privatizarea n multe cazuri s-a realizat
prin trecerea frauduloasa a bunurilor si valorilor din proprietatea statului n cea particulara,
apreciind ca de fapt egalitatea cetatenilor vehiculata de fostele regimuri comuniste era de fapt o
egalitate n saracie, situatie care a determinat un numar nsemnat de persoane sa se capitalizeze
prin mijloace ilegale.
b)Un alt factor cu continut criminogen, apreciat n unanimitate de specialisti, l constituie
interventia statului n anumite domenii ale economiei de piata.

Mentionam aici sistemul de taxare (impozitare) progresiv exagerata. Daca pentru 80 %

sau mai mult din beneficiile realizate de societatile comerciale sunt retinute de stat, evaziunea
fiscala este deosebit de tentata.
Amintim ca att taxele vamale protectioniste ct si interdictia unor importuri sau
exporturi, determina de cele mai multe ori intensificarea contrabandei.
In acest caz doua exemple le consideram edificatoare:
1.Embargoul impus Serbiei a determinat o adevarata epidemie a contrabandei cu produse
petroliere din partea infractorilor din tara noastra.
2.In fosta R.F. a Germaniei, n anii '50, contrabanda cu cafea era nfloritoare datorita
taxelor s impozitelor foarte ridicate percepute. Cnd acestea din urma au scazut contrabanda cu
acest produs a disparut104.
c)Ineficacitatea controloarelor economice constituie un alt factor cu continut criminogen
n lumea afacerilor.
Este stiut ca o contabilitate completa si la zi este elementul de control cel mai important n
acest domeniu. Lipsa lui determina comiterea fraudelor.
In materie fiscala lipsa sau ineficienta controalelor externe ale statului, reprezinta unul din
factorii criminogeni.
d)Un alt factor economic cu continut criminogen caracteristic n special societatii
romnesti de azi, l reprezinta statutul juridic al societatii comerciale cu raspundere limitata.
Acest statut determina abuzuri din partea directorilor care identifica fondurile
societatii cu propria proprietate.
Factorul juridic
Sistemul juridic, mai ales n perioada de azi din tara noastra cu imperfectiunile si lipsurile
sale are un continut criminogen ridicat n sfera afacerilor.
Faptul ca n legislatia noastra trziu s-a legiferat falimentul, conditiile n carele'poate
declara acesta, iar unele infractiuni sunt definite dupaf%formule putin precise, trimitnd n
realitate la dispozitii comerciale, pe deoparte, pt&cum si o incriminare lacunara a cielictelor, pe
de alta parte, i determina pe delicventi sa; le depisteze rapid si sa le speculeze n favoarea lor.

xxx, Raportul comitetului european pentru probleme criminale cu privire la criminalitatea n afaceri,Strasbourg 1991.

101
Putem afirma fara a gresi ca dreptul penal n acest domeniu, insuficient de clar, constituie
o certa incitare la frauda.
Factorii psiho-sociali
Daca la nivelul societatii am enuntat factorii determinanti ai criminalitatii n afaceri, asa
cum am afirmat anterior, evidentiem totusi ca prin ei nsisi nu pot explica n totalitate etnogeneza
infractiunilor, pentru ca n aceleasi conditii sunt si persoane angrenate n afaceri care nu comit
astfel de fapte.
Situatia pare paradoxala pentru ca delicventii din aceasta categorie fac parte din stratul
elevat al societatii, fiind constituit din persoane educate, de obicei cu pregatire superioara n
domeniul economic sau juridic, demonstrnd ca de fapt etnogeneza acestei criminalitati depinde
de personalitatea mai mult sau mai putin deformata moral.

O astfel de personalitate se formeaza datorita unor factori psiho-sociali, reprezentati de

ansamblul comportamentelor si atitudinilor din sfera afacerilor care converg spre delicventa.
a) Mediul afacerilor- factor criminogen
In acest mediu cele trei imbolduri ale activitatii umane sunt: profitul (cstigul), puterea si
maximum de productivitate.
Asa cum exista o morala a militarilor, a profesorilor, a medicilor, a preotilor, exista si o
morala a oamenilor de afaceri, unde concurenta ti cere sa faci totul sa cstigi si de multe ori nu
se poate conta pe morala, pentru a contrabalansa efectul stimulativ al profitului, puterii si
productivitatii maxime.
In acelasi mediu, exista zicala ca "riscul face parte din viata cotidiana a omului de
afaceri". Adesea se considera ca a comite un delict este un risc ca oricare altul.
De cele mai multe ori delicventii recunosteau ca profitul considerabil al celei mai mari
parti a infractiunilor n afaceri i determina sa riste.
Pe de alta parte delicventul n afaceri are, n plus fata de alti infractori, mijloace de a
scapa de executarea unei condamnari uznd de influentele pe care si le creeaza.
b)Mediul functionarilor - poate n multe cazuri sa aiba caracter criminogen, datorat n
special colectivelor n care delicventa este cultivata, mai ales daca functionarii sunt prost platiti
si insuficient controlati.
c)Opinia publica este un alt factor psiho-socia! cu relevanta criminogena n afaceri.
O astfel de situatie este posibila n tara noastra azi pentru ca, n general, pentru opinia
publica criminalitatea n afaceri nu constituie o adevarata criminalitate. Ea nu provoaca
cetateanului de rnd teama si curiozitatea periculoasa pe care o provoaca infractiunile cu violenta
(omoruri, tlharii, violuri). Cetateanul din Romnia de azi se intereseaza de criminalitatea
traditionala, n detaliile ei concrete criminalitatea economica neavnd rezonanta n mintea sa cu
toate ca ziaristi curajosi si obiectivi o abordeaza deschis.
Slaba reactie a opiniei publice fata de criminalitatea n afaceri se datoreaza si multor
publicatii care sunt axate pe cu totul alte probleme: pornografia, scandalurile politice, problemele
de violenta, viata VIP-urilor, rubricile de fapt divers, care sunt mai accesibile si distractive.
d) Un alt factor cu continut criminogen de ordine psihosocial ! reprezinta mediul judiciar
atunci cnd se manifesta lipsa de energie din partea reprezentantilor politiei si magistraturii.
Nu putem sa contestam ca aceasta lipsa de reactie nu se datoreaza si consideratiilor de
ordin tehnici:
-complexitatea delictelor n afaceri;
-mijloacele de consultanta juridica;
-caracterul dificil al proceselor, cu expertize si contra-expertize care de multe ori
depasesc perioade mari de timp.
In cazurile n care delicventul este judecat la mult timp dupa savrsirea infractiunii, cu
siguranta ca tribunalul va fi mult mai indulgent.

102

Complexitatea procedurilor judiciare, precum si numarul mare de afaceri constituie cauza

punerilor n libertate pentru insuficienta de probe, unele din ele disparnd n timpul desfasurarii
proceselor sau fiind neautorizate prin contraprobe si contraexpertize.
14.8. Concluzii
Fara a avea pretentia ca n domeniul criminalitatii n afaceri am epuizat ntreaga
problematica, acesta ramnnd pentru Romnia un teren insuficient studiat, concluzionam ca este
necesar ca societatea si organismele statale sa-si reconsidere atitudinea fata de acest fenomen
care, asa cum mentionam, este extrem de periculos, cu costuri deosebit de ridicate care apasa
considerabil asupra populatiei.
Referitor la "costul criminalitatii n afaceri, n "Raportul comitetului european pentru
problemele criminale, cu privire la criminalitatea n afaceri", prezentat la Strasbourg n 1991 se
mentiona ca n Franta prejudiciul provocat finantelor publice prin infractiunile financiare se
ridica la35-40 miliarde de franci, anual, fiind de peste doua ori mai mare dect al bugetelor
reunite ale ministerelor de Interne, Justitie si Sanatate.
Si n Romnia se constata ca prejudiciul cauzat societatii de catre infractiunile economice
descoperite este de cteva ori mai mare de cel cauzat de infractiunile cuprinse n asa zisa
criminalitate traditionala.
Intre masurile ce se impun a fi luate de societate fata de acest fenomen mentionam:
a)stabilirea nivelului real al criminalitatii n afaceri prin folosirea de tehnici stiintifice
moderne de investigare sociala pentru a se cunoaste exact dimensiunea acestui flagel n vederea
dimensionarii efortului pentru prevenirea si combaterea sa;
b)realizarea unui cadru legislativ adecvat cu prevederi clare n care sa se stabileasca
infractiunile n domeniu afacerilor si procedura operativa de cercetare si judecare. Pedepsele
prevazute pentru asemenea fapte sa aiba n vedere mai putin privarea de libertate si mai mult
confiscarea veniturilor ilicite realizate, a bunurilor folosite n comiterea acestui gen de infractiuni
si a averii delicventilor;
c)crearea unui sistem judiciar bine conceput format din magistrati si functionari n
domeniul investigatiilor si al finantelor, parte n subordinea Ministerului Justitiei, cu puteri
depinde (ntelegnd prin aceasta accesul la datele din evidentele bancilor, ascultarea
convorbirilor telefonice, interceptarea corespondentei) caruia sa i se ncredinteze spre cercetare
infractiunile economice. ncadrarea acestui sistem sa se faca cu personal calificat si cu o dotare
corespunzatoare, avnd n vedere nalta pregatire si specializare a delicventilor din acest
domeniu;
d)instituirea unui program national de combatere a criminalitatii cu masuri concrete
pentru criminalitatea n afaceri pentru toate sectoarele vietii sociale: familia, scoala, biserica,
politia, magistratura, armata, mijloacele mass-media precum si organizatiile neguvernamentale;

e)obligarea prin lege a conducatorilor institutiilor bancare si a functionarilor publici

pentru verificarea periodica a angajatilor suspecti ca incorecti, inclusiv cu tehnici moderne de
investigare (poligraf) pentru depistarea predelictuala a actelor cu potential crirninogen.
Bibliografie
Paul Popescu Neveanu, Dictionar de psihiatrie, 1978.

1.Oscar Newman, Defensible space - crime preventions through urban desing, New York, 1973.
2.Sorin Radulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei si criminalitatii. Bucuresti. 1996.
3.D. Szabo, Les mesures de preventions socile, din "Criminologie en actions", 1968.
5.xxx, Raportul comitetului european pentru probleme criminale cu privire la criminalitatea n
afaceri, Strasbourg 1991.

103
TESTE
TESTE AUTOEVALUARE CRIMINOLOGIE ANUL II IFR
1.Cifra neagra a criminalitatii reprezinta:
a)diferenta dintre criminalitatea aparenta si criminalitatea legala ;
b)diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea legala ;
c)diferenta dintre criminalitatea aparenta si criminalitatea legala ;
d)diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta .
2. Prin criminalitate legala intelegem :
a)totalitatea infractiunilor ca fenomen social , comise , descoperite si condamnate de
organelle judiciare si inregistrate in statisticile oficiale ;
b)totalitatea comportamentelor umane , interzise de catre legea penala comise intr-o perioada
determinata , intr-un teritoriu national ;
c)totalitatea faptelor penale sesizate organelor judiciare dar care includ si pe cele ale caror autori
au ramas neidentificati ;
3.Factorii obiectivi care viciaza statisticile judiciare sunt : a) modificari intervenite in
legislatie ;
b) modificari intervenite in sistemele de inregistrare ;
c) fluctuatiile intervenite in activitatea organelor judiciare .
4.Interogatoriul ca si metoda sociologica de cercetare a fenomenului infractional este : a)
dialogul purtat intre medicul psihiatru si delicvent :
b) dialogul din timpul anchetei penale purtat in timpul cercetarii penale dintre anchetator
si inculpat(invinuit) :
c) dialogul de autoconfesiune sau de victimizare in scopul stabilirii cifrei negre a criminalitatii .
5.Psihanaliza reprezinta metoda psihologica de cercetare a fenomenului infractional prin care :

a) se stabilesc stimulii fizici care creeaza stari psihice tensionate : b) se descopera existenta unor
stari psihice tensionate :
c) se determina starea cauzelor comportamentului criminal prin tehnica analitica creata de
Sigmun Freud.
6. Criminologul Cesare Lombroso , creatorul Scolii pozitiviste italiene este cel mai de seama
reprezentant al curentului :
a)modern :
b)antropologic :
c)ereditatii :
d)biopsihologiei .
7. Teoria de ordin psihologic folosita in explicarea genezei criminalitatii denumita teoria
complexului de inferioritate apartine criminologului :
a)Sigmund Freud :
b)Kate Fredlander ;

104
c)Etienne de Greef ;
d)Alfred Adler .
8.Conceptul de personalitate criminala (sau periculoasa) folosit de criminologul Jean Pinatel
reprezinta :
a) o etapa de criza a individului care trece printr-o stare psihica periculoasa ; b) definirea unui tip
anume de delicvent ;
c) un instrument folosit de criminologia clinica ca si termen operational .
9.Ce mare criminolog a determinat prin teoriile sale aparitia acelei parti aplicate a criminologiei
cunoscute sub denumirea de criminologie clinica ?
a) Jean Pinatel ;b) R. M Stanoiu ;
c) Cesare Lombroso ; d) Emile Durkheim .
10.Teoriile apartinand orientarii sociologice au ca trasatura comuna :
a)explicarea genezei criminalitatii din perspectiva psiho-morala ;
b)explicarea fenomenului criminal prin aspecte morfofiziologice ale persoanei umane ;
c)cauza exogena a criminalitatii datorata influentei mediului inconjurator , fizic si social
.
11. Francezul Emi Durkheim (1859- 1917) este considerat creatorul :
a)scolii interpsihologice ;
b)scolii sociologice ;
c)scolii cartografice ;
d)scolii criminologice.

12.In conceptia lui Emil Durkheim crima se manifesta : a) ca o cauza directa a unui complex de
inferioritate ;
b) ca o consecinta a tendintei individului de a se pune pe sine in centrul realitatii ;
c) ca un factor de sanatate publica , ea facand parte din orice societate sanatoasa.
13.Enrico Ferri , in lucrarea sa Sociologia criminala acorda un loc important teoriilor
referitoare la :
a) cauza exogena acriminalitatii datorata influentei mediului social ; b) legea saturatiei
criminale ;
c)masurile cu caracter preventiv ale criminalitatii numite si subtitutive penale.
14.Teoriile curentului interactionist sunt cunoscute si sub numele de :
a)teoriile criminalului innascut ;
b)teoriile etichetarii sau stigmatizarii ;
c)teoriile asociatiilor diferentiale ;
d)teoriile cartografice.
15. Cine a tratat problema victimei si a formulat pentru prima data idei referitoare la victimologie
:
a)Benjamin Mendelsohn ;
b)Cesare Baccaria ;
c)Jeremy Benthan ;
d)Vasile V. Stanciu

105
16. Care este sensul notiunii victima cu care opereaza victimologia?
a) o persoana care sufera, este lezata sau distrusa ,direct sau indirect de
actiunea(inactiunea) unui delicvent;
b) o persoana care sufera din pricina unui eveniment ,circumstante ,boli etc ; c) fiinta vie
sacrificata unei zeitati in cadrul unui rit religios ;
d) o persoana sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declansarii unei stari emotionale
intense.
17. In acceptiunea lui Raymond Gassin ,victimele se clasifica in : a) victime tinere si victime
varstnice ;
b) victime innascute si victime ale societatii ; c) victime indiferente si victime latente ;
d) victime sociale si victime geografice.
18.Conceptul de baza al criminologiei clinice este : a) starea de minoritate ;
b) starea de necesitate ; c)starea de ebrietate ; d) starea periculoasa .
19.Starea periculoasa cronica a unui individ din punct de vedere criminologic este desemnata
de :
a) faza asentimentului temperat ;

b) atitudinea antisociala stabila si permanenta ;c) faza asentimentului formulat.

20.Crima organizata este aceea care :
a)are ca obiect unic traficul de personae ;
b)se produce printr-o vointa deliberate de a comite una sau mai multe infractiuni ;
c)apartine doar persoanelor din categoriile sociale elevate si care consta in fraude fiscale
,coruptie si altele.

106
Convert PDF to HTML