Sunteți pe pagina 1din 98

C U P R I N S:

INTRODUCERE ……………………………………………………… 2

Capitolul I. Consideraţii generale privind bănuitul în procesul penal …… 5

§ 1. Reliefarea noţiunii de bănuit …………………………………………5

§ 1.2. Aspecte istorice privind bănuitul în procesul penal ……………….19

Capitolul II. Reţinerea bănuitului ……………………………………………27

§ 1. Reţinerea bănuitului, esenţa şi însemnătatea ei ca acţiune de urmărire penală ………………………………………… 27

1.1.

Noţiunea, esenţa şi scopul reţinerii …………………………………………27

1.2.

Natura juridică a reţinerii ………………………………………………… 34

§

2. Temeiurile, condiţiile, ordinea şi motivele procesuale de reţinere a persoanei bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni ………… 36

2.1.

Temeiurile şi condiţiile procesuale de efectuare a reţinerii ……………… 36

2.2.

Motivele şi ordinea procesuală a reţinerii ………………………………….42

Capitolul III. Consideraţii generale privind interogarea bănuitului ……

1.1. Noţiunea, esenţa şi importanţa audierii bănuitului …………………… 49

1.2. Principiile de bază ale audierii bănuitului ……………………………

1.3. Pregătirea în vederea audierii bănuitului şi particularităţile tactice ale audierii propriu-zise……………………… 58

1.4. Procedeele tactice utilizate în procesul audierii bănuitului ……………71

1.5. Fixarea rezultatelor audierii bănuitului ………………………………. 74

55

49

Capitolul IV. Drepturile şi obligaţiile bănuitului ………………………… 80

CONCLUZII ………………………………………………………….94

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………… 96

INTRODUCERE

Printre problemele de drept, care necesită o studiere ştiinţifică mai profundă, o mare importanţă reprezintă întrebările, legate de participare în procesul penal a persoanelor, bănuite de săvîrşirea infracţiunii. Această importanţă se explică prin aceea, că concepţia, statutul procesual al bănuitului şi atragerea lui la cercetarea cazului concret sunt stabilite de lege nu în măsura deplină, iar în literatura juridică cu privire la aceasta există diferite păreri. Lipsa imaginilor concrete referitoare la regimul de drept a participării bănuitului în procesul penal duce la aceea, că la efectuarea urmăririi penale deseori se comit greşeli, se lezează drepturile şi interesele legitime a persoanelor, scade eficacitatea luptei cu infracţionalismul.

De aceea este foarte important de evidenţiat condiţiile şi ordinea apariţiei

în proces a bănuitului, de marcat astfel de laturi de participare a lui în cercetarea cauzei penale, care în modul cel favorabil ar contribui la rezolvarea problemelor procedurii judiciare. În Republica Moldova n-a existat cercetarea monografică, care priveşte bănuitul în aspectul istoric, social – psihologic, juridic pe perioadă îndelungată. Multe întrebări, care formează problema dată, nu sunt destul cercetate. Cu referire la ele în literatura juridică sunt expuse păreri contradictorii. În special, necesită studierea aprofundată teoretică întrebările ce ţin de corelaţia aplicării măsurilor preventive de către organele de drept şi recunoaşterea persoanei ca bănuit.

Este necesar de a discuta cu privire la începutul apariţiei bănuitului în

literatura de specialitate, apariţia lui la urmărirea penală, deoarece pînă în momentul actual el este evidenţiat atît în literatura de specialitate, cît şi în practică.

O atenţie deosebită trebuie acordată studierii întrebărilor, legate de

participarea pe dosar la etapa iniţială de cercetare a apărătorului persoanei, bănuite

în săvîrşirea infracţiunii. Întrucît posibilitatea intrării a acestui participant în procesul penal la începutul perioadei, cercetării este prevăzută de nu mult timp, nu

în măsură de ajuns, sunt studiate şi poziţiile teoretice, referitoare la apariţia şi participarea lui în proces, şi practica corespunzătoare. În lucrarea dată este prezentată schiţa dezvoltării institutului bănuiţilor în procesul penal, se analizează conceptul bănuitului ca subiect a activităţii procesuale penale, se stabilesc drepturile şi obligaţiile sale, se analizează temeiurile şi ordinea reţinerii bănuitului, de asemenea şi particularităţile interogării lui. În lucrare se descoperă neajunsurile care sunt în practica de anchetă se fac noi propuneri pentru înlăturarea lor. Se expun de asemenea propuneri pentru perfecţionarea legislaţiei procesual penale în parte, referitoare la bănuit. Scopul principal al lucrării constă în studierea complexă şi sistematică a aspectelor teoretice, practice şi legislative, apariţia şi dezvoltarea concepţiei bănuitului în procedura judiciară penală, literatura ştiinţifică şi în concordanţă cu activitatea practică a organelor de drept cu privire la aplicarea normelor de drept actuale în legătură cu participantul dat la proces. Monografia prezintă prin sine cercetarea multilaterală, care evidenţiază etapele devenirii şi dezvoltării bănuitului ca participant al procesului penal. Baza teoretică şi metodologică a tezei o constituie: Codule: penal; procedura penală; cu privire la contravenţiile administrative; Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, precum şi alte acte normative ale Republicii Moldova, precum şi a altor ţări, de asemenea concluziile elaborate în monografiile şi lucrările unor savanţi în materie:

Гуценко К.Ф. «Уголовный процесс»; Березин М.Н.; Лупинская П.А. «Уголовно-процессуальное право Российской Федерации»; Гуткин И.М.; Чувилев А.А. «Задержание в советском уголовном Судопроизводстве»; Гуткин И.М. «Актуальные вопросы уголовного процессуального задержания»; Бекешко С.П.; Матвиенко Е.А. «Подозреваемый в советском уголовном процессе; Галкин И.С.; Кочетков «Процессуальное положение подозреваемого»; Белый Н.А. «Процессуальный статус подозреваемого. Проблемы и пути их решения»; etc.

Autorii îşi dau bine seama că nu toate poziţiile formulate în lucrările lor sunt ideale. Unele din ele în viitor vor necesita o discuţie şi o concretizare mai profundă. Anume în acest proces de discuţie teoretică se pot găsi cele mai favorabile hotărîri, ce vor servi ca răspunsuri la întrebările neclare. Prezenta teză de licenţă reprezintă o analiză teoretico-ştiinţifică şi practică a interpretării şi înţelegerii a institutului bănuiţilor. Structura tezei este determinată de scopurile, sarcinile şi obiectul cercetării, de cercul problemelor abordate, nivelul şi gradul de studiere a lor în jurisprudenţă. Teza constă din introducere, 4 capitole, concluzie şi bibliografie selectivă.

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND BĂNUITUL ÎN PROCESUL PENAL.

§ 1. Reliefarea noţiunii de bănuit.

Evoluţia societăţilor contemporane evidenţiază faptul că în pofida

intensificării intervenţiilor statului, justiţiei şi administraţiei în activitatea de

prevenire şi combatere a delicvenţei şi criminalităţii, asistăm la o recrudiscenţă şi o

extensie a actelor de violenţă şi agresivitate îndreptate împotriva persoanelor,

patrimoniului public şi privat, precum şi la amplificarea faptelor de corupţie şi

fraudă în diferite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice.

Din momentul destrămării U.R.S.S. s-a înscris încă o etapă de evoluţie a

sistemului judiciar, începuturile căruia s-au edificat pe bază ideologică de apărare a

intereselor de stat ce predominau asupra intereselor apărării şi protecţiei drepturilor

persoanei.

Ultimul act normativ de bază, cu care şi-a început drumul său reforma

judiciară şi organizarea judecătorească a fost Bazele legislative ale U.R.S.S. şi ale

republicilor unionale despre organizarea judecătorească, introduse în aplicare de la

1 decembrie 1989 1 .

E necesar a sublinia importanţa şirului de inovaţii principiale a acestui act

juridic: introducerea în judecată a juraţilor; dreptul cetăţeanului la apărarea juridică

de acţiunile ilegale ale organelor de conducere a statului ş.a.

V.T. Tomin subliniază, că în acest act de organizare judiciară a fost

introdusă, pe neaşteptate pentru specialişti, o normă ce poartă un caracter pur

judiciar, conţinutul căreia este reglementat în articolul 14 din Bazele legislative sus

numite 2 .

Articolul 14 din Bazele legislative despre organizarea judiciară conţinea

dispoziţii care asigurau bănuitului, învinuitului şi inculpatului dreptul la apărare,

cît şi formularea prezumţiei nevinovăţiei.

1 Известия № 321 за 17.11.1989.

2 Томин В.Т. Острые углы уголовного судопроизводства. М., 1991, стр. 190

Această normă cuprindea: 1. “Bănuitul, învinuitul şi inculpatul au dreptul la apărare. Acest drept le este asigurat prin participarea apărătorului din momentul reţinerii, arestării sau înaintarea învinuirii. 2. Învinuitul se consideră nevinovat, pînă cînd vinovăţia sa nu va fi dovedită în ordinea prevăzută de lege şi constatată prin sentinţa judecătorească intrată în vigoare”. Asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei în procesul penal e legată inerent cu soluţionarea reuşită a problemelor procedurii penale şi atingerea scopului justiţiei. În special de nivelul calitativ de asigurare şi protecţie a drepturilor şi intereselor apărate de lege ale persoanei în măsură considerabilă depinde şi eficacitatea activităţii organelor de ocrotire a dreptului, importanţa preventivă a procesului penal. “Acum pare destul de clar, scriu A. Boikov şi I. Demidov – că depistarea rapidă şi completă a infracţiunilor şi identificarea persoanelor care le-au săvîrşit, – nicidecum nu e acea sarcină, pentru care funcţionează sistema de apărare a drepturilor. Mai mult ca atît – aceasta este condiţia soluţionării reuşite a altor probleme mult mai importante de apărare a omului în particular şi a societăţii în general. Dacă ne amintim de normele constituţionale de respectare a persoanei, de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, de apărare legitimă a intereselor lui, sarcinile procedurii vor apărea în lumina nouă – ca sarcini de apărare a cetăţeanului de atentatele criminale şi învinuiri neîntemeiate” 3 . În acest context, au fost introduse noi modificări şi în art. 2 C.P.P. al Ucrainei: “Sarcinile procedurii penale sunt apărarea drepturilor şi intereselor legitime a persoanelor fizice şi juridice, care iau parte la ele, de asemenea descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării corecte a legii aşa, ca fiecare ce a săvârşit infracţiunea să fie tras la răspundere şi nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsit” 4 .

3 Бойков А., Демидов И. Концептуальные вопросы изменения законодательства об уголовном производстве Социалистическая законность. 1990. № 1, стр. 26

4 Голос Украины. № 8 (508) от 16.01.92. Закон Украины «О внесении дополнений и изменений в некоторые законодательные акты Украины».

Se consideră, că noile sarcini ale procedurii penale ale Republicii Moldova vor fi formulate în baza reglementărilor pozitive în ţările C.S.I. V.M. Saviţchii, întemeiat consideră, că în procedura penală, unde se cercetează şi se hotărăşte întrebarea despre vinovăţia persoanei în săvîrşirea infracţiunii, însemnătatea statutului procesual al persoanei este exclusiv de important pentru păstrarea numelui, cinstei şi demnităţii celui nevinovat. 5 Statutul juridic al persoanei într-un stat suveran se determină la nivel de Constituţie, în corespundere cu care statutul juridic al cetăţeanului include în sine totalitatea deplină a drepturilor şi libertăţilor social-economice, politice garantate şi consfinţite de Legea Supremă, cît şi de alte legi, realizarea cărora este inseparabilă de executarea obligaţiunilor de către cetăţeni. Baza statutului juridic al persoanei o constituie următoarele componente: drepturile, libertăţile, garantarea drepturilor şi libertăţilor, obligaţiunile conform ideii – majoritatea raporturilor juridice existente în societate reglementează reciprocitatea relaţiilor şi asigurarea realizării componentelor enumerate în statutul juridic al persoanei. Într-adevăr, în procedura penală strîns se împletesc, interacţionînd, intersele societăţii şi ale persoanei, acut sunt abordate problemele morale ca libertatea, dreptatea, onoarea, demnitatea, sensul vieţii. Asigurarea realizării acestora în mare măsură depinde de statutul juridic al persoanei în procedura penală. Şi dacă să ne închipuim procesul penal numai ca sistemul unilateral al atribuţiilor de putere ale organelor de stat, atunci se pierde în el omul cu interesele şi drepturile sale – pe bună dreptate consideră G.F. Gorschii, L.D. Kokorev şi D.P. Kotov 6 . În procesul penal conţinutul statutului juridic al persoanei se completează cu aceea, că fiecare participant la procedura penală este recunoscut ca fiind subiect al dreptului procesual penal şi toate relaţiile procesuale apărute sau care pot să apară pe baza normelor acestui drept. Aceasta presupune divizarea tuturor subiecţilor procesului şi fiecare în parte prin aşa capacitate, ca subiectivitatea

5 Савицкий В.М. Насчет терминологии процессуального закона. Совершенствование законодательства о суде и правосудии. М., 1985.

6 Горский Г.Ф., Кокорев Л.Д. и Котов Д.П. Судебная этика. Некоторые проблемы нравственных начал советского уголовного процесса. Воронеж. 1973, стр. 70.

procesual-juridică, ceea ce înseamnă, că în prezenţa condiţiilor determinate persoana e capabilă să posede şi personal să realizeze drepturile subiective corespunzătoare şi să-şi asume obligaţiuni. “În sensul larg al cuvîntului – scrie E. G. Martîncik, – prin statutul juridic al participanţilor procesului penal este necesar de a înţelege consfinţirea în legislaţia procesual-penală a statutului bănuitului şi învinuitului, părţii vătămate şi a apărătorului, părţii civile şi civilmente responsabile” 7 . Prin statutul juridic general al persoanei e posibil pe deplin a înţelege totalitatea drepturilor, obligaţiilor şi intereselor legitime fundamentale, mai esenţiale, necesare în viaţă, reflectate în Constituţie. Drepturile determină limita libertăţilor persoanei în societate, iar obligaţiile indică hotarele acestei libertăţi şi încredinţează persoanei răspunderea socială. Interesele legitime nu în toate cazurile sunt exprimate în drepturile persoanei, însă ele se află sub protecţia statului. Obligaţiunile nu întotdeauna sunt recunoscute în măsura deplină de către persoană, cu atît mai mul că legea cere îndeplinirea lor. Rolul de reglementare a dreptului procesual penal în măsură considerabilă constă în determinarea limitelor şi hotarelor permise a comportamentului obligatoriu sau posibil al subiecţilor încadrate în relaţiile procesual-penale. Participanţii la proces, în sensul îngust, deosebit şi special al cuvîntului pot fi persoanele, cărora le-au apărut interes personal de drept penal, sau de reprezentare şi apărare procesual-penală, cît şi de drept civil în dosarul penal. Aceşti participanţi îşi susţin interesele lor legitime reprezentate sau apărate, ocupă un statut stabil pe parcursul întregii proceduri penale, înfăptuită de organele de urmărire, activ influenţează la începerea şi terminarea procesului în conformitate cu atribuţiile lor procesuale. În formă sintetizată e posibilă concluzia, că participanţi la proces urmează să fie recunoscute acele persoane, care de facto în măsură mai mare sau mai mică participă la procedură, au drepturi procesuale şi obligaţii procesuale. Participanţii

7 Мартынчик Е.Г., Радьков В.П., Юрченко В.Е. Охрана прав и законных интересов личности в уголовном судопроизводстве. Кишинев. 1982, стр. 8.

la proces în forma permisă de lege realizează activitatea procesual-penală şi intră în raporturi procesual-penale cu alţi participanţi în procesul realizării drepturilor şi obligaţiunilor lor, aşa cum nu poate fi titular de drepturi şi obligaţii, nefiind participant la proces. Statutul procesual al unui asemenea participant în procesul penal, ca bănuitul, constituie problema de o importanţă practică majoră, abordînd interesele persoanei, cetăţeanului. După clasificarea general acceptabilă, bănuitul ca subiect al procesului penal aderă la grupul de persoane, interesele cărora sunt abordate în procedură. Tot aici sunt incluşi învinuitul, partea vătămată, partea civilă şi civilmente responsabilă 8 . Prezintă interes sensul etimologic al termenului “bănuitul”. “Literei şi spiritului Legii urmează să i se acorde acea importanţă, pe care ele o au în limbajul literar corespunzător” – consideră A.F. Cerdanţev 9 . Se poate de acceptat o asemenea idee, concretizînd, că importanţa termenilor juridici suplimentar conţinutului literar obţine şi aspect juridic, care poate să nu coincidă cu cel social, psihologic sau cotidian. “De utilizarea corectă a termenului frecvent depinde cunoaşterea tuturor directivelor, deduse în norma juridică” – consideră V.M. Saviţkii 10 . Bănuiala ca fenomen social-psihologic întotdeauna a fost răspîndit în diferite timpuri şi la diferite popoare. Ca fenomen psihologic bănuiala se interpretează ca sentiment de trăire – subiectiv de neîncredere a faptelor şi raţionamentelor subiecţilor încadrate în relaţiile sociale. Aşa cum criminalitatea din vremuri străvechi reprezintă ca ceva rău în comunitate, aşa şi noţiunea de bănuială din vechime se manifestă în diferite forme ale procedurii şi s-a completat cu nota – formele coparticipării persoanei concrete la săvîrşirea încălcării dreptului. Din vremuri străvechi, bănuiala era cercetată ca fenomen de scurtă durată, supuse schimbării în caz de nedovedire a coparticipării la încălcarea dreptului.

8 Советский уголовный процесс // Под редак. В.П. Божьева. М., 1990, стр. 44

9 Черданцев А.Ф. Толкование советского права. М., 1979, стр. 39 10 Савицкий В.М. Язык процессуального закона. М., 1987, стр. 9, 29.

Problema examinată este inseparabilă de tendinţele de dezvoltare social- economice, politice, moral-etice încadrate în societate. Este inseparabilă, această problemă şi de la interesele ce domină în societate, de scopurile de dezvoltare ale societăţii, a căilor şi mijloacelor de realizare şi atingere a acestor scopuri, formele educării şi instruirii membrilor acestei societăţi, aflarea şi concretizarea priorităţilor acestei vieţi, completării ei spirituale. Aceasta este şi problema dezvoltării psihofizice şi autoconcretizării fiecărui membru al societăţii, elaborarea pentru ei şi primirea de către ei a dreptelor valorilor general umane, adică întotdeauna existenţa problemei corelaţiei: a persoanei şi societăţii; a cetăţeanului şi statului; a rădăcinilor economice şi psihobiologice ale infracţionalităţii; infracţiunea şi pedeapsa; ispăşirea vinei şi pocăinţa. Este recunoscut faptul, că noi trăim într-o societate viciată, poluată ca urmare a totalitarismului. Perspectivele şi priorităţile altei societăţi “sănătoase”, adică nu numai material asigurate – nu se întrevede, aşa după cum toate comparaţiile relative nici nu pot fi în deplină măsură gîndite din timp. Cu atît mai mult că experienţa dezvoltării civilizaţiei actuale europene a luat ca bază modelul “statul de drept” în care constituţional se garantează şi se asigură drepturile fundamentale ale omului şi valorile sociale ca: viaţa, libertatea, egalitatea cetăţenilor faţă de lege, responsabilitatea egală faţă de lege, prioritatea dezvoltării libere, democratice a persoanei. În ce măsură se realizează aşa model şi care sunt formele de completare reală a priorităţilor ei, poate fi multilateral evaluată, dar aceasta este deja calea verificată de instaurare a statului de drept, aceasta este recunoscut şi mişcarea pe această cale a început. Intensificarea garanţiilor procesuale ale inviolabilităţii persoanei la apariţia în procesul penal a bănuitului, presupune o reglementare normativă precisă a bazelor procesuale şi de fapt, dînd naştere la un asemenea participant al cărui statut juridic în procedura penală, drepturi şi obligaţiuni, corespund persoanelor abilitate, cît şi asigurarea realizării acestor prevederi normative în relaţiile juridice apărute între bănuit şi persoanele competente.

Problema privind noţiunea de “bănuit” constituie una din cele mai controversate discuţii atît în teorie cît şi în practica procesului penal. Bazele legislative ale U.R.S.S., menţionate mai sus în lucrare, nu acordau o reglementare juridică precisă; indicau numai că: depoziţiile bănuitului sunt mijloace de probă (art. 16); bănuitul poate fi supus examinării, reţinerii şi interogării în ordinea procesuală inseparabilă de acţiunile de urmărire după constatarea şi fixarea urmelor infracţiunii (art. 29); persoana bănuită în săvîrşirea infracţiunii, poate fi reţinută în baza anumitor temeiuri determinate şi numai în ordinea fixată (art. 32); bănuitului în cazuri excepţionale i se aplică măsuri de constrîngere pînă la înaintarea învinuirii (art. 33); bănuitului căruia i-au fost aplicate reţinerea sau alte măsuri de constrîngere se foloseşte de anumite drepturi (art. 32; 33). Deci întrebarea, cine poate fi considerat bănuit a rămas ne soluţionată în Bazele legislative ale U.R.S.S. menţionate mai sus. Această noţiune n-a fost explicată complet nici în Regulamentul despre ordinea reţinerii de scurtă durată a persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii, constituite în Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. de la 13 iulie 1976 şi pus în aplicaţiune la 1 ianuarie 1977. În conformitate cu acest Regulament, poziţia procesuală a bănuitului era examinată numai în legătură cu reţinerea de scurtă durată a persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii 11 . Această lacună a fost completată într-o măsură oarecare în prevederile procesuale ale fostelor republici unionale. Bunăoară în C.P.P. al Federaţiei Ruse (art. 52), R. Azerbadjan (art. 120), R. Chirghiză (art. 61) şi R. Litoaniană era reglementat, că bănuitul se consideră persoana, reţinută ca fiind bănuită de săvîrşirea infracţiunii, cît şi persoana faţă de care s-a aplicat măsuri de constrîngere pînă la punerea sub învinuire. Şi astăzi în unele state ale CSI-ului se conţin asemenea reglementări. Astfel în C.P.P. al R. Cazahstan recunoaşte ca bănuit – persoana reţinută în bănuirea săvîrşirii infracţiunii. Însă în alte prevederi ale aceluiaşi Cod se permite

11 См. «Ведомости Верховного Совета СССР», 1976, № 29, стр. 426

posibilitatea în unele cazuri speciale de a aplica măsuri preventive faţă de bănuit pînă la punerea sub învinuire. De asemenea C.P.P. al R. Estonia recunoaşte ca bănuit, persoana reţinută ca bănuit în săvîrşirea infracţiunii sau faţă de care se aplică una din măsurile preventive – arestul. Pe cînd tot în acest Cod se prevăd şi alte măsuri preventive (declaraţia de nepărăsire a localităţii, garanţia personală, garanţia instituţiilor, organizaţiilor obşteşti). C.P.P. al F. Ruse recunoaşte ca bănuit, persoana:

1) reţinută, ca fiind bănuită în săvîrşirea infracţiunii. 2) persoana, faţă de care se aplică una din măsurile preventive pînă la punerea sub învinuire 12 . În fostul C.P.P. al R. Moldova era reglementat: “Persoana bănuită sau reţinută ca fiind bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni sau supusă unor măsuri de reprimare pînă la punerea sub învinuire se numeşte bănuit”. 13 În actualul C.P.P. R.M. este stipulat: “Bănuit este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune pînă la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit după caz prin unul din următoarele acte procedurale:

1) proces-verbal de reţinere; 2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate; 3) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit”. 14 Se ştie că măsura preventivă se poate aplica faţă de persoana, în legătură cu care sunt destule temeiuri şi motive de a fi bănuită în săvîrşirea infracţiunii. De asemenea este necesar de a deosebi persoana care este de facto bănuită în săvîrşirea infracţiunii şi bănuitul ca participant al procesului penal. Ultimul se deosebeşte de primul prin aceea că faţă de bănuitul dat sau se aplică una din măsurile preventive sau este reţinut 15 .

12 Art. 52 C.P.P. F. Ruse

13 Art. 41/1 ex C.P.P. R. Moldova

14 Art. 63 C.P.P. R.M.

15 Комментарий к Уголовно-процессуальному Кодексу. Москва, 1996, стр. 88.

“Bănuit – concept folosit în practica juridică care desemnează persoana despre care se crede, că ar fi săvîrşit o infracţiune, dar împotriva căreia nu sunt date suficiente probe pentru a fi pusă sub urmărire penală” 16 . În literatura de specialitate se menţionează: “Nu este corect de a limita cercul persoanelor bănuite în săvîrşirea infracţiunii, ca fiind numai acei care sunt bănuiţi sau reţinuţi, sau faţă de care sunt aplicate măsurile preventive, de asemenea ca persoane bănuite urmează a fi recunoscute şi acele persoane, în legătură cu care respectînd ordinea procesuală sunt acumulate probe, dar nu suficiente pentru a-l pune sub învinuire, care-l atrage la participarea în procesul penal” 17 . Mai tîrziu în lucrarea lor autorii Davîdov şi Iachimov susţin că apariţia bănuitului în procesul penal poate fi condiţionată numai de cauzele necesităţii reţinerii sau aplicării măsurilor preventive. Există diferite laturi care caracterizează statutul procesual al bănuitului. Astfel, în lucrarea sa A. Borovski enumără următoarele trei elemente ce caracterizează statutul procesual al bănuitului:

1) Recunoaşterea persoanei ca bănuit poate avea loc numai în cazul prezenţei temeiurilor şi motivelor necesare prevăzute de lege; 2) Persoana bănuită poate fi recunoscută în orice moment de efectuare a acţiunilor de urmărire pe dosarul penal; persoana poate deveni bănuit în urma aplicării măsurilor preventive pînă la punerea sub învinuire; percheziţia corporală, punerea sub sechestru a averii, sau a corespondenţei poştale etc. 3) Persoana atrasă în calitatea de bănuit, nu-şi pierde calitatea de bănuit dacă a expirat termenul reţinerii sau anulării măsurii preventive, ci el îşi păstrează această calitate pînă la momentul cînd prezenţa bănuielilor împotriva lui nu vor deveni temeiuri, de punere sub învinuire a lui, sau pînă cînd bănuielile vor dispărea cu totul şi atunci bănuitul se transformă în martor 18 . De asemenea V. Dorohov consideră, că în legislaţia procesual-penală a fostelor republici unionale era prevăzut un al treilea caz de apariţie a bănuitului în

16 Dicţionar de procedură penală. “Editura ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1996, p. 8

17 Давыдов П.М., Якимов П.П. «Применение мер процессуального принуждения по Основам уголовного судопроизводства». Свердловск, 1961, стр. 63.

18 Боровский Э. «Понятие подозреваемого в советском уголовном процесе». «Вестник». Москва, стр. 34.

proces şi anume: cazul de intentare a dosarului penal asupra unei persoane concrete. De aceea autorul Dorohov a propus de a introduce limitarea în practică a intentării dosarelor în legătură cu persoane concrete, deoarece asemenea hotărîri să nu-şi piardă caracterul extraordinar 19 . M.P. Şeşucov, de asemenea, propune de a întări legal al treilea caz de introducere a bănuitului în proces: interogarea persoanei bănuite pe motivul participării personale în săvîrşirea infracţiunii 20 . După părerea lui I.L. Lisagora, bănuit poate fi recunoscută persoana, în legătură cu care sunt date despre săvîrşirea de către el a infracţiunii, insuficiente pentru atragerea lui în calitate de învinuit, dar care solicită necesitatea de a aplica faţă de el măsurile de constrîngere procesuale sau interogarea lui 21 . Din punctul de vedere al L.M. Karneeva, bănuitul este persoana, în legătură cu care sunt acumulate date ce servesc ca temei de bănuială al lui în săvîrşirea infracţiunii, dar insuficiente pentru înaintarea învinuirii 22 . Pentru recunoaşterea persoanei bănuitului, consideră A.A. Ciuvilev, este necesar, în primul rînd, datele, ce ar permite de a presupune, că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea; în al doilea rînd, actul procesual, ce ar confirma că această persoană are statut de bănuit. La numărul de acte menţionat autorul atribuie: procesul-verbal de reţinere, ordonanţa de aplicare a măsurilor preventive pînă la înaintarea învinuirii; ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit; procesul-verbal de notificare (cunoaştere) cu ordonanţa de numire a expertizei, ce se referă la activitatea bănuitului; ordonanţa de efectuare a percheziţiei; ordonanţa de efectuare a examinării; procesul-verbal de prezentare spre recunoaştere, ordonanţa de punere a averii sub sechestru 23 .

19 См.: Дорохов В.Я. Процессуальное положение подозреваемого. – В книге: Практика применения уголовно-процессуального законодательства. М., 1962, стр. 30

20 См.: Шешуков М.П. Подозреваемый по уголовно-процессуальному законодательству Латвийской СССР. – «Правоведение», 1972, № 3, стр. 65-66

21 См.: Лисагор И.Л. Расширить условия признания лица подозреваемым – «Учен. зан. ВНИИСЗ». М., 1970, стр. 116

22 См.: Карнеева Л.М. Совершенствование уголовно-процессуального законодательства, регулирующего производство расследования, стр. 171

23 См.: Чувилев А.А. Институт подозреваемого в советском уголовном процессе. Автореф. канд. дис. М., 1968, стр. 9

După părerea lui S.P. Bekeşco şi E.A. Matvienco, “bănuiţi, în procesul penal sovietic, sunt nu numai persoanele asupra cărora a fost aplicată reţinerea sau o măsură preventivă, cît şi acelea, în legătură cu care pe baza probelor din dosar anchetatorul a făcut concluzia prezumtivă despre vinovăţia lor în săvîrşirea infracţiunii şi care el pentru asigurarea sarcinilor cercetării a antrenat în proces pe calea aplicării arestului asupra averii lor, luarea de la ei a modelelor pentru cercetarea comparativă, examinarea, dispunerea expertizei medico-legală şi psihiatrică; prezentarea spre recunoaştere; percheziţia; iar egal citarea şi interogarea în calitate de bănuit”. 24 Borovskii Ă. Presupune, că persoana poate fi recunoscută ca fiind bănuit, nu numai în rezultatul reţinerii sau alegerii în raport cu el a măsurilor preventive pînă la înaintarea învinuirii. Persoana poate fi bănuită şi în momentul aplicării faţă de el a măsurilor procesuale de forţare ca: percheziţia, percheziţia corporală, aplicarea arestului asupra corespondenţei şi altele 25 . Conform celor expuse, se poate de formulat următoarea concluzie: apariţia în proces a persoanei bănuitului este legată, în primul rînd, cu existenţa probelor ce dovedesc vinovăţia persoanei concrete în săvîrşirea infracţiunii (desigur, probe încă insuficiente pentru înaintarea învinuirii); în al doilea rînd, cu aplicarea măsurilor procesuale prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, în acest caz e necesară existenţa bănuielii, bazată pe probe, date reale, cît şi a actului procesual care poate fi procesul-verbal de reţinere a bănuitului, ordonanţa de aplicare a măsurilor preventive pînă la înaintarea învinuirii. Lipsa unuia din momentele numite împiedică apariţia în proces a persoanei bănuitului. Dacă actul procesual, care a produs apariţia în proces a bănuitului este întocmit, fără a ţine cont de lipsa datelor reale, care servesc ca bază pentru bănuire, înseamnă că, măsurile procesuale de forţare au fost aplicate neîntemeiat şi

24 Бекешко С.П., Матвиенко Е.А. Указ. соц., стр. 33

25 См.: Боровский Э. Понятие подозреваемого в советском уголовном процессе. – «Вестник Московского университета». Серия Х. Право, 1963, № 1, стр. 33-34.

persoana atrasă în proces în calitate de bănuit a fost nelegitimă. Însă dacă probele, care justifică bănuiala au fost, dar nu au fost aplicate măsurile procesuale corespunzătoare, ce ar fi inclus în proces bănuitul, atunci apariţia unei asemenea figuri, conform legislaţiei în vigoare, este irealizabilă. Această poziţie, după părerea noastră, este pe deplin justificată, deoarece probele – fundamentul bănuirii, iar actul procesual – forma de fixare al ei, atrăgînd apariţia figurii bănuitului. Cum se conformează cu cerinţele expuse, propunerile citate mai sus ale procesualiştilor despre extinderea cercului de acţiuni, prin intermediul cărora e posibilă introducerea în proces a bănuiţilor? În aprecierea lor toţi autorii deduc, că bănuiala în realitate (de fapt) în legătură cu o persoană concretă poate fi formulată pe baza probelor, ce indică vinovăţia posibilă a acestei persoane în săvîrşirea infracţiunii. Mai complicat se soluţionează întrebarea despre măsurile procesuale, aplicarea cărora produc apariţia figurii bănuitului. Aici, după cum s-a subliniat, pentru completarea reţinerii şi măsurilor preventive, se propune următoarele acţiuni procesuale: emiterea ordonanţei de intentare a dosarului penal, în care se indică persoana concretă ce a săvîrşit infracţiunea (propun V. Dorohov, L.M. Karneeva); întocmirea procesului-verbal de interogare, din conţinutul căruia rezultă, că interogatului i s-au adresat întrebări pentru obţinerea de la el a explicaţiilor despre activitatea personală în legătură cu nfracţiunea cercetată (L.M. Karneeva); aplicare a arestului asupra proprietăţii, ridicarea modelelor pentru analiza comparativă; examinarea; dispunerea expertizei medico-legale şi psihiatrice, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia, ridicarea, citarea şi interogarea în calitate de bănuit (S.P. Bekeşco, E.A. Matvienco). Prin aceasta S.P. Bekeşco şi E.A. Matvienco propun pentru crearea garanţiilor suplimentare legale şi întemeiate de prezentare spre recunoaştere şi interogare a bănuitului (dacă această interogare serveşte ca mijloc de atragere în proces a persoanei în calitate de bănuit), obligarea organelor de cercetare în ordine legală de a emite ordonanţe motivate de petrecere a unor asemenea acţiuni 26 .

26 См.: Бекешко С.П., Матвиенко Е.А. Указ. соч., стр. 37

După cum vedem, autorii indicaţi propun un cerc destul de larg de acţiuni, prin intermediul cărora e posibilă introducerea în proces a figurii bănuitului. Întrucît în practică nu sunt cazuri, cînd nu e necesar de a interoga persoana, posibil vinovată în săvîrşirea infracţiunii, pînă la punerea ei sub învinuire, atunci este evident, că bănuitul – figura obligatorie în proces. În legătură cu aceasta, după părerea noastră, greu de recunoscut ca fiind convingătoare confirmarea ireversibilă. Bekeşco S.P. şi Matvienco E.A. consideră, că bănuitul – participant temporar la proces, în care apare în cazuri excepţionale 27 . Criticînd propunerea lui Ă. Borovschii de a realiza atragerea în calitate de bănuit ca una din etapele cercetării, S.P. Bekeşco şi E.A. Matvienco evidenţiază, că aplicarea acestei propuneri în practică, pe de o parte – atrage după sine slăbirea protecţiei drepturilor şi intereselor legitime a persoanelor, în legătură cu care există presupunerea vinovăţiei lor în săvîrşirea infracţiunii, întrucît se solicită nedependenţa de prezenţa în acea necesitate de atragere în proces a acestor persoane în calitate de bănuiţi; pe de altă parte – apariţia bazei pentru justificarea teoretică a transformării cetăţeanului în bănuit în dosarul penal cu orice pretext, aşa cum deducţia presupusă despre vinovăţie poate avea nivel diferit de probabilitate; pe a treia parte – complică efectuarea urmăririi penale prin acţiunile de atragere în calitate de bănuit şi reabilitarea celor atraşi neîntemeiat, cît şi formele procesuale de fixare a acestor acţiuni fără cîte n-ar fi compensaţii simţitoare în asigurarea sarcinilor procedurii penale 28 . După părerea noastră, argumentele aduse nu sunt suficient de convingătoare. Atragerea obligatorie în calitate de bănuit nu poate atrage după sine slăbirea apărării drepturilor şi intereselor legitime a persoanelor atrase, întrucît, în primul rînd ea trebuie să se realizeze numai atunci, cînd sunt probe privind săvîrşirea infracţiunii de către persoana antrenată. În al doilea rînd, drepturile bănuitului sunt cu mult mai extinse decît drepturile martorului. Ele servesc ca

27 См.: там же, стр. 44

28 См.: Бекешко С.П., Матвиенко Е.А. Указ. соч., стр. 35.

garanţie de realizare a apărării bănuitului de apariţia bănuielii, înlătură pericolul de postare a persoanei în situaţia “martorului identificat”, ceea ce nu pot asigura drepturile martorului. În al treilea rînd, existenţa bănuielii întemeiate pe materialele cercetării solicită identificarea lui în forma procesuală corespunzătoare. Şi cu cît mai devreme această bănuială va fi fixată în actul procesual, cu atît mai mic este nivelul posibil de încălcare a drepturilor cetăţenilor sau termenul de aflare reală a persoanelor bănuite în situaţia martorilor se reduce. După părerea noastră, este neîntemeiată şi deducţia a doua, conform căreia atragerea obligatorie a persoanei în calitate de bănuit este ca temei pentru justificarea teoretică de transformare a cetăţenilor în bănuiţi în baza oricărui motiv. Apare întrebarea: pentru ce organele de urmărire penală transformă cetăţenii în bănuiţi în baza oricărui temei? Transformarea cetăţenilor în bănuiţi se poate realiza sau pentru aplicarea măsurilor de forţare procesuale, sau interogarea în calitate de bănuit. Însă pentru aceasta sunt necesare date reale, ce ar indica persoana care posibil ar fi săvîrşit infracţiunea. Ce contează în orice caz deducţia presupusă despre vinovăţie ce poate avea un nivel diferit de probabilitate, de aceea el nu trebuie să fie dependent de introducerea atragerii obligatorii a persoanei în calitate de bănuit. În relatarea relativă a celui de al treilea argument autorii sunt parţiali corecţi. Atragerea obligatorie a persoanei în calitate de bănuit complică puţin cercetarea acţiunilor de atragere în calitate de bănuit şi reabilitarea celor atraşi neîntemeiat. În primul rînd, o asemenea complicare în determinarea nivelului este inevitabil şi pentru realizarea propunerilor autorilor de atragere în proces a bănuitului (identificarea sau recunoaşterea, interogarea în calitate de bănuit). În al doilea rînd, întrucît este vorba despre predarea la timp a tuturor faptelor bănuiţilor în corespundere cu dispoziţiile procesuale şi asigurarea cu acele drepturi, desigur se poate de acceptat o complicare neînsemnată a cercetării. Rezultînd din cele expuse anterior privind bănuitul, trebuie să-l recunoaştem ca fiind un participant obligatoriu îb proces. Noţiunea proprie:

“Bănuitul în procedura penală se recunoaşte persoana, faţă de care organele de urmărire penală au acumulat dovezi insuficiente pentru punerea lui sub învinuire, însă care servesc drept temei pentru a-l interoga sau a aplica faţă de el a măsurilor preventive precum şi a altor acţiuni proceduarale”.

§ 1.2. Aspecte istorice privind bănuitul în procesul penal. Referindu-ne la aspectele istorice privind bănuitul în procesul penal, trebuie să menţionăm că despre acest institut s-a pomenit încă în sec. XIX, în special în a doua jumătate cînd în Imperiul Rus s-a produs reforma sistemului judiciar şi procedural. Este important de remarcat în acea perioadă, emiterea Regulamentului procedurii penale de la 1864, care a separat puterea judiciară de cea executivă. După cum sublinia I.L. Petruhin, importanţa reformei judiciare pentru Rusia a fost considerabil de mare. Ea a înlăturat regimul inchiziţional de cercetare a infracţiunilor, a lipsit poliţia şi jandarmeria de dreptul de a petrece cercetarea şi aplicarea arestelor nesancţionate, a fundamentat institutul fondat la 1860 de anchetatori care aderau la puterea judiciară nefiind dependenţi de procuratură şi alte organe de stat, a transferat procurorul din ubicuitatea “ochi al statului” în acuzator în judecată – avînd ca corespondent după drepturile sale pe apărător; a introdus procedura publică şi orală, punînd-o sub controlul poporului 29 . Odată cu emiterea Regulamentului de procedură penală de la 1864 cît şi a altor regulamente pe baza cărora s-a înfăptuit reforma judiciară, în Rusia s-a pus fundamentul procedurii noi în schimbul procesului crud inchiziţional. Pe baza noii proceduri s-au constituit următoarele începuturi fundamentale:

1) Concepţia probelor formale a fost schimbată, iar regulile cuprinse în regulamentele juridice despre puterea probelor, trebuiau să servească numai conducerii la determinarea vinei sau nevinovăţiei inculpatului, conform propriei convingeri a judecătorului, bazîndu-se pe ansamblul de circumstanţe depistate la efectuarea cercetării şi judecată.

29 Петрухин И.Л. Правосудие: время реформ. М., 1991.

2) Sentinţa putea fi sau de condamnare sau de achitare. A rămîne la faza de bănuit nu se permitea. O interpretare clară a noţiunii de bănuit şi învinuit în Regulamentul de la 1864 nu era, explicîndu-se prin următoarele: procesul era intentat în baza acţiunii a uneia dintre părţi. Aceasta şi era învinuire – pe ordinea unor categorii de dosare, iar a doua parte în acelaşi proces participa “bănuitul, învinuitul în săvîrşirea faptei” sau “bănuitul, învinuitul în acţiuni criminale”. Bunăoară, în art. 77 al Regulamentului sus menţionat era prevăzut: “Pentru eschivarea învinuitului de judecare, judecătorul de pace putea aplica următoarele măsuri în cazurile:

1) Cînd învinuitul se bănuia de fapta pentru care legea prevedea amendă sau arest, sau cînd de la el se lua ca recompensă – angajamentul de a se prezenta sau garanţia şi 2) Cînd învinuitul se bănuia în acţiuni criminale pentru care legea prevedea prin încheiere trimiterea la închisoare – cerea ca garanţie cauţiunea sau aplica reţinerea lui 30 . În aşa mod se poate de dedus, că bănuitul conform importanţei ce i se acorda în Regulamentul de la 1864, se prezintă ca un termen de utilizare generală, avînd un caracter de evaluare contrar acţiunilor învinuitului însă importanţă procesuală personală nu avea. Termenul “bănuitul” se utiliza pentru indicarea persoanei bănuite în săvîrşirea încălcărilor dreptului, şi desigur era reglementat procesual temporar, neatingînd o etapă de dezvoltare, utilizîndu-se ca cuvînt cunoscut de utilizare generală în legătură cu persoane concrete asupra cărora cădea bănuirea. În art. 256 al aceluiaşi Regulament era reglementată sarcina poliţiei la locul faptei: “Pînă la venirea anchetatorului poliţia i-a măsuri, necesare pentru evitarea distrugerii urmelor infracţiunii şi reprimarea bănuitului de a se eschiva de urmărire şi dejucată” 31 .

30 Российское законодательство Х-ХХ веков. Т. 8. М., 1992, стр. 131

31 Так же, стр. 144

Art. 257 al Regulamentului formaliza semnele bănuitului, care în finali au devenit bază pentru art. 102 al C.P.P. al F.R., 106 C.P.P. al Ucrainei şi art. 104 C.P.P. al R.M., continuînd să fie în C.P.P. şi al altor state din C.S.I. În acest Regulament mai era reglementat: “Poliţia i-a măsuri de forţare în privinţa bănuitului ce se poate eschiva de urmărire în următoarele cazuri:

1) Cînd bănuitul este prins în flagrant delict sau imediat după săvîrşirea

faptei;

2) Cînd partea vătămată sau martorii oculari indică direct la persoana bănuită; 3) Cînd la bănuit sau la domiciliu lui sunt găsite urmele evidente ale infracţiunii; 4) Cînd hainele ce servesc ca probe ale acţiunii criminale aparţin bănuitului sau se află în preajmă; 5) Cînd el a încercat să fugă sau a fost prins în timpul sau după ce a fugit; 6) Cînd bănuitul nu are loc permanent de trai sau reşedinţă” 32 . Peste cîţiva zeci de ani termenul “bănuitul” a continuat să se folosească cu această semnificaţie, ce s-a confirmat în hotărîrea Senatului Suprem de la 23.03.1898, unde s-a clarificat, că nu numai aducerea, dar şi citarea persoanelor, asupra cărora cade bănuirea în săvîrşirea acţiunilor ilegale, trebuie precedată de actul procesual, în baza căruia persoana determinată este recunoscută ca învinuit şi anume: ordonanţa anchetatorului de recunoaştere a acestei persoane în calitate de învinuit” 33 . Cu aceeaşi însemnătate termenul “bănuitul” a fost utilizat şi în primele acte juridice ale Statului Sovietic, după cum ne arată analiza documentelor corespunzătoare. Bănuitul ca subiect al procesului penal a apărut deja în primii ani ai puterii sovietice. Crearea în 1917 (10 noiembrie) a miliţiei muncitoresc-ţărănească care era împuternicită cu funcţia de urmărire a faptelor şi infracţiunilor penale.

32 Российское законодательство Х-ХХ веков. Т. 8. М., 1992, стр. 145.

33 Так же, стр. 145 и стр. 396

Organele miliţiei erau obligate să prevină acţiunile infracţionale, să stopeze şi să interogheze martorii oculari şi să aplice şi alte măsuri de păstrare a urmelor infracţiunii, să reţină bănuiţii şi să-i însoţească în judecătoriile populare locale sau în comisii de urmărire, sub conducerea şi indicaţia cărora ei efectuau operaţiuni de căutare şi cercetare. Despre fiecare caz de reţinere a bănuiţilor, miliţia era obligată să întocmească proces-verbal cu indicarea fixă a locului, zilei şi orei reţinerii, conform temeiurilor de aplicare a acestei măsuri (art. 27, 28 al instrucţiei “Despre organizarea miliţiei sovietice muncitoresc-ţărănească” şi nota la art. 28) 34 . Atribuţiile cercetării s-au limitat prin aceea că, pînă la începerea urmăririi sau pînă la punerea dosarului penal pe rol dacă urmărirea nu are loc, erau păstrate urmele infracţiunii şi se înlătura posibilitatea bănuitului de a se ascunde. Organele de urmărire aveau dreptul să-i interogheze pe bănuiţi şi martori, să reţină bănuiţii în prezenţa datelor, că ei pot să se ascundă de urmărire şi judecată, dar nu erau împuterniciţi să pună persoana sub învinuire pe dosarele penale, cît şi să i-a decizii finale după terminarea cercetării pe dosar, pe care nici nu era obligatorie urmărirea penală. Din această cauză persoana, vinovăţia căreia era stabilită de organele de cercetare, figurau la cercetare în calitate de bănuiţi, deşi emiterea vreo unui act special despre aceasta nu era prevăzut şi numai după trimiterea materialelor cercetării procurorului, anchetatorului sau în judecată, persoanele respective erau puse sub învinuire sau deveneau inculpaţi (art. 111, 226, 237 C.P.P. R.S.S.F.Ruse în 1922). La cercetarea prealabilă în calitate de bănuit rămîneau persoanele, în legătură cu care au fost primite dosarele de la organele de urmărire, în rezultatul cărora ei au fost interogaţi în calitate de bănuiţi sau li s-a aplicat reţinerea; cît şi persoanele care pînă la punerea lor sub învinuire le-au fost aplicate măsuri preventive. În C.P.P. al R.S.S.F.R. în 1923 erau mai concrete atribuţiile organelor de urmărire, în special: a fost întărit dreptul acestor organe după interogarea bănuitului, după care se putea indica pedeapsa mai mare de un an privaţiune de

34 История законодательства СССР и РСФСР по уголовному процессу и организации суда и прокуратуры. М., 1955, стр. 63

libertate, de a aplica faţă de el a măsurilor preventive (art. 102 C.P.P. R.S.S.F.R. –

1923).

În C.P.P. R.S.S.F.R. – 1922 şi 1923 figura bănuitului era privită ca calitate ordinară a fiecărui articipant la proces la efectuarea cercetării şi în cazuri excepţionale – participant temporar la cercetarea prealabilă şi totodată nu erau determinate drepturile şi obligaţiile bănuitului, temeiurile şi ordinea de apariţie a lui în proces, nu era detaliat desfăşurarea interogării lui. În mod analogic institutul bănuitului s-a regulat şi în primele C.P.P. ale celorlalte republici sovietice, în aceeaşi ordine şi în C.P.P. al U.R.S.S. în 1922. În plan procesual bănuit la acea perioadă era recunoscută persoana, care în baza datelor reale din dosar despre săvîrşirea de către el a infracţiunii, a fost atras în proces prin actul de interogare al acestei persoane în calitate de bănuit sau prin actul de aplicare a reţinerii sau măsurilor preventive pentru prevenirea de sustragere (eschivare) de la urmărire şi judecată. Bănuitul conform acestor condiţii era participant la proces numai în faza de cercetare prealabilă, prezentîndu-se ca figură episodică. În 1927 a fost emis un nou C.P.P. al U.R.S.S., în care s-a consfinţit statutul indicat al bănuitului, prevederile căruia s-au extins şi pe teritoriul de atunci al R.S.S.A.Moldoveneşti ce intra în componenţa Ucrainei. Următoarea evoluţie a institutului bănuitului în procesul penal sovietic în multe era determinat de intensificarea puterii executive şi începerea metodelor represive de luptă cu disidenţii în proporţii mari, în urma căruia a apărut acordarea organelor de urmărire a atribuţiilor mult mai largi. Introducerea la 1929 în C.P.P. U.R.S.S. modificărilor privind organele de cercetare asupra dosarului, conform cărora cercetarea penală nu era obligatorie, în condiţiile acelor temeiuri, recunoşteau persoana în calitate de învinuit, înaintîndu-i învinuirea şi-l interogau, finisau cercetarea şi întocmeau rechizitoriul. Sfîrşitul cercetării se producea în ordinea şi forma anterioară. La cercetarea dosarelor penale, organele de urmărire, interogau persoana bănuită ca complice la infracţiune, de regulă, la început în calitate de bănuit şi numai după aceea după stabilirea temeiurilor pentru aceasta, erau recunoscuţi ca

învinuiţi pe dosar. Aşa o sistemă reglementa de la apariţia bănuitului pînă la recunoaşterea lui ca învinuit sau reabilitarea lui şi ar fi fost un factor pozitiv de dezvoltare a statutului bănuitului, ca participant la procesul penal, însă practica a mers pe altă cale. La începutul anilor 30 anchetatorii au primit formulare de proces-verbal de interogare în calitate de bănuit, în care era prevăzut prevenirea bănuitului de răspundere pentru refuzul de a da declaraţii şi pentru declaraţiile intenţionat false. Aceasta a fost ca o formă de influenţă represivă puternică asupra bănuitului atît juridică cît şi psihologică. În aşa mod s-a creat situaţia cînd la mijlocul anilor 30 bănuitul era de fapt obligatoriu, deşi temporar participant la proces în faza de cercetare prealabilă, treaptă în calea apariţiei în dosar a învinuitului. În 1936 şi în prima jumătate a anului 1937 în revista “Социалистическая законность” “Советская юстиция“ se publicau un şir de articole dedicate problemei bănuitului în procesul penal sovietic. Autorii articolelor propuneau cîteva variante de soluţionare a problemelor statutului procesual al bănuitului. În particular, în literatura juridică din acea vreme existau următoarele opinii despre institutul bănuitului: unii îl considerau – figură procesuală indicată în C.P.P.; alţii cereau abrogarea noţiunii de bănuit 35 . Cu toate contradicţiile s-a dedus concluzia unanimă: 5 iulie 1937 circularul Procurorului U.R.S.S. A.A. Vîşinschii № 41/26 “Despre ridicarea nivelului cercetării”, utilizarea în practica de cercetare a termenului “bănuitul”, introducerea şi figurarea în procese a cetăţenilor în calitate de bănuit a fost interzisă. Ţinînd cont de situaţia social-politică din ţară din acea perioadă, nu e necesar să ne oprim detaliat la celelalte aspecte juridice de aplicare în practică a circularului indicat. Însă în 1946 A.A. Vîşinschii a recunoscut ca fiind incorect excluderea totală a figurii bănuitului din procesul penal şi a subliniat, că bănuitul este acel, asupra căruia cade bănuiala, indicată în C.P.P. a republicilor unionale în calitate de temeiuri pentru reţinere 36 . În aşa mod din nou s-a permis de a acorda atenţia la

35 Бекешко С.П., Матвиенко Е.А. Подозреваемый в советском уголовном процессе. Минск. 1969, стр. 27

36 Вышинский А.Я. Теория судебных доказательств в советском праве. М., 1946, стр. 267

existenţa figurii bănuitului ca participant la proces, deschizîndu-se posibilităţi de cercetare ştiinţifică continuă a acestei probleme, întrucît problema dată rămăseseră discutabilă. Fundamentarea de mai departe a statutului juridic al bănuitului s-a concentrat asupra a două orientări de bază. Prima părea admisibilă în procesul penal a bănuitului anume ca participant independent, iar a doua a cuprins cizelarea noţiunii bănuitului numai ca participant în proces. În activitatea practică a organelor de urmărire şi anchetă în această perioadă, persoana atrasă în proces în baza datelor suficiente pentru o posibilă presupunere de participare la săvîrşirea infracţiunii, era considerată ca bănuită, de regulă, numai în cazurile aplicării reţinerii sau măsurilor preventive pînă la punerea sub învinuire. Se recomanda interogarea persoanelor bănuite în felul următor: “În cazuri excepţionale persoana, bănuită în săvîrşirea unei infracţiuni concrete, trebuia interogată în conformitate cu indicaţiile Procuraturii U.R.S.S. în calitate de învinuiţi pînă la punerea sub învinuire” 37 . Celiţov M.A. a subliniat, că “bănuitul” nu poate fi abrogat nici în psihologia anchetatorilor, nici chiar în C.P.P., obligaţi fiind să se socoată cu viaţa şi a asigura în cazuri concrete posibilitatea aplicării de către anchetatori a măsurilor în privinţa persoanei, ce nu poate fi trasă la răspundere”. În aşa cazuri poate fi posibilă aplicarea faţă de persoană a măsurilor preventive şi recunoaşterea lui în calitate de învinuit pe dosar 38 . Strogovici M.S., analizînd problema bănuitului, a recunoscut existenţa lui şi a fixat, că aşa este persoana, care nu este recunoscută în calitate de învinuit pe dosar, dar în legătură cu care, la cercetarea dosarului, este aplicată reţinerea sau măsurile preventive în condiţiile anumitor date ce indică la săvîrşirea infracţiunii de această persoană, dar încă insuficient pentru recunoaşterea pe dosar a acestei persoane în calitate de învinuit 39 .

37 Тарасов – Родионов П.И. Предварительное следствие. Пособие для следователей. М., 1948, стр. 157

38 Чельцов М.А. Советский уголовный процесс. М., 1951, стр. 278

39 Строгович М.С. Уголовное преследование в советском уголовном процессе. М., 1951, стр. 114-116

L.M. Karneeva a indicat: “Acordarea drepturilor procesuale bănuitului trebuie raportate la momentul apariţiei lui în dosar, ce nu întotdeauna coincide cu momentul reţinerii sau arestării bănuitului”. Această părere a devenit ca catalizator a discuţiilor aprinse privind noţiunea bănuitului în continuare 40 . Urmînd o altă orientare T. Arzumanean a propus de a recunoaşte bănuitul în procesul penal în toate cazurile, cînd persoana, în privinţa căreia sunt date despre săvîrşirea infracţiunii, a fost supusă reţinerii sau pînă la tragerea la răspunderea penală, i s-au aplicat măsuri preventive, sau ea a fost interogată în calitate de bănuit 41 . Multe din problemele expuse trebuia soluţionate în Bazele U.R.S.S. şi ale republicilor unionale, adoptate de Sovietul Suprem al U.R.S.S. – de la 25 decembrie 1958, unde bănuitul se prezenta ca participant independent în cercetarea prealabilă, iar depoziţiilor sale – numite în rîndul de surse de probă (art. 16). Însă în rîndul participanţilor în procedura penală bănuitul nu era indicat 42 . Dacă C.P.P. R.S.S.F.R., dezvoltînd ideea procesului penal unional a anexat bănuitul la participanţii procesului penal, determinînd statutul lui procesual, atunci C.P.P. al R.S.S.M. reglementau întrebările privind depoziţiile bănuitului, drepturile sale, posibilităţile de aplicare a măsurilor preventive, temeiurile de reţinere şi ordinea de interogare a acestuia. Însă pentru nivelul cuvenit de reglementare juridică a statutului bănuitului, era necesar de a-l introduce în cercul participanţilor la proces, indicaţi în lege, ce s-a făcut cu mult mai tîrziu. Astăzi avînd un nou C.P.P. în R.M. nu ne mai confruntăm cu problemele sus-menţionate, deoarece acest Cod este net superior celor vechi, reglementînd bănuitul într-o nouă viziune mult mai avansată.

40 Карнеева Л.М. Подозреваемый в советском уголовном процессе. Соц. Законность. 1954

41 Арзуманян Т. «О фигуре «подозреваемого» Соц. Законность. 1956, № 10, стр. 21

42 Основы уголовно судопроизводства Союза ССР и союзных республик. Ведомости Верховного Совета ССР. 1959, № 1, стр. 15

CAPITOLUL II. REŢINEREA BĂNUITULUI. § 1. Reţinerea bănuitului, esenţa şi însemnătatea ei ca acţiune de urmărire penală. 1.1. Noţiunea, esenţa şi scopul reţinerii. Reţinerea persoanelor care încalcă ordinea publică şi a persoanelor bănuite în săvîrşirea infracţiunilor este o metodă efectivă în lupta cu criminalitatea şi îşi găseşte o largă aplicare în activitatea organelor de poliţie. Nemijlocit în art. 165 C.P.P. R.M. găsim definirea acestei acţiuni:

“privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege, constituie reţinere. Însă tradiţional reţinerea persoanelor bănuite se caracterizează ca o acţiune de urmărire îndreptată spre acumularea probelor, dar pe lîngă această opinie sunt savanţi care susţin contrariul şi anume că reţinerea este o măsură procesual penală de reprimare care constă în arestarea de scurtă durată a persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii, că este privaţiune de libertate de scurtă durată, că este măsură administrativă. V.N. Grigoriev este de părerea că reţinerea este măsura procesual penală de reprimare şi argumentează acest fapt în felul următor: “Conţinutul acestei măsuri constă în privaţiunea de libertate a persoanei. Asupra acestor persoane reţinute, bănuite în săvîrşirea infracţiunilor se stabileşte un regim special, ca izolarea exterioară şi interioară, precum şi supravegherea lor. Persoanele reţinute se deţin în camerele pentru reţinuţi, iar în unele cazuri şi în alte încăperi amenajate special în acest scop. Timpul deţinerii se include în timpul total al privaţiunii de libertate” 43 . – De asemenea el susţine că procesul verbal de reţinere nu are însemnătate procesuală şi probatorie deoarece anchetatorul sau persoana ce efectuează cercetarea penală întocmind procesul verbal se bazează pe datele faptice luate din alte surse şi acesta ar semăna mai mult cu o ordonanţă. Anume aceste surse figurează în procesul de dovedire a cauzei penale. Procesul verbal, spune el, nu se

43 В.Н. Григорьев. Задержание подозреваемого органами внутренних дел. – Ташкент, 1989

foloseşte în calitate de probă. Cu toate că noi studiind dosarele penale şi procesele verbale ale dezbaterilor judiciare vedem că în calitate de probă se menţionează sau se apelează şi la procesele verbale de reţinere. O altă părere a juristului A.I. Sergheev se referă la reţinere ca o acţiune administrativă, esenţa căreia constă în limitarea forţată temporară a drepturilor cetăţenilor de a se deplasa liber şi de a înfăptui oricare altă acţiune, care au comis o acţiune ilicită 44 . Dar noi ştim, în primul rînd, că reţinerea administrativă se aplică pentru curmarea acţiunilor ilegale în baza normelor prevăzute de legislaţia administrativă. De asemenea reţinerea administrativă nu este asemănătoare după conţinutul ei şi privaţiunea sau limitarea libertăţii delicventului este legată de caracterul nemijlocit al faptei. În aşa fel reţinerea administrativă se poate manifesta ca limitarea dreptului cetăţeanului de a se deplasa liber în scopul identificării personalităţii şi a circumstanţelor faptei săvîrşite, aplicării amenzii sau întocmirii procesului verbal al contravenţiei şi deci nu în toate cazurile cînd este comisă o contravenţie avem dreptul de a reţine persoana vinovată. Un alt punct de vedere ne expune A.A. Petuhovschii menţionînd că după gradul de limitare a libertăţii personale a cetăţenilor reţinerea ca acţiune de urmărire penală este asemănătoare cu arestul ca măsură de reprimare, aplicată învinuiţilor şi în unele cazuri – bănuiţilor. Însă reţinerea în ordinea procesual penală nu este o măsură de curmare, ci reprezintă un institut procesual de sinestătător. Temeiurile şi motivele reţinerii stabilite de lege se deosebesc de temeiurile şi ordinea aplicării arestului ca măsură de curmare. Aceste opinii au fost analizate pentru ca ulterior să desfăşurăm mai profund noţiunea şi esenţa reţinerii ca acţiune de urmărire penală şi să nu confundăm sau mai bine spus să o delimităm de celelalte categorii. Aşadar, trecem nemijlocit la dezvăluirea noţiunii reţinerii ca acţiune de urmărire. După cum am mai menţionat mai sus legea procesual penală conţine noţiunea reţinerii, din care putem să evidenţiem semnele caracteristice ale reţinerii

44 А.И. Сергеев. Задержание и допрос подозреваемого в деятельности органов внутренних дел, 1989

şi să formulăm definiţia ei. După părerea lui I.M. Gutchin reţinerea trebuie să includă:

– natura juridică;

– conţinutul şi scopul;

– caracterul iniţial;

– lipsa necesităţii sancţionării de procuror;

– organele împuternicite să o sancţioneze şi

– legislaţia ce reglementează aplicarea reţinerii 45 .

După natura sa juridică reţinerea este o acţiune de urmărire penală, prevăzută de legea procesual penală. Ea se efectuează în formă procesuală şi este supusă atingerii scopului procedurii penale. Reţinerea în P.P. reprezintă o acţiune de urmărire sau una din măsurile procesuale de constrîngere reglementată de normele C.P.P., care constă în limitarea temporară a libertăţii persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii, prin izolarea şi deţinerea lui în camera de deţinere preventivă sau alte încăperi speciale. Aceasta rezultă din art. 163 C.P.P. R.M. Reţinerea este una din excepţii, deoarece una din particularităţile reţinerii persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii, după cum am menţionat, este aceea că se efectuează fără sancţiunea procurorului. Aceasta se explică prin faptul că reţinerea după natura sa se atribuie la acţiunile de urmărire iniţiale, planificarea cărora din timp este imposibilă. Din conţinutul art. 166 C.P.P. R.M. rezultă că reţinerea se efectuează în acele cazuri cînd a apărut nemijlocit necesitatea de a o aplica şi anume: persoana a fost prinsă în flagrant delict, martorii oculari indică direct că persoana dată a săvîrşit infracţiunea etc. Caracterul neamînabil al reţinerii exclude posibilitatea ca în prealabil să primim sancţiunea procurorului. Însă dacă necesitatea arestării persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii a apărut nu spontan, ci pe parcursul efectuării urmăririi şi organele respective au

45 И.М. Гуткин. Актуальные вопросы уголовно-процессуального задержания. – М., 1980, стр. 5

posibilitatea de a primi sancţiunea, atunci reţinerea în cazul dat va fi nelegitimă. Aici se va aplica arestul ca măsură preventivă de curmare. Reţinerea precum şi arestul sunt supuse institutului constituţional al invidabilităţii personale. Legea prevăzînd în P.P. reţinerea, stabileşte anumite garanţii care sunt chemate să asigure reţinerile neîntemeiate, apărarea drepturilor şi intereselor reţinuţilor. La ele se referă determinarea legislativă a temeiurilor şi ordinii de efectuare a reţinerii, reglementarea juridică a regimului de deţinere a reţinuţilor în locurile prevăzute pentru aceasta şi ordinea de eliberare de sub arest, înzestrarea reţinutului cu drepturi procesuale etc., reglementarea juridică a reţinerii este îndreptată spre a limita aplicarea ei şi de a asigura legalitatea şi temeinicia acţiunii date şi prin aceasta de creat anumite garanţii constituţionale a cetăţeanului la inviolabilitatea personalităţii în procesul penal. Luînd în consideraţie cele expuse mai sus este necesar de a oglindi în partea generală a C.P.P. legătura dintre garanţiile legale ale reţinerii şi acţiunea institutului constituţional, al inviolabilităţii personale. Reţinerea prezintă limitarea de scurtă durată a libertăţii persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii, caracterul de scrută durată mai bine spus chiar însuşi termenul de reţinere se calculează în ore şi conform art. 25 p. 3 al Constituţiei – reţinerea nu poate depăşi 72 ore. Caracterul temporar al reţinerii este condiţionat de faptul că el se aplică fără sancţiunea procurorului. Însă conform art. 166 C.P.P. R.M. persoana reţinută pînă la expirarea a 72 ore de la momentul privării de libertate trebuie să fie arestată sau, după caz, eliberată. De asemenea în legătură cu caracterul de scurtă durată al reţinerii o mare importanţă pentru aplicarea acestei măsuri o are stabilirea momentului concret de cînd începe a curge termenul reţinerii. Asupra acestei probleme s-au expus mai multe păreri, unii socot că momentul curgerii termenului trebuie să înceapă din momentul, de fapt, al limitării libertăţii, alţii susţin că începînd cu ora premergătoare după reţinere şi nu după o oră din timpul aducerii în cameră, alţii – din momentul întocmirii procesului verbal şi deţinerii în camera de arest preventiv.

“Despre fiecare caz de reţinere a persoanei bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni organul de cercetare penală este obligat să întocmească un proces verbal…” 46 . În acest mod trebuie de menţionat că momentul curgerii termenului se începe odată cu întocmirea procesului verbal de reţinere. O altă condiţie sau însemnătate a reţinerii constă în aceea că ea se aplică exclusiv numai asupra persoanelor bănuite în săvîrşirea infracţiunilor. Pentru efectuarea reţinerii nu este de ajuns numai presupunerea despre faptul că persoana este implicată la săvîrşirea unei infracţiuni, ci sunt necesare date faptice indicate în lege. În lege se reglementează că pot fi supuse reţinerii: persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa sub formă de închisoare pe un termen mai mare de un an. Înseamnă că în cazul cînd avem un bănuit de săvîrşirea infracţiunii ce nu prevede privaţiune de libertate, atunci nu avem dreptul să-l reţinem. De asemenea nu putem reţine deputaţii Parlamentului, diplomaţii, judecătorii Curţii Constituţionale, Preşedintele cu excepţia dacă nu vor fi prinşi în flagrant delict. Pentru a înţelege mai bine esenţa reţinerii trebuie să-i stabilim şi scopurile pe care le urmăreşte. Din legislaţie rezultă că reţinerea se efectuează în scopul stabilirii legăturii dintre acţiunile persoanei şi infracţiunea comisă precum şi soluţionarea problemei despre folosirea faţă de reţinut a măsurii preventive – arestul. Pe lîngă aceste două scopuri se mai poate de evidenţiat încă cîteva scopuri nemijlocite ale reţinerii despre care în lege nu se pomeneşte. După părerea lui N.S. Alexeev legea rezultă din faptul că pînă la luarea deciziei despre aplicarea arestului ca măsură preventivă, reţinerea parcă o înlocuieşte, asigurînd îndeplinirea temporară a scopului acestei măsuri de prevenire la etapa urmăririi penale. La această etapă scopurile acestor două acţiuni coincid. Bănuitul este lipsit de posibilitatea de a ascunde de organele de urmărire penală, de a împiedica stabilirea adevărului obiectiv şi de a împiedica stabilirea adevărului

46 И.М. Гуткин. Актуальные вопросы уголовно-процессуального задержания. – Москва, 1980, стр. 7-8

obiectiv şi de a continua activitatea criminală. Anume acestea şi sunt scopurile nemijlocite ale reţinerii. Însă această părere nu e chiar perfectă. În cazul dat efectuarea reţinerii se va limita la cazuri particulare şi anume cînd persoana vrea să se ascundă, împiedică stabilirea adevărului ori continuă activitatea criminală. Însă conform legii procesuale măsurile de prevenire precum şi reţinerea se pot aplica nu numai atunci cînd persoana bănuită încearcă să se ascundă sau împiedică stabilirea adevărului, dar şi atunci cînd nu mai avem motive pentru a considera că ea poate să le facă. Cu alte cuvinte, reţinerea se efectuează nu numai în scopul curmării ci în scopul prevenirii acţiunilor ilegale a persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii. Scopul final al reţinerii este însăşi reţinerea persoanei bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni cu intenţia de a hotărî întrebarea despre alegerea măsurii preventive. Delimitarea scopului final şi nemijlocit al reţinerii are o mare însemnătate practică. Există cazuri cînd atingerea scopului nemijlocit exclude necesitatea de a aplica limitarea libertăţii persoanei, deoarece în rezultatul reţinerii au decăzut factori care necesitau folosirea acestei măsuri. În literatura juridică reţinerea este legată şi de alte scopuri. După părerea lui C.D. Şatilo ele sunt următoarele:

1) de a crea condiţii pentru descoperirea rapidă a infracţiunii; 2) de a acumula probele necesare pe dosar; 3) de a asigura repararea prejudiciului material, cauzat în urma săvîrşirii infracţiunii; 4) de a asigura stabilirea adevărului obiectiv. Aşadar, dacă susţinem că scopul reţinerii este crearea condiţiilor pentru descoperirea rapidă a infracţiunii atunci aceasta ne-ar da posibilitatea să aplicăm reţinerea oricărei persoane bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni. Reţinerea persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii poate contribui la efectuarea mai rapidă a procesului penal. Însă persoana bănuită în săvîrşirea infracţiunii se reţine nu pentru grăbirea procesului, dar pentru aceea ca bănuitul să

nu se ascundă, să nu continue activitatea criminală, să nu împiedice la stabilirea adevărului. O altă particularitate a reţinerii constă în aceea că reţinerea ca acţiune de urmărire este efectuată numai la etapa urmăririi penale. Respectiv dreptul de a reţine persoana bănuită în săvîrşirea infracţiunii îl au în procesul penal, organele de urmărire penală. De asemenea mai pot aplica reţinerea şi procurorul şi preşedintele şedinţei de judecată în baza încheierii în caz de infracţiune de audienţă. Analizînd toate cele expuse mai sus putem defini reţinerea în felul următor:

reţinerea este o acţiune de urmărire penală, reglementată de lege, care constă în limitarea de scurtă durată a libertăţii persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii, ce nu depăşeşte mai mult de 72 ore, aplicată de organele de urmărire penală, hotărînd problema despre aplicarea faţă de persoana bănuită a măsurii preventive – arestul. Stabilind noţiunea acestei acţiuni acum putem să determinăm care este totuşi însemnătatea ei. Însemnătatea reţinerii persoanei bănuite în săvîrşirea infracţiunii în procedura penală constă în aceea că ea, pe de o parte, asigură posibilitatea de a atrage persoana dată la răspundere penală dacă-i va fi demonstrată vinovăţia, iar, pe de altă parte – contribuie la stabilirea şi fixarea probelor pe arme “fierbinţi” 47 . Legea cere ca persoana care a săvîrşit infracţiunea să fie depistată, trasă la răspundere penală şi să execute pedeapsa. În caz că această persoană se ascunde, atunci stabilirea adevărului pe această faptă nu este posibilă. Împiedicîndu-l pe reţinut să se ascundă, reţinerea creează un interval de timp care ne dă posibilitatea să rezolvăm toate problemele referitoare la aplicarea măsurii preventive – arestul, asigurînd astfel desfăşurarea cu succes a procedurii şi atragerii vinovatului la răspundere penală. Însemnătatea reţinerii este determinată şi de influenţa lui asupra întregului proces de probare. În strînsă legătură cu reţinerea este efectuarea unor acţiuni iniţiale prin intermediul cărora se acumulează probe. De exemplu în timpul reţinerii persoanei bănuite avem posibilitatea de a-l percheziţiona în scopul

47 М.Н. Березин и др. Задержание в советском уголовном судопроизводстве. – М., 1975

depistării diferitor obiecte, urme care ar avea însemnătate probatorie. De asemenea s-ar mai efectua şi multe alte acţiuni însă în caz că persoana nu e reţinută decad toate aceste posibilităţi şi în continuare procesul de probă se îngreunează sau este în genere imposibil. Reţinerea persoanei bănuite are o mare însemnătate şi pentru stabilirea identităţii lui, mai ales atunci cînd nu posedă nici un document. Şi în sfîrşit, însemnătatea reţinerii este determinată şi de faptul că ea, lipsindu-l pe bănuit de posibilitatea de a continua activitatea criminală, previne săvîrşirea noilor infracţiuni. Toate acestea ne indică despre efectuarea oportună şi la timp a reţinerii persoanelor bănuite în săvîrşirea infracţiunilor în cazurile cînd avem temeiurile legale. 1.2. Natura juridică a reţinerii. Înţelegerea esenţei reţinerii are o însemnătate mare la rezolvarea problemelor practice legate de efectuarea reţinerii pînă la intentarea dosarului penal, delimitarea reţinerii procesuale de reţinere administrativă. Dar pentru a înţelege toate acestea noi trebuie să vedem care este natura juridică a reţinerii, adică care este destinaţia acestei acţiuni prevăzute de lege. După natura sa juridică reţinerea este o acţiune de urmărire, specificul căreia constă în faptul că ea este un mijloc procesual de preîntîmpinare a săvîrşirii de către persoana bănuită în comiterea unei infracţiuni a acţiunilor care împiedică atingerea scopurilor procedurii penale dacă sunt motive pentru a presupune că asemenea acţiuni se vor săvîrşi. În legătură cu problema vizată ar trebui să ne oprim la faptul ca să folosim reţinerea în calitate de sursă de probă. Probele acumulate în timpul efectuării acestei acţiuni se consideră rezultatul nemijlocit al acestei acţiuni. Reţinerea nu dispune de o oarecare sistemă de operaţiuni şi procedee predestinate scopului, relevării şi fixării probelor în proces. De aici rezultă că reţinerea nu poate servi nemijlocit la acumularea probelor şi deci rezultă că nu ar trebui să se atribuie la acţiunile de urmărire.

Următoarea întrebare care nu a atras atenţia savanţilor procesualişti este legată de stabilirea influenţei activităţii de efectuare a reţinerii asupra naturii ei juridice. În literatura de specialitate reţinerea este examinată ca o acţiune de sinestătătoare efectuarea căreia se epuizează la efectuarea activităţii procesual penală şi a relaţiilor procesual-penale. În realitate însă nu e aşa. Reţinerea este compusă din două tipuri de activităţi:

1) procesual-penală; 2) juridico-administrativă. Partea procesual penală include întocmirea procesului verbal de reţinere şi aducerea lui la cunoştinţa reţinutului, îndreptarea procesului verbal spre executare, înştiinţarea familiei celui reţinut despre reţinere. Însă activitatea procesual penală nu se epuizează numai prin efectuarea acţiunilor enumerate mai sus. Executarea şi respectarea unor reguli a regimului în locurile de deţinere depind de indicaţiile organului de urmărire penală, în gestiunea cărora se află materialele despre reţinere. În aşa fel este necesară permisiunea lor pentru a avea întîlniri cu rudele, indicaţia de a fi deţinuţi separat etc. Această activitate se realizează numai în cadrul cercetării infracţiunii, este supusă realizării scopului procedurii penale şi poartă un caracter juridic procesual. Aici activitatea procesuală se îmbină cu cea administrativă. Particularitatea juridico-administrativă a reţinerii compusă din activitatea administraţiei pentru asigurarea regimului în locurile de deţinere a reţinuţilor. Ea include primirea în izolator, repartizarea în cameră, paza etc. Ambele părţi ale reţinerii sunt într-o interacţiune perfectă. Dacă activitatea procesuală şi normele juridice procesuale asigură arestarea persoanei reţinute, atunci activitatea juridico- administrativă execută nemijlocit deţinerea. Fără executare nu există nici reţinere. De aceea executarea reţinerii este o parte integrantă a institutului reţinerii. Cele expuse mai sus ne confirmă că reţinerea este o interpretare unică a două tipuri de activităţi procesual penală şi juridico-administrativă. Aceasta are o

mare însemnătate pentru reglementarea juridică a reţinerii, pentru stabilirea sistemei de garanţii a inviolabilităţii persoanei în timpul efectuării acţiunii date. Unitatea procesual penală şi juridico-administrativă a reţinerii necesită ca reglementarea ambelor părţi să se realizeze în limitele unui singur act legislativ. Reţinerea atinge drepturile constituţionale ale cetăţenilor şi anume inviolabilitatea personală. În legătură cu acest fapt o mare importanţă o capătă sistema de garanţii a legalităţii şi temeiniciei reţinerii. În literatura de specialitate se menţionează despre garanţiile constituţionale şi anume inviolabilitatea personală chemată să-l îngrădească pe cetăţean de reţinerea nelegitimă. Însă dacă reţinerea include în sine şi partea executivă, atunci reglementarea notmativă trebuie să prevadă garanţia de ocrotire a drepturilor reţinutului. Pe lîngă toate acestea la examinarea statutului juridic al reţinutului trebuie de delimitat drepturile lui procesuale şi obligaţiile ca reţinut, precum şi drepturile şi obligaţiile ce le capătă în timpul aflării sub arest. Apare întrebarea în ce relaţii se află activitatea procesual-penală şi juridico- administrativă în timpul reţinerii şi cum ea influenţează asupra naturii juridice a acţiunii studiate. Reţinerea ca una din mijloacele cercetării infracţiunii este condiţionată de necesităţile procesual-penale şi are scopuri procesuale. Ea este prevăzută de legislaţia procesual-penală, care-i determină esenţa ei, condiţiile, ordinea şi cadrul de aplicare. Toate acestea ne indică la natura procesual penală a institutului dat.

§ 2. Temeiurile, condiţiile, ordinea şi motivele procesuale de reţinere a persoanei bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni. 2.1. Temeiurile şi condiţiile procesuale de efectuare a reţinerii. Garantînd inviolabilitatea personalităţii, legea limitează aplicarea reţinerii cu un şir de condiţii juridice, chemate să asigure legalitatea şi temeinicia acestei acţiuni.

Legalitatea reţinerii este o noţiune largă. Ea constă în respectarea tuturor cerinţelor, normelor, care reglementează atît partea procesuală a acestei acţiuni de

urmărire, cît şi partea de executare a ei. Temeinicia reţinerii constă în aceea că decizia de a efectua reţinerea trebuie să fie bazată pe aşa date faptice care sunt prevăzute de lege ca temeiuri a reţinerii. Legalitatea şi temeinicia reţinerii sunt noţiuni strîns legate între ele. Nu putem vorbi despre legalitatea reţinerii dacă ea nu este întemeiată şi invers nu putem considera o reţinere întemeiată în caz că arestul a fost efectuat ilegal. Determinarea corectă a temeiurilor şi condiţiilor reţinerii persoanelor bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni are o mare importanţă din punct de vedere a respectării cu stricteţe a garanţiilor care asigură apărarea intereselor statului şi a fiecărui cetăţean. Reţinerea reprezentînd o acţiune de urmărire, temeinicia şi condiţiile de efectuare a cărei sunt expuse în legea procesual penală, care reglementează efectuarea urmăririi penale. Prin temeiuri ale reţinerii, după cum rezultă din lege, trebuie de înţeles datele faptice care ne dau posibilitatea de a bănui persoana în săvîrşirea unei infracţiuni şi un semn caracteristic este faptul că infracţiunea de care este bănuit trebuie să aibă o sancţiune ce prevede privaţiunea de libertate. Volumul datelor ce ne demască bănuiala, care sunt temeiuri pentru reţinere, depind de anumite circumstanţe. Însă indiferent de aceea ce volum de date are persoana ce hotărăşte întrebarea despre reţinere, aceste date trebuie să aibă un caracter obiectiv. Reţinerea nu este permisă numai în baza intuiţiei. Prin organele de urmărire penală o vastă competenţă pentru efectuarea reţinerii o posedă poliţia, care participă la cercetarea majorităţii infracţiunilor. Legea investeşte poliţia cu dreptul de a intenta dosare penale despre orişice infracţiune şi de a efectua acţiuni de urmărire printre care şi reţinerea bănuiţilor în săvîrşirea unei infracţiuni. Aşadar, în conformitate cu art. 166 C.P.P. R.M. organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care

legea prevede pedeapsa sub formă de închisoare pe un termen mai mare de un an doar în cazurile:

1) în care aceasta a fost prinsă în flagrant delict; 2) dacă martorul ocular, inclusiv şi partea vătămată, vor indica direct că anume persoana aceasta a săvîrşit infracţiunea; 3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, de la ea la domiciliu ori în unitatea de transport a ei vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii. Analiza legii ne dă posibilitatea să concluzionăm că temeiuri ale reţinerii sunt datele faptice care ne indică la săvîrşirea infracţiunii de o anumită persoană, cu toate că pe lîngă aceasta legea procesual-penală ne enumără sursele caracteristice din care ele pot fi acumulate sau primite. Datele faptice care ne servesc drept temei pentru reţinerea persoanelor bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni, ne serveşte de asemenea şi ca temei de aducere a acestor persoane la organele de poliţie. Temeiurile reţinerii bănuiţilor în ordinea procesual penală şi temeiurile aducerii la organele de poliţie practic sunt asemănătoare după conţinutul lor, deoarece în ambele cazuri aceste date ne demască o persoană anumită care este legată de săvîrşirea unei infracţiuni. Însă datele faptice în baza cărora poate fi efectuată reţinerea trebuie să aibă un caracter probatoriu pentru cauza penală, adică primite în urma efectuării acţiunilor de urmărire şi fixate în procesul verbal respectiv. În ceea ce priveşte temeiurile pentru aducere, atunci faţă de ea nu sunt necesare asemenea cerinţe. Alin. 1 art. 166 C.P.P. R.M. în calitate de temei pentru reţinere sunt enumerate aşa date faptice care în modul cel mai direct ne-ar demonstra săvîrşirea infracţiunii de persoana în privinţa căreia se hotărăşte întrebarea de a o reţine sau nu.

Alin. 2 art. 166 C.P.P. R.M. admite posibilitatea de a reţine o persoană şi în prezenţa altor date care ne dau temei să bănuim persoana în săvîrşirea infracţiunii. Aceste alte date de asemenea ne indică la o anumită persoană ca posibilă de bănuit în săvîrşirea unei infracţiuni, însă o demască sau o descoperă mai puţin

convingător decît temeiurile indicate în alin. 1, de aceea ele pot servi ca temei pentru reţinere numai în cazul dacă există anumite condiţii care suplimentar ne-ar

mărturisi despre legătura bănuitului cu infracţiunea. Aceste condiţii sunt indicate în al. 2 art. 166 C.P.P. R.M.

a) dacă a încercat să se ascundă;

b) nu are loc de trai permanent;

c) cînd nu i s-a putut constata identitatea.

Lipsa condiţiilor enumerate exclude posibilitatea folosirii altor date în calitate de temei al reţinerii concomitent prezenţa numai a condiţiilor enumerate fără datele faptice care ne-ar indica la săvîrşirea infracţiunii de o persoană anumită, nu poate să ne servească ca temei al reţinerii. Profesorul Gutchin îşi expune părerea sa în felul următor: “Totalitatea condiţiilor enumerate în C.P.P. limitează aplicarea reţinerii numai în cazurile cînd sunt temeiuri pentru o bănuială întemeiată, cînd presupunerea despre participarea persoanei la săvîrşirea infracţiunii poartă un caracter întemeiat” 48 . În această normă temeiul reţinerii este identificat cu oricare din condiţiile expuse dacă ea nu permite să bănuim persoana în săvîrşirea infracţiunii pentru care sancţiunea prevede privaţiune de libertate. Aşa dar, să dezvăluim esenţa fiecărui temei descris în art. 166 C.P.P. R.M. 1. Persoana a fost prinsă în flagrant delict. Aceasta este unicul temei care nu întîlneşte mari greutăţi în aplicare, cu toate că sunt şi excepţii. Noţiunea “în flagrant delict” înseamnă că persoana a fost prinsă în faza tentativei la infracţiune, precum şi în momentul săvîrşirii acţiunilor, care formează sau consumă infracţiunea. De aici rezultă că tălmăcirea acestui temei nu numai în cazurile cînd persoana este prinsă nemijlocit la locul săvîrşirii infracţiunii, dar şi în orice alt stadiu de săvîrşire sau de realizare a intenţiei criminale.

48 Gutchin. Op. cit., p. 31

Unii colaboratori ai poliţiei tălmăcesc acest temei ca “persoana a fost reţinută nemijlocit după săvîrşirea infracţiunii”. Conform acestui temei sunt reţinute persoane care se află nu departe de locul infracţional. Vorbind despre posibilitatea reţinerii persoanei care este reţinută nu departe de locul infracţional, legea are în vedere acele cazuri cînd persoana deja nu mai înfăptuieşte acţiuni criminale, însă însăşi prezenţa lui la locul crimei, exteriorul lui, antutajul săvîrşirii infracţiunii şi alte circumstanţe în ansamblul lor sunt temeiuri pentru a reţine persoana. La temeiul precăutat trebuie de asemenea de atribuit cazurile cînd persoana este reţinută după tentativa consumată sau în momentul figurii de la locul infracţional. De asemenea mai există o părere că dacă în caz că persoana a fost reţinută nu departe de locul crimei, atunci reţinerea va fi posibilă numai atunci dacă pe hainele lui sau pe el însuşi vor fi depistate semne evidente ale infracţiunii. Datele care ne servesc drept temei pentru efectuarea reţinerii se stabilesc din diferite surse. Reţinerea persoanei în momentul săvîrşirii acţiunilor criminale sau nemijlocit după terminarea lor se înfăptuieşte de către organele de poliţie, întocmind un raport în care se indică ancheta persoanei, fapta săvîrşită. Acest raport este documentul în care se fixează acel fapt că persoana a fost reţinută în momentul săvîrşirii infracţiunii sau nemijlocit după săvîrşirea ei. 2. Dacă martorul ocular, inclusiv şi partea vătămată, vor indica direct că anume persoana aceasta a săvîrşit infracţiunea. Prin martori oculari se înţelege persoanele care se aflau în momentul săvîrşirii infracţiunii la locul infracţional sau în apropierea lui şi nemijlocit au urmărit însăşi fapta de comitere a infracţiunii. Martorii oculari pot primi în cadrul procesului penal calitatea de martor, pătimaş, iar în caz dacă au fost complici atunci bănuiţi sau învinuiţi. Comunicările martorilor oculari capătă caracterul indicaţiilor directe atunci cînd ele conţin informaţii despre personalitatea persoanei ce a săvîrşit infracţiunea. De asemenea indicaţiile sunt directe cînd martorii oculari indică sau recunosc participanţii la infracţiune. Temeinicia reţinerii conform acestui temei în mare măsură depinde de aprecierea corectă a comunicaţiilor

martorilor oculari. Prin intermediul discuţiei cu martorii oculari trebuie să clarificăm condiţiile obiective şi subiective care ar fi putut influenţa la autenticitatea percepţiei şi relatării martorului ocular, precum şi a stabili este sau nu cointeresată persoana dată de mersul procesului. Cînd martorii oculari ai săvîrşirii infracţiunii sunt colaboratorii poliţiei care efectuau reţinerea, atunci ca temei pentru reţinere trebuie să recunoaştem nu depoziţiile martorilor oculari, ci alte date faptice prevăzute de al. 2 art. 166 C.P.P. R.M. La aprecierea depoziţiilor date de partea vătămată trebuie să luăm aminte că ele pot fi denaturate, ca urmare a cointeresării părţii vătămate, precum şi în pofida petrecerii incorecte a circumstanţelor infracţiunii şi semnalmentelor criminalului. În practică uneori reţinerea procesuală se efectuează în baza depoziţiilor învinuitului ori bănuitului despre complicii lor. În lege nu se menţionează nimic despre acest fapt. Însă în literatura de specialitate nu există o părere unică asupra acestui fapt. Aici trebuie de atras atenţia la aceea că bănuitul spre deosebire de persoanele care nemijlocit au perceput, au văzut momentul săvîrşirii acţiunilor criminale ei nu poartă răspundere penală pentru depunerea depoziţiilor conştient false şi ei nu pot să le schimbe foarte repede, de aceea ele trebuie studiate amănunţit. 3. Dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la ea la domiciliu ori în unitatea de transport a ei vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii. Acest temei se întîlneşte de două ori mai rar comparativ cu celelalte. Pentru descoperirea infracţiunilor şi depistarea persoanelor bănuite în săvîrşirea lor o mare însemnătate o au diferite urme rămase în urma acţiunilor infracţionale la locul crimei, precum şi pe haine, corpul bănuitului, la el sau în locuinţa lui. Să le enumerăm pe toate practic e imposibil. Ca urmele relevate să devină temei pentru reţinere ele trebuie în primul rînd să fie urme eventuale ale infracţiunii, iar apoi să fie depistate nemijlocit asupra bănuitului sau locuinţei lui. Sub noţiunea de semne eventuale ale infracţiunii se are în vedere realitatea lor, adică lipsa îndoielilor că acestea sunt semnele infracţiunii şi sunt lăsate în legătură cu săvîrşirea acţiunilor criminale. Semnele eventuale ale

infracţiunii pot fi: plăgi, muşcături, zgîrieturi, tăieturi etc. Semnele eventuale ale infracţiunii pot fi depistate nu numai pe corpul şi pe hainele bănuitului dar şi la el. Ele pot fi obiectele furate.

2.2. Motivele şi ordinea procesuală a reţinerii. În literatura de specialitate nu există o părere unică asupra înţelegerii motivelor reţinerii. De exemplu: Bekeşco S.P. menţionează că prin motiv al reţinerii înţelegem datele, faptele, circumstanţele concrete care servesc drept temei pentru reţinere, aşa circumstanţe care ne-ar demonstra că persoana bănuită în săvîrşirea infracţiunii a vrut să fugă, ori nu are un loc permanent de trai, ori nu i s-a putut constata identitatea. În cazul dat după cum s-a văzut deja şi în întrebarea precedentă aceste 3 elemente fac parte din condiţiile procesuale ale reţinerii şi ele se înţeleg ca fapte ale realităţii obiective care condiţionează necesitatea reţinerii, iar în realitate motivele nu sunt fapte, ci nişte impulsuri subiective care au apărut pe baza lor. Motivul este un element necesar al actului voluţional, adică a ceea ce-l împinge pe om să săvîrşească o anumită acţiune. O mare importanţă pentru înţelegerea motivului reţinerii îl are clasificarea legăturii care există între motiv şi scopul reţinerii. Ca reţinerea să fie întemeiată în afară de temeiuri pentru bănuire trebuie să existe şi aşa imbolduri care fac aplicarea reţinerii binevoitoare şi îndreptăţite. Anume ele formează motivele reţinerii. Noţiunea de motiv al reţinerii în lege nu se indică şi nici chiar nu se menţionează nimic despre aceasta. După cum au arătat cercetările făcute mulţi dintre lucrătorii practici ai poliţiei înzestraţi cu dreptul de a aplica această acţiune nu au nici cea mai mică închipuire despre motivele ei. Motivul reţinerii trebuie să lămurească pentru prevenirea căror acţiuni nelegitime a bănuitului trebuie ca să-l izolăm de societate cu hotărîrea ulterioară a întrebării despre aplicarea măsurii preventive. În locuinţele bănuiţilor precum şi în alte încăperi ce-i aparţin, în unitatea de transportat al ei pot fi depistate instrumentele săvîrşirii infracţiunii, obiectele furate

etc. Toate acestea ne indică la legătura stăpînului acestor încăperi cu infracţiunea săvîrşită şi de aceea poate fi temei pentru aducerea la poliţie şi reţinerea pentru bănuirea în săvîrşirea unei infracţiuni. După cum am menţionat deja, pe lîngă temeiurile de bază mai există şi alte împrejurări sau condiţii ce dau temei de a bănui că anume persoana dată a săvîrşit infracţiunea şi anume: cînd persoana a încercat să se ascundă, sau nu are loc de trai permanent ori nu s-a putut constata identitatea. Anume în baza acestor condiţii se efectuează cele mai multe cazuri de reţinere neîntemeiată. Aceasta se întîmplă din cauză că în lege nu sunt explicate clar aceste condiţii. De aceea trebuie să vedem care-i însemnătatea lor. Încercarea persoanei de a se ascunde de la locul infracţiunii sau de a fugi este încercarea de a se salva prin fugă de la locul infracţiunii, de colaboratorii de poliţie sau de alte persoane, precum şi orice încercare de a-şi schimba locul de trai, sau de a părăsi teritoriul unde este domiciliat cu scopul de a se eschiva de la urmărirea penală. A nu avea domiciliu permanent înseamnă că nu are viză de reşedinţă sau nu locuieşte pe adresa dată, indicată. Neidentificarea personalităţii – asupra bănuitului nu au fost găsite documente care i-ar identifica personalitatea sau dacă documentele existente pun la îndoială autenticitatea lor sau sunt false. Circumstanţele obiective care-l fac pe organul de urmărire penală ca imediat, în momentul dat, să reţină persoana bănuită, în primul rînd, dau naştere unui scop concret, de exemplu, să nu-i permită bănuitului să se eschiveze de la urmărirea penală, la realizarea căreia este îndreptată nemijlocit reţinerea ca o măsură procesuală preventivă. Însă scopul indicat în fiecare caz aparte, poate fi atins nu numai prin aplicarea privaţiunii de libertate de scurtă durată, dar şi în rezultatul alegerii faţă de bănuit a unei măsuri preventive. Motivul reţinerii şi va explica de ce pentru realizarea scopului este necesară şi raţional de folosit anume aceasta şi nu altă măsură de prevenire. Deşi unul din scopurile reţinerii este hotărîrea întrebării despre folosirea faţă de reţinut a măsurii preventive sun forma arestului, este greşit de a considera că orice sfîrşit logic al reţinerii trebuie să fie finalizat cu arestul bănuitului. Din normele procesual penale

aşa cerinţă nu rezultă, şi întrebarea despre aplicarea ulterioară a măsurii preventive în forma arestului trebuie să fie luată de organul de urmărire penală ţinînd cont de circumstanţele concrete ale dosarului penal, personalităţii infractorului şi particularităţile tactice ale urmăririi. Motivul se formează în conştiinţa subiectului sub acţiunea factorilor obiectivi existenţi şi îi dă imbold la acţiune, îndreptată la atingerea scopului stabilit. Aplicînd explicaţiile acestea reţinerii sau mai bine-zis hotărîrii de a efectua reţinerea ca motive se manifestă acele condiţii impulsive şi date faptice care necesită efectuarea reţinerii bănuitului în situaţia concretă. Reţinerea bănuitului poate fi motivată prin necesitatea efectuării ei:

a) de a curma activitatea infracţională a persoanei sau preîntîmpinarea săvîrşirii de către el a unei noi infracţiuni; b) de a împiedica eschivarea bănuitului de la urmărire şi judecată; c) de a împiedica bănuitului să efectueze activităţi îndreptate spre distrugerea probelor şi ascunderea uneltelor infracţiunii. Nu putem să nu fim de acord cu părerea că reţinerea poate fi motivată de însăşi pericolul săvîrşirii infracţiunii. Într-adevăr, săvîrşirea infracţiunilor, lista cărora este indicată în lege, se examinează în calitate de temei individual pentru aplicarea celei mai aspre măsuri preventive – arestul din motivul pericolului prezentat de infracţiune, respectiv la existenţa unui temei prevăzut în art. 166 C.P.P. R.M. va fi justificată această includere a circumstanţei date în rîndul motivelor juridice ale reţinerii. În cazul dat pe primul plan este scopul reţinerii de a asigura hotărîrea justă a întrebării despre măsura preventivă sub formă de arest. În legătură cu aceasta reţinerea efectuată din motivele pericolului prezentat de infracţiune va fi justă numai în cazurile cînd nu există stabilitatea reală, imediat de a alege în privinţa bănuitului măsura preventivă – arestul, sau de a-i înainta învinuirea cu arestarea ulterioară. În practică deseori apare întrebarea de a reţine persoana bănuită cu scopul de a releva posibilii complici, de a stabili locul aflării mijloacelor infracţiunii,

mijloacele dobîndite pe cale infracţională, precum şi posibila lui participare la alte infracţiuni. Condiţiile care justifică această reţinere servesc datele faptice, care ne indică la legătura bănuitului cu infracţiunea nou săvîrşită sau la cercetarea infracţiunilor comise de un grup etc. Cu toate că aceste date faptice de rînd cu datele primite din sursele procesuale pot fi obţinute şi pe cale operativ- investigativă. Însă trebuie să menţionăm că însăşi măsurile operativ-investigative nu ne servesc ca temei de sinestătător pentru luarea deciziei de a reţine persoana bănuită. Examinînd cele expuse mai sus putem enumera motivele reţinerii care mai des sunt folosite în practică. Reţinerea bănuitului poate fi motivată de necesitatea:

a) de a curma activitatea infracţională a persoanei sau a preveni săvîrşirea

unor noi infracţiuni;

b) de a împiedica activitatea de eschivare a vinovatului de la urmărirea

penală şi judecată;

c) de a împiedica bănuitul să efectueze activităţi în privinţa distrugerii

probelor sau ascunderii mijloacelor de săvîrşire a infracţiunii;

d) de a izola bănuitul de societate;

e) de a efectua măsuri cu scopul controlării datelor faptice, care ne indică la

posibilitatea participării bănuitului la comiterea mai multor infracţiuni sau la săvîrşirea infracţiunii de mai mulţi complici, precum şi la stabilirea circumstanţelor ascunderii mijloacelor şi uneltelor de săvîrşire a infracţiunii şi la cercetarea altor circumstanţe care au însemnătate pentru cauza penală. Analizînd cele expuse mai sus putem formula noţiunea motivelor reţinerii. Motivele reţinerii se consideră motivele de avînt de a nu permite ca persoana bănuită să se eschiveze de la urmărirea penală, să împiedice la stabilirea adevărului obiectiv, să prelungească activitatea infracţională etc.

De aceea în procesul verbal de reţinere, noi trebuie să indicăm şi motivul. Ar fi mai raţional chiar să le excludem din acest articol, repartizîndu-le într-un articol aparte. Astfel, s-ar exclude şi cazurile de reţinere nelegitimă. Reţinerea persoanei bănuite în săvîrşirea unei infracţiuni se efectuează după o anumită ordine. Această ordine este constituită din acţiuni consecutive, care sunt îndeplinite de o persoană cu funcţii de răspundere împuternicită să efectueze reţinerea. După fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni, organul de urmărire penală în termen de pînă la trei ore de la momentul privării ei de libertate întocmeşte un proces-verbal despre reţinere care trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute de art. 260, 261 C.P.P. R.M. Deoarece reţinerea reprezintă concomitent şi o acţiune de urmărire, şi o măsură procesuală de constrîngere, procesul-verbal are o însemnătate dublă: este temei pentru reţinere temporară şi document procesual. Acest proces-verbal se întocmeşte în trei exemplare: unul se anexează la dosar, unul se înmînează administraţiei instituţiei în care se reţine şi al treilea se păstrează la secţia de serviciu. În procesul verbal se indică timpul (anul, luna, ziua şi ora) reţinerii, locul, funcţia, gradul, numele, prenumele, patronimicul persoanei care a întocmit procesul verbal; rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute; N.P.P. a bănuitului, adresa, locul de lucru, funcţia, buletinul de identitate, motivele şi temeiurile reţinerii, lămuririle reţinutului. Este necesar să indicăm şi infracţiunea în care el se bănuieşte, data şi ora întocmirii procesului verbal. Se semnează acest act de persoana care a efectuat reţinerea şi de reţinut. Procesul-verbal de reţinere (art. 167 C.P.P. R.M.) este adus la cunoştinţa bănuitului, totodată lui i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute la art. 64 C.P.P. R.M., inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu se autoincrimina, de a da explicaţii care urmează a fi incluse în procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi de a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal. În decurs de pînă la şase ore de la întocmirea procesului verbal persoana care l-a întocmit prezintă

procurorului o comunicare în scris privitoare la reţinere. Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau numai din oficiu. În caz că aceasta ar complica mersul urmăririi, ea poate fi amînată. În cazul reţinerii minorului persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care îl înlocuiesc. Organul de urmărire penală, conform art. 169 C.P.P. R.M., adoptă o ordonanţă de reţinere a persoanei în cazul în care probele administrate în cauza penală dau temei de a presupune că ea a comis infracţiunea şi persoana respectivă nu se află în localitatea dată sau locul de aflare a ei nu este cunoscut. Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator al organului de urmărire penală sau a poliţiei care va găsi bănuitul. Despre executarea ordonanţei de reţinere este informat imediat organul care a emis ordonanţa în cauză.

Am menţionat mai sus, că persoana care a întocmit procesul-verbal despre reţinere, imediat, dar nu mai tîrziu de şase ore este obligat să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din rudele apropiate dau o altă persoană la propunerea reţinutului despre locul unde acesta este ţinut sau anunţă ea singură această persoană. Însă conform art. 173 C.P.P. R.M., dacă persoana reţinută este cetăţean al altui stat, atunci în termenul menţionat, despre reţinere este informată ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută cere aceasta. Dacă persoana reţinută este militar, în acelaşi termen este informată unitatea militară în care îşi satisface ea serviciul militar sau comisariatul militar unde este la evidenţă, precum şi persoanele menţionate la al. 1 art. 173. În cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul asigurării secretului etapei începătoare a urmării penale, cu consimţămîntul judecătorului de instrucţie înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu depăşeşte 72 ore de la reţinere, cu excepţia cazului în care persoana reţinută este minoră. În cazul în care în urma reţinerii persoanei rămîn fără supraveghere minori sau alte persoane pe care le are la întreţinere ori dacă în urma reţinerii persoanei

rămîn fără supraveghere bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat să ia măsurile prevăzute de art. 189 C.P.P. R.M. Conform art. 174 C.P.P. R.M. persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:

1) nu s-a confirmat bănuiala rezonabilă de săvîrşirea infracţiunii de către persoana reţinută; 2) lipsesc temeiuri de a mai priva persoana de libertate; 3) organul de urmărire penală a constatat o încălcare esenţială a legii la reţinerea persoanei; 4) a expirat şi nu a fost prelungit termenul reţinerii în limitele stabilite pentru această măsură; 5) a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei. Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, motivul şi timpul eliberării.

CAPITOLUL III. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INTEROGAREA BĂNUITULUI.

1.1. Noţiunea, esenţa şi importanţa interogării bănuitului.

Interogarea este activitatea procesuală de obţinere şi verificare a probelor.

Cu ajutorul ei se obţine şi se controlează o bună parte a informaţiei, necesară

pentru rezolvarea corectă a infracţiunii, se stabilesc motivul şi scopul infracţiunii,

circumstanţele ce au favorizat-o.

Interogarea este o metodă efectivă de educare a interogatului, de asemenea

şi cea mai răspîndită acţiune efectuată de organul de urmărire penală şi procuror.

Practic, nu există nici un caz penal, în examinarea căruia, organul de urmărire

penală sau procurorul să nu interogheze bănuitul sau învinuitul, pătimaşul,

martorul. Mai mult de o pătrime din timpul de muncă a organului de urmărire

penală este utilizat pentru efectuarea interogării.

După caracterul său, interogarea este o acţiune complexă, ce este foarte

complicată. Ea are aspect procesual, criminalistic, organizatoric, psihologic şi etic.

Interogarea este complicată prin aceea, fiindcă la prima vedere pare a fi un lucru

destul de simplu.

Efectuarea ei la un înalt nivel cere nu numai cunoaşterea la nivel a legii şi

modul de folosire a ei, dar şi experienţă profesională, interpretarea şi alte moduri

de a influenţa legal asupra interogatului.

Interogarea este o artă care cere un înalt nivel de cunoaştere şi un mare

profesionalism. Ea nu este o simplă convorbire între organul de urmărire penală şi

cel interogat, presupunînd o multitudine de aspecte interesante, fără cunoaşterea

cărora eficacitatea organului de urmărire penală i-ar fi mult mai greu şi mult mai

mult timp va trebui ca să-şi obţină ţelul, obţinerea mărturiilor juste şi combaterea

celor false. Aceste aspecte sunt: planificarea interogării, alegerea tacticii, timpul şi

locul interogării.

În urmărirea penală se utilizează aceleaşi legi şi metode, de a cunoaşte

adevărul ca şi în alte cazuri. Însă organul de urmărire penală şi judecătorii au

metodele sale ce s-au format pe parcursul a multor ani de practică. Specificul procesului de a cunoaşte adevărul în perioada cercetării infracţiunii, constă din aceea, ca să-i demonstreze cu ajutorul mărturiilor toate argumentele, situaţiile ce au însemnătate pentru descoperirea infracţiunii 49 . Mărturiile, reprezintă una din metodele de a demonstra în judecată vinovăţia învinuitului. Ele reprezintă întîmplări reale, obţinute prin metode legale. Datele concrete ce le conţin mărturiile, folosesc la demonstrarea vinei. Şi nicidecum nu poate servi ca probă infracţiunea propriu-zisă fiindcă şi ea a fost săvîrşită anterior şi nu mai există. Obţinerea, controlarea, înregistrarea şi studierea mărturiilor în timpul urmăririi penale se efectuează prin pregătirea organizată şi acţiunile procesuale, expertiză judiciară, acţiunile operative. Însă cel mai mare volum de informaţie organul de urmărire penală o primeşte în timpul petrecerii interogării. În procesul transmiterii informaţiei de la o persoană la alta se duce la pierderea a multor elemente principale, în unele cazuri duce la pierderea sensului. Aceasta se întîmplă nu din cauza că persoanele vorbesc în diferite limbi, dar din cauza că cu cît mai mare este şirul de persoane prin care a circulat această informaţie, cu atît mai mult îşi pierde sensul. Aşadar, informaţia incorectă dată de către bănuit sau învinuit poate fi din următoarele cazuri: primirea greşită a poziţiei, defectul organelor de simţ, neputinţa de a reda evenimentele, punerea întrebărilor greşite de către ofiţerul de urmărire penală, întocmirea greşită a procesului verbal, înţelegerea incorectă a informaţiei de către judecător sau ofiţerul de urmărire, străduinţa depusă de către bănuit sau învinuit, influenţa asupra interogatului de către alte persoane cointeresate. Interogaţii de multe ori dau mărturii false fiindcă sunt influenţaţi de persoanele cointeresate, fiind ameninţate. Aceasta se întîmplă deoarece legislaţia Republica Moldova nu protejează persoanele ce depun mărturii.

49 Н.И. Порубов. Научные основы допроса на предварительном следствии, Высшая школа, Минск, 1978, стр. 7

Nu trebuie să facem diferenţiere între mărturii după volumul de informaţie ce-o conţine. Conform legislaţiei R.M. toate mărturiile, neavînd însemnătate cine le-a dat, au aceeaşi valoare. Din punct de vedere teoretic, se zice că la trecerea informaţiei prin mai multe canale volumul ei nu poate creşte. La persoana ce dă informaţia ce a fost primită din alte canale este mai puţină decît la primul izvor, în aşa mod o parte de

informaţie se pierde. Aici se are în vedere că se pierd elementele ce au însemnătate pentru organul de urmărire penală, şi nu se are în vedere volumul în sens direct al informaţiei ce în unele cazuri poate creşte de la o persoană la alta. În majoritatea cazurilor informaţia de la interogat la ofiţerul de urmărire penală este transmisă oral, ea însă poate fi redată şi prin alte metode: în scris, semne a surdo-muţilor, desene, scheme, înregistrări audio şi video. În literatura de specialitate, procesul de transmitere a mărturiilor se împarte în patru etape:

1. Cererea informaţiei de la interogat.

2. Transmiterea informaţiei organului de urmărire penală.

3. Examinarea de către ofiţerul de urmărire penală a informaţiei primite.

4. Fixarea informaţiei.

Trecerea informaţiei de la interogat la organul de urmărire penală este o metodă directă de transmitere a informaţiei. O altă formă este trecerea informaţiei de la organul de urmărire penală la interogat şi invers. Organul de urmărire penală pune înaintea interogatului problema, la care el vrea să audă răspuns sub formă de mărturii. Interogarea – acţiunile urmăririi şi judecăţii, ce duce în fine la obţinerea de către organele date a mărturiilor, argumentelor ce au însemnătate pentru descoperirea rapidă şi justă a informaţiei 50 . Din cele expuse rezultă toate calităţile urmăririi penale. În primul rînd

50 Н.И. Порубов. Допрос в советском судопроизводстве, Минск, 1973, стр. 17

interogarea este o acţiune a organului de urmărire penală şi judecătorului unde un mare rol îl are persoana ce-o petrece. În al doilea rînd, este un proces de primire a mărturiilor care o cere şi în al treilea rînd, aceste acţiuni sunt înfăptuite de organele de urmărire sau judiciare în măsura prevăzută de lege. În al patrulea rînd, trebuie să acordăm atenţia, că nu toată informaţia de care dispune bănuitul sau învinuitul este obiect al interogării. Obiectul interogării este numai acea informaţie, ce are legătură directă cu cauza ce se examinează. Obiectul interogării şi dării mărturiilor sunt reglementate de legislaţia Republicii Moldova. Bănuitul şi învinuitul poate fi interogat despre circumstanţe, relaţiile dintre dînsul şi alţi coparticipanţi sau martori. Ei pot fi interogaţi atît despre momentele infracţiunii, cît şi despre evenimentele ce au avut loc după sfîrşitul ei. Organul de urmărire penală nu trebuie să uite, că atît bănuitul cît şi învinuitul sunt persoane cointeresate ca primul să nu-şi atingă scopul şi în majoritatea cazurilor vor încerca să-l ducă în eroare. Mărturiile date de aceste categorii de persoane trebuie comparate cu alte mărturii şi probe ce deja sunt dovedite şi printr-o studiere profundă trebuie selectată informaţia justă. Punerea sub învinuire a bănuitului nu trebuie să se bazeze pe mărturii neprecise şi care n-au fost profund cercetate. Aceasta poate duce la nenorocirea unei vieţi omeneşti şi chiar a unei familii întregi. Astăzi majoritatea încearcă să dea mărturii în aşa mod, ca informaţia dată să nu poată fi pusă în învinuire şi nu pot servi ca mărturii în judecată 51 . Ca să nu se întîmple aşa ceva ofiţerul de urmărire penală trebuie să adreseze cît mai just întrebările şi să examineze cît mai profund toată informaţia primită. Deci importanţa interogării bănuitului sau învinuitului rezultă din faptul că în cadrul acesteia bănuitul sau învinuitul poate face mărturisiri complete sau

51 В.И. Смыслов Свидетель в советском уголовном производстве, Москва, Высшая школа, 1973, стр. 12-15

parţiale cu privire la infracţiunea care a săvîrşit-o şi la circumstanţele legate de comiterea ei (particularităţi bunuri sau valori sustrase etc.) Acest lucru este evident, întrucît cunoscînd cel mai bine circumstanţele şi modalităţile prin care s-a comis infracţiunea, bănuitul, învinuitul poate contribui la soluţionarea cauzei. În acelaşi timp el are posibilitatea să-şi formuleze apărarea solicitînd în acest sens, administrarea probelor, datelor ş.a. pe care le consideră necesare 52 . De multe ori interogarea este unicul izvor a probaţiunei. Scopul interogatului este de a obţine de la învinuit, bănuit, martori declaraţii despre circumstanţele care au importanţă pentru stabilirea adevărului obiectiv în cauză. În acelaşi timp ascultarea apare ca o acţiune de urmărire foarte complicată şi la un nivel înalt de responsabilitate. Interogatoriul trebuie să fie petrecut în conformitate cu Legea procesual- penală, care trebuie să garanteze obiectivtatea, respectul faţă de personalitatea celui ascultat. Pe lîngă aceasta trebuie de aplicat tacticos şi eficient procedeele ştiinţifice ale interogatoriului, elaborate de ştiinţa criminalisticii pe parcursul dezvoltării ei. Respectarea cerinţelor legii şi aplicarea procedeelor tactice sunt condiţiile de bază a stabilirii adevărului obiectiv la primirea declaraţiilor prin interogatoriu în descoperirea infracţiunilor şi depistarea vinovaţilor. Succesul interogatoriului se obţine mai întîi de toate prin înţelegerea scopului lui de către persoana care efectuează urmărirea penală 53 . Bănuitul, învinuitul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În cazul cînd există probe de învinuire acesta are dreptul să probeze lipsa de temeinicie, sarcina probării vinovăţiei bănuitului fiind atribuită organului de urmărire penală, iar pînă la stabilirea vinovăţiei operează principiul prezumţiei nevinovăţiei. Pe de altă parte, pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este obligat, potrivit legii, să aibă un rol activ pe parcursul desfăşurării cercetărilor, în sensul de a verifica probele şi de a le colabora cu alte probe şi mijloace de probă

52 Tactica criminalistică, Bucureşti, 1989

53 В.Е. Коновалова «Тактика допроса свидетели и обвиняемых», Харьков, 1956, стр. 3

aflate la dosarul cauzei. El este obligat să acumuleze probe atît în favoarea, cît şi în defavoarea bănuitului, chiar dacă acesta îşi recunoaşte faptele. Potrivit principiului sistemului nostru probator, recunoaşterea bănuitului făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este colaborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. De aceea, chiar şi atunci, cînd recunoaşterea bănuitului, învinuitului este sinceră şi completă nu poate determina singură atragerea la răspundere a acestuia, dacă nu se colaborează cu celelalte probe existente administrate. Recunoaşterea bănuitului făcută în mod expres şi liber, cu referire directă la infracţiunea de care a conceput-o şi realizat-o cu condiţia de a nu fi vizată de violenţe, ameninţări sau alte forme de constrîngere, are însă, un rol important în descoperirea unor mijloace de probă ce pot duce, în final, la dovedirea activităţii infracţionale a acestuia, indiferent dacă ulterior revine sau nu asupra declanşării iniţiale.

La efectuarea interogării, ofiţerul de urmărire penală trebuie să analizeze şi să gîndească din timp eficacitatea pregătirii unui plan de interogare unde să prevadă procedeele care vor fi aplicate. Procedeele de interogare în comun trebuie să asigure cel mai efectiv depistarea, fixarea, verificarea şi aprecierea tuturor circumstanţelor care au importanţă pentru cercetarea infracţiunilor, la fel şi depistarea interogatoriului în darea dispoziţiilor intenţionat false. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor este un factor important, o parte componentă a interogatoriului. Faptul depistării circumstanţelor noi în procesul interogatoriului nu este de ajuns. Ele trebuie aşa-zis îmbrăcate în formă procesuală necesară şi fixate în procesul-verbal, altfel nu vor avea valoare probatorie. Procedeele tactice de constituire a procesului verbal al interogatoriului sunt îndreptate spre faptul de a îngreuia refuzul de mai departe a celui interogat, referitor la cele spuse, despre aceea că în timpul fixării declaraţiilor în procesul- verbal să nu epuizeze contactul psihologic cu bănuitul.

În dependenţă de scopul interogatoriului şi personalitatea bănuitului putem deosebi următoarele tipuri de interogări:

1) interogarea bănuitului minor; 2) interogarea la prezentarea spre recunoaştere; 3) interogarea la confruntare, fiecare din ele avînd specificul său 54 . Art. 25 C.P.P. R.M. declară “Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile prezentului Cod”.

Deci, nimeni nu trebuie să fie pedepsit pe nedrept, neadmiţîndu-se nici un fel de abuzuri sau ilegalităţi, dar, totodată nimeni nu trebuie să rămînă nepedepsit, dacă încalcă dispoziţiile legii, normele de convieţuire, aducînd prejudicii societăţii şi statului. În lucrare sunt evidenţiate şi acele momente cheie, atît psihologice cît şi de etică, comportamentul cu bănuitul – problemă care s-a soluţionat în procesul penal cît de cît prin prisma noului C.P.P. R.M. (art. 63). Una este cert că comportamentul ambilor participanţi (organul de urmărire penală – bănuit) este de sens opus. Ceea ce necesită o muncă asiduă din partea organului de urmărire penală la descoperirea completă a infracţiunii 55 .

1.2. Principiile de bază ale interogării bănuitului. Orice activitate de muncă este efectuată în conformitate cu diferite norme, regimuri, precum şi alte reguli scrise sau nescrise de ordin intern sau general, dar nici o profesie nu este aşa de bine reglementată acţiunile de muncă a întregii activităţi ca activitatea organului de urmărire penală 56 . Principala lege ce reglementează activitatea organului de urmărire penală

54 В.Е. Коновалова. Указ. соч., стр. 4

55 И. Кетрос. Тактика и психологические основы допроса. Москва, 1995, стр. 4

56 А.Р. Ротинов. Юридическая психология для следователя, Москва, 1967, стр. 53

este Codul de procedură penală. El reglementează toate drepturile şi îndatoririle organului de urmărire penală şi desigur şi întreaga procedură de interogare a bănuitului. Procedura interogării bănuitului este bazată pe îndeplinirea strictă a cerinţelor procesuale. Astfel conform art. 104 C.P.P. R.M.: “audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală precum şi în timpul nopţii, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare şi care urmează să fie motivate în procesul-verbal al audierii”. Îndeplinirea pe deplin şi obiectiv a procedurii interogării garantează legalitatea ei. În timpul interogării trebuie de obţinut toată informaţia de care dispune interogatul, dar nu numai aceea ce-i convine organului de urmărire penală. Respectarea legalităţii interogării e importantă nu numai prin faptul de a obţine de la interogat informaţia ce ne interesează, ci şi educarea persoanelor interogate, în special a bănuitului. Activitatea educativă a interogării depinde de principialitatea, corectitudinea ofiţerului de urmărire penală. Activitatea organului de urmărire penală – un grad înalt de cunoştinţe şi un înalt profesionalism, capacitate de a gîndi analogic, omenie, altfel spus, să dispună de o înaltă cultură şi să fie pregătit la nivel 57 . Respectarea normelor procesuale încă nu înseamnă garantarea deplină a legislaţiei. Într-un şir de cazuri legislaţia permite organului de urmărire penală posibilitatea de a lua decizii alternative. De aceea prin legislaţie nu trebuie să înţelegem strict buchia legii, dar şi sensul, prescripţiile morale. Interogarea aparţine categoriei de activitate, tactica căreia are expresia etică bine exprimată. Ea trebuie să corespundă cerinţelor procesului penal, legislaţiei în vigoare şi să corespundă normelor morale.

57 Н.И. Порубов. Указ. соч., стр. 22

Etica profesională studiază acele relaţii etice specifice, ce se formează într- un domeniu anumit, în timpul activităţii profesionale 58 .

Legislaţia şi etica interogării sunt legate reciproc. Legalitatea cuprinde în sine şi normele etice şi cele morale. Orice acţiune condamnată de legislaţie este concomitent condamnată şi de normele morale. În legătură cu cele expuse mai sus, un sens etic deosebit capătă:

1. Interogarea persoanelor ce se află în legătură de rudenie cu bănuitul şi

învinuitul;

2. Posibilitatea bănuitului de a da mărturii false.

3. Posibilitatea de a nu da mărturii cînd e vorba de viaţa intimă.

4. Posibilitatea de a adresa întrebări în care bănuitul se va simţi vinovat.

5. Utilizarea metodelor tactice ce acţionează puternic asupra psihicii

interogatului.

6. Manierele de comportare a ofiţerului de urmărire penală.

7. Posibilitatea şi limita acţiunilor psihologice asupra persoanelor.

Principiile etice ale interogării propune combinarea activităţii organului de urmărire penală, pentru a obţine mărturii cît mai juste, cu respectarea părţii interogate, adică interogarea trebuie petrecută cu un ton normal, nepermiţîndu-ne jignirea interogatului, comportările nu trebuie să fie brutale. Acţiunile şi comportările nervoase dă dovadă de neîncredere şi lipsă de experienţă faţă de interogat, ofiţerul de urmărire penală trebuie să utilizeze o tactică anumită, o comportare de o cultură înaltă, amabilitate, răbdare, să găsească tonul normal al conversaţiei, cuvintele necesare şi să se străduie să nu creeze o atmosferă încordată, să-i insufle interogatului încrederea în sine. Pentru a afla de ce calităţi are nevoie ofiţerul de urmărire penală pentru a-şi îndeplini profesional lucrul său au fost analizate datele statistice în urma unei anchete a unui mare grup de lucrători ai M.A.I. Astfel s-a constatat că calitatea principală este considerată – capacitatea de a comunica, urmînd capacităţile organizatorice şi constructive. Ca principale s-au dovedit a fi şi alte calităţi ca:

5 8 И.С. Улико. Профессиональные основы работы советской милиции, Москва, 1975, стр. 15

1.

Obiectivitatea, capacitatea de a soluţiona singur problemele profesionale

în conformitate cu legea, încrederea personală, să fie onest şi cinstit.

2. Să aibă simţul responsabilităţii.

3. Capacitatea de a trece rapid de la un mod de activitate la altul, să se

încadreze repede în lucru, să posede un vocabular dezvoltat şi un volum larg de

cunoştinţe;

4. Să fie bine dezvoltat simţul dreptăţii, să poată deosebi binele de rău, să

nu poată fi influenţat de nimeni;

5. Să fie bun sufleteşte. Persoanele rele la suflet, răzbunători nu e de dorit

să îndeplinească funcţia respectivă;

6. Să fie optimist. Să creadă în dreptate, să vadă în oameni nu numai

calităţile rele dar şi pe cele bune 59 .

De comportarea etică a ofiţerului de urmărire penală, educaţia,

profesionalismul şi cultura lui depinde soarta a multor oameni 60 .

1.3. Pregătirea în vederea interogării bănuitului şi particularităţile tactice ale interogării propriu-zise. Pentru a soluţiona problema organizării interogării bănuitului este necesar:

1. Stabilirea ordinii interogării bănuitului;

2. Stabilirea timpului şi locului petrecerii interogării;

3. Dacă e necesar, se studiază specialitatea pe care se va petrece

interogarea.

Rezolvarea corectă a acestor probleme ce la prima vedere ne par

neînsemnate au o mare însemnătate pentru obţinerea mărturiilor juste. O mare

importanţă pentru alegerea momentului interogării o are vîrsta, experienţa de viaţă,

rolul în săvîrşirea infracţiunii, atitudinea lui faţă de infracţiune etc.

Starea emoţională este un moment favorabil pentru începerea interogării. În

primele şapte zile după săvîrşirea infracţiunii persoana se află într-o stare psihică

încordată, dar după aceasta se stabilizează.

59 Н.И. Порубов. Указ. соч., стр. 27-29

60 Ibidem, p. 29

Etapele în care este interogat bănuitul se stabilesc după un şir de circumstanţe, volumul de informaţie pe care credem că-l are, intenţia de a duce urmărirea în eroare, relaţiile lui cu celelalte persoane participante la dosar. Cu toate acestea mult depinde şi de informaţia ce deja o are ofiţerul de urmărire penală. Chemarea persoanei pentru petrecerea interogării nu se face brutal, ca bănuitul să se simtă deja ca vinovat, fiindcă aceasta va complica mult interogarea lui. Interogatul citat nu trebuie ţinut un timp îndelungat în hol, sau să schimbăm interogarea pe altă zi etc. Însă un moment important este că în perioada petrecerii interogării interogatul trebuie aşezat în aşa mod ca lumina să-i bată în faţă. Pregătindu-ne pentru petrecerea interogării bănuitului trebuie să stabilim timpul şi locul petrecerii lui. Literatura de specialitate ne recomandă ca interogarea să se efectueze cît mai repede, după săvîrşirea infracţiunii. Nici într-un caz nu trebuie de amînat interogarea cînd avem mai mulţi bănuiţi, fiindcă e posibil ca să se înţeleagă între ei şi atunci va fi anevoios de a obţine informaţii corecte în urma interogării lor. În unele cazuri este logic să amînăm interogarea, deoarece cu ajutorul mărturiilor date deja şi cu ajutorul metodelor tactice vom putea obţine un rezultat mult mai bun. Cînd planificăm timpul petrecerii interogării trebuie să ţinem cont de cerinţele art. 104 C.P.P. R.M. care prevede, că nu se permite audierea bănuitului în timpul nopţii, decît doar la cererea persoanei audiate. Dacă se prevede o interogare de multă durată e de dorit ca bănuitului să i se permită să facă pauză. La interogarea bănuitului pe un dosar ce are mai multe episoade e logic să facem un plan al interogării, pe cîteva zile, e de dorit să fie pe episoade aparte. Bănuitul în cele mai frecvente cazuri, se interoghează în cabinetul interogatorului, în procesul verbal făcîndu-se menţiuni despre locul efectuării interogării. Dacă e necesar interogarea se poate petrece şi la locul săvîrşirii infracţiunii. În cele mai dese cazuri interogarea la faţa locului se face ca o persoană din unele motive, să nu ia vinovăţia infracţiunii săvîrşite asupra sa, lăsînd ca criminalii, ce au săvîrşit infracţiunea să rămînă la libertate.

Există cazuri cînd interogarea se petrece la domiciliul bănuitului. Interogarea la domiciliu se face în următoarele cazuri cînd avem pe dosar mai mulţi bănuiţi şi e posibil să-l influenţeze sau să se înţeleagă, atunci cînd nu trebuie să afle nimeni despre interogarea efectuată. Interogarea bănuitului ce este grav bolnav se permite numai cu acordul medicului sau cînd situaţia formată nu ne permite să amînăm interogarea lui. În primul rînd în această situaţie trebuie să ne convingem că efectuînd interogarea nu- i vom pune viaţa în pericol. Dacă starea lui este foarte gravă interogarea se petrece în prezenţa medicului. Medicul, în primul rînd, urmăreşte starea interogatului, în al doilea rînd ne va spune dacă bolnavul e în stare de a da mărturii corecte. În biroul unde se petrece interogarea nimic nu trebuie să-i sustragă atenţia interogatului, dîndu-i posibilitatea ca să se concentreze la darea mărturiilor. Biroul ofiţerului de urmărire penală trebuie amenajat simplu, fără tablouri, scheme dacă e necesar se poate de deconectat şi telefonul. Trebuie de ţinut cont că bănuitul poate utiliza orice posibilitate de-al sustrage pe ofiţerul de urmărire penală de la întrebarea acordată, astfel eschivîndu-se de a da răspuns sau va sări momentele ce au însemnătate pentru descoperirea de mai departe a infracţiunii. Ca să nu să se întîmple acest lucru trebuie să avem grijă să anunţăm colegii de lucru că se desfăşoară interogarea, ca să nu ne deranjeze, creînd toate condiţiile pentru a petrece o interogare liniştită, fără întreruperi. Acest mod de pregătire se efectuează în special atunci cînd mărturiile vor fi înregistrate pe peliculă audio sau video 61 . Dacă în procesul interogării e necesar cunoştinţe în diferite domenii ştiinţifice, tehnice sau în alte, organul de urmărire penală învaţă terminologia necesară şi se pregăteşte la întrebările ce pot apărea, studiind literatura, documentele necesare. Cu acelaşi scop poate apela la ajutorul specialistului. Prezenţa specialistului în timpul interogării o complică, în multe cazuri. Participînd activ la interogare poate el însuşi în locul organului de urmărire să adreseze întrebări, în unele cazuri pe nevrute, specialistul poate să-i şoptească formularea

61 N.I. Porubov, op. cit., p. 102

corectă a răspunsului, totodată să demonstreze necompetenţa în problema dată, încălcîndu-se legătura psihologică ce va duce la aceea, că bănuitul va căuta noi căi de a duce urmărirea în eroare. Participarea specialistului la interogare influenţează negativ din punct de vedere a îndeplinirii legăturii psihologice între organul de urmărire şi bănuit. De aceea în diferite cazuri aparte, organul de urmărire trebuie să acţioneze în dependenţă de persoana în parte, de caz aparte, persoană sau alte circumstanţe ce pot apărea. Cunoaşterea personalităţii celor ce urmează a fi ascultaţi în calitate de bănuit presupune stabilirea şi valorificarea anumitor date social psihologice de

natură să conducă la definirea acestora, şi în cele din urmă, la crearea celor mai propice condiţii tactice pentru desfăşurarea cu succes a acestei activităţi. În acest sens sunt:

– mediul în care s-a format şi în care se află antrenat bănuitul, gradul de

instruire, profesia, conduita la locul de muncă, în familie şi societate;

– trăsăturile de caracter şi de temperament, aptitudine, pasiunile;

– puterea de voinţă, calitatea emotivă, atitudinea;

– antecedentele penale şi experienţa privind contactul cu organele de urmărire. Culegerea informaţiei privind personalitatea celor interogaţi în calitate de bănuit se efectuează prin mijloace procesuale (percheziţie, ridicare de obiecte şi documente, dispunerea şi efectuarea expertizei medico-legale, psihologice sau psihiatrice). O atenţie deosebită se va acorda rezultatelor cercetării la faţa locului, a modului în care s-a acţionat, se pot face concluzii cu privire la profesia, aptitudinea, deprinderile şi capacităţile făptuitorului. Date utile referitoare la personalitatea bănuitului pot fi obţinute prin observarea directă asupra comportării acestora în cadrul interogării, percheziţiei, prezentării spre recunoaştere şi a altor acţiuni de urmărire, precum şi în urma investigaţiilor operative întreprinse în acest scop. Contactul direct cu bănuitul pentru organul de urmărire constituie un bun prilej de a-şi completa cunoştinţele cu

noi date privind echilibrul emoţional, modul de a gîndi, reacţiona şi dialoga şi în consecinţă, de a-şi forma o imagine fidelă despre persoanele ce urmează a fi ascultate. Pregătirea pentru interogarea bănuiţilor impune, de asemenea, şi anumite operaţii organizatorice dintre care menţionăm:

a) Precizarea locului unde urmează să fie efectuată interogarea, momentul

şi modul de chemare a bănuitului. Interogarea bănuitului se va desfăşura la sediul organului de urmărire

penală, într-o încăpere bine amenajată, în care să nu aibă acces persoane străine. Dacă din cauza stării fizice nesatisfăcătoare nu se pot prezenta, interogarea poate fi efectuată în alte condiţii (la domiciliu, într-o instituţie medicală ş.a.) Principala modalitate de chemare a bănuitului pentru a da declaraţii este citarea lui, însă în situaţia cînd ei sunt reţinuţi sau arestaţi preventiv, se aduc la locul de audiere. Dacă bănuitul neglijează chemarea, încearcă să se sustragă de la urmărirea penală ori caută să influenţeze buna desfăşurare a acesteia prin distrugerea mijloacelor materiale de probă, coruperea sau şantajarea persoanelor participante la proces (victimă, martori, complici), în baza unui mandat prevăzut de lege vor fi admişi pentru a da declaraţii fără a fi prealabil citaţi.

b) Asigurarea prezenţei persoanelor a căror participare la efectuarea acestei

acţiuni este prevăzută de lege. Organul de urmărire este obligat să asigure prezenţa apărătorului (avocatului) la ora şi locul unde se va desfăşura interogarea. În situaţia în care bănuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară urmărirea, organul de urmărire penală este obligat să asigure participarea unui interpret. Participarea interpretului are drept scop de a ajuta bănuitul să înţeleagă în ce este bănuit şi de a-şi formula declaraţiile. Ea este obligatorie şi în situaţiile în care organul ce conduce interogarea posedă limba celui interogat 62 . Pregătirea interogării minorilor în vîrstă de pînă la 16 ani în calitate de

62 Art. 57 p. 14 C.P.P. R.M.

bănuiţi trebuie efectuată ţinînd cont de art. 478 C.P.P. R.M. care prevede, că chemarea bănuitului minor, care nu se află în stare de arest la organul de urmărire penală se face prin părinţii acestuia sau alţi reprezentanţi legali, iar în cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, prin administraţia acestei instituţii. Interogarea bănuitului minor nu poate depăşi mai mult de două ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi patru ore pe zi. La adunarea bănuitului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie. Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimţămîntul organului de urmărire, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul audierii să i-a cunoştinţă de procesul- verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sunt explicate pedagogului sau psihologului înainte de începerea audierii minorului, despre ce se face menţiune în procesul verbal respectiv 63 . Procedeele tactice de interogare a bănuitului minor se stabilesc în raport cu psihologia şi personalitatea acestuia. Cu ocazia interogării minorului, în special la aprecierea declaraţiilor acestuia trebuie să se ţină cont că psihologia lui se deosebeşte mult de cea a învinuitului adult. Astfel fantezia, iventivitatea, susceptibilitatea acestuia, teama de părinţi, şi sentimentul de pudoare, curajul sau înţeles, influenţa în mod deosebit a proceselor de percepţie, memorarea şi redarea al lui îl deosebeşte de bănuitul adult. Lipsa experienţei de viaţă şi muncă, dificultăţile de a profunda faptele, evenimentele sau fenomenele pe care le percepe, îl pun pe minor în imposibilitatea de a reţine şi a reda aspecte esenţiale pentru cauză, deşi au un spirit de observaţie foarte observat. Structura psihică a minorului depinde în mare măsură de evenimentele trăite în familie, şcoala şi cu ocazia unei activităţi interioare. Nesupunerea minorului la cerinţele procesului educaţional din familie, şcoală, înclinaţia spre minciună, atitudinea depravată, ţinînd de gradul de

63 Art. 479 C.P.P. R.M.

dezvoltare a personalităţii sale, constituie alte aspecte care îl deosebesc de adult şi pot influenţa declaraţiile acestuia. Interogarea minorului trebuie să se desfăşoare într-un moment cît mai apropiat de cel în care a fost săvîrşit o infracţiune. Dezvoltarea continuă şi rapidă a minorilor este însoţită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi. În legătură cu aceasta, nivelul redus al intelectului minorului să reţină nu fapta în întregul ei, ci doar unele detalii şi să confunde simplele coincidenţe exterioare cu legăturile interne, fapt ce determină obţinerea unor declaraţii neconforme cu realitatea. Pregătind interogarea bănuitului minor, organul de urmărire penală trebuie să cunoască toate detaliile care caracterizează psihologia şi personalitatea minorului. Pe lîngă activităţile pe care le desfăşoară personal ancheta socială, constituie o bază temeinică pentru cunoaşterea minorului. Organul de urmărire trebuie să stabilească motivele care ar putea determina un anumit comportament al acestuia în timpul cercetării şi să prevadă modalităţile de înlăturare ce ar împiedica obţinerea unor declaraţii sincere cu privire la faptele săvîrşite. Este deosebit de importantă stabilirea persoanelor ce se bucură de autoritate în faţa minorilor, au influenţă asupra acestora şi acelora faţă de care este mai apropiat în raport cu aceste date trebuie să se determine persoana cea mai indicată, care să-l asiste în decursul interogării. Tot în cadrul pregătirii trebuie să fie stabilite procedeele tactice de ascultare de a se asigura atmosfera proprie destăinuirii şi obţinerea unor declaraţii juridice şi complexe. Datele despre minor nu numai că sunt folosite nemijlocit în cursul interogării pentru a-l convinge să declare adevărul şi a se verifica justeţea celor afirmate, dar sunt absolut necesare întocmirii planului de interogare, care trebuie să se cuprindă în mod complex şi obiectiv toate aspectele esenţiale ale cauzei. Planul pregătirii pentru astfel de interogare trebuie să prevadă întrebări prealabile referitoare la preocupările, înclinaţiile şi activitatea minorului – menite să realizeze legătura atît de necesară pentru organul de urmărire şi minorul ascultat. De altfel şi întrebările referitoare la problemele cauzei trebuie formulate în aşa fel

încît să nu impresioneze şi să nu-l inhibe pe minor, ci să-l determine să i-a o atitudine binevoitoare pe parcursul interogării. Locul interogării bănuitului minor este sediul organului de urmărire penală. În acest mod se arată minorului seriozitatea situaţiei în care se află. Tot odată este determinat să renunţe la uimirile la care ar putea decurge în condiţiile cînd interogarea s-ar desfăşura într-un cadru familiar. Atenţie deosebită trebuie acordată modalităţii de chemare a minorului la organele de urmărire penală. Este necesar ca intervalul de la citare pînă la data fixată pentru prezentarea în faţa organului de urmărire penală să fie redusă la minimum. Aceasta înlătură posibilitatea discuţiilor dintre minor şi părinţii acestuia sau persoanele interesate în cauză, cu privire la motivul chemării şi eventualele influenţe care pot fi exercitate asupra sa. Metoda cea mai indicată pentru aducerea minorului la organul de urmărire în vederea interogării este aceea a imitării printr-un curier ori tele-fongramă adresată conducerii instituţiei de învăţămînt sau locului de muncă. Un aspect extrem de important, prin consecinţele sale, interogării unui bănuit minor este soluţionarea problemei chemării anumitor persoane pentru a fi de faţă la interogare. Fără îndoială, că atunci cînd are loc interogarea bănuitului minor trebuie luate o serie de măsuri procesuale suplimentare care să asigure aflarea adevărului. Printre astfel de garanţii se enumără şi obligaţia ca această acţiune procedurală să aibă loc în prezenţa unor terţe persoane, care, în primul rînd, ajută organul de urmărire de a stabili legătura şi a se apropia de cel interogat, cît şi pentru a se obţine relatări exacte despre fapta cercetată. În al doilea rînd prezenţa acestor persoane asigură interogarea obiectivă şi multilaterală a minorului şi fixarea exactă a rezultatelor ei. Desigur se admite şi avocatul la interogarea minorului, care asigură un mod mai eficient de apărare a intereselor şi drepturilor minorului. Prin întrebările pe care le adresează, avocatul poate ajuta organul de urmărire penală să clarifice o

serie de circumstanţe favorabile bănuitului şi totodată din timp să-i acorde atenţia asupra eventualelor încălcări comise. La interogarea bănuitului minor trebuie să se ţină cont de: vîrsta, gradul de dezvoltare psiho-intelectuală, mediul în care a trăit, antecedentele penale, de comportament, circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, comportamentul după săvîrşirea faptei, influenţa exercitată asupra lui privind poziţia ce trebuie s-o aibă în cadrul urmăririi etc. Atitudinea pe care o poate avea bănuitul minor la interogare este determinată în special de particularităţile sale psihologice, precum şi de condiţiile ce preced şi însoţesc desfăşurarea acestei activităţi. Astfel unii minori apar timoraţi, puţin vorbăreţi, greu de abordat. Această atitudine datorîndu-se faptului, că înainte de a fi aduşi la interogare, au fost ameninţaţi sau loviţi de părinţi ori au fost pregătiţi de acei interesaţi să ascundă adevărul. Aceste situaţii pot fi soluţionate prin apropierea de minor cu ajutorul persoanelor în asistenţa cărora se desfăşoară interogarea, prin crearea atmosferei de încredere a organului de urmărire de natură a-l determina să vorbească, să facă declaraţii veridice şi complete. Atitudinea de bravură, obraznică – datorită mediului în care a trăit minorul poate fi înlăturată prin cunoaşterea cauzelor ei printr-o comportare calmă, prin apropierea de minor şi explicarea situaţiei lui şi a implicaţiilor poziţiei sale asupra corecţiei soluţionării cauzei. De asemenea este necesar să se folosească un vocabular pe înţelesul minorului, să ofere posibilitate acestuia să expună faptele aşa cum le-a săvîrşit. În consemnarea declaraţiilor, faptele, circumstanţele trebuie să fie redate în ordinea în care au fost relatate, să fie respectate expresiile minorului, lexicul acestuia să fie menţionate detaliile necesare verificărilor celor afirmate de către minor.

c) Selectarea materialului probatoriu, determinarea şi verificarea stării de funcţionare a mijloacelor tehnice preconizate pentru a fi aplicate în cadrul interogării.

Este indicat ca magnetofonul, videomagnetofonul şi alte mijloace ce vor fi utilizate să fie probate anticipat, astfel să se excludă eventualele eşecuri pe

parcursul interogării. Rezultatele pregătirii în vederea interogării bănuitului se vor materializa într-un plan de interogare, la întocmirea căruia se va ţine cont de situaţia la care s-a ajuns cu stabilirea împrejurărilor cauzei şi de eventuala comportare a celui ce urmează a fi interogaţi, în special, de atitudinea acestuia faţă de fapta comisă şi de urmările ei. Plănuirea interogării bănuitului se poate de împărţit în două etape principale:

1. Analizarea argumentelor şi probelor acumulate pe dosar.

2. Pregătirea planului interogării.

Analiza argumentelor şi probelor acumulate pe dosar. Cu acest scop se studiază materialele dosarului şi datele bănuitului ce diferă de la unul la altul.

În literatura de specialitate au fost elaborate recomandări ce determină analiza argumentelor şi probelor. La ele se referă:

1. Obţinerea informaţiei concrete despre circumstanţe, evenimente, persoane.

2. Folosirea altor materiale, legate cu factorii principali, din care se poate

de obţinut informaţia, ce ne va sublinia informaţia posibilă de examinat. 3. Constatarea contradicţiilor şi problemelor în timpul studierii materialelor. 4. Studierea materialelor pentru controlarea materialelor ce apoi poate fi folosită la interogare. Însemnătatea practică a acestei studieri constă în aceea, că ajută să se stabilească cercul de împrejurări, unde e necesar să obţinem mărturii. Dacă organul de urmărire nu are închipuire de aceste împrejurări, interogarea se va obţine o formă haotică. Se vor obţine mărturii la întrebările ce n- au fost de însemnătate pentru urmărire şi schimbul la pierderea unui mare volum de informaţie necesară.

Încă un moment important este acela că organul de urmărire nu trebuie să fie încrezut că cunoaşte dosarul, fiindcă poate să greşească. E posibil să aibă nu 1-2 dosare, ci 10-15 şi chiar mai multe. Desigur nu este vorba că de orice dată cînd va petrece interogarea să examineze iarăşi dosarul în întregime. Înainte de interogare e suficient de studiat numai materialul necesar, pe care se va petrece interogarea. Ca să economisim timpul e suficient să ne facem însemnări pe scurt, ce informaţii posedă bănuitul ce trebuie interogat, ce întrebări vor fi adresate pe parcursul interogării, aceste însemnări se pot completa. După ce toată informaţia necesară a fost acumulată după destinaţie şi analizată apare necesitatea de a lega toată informaţia primită într-un sistem ce va fi terminarea logică a analizei săvîrşită pe dosar. Pe baza studierii amănunţite a materialelor pe dosar se stabileşte scopul interogării. Această împrejurare stabileşte direcţia de bază, linia principală, petrecerea lui ce nu exclude, dar dimpotrivă pune în faţa interogării noi probleme ce sunt legate de problema de bază aşa şi cu cele ce nu au însemnătate. În legătură cu acest fel de pregătire pentru interogare organul de urmărire trebuie să stabilească direcţia principală a petrecerii lui. În majoritatea cazurilor ele sunt:

1) Stabilirea împrejurărilor; 2) Aprecierea împrejurărilor de către bănuit; 3) Continuarea studierii personalităţii bănuitului; 4) Influenţa asupra bănuitului cu scopul de a primi mărturii juste; 5) Influenţa educativă 64 . Un detaliu specific în activitatea organului de urmărire este că nu se poate de ghicit rezultatul final. De aceea prognozarea se face pe etape. Ea are două părţi:

o parte la studierea dezvoltării dinamice a evenimentelor trecute, a doua îndreptată spre presupunerea evenimentelor ce trebuie să se întîmple. Prognozarea în interogare se petrece pe trei direcţii de bază:

64 В.Г. Лукашевич. Тактика общения следователя с учениками отдельных следственных действий. Киев, 1989, стр. 72

1) Prognozarea de către organul de urmărire a acţiunilor şi comportărilor

personale.

2) Prognozarea şi ulterior organizarea direcţiei activităţii altor persoane

participante la interogare.

3) Direcţiile posibil prevăzute, de contrazicere din partea bănuitului.

Pregătindu-se de interogare, organul de urmărire trebuie să prevadă

posibilitatea, că pot apărea aşa situaţii, că trebuie pregătit atît bănuitul, chiar la

începutul interogării, fiindcă starea psihică poate influenţa mult asupra rezultatului

interogării.

Pregătirea planului interogării.

O condiţie necesară, pentru a petrece interogarea la un nivel înalt este

asigurarea tactică ce constă în sistematizarea materialului, alegerea metodei de

efectuare a interogării şi altele.

De obicei, planul conţine nu numai numărarea circumstanţelor, dar şi

concomitent şi lămurirea lui, pe ce se bazează o întrebare sau alta, fragmentele

materialelor ce au importanţă şi determină împrejurările. Este foarte important de

formulat clar întrebările ce trebuie acordate în timpul interogării.

Planul, bineînţeles, nu poate cuprinde toate elementele interogării. Deşi ele

stabilesc momentele de bază, însă odată cu apariţia unor evenimente neprevăzute

ele pot fi schimbate. Planul se întocmeşte în formă liberă. Diferite modele de plan

şi-au găsit răspîndire în literatura criminalistică şi în principiu puţin se deosebesc

unul de altul.

Planul interogării poate avea, de exemplu, aşa o structură:

Ce

Informaţia

de

Poziţia pe care a ocupat-o bănuitul

Întrebările

ce

Forma

şi

circumstanţe

care dispunem

trebuie

modul

de

trebuie

adresate

prezentare

a

clarificate

 

mărturiilor

În partea a patra se are în vedere întrebările ce pot fi adresate după

povestirea liberă. Ele sunt îndreptate spre: concretizarea mărturiilor, obţinerea

informaţiei mai amănunţite

pe întrebările ce ne interesează, verificarea dacă

mărturiile sunt juste, nu se contrazic cu cele ce deja le avem. Nu putem să prevedem toate întrebările ce urmează a fi adresate, dar totuşi o parte le putem presupune. În frecvente cazuri bănuitul nu ne mărturiseşte un eveniment sau altul, nu ne spune cine le poate confirma, nu ne spune cine l-a determinat să săvîrşească infracţiunea etc. Este foarte important de-a înfăptui planul interogării pe lenta magnetofonică sau înregistrarea video. În acest caz e nevoie să pregătim mijloace tehnice de înregistrare, pentru îndeplinirea documentelor procesuale şi trebuie să ne străduim să nu fie repetări. Este necesară plănuirea şi în cazurile cînd la interogare se va folosi şi informaţia operativă. Planul interogării se poate de schimbat. Cu atît mai mult mărturiile depline date de bănuit care pot determina ca planul să nu ne mai servească. Dar şi în acest caz nu trebuie de considerat că interogarea a fost petrecută fără plan. Interogarea petrecută fără plan va atrage după sine, interogarea repetată fără sens, informaţia obţinută nu va fi completată şi- i nesistematizată. Organul de urmărire începînd înregistrarea trebuie să ştie cu ce s-o termine. Înainte de a petrece interogarea se poate de verificat, cît sunt de corect alese metodele şi direcţiile interogării. Cunoaşterea personalităţii bănuitului. Un factor important pentru pregătirea interogării este şi cunoaşterea personalităţii bănuitului interogat. Succesul interogării depinde mult în ce măsură organul de urmărire a înţeles psihologia interogatului, caracterul precum şi alte calităţi ce-l va putea ajuta pe parcurs. De aceea, în timpul pregătirii pentru petrecerea interogării trebuie de făcut o închipuire despre personalitatea bănuitului, să se afle modul lui de a gîndi, activitatea de bază, locul de muncă, relaţiile lui cu colectivul de muncă, precum şi cu alţi participanţi pe dosar şi alte date ce ar ajuta să înfăptuim cît mai repede legătura psihologică ce ne va ajuta la obţinerea mărturiilor cît mai complete şi juste.

De multe ori organul de urmărire îşi face impresia după caracteristica bănuitului dată de organele competente, deşi nu trebuie pusă la baza examinării personalităţii, deoarece nu întotdeauna corespunde realităţii. Sunt foarte juste şi indicaţiile A.R. Ratinova, că cercetarea personalităţii în plan criminalistic este de competenţă procesuală, atît după volumul acumulat de informaţii, cît şi după metodele prin care sunt acumulate 65 . Cercetarea personalităţii interogatului se începe din momentul cînd este încă martor. Iată de ce cercetarea se divizează în două etape:

1) pînă la petrecerea interogării; 2) în procesul petrecerii interogării. În fine cercetarea personalităţii se face cu scopul de a putea mai uşor înfăptui legătura psihologică şi să stabilim care metode tactice ar fi mai bine de a le utiliza la petrecerea interogării. Procesul urmării este legat cu concentrarea atenţiei asupra obiectului ce ne interesează. În unele cazuri putem să ne facem impresii şi după exteriorul persoanei; profesia, calităţile personale, studiile, starea lui interioară, după gesturi, mimică. O altă metodă importantă frecvent utilizată este convorbirea. De acea orice convorbire trebuie bine pregătită. Mai există şi o a treia metodă, fiind cea mai complicată şi ia foarte mult timp – acumularea informaţiei despre persoana ce ne interesează, de la diferite persoane, comportarea lui în diferite cazuri.

1.4. Procedeele tactice utilizate în procesul interogării bănuitului. O mare importanţă, pentru descoperirea rapidă a infracţiunii are, obţinerea depoziţiilor cît mai concrete şi cît mai corecte date de bănuit. Pentru a obţine aceste mărturii o mare însemnătate o are, ajutorul acordat interogatului pentru restabilirea în memorie a acţiunilor sale. Este firesc că interogatul poate să uite o mare parte din informaţie ce pentru organul de urmărire are o însemnătate foarte mare. Chiar dacă persoana povesteşte

65 N.I. Porubov, op. cit., p. 100

coerent cele întîmplate, de multe ori el unele evenimente le lasă în umbră sau nu le redă aşa cum s-au întîmplat, fiindcă el poate să-şi închipuie cam cum ar fi fost. Chiar dacă interogatul dă depoziţii cursiv, trebuie de luat seama că el putea să le înveţe de acasă sau să fie învăţat de cineva. Conform statisticii, din informaţia obţinută se poate utiliza următorul volum: partea feminină reţin evenimentele corect şi le redau în 81,5%, dar bărbaţii numai 78,2%. Conform acestor date nu trebuie să ne facem închipuirea că bărbaţii sunt mai slab dezvoltaţi în capacităţile mentale, că ei în mai multe cazuri se străduie să ducă urmărirea în eroare. De fapt, conform statisticii s-a constatat că la femei mai bine se memorizează acţiunile şi numărul participanţilor. Exteriorul persoanelor tot mai bine îl reţin femeile, 81% din depoziţii sunt corecte, la bărbaţi-numai 78%. Mai multe erori au fost făcute cînd a fost vorba de culoarea vehiculului – 67%, culoarea părului şi îmbrăcămintei – 83%. E ştiut că partea feminină este mai uşor influenţată de evenimentele din jur decît partea masculină 66 . Încă un aspect foarte important este că organul de urmărire trebuie să posede răbdare să asculte persoanele interogate pînă la urmă. Fiindcă dacă bănuitul va da depoziţii, doar organului de urmărire îi va părea că îl minte şi va utiliza diferite metode tactice, atunci interogatul îşi va pierde încrederea şi posibil să refuze să dea depoziţii. Pe tot parcursul interogării, organul de urmărire trebuie corect să aprecieze

toată informaţia obţinută, să acorde ajutor interogatului de a-şi restabili în memorie cele uitate. A.N. Vasiliev propune următoarele metode tactice ce ne va permite de a descoperi depoziţiile mincinoase sau încurcătura în care a intrat interogatul:

1. Aprecierea generală a mărturiilor.

2. Oferirea posibilităţii persoanelor interogate nemijlocit de a primi

argumentele în faţă.

3. Controlul pe părţi, separat a informaţiei.

66 В.И. Лукашевич. Тактика общения следователя с учениками отдельных следственных действий. Киев, 1989, стр. 47

4.

Compararea cu depoziţiile altor interogaţi sau probelor.

5. Să cerceteze şi să urmărească personal persoana interogată 67 .

Pentru apreciere se dă în primul rînd informaţia ce o considerăm ce e corectă, dacă ea corespunde cu adevărul. Aprecierea se face în următorul mod, informaţia obţinută o comparăm cu cea pe care deja o avem sau cu alte probe ce le avem la dosar. Dacă informaţia obţinută nu corespunde cu depoziţiile date anterior nu trebuie imediat să considerăm că nu este justă. Deoarece pot fi mincinoase mărturiile pe care le-am apreciat. De multe ori obţinem mărturii false atunci cînd asupra interogatului influenţează unii factori, adică din unele condiţii de boală a unor organe de simţ, neatenţia etc. Din această cauză trebuie de verificat dacă nu suferă de unele boli de simţ sau dacă nu este debil. Cînd bănuitul dă depoziţii e de dorit să-l lăsăm să povestească tot ce cunoaşte, consecutiv şi nici într-un caz nu trebuie să-l întrerupem fără nici un temei. În acest caz el poate uita unde a rămas, să omită ceva, sau intenţionat să sară la alt eveniment, nepovestindu-le pe cele însemnate. De a întrerupe povestirea cursivă a bănuitului se permite în cazurile:

1) dacă persoana interogată vădit se abate de la întrebarea acordată; 2) dacă a terminat să răspundă la o parte din întrebare şi nu continuă mai departe; 3) dacă vorbeşte foarte încet şi neînţeles. Această metodă este considerată efectivă, de aceea în timpul povestirii libere nu se omit multe elemente, nu minte aşa de mult, ca atunci cînd răspunde la întrebări. Pentru a ajuta la restabilirea în memorie a evenimentelor se utilizează următoarele metode:

1. Interogarea în diferite planuri; 2. Asocierea în timp; 3. Ascultarea încrucişată; 4. Interogarea despre împrejurările însoţitoare ale infracţiunii; 5. După

67 А.Н. Василиев, Л.М. Карнеева. Тактика допроса на предварительном следствии. Москва, 1970

asemănare; 6. Prin amestec; 7. Contrariul; 8. Cauza anchetei; 9. Tactica complexului de vinovăţie 68 .

10. Declararea probelor materiale ce se află în linie directă sau laterală legată cu fapta dată.

11. Facerea cunoştinţei bănuitului cu materialele dosarului 69 .

12. Interogarea la faţa locului 70 .

13. Metoda “perifrază” 71 .

1.5. Fixarea rezultatelor interogării bănuitului. Principala metodă de interogare şi păstrare a mărturiilor este întocmirea

procesului-verbal. Procesul-verbal al interogării este un act procesual, ce păstrează desfăşurarea şi rezultatele interogării, ce servesc ca izvor de informaţie, ce conţin depoziţiile interogatului şi prezintă înscrierea mărturiilor în formă de povestire şi răspunsuri la întrebări. De asemenea, procesul-verbal este o formă scrisă a informaţiei transmisă de interogat oral. Procesul-verbal trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

1. Procesul-verbal se scrie de organul de urmărire penală ce petrece

interogarea. După întocmirea lui, de corectivitatea înregistrărilor semnează

interogatul şi persoana care a petrecut interogarea. Dacă interogatul refuză de-a semna, despre aceasta se face însemnări în procesul-verbal (art. 104 C.P.P. R.M.). Dacă bănuitul are neajunsuri fizice şi nu poate semna procesul-verbal, persoana ce a constituit procesul cheamă orice persoană ce are capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă, care cu acordul interogatului certifică cu semnătura sa exactitatea conţinutului procesului verbal. (art. 261 C.P.P. R.M.).

2. Procesul-verbal trebuie să fie întocmit obiectiv şi să cuprindă numai

acele depoziţii ce le-a dat bănuitul pe parcursul interogării. În caz de necesitate se

înregistrează întrebările şi răspunsurile obţinute la ele. Mărturiile trebuie

68 E. Stanciu. Criminalistica, Bucureşti, 1972, pag. 113

69 Т.Т. Доспулов. Психология допроса на предварительном следствии. Москва, 1976, стр. 74

70 А.Б. Соловьов. Допрос на предварительном следствии. Москва, 1986, стр. 80

71 А.А. Леонтьев. Психологический аспект объективной проблемы в работе советского суда. Москва, 1975

înregistrate în aşa mod, ca citindu-le, interogatul să se convingă că ele sunt corecte, corespund cerinţelor sale, păstrînd limbajul, individualitatea, stilul redării. Nu trebuie să permitem, ca în timpul întocmirii procesului verbal, unele depoziţii să fie redate mai bine sau invers mai slab, ce neapărat ne arată comportarea subiectivă a persoanei ce a întocmit procesul-verbal faţă de interogat şi mărturiile sale.

3. Mărturiile se scriu de la prima persoană şi după posibilitate cuvînt cu

cuvînt. Dar aceasta nu înseamnă că se înscrie tot ce vorbeşte interogatul. Se înregistrează numai acele mărturii ce direct se referă la infracţiune, ce au

însemnătate pentru descoperirea rapidă şi justă a infracţiunii. Procesul-verbal trebuie scris în aşa mod, ca persoana care îl va citi să poată liber închipui mersul evenimentelor infracţiunii, emoţiile persoanei bănuite.

4. Depoziţiile interogatului trebuie să fie înscrise corect şi clar. Utilizarea în

procesul-verbal a cuvintelor şi expresiilor ce nu sunt folosite de interogat duce la aceea, că el va refuza de ele în judecată. Procesul-verbal trebuie să fie scris cît mai

literar şi clar, în el nu trebuie să fie făcute corecţii, ştersături etc. În timpul verificării depoziţiilor se permite de corectat frazele ce nu sunt construite corect şi înlăturarea repetărilor. Aşadar, simplitatea, claritatea, perfecţiunea şi în fine complectitatea situaţiilor cît mai justă a demarării infracţiunii şi rezultatele interogării sunt cerinţele de bază pentru întocmirea calitativă a procesului verbal. Depoziţiile sunt înregistrate:

1) la sfîrşitul interogării; 2) în timpul interogării; 3) pe etape aparte. Înregistrarea depoziţiilor la sfîrşitul interogării ne oferă următoarele priorităţi:

1) Persoana ce efectuează interogarea se concentrează la petrecerea ei, nederanjîndu-se. 2) Oferă posibilitate să se folosească mai efectiv metodele tactice, ca “timpul forţat, chemarea, neaşteptarea (surprinderea)”.

3) Oferă posibilitate să observăm comportarea, mimica, gesticularea, reacţia la întrebările acordate; 4) Oferă posibilitatea ca pe parcursul interogării să se ţină legătura psihologică cu bănuitul interogat. Această metodă de fixare a mărturiilor pe lîngă părţile pozitive are şi părţi negative. Aceasta este legat cu riscul de a scăpa în timpul înscrierii în procesul-verbal a unei părţi sau elemente, ţin depoziţii mai ales în cazurile cînd e vorba de un volum mare de informaţii şi argumente. Întocmirea procesului verbal în timpul interogării. Se soluţionează practic concomitent cîteva probleme psihologice:

1) Se acordă atenţia la conţinut; 2) Analiza mărturiilor şi compararea lor cu cele ce deja le are; 3) Să selecteze din povestirea bănuitului acea informaţie ce poate avea însemnătate şi legătură cu infracţiunea; 4) Să facă înscrieri în procesul-verbal cu expresiile interogatului; 5) Să acorde atenţie la compararea interogatului. Unele persoane ce petrec interogarea se străduie să scrie depoziţiile după dictarea interogatului. Aşa metodă a interogării duce la micşorarea legăturii psihologice 72 . Dacă înregistrarea mărturiilor se face pe episoade. Această metodă se utilizează în special atunci, cînd interogarea se face întrebare-răspuns. La început se înregistrează întrebarea, apoi răspunsul. Această metodă este efectivă deoarece nu-i permite interogatului să se gîndească pentru a compune un răspuns mincinos. Dacă bănuitul se căieşte de cele făcute şi hotărăşte să povestească sincer totul, atunci procesul-verbal după posibilitate e de dorit să fie făcut cuvînt în cuvînt, şi numaidecît să fie prezent esenţialul. În procesul-verbal trebuie să indicăm cine dă depoziţii, data, locul, cînd este întocmit, datele de anchetă a interogatului ca să nu-i dăm posibilitate bănuitului să refuze de la depoziţiile date, motivînd că nu i-a fost făcută cunoştinţă

72 N.I. Porubov, Op. cit., pag. 147

cu procesul-verbal, neapărat trebuie să-i citească ce i-a indicat în procesul-verbal sau să-i dea să citească singur, totodată obligîndu-l să semneze. Dacă procesul-verbal a fost întocmit la locul săvîrşirii infracţiunii, pot fi anexate diferite planuri, fotografii, care tot trebuie să fie semnate de interogat şi persoana care l-a interogat. Uneori e folositor de anexat la procesul-verbal schemele făcute de interogat. Schemele şi desenele fac depoziţiile mai încrezătoare şi uşurează verificarea lor şi compararea lor cu altele. În prezent pe lîngă procesul-verbal se mai utilizează şi alte metode de înregistrare a depoziţiilor. Una din aceste metode este înregistrarea audio şi video. Această metodă are unele avantaje comparativ cu tradiţionala metodă “procesul- verbal”. Fixarea depoziţiilor pe banda magnetică reţine întreaga discuţie, concomitent înregistrînd tonul, glasul, dacă interogarea s-a petrecut conform legii, obligînd persoana ce o petrece să fie la un nivel tot mai înalt, iar pe interogat să se comporte cît mai bine. În procesul judiciar, înregistrarea pe bandă magnetofonică a depoziţiilor creează o stare emoţională puternică, de asemenea bănuitul nu poate renunţa la ele. Asemenea imposibilităţi de a renunţa la schiţele făcute sau scheme, desene ce sunt făcute de ei şi-s semnate de el. Conform art. 115 C.P.P. R.M. despre aplicarea înregistrării audio sau video se comunică persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii. Înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată, persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul-verbal al audierii conform cerinţelor art. 260-261 C.P.P. R.M., precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu se admite înregistrarea audio sau video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială pentru înregistrarea audio sau video a declaraţiilor deja făcute. După terminarea audierii înregistrarea audio sau video se reproduce în întregime în faţa persoanei audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a declaraţiilor făcute de persoana audiată se înregistrează de asemenea pe caseta audio sau video. Înregistrarea audio sau video se încheie cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor.

Declaraţiile obţinute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării sonore sau video se consemnează în procesul-verbal al audierii. În cazul în care înregistrarea audio sau video a declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei alte acţiuni de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o menţiune în procesul-verbal respectiv. Cu ajutorul înregistrării video se poate de înregistrat nu numai situaţia, atitudinea unuia faţă de altul, dar şi toate momentele, emoţiile, comportările interogaţilor. Este recomandabilă utilizarea camerei de filmat dacă:

1) În timpul interogării sunt demonstrate probe; 2) La interogarea cînd participă translatorul; 3) Cînd înregistrarea se poate petrece la faţa locului. Deoarece în timpul urmăririi nu e esenţial acumularea unui volum mare de informaţii, ci cercetarea amănunţită a ei, considerăm că e necesar o legătură logică între procesul-verbal cu înregistrarea video şi audio. Verificarea operativă şi temeinică a declaraţiilor bănuitului prezintă importanţă pentru a se stabili dacă cele relatate sunt veridice, a se cunoaşte poziţia pe care se situează făptuitorul în cadrul cercetărilor şi a-l determina să facă declaraţii conform realităţii. Declaraţiile bănuitului se verifică în primul rînd prin compararea conţinutului lor cu datele şi probele verificate, administrate anterior. Verificarea declaraţiilor bănuitului se realizează pe întreg parcursul cercetării, efectuînd diverse acţiuni de urmărire penală: percheziţii la domiciliu, ridicări de obiecte şi documente, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize de reconstituire etc. Analiza declaraţiilor bănuitului şi confruntarea datelor rezultate din verificările efectuate cu probele existente în cauză, permit organului de urmărire să-şi formeze propria convingere asupra bănuitului. În aprecierea valorii probante a declaraţiilor bănuitului, organul de urmărire nu trebuie să plece de la idei preconcepute, presupunerii sau versiunii neverificate.

El trebuie să dea idei de maximă obiectivitate, să aprecieze declaraţiile numai în contextul celorlalte probe verificate, existente în cauză. Necesitatea aprecierii în acest mod a declaraţiilor se explică, pe de o parte, prin faptul că potrivit legii penale nu au valoare prestabilită, iar pe de altă parte prin faptul că recunoaşterea bănuitului ca fiind învinuit privită izolat nu poate constitui temei pentru tragerea acestuia la răspundere penală.

CAPITOLUL IV. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE BĂNUITULUI. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii 73 . Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare acestei dispoziţii are dreptul la reparaţii. Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar. În art. 21 al Constituţiei R.M. este reglementat: “orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale 74 . Această normă are o mare însemnătate, ea reprezintă una din garanţiile constituţionale ale cetăţeanului, cerînd astfel respectarea drepturilor cetăţenilor şi paza lor de la acţiuni ilicite în particular de la atragerea ilegală la răspundere penală. Acest principiu contribuie foarte mult la înfăptuirea justiţiei şi chiar este unul de bază numit – prezumţia nevinovăţiei. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni care în momentul comiterii nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos. Asupra prezumţiei nevinovăţiei îşi expune părerea şi profesorul M.S. Strogovici menţionînd, că prezumţia nu e o părere subiectivă despre participanţii la proces, despre vinovăţia învinuitului, bănuitului, ci statutul procesual obiectiv, ceea ce înseamnă că legea î-l consideră nevinovat pînă atunci, cînd cei ce-l consideră vinovat nu-i demonstrează aceasta şi judecata nu va emite o sentinţă prin care-l va recunoaşte vinovat.

73 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948

74 Constituţia R.M. – art. 21 de la 29 iulie 1994

Prezumţia nevinovăţiei ca principiu al procedurii penale influenţează nu numai asupra statutului bănuitului, dar şi asupra activităţii organelor ce înfăptuiesc justiţia.

Pe de o parte ea stimulează îmbunătăţirea calităţii şi ridicarea nivelului de activitate a organelor de urmărire penală pentru descoperirea rapidă a vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere penală. Iar pe de altă parte, creează garanţii împotriva tragerii nelegitime la răspundere penală a cetăţenilor. Reieşind din acest principiu vedem că bănuitul are dreptul la apărare. Acest drept urmează nu numai de cercetat pur formal, ci trebuie realizat. Constituţia R.M. în art. 26 prevede dreptul la apărare, indiferent de faptul dacă persoana se află sau nu sub pază. Cu toate acestea un astfel de drept trebuie de asigurat persoanei ce se află sub pază şi în privinţa căreia nu sunt acumulate destule probe pentru înaintarea învinuirii, însă sunt date care ne permit să-l bănuim în săvîrşirea unei infracţiuni. Pentru desemnarea persoanelor reţinute pentru bănuirea în săvîrşirea unei infracţiuni în legislaţie se utilizează 2 noţiuni: bănuitul (art. 63 C.P.P. R.M.) şi reţinutul (art. 165 C.P.P. R.M.). Prin noţiunea de bănuit se evidenţiază statutul acestor persoane şi drepturile lor procesuale în cadrul procesului. Iar prin noţiunea de reţinut se subînţelege un aspect mai larg. De asemenea nu numai statutul procesual al persoanelor în legătură cu antrenarea lor la proces, dar şi de latura deţinerii acestor persoane în izolator sau în locurile de deţinere. Cele menţionate mai sus ne obligă să analizăm diferenţiat statutul juridic în sfera procesuală cît şi cea neprocesuală însă să nu uităm că între aceste sfere există o legătură, deoarece regimul de deţinere este supus atingerii scopurilor procesuale. Să ne oprim asupra problemelor ce privesc reglementarea juridică a statutului procesual al bănuitului prin prisma asigurării dreptului lui la apărare.

În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului, ordonanţa anchetatorului, prin încheierea instanţei de judecată pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă 75 . Persoanele care îşi petrec stagierea în Colegiul avocaţilor nu pot exercita funcţia de apărător. Legea face deosebire între apărătorul care participă conform contractului şi cel din oficiu. Apărătorul conform contractului se invită de către bănuit, sau rudele acestuia, iar apărătorul din oficiu este invitat să participe la dosar de către organul de urmărire penală, instanţa de judecată. Organul de urmărire penală şi judecata nu au dreptul să refuze admiterea apărătorului ales sub pretext că în proces participă apărătorul din oficiu. În asemenea cazuri apărătorul din oficiu se substituie cu apărătorul angajat prin contract. Bănuitul are dreptul să ceară un apărător concret numai în cazul în care are sau intenţionează să încheie contract cu acesta. Organul de urmărire penală are obligaţia să-l informeze pe bănuit despre dreptul de a fi asistat de un apărător, dacă el nu are apărător ales. Prin persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare, vom înţelege în special, persoanele care suferă de un defect esenţial al vederii, auzului, sau vorbirii în urma căruia persoana a pierdut complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi a reproduce cele înţelese, sau suferă de asemenea defecte anatomice, ori boli cronice care, deşi nu limitează capacităţile bănuitului, dar îl lipsesc de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru a se apăra de bănuielile apărute. Prin persoane care nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare se înţeleg, de asemenea, şi acele persoane care sunt recunoscute responsabile, însă suferă permanent sau temporar de anumite crize şi stări depresive, precum şi persoanele care au capacitate de exerciţiu şi sunt recunoscute responsabile, însă în virtutea faptului că sunt analfabete, nu-şi pot exercita dreptul de sine stătător la apărare, precum şi alte cazuri cînd o cer interesele justiţiei.

75 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Chişinău, 9 noiembrie 1998, nr. 30

Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de următoarele criterii:

a) complicitatea cazului – cu cît este mai complicat cazul cu atît mai mare

este necesitatea acordării asistenţei obligatorie a avocatului;

b) capacitatea bănuitului de a se apăra singur – la acest criteriu urmează să

fie luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în

parte;

c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită persoana

şi sentinţa probabilă. Acest criteriu poate justifica recunoaşterea obligatorie a asistenţei apărătorului. Interesele justiţiei pot cere asistenţa obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o chestiune de mare importanţă pentru societate, ne luînd în consideraţie dacă aceasta poate sau nu ajuta apărării. Conform prevederilor art. 71 C.P.P. R.M. renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului numai în cazul în care i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces. Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei. Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire penală sau instanţă doar în cazul în care ea este înaintată de către bănuit în mod benevol din proprie iniţiativă în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Totodată este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este forţată, de exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru că acesta nu s-a prezentat la organul de urmărire penală. Dacă se constată că renunţarea a avut loc în urma constrîngerii, se vor lua măsuri pentru a asigura participarea apărătorului. Declaraţia de a renunţa la apărător, făcută de către minor, cît şi de persoana care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi poate exercita singură dreptul la apărare, se respinge de către organele de urmărire penală. Renunţarea la apărător

urmează să fie discutată cu părţile procesului. Eliberarea apărătorului de participarea la examinarea cauzei se face prin ordonanţa persoanei care efectuează urmărirea penală, cu expunerea motivelor hotărîrii adoptate. Bănuitul care a renunţat la apărător în orice moment al desfăşurării procesului penal este în drept să revină asupra renunţării şi să invite un apărător sau să ceară numirea unui avocat din oficiu, care va fi admis din momentul cînd a fost invitat sau solicitat 76 . Din momentul încheierii contractului despre participare în proces, cît şi din momentul numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiilor sale, decît în condiţiile prevăzute de lege.

Apărătorul nu are dreptul de a participa în procesul penal în cazul în care sunt prezente următoarele circumstanţe:

1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau alte relaţii de dependenţă personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;

2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:

a) persoana care a efectuat urmărirea penală;

b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal;

c) judecător care a judecat cauza;

d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor;

3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei judecătoreşti. Avocatul numit în calitate de apărător urmează să fie înlăturat din procesul penal dacă persoana pe care o apără are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a avocatului. În acest sens ea poate depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces 77 . Deci persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să i-a măsurile respective pentru a asigura real dreptul la apărare a bănuitului.

76 Art. 71 C.P.P. R.M.

77 Art. 72 C.P.P. R.M.

Orice limitare a drepturilor bănuitului, de necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procedura penală şi neasigurarea pentru aceste persoane a posibilităţii de a se folosi la toate etapele procedurii penale de limba care o posedă, se consideră încălcări esenţiale ale legii de procedură penală. La determinarea cuantumului de drept cu care urmează să fie investit bănuitul, trebuie să rezultăm din 2 condiţii:

1. Bănuitul trebuie să-i punem la dispoziţie toate acele drepturi care iar permite în condiţiile limitării libertăţii, să-şi apere interesele lui legitime; 2. Aceste drepturi trebuie să nu vină în contradicţie cu scopurile procesuale ale reţinerii şi a procedurii în întregime. Toate drepturile procesuale ale bănuitului le putem convenţional diviza în două grupe: generale şi speciale. La cele generale trebuie să le atribuim pe acelea de care se foloseşte reţinutul în timpul perioadei de reţinere; la cele speciale – atribuim drepturile obţinute în timpul efectuării unei acţiuni de urmărire. De exemplu în art. 64 C.P.P. R.M. nu sunt indicate un şir de drepturi generale ale bănuitului, iar ceea ce priveşte drepturile speciale de care se bucură bănuitul în timpul interogării, numirii expertizei etc., sunt reglementate în alte articole ale C.P.P. R.M. ce nemijlocit stipulează efectuarea acestor acţiuni de urmărire. Această divizare are o mare însemnătate practică deoarece explicînd drepturile bănuitului, noi le vom menţiona numai pe cele generale indicate în art. 64 C.P.P. R.M. În art. 64 al. 2 C.P.P. R.M. se menţionează că bănuitul este în drept “să ştie de ce este bănuit, şi în legătură cu aceasta imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaşterea în calitate de bănuit să fie informat în prezenţa apărătorului într-o limbă pe care o înţelege despre conţinutul bănuielii şi încadrarea judiciară a faptelor infracţionale de săvîrşirea cărora este suspectat”. În continuare ne vom opri asupra analizei acestor norme care prevăd drepturile generale ale bănuitului, precum şi asupra garanţiilor procesuale şi realizarea lor, deoarece legea nu numai că declară aceste drepturi, dar prevede şi

garanţiile procesuale de realizare a lor. Dreptul bănuitului de a şti în săvîrşirea cărei infracţiuni el este bănuit este garantat prin obligaţiunea organului de urmărire penală de a-l înştiinţa despre esenţa bănuirii. Apare întrebarea în ce volum trebuie să-i lămurim reţinutului esenţa bănuirii. Trebuie să fim de acord cu părerea expusă în literatura de specialitate, că în acest caz nu e de ajuns să-i comunicăm bănuitului numai denumirea infracţiunii pentru care este bănuit. Trebuie ca expunerea bănuirii să includă şi anumite circumstanţe concrete ale infracţiunii, despre care se comunică bănuitului fără a pricinui vreo daună intereselor urmăririi. Deşi în lege nu este determinat volumul expunerii bănuirii, această lămurire poate fi tot atît de amplă ca şi în momentul înaintării învinuirii. Obligaţiunea organului de urmărire penală să comunice reţinutului în ce este bănuit are o mare însemnătate în realizarea celorlalte drepturi ale bănuitului. Cunoscînd esenţa bănuirii, reţinutul poate face demersuri pentru a interoga martorii indicaţi de el, prezintă diferite documente, certificate care după părerea lui ar înlătura bănuiala. Lămurirea reţinutului în ce el este bănuit se efectuează înainte de interogarea lui. După părerea profesorului S.P. Bekeşko anunţarea reţinutului în săvîrşirea cărei infracţiuni este bănuit trebuie, pe lîngă faptul, că este fixată în procesul verbal respectiv, să mai conţină şi o formulare, o expunere precisă şi concretă a bănuirii. Această deducţie rezultă din lege, deoarece cerinţa de a face o însemnare, în săvîrşirea cărei infracţiuni se bănuieşte persoana, rezultă şi cerinţa de a fixa în procesul-verbal al interogării, atît denumirea lui cît şi conţinutul acţiunii săvîrşite. Un rol de asemenea însemnat în realizarea de către bănuit a dreptului la apărare îl are şi dreptul lui de a da explicaţii şi aduce dovezi, cu toate că legiuitorul foloseşte diferiţi termeni pentru a desemna aceste comunicări făcute de bănuit, totuşi ele nu se dovedesc după însemnătatea lor. Dreptul de a da lămuriri şi a prezenta dovezi pe dosar este garantat de obligaţiunea organului de urmărire penală să interogheze persoana reţinută imediat

după reţinere. Această cerinţă a legii trebuie respectată cu stricteţe deoarece în timpul interogatoriului bănuitul poate să aducă anumite explicaţii care ar înlătura motivele pentru care este bănuit. Este necesar ca aceste condiţii să se clarifice la timp. În aceasta şi constă esenţa cerinţei despre interogarea imediată a celui reţinut. Un alt drept general al bănuitului este de a prezenta probe. Acest drept îi dă posibilitate să expună sau să numească acele dovezi care ar demonstra faptul neparticipării lui la infracţiunea cercetată. După părerea lui Matvienco acest drept nu trebuie înţeles nemijlocit ca dreptul de a indica toate dovezile ce se găsesc la reţinut. De obicei tot ce prezintă interes pentru dosarul penal se ridică de la bănuit în timpul percheziţiei corporale. În caz că organul de urmărire penală nu a apreciat corect lucrurile ridicate, după părerea bănuitului trebuiau luate în consideraţie şi anexate la dosarul penal. Atunci el are dreptul de a înainta demers pentru examinarea suplimentară a acestor probe. Acest drept este garantat prin obligaţiunea organului de urmărire penală de a stabili acele surse de probă la care nemijlocit a indicat bănuitul şi de stabilit legătura cauzală cu fapta cercetată. O însemnătate esenţială pentru înţelegerea problemei date o are şi părerea profesorului M.S. Strogovici care susţine că “extinzînd acest drept bănuitului se poate de ajuns la concluzia că depoziţiile bănuitului sunt comunicările lui făcute în timpul interogatoriului despre circumstanţele care au servit drept temei pentru a-l reţine, precum şi despre alte circumstanţe care-i sunt cunoscute şi au însemnătate pentru cauza penală cercetată. Deoarece bănuitul are dreptul la apărare el nu numai că comunică şi prezintă dovezi dar totodată aduce argumente îndreptate spre anularea bănuirii. Aceasta înseamnă că dispoziţiile bănuitului, adică comunicările lui despre unele date şi circumstanţe ale cauzei, concomitent sunt şi explicaţii în care se redă atitudinea bănuitului faţă de motivele bănuirii şi prin intermediul cărora el îşi realizează drept la apărare. Cu alte cuvinte depoziţiile bănuitului şi explicaţiile lui reflectă 2 părţi a uneia şi aceeaşi comunicări pe care el le face în timpul interogării şi că au importanţă probatorie.

Reieşind din cele expuse mai sus vedem că concomitent cu dreptul bănuitului de a depune depoziţii mai apare şi încă un drept şi anume – de a face demersuri. Conform legislaţiei procesual penale organul de urmărire penală este obligat de a satisface toate demersurile bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civilmente responsabile sau a reprezentanţilor lor în timpul efectuării acţiunilor de urmărire, dacă circumstanţele ce trebuie stabilite în urma demersului au însemnătate pentru cauza penală. Demersurile făcute nu trebuie să se limiteze numai la efectuarea acţiunilor de urmărire, care sunt necesare pentru acumularea probelor şi descoperirii multilaterale, complete, obiective a circumstanţelor cauzei. De aceea bănuitul este în drept să înainteze demersuri pentru a fi eliberat de sub arest, de a i se restitui averea confiscată sau arestată etc. Legea nu ne indică totalitatea de întrebări şi probleme asupra cărora bănuitul poate înainta demersuri ele pot fi foarte variate. Forma în care trebuie făcut demersul de asemenea nu este indicată. Ea poate fi atît verbală cît şi scrisă. Demersurile în formă scrisă se anexează la dosar. Iar cele verbale dacă ele au fost făcute în timpul interogatoriului se includ în procesele verbale de interogatoriu, iar dacă se face aparte atunci este binevenit de a întocmi un proces-verbal. Termenul de satisfacere a demersurilor de asemenea nu este stabilit însă trebuie de considerat că cea mai optimală variantă este satisfacerea lor imediată şi în celelalte cazuri dacă nu este posibilă realizarea imediată atunci la prima posibilitate. Bănuitul este înştiinţat despre rezultatele satisfacerii sau nesatisfacerii demersurilor. Un alt drept al bănuitului este dreptul de a face plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei care efectuează urmărirea penală. Acest drept îi este pus la dispoziţie în scopul stabilirii adevărului obiectiv, înlăturării greşelilor posibile din partea organelor respective şi respectării legalităţii. Plîngerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sunt depuse de bănuit în formă verbală sau scrisă, procurorului nemijlocit sau prin intermediul organului de urmărire care este obligat să o îndrepte procurorului. Dacă plîngerea a

fost făcută verbal atunci trebuie de întocmit un proces-verbal despre rezultatele examinării plîngerii bănuitul trebuie de înştiinţat, iar în caz de refuz procurorul trebuie să-şi expună motivele din care a reieşit pentru a considera plîngerea neîntemeiată. De asemenea un drept general indicat în art. 64 C.P.P. R.M. este dreptul bănuitului de a face recuzări. O mare însemnătate pentru realizarea dreptului la apărare a bănuitului îl are şi dreptul lui de a recuza organul de urmărire penală, traducătorul, specialistul, expertul care sunt personal direct sau indirect cointeresaţi de rezultatul procesului, deoarece în aceste cazuri este încălcată cerinţa legii despre nepărtinirea şi obiectivitatea cercetării. Recuzările interpretului, specialistului şi expertului, judecătorului de instrucţie poate fi întîlnită şi din motivele necompetenţei. De asemenea legea prevede temeiuri adăugătoare pentru recuzul specialistului şi expertului ca:

dependenţa faţă de partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau partea civilă.

În literatura de specialitate precum şi în art. 64 C.P.P. R.M. mai sunt enumerate un şir de alte drepturi ale bănuitului cum ar fi: în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată are dreptul la reabilitare; să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat în urma acţiunilor ilegale ale organului de urmărire penală sau a instanţei; să se împace cu partea vătămată; să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul- verbal al acţiunilor procesului; să ia cunoştinţă de procesele verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lui şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţe care în opinia sa urmează să fie menţionate; să anunţe imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore prin organul de urmărire penală, rudele sau o altă persoană la propunerea sa despre locul unde este reţinut etc. Considerăm că majoritatea acestor drepturi noi le întîlnim şi în partea generală a C.P.P. care sunt ca nişte drepturi sau principii generale care se referă la toţi participanţii la proces.

Trebuie să menţionăm că în unele cazuri faţă de bănuit este aplicată forţa fizică sau diferite pedepse ce dăunează sănătăţii bănuitului, cu scopul obţinerii de la el a informaţiei necesare, deşi aceasta este o încălcare foarte gravă a drepturilor sale.

În conformitate cu “Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante” adoptată la New-York, 10 decembrie 1848, termenul “tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică; în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la persoana terţă, informaţii sau mărturisiri de a o pedepsi pentru un act pe care acesta l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni, asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Fiecare stat, parte la această convenţie, inclusiv Republica Moldova, va veghea ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din punct de vedere al dreptului penal. Fiecare stat va sancţiona aceste infracţiuni cu pedepse corespunzătoare ţinînd seama de gravitatea lor. “Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante” 78 . Pe lîngă toate drepturile de care se bucură bănuitul, acesta mai dispune şi de un şir de obligaţii. Obligaţia bănuitului să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei. Cercetarea bănuielii persoanei atît anunţate cît şi neanunţate, faţă de care ea a apărut, întotdeauna este însoţită de necesitatea efectuării faţă de bănuit sau cu ajutorul lui acţiunii de urmărire penală, îndreptate spre stabilirea cauzelor, care

78 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 10 decembrie 1948

confirmă sau neagă săvîrşirea de către această persoană a infracţiunii, de asemenea şi la acordarea posibilităţii de a-şi apăra interesele sale legale. Săvîrşirea acţiunilor de urmărire faţă de bănuit sau cu participarea lui este posibil numai atunci cînd bănuitul la începutul săvîrşirii acestor acţiuni va fi prezent.

Întrucît rezolvarea problemei, care din acţiunile de urmărire, unde şi cînd trebuie săvîrşite şi cine la ele trebuie să participe este pus la dispoziţia organelor de urmărire, astfel îndeplinirea acestei sarcini este mai uşoară dacă bănuitul va respecta obligaţia de a se prezenta atunci cînd este chemat. Conform legislaţiei procesual-penale bănuitul trebuie să se prezinte la chemarea organului de urmărire în timpul şi locul indicat, de asemenea indică modul de chemare a bănuitului. Bănuitul care este arestat se cheamă prin intermediul administraţiei locului unde este deţinut. În cazul cînd bănuitul se află în libertate, se efectuează chemarea prin intermediul citaţiei, care se înmînează bănuitului, care confirmă primirea prin semnătura sa, cu indicarea timpului înmînării. În caz dacă bănuitul nu se află la domiciliu temporar, citaţia se înmînează persoanelor care locuiesc împreună cu bănuitul, vecinilor, sau administratorului blocului, care sunt obligaţi să-i transmită. În citaţie se indică cine se cheamă în calitate de bănuit, unde şi la cine, data şi ora prezentării, de asemenea se indică şi consecinţele de neprezentare. Deci, bănuitul este obligat să se prezinte numai după ce a fost înmînată citaţia. Obligaţia de a se prezenta la chemarea organului de urmărire este destul de simplă. Bănuitul, primind citaţia, trebuie să vină la persoana care l-a citat, la locul şi timpul indicat. Însă sunt cazuri cînd bănuitul nu se poate prezenta din motive ce nu depind de el, starea sănătăţii bănuitului, sau a membrilor familiei sau a rudelor. În acest caz el trebuie să anunţe organul de urmărire dacă e posibil. Sunt cazuri cînd bănuitul poate fi adus cu forţa, în special atunci cînd el nu se prezintă nemotivat. Nemotivate sunt cazurile cînd bănuitul a avut posibilitatea, dar de bună voie n-a dorit să vină.

Hotărîrea aducerii silite a bănuitului, va fi luată atunci cînd se va stabili că bănuitul nu s-a prezentat nemotivat. Verificarea cazurilor nemotivate se efectuează de către organul de urmărire penală. Aducerea forţată se va face numai avînd destule probe că bănuitul nu s-a prezentat nemotivat. Obligaţia bănuitului de a nu se eschiva de la urmărirea penală şi de a nu prelungi activitatea infracţională. Această obligaţie constă în aceea, că bănuitul în timpul participării în proces nu este în drept, fără înştiinţarea organului de urmărire, să-şi schimbe locul de trai permanent sau temporar. Această obligaţie îi este explicată bănuitului din momentul apariţiei lui în proces. Totodată el se anunţă despre consecinţele nerespectării acestei obligaţii. Prelungirea activităţii infracţionale constă în nerespectarea normelor constituţionale şi de drept care sunt prevăzute pentru toţi cetăţenii. Preîntîmpinarea posibilităţilor bănuitului să se eschiveze de la urmărirea penală sau să prelungească activitatea infracţională, se garantează prin posibilitatea organului de urmărire penală să aplice măsurile preventive. Despre sustragere sau eschivare ne confirmă astfel de date ca: bănuitul locuieşte la rudele sale, cunoscuţi sau prieteni şi rareori apare la domiciliul său, neprezentarea la serviciu, vindecarea bunurilor materiale ce îi aparţin. Iar în ceea ce priveşte continuarea de săvîrşire a infracţiunii, organizarea grupei pentru aceasta, pregătirea armei pentru săvîrşirea infracţiunii etc. Eschivarea bănuitului de la urmărirea penală nu presupune imposibilitatea de a dobîndi dovezi pentru a-l pune sub învinuire, ci invers, îi oferă noi motive organului de urmărire să presupună că el este vinovat în săvîrşirea infracţiunii. Obligaţia bănuitului să nu împiedice la stabilirea adevărului pe cauza cercetată. Adevărul pe cauza penală se stabileşte pe calea obţinerii şi prelucrării informaţiei fixate în urma infracţiunii, lăsate în realitatea obiectivă pe obiectele materiale şi în conştiinţa oamenilor. Deoarece informaţia este fixată, în urma infracţiunii pot să se schimbe sau să se piardă din cauza unor factori naturali,

chimici, fizici etc. sau falsificate, pentru ca aceasta să nu se întîmple, organul de urmărire trebuie să aplice anumite măsuri ca să împiedice aceasta şi în special îl obligă pe bănuit să nu împiedice la stabilirea adevărului pe cauza cercetată. Esenţa acestei obligaţii constă în aceea, că bănuitului îi este interzis să săvîrşească acţiuni îndreptate spre falsificarea şi distrugerea probelor, să convingă martorii şi părţile nevătămate să facă depoziţii incomplete sau false sau să schimbe, adică să modifice depoziţiile date anterior. Bănuitul are dreptul, dar nu este obligat să contribuie la stabilirea adevărului pe dosarul pus la dispoziţia organelor de urmărire penală. Împreună cu aceasta lui îi este interzis să efectueze acţiuni care să împiedice descoperirea noilor surse de informaţii, pentru obţinerea probelor, adică astfel de acţiuni care sunt nelegale şi interzise 79 . Îndeplinirea de către bănuit a obligaţiilor sus menţionate se asigură cu preîntîmpinarea bănuitului sau prin aplicarea reţinerii şi măsurilor preventive. Obligaţiile bănuitului, după cum rezultă din interpretarea lor, nici într-o măsură nu limitează exercitarea drepturilor sale şi intereselor legitime la verificarea bănuielii ce i-a fost înaintată. Ele numai limitează posibilităţile persoanelor vinovate în săvîrşirea infracţiunii, pe calea aplicării metodelor interzise şi mijloacelor de eschivare de la demascare şi atragere în calitate de învinuit 80 .

79 Ю.Д. Лившиц. «Меры пресечения в советском уголовном процессе». Москва, 1964, стр. 24

80 С.П. Бекешко, Е.Л. Матвиенко «Подозреваемый в советском уголовном процессе». Минск, 1969, стр. 86

CONCLUZII Cercetînd semnificativa instituţiei a dreptului procesual-penal – statutul juridic al bănuitului – ne-am străduit să conturăm în cadrul prezentei teze o expunere analitică cît mai completă şi obiectivă a aspectelor teoretice şi practice prin faptul că prin această linie de idei, să formulăm concluziile investigaţiilor efectuate. În plan doctrina teoretic – am analizat fundamentul şi rolul statutului juridic al bănuitului, rolul lui pentru sistemul de drept al R.M. În special: am propus o nouă definiţie mai adecvată a noţiunii de bănuit: “Bănuitul în procedura judiciară penală se recunoaşte persoana fizică faţă de care organele de urmărire penală au acumulat dovezi, care nu sunt suficiente pentru punerea sub învinuire, însă care servesc temei pentru a-l interoga sau a aplica faţă de el o altă acţiune de urmărire, totodată legată de aplicarea faţă de această persoană a măsurilor preventive.” Despre recunoaşterea persoanei ca bănuit se emite o ordonanţă motivată. Încă odată devine clar, că despre noţiunea şi stabilirea bănuitului, ca un participant destul de important al activităţii procesuale, nici în ştiinţa procesual- penală, nici în legislaţie, cu atît mai mult nici în practică – nu se spune cuvîntul final. Totodată însă legea este aprobată şi în vigoare, deci urmează a fi respectată şi numai practica ne va demonstra cum vor fi consecinţele realizării acestei norme. Deci, temeiul procesual de apariţie a bănuitului în procesul penal este momentul reţinerii şi aplicarea faţă de el a măsurilor preventive. Statutul juridic al bănuitului urmează a fi privit ca una din măsurile de ocrotire a drepturilor şi intereselor legitime, dar nu ca măsură de constrîngere. Cu statut juridic al bănuitului trebuie să fie înzestrată orice persoană, apartenenţa căreia faţă de infracţiunea săvîrşită este verificată prin una din măsurile preventive. În lucrarea dată detaliat sunt analizate temeiurile reţinerii a persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii. Este făcută concluzia că ordinea reglementării în Codul de Procedură Penală a reţinerii este clar că nu este bine evidenţiată şi nu răspunde în marea măsură la întrebările ce apar.

În plan normativ-legislativ optăm pentru următoarele:

1. Se propune necesitatea de a acorda o atenţie deosebită statutului

procesual al bănuitului, reglementarea lui procesuală, perspectivelor de dezvoltare a figurii procesuale a bănuitului în condiţiile noilor forme a procedurii judiciare.

2. Să fie indicat direct în legislaţie termenul participării bănuitului în

procesul penal, deoarece din această cauză sunt puţine date cu privire la noţiunea

de bănuit.

3.

Să fie prevăzut în legislaţie emiterea ordonanţei de reabilitare a

bănuitului, indicîndu-se în ea motivele reţinerii, scuzele organului de urmărire pentru pricinuirea daunelor morale şi etice. 4. Să fie prevăzut direct în legislaţie noţiunea motivelor de reţinere, de asemenea şi norme care ar reglementa vădit deosebirile dintre temeiurile şi motivele de reţinere. În plan practic investigaţiile efectuate, cît şi recomandările referitor la aplicarea rezultatelor obţinute sunt susceptibile de noi meditaţii, căutări ştiinţifice şi practice, ne exprimăm speranţe că prin prezenta temă am contribuit la găsirea metodelor de soluţionare optime în realizarea uneia din multitudinea sarcinilor reformei judiciare a unei importante instituţii a dreptului procesual penal – statutul procesual al bănuitului.

A. Legislaţie:

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1958.

2. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante, adoptată la New-York, 10 decembrie 1848.

3. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.

4. Codul de procedură penală al R.M. de la 14.03.2003.

5. Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse.

6. Comentariul Codului de Procedură Penală al Federaţiei Ruse. M., 1996.

7. Codul de Procedură Penală al României.

8. Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Vol. II

partea specială “Editura Academiei Republicii Socialiste România”. Bucureşti,

1976.

 

9.

Codul de Procedură Penală al R. Azerbadjan.

10. Codul de Procedură Penală al R. Chirghize.

11. Codul de Procedură Penală al R. Lituania.

12. Codul de Procedură Penală al R. Estonia.

13. Codul Penal al R.M. din 2004.

14. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Chişinău, 9 noiembrie,

nr. 30.

B. Literatura specială.

1. Березин М.Н.; Гуткин И.М.; Чувилев А.А. «Задержание в советском уголовном Судопроизводстве». Москва, 1975. 2. Васильев А.Н.; Карнеева Л.М. «Тактика допроса на предварительном следствии». М., 1970. 3. Вышинский А.Я. «Теория судебных доказательств в советском праве». М., 1946. 4. Горский Г.Ф., Кокорев Л.Д. и Котов Д.П. «Судебная этика. Некоторые проблемы нравственных начал советского уголовного процесса». Воронеж, 1973. 5. Григорьев В.Н. «Задержание подозреваемого органами внутренних дел. – Такент, 1989. 6. Гуткин И.М. «Актуальные вопросы уголовно- процессуального задержания». – М., 1980. 7. Доснулов Т.Т. «Психология допроса по предварительном

следствии». М., 1976.

8. Дорохов В.Я. «Процессуальное положение подозреваемого. – В книге «Практика применения уголовно-процессуального законодательства». М., 1962.

9. Dicţionar de procedură penală “Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1996.

10.

История законодательства СССР и РСФСР по уголовному процессу и организации суда и прокуратуры. М., 1955.

11.

Кетрас И. «Тактика и психологические основы допроса». М.,

1995.

12.

Конолова В.Е. «Тактика допроса свидетелей и обвиняемых»,

13.

Харьков, 1956. Лисагор И.Л. «Расширить условия признания лица

14.

подозреваемым». «Учен. зан. ВНИИСЗ». М., 1970. Леонтьев А. «Психологический аспект объективной проблемы в работе советского суда. М., 1975.

15.

Лукашевич В.Г. «Тактика общения следователя с учениками отдельных следовательных действий». Киев,

1989.

16.

Мартынчик Е.Г., Радьков В.П., Юрченко В.Е. «Охрана прав и законных интересов личности в уголовном судопроизводстве». Кишинев, 1982.

17.

Mitrofan N.; Zdrenghea V.; Butoi T. “Psihologie judiciară”.

18.

Bucureşti, 1997. Петрухин И.Л. Правосудие: время реформ. М., 1991.

19.

Порубов Н.И. «Научные основы допроса на предварительном следствии, Высшая школа». Минск, 1978.

20.

Ратинов А.Р. «Юридическая психология для следователя». Москва, 1967.

21.

Российское законодательство Х-ХХ веков. Т. 8, М., 1992.

22.

Rusnac S. “Psihologia dreptului”. Chişinău, 2000.

23.

Слонов А.Б. «Допрос на предварительном следствии». М.,

1986.

24.

Савицкий В.М. «Насчет терминологии процессуального

25.

закона // Совершенствование законодательства о суде и правосудии. М., 1985. Савицкий В.М. «Язык процессуального закона». М., 1987.

26.

Советский уголовный процесс // Под редакцией В.П. Бошьева.

27.

М., 1990. Строгович М.С. «Уголовное преследование в советском уголовном процессе». М., 1951.

28.

Смыслов В.И. «Свидетель в советском уголовном производстве». Москва, Высшая школа, 1973.

29.

Слонов А.Б. «Допрос на предварительном следствии». М., 1986.

30.

Сергеев А.И. “Задержание и допрос подозреваемого в деятельности органов внутренних дел”, 1989.

31.

Stancu E. Criminalistica. Bucureşti, 1972.

32.

Улико И.С. «Профессиональные основы работы советской милиции». Москва, 1975.

33.Чувилев А.А. «Институт подозреваемого в советском уголовном процессе». Автореф. канд. дис. М., 1968.

34. Черданцев А.Ф. «Толкование советского права. М., 1979.

35. Чельцов М.А. «Советский уголовный процесс». М., 1951.

36. Тарасов – Радионов П.И. «Предварительное следствие. Пособие

для следователей. М., 1948. 37. Томин В.Т. «Острые углы уголовного судопроизводства». М.,

1991.

С. Periodica.

1. Арзуманян Т. «О фигуре «подозреваемого» Соц. Законность». 1956. № 10.

2. Ведомости Верховного Совета СССР», 1976, № 29, ст. 426.

3. Голос Украины. № 8 (508) от 16.01.1992 Закон Украины «О внесении дополнений и изменений в некоторые законодательные акты Украины».

4. Известия, № 321 за 17.11.1989.

5. Основы уголовного судопроизводства Союза ССР и союзных

республик // Ведомости Верховного Совета ССР. 1959. № 1, ст. 15.

6. Строгович М.С. «О подозреваемом // Соц. Законность. 1961, № 2.

7. Карнеева Л.М. «Подозреваемый в советском уголовном процессе Соц. Законность. 1954, № 12.

8. Карнеева Л.М. «К вопросу о подозреваемом в советском уголовном процессе // Советская криминалистика на службе следствия». 1959, № 12.

9. Карнеева Л.М. Подозреваемый в советском уголовном процессе. Соц. Законность // 1959, № 1.

10.Шешуков М.П. «Подозреваемый по уголовно-процессуальному законодательству Латвийской ССР. – «Правоведение», 1972, № 3.