Articolul 5 Dreptul la libertate i la siguran 1. Orice persoan are dreptul la libertate i la siguran.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepia urmtoarelor cazuri i potrivit cilor legale : a. dac este deinut legal pe baza condamnrii pronunate de un tribunal competent ; b. dac a fcut obiectul unei arestri sau deineri legale pentru nerespectarea unei hotrri pronunate de un tribunal, conform legii, ori n vederea garantrii executrii unei obligaii prevzute de lege ; c. dac a fost arestat sau reinut n vederea aducerii sale n faa autoritii judiciare competente, atunci cnd exist motive verosimile de a se bnui c a svrit o infraciune sau cnd exist motive temeinice ale necesitii de a-l mpiedica s svreasc o infraciune sau s fug dup svrirea acesteia ; d. dac este vorba de detenia legal a unui minor, hotrt pentru educaia sa sub supraveghere sau despre detenia sa legal, n vederea aducerii sale n faa autoritii competente ; e. dac este vorba despre detenia legal a unei persoane susceptibile s transmit o boal contagioas, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ; f. dac este vorba despre arestarea sau detenia legale ale unei persoane n scopul mpiedicrii ptrunderii ilegale pe teritoriu sau mpotriva creia se afl n curs o procedur de expulzare ori de extrdare. 2. Orice persoan arestat trebuie s fie informat, n cel mai scurt termen i ntr-o limb pe care o nelege, asupra motivelor arestrii sale i asupra oricrei acuzaii aduse mpotriva sa. 3. Orice persoan arestat sau deinut n condiiile prevzute de 1 c) din prezentul articol trebuie adus de ndat naintea unui judector sau a altui magistrat mputernicit prin lege cu exercitarea atribuiilor judiciare i are dreptul de a fi judecat ntr-un termen rezonabil sau eliberat n cursul procedurii. Punerea n libertate poate fi subordonat unei garanii a prezentrii persoanei n cauz la audiere. 4. Orice persoan lipsit de libertatea sa prin arestare sau detenie are dreptul s introduc recurs n faa unui tribunal, pentru ca acesta s statueze ntr-un termen scurt asupra legalitii deteniei sale i s dispun eliberarea sa dac detenia este ilegal. 5. Orice persoan, victim a unei arestri sau deineri n condiii contrare dispoziiilor acestui articol, are dreptul la reparaii. Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil 1. Orice persoan are dreptul la judecarea cauzei sale n mod echitabil, public i n termen rezonabil, de ctre o instan independent i imparial, instituit de lege, care va hotr fie asupra nclcrii drepturilor i obligaiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricrei acuzaii penale ndreptate mpotriva sa. Hotrrea trebuie s fie pronunat n mod public, dar accesul n sala de edin poate fi interzis presei i publicului pe ntreaga durat a procesului sau a unei pri a acestuia, n interesul moralitii, al ordinii publice ori al securitii naionale ntr-o societate democratic, atunci cnd interesele minorilor sau protecia vieii private a prilor la proces o impun, sau n msura considerat absolut necesar de ctre instan cnd, n mprejurri speciale, publicitatea ar fi de natur s aduc atingere intereselor justiiei.

2. Orice persoan acuzat de o infraciune este prezumat nevinovat pn ce vinovia sa va fi legal stabilit. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul : a. s fie informat, n termenul cel mai scurt, ntr-o limb pe care o nelege i n mod amnunit, despre natuta i cauza acuzaiei aduse mpotriva sa ; b. s dispun de timpul i de nlesnirile necesare pregtirii aprrii sale ; c. s se apere el nsui sau s fie asistat de un aprtor ales de el i, dac nu dispune de mijloacele necesare remunerrii unui aprtor, s poat fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci cnd interesele justiiei o cer ; d. s audieze sau s solicite audierea martorilor acuzrii i s obin citarea i audierea martorilor aprrii n aceleai condiii ca i martorii acuzrii ; e. s fie asistat gratuit de un interpret, dac nu nelege sau nu vorbete limba folosit la audiere. Articolul 7 Nicio pedeaps fr lege 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o aciune sau o omisiune care, n momentul svririi, nu constituia o infraciune potrivit dreptului naional sau internaional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeaps mai sever dect aceea aplicabil n momentul svririi infraciunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecrii i pedepsirii unei persoane vinovate de o aciune sau de o omisiune care n momentul svririi era considerat infraciune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naiunile civilizate. Articolul 13 Dreptul la un recurs efectiv Orice persoan ale crei drepturi i liberti recunoscute de prezenta convenie au fost nclcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instane naionale, chiar i dac nclcarea ar fi fost comis de persoane care au acionat n exercitarea atribuiilor lor oficiale.

OBIECTUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Potrivit art. 6 1 din Conventie orice persoana are dreptul la judecarea n mod echitabil, n mod public si ntr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotar fie asupra ncalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii n materie penala ndreptate mpotriva sa. Se observa astfel ca autorii Conventiei nu au dorit ca garantiile procedurale continute n textul acesteia sa fie aplicabile tuturor procedurilor judiciare, ci doar celor de natura penala si civila. Cum nsa sistemele statelor membre sunt extrem de eterogene cu privire la definirea naturii penale sau civile a unei proceduri, organele jurisdictionale de la Strasbourg au fost nevoite sa defineasca notiunile de drepturi si obligatii cu caracter civil si cea de acuzatie n materie penala, n mod autonom, facnd, ntr-o oarecare masura, abstractie de definitia data de dreptul intern al statului n cauza. Apare astfel evidenta necesitatea prezentarii

continutului acestor notiuni autonome, nainte de analiza garantiilor procedurale continute n art. 6 din Conventie.

2.1 Notiunea de drepturi si obligatii cu caracter civil

Chiar daca Curtea subliniaza permanent caracterul autonom termenului de drepturi si obligatii cu caracter civil, ea acorda, n acelasi timp, un rol primordial dreptului intern n definirea acestei notiuni. Astfel, pentru a determina caracterul civil al unei cauze, Curtea se raporteaza nu la calificarea data acesteia n dreptul intern al statului prt, ci la continutul si efectele pe care le confera sistemul juridic intern dreptului litigios, n functie de care se analizeaza caracterul civil al acestuia. Curtea ofera precizari suplimentare privind rolul dreptului intern n definirea notiunii de drepturi si obligatii cu caracter civil afirmnd ca art. 6 1 se raporteaza doar la acele drepturi si obligatii cu caracter civil care sunt recunoscute, cel putin ntr-o maniera generala, n dreptul intern al statului vizat, ntruct art. 6 nu garanteaza existenta acestor drepturi. Curtea lasa astfel la discretia statelor calificarea unei pretentii ca fiind drept sau obligati, refuznd nsa sa ofere criterii stricte si exhaustive n baza carora acestora sa poate fi socotite ca avnd caracter civil. n acelasi timp nsa, ca si regula generala, sfera cauzelor de natura civila nu poate fi restrnsa la cele ntre persoane de drept privat, Curtea afirmnd ca art. 6 nu vizeaza contestatiile de drept privat n sensul clasic al termenului, adica ntre particulari sau ntre particulari si stat, cnd acesta actioneaza ca si o persoana privata, singurul lucru care conteaza fiind caracterul dreptului n discutie. De asemenea, n viziunea instantei de control europene, nu are relevanta natura legii care sta la baza dreptului litigios civila, comerciala sau administrativa sau natura organului competent sa transeze litigiul instanta de drept comun sau organ administrativ singurul fapt n baza caruia se poate decela caracterul civil al dreptului fiind natura intrinseca a acestuia. Astfel, n esenta, n ochii Curtii, pentru calificarea unei drept ca fiind civil singurul lucru care conteaza este ca acesta sa aiba un caracter civil n dreptul intern sau sa aiba un caracter patrimonial. Spre exemplu, instanta supranationala, analiznd natura dreptului la o pensie de invaliditate, a precizat ca cel mai important considerent rezida n faptul ca, dincolo de aspectele de drept public, reclamantul invoca drepturi care tin de mijloacele sale de subzistenta; el invoca un drept subiectiv de natura patrimoniala, reglementat expres de legislatia elvetiana, avnd asadar natura civila. Astfel, au fost considerate, fara tagada, ca avnd caracter civil drepturile cu privire la viata familiara divort, custodia copiilor etc. cele relative la dreptul de vizita ale parintilor, la ncheierea unui contract de munca cu o societate privata, la capacitatea de exercitiu a persoanei, la reputatia si integritatea fizica a persoanei, la conditiile de detentie, la repararea prejudiciului ca urmare a unui delict civil sau penal, la existenta sau exercitarea dreptului de proprietate ori a altor drepturi reale asupra unui imobil sau la indemnizarea pentru rezilierea unui contract. Tot astfel, dat fiind ca are legatura importanta cu exercitarea muncii de catre o persoana, a fost judecata ca apartinnd dreptului civil o procedura de sanctionare disciplinara a unui avocat.

Pe de alta parte, anumite cauze socotite ce au doar un caracter public, fara nici un element de natura civila, au fost considerate ca exced limitelor domeniului de aplicabilitate a art. 6. Astfel, nu sunt drepturi cu caracter civil acelea privind dreptul unui strain de a intra sau ramne pe teritoriul unui stat, cele privind nationalitatea sau cetatenia unei persoane, drepturile relative la anumite indemnizatii sociale, la prejudiciile produse de razboi, la drepturile de natura parlamentara, la sanctiunile de ordin procedural sau cele cu privire la regimul de repartizare n penitenciare. De asemenea, n practica initiala, s-a considerat ca nu intra n cadrul contestatiilor cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil, procedurile relative la accederea, promovarea sau pierderea unei functii publice, procedurile care au obiect serviciul militar, precum si drepturile si obligatii care au caracter fiscal sau vamal. Asa cum vom vedea mai jos, la o parte din aceste limitari ale domeniului de aplicabilitate a art. 6 s-a renuntat ulterior. Anumite proceduri cu un pronuntat caracter apartinnd dreptului public n majoritatea statelor membre au fost considerate ca apartinnd materiei civile, datorita implicatiilor patrimoniale importante pe care le produc fata de persoana vizata. Aceasta este solutia n materie de expropriere sau a actiunilor n repararea prejudiciului ca urmare a unei fapte culpabile a statului, indiferent daca acesta a actionat jure imperii sau jure gestionis ori a actiunile cu privire la eliberarea unei autorizatii de constructie ori cele cu privire la autorizarea unei societati pentru a vinde produse farmaceutice. O situatie speciala o reprezinta cazul actiunii civile declansate n procesul penal. Chiar daca fondul afacerii apartine penalului, si deci dreptului public, Curtea a precizat faptul ca atribuirea competentei asupra cauzei unei instante care nu are, n principiu, competente de drept privat nu scoate de sub incidenta domeniului civil de aplicabilitate litigiul civil care se judecata n cadrul unei proceduri penale, ntruct acesta are un pronuntat caracter patrimonial. O alta decizie n acelasi sens a fost luata de Curte ntr-o cauza care avea ca obiect acordarea unei subventii guvernamentale pentru realizarea unei constructii. n fapt, o lege greceasca prevedea posibilitatea societatilor care investeau n constructia de hoteluri ca, n anumite conditii, sa obtina o subventie din partea statului, n baza unei cereri ce trebuia admisa de catre Ministrul Economiei. Societatea reclamanta a depus o astfel de cerere, ce a fost respinsa, iar de aici a urmat un litigiu n instanta. Curtea a considerat ca exista un drept cu caracter civil, tinnd cont de doua elemente caracterul patrimonial si faptul ca ministrul nu avea o putere discretionara de a acorda subventiile ignornd caracterul de drept public al procedurii de obtinere a banilor. n raport de profesiunile liberale, care necesita o anumita autorizare, Curtea a hotart ca exercitiul profesiei de medic este un drept de natura civila pentru ca se desfasoara ntr-un cadru contractual cu clientii sau pacientii, nsa s-a ferit, n mod expres, sa se pronunte daca concluzia ramne valabila si atunci medicii sunt angajati ai statului, precum medicii militari. Tot astfel, s-a decis ca, desi avocatul participa la realizarea unui serviciu public, anume realizarea justitiei, predomina si n cazul lui faptul ca si ndeplineste atributiile n cadrul unui contract civil, astfel nct un litigiu cu privire la nscrierea unei persoane n barou este acoperita de art. 6.

De asemenea, faptul ca anumite activitati economice sunt supuse unei proceduri de autorizare nu nlatura caracterul civil al drepturilor pe care persoanele care efectueaza activitatile respective le detin. Astfel, un litigiu opunnd o persoana unui organ administrativ care a refuzat sa autorizeze vnzarea unui teren de catre reclamant apartine materiei civile n sensul Conventiei ca si un litigiu opunnd un service auto care dorea sa vnda combustibil lichid si un organ de stat care a refuzat acordarea licentei. S-a ajuns la aceiasi concluzie si n situatia unor litigii cu privire la autorizatia pentru a efectua activitati de asigurare, la retragerea unei licente de transport sau la licenta de vnzare de bauturi alcoolice. De asemenea, Curtea a decis ca apartin domeniul civil toate litigiile n care se discuta cu privire la exercitarea sau restrngerea dreptului de proprietate, indiferent daca n joc intra alte materii dect dreptul privat. Spre exemplu, s-a constatat aplicabilitatea art. 6 unui litigiu ntre o persoana si statul olandez, n care reclamantul cerea anularea unui ordin ministerial care a declarat terenul sau ca fiind monument istoric national si i-a interzis sa l cultive. Solutia a fost identica si cu privire la litigii care au avut ca obiect refuzul de a acorda o autorizatie de urbanism si, n consecinta, imposibilitatea de a construi. Mai mult, n ciuda unei practici foarte constante a Comisiei, Curtea a hotart n mai multe rnduri ca drepturile de asigurari sociale sunt drepturi cu caracter civil, n sensul art. 6 din Conventie. Instanta europeana a considerat ca trebuie sa prevaleze aspectele de drept privat caracterul pur patrimonial al acestor drepturi, asemanarea cu asigurarile private fata de aspectele de drept public reglementarea si controlul fondurilor de catre stat, caracterul lor obligatoriu, caracterul lor social. Aceasta jurisprudenta initiala a fost confirmata ulterior, Curtea adaugnd argumente noi n favoarea caracterului civil al drepturilor de asigurari sociale. Astfel, s-a precizat, cu referire la caracterul unui litigiu n care un fost politist solicita acordarea unei pensii suplimentare ca urmare a unei pretinse boli survenite n timpul exercitarii serviciului, ca statul nu poate sa se comporte discretionar cu privire la drepturile sociale, cu att mai mult cu ct el a fost angajator n speta, avnd acelasi regim ca un angajator privat. Tot astfel, la un anumit moment, Curtea a rasturnat jurisprudenta extrem de ferma a Comisiei, prezentata mai sus, cu privire la litigiile de origine fiscala. Curtea a precizat ca, n ciuda faptului ca materia fiscala apartine puterii suverane a statelor, un litigiu cu privire la modul de aplicare a impozitelor si a taxelor are un caracter vadit patrimonial afectnd dreptul de proprietate al reclamantului, astfel nct nu poate fi sustras materiei civile, n sensul art. 6, indiferent de originea litigiul si de instantele nationale speciale care analizeaza cauza. Ulterior, nsa, se pare ca instanta europeana a revenit la ideea inaplicabilitatii art. 6 pentru procedurile fiscale, declarnd ca, n masura n care acestea nu pot fi socotite ca apartinnd materiei penale, simplul lor caracter patrimonial nu este suficient pentru a le ncadra n domeniul de aplicabilitate al art. 6. n concluzie, chiar daca Curtea s-a ferit sa ofere criterii clare de determinare a caracterului civil al unui litigiu, din suma de decizii prezentate ntr-o maniera usor incoerenta mai sus se poate observa ca, dincolo de unele derapaje neasteptate ale Curtii,

n esenta are caracter civil aproape orice litigiu care a obiect principal ori secundar o suma de bani sau alta valoare patrimoniala. O situatie speciala exista n jurisprudenta cu privire la litigiile privind functionarii publici. Comisia a fost foarte ferma n a preciza ca sanctiunile disciplinare aplicabile functionarilor publici intra n sfera dreptului public, nefiind niste drepturi si obligatii cu caracter civil, la fel ca si toate celelalte litigii referitoare la raporturile acestora cu administratia. Jurisprudenta Curtii a cunoscut mult timp o stare de confuzie accentuata n aceasta materie, fapt recunoscut nsasi de instanta europeana. Astfel, initial Curtea a reluat cuvintele folosite frecvent de Comisie, dupa care contestatiile privitoare la recrutarea, cariera si ncetarea functiei unui functionar public intra, ca regula generala, n sfera dreptului public. Apoi, Curtea a emis mai multe hotarri n care a decis aplicabilitatea art. 6 atunci cnd litigiul purta asupra unor litigii strict patrimoniale plata salariilor sau a altor indemnizatii. n schimb, atunci cnd se punea n discutie orice problema ce exceda unui caracter strict patrimonial, s-a decis inaplicabilitatea art. 6. Exemplul cel mai facil este acela al unui litigiu privind cererea unui functionar public de reintegrare n functie. Admitnd stadiul neclar al jurisprudentei si lipsa de ratiune a criteriul strict patrimonial pentru ca orice litigiu de acest gen are pna la urma o natura patrimoniala Curtea a formulat, n afacerea Pellegrin, un criteriu general valabil pentru materia litigiilor ntre functionarii publici si administratie, numit criteriul functional. Potrivit acestuia, toate litigiile opunnd administratia si functionarii publici sunt scoase din cmpul de aplicabilitate al art. 6 atunci cnd functionarul n cauza are, ntre atributii, participarea directa sau indirecta la exercitarea puterii publice. Acest nou criteriu a facut obiectul unei critici serioase att din partea unor judecatori ai Curtii, n opinia lor dizidenta, ct si din partea doctrinei. Fara a insista aici asupra subiectului, vom preciza doar ca consideram aceste obiectii ca fiind foarte serioase si speram ntr-o revenire a jurisprudentei Curtii. Principalele argumente contra hotarrii Curtii sunt, n esenta, urmatoarele: - este singura situatie din jurisprudenta sa n care Curtea formuleaza principii general aplicabile; - acest criteriu face ca o parte importanta a persoanelor aflate sub jurisdictia unui stat sa nu beneficieze de drepturi procesuale elementare, deschiznd calea arbitrariului n administratia publica; - este contrara evolutiei europene spre depolitizarea si profesionalizarea administratiei publice; - formularea criteriului si aplicarea sa ulterioara duce la concluzia ca aproape orice angajat al unui institutii publice care depaseste stadiul de portar sau de femeie de serviciu realizeaza exercitarea puterii publice, ceea ce e cel putin absurd; - criteriul este ilogic. Spre exemplu, daca se decide ca paza unor obiective sa fie ncredintata politiei, litigiul dintre politist si administratie nu intra n cadrul art. 6, nsa

daca se decide ca paza sa fie realizata de o companie privata de profil, litigiile ntre administratie si agentii de paza intra n domeniul de aplicabilitate al art. 6. Argumentele ar putea continua, nsa ne rezumam la acestea, nefiind obiect al prezentei lucrari. Criteriul Pellegrin, cum este denumit att n doctrina ct si n jurisprudenta, a fost ulterior frecvent aplicat. Spre exemplu, s-a decis ca nu intra n cadrul art. 6 litigiul dintre mai multi reprezentanti diplomatici si stat cu privire la drepturile lor salariale. n schimb, intra n cmpul de aplicabilitate al art. 6 litigiul opunnd un portar de la o scoala publica si administratia scolara cu privire la contactul sau de munca. Nici macar Curtea nu este coerenta n aplicarea criteriului Pellegrin. Astfel, s-a decis cu privire la un litigiu avnd ca obiect concedierea directului camerei de comert italiene din Madrid, ca, fiind vorba de concedierea unei persoane, litigiul n cauza este a priori civil, fara ca macar instanta europeana sa verifice daca acest functionar public exercita puterea publica sau nu.

2.2 Notiunea de contestatie asupra drepturilor si obligatiilor de natura civila

Pe lnga natura dreptului alegat, competenta materiala a Curtii n examinarea atingerilor aduse dreptului la un proces echitabil este limitata de si de caracterul contencios al procedurii incriminate. Autorii Conventiei nu au dorit sa oblige statele sa extinda garantiile procedurale si asupra procedurilor necontencioase, astfel nct principiile procedurilor contencioase reglementate prin Conventie publicitate, oralitate, independenta instantei, contradictorialitate etc. nu sunt le sunt aplicabile. Ratiunea acestei limitari consta n aceea ca, atunci cnd partile nu se afla n conflict, ci au un interes comun, este inutila consacrarea unor garantii de menite, n esenta, sa asigure egalitatea acestora n fata judecatorului. Ct priveste ntelesul notiunii de contestatie, n spiritul jurisprudentei Curtii privind notiunile autonome utilizate, aceasta a refuzat sa ofere o definitie formala, nsa a facut urmatoarele precizari: - termenul de contestatie nu trebuie nteles n sens tehnic, avnd acest caracter orice act cu caracter contradictoriu fata de o alta parte; - contestatia poate sa se refere att la existenta unui drept, ct si la ntinderea acestuia sau la modalitatile sale de exercitare; de asemenea, se poate referi att la chestiuni de fapt, ct si la chestiuni juridice; contestatia trebuie, n schimb, sa fie reala si serioasa;

- atunci cnd o cauza are un caracter complex, intrnd n discutie mai multe drepturi si obligatii, contestatia trebuie sa vizeze acele drepturi si obligatii care au un caracter civil n sensul celor expuse mai sus.

Mai trebuie precizat ca, desi problema nu ridica de regula controverse ntre stat si reclamant, Curtea verifica daca exista o legatura ntre dreptul de esenta civila invocat n cadrul procedurilor interne si contestatie, adica daca aceasta poarta asupra unui drept sau obligatie civila. Curtea a decis ca uneori aceasta legatura este inexistenta, spre exemplu atunci cnd s-a atacat, fara succes, decizia guvernului de a prelungi dreptul de exploatare al unei centrala nucleare. Reclamantii invocau faptul ca, n conditiile n care centrala situata n apropierea locuintelor lor pare sa fi avut probleme tehnice, le era pusa n pericol sanatate. Curtea a considerat ca acestia nu se pot plnge de nerespectarea art. 6, cu motivarea ca decizia guvernului nu le punea sanatatea n pericol, ntruct pericolele de care se plngeau ramneau ipotetice. Tot n sensul lipsei unei contestatii asupra unui drept de natura civila s-a pronuntat Curtea si ntr-o alta cauza, ce a implicat o masura provizorie. n fapt, societatea reclamanta avea un litigiu cu o alta societate, pretinznd ca detine 50 % din actiunile acesteia din urma. n cursul procedurii, reclamanta a cerut instantei sa interzica societatii prte sa vnda actiunile n litigiu pna la rezolvarea pe fond a cauzei. Curtea a considerat ca litigiul avnd ca obiect aceasta cerere de a se dispune o masura provizorie nu este o contestatie asupra unui drept, pentru ca nu implica fondul cauzei, si s-a declarat incompetenta material sa examineze plngerea societatii reclamante.

2.3 Notiunea de materie penala

Daca n materie drepturilor cu caracter privat, legislatia statelor contractante are o omogenitate destul de pronuntata, n domeniul penal Curtea trebuie sa lucreze cu sisteme juridice ce contin reguli de drept substantial si procedural extrem de eterogene. Ipoteza cea mai facila este aceea n care fapta care a constituit obiectul procedurii interne este calificata de dreptul intern ca fiind penala, situatie n care Curtea se raporteaza la aceasta calificare. Realitatea probeaza nsa ca situatiile cele mai frecvente care ajung n fata Curtii sunt acelea n care dreptul intern califica sanctiunile aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale ori disciplinare, negnd caracterul penal al acestora. De aceasta data, Curtea nu mai poate accepta calificarea extrapenala ntruct n acest caz statele ar putea ocoli controlul 24224o147y supranational transfernd infractiuni n afara sistemului penal, iar aceasta ar nsemna o atingere grava a principiului protectiei efective a drepturilor conventionale. De aceea, a fost nevoie de crearea unor criterii n baza carora art. 6 sa poata fi aplicat unei palete de situatii mult mai largi dect a nteles legiuitorul intern sa subordoneze exigentelor procedurii penale. Destul de devreme n jurisprudenta sa, Curtea a raportat definitia notiunii de materie penala la trei criterii: criteriul calificarii interne, cel al natura faptei incriminate si cel al scopului si severitatii sanctiunii. Le vom analiza pe rnd n cele ce urmeaza. Criteriul calificarii interne presupune faptul ca instanta europeana cerceteaza prima data daca textul care defineste comportamentul sanctionat face parte din dreptul penal al

statului n cauza. Asa cum am spus si mai sus daca raspunsul este pozitiv, Curtea admite calificarea interna, nsa daca raspunsul este negativ, aceasta va utiliza celelalte doua criterii, n special pentru a verifica criminalitatea unor delicte calificate n dreptul intern ca fiind administrative sau a faptelor calificate ca fiind delicte disciplinare. Criteriul naturii faptei incriminate reprezinta un element de diferentiere ntre dreptul penal si cel disciplinat extrem de frecvent utilizat de catre organele de la Strasbourg. Prima regula utila pentru a distinge penalul de disciplinar este cea de a sti cui se adreseaza norma n discutie: ntregii populatii si atunci, de regula, suntem n prezenta penalului sau doar unei anumite categorii avocati, militari, medici etc. caz n care, de cele mai multe ori, este implicat dreptul disciplinar. Este de nteles ca un militar este obligat la un comportament mai obedient fata de stat dect o alta persoana sau ca un avocat trebuie obligat la mai multa discretie fata de obligatiile confidentiale care intra inevitabil n posesia sa. Aceasta regula nu rezolva nsa toate problemele, fiind suficient sa amintim faptul ca exista numeroase infractiuni cu subiect activ special, astfel nct Curtea a adaugat o precizare suplimentara, lund n calcul si gravitatea faptei comise pentru a decela linia destul de subtire ce desparte penalul de disciplinar. Criteriul scopului si severitatii sanctiunii aplicate mpinge n notiunea de materie penala acele fapte n cazul carora scopul si gravitatea sanctiunii este apropiata de dreptul penal clasic. Astfel, daca scopul sanctiunii aplicate este mai degraba reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, nsa, daca scopul acesteia are mai repede un caracter punitiv sau preventiv, atunci exista un indiciu important al prezentei caracterului penal al faptei. Pe de alta parte, poate cel mai important indiciu al existentei materiei penale este severitatea sanctiunii. n primul rnd, orice sanctiune privativa de libertate va intra n domeniul dreptului penal. n al doilea rnd, lipsa unei privari de libertate nu implica obligatoriu inexistenta penalului, ntruct s-a judecat ca au caracter penal si acele sanctiuni de natura pecuniara care au o valoare exorbitanta sau care, n caz de neplata, se pot transforma ntr-o sanctiune privativa de libertate, indiferent daca n fapt aceasta transformare a avut loc sau nu. Spre exemplu, s-a decis ca ntra n domeniu penal o contraventia la regimul confidential al anchetei penale reglementata de dreptul elvetian si sanctionata cu 500 de franci elvetieni. Chiar daca suma nu este mare, a contat n mod esential n calificarea data de Curte, faptul ca aceasta amenda, n caz de neplata, se putea transforma n zile de detentie. Posibilitatea transformarii sanctiunii pecuniare ntr-una privativa de libertate este foarte importanta n aprecierea caracterului penal de catre Curte, aceasta deciznd ca o sanctiune de 10 000 de lire sterline o suma importanta n opinia noastra dar care nu se poate transforma n nchisoare nu este o sanctiune suficient de grava pentru a fi socotita penala. Aceasta desi caracterul faptei comise se apropia semnificativ de dreptul penal neglijenta grava a unui avocat britanic care a angajat ca si contabil un fost condamnat pentru frauda. Aceste ultime doua criterii nu se aplica extrem de strict, existnd situatii n care Curtea a decis aplicabilitatea art. 6, desi nici unul dintre ele nu era ndeplinit, nsa evaluarea de ansamblu prin prisma ambelor criterii a permis identificarea naturii penale a procedurii n cauza. n acelasi timp, nu este suficient ca unul dintre ele sa releve existenta penalului

pentru ca garantiile prevazute de art. 6 sa intre n discutie. Aceasta deoarece Curtea admite faptul ca anumite comportamente calificate n dreptul intern ca fiind delicte administrative ori disciplinare ies de sub incidenta art. 6. Or, daca utilizam exemplul unei spete judecate de catre fosta Comisie n care un militar a fost condamnat la 5 zile de carcera pentru insulta adresata superiorului fapta care n dreptul elvetian nu este infractiune observam ca ambele criterii sunt ndeplinite. Norma n discutie, chiar daca se adreseaza doar unei anumite categorii de subiecti, vizeaza o fapta destul de grava insulta fiind infractiune n Elvetia la acel moment, ca si n mai toate statele europene iar sanctiunea este privativa de libertate. Cu toate acestea, s-a decis ca art. 6 nu este aplicabil, fara nici o motivatia convingatoare. n practica organelor jurisdictionale din cadrul Consiliului Europei cel mai important rol si cel des utilizat criteriu este cel al scopului si severitatii sanctiunii. n baza acestuia s-a decis, spre exemplu, ca o procedura pentru un delict disciplinar ntr-un penitenciar, care s-a soldat cu sanctiunea pierderii dreptului reclamantului de a fi eliberat conditionat pe o perioada lunga de timp, are caracter penal sau ca o procedura disciplinara care a condus la sanctionarea unui militar cu detasarea ntr-o unitate disciplinara pe o perioada de 4 luni are acelasi caracter. Pe de alta parte, n baza aceluiasi criteriu s-a decis ca nu apartin materiei penale n sensul art. 6 din Conventie urmatoarele proceduri: o procedura disciplinara dintr-un penitenciar, sanctiunea fiind pierderea timp de o luna a dreptului de vizita; o procedura disciplinara militara care a condus la trecerea n rezerva a unui ofiter; o procedura disciplinara care a condus la concedierea unui politist pentru deturnarea unor bunuri ale administratiei; o procedura care a condus la aplicarea unei amenzi unui profesor care a facut greva; o procedura disciplinara contra unui avocat, care a primit drept sanctiune un avertisment; o procedura deschisa de catre organizatia profesionala din care facea parte contra unui farmacist, ce a fost amendat pentru ncalcarea deontologiei profesionale ntruct a umflat preturile unor medicamente foarte solicitate. Tot astfel, utiliznd aproape exclusiv criteriul naturii si gravitatii comportamentului sanctionat, jurisprudenta este destul de ferma n a exclude din cmpul de aplicabilitate al art. 6 delictele rutiere, n statele n care acestea nu sunt reglementate ca infractiuni de natura penala. n materie fiscala s-a putut constata o evolutie a jurisprudentei europene cu privire la aplicabilitatea art. 6 delictelor de aceasta natura care nu sunt calificate ca fiind infractiuni. Daca mult timp Comisia, sustinuta de catre Curte, a refuzat aplicarea art. 6 pentru delictele de natura fiscala, ulterior jurisprudenta a evoluat n sensul includerii n notiunea de materie penala si a acestor cauze. Argumentele au fost dezvoltate de catre Curte n hotarrea Bendenoun: norma fiscala franceza care sanctiona anumite nerespectari ale Codului general al impozitelor cu penalitati era de aplicabilitate generala; sanctiunea avea un caracter vadit punitiv si preventiv ct timp nu era destinata pentru a acoperi un eventual prejudiciu, acesta fiind reparat prin impunea de dobnzi; n fine, sanctiunea avea un cuantum ridicat si putea sa conduca la privarea de libertate a persoanei n caz de neplata. Din aceleasi ratiuni, sanctiunea existenta n dreptul francez contrainte par

corps si care consta n privarea de libertate a debitorului, ca mijloc de a-l constrnge sa plateasca creanta, a fost analizata de catre Curte ca fiind de natura penala. Totusi, nu ntotdeauna Curtea recunoaste unor sanctiuni fiscale precum aplicarea unui impozit majorat pentru rea-credinta caracterul penal, chiar si dupa hotarrea Bendenoun. Spre exemplu, s-a decis ca nu are caracter penal procedura prin care reclamantul a contestat numai cuantumul impozitului suplimentar aplicat, pentru ca el nu a contestat elementele penale ale sanctiunii. Tot astfel, n considerarea naturii faptei si a scopului sanctiunii, s-a decis ca procedura n urma careia o persoana a primit o amenda judiciara pentru nerespectarea secretului urmaririi penale are caracter penal, aceiasi concluzie fiind valabila si pentru o amenda judiciara aplicata unui avocat pentru neprezentarea la un proces. n acelasi timp, datorita scopului diferit al sanctiunii care poate fi interpretat n acest caz ca avnd un pronuntat caracter reparator obligarea unui avocat la plata cheltuielilor de judecata provocate de culpa sa n promovarea unei cai de atac nu constituie un element al materiei penale n sensul Conventiei. De asemenea, s-a decis ca atta timp ct amenda pentru delictele de audienta nu are un caracter excesiv, ea ramne circumscrisa disciplinarului, n afara domeniului penal.

2.4 Notiunea de acuzatie n materie penala

Pentru a epuiza subiectul domeniului de aplicabilitate al art. 6, mai trebuie precizat ca, potrivit textului Conventiei, nu orice procedura care are un caracter penal beneficiaza de garantiile oferite de art. 6. Acesta implica obligatii din partea statului doar pentru procedurile care privesc o decizie asupra temeiniciei oricarei acuzatii n materie penala ndreptate mpotriva sa. Notiunea de acuzatie este, de asemenea, o notiune autonoma. Curtea pleaca n analiza existentei unei acuzatii mpotriva unei persoane, nu de la o definitie formala a notiunii, verificnd daca, dincolo de aparente, exista, n realitate o acuzatie formulata contra reclamantului. Acuzatia a fost definita ca fiind notificarea oficiala, emannd de la autoritatea competenta, privind reprosul de a fi comis un delict penal, adaugnd faptul ca, n anumite cazuri, ea poate mbraca forma unei alte masuri ce implica un astfel de repros si care antreneaza, de asemenea, repercusiuni importante pentru situatia suspectului. Spre exemplu, s-a decis existenta unei acuzatii n materie penala atunci cnd, dupa nchiderea localului unui comerciant ca urmare a unei infractiuni privind preturile de vnzare, actiunea penala a fost stinsa printr-o ntelegere amiabila ntre parchet si comerciant. Tot astfel, Curtea a admis existenta unei acuzatii atunci cnd o instanta austriaca, dupa efectuarea unei expertize si ascultarea mai multor martori, a decis nchiderea procedurii datorita faptului ca fapta incriminata era insignifianta. n consecinta, se poate afirma ca, n principiu, statele au obligatia pozitiva de a sigura respectarea drepturilor procesuale conventionale doar cu privire la procesele penale de fond. Ca urmare, s-a decis ca sunt n afara domeniului de aplicabilitate al art. 6 din Conventiei procedurile privind: detentiunea provizorie, extradarea, institutia n care urmeaza a se executa sanctiunea; ncadrarea unui condamnat ntr-o anumita categorie de

detinuti; reintegrarea n munca a unei persoane eliberata conditionat sau prelungirea perioadei de detentie datorita descoperirii ulterioare a starii de recidiva. Daca exemplele de mai sus sunt n concordanta cu principiile existente n definitia data notiunii de acuzatie desi avem unele rezerve cu privire la inexistenta unor repercusiuni importante cu privire la situatia suspectului cel putin n cazul extradarii sau expulzarii consideram ca n numeroase situatii Curtea a exclus din domeniul de aplicabilitate al art. 6 unele situatii n care ni se pare evidenta a acuzatie reala, chiar daca nu formala. Spre exemplu, s-a decis ca nu exista acuzatie n materie penala atunci cnd unei persoane i s-a stabilit domiciliu fortat pe o insula cu motivarea faptului ca exista un pericol pentru securitate si moralitate sau atunci cnd recurentul a fost expulzat din ratiuni de securitate, fiind banuit ca desfasoara activitati ilegale ori pentru a intrat ilegal pe teritoriul unui stat. Oare expulzarea unei persoane sau detentia acestei nu provoaca consecinta importante cu privire la aceasta? Exemplul cel mai elocvent este poate cel al unei societati comerciale britanice careia i s-au impus restrictii cu privire la activitatea de asigurari datorita prezentei n conducerea sa a unei persoane banuite de a fi participat la mai multe fraude fiscale.

GARANII PROCEDURALE GENERALE

Autorii Conventiei au sistematizat textul art. 6, mpartind garantiile procedurale n garantii generale, prevazute n primul paragraf, aplicabile oricarei proceduri care intra n cmpul de reglementare al art. 6 si n garantii speciale n materie penala, prevazute n paragrafele 2 si 3 ale textului. Acest capitol al studiului nostru este dedicat garantiilor generale, nsa trebuie precizat de la bun nceput ca aceasta clasificare pe care am utilizat-o si noi din ratiuni de facilitate a prezentari este mai degraba formala, ntruct Curtea admite ca cea mai mare parte a garantiilor speciale n materie penala, precum prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare sau drepturile privind administrarea probelor, sunt aplicabile si n materie civila, intrnd n notiunea mai larga de egalitate a armelor.

3.1 Accesul la justitie

Cu prilejul unui litigiu privind protectia unor drepturi si obligatii de natura civila, Curtea a fost pentru prima data chemata sa se pronunta cu privire la existenta unei obligatii pozitive din partea statelor contractante de a asigura accesul la justitie, desi textul Conventiei nu o prevede expres. Curtea a raspuns problemei de a sti daca art. 6 se margineste la a reglementa dreptul la un proces echitabil ntr-o procedura deja pendinte sau recunoaste si dreptul de a introduce o actiune civila afirmnd ca: daca acest text ar privi exclusiv doar derularea procedurilor angajate n fata unei instante, un stat contractant ar putea, fara a putea fi sanctionat, sa suprime toate jurisdictiile sale sau sa sustraga din competenta lor diverse categorii de litigii cu caracter civil pentru a le conferi spre judecare unor organisme guvernamentale. O astfel de ipoteza, inseparabila de aparitia unui risc de arbitrariu, ar conduce la consecinte grave, contrare principiilor pe care Curtea nu le poate pierde din vedere.

Rezulta din cele afirmate de catre instanta de control europeana ca dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garantiilor procedurale prevazute n Conventie. n lipsa accesului la justitie n materie civila, n conceptia Curtii, toate celelalte garantii de procedura sunt inutile, ntruct ele se grefeaza pe liberul acces la o instanta. Asa cum vom vedea n cele ce urmeaza, nu este nsa suficienta posibilitatea formala de a angaja o actiune, ci este necesar ca accesul la justitie sa fie efectiv. Mai trebuie spus ca dreptul la acces liber la justitie nu se circumscrie dect domeniului de aplicabilitate a art. 6: contestatii asupra unor drepturi si obligatii civile si acuzatie n materie penala. n materie penala nsa, accesul la justitie cunoaste o acceptie diferita fata de accesul la justitie n materie civila, implicnd mai degraba dreptul de a supune analizei unui judecator acuzatie de natura penala, dect dreptul de acces la un judecator. Cu alte cuvinte, n materie penala, beneficiarul dreptului la un tribunal nu poseda att dreptul de initiativa, ct dreptul de ca orice acuzatie ndreptata mpotriva sa sa si gaseasca finalul n fata unei instante. n consecinta, Conventia nu recunoaste dreptul unei persoane de a angaja o procedura penala judiciara contra unui tert. n acelasi timp, pentru a ramne tot n domeniul circumscris materiei penale, Curtea pare sa impuna ca orice solutie privind o acuzatie sa provina din partea unei instante, condamnnd statul belgian pentru faptul ca o tranzactie care a evitat o procedura penala a fost ncheiata sub amenintare, privnd persoana n cauza de dreptul ca situatia sa fie analizata de un tribunal. n alta ordine de idei, Curtea admite posibilitatea renuntarii la accesul la justitie att n materie civila, ct si n materie penala, prin posibilitatea recurgerii la arbitraj, si respectiv la plata de catre inculpat a unei amenzii compozitorii cu scopul de a evita procesul penal. Singura precizare a Curtii se raporteaza la faptul ca renuntarea trebuie sa fie lipsita de echivoc. Pe de alta parte, accesul liber la justitie nu implica dreptul nelimitat de a alege instanta careia sa i fie prezentata cauza sau dreptul de a ataca decizia unei instante judecatoresti, acest din urma drept fiind introdus doar n materie penala prin dispozitiile Protocolului aditional nr. 7.

3.1.1 Accesul efectiv

n acceptiunea data de organele jurisdictionale create prin Conventie, notiunea de acces efectiv la justitie implica n primul rnd obligatia statelor de a acorda tribunalului o competenta de plina jurisdictie pentru a-i permite sa examineze cauza pe fond, att asupra aspectelor de fapt, ct si a celor de drept. Aceasta exigenta nu implica nsa, cel putin n materia actelor administrative, obligativitatea unui control de oportunitate, fiind suficient, pentru a fi respectate dispozitiile art. 6, un control de legalitate. Pe de alta parte, legea engleza care prevedea posibilitatea controlului jurisdictional al deciziilor organelor administrative cu privire la dreptul de vizita al unui parinte privind un copil plasat sub asistenta publica violeaza dreptul la acces liber la justitie, ntruct instanta putea sa verifice doar daca administratia nu a actionat ntr-o maniera nerezonabila si inechitabila. Tot astfel, nu sunt respectate imperativele art. 6 atunci cnd legea permite contestarea n instanta doar a unor aspecte privind efectele unei exproprieri si nu regularitatea emiterii

deciziei de expropriere sau atunci cnd legea nu permite instantei de control al unui act administrativ sa analizeze cauza pe fond, pronuntnd o decizie de rezolvare a conflictului, ci i permite doar sa dispuna redeschiderea procedurii administrative de emitere a actului n discutie. ntr-o hotarre mai recenta, Curtea a apreciat chiar ca se poate discuta despre lipsa accesului efectiv la justitie, atunci cnd modalitatile si caile de atac a unei decizii administrative sunt lipsite de claritate si previzibilitate. n al doilea rnd, accesul efectiv la justitie implica obligatia pozitiva a statelor de a asigura n mod real posibilitatea oricarei persoane de a-si sustine cauza n fata unui judecator. Dincolo de aspectele privind contactarea unui avocat relevate de cauzele Golder sau Campbell si Fell, citate mai sus, una dintre hotarrile cele mai interesante n materie este cea din cauza Airey. n speta, doamna Airey dorea sa obtina, pe cale judecatoreasca, separarea faptica dintre ea si sotul sau, n conditiile n care legea irlandeza nu permite divortul. n conditiile n care procedura este extrem de complexa, iar recurenta nu si permite financiar angajarea unui avocat, Curtea a decis ca lipsa oricarui ajutor judiciar oferit de catre statul irlandez a adus o atingere grava dreptului la acces efectiv la justitie al reclamantei. Instanta europeana a precizat imediat nsa ca solutia de mai sus nu presupune extinderea dreptului la avocat si n materie civila, fiind subordonat unei necesitatii evidente a sprijinului judiciar. Astfel, s-a decis ulterior ca lipsa ajutorului judiciar nu presupune o violare a art. 6 atunci cnd actiunea ar fi fost oricum lipsita de orice sansa de succes, atunci cnd reclamantul a avut un avocat care i-a pregatit toata apararea chiar daca nu a fost asistat de acesta n cursul audierii sau atunci cnd judecatorul a vegheat la derularea echitabila a procedurii. n reglementarea la nivel statelor contractante a dreptului la acces la un tribunal, Curtea le recunoaste acestora o anumita marja de apreciere, instanta europeana multumindu-se sa verifice daca prin limitarile stabilite de catre state nu se afecteaza nsasi substanta dreptului si daca scopul urmarit prin limitarile respective este proportional cu mijloacele utilizate. Astfel, statele pot sa impuna anumite conditii pentru introducerea unei actiuni judecatoresti precum plata unor taxe de timbru, introducerea actiunii ntr-un anumit termen sau alte conditii de forma si de fond ct timp acestea sunt rezonabile. Curtea este uneori destul de exigenta n analiza caracterului rezonabil al acestor limitari. De exemplu, a decis ca impunerea unei autorizatii ministeriale pentru ca un detinut sa poata comunica cu un avocat nu este o limitare rezonabila a accesului liber la justitie. Tot astfel, s-a decis nerezonabila conditia impusa de legea spaniola pentru declansarea anumitor cai de atac civile anume consemnarea sumei de bani la care fusese condamnata partea care dorea sa atace decizia cu att mai mult cu ct reclamanta obtinuse un sprijin financiar judiciar, n considerarea situatiei sale economice. De asemenea, s-a judecat ca depasind limitele marjei de apreciere lasate statelor conditia acceptului procurorului pentru ca inculpatul sa poata ataca cu recurs o decizie de condamnare. De asemenea, Curtea a decis ca este lipsita de proportionalitate si deci nelegitima conditia pe care trebuie sa o ndeplineasca un condamnat penal pentru a formula recurs n fata Curtii de Casatie franceze, aceea de a fi nceput executarea pedepsei. n aceasta situatie,

Curtea a admis faptul ca statele trebuie sa lupte pentru a asigura executarea hotarrilor penale, nsa modalitatea aleasa de catre legiuitorul francez este excesiva si a condamnat statul francez pentru violarea accesului liber la justitie. Ulterior, decizia Curtii a fost mentinuta si pentru situatia n care procedura era civila, iar pentru declansarea recursului, reclamantii trebuiau sa execute decizia din apel care i obliga la plata a 80 000 franci francezi, n conditiile n care venitul lor lunar era de 862 franci, cu doi copii n ngrijire. Tot n sensul unei marje de apreciere restrnse lasate statelor s-a pronuntat Curtea si ntro alta ipoteza, n care mai multe persoane s-au plns de faptul ca nu au putut ataca o decizie judecatoreasca prin care li se restrngeau anumite drepturi financiare care nu li se comunicase direct, ci doar prin intermediul publicarii hotarrii n jurnalul oficial. n consecinta, la peste un an de la data deciziei, cnd au formulat recurs contra acesteia, acesta a fost respins ca fiind tardiv. Curtea a condamnat statul spaniol pe motiv ca partile la Conventie trebuie sa regleze accesul la justitie prin caile de atac astfel nct orice persoana sa si poata apara drepturile depunnd diligente rezonabile. Or, Curtea a considerat ca citirea fiecarui numar din jurnalul oficial al unui stat este o diligenta mai mult dect normala, astfel nct prezumtia ca reclamantii au cunoscut decizia de la data publicarii ei depaseste marja de apreciere lasata statului, care astfel le-a violat dreptul de acces la justitie. Alteori, nsa, marja de apreciere lasata statelor este destul de larga. Spre exemplu, s-a decis ca nu violeaza art. 6 legea britanica care, n materia retrocedarii unor bunuri nationalizate sau expropriate, nu permitea fiecarui fost proprietar sa introduca o actiune n instanta, ci doar unui reprezentant al acestora, care sa introduca si sa sustina actiunea n numele tuturor. S-a apreciat ca, tinnd cont de scopul acestei limitari evitarea unui numar mare de proceduri costisitoare si evitarea pronuntarii unor solutii diferite exista proportionalitate cu mijloacele utilizate. Tot astfel, s-a decis ca este compatibila cu art. 6 legea britanica care, pentru a evitarea introducerea unor actiuni repetate si abuzive de catre persoane care au fost internate n clinici de boli psihice cu privire la tratamentele suportate, impunea obligativitatea unei autorizatii din partea High Court pentru introducerea actiunii. Uneori nsa pare ca marja de apreciere a statelor este prea larga, aducnd, n opinia noastra, atingeri grave ale accesului la justitie. De pilda, Curtea a constatat legitimitatea unei legi britanice care a mpiedicat mai multe persoane sa sesizeze o instanta pentru a contesta concluziile unui raport al politiei care aducea atingere reputatiei lor. n alte doua afaceri, Curtea a atenuat mult din jurisprudenta sa Airey permitnd statelor sa refuze cereri de ajutor financiar judiciar pe motiv ca procedurile pe care doresc sa porneasca nu au nici o sansa rezonabila de succes. n acelasi timp nsa, legea olandeza care nu permitea unei persoane bolnava psihic sa introduca o actiune n instanta prin care aceasta urmarea tocmai constatarea faptului ca are discernamnt aduce o atingere nsasi substantei dreptului de acces liber la justitie si ncalca dispozitiile art. 6. Organele de jurisdictie de la Strasbourg admit totusi, n situatii exceptionale, existenta unor ipoteze n care nu este permisa deschiderea unei proceduri judiciare, fiind astfel judecate conforme cu art. 6 imunitatile de jurisdictie parlamentara sau diplomatica, deoarece acestea sunt admise de principiile de drept recunoscute de toate natiunile civilizate.

Tot astfel, s-a decis ca raspunde exigentelor art. 6 legea care impune pentru pornirea unei actiuni judecatoresti depunerea unei cautiuni care sa acopere plata cheltuielilor de judecata, daca procedura deschisa nu va fi ncununata de succes. Totusi, daca aceasta cautiune impune costuri excesive sau daca taxele de timbru sunt exorbitante, se poate pune problema lipsei accesului efectiv la justitie. Pe de alta parte, Curtea a admis faptul ca dreptul de a sesiza un tribunal este doar unul dintre aspectele dreptului de acces la justitie, ntruct acest drept ar deveni iluzoriu daca ordinea juridica a unui stat nu ar permite executarea unei decizii judecatoresti. De aceea, Curtea a admis fara rezerve ca dreptul la acces liber la justitie implica si dreptul de a obtine executarea silita, daca e cazul, a hotarrilor instantei. Curtea admite posibilitatea de a suspenda temporar executarea silita a unor hotarri civile, nsa numai daca suspendarea este fondata pe motive de ordine publica, iar intervalul de timp n care opereaza este rezonabil si proportional cu motivele care o determina. 3.1.1.1 Notiunea de tribunal Dupa ce am vazut determinarile si caracteristicile accesului la justitie, prima problema care apare n mod logic este de a sti ce nseamna justitie. Garanteaza Conventia accesul la orice instanta? Sunt instante, n acceptiunea europeana, doar acele organe care primesc n mod traditional aceasta denumire? Acestea sunt ntrebarile la care organele Conventiei au fost chemate sa raspunda. Potrivit jurisprudentei Curtii, un tribunal se caracterizeaza prin rolul sau jurisdictional: acela de a transa, pe baza unor norme juridice si n cadrul unei proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusa spre rezolvare. Tribunalul trebuie, de asemenea, sa ndeplineasca anumite conditii independenta, impartialitate etc. care figureaza n chiar textul art. 6 pentru a putea fi numit astfel. Pe de alta parte, nsa, prin tribunal n sensul art. 6 nu se nteleg doar jurisdictiile n sens clasic, integrate ntr-o structura judiciara ordinara din statul n cauza. n consecinta, daca instantele clasice care statueaza n prima instanta sunt, fara ndoiala, tribunal n acceptiunea europeana a termenului, ramne de analizat n cele ce urmeaza situatia celorlalte organe care transeaza diverse litigii de natura civila, penala, constitutionala sau administrativa. ntr-o prima situatie usor speciala se afla instantele de apel si de recurs. Reamintim ca, cel putin n materie civila, Conventia nu impune statelor obligatia de creea instante de apel sau de recurs, nsa, n masura n care statele membre au ales sa creeze astfel de instante, partile contractante trebuie sa se asigure ca n fata acestora sunt respectate exigentele dreptului la un proces echitabil. Pe de alta parte, nsa, organele de la Strasbourg au recunoscut totusi anumite particularitati ale procedurilor n apel sau n recurs, preciznd ca pentru a verifica echitabilitatea procedurii, procesul trebuie privit n ansamblu si nu distinct pe fazele sale. Elementul de care trebuie sa se tina seama n aprecierea respectarii exigentelor procesului echitabil n fata instantelor de apel sau de recurs este rolul pe care acestea l au n cadrul ansamblului procedurii. Cu ct rolul acestora este mai redus, cu att exigentele pe care trebuie sa le ndeplineasca procedura din fata lor sunt mai reduse.

n ceea ce priveste aplicabilitatea art. 6 procedurilor deschise n fata unor instante de contencios constitutional, pozitia Curtii este destul de ambigua. Ambiguitatea deriva att din eterogenitatea atributiilor si structurii instantelor constitutionale din statele membre, astfel nct deciziile privind un stat nu pot fi generalizate, ct si din evolutia jurisprudentei n materie care nu si-a atins nca la punctul final. Initial fosta Comisie a afirmat constant, ntr-o serie de decizii de inadmisibilitate, ca litigiile aflate n fata unei instante constitutionale nu fac parte din domeniul de aplicabilitate al art. 6, ntruct nu vizeaza nici temeinicia unei acuzatii n materie penale, nici o contestatie asupra unor drepturi sau obligatii de natura civila, astfel nct procedura din fata instantelor de contencios constitutional nu trebuie sa realizeze exigentele art. 6. Ulterior, pastrndu-si jurisprudenta, Comisia a precizat ntr-o decizie de inadmisibilitate, ca principiu general aplicabil, ca astfel de instante nu sunt chemate sa transeze litigii de natura civila, ntruct nu se ocupa dect de drepturi de natura constitutionala ce apartin dreptului public, si nu celui privat. Curtea a adoptat nsa o pozitie mai putin ferma, n conditiile n care jurisprudenta Comisiei a devenit mai elastica, declarnd admisibile cteva plngeri referitoare la jurisdictia constitutionala. n primele doua situatii care au ajuns n fata sa, Curtea s-a marginit sa constate ca, in casu, obiectul litigiului constitutionala nu a fost de natura civila, evitnd nsa sa faca afirmatii de ordin general cu privire la inaplicabilitatea art. 6 instantelor de contencios constitutional. Ulterior, nsa, Curtea a dat senzatia ca, cel putin partial, a revenit asupra jurisprudentei fostei Comisii, ntr-un caz care viza durata excesiva a unei proceduri civile, n care a fost implicata si instanta constitutionala germana, Curtea hotarnd sa ia n calcul la stabilirea duratei procesului si intervalul de timp n care Tribunalul Constitutional german a analizat constitutionalitatea ultimei decizii a instantelor ordinare. Mai recent, tot ntr-o hotarre contra Germaniei, Curtea a inclus n domeniul de aplicabilitate a art. 6 o procedura n fata tribunalului constitutional, motivnd, foarte convingator, prin faptul ca o decizie de declarare neconstitutionalitate a legii poate conduce, n dreptul german, la redeschiderea procesului penal. Concluzia dupa care Curtea tinde cel putin sa includa n notiunea de tribunal macar instantele constitutionale care functioneaza n anumite sisteme de drept si ca un fel de instanta de recurs precum n Germania sau Spania este sustinuta si de o alta decizie potrivit careia refuzul de a permite unei persoane sa sesizeze cu recurs instanta constitutionala spaniola poate fi o atingere adusa dreptului de acces la justitie. Consideram ca aceasta este directia spre care ar trebui sa se ndrepte Curtea, ntruct ni se pare lipsita de justificare, din cel putin doua motive, excluderea de plano a procedurilor constitutionale din domeniul de aplicare al art. 6. n primul rnd, chiar daca litigiile constitutionale au la baza drepturi de natura constitutionala, aceasta nu presupune excluderea faptului ca aceste drepturi pot avea si o natura civila, n sensul dat notiunii de catre Curte. Este suficient sa reamintim ca dreptul de proprietate, poate cel mai patrimonial drept, este garantat ca interes de natura constitutionala n majoritatea legilor supreme din statele europene. n al doilea rnd, ni se pare o distinctie lipsita de orice baza ntre situatia n care constitutionalitatea unui act administrativ, cum ar fi emiterea unei

autorizatii de constructie, se verifica de catre instantele ordinare precum n sistemul romn si situatia n care legea acorda aceasta atributie unei instante constitutionale precum n sistemul german. A declara ca n primul caz este aplicabil art. 6, iar n cel de-al doilea nu se poate aplica conduce la crearea unei inegalitati nejustificabile, ct timp obiectul procedurii este identic. O alta problema delicata este cea a aplicabilitatii art. 6 acelor organe administrative sau cu o natura asemanatoare chemate sa transeze diverse litigii, de foarte multe ori de natura patrimoniala sau cu implicatii patrimoniale. Intra n aceasta categorie diversele organele disciplinare cum ar fi, n sistemul romn, Consiliul Medicilor, Consiliul de Disciplina a la barourilor etc. organele administrativ jurisdictionale cum ar fi Curtea de Conturi autoritatile care examineaza recursurile gratioase sau alte asemenea organisme spre exemplu, comisiile de disciplina a federatiilor sportive. ntruct, asa cum am vazut mai sus, prin tribunal Curtea nu ntelege doar instantele clasice, ci orice organ care transeaza litigii, n baza unor norme si a unei proceduri, astfel de organe ar putea fi socotite tribunale, n sensul Conventiei, iar, daca obiectul litigiului este de natura civila sau penala, ar putea intra n discutie art. 6. Totusi, atunci cnd aceste organe examineaza numai recursuri strict gratioase ele nu sunt tribunal, iar art. 6 nu li se aplica. Spre exemplu, s-a judecat astfel n ipoteza existenta n dreptul italian, n care o parte dintre actele administrative pot fi atacate pe calea unei proceduri obisnuite n contencios sau pe calea unui recurs extraordinar la Presedintele Italiei care poate sa anuleze decizia administrativa. Aceasta din urma procedura nu este acoperita de art. 6 pentru ca Presedintele republicii italiene nu este un tribunal, recursul n fata sa fiind strict gratios n opinia Curtii. Principala problema pe care o ridica astfel de proceduri, este aceea a independentei si impartialitatii judecatorilor, care, de aproape fiecare data, se identifica cu o parte a procesului, fiind astfel departe de a fi independenti fata de parte si, de cele mai multe ori, fata de executiv. Ar nsemna, n aceste conditii, ca pentru aproape orice astfel de procedura, Curtea sa constate o violare a Conventiei. Instanta europeana a infirmat nsa o astfel de analiza, stabilind, printr-o jurisprudenta constanta, ca exigentele unui proces echitabil sunt respectate n masura n care decizia unei astfel de instante poate fi atacata n fata unui tribunal care sa respecte toate garantiile prevazute de art. 6. Decizia este motivata de interese de ordin practic, fiind greu de sustinut teoretic. Daca definitia data de Curte notiunii de tribunal se aplica fara probleme unor astfel de organe, aceasta nseamna ca ele sunt cele judeca litigiul n prima instanta. Dupa cum am aratat mai sus, Curtea impune strictete n respectarea garantiilor procedurale tocmai primelor instante si mai putin celor de apel sau recurs, ceea ce contravine solutiei adoptate. Pe de alta parte, ratiunea consta nsa n evitarea suprancarcarii instantelor ordinare cu toate litigiile date spre rezolvare acestor organisme. n plus, asa cum am mai afirmat, Curtea ncearca sa evite luarea unor decizii transante n unele probleme care ar putea afecta sensibil sistemul judiciar din statele membre. Or, condamnarea procedurilor desfasurate n fata acestor organe de decizie ar conduce la necesitatea modificarii unei

parti semnificate a legislatiei oricarui stat european, ceea ce Curtea a evitat de fiecare data. n fine, chiar daca pare absurd si foarte departe de spiritul Conventiei, s-a decis ca exigentele art. 6 nu se aplica organelor jurisprudentiale instituite prin aceasta, deoarece doar statele membre si-au asumat obligatiile nscrise n textul european. 3.1.1.2 Calitatea tribunalului Asa cum aratam mai sus, Curtea afirma deseori ca mecanismul de garantare al Conventiei vizeaza protectia unor drepturi efective si concrete, si nu a unor drepturi teoretice si iluzorii. n acest context, este insuficient faptul ca statele permit accesul la justitie, ci trebuie obligatoriu ca tribunalul n cauza sa ndeplineasca anumite calitati pentru a putea fi numit tribunal. Curtea a precizat acest lucru ntr-una dintre deciziile sale dintre cele mai importante afirmnd ca rolul jurisdictional al unui organ nu este suficient pentru ca acesta sa fie apelat ca tribunal, ci trebuie ca acest organ sa raspunda unei serii de garantii procedurale, ntre care cele mai importante sunt independenta si impartialitatea membrilor care l compun. nsasi ideea de justitie conduce la aceasta concluzie fiind greu de imaginat echitatea n lipsa celor doua aspecte care trebuie sa caracterizeze activitatea jurisdictionala. Vom analiza separat cele doua calitati ale tribunalului, chiar daca ele sunt apropiate. Independenta tribunalului este calitatea acestuia de a nu primi ordine ori sugestii, de orice natura, sau, cu alte cuvinte, capacitatea de a decide singur asupra litigiului. Impartialitatea, la rndul sau, este calitatea celui care statueaza dupa cum i dicteaza constiinta, pastrnd balanta egala ntre acuzare si aparare. Pe scurt, independenta presupune absenta oricarei subordonari sau nici o legatura cu vreun tert pe cnd impartialitatea se analizeaza doar n raport de magistrat adica fara a face vreo referire la vreun tert. Pe de alta parte nsa, se observa astfel ca cei doi termeni sunt apropiati, pentru ca o justitie independenta are toate sansele sa fie si impartiala, independenta fiind una dintre conditiile prealabile pentru impartialitate. De aceea, vom analiza mai nti conditiile care sunt cerute unei instante pentru a fi socotita independenta, n raport de exigentele Curtii. Mai nainte nsa trebuie precizat, ca o conditie fundamentala, ca tribunalul trebuie sa fie prevazut de lege, exigenta care vizeaza n principal instantele extraordinare, Conventia interzicnd astfel crearea de tribunale ad hoc. Legea trebuie sa fixeze nu doar competentele instantei si procedura, ci nsasi modul de creare al acesteia. Totusi, Comisia a declarat compatibila cu art. 6 legea austriaca care, dupa ce stabilea principiile de baza n functionarea unui tribunal de munca, lasa la dispozitia executivului crearea, n caz de nevoie, a unei astfel de instante.
3.1.1.2.1 Tribunal independent

Caracteristica fundamentala a independentei, prevazuta expres si n textul Conventiei, este aceea ca tribunalul sa fie prevazut de legea interna, cu alte cuvinte sa existe o suita de norme procedurale care sa i guverneze existenta. Conditia este respectata de catre

toate statele parti la Conventie, majoritatea lor avnd prevederi constitutionale prin care se interzicere instituirea unor instante pe alta cale dect prin lege, astfel nct nu a ridicat probleme deosebite n jurisprudenta. n opinia Curtii, pentru a determina daca organul jurisdictional este independent, trebuie luate n considerare urmatoarele elemente: lipsa oricarei ingerinte sau aparente de ingerinta din partea altor puteri ale statului sau a partilor, precum si existenta unor garantii reale contra oricaror eventuale presiuni exterioare. Independenta judecatorilor indiferent daca este functionala sau organica priveste ntreaga activitate jurisdictionala, n ntregul sau. n consecinta, ea nu priveste numai procedura publica, ci si activitati anterioare precum stabilirea termenului de judecata sau posterioare acestei faze precum deliberarea si redactarea hotarrii. Astfel, din punct de vedere functional, independenta se verifica n raport de alte organe ale statului si fata de parti. Independenta puterii judecatoresti fata de puterea legiuitoare si, n special, fata de cea executiva este un principiu ce rezulta din teoria separatiei puterilor n stat dezvoltata de Montesquieu si, n ciuda erodarii contemporane a acestei conceptii, apare n majoritatea textelor de natura constitutionala din statele europene prin formula sintetica: judecatorii se supun doar legii. Pozitia puterii judecatoresti de independenta fata de legislativ nseamna ca legiuitorul nu poate sa intervina n procesul de judecata n alta forma dect cea a emiterii unor legi pe care instantele de judecata sa le puna n aplicare. Tribunalele nu au totusi o independenta absoluta fata de legiuitor, ntruct nu pot refuza aplicarea unei legi emise de acesta, prevalndu-se de independenta lor. n ceea ce priveste independenta fata de executiv, Curtea verifica daca n special existenta unor functionari, subordonati ierarhic, n cadrul tribunalului. n esenta, Curtea a estimat ca simpla lor prezenta n cadrul tribunalului nu este incompatibila cu independenta acestuia. Cu toate acestea daca unul dintre membrii tribunalului este subordonat uneia dintre parti, justitiabilii pot sa se ndoiasca, n mod legitim, de independenta instantei, ceea ce aduce atinge ncrederii de care trebuie sa se bucure justitia ntr-un stat democratic, existnd asadar o violare a art. 6. Curtea se raporteaza adeseori n examinarea independentei tribunalului la aparenta creata, fara a cerceta daca, n realitate, membrii organului jurisprudential au primit ordine ori recomandari de la una dintre parti, facnd astfel aplicarea adagiului Justice must not only be done, it must also seen to be done. Un exemplu elocvent este cel din cauza Belilos, n care instanta a carei independenta a fost pusa n discutie de catre reclamant a fost o comisie a politiei din cantonul elvetian Lausanne care avea ca atributie aplicarea si solutionarea litigiilor privind sanctiunile contraventionale aplicate de politie. Curtea a precizat ca n conditiile n care membrii acestei comisii erau functionari superiori ai politiei, numiti de catre Ministerul de Interne si carora li se putea da n orice moment alte sarcini, justitiabilii au tendinta de a vedea n acestia membrii ai politiei, integrati ntr-un sistem ierarhic si solidari cu colegii lor. O astfel de situatie risca si stirbeasca ncrederea pe care justitia trebuie sa o inspire ntr-un stat democratic.

O decizie identica s-a luat si ntr-o situatie asemanatoare, n care era vorba despre independenta unei jurisdictii administrative austriece, autoritatea regionala de tranzactii imobiliare din Tyrol, n deciziile careia un rol cheie l avea un functionar care juca rolul de raportor. n speta, aceasta instanta s-a pronuntat n defavoarea reclamantului rasturnnd decizia data n prima instanta de catre o alta institutie. Elementul care a condus Curtea catre decizia de condamnare a Austriei a fost faptul ca apelul contra primei decizii, favorabila reclamantului, a fost formulat de catre un functionar care era superiorul direct al raportorului de la instanta care urma sa examineze apelul, plannd astfel un dubiu de independenta cu privire la continutul raportului acestuia, suficient pentru a se putea vorbi de lipsa independentei. Tot astfel, ntr-o serie de hotarri avnd ca obiect plngeri ndreptate mpotriva Turciei, Curtea a analizat independenta judecatorilor militari care, n sistemul turc, faceau parte alaturi de judecatori civili din completul de judecata al instantelor care aveau competenta de judecata o serie de infractiuni, ntre care si cele ndreptate contra statului sau ordinii publice. Curtea a considerat ca nu se poate vorbi de independenta instantei fata de executiv, n conditiile n care judecatorii militari ramn militari de cariera, fiind supusi avansarii n grad prin ordin al executivului, iar numirea lor n functie se face prin interventia semnificativa a armatei. n plus, daca n cauzele care vizeaza delicte militate, acesti judecatori pot fi considerati instanta disciplinara si, deci gradul de independenta cerut scade, n cazul n care judeca delicte de natura pur civila, situatia se schimba radical. De aceea, instanta europeana a condamnat Turcia pe linie n toate cauzele de acest gen. Cu privire la instantele militare pure, jurisprudenta este ferma n a le recunoaste independenta cu conditia ca legea sa impuna ofiterilor aflati n exercitarea atributiilor judiciare sa se sustraga de controlul ierarhic exercitat de superiori, fapt care nu s-a constatat ntotdeauna. Cu att mai mult sunt interzise interventii ale executivului n activitatea instantelor. Asa cum aratam mai sus, Curtea considera n mod constant ca facnd parte din procesul civil si executarea a hotarrii judecatoresti. De aceea, o decizie a ministerului privatizarii ucrainean prin care se suspenda executarea silita unor decizii judecatoresti mpotriva unui combinat industrial reprezinta att o atingere grava a dreptului de acces la justitie reclamantii neputnd sa obtine n mod real satisfacerea intereselor ct si o lipsa de independenta a justitiei, a carei activate este perturbata grav de executiv. Cu toate acestea, la stadiul actual al jurisprudentei Curtii, simpla existenta a unei aparente a interventiei executivului n activitatea de judecata nu este suficienta pentru a conchide la violarea art. 6, ea fiind nlaturata atunci cnd norme exprese interzic amestecul autoritatii superioare n activitatea jurisdictionala a functionarului. Spre exemplu, daca comitetul de disciplina al unui penitenciar este format din functionari ai Ministerului de Interne, nsa exista norme legale care interzic n mod expres Ministerului sa ofere functionarilor recomandari cu privire la activitatea lor, tribunalul este independent, acestia bucurndu-se de o quasi-inamovabilitate. Tot astfel, Conventia nu impune obligativitatea numirii judecatorilor pe viata sau pna la mplinirea unei anumite vrste, ci admite numirea judecatorilor pe durate determinate de

timp cu conditia existentei unei inamovabilitati n timpul exercitarii mandatului, ceea ce contravine independentei fiind posibilitatea de revocare discretionara a judecatorului. De asemenea, faptul ca o instanta este tinuta de rezolvarea data unei chestiuni prejudiciale rezolvata de catre o alta instanta nu i poate afecta independenta. Daca chestiunea prejudiciala a fost rezolvata de un organ administrativ, independenta instantei se pastreaza ct timp contra deciziei acelui organ partile puteau formula un recurs n fata unui tribunal independent si impartial. n raport de independenta fata de partii, este cert faptul ca o instanta nu poate fi socotita ca fiind independenta, si pe cale de consecinta impartiala, atunci cnd una dintre parti este si judecator, asa cum se ntmpla de multe ori n situatia procedurilor administrativjurisdictionale. Concluzia ramne valabila si atunci cnd o parte are un rol determinant n cadrul procedurii. Spre exemplu, Curtea a infirmat din punct de vedere al conformitatii cu Conventia procedura din fata curtii martiale britanice. n cadrul acesteia, judecatorii erau numiti de un ofiter care exercita si functia de acuzator. Mai mult, acelasi ofiter putea sa dizolve instanta, iar executarea deciziei judecatorilor era supusa aprobarii acestuia. n aceste conditii, Curtea a constatat de mai multe ori ncalcare a dreptului de a fi judecat de un tribunal independent si impartial. Din punct de vedere organic, independenta judecatorilor se verifica dupa modul de numire a judecatorilor si durata mandatului acestora. n esenta, numirea judecatorilor de catre organe administrative si un mandat limitat n timp, mai ales daca acesta poate fi rennoit, sunt considerate a fi indicii de dependenta fata de organul care desemneaza judecatorii. Totusi, s-a decis ca nu exista nici un indiciu de dependenta atunci cnd o parte din instanta este formata din judecatori neprofesionisti, numiti pe 6 ani de catre parlament, n conditiile n care mandatul acestora nu poate fi retras de catre legislativ[226]. De asemenea, independenta judecatorilor impune statelor obligatia de a interzice acestora sa fie membrii ai unor partide politice sau grupuri de interese sau de presiune, precum si de a exercita o suma de alte functii publice[227]. n acelasi timp, independenta de care trebuie sa se bucure judecatorii nu poate antrena lipsa oricarui control al activitatii acestora, pentru ca altfel imperativul independentei s-ar ntoarce mpotriva scopului sau acela de a asigura o justitie impartiala. Astfel, Conventia nu interzice existenta unui control jurisdictional prin posibilitatea de a se casa hotarrile de catre instantele superioare n grad ori disciplinar al activitatii judecatorilor prin posibilitatea sanctionarii judecatorilor pentru lipsa punctualitatii, atitudine reverentioasa etc.[228]
3.1.1.2.2 Tribunal impartial

Cu privire la impartialitatea care trebuie sa caracterizeze un tribunal, Curtea a precizat constant ca aceasta trebuie sa aprecieze din punct de vedere subiectiv, prin ncercarea de a determina convingerile personale ale unui anumit judecator la un anumit moment, dar si din punct de vedere obiectiv, verificnd daca acesta ofera suficiente garantii pentru a exclude orice banuiala legitima ce s-ar putea arunca asupra sa[229]. Trebuie asadar sa ne

continuam demersul analiznd separat impartialitatea subiectiva si cea obiectiva. Aceasta din urma notiune, proprie sistemul european de garantare a drepturilor fundamentale, deriva tot din adagiul britanic The justice must not only done; it must seen to be done, potrivit caruia aparentele pot capata o importanta deosebita. De aceea, este important de determinat nu doar daca judecatorul chiar a dat dovada de partialitate, ci si daca se putea crea un dubiu legitim cu privire la impartialitatea sa[230]. Aceasta forma de impartialitate poate fi deci semnalata n baza unor elemente obiective, nsa simplul fapt ca judecatorii unei instante sunt desemnati n functie de anumite afinitati politice nu conduce neaparat la lipsa impartialitatii obiective[231]. Tot astfel, simplul fapt ca solutia unei cauze este lasata la discretia unui juriu, nu presupune partialitate, ct timp juratii nu au fost influentati de o companie de presa declansata contra acuzatului sau de modul n care a nteles judecatorul sa i instruiasca[232]. De asemenea, nu s-a constatat lipsa impartialitatii nici atunci cnd un acuzat de culoare a fost judecat de un juriu compus n totalitate din albi[233]. Pe de alta parte, nsa, atunci cnd ntre membrii unui tribunal suedez care judeca litigii privind nchirierea unor bunuri sunt 2 judecatori numiti de sindicatul proprietarilor si respectiv de cel al chiriasilor, iar o persoana solicita instantei sa anuleze o clauza contractuala favorabila celor doua sindicate, Curtea a constat lipsa de impartialitate obiectiva a instantei[234]. Cel mai adesea nsa impartialitatea obiectiva intra n discutie atunci cnd judecatorii unei cauze au jucat, de-a lungul procedurii roluri diferite[235]. Frecvent a aparut problema impartialitatii obiective atunci cnd judecatorul a cumulat functia de instructie penala cu cea de judecator de fond. Astfel, Curtea a decis condamnarea statului belgian pentru ca persoana care a prezidat juriul ce a decis condamnarea reclamantului era, n acelasi timp, conducator al parchetului din care facea parte procurorul ce a formulat acuzarea. Chiar daca presedintele juriului nu a avut nici un rol n desfasurarea urmarii penale si n cursul fazei de judecata, instanta europeana a apreciat ca aparenta de partialitate a acestuia a fost suficient de puternica pentru a determina existenta unei violari a art. 6[236]. n mod identic, s-a decis ca faptul ca judecatorul unei cauze este avocat al partii adverse ntr-o alta cauza care l implica pe reclamant pune mari probleme sub aspectul impartialitatii obiective a judecatorului[237]. Tot astfel, s-a constatat o violare a art. 6 atunci cnd presedintele instantei care examina un recurs contra deciziei unei autoritati administrative era si unul dintre consilierii judiciari ai acelui organ administrativ anume presedintele comisiei care realiza activitatea jurisdictionala a autoritatii administrative fara sa prezinte importanta faptul ca, n situatia ajunsa n fata Curtii, activitatea jurisdictionala fusese realizata de catre un alt membru al comisiei[238]. Solutia a fost pastrata si atunci cnd judecatorul raportor al unei proceduri de reorganizare judiciara a unei societati comerciale care a propus, n raportul sau, lichidarea societatii, devine ulterior unul dintre membrii completului de judecata care analizeaza dispozitia de lichidare a ntreprinderii[239]. De asemenea, n alta cauza ndreptata contra Belgiei, judecatorul de instructie care decisese arestarea reclamantului, a ajuns ulterior sa judece pe fond cauza respectiva. n conditiile n care faza de urmarire era secreta si lipsita contradictorialitate, Curtea

europeana a decis ca art. 6 a fost ncalcat, ct timp este firesc ca reclamantul sa aiba n minte faptul ca, daca magistratul de instructie l-a arestat, acesta si-a format deja o opinie despre vinovatia sa, existnd astfel o aparenta de partialitate suficient de puternica pentru a putea vorbi de violarea Conventiei[240]. Totusi, ntr-o decizie mai recenta Curtea pare sa fi revenit putin asupra acestei jurisprudente, constatnd lipsa unei violari a Conventiei atunci cnd unul dintre judecatorii de fond a facut anterior parte dintr-un complet de judecata care respinsese apelul reclamantului contra ordonantei de trimitere n judecata[241]. n aceiasi ideea de a conferi statelor o marja de apreciere mai larga, Curtea a constatat lipsa unei violari a dreptului la un tribunal impartial ntr-o ipoteza n care un judecator care participase la judecarea unui recurs penal, fiind si singurul care s-a opus reducerii pedepsei pentru reclamanti, a judecat ulterior o cerere prin care acestia cereau plata unor despagubiri pentru durata excesiva a procedurii penale n care fusesera angajati[242]. ntr-o alta ipoteza, printr-o decizie la limita 4 voturi contra 3 Curtea a decis lipsa unei violari a Conventiei ntr-o cauza n care aparenta lipsei de partialitate a fost intens discutata. n speta, o firma contractase un credit important de la o banca, nsa, din cauze obiective, a fost temporar n imposibilitate de a restituita ratele creditului, iar banca a denuntat contractul si a executat garantiile constituite. n litigiul care a urmat, compania debitoare a cerut condamnarea bancii pentru lipsa moralei n afaceri, lucru obtinut n prima instanta si n apel. Banca a declansat procedura recursului la Curtea de Casatie greaca, amenintnd cu retragerea de pe piata greaca n caz de insucces. Procedura a durat mai bine de 5 ani, timp n care un judecator s-a retras, iar altii au fost schimbati, astfel nct la luarea deciziei nu a fost prezent dect un judecator dintre cei care initial trebuiau sa decida asupra recursului, admis finalmente de instanta suprema. Pentru a decide lipsa unei violari a Conventiei, Curtea a luat n calcul faptul ca reclamantii nu au probat ca schimbarea judecatorilor este o practica neobisnuita n Grecia, iar Guvernul a oferit explicatii pertinente pentru aceasta[243]. Problema impartialitatii subiective apare mai rar n jurisprudenta de la Strasbourg, statele reusind, n mare parte, sa evite plngeri pe acest temei. Lipsa impartialitatii subiective se poate totusi constata atunci cnd judecatorul, din cauza unor convingeri subiective care trebuie probate[244], devine incompatibil cu rolul de a judeca echilibrat cauza aflata n fata sa. Spre exemplu, s-a constat o violare a Conventiei n situatia n care presedintele completului de judecata a afirmat ca sistemul de aparare ales de catre inculpat este scandalos, ignobil, mincinos si repugnant. n plus, a afirmat ca instanta de apel pe care o prezida va analiza daca pedeapsa pronuntata n prima instanta este suficient de aspra tinnd cont de sistemul de aparare adoptat, instanta crescnd pedeapsa de la nchisoare timp de 2 ani la nchisoare timp de 30 de luni. Partialitatea instantei ntr-un asemenea caz este evidenta[245]. De asemenea, s-au constat indicii serioase de partialitate ntr-o afacere privind o plngere ndreptata mpotriva Marii Britanii de catre un reclamant de origine asiatica ce fusese condamnat de catre un juriu britanic pentru nselaciune. n cursul procesului, unul dintre juratii a spus judecatorului ca o parte dintre colegii sai din juriu sunt rasisti si l judeca pe inculpat pe baza originii sale si nu a probelor produse. Judecatorul le-a reamintit juratilor

juramntul prestat si le-a lasat timp o zi pentru a reflecta asupra propriei constiinte, nsa a refuzat sa i nlocuiasca. Aceasta desi, chiar dupa ziua de reflectie, unul dintre jurati a facut anumite remarci interpretabile cu privire la asiatici, nsa s-a aparat sustinnd ca a glumit si a dovedit ca are mai multi prieteni ntre persoane de origine asiatica. n aceste conditii, n care aparenta de partialitate este destul de evidenta, Curtea a decis posibilitatea unei atingeri grave a adusa art. 6[246]. Tot n acest context, Curtea a decis ca lipseste n mod evident impartialitatea subiectiva atunci cnd judecatorul are un interes n cauza. Spre exemplu, cu prilejul unei cauze n care un jurnalist care a publicat un articolul, continnd invective grave la adresa a doi parlamentari, a fost judecat penal de catre Parlament, instanta europeana a condamnat statul maltez pentru lipsa de impartialitate a tribunalului, din care faceau parte si victimele eventualei infractiuni, fara sa conteze faptul ca acestea nu compuneau majoritatea instantei[247].

3.2 Celeritatea procedurii

n baza principiului britanic justice delayed, justice denied[248] dreptul oricarei persoane de a fi judecat ntr-un interval de timp rezonabil prezinta, n opinia Curtii, o importanta extrema pentru o buna administrare a justitiei[249], nsa importanta sa se releva n special n materie penala, tinnd cont de consecintele de natura psihica pe care o incertitudine ndelungata cu privire la solutia procesului le produce asupra acuzatului[250]. Punctul de la curge termenul care trebuie luat n consideratie pentru a-i verifica rezonabilitatea difera n functie de obiectul procedurii. n materie civila, n principiu, punctul de la care curge termenul este acela al sesizarii instantei competente[251]. Exista nsa n jurisprudenta organelor de la Strasbourg si situatii n care s-a luat n calcul un moment anterior celui al sesizarii instantei. Atunci cnd procedura interna impune un recurs gratios catre organul care a emis decizia contestata sau cel superior acestuia, jurisprudenta pare sa se orienteze spre a lua n calcul ca moment de la care ncepe sa curga termenul procedurii momentul la care reclamantul a introdus contestatia contra deciziei n discutie[252]. Aceasta nseamna ca se poate lua n calcul pentru a estima durata procedurii si intervalul de timp n care aceasta se desfasoara n fata unor organe care nu sunt tribunale n sensul Conventiei. Solutia este logica ct timp, daca s-ar lua n calcul doar durata de timp n care procedura se desfasoara n fata unui organ care ndeplineste exigentele art. 6, statele ar putea evita condamnarea pentru nerespectarea principiului celeritatii, instituind doar proceduri extrajudiciare. n materie penala, spre deosebire de domeniul drepturilor si obligatiilor civile, foarte rar este luat n calcul ca punct de plecare momentul sesizarii instantei, ci, de regula se pleaca de la un moment anterior acestei date[253]. Cu privire la momentul nceperii perioadei care trebuie luata n considerare, jurisprudenta fostei Comisii si a Curtii au stabilit ca acesta acela din care banuielile ndreptate mpotriva reclamantului pot produce repercusiuni importante asupra acestuia[254], constnd de regula ntr-un moment anterior

nceperii fazei de judecata a procesului[255]. Astfel, exista decizii sau hotarri prin care s-a luat n considerare: momentul primului interogatoriu[256], cel al primei perchezitii[257], cel al notificarii oficiale cu privire la banuiala de a fi comis o infractiune[258], data arestarii[259] sau data nceperii anchetei preliminare[260]. Atunci cnd cauza este si penala si civila n acelasi timp asa cum se ntmpla atunci cnd procedura penala este deschisa de o plngere penala a partii vatamate care solicita si repararea unui prejudiciu civil Curtea a preferat sa considere ca punct de plecare al calcului termenului rezonabil pentru partea vatamata momentul n care se realizeaza constituirea de parte civila, iar nu acela al introducerii plngerii penale[261]. Cu privire la momentul final al termenului care trebuie luat n consideratie, acesta este, de regula, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusa judecatii, indiferent daca apartine unei instante de fond sau al unei de casare[262], existnd si jurisprudenta n sensul n care se ia n calcul momentul n care persoanei n cauza i se comunica hotarrea[263]. n materie civila momentul final al perioadei care trebuie luata n considerare este, potrivit unei jurisprudente constante cel al punerii n executare a deciziei judecatoresti[264]. Ratiunile includerii fazei executarii n durata procesului sunt evidente: Conventia garanteaza drepturi concrete si efective, iar nu drepturi iluzorii, astfel nct procesul nu poate fi redus doar la faza de judecata atta timp ct o decizie neexecutata nu ofera o satisfacere completa a drepturilor reclamantului[265]. Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizeaza in concreto, n raport de circumstantele speciale ale fiecarei cauze[266]. Trebuie nsa precizat de bun nceput ca, atunci cnd termenul apare, prima facie, exorbitant, sarcina de a probei este rasturnata, statul n cauza fiind chemat sa ofere explicatii cu privire la motivele care au stat la baza ntrzierii[267]. Criterii retinute de catre Curte pentru a aprecia rezonabilitatea termenului sunt, n principal, urmatoarele: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autoritatilor, precum si contextul si implicatii cauzei pentru situatia recurentului[268]. Nici unul dintre aceste criterii nu este nsa privit izolat de catre Curte, ci ansamblul concluziilor care rezulta din examinarea criteriilor conduce la decizia instantei europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifra de la care sa se poate afirma ca durata procesului a depasit termenul rezonabil. Spre exemplu, ntr-o cauza, Curtea a decis ca un proces care a durat 3 ani si jumatate nu respecta cerinta celeritatii[269], n timp ce ntr-o alta cauza s-a constat respectarea exigentelor art. 6 cu privire la o procedura ce durat o perioada asemanatoare[270]. Criteriul care prezinta cea mai mare importanta n examenul Curtii este cel al naturii cauzei, ntelegndu-se prin aceasta, pe de o parte, importanta pe care o prezenta cauza pentru reclamant si, pe de alta parte, gradul de complexitate inerenta cauzei. Spre exemplu, cu privire la cel dinti aspect se ia frecvent n calcul ca un element n favoarea statului faptul ca, n cursul unei proceduri penale, inculpatul nu a fost arestat preventiv[271]. n acelasi timp nsa, cauzele privind dreptul la vizita al copiilor de catre parinti trebuie rezolvate de urgenta de catre organele judiciare interne data fiind importanta morala a obiectului cauzei[272]. Tot astfel, s-a decis ca statul trebuie sa

rezolve prioritar cauze ce au obiect reintegrarea n munca a unei persoane concediate[273]. Cu privire la complexitatea cauzei, aceasta este atestata, de regula, de numarul celor acuzati si al martorilor, de volumul dosarului, de investigatiile care trebuiau desfasurate etc.[274] Spre exemplu, n principiu, nu pot prezenta o complexitate considerabila cauzele avnd ca obiect o actiune n repararea prejudiciului produs printr-o accident de circulatie[275] sau o infractiune flagranta comisa n public[276]. n schimb, se poate aprecia ca o cauza relativa la o infractiune economico-financiara poate fi socotita ca avnd un caracter deosebit de complex[277]. Aceasta complexitate a afacerii poate fi uneori si o complexitate de drept, nu numai de fapt, atunci cnd judecatorul este chemat sa aplice o lege relativ recenta care nu continea dispozitii precise cu privire la starea juridica dedusa judecatii[278]. Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea i impune acestuia, n materie civila, datorita principiului disponibilitatii care guverneaza procedura civila a tuturor statelor europene, sa probeze faptul ca a actionat cu o diligenta normala pentru ca procedura sa ajunga la final[279]. n materie penala nsa, s-a stabilit ca inculpatul nu este tinut sa coopereze activ cu autoritatile judiciare pentru a accelera cursul procesului[280]. n schimb, pentru nimeni nu poate sa-si invoce propria culpa, se va avea n vedere la aprecierea caracterului rezonabil al termenului n care s-a desfasurat procesul actiunile dilatatorii sau obstructioniste de care a uzat reclamantul[281]. Aceasta nsa nu presupune faptul ca se poate reprosa reclamantului faptul ca a uzat de caile de atac legale, ct timp atacarea unei decizii nefavorabile nu poate fi socotita abuziva[282]. Relativ la comportamentul autoritatilor, Curtea verifica numai lentoarea imputabila statului, cu precizarea ca, n opinia instantei europene, imputabilitatea nu se confunda cu culpa statului n cauza[283]. Este indiferent daca ntrzierea n desfasurarea procesului sa datorat legislativului, executivului sau aparatului judiciar, pentru ca, cu privire la obligatiile sale internationale statul este privit ca un tot unitar[284]. De exemplu, s-a angajat responsabilitatea statului deoarece Parlamentul a ntrziat n procesul de ridicare a imunitatii parlamentare unui membru al sau[285] sau atunci cnd legea nu i oferea judecatorului aproape nici un mijloc de a obliga un expert sa si depuna raportul la termenul stabilit[286]. n principiu, n doctrina s-a constat ca instanta de control de la Strasbourg priveste cu mai multa ngaduinta situatiile determinate de diverse situatii exceptionale, nsa se manifesta deosebit de severa atunci cnd viciile care afecteaza celeritatea sunt structurale[287]. ntrun act fara precedent la acel moment, data fiind avalansa de plngeri cu privire la durata procedurilor, Curtea si-a permis chiar sa recomande implicit statelor sa adopte un sistem prin care cauzele sa fie judecate nu neaparat n ordinea cronologica a introducerii actului de sesizare, ci mai degraba tinnd cont de importanta si de urgenta care o prezinta obiectul acesteia[288]. Strictetea Curtii, atunci cnd se raporteaza la vicii structurale, este determinata, n esenta, de doua elemente: numarul, din ce n ce mai semnificativ, al plngerilor adresate la Strasbourg care vizeaza acest aspect[289]; importanta particulara

pe care o prezinta celeritatea procedurii nu doar fata de litigiile n cauza, dar si pentru ntarirea ncrederii publicului n justitie, pentru o imagine pozitiva a activitatii de jurisdictie[290]. n principiu, atunci cnd se examineaza comportamentul autoritatilor, Curtea verifica daca n cursul procedurii au existat momente lungi de inactiune din partea organelor judiciare[291] n special, n materie penala unde se urmareste intervalul ntre actele de urmarire sau, din contra, acestea s-au concentrat excesiv asupra unui singur aspect[292] interogatorii consecutive cu acelasi obiect etc.

3.3 Publicitatea procedurii

Art. 6 prevede ca orice persoana are dreptul ca cauza sa sa fie judecata n public. n plus, se prevede n fraza a doua a primului paragraf ca pronuntarea hotarrii trebuie facuta n public, nsa accesul n sala de sedinta poate fi interzis presei sau publicului n timpul totalitatii sau a unei parti a procesului pentru a proteja morala, ordinea publica sau securitatea nationala ntr-o societate democratica, daca interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor o impun, ori n masura n care instanta considera, n circumstante exceptionale analizate cu strictete, ca publicitatea poate sa aduca atingere intereselor justitiei. Publicitatea procedurii realizeaza transparenta justitiei sustragnd justitiabilii din ghearele unei justitii secrete, dominata de arbitrariu si permite publicului sa vegheze la buna administrare a justitiei; transparenta procesului judiciar constituie unul dintre mijloacele care contribuie la pastrarea ncrederii publicului n justitie[293]. Astfel privita, publicitatea nu este scop n sine, ci un mijloc prin care se poate atinge obiectivul art. 6: un proces echitabil[294]. n principiu, art. 6 impune publicitatea procedurii si a pronuntarii deciziei n toate fazele procesuale si indiferent daca tribunalul facea parte din structura juridica ordinara sau era un organ administrativ cu atributii jurisdictionale[295]. Totusi, asa cum am precizat mai sus[296], atunci cnd n prima instanta se pronunta un astfel de organ, Curtea admite regularitatea procedurii, n masura n care contra deciziei acestui tribunal se poate face recurs, n fata unei instante care sa aiba un control de plina jurisdictie, adica asupra tuturor problemelor de drept si de fapt ridicate de obiectul afacerii[297]. Astfel, daca aceasta conditie este ndeplinita, Curtea ignora lipsa de publicitate care caracterizeaza, de regula, procedura desfasurata n fata unui organ administrativ. n schimb, daca instanta ordinara n fata careia se atacata decizia administrativa nu beneficiaza de o plenitudine de jurisdictie, se poate vorbi de violarea art. 6 daca procedura administrativa a fost secreta[298]. Solutia a fost identica si atunci cnd s-a invocat lipsa publicitatii n fata instantelor de apel sau recurs. Plecnd de la ideea dupa care, n cauzele respective, instantele superioare se pronuntau doar n drept, Curtea a admis lipsa publicitatii, dezvoltnd o motivatia usor sofistica, n special daca ne raportam la ideile exprimate n paragraful anterior[299]. Totusi, atunci cnd n apel se discuta nu doar probleme de drept, ci si probleme de fapt relevante pentru litigiul n cauza, Curtea impune dezbaterea contradictorie, publica, ntre

parti[300]. Daca nsa publicitatea lipseste n cadrul procedurii din fata tuturor organelor de jurisdictie sesizate, este cert ca exista o violare a principiului publicitatii procedurii[301]. Cu privire la publicitatea pronuntarii deciziei, n ciuda unei formulari imperative n special n varianta engleza a textului - Judgement shall be pronounced publicly Curtea a preferat o interpretare supla a continutului acestei obligatii, admitnd lipsa violarii Conventiei atunci cnd hotarrea este depusa la o grefa accesibila publicului[302]. Potrivit partii finale a art. 6 1, regula publicitatii poate suferi exceptii. Chiar daca la o prima vedere aceste exceptii se raporteaza doar la publicitatea pronuntarii deciziei, este unanim admis faptul ca exceptii respective protectia moralei, a ordinii publice, a securitatii nationale, a intereselor minorilor, a vietii private a partilor sau a intereselor justitiei se raporteaza la ntreaga desfasurare a procedurii[303]. Pe lnga situatiile prevazute expres n art. 6, o alta exceptie de la regula publicitatii, admisa de catre Curte, chiar daca textul Conventiei nu o prevede expres, este renuntarea partilor[304]. Curtea subsumeaza valabilitatea renuntarii la publicitatea procedurii la trei conditii: renuntarea sa fie liber consimtita, sa nu aduca atingere unui interes public superior si sa fie neechivoca[305]. Daca primele doua conditii impuse de Curte nu ridica n practica acesteia probleme deosebite, problema lipsei de echivoc a renuntarii a fost de mai multe ori abordata de catre organele jurisdictionale de la Strasbourg[306]. Fara a intra n prea multe detalii, precizam doar faptul ca, daca pna la un moment dat Curtea a fost foarte riguroasa n aprecierea caracterului lipsit de echivoc al unor posibile renuntari tacite la publicitate, odata cu hotarrea Hkansson si Sturesson jurisprudenta a devenit mult mai permisa, acceptndu-se existenta unei renuntari tacite prin simplul fapt ca, n cadrul unei procedurii secrete, reclamantii nu au solicitat expres publicitatea[307].

3.4 Egalitatea armelor[308]

Vom analiza n aceasta sectiune mai multe garantii generale, dezvoltate pe cale jurisprudentiala de catre Comisie si Curte, chiar daca acestea nu apar explicit enuntate n art. 6 1. O parte dintre ele sunt prevazute n paragrafele 2 si 3 ale art. 6, fiind consacrate n materie penala. Aceasta nu nseamna ca imperativele nscrise n acele texte nu se pot aplica si materie civila, ideea desprinsa chiar din formularea 3 a art. 6 care vorbeste de faptul ca orice acuzat are n special dreptul [309]. De aici Curtea a tras concluzia ca, pe de o parte, art. 6 3 nu enumara dect cu titlu exemplificativ anumite garantii, iar, pe de alta parte, ca acestea nu sunt proprii doar materiei penale, ci pot fi consacrate si n materie civila[310]. n plus, se poate observa ca poate exista o violare a art. 6 1, cu privire la o cauza de natura penala, chiar daca art. 6 3 nu a fost ncalcat, garantiile din primul paragraf fiind generale[311]. Vom analiza pe rnd imperativele consacrate de catre instanta europeana ca elemente ale egalitatii armelor.

a) Egalitatea armelor n sens restrns. Aceasta implica faptul ca orice parte a unei proceduri, indiferent daca este n materie civila sau penala, trebuie sa aiba posibilitatea rezonabila de a-si prezenta punctul de vedere n fata tribunalului n conditii care sa nu o dezavantajeze fata de celelalte parti ale procesului sau fata acuzare[312]. Astfel, s-a decis ca exista o ncalcare a principiului egalitatii armelor n situatia n care acuzarea depune la dosar un document, nainte de audienta publica, n care si prezinta n rezumat argumente, iar acuzatul nu are acces la acel document[313]. Daca nsa rolul procurorului nu este att de important n cadrul procedurii nct sa poata influenta decizia, principiul este respectat. Spre exemplu, s-a decis ca nu exista o violare a art. 6 daca n cadrul procedurii din fata Curtii Supreme austriece, rolul procurorului general se rezuma la a pune mentiune de acord pe raportul magistratului raportor[314]. Atunci cnd se depune la dosarul cauzei un document important pentru solutionarea acesteia, este nsa obligatoriu ca partile sa aiba cunostinta de continutul sau, indiferent daca instanta utilizeaza sau nu documentul n motivarea hotarrii[315]. Tot astfel, s-a constat o violare a exigentelor egalitatii armelor procedurale n situatia n care legea austriaca nu permitea participarea si expunerea orala a argumentelor n fata instantei de apel dect a reprezentantului parchetului, nu si inculpatului sau avocatului sau[316]. De asemenea, faptul ca n urma caii de atac se poate nrautatii situatia inculpatului conduce instanta europeana la o analiza stricta a posibilitatilor egale de a declansa procedura de casare[317]. n schimb, atunci cnd legea nu o permite o reformatio in pejus, exista tendinta de a analiza mai elastic egalitatea n declansarea procedurii n caile de atac[318]. Spre exemplu, s-a decis ntr-o cauza privind statul romn ca daca doar procurorul general poate declansa un recurs n anulare, fara nici un fel de limita temporala la acel moment, exista o violare a art. 6 1[319]. n acelasi context, Curtea a precizat ca se poate vorbi de o atingere serioasa a principiului egalitatii armelor atunci cnd pentru declansarea unei proceduri de atac statul beneficiaza de suspendarea termenul de apel pe perioada vacantei, n timp ce cealalta parte nu beneficiaza de aceasta posibilitate de prelungire a termenului[320]. b) Principiul contradictorialitatii. Contradictorialitatea, intim legata de ideea de egalitate a armelor, impune judecatorului sa vegheze ca orice element susceptibil sa influenteze solutia privind litigiul sa faca obiectul unei dezbateri contradictorii ntre parti. Fiecare parte a procesului trebuie sa aiba nu numai facultatea de a-si face cunoscute elementele pe care se bazeaza pretentiile sale, dar si aceea de a lua la cunostinta si de a discuta orice proba sau concluzie prezentata judecatorului cu scopul de a-i influenta decizia[321]. Nu prezinta nici o relevanta daca elementul susceptibil sa conduca la o anumita decizie este adus n discutie de catre parti sau sesizat din oficiu de catre instanta, chiar si n aceasta din urma situatie, judecatorul fiind obligat sa impuna discutarea lui[322]. n consecinta, s-a decis ca atunci cnd se numeste un expert n cauza, partile trebuie sa aiba facultatea de a participa la activitatile pe care acesta le desfasoara si sa primeasca concluziile expertului pentru a le putea pune n discutie[323]. Mai mult, s-a constatat o violare a art. 6 atunci cnd expertiza efectuata prezenta un caracter att de tehnic nct

scapa cunostintelor judecatorului, astfel nct acesta, chiar daca formal nu era tinut de concluziile expertului, a fost influentat decisiv de acestea. Refuznd sa dispuna refacerea expertizei sau efectuarea uneia noi la cererea unei parti, instanta a violat, n opinia Curtii, dreptul la contradictorialitate al partilor[324]. Contradictorialitatea nu impune nsa obligatia instantei de a permite, n cadrul unei proceduri scrise, ca fiecare parte sa raspunda la orice memoriu al partii adverse, pentru ca altfel s-ar ajunge la perpetuum mobile de raspunsuri si contra-raspunsuri, existnd nsa obligatia ca fiecare parte sa aiba posibilitatea sa si dezvolte argumentele cel putin ntr-un memoriu[325]. n opinia Curtii, contradictorialitatea impune, n materie penala, posibilitatea inculpatului de a combate declaratiile partii vatamate fie printr-o confruntare cu aceasta, fie prin posibilitatea de a obtine interogarea acesteia n faza de judecata[326], hotarre care ilustreaza faptul ca principiul egalitatii armelor se aplica si n raporturile ntre inculpat si partea civila. De asemenea, pentru a realiza contradictorialitatea n materie penala, statele sunt obligate sa si regleze procedurile interne astfel nct probele existente sa fie produse n cadrul audientei publice, pentru a putea sa faca obiectul dezbaterii contradictorie ntre acuzator si inculpat, n fata judecatorului[327]. S-a precizat, n acest context, ca hotarrea citata trebuie interpretata n sensul n care probele si, n special, cele testimoniale trebuie produse n fata judecatorului de fond, fiind insuficienta administrarea lor n fata magistratului de instructie, chiar daca si n cadrul acelei procedurii inculpatul a putut sa le conteste[328]. Mai mult, se poate afirma ca contradictorialitatea, ca element al egalitatii armelor, trebuie sa existe si atunci cnd nu exista o parte adversa, n sensul propriu al termenului. Spre exemplu, s-a constatat o ncalcare a art. 6 ntr-o ipoteza n care o persoana a solicitat statului acordarea unor drepturi financiare rezultnd din asigurarea de sanatate. Cum raspunsul administratiei casei de asigurari de stat a fost negativ, reclamanta s-a adresat unei instante care a decis doar n baza a doua expertize medicale, pe care reclamanta nu a putut sa le conteste, nefiind citata si nefiind invitata sa depuna concluzii scrise. Curtea a decis ca, n ciuda lipsei unei prt procesual n cauza, s-a violat dreptul recurentei la o dezbatere contradictorie[329]. c) Motivarea hotarrilor. Dreptul la un proces echitabil impune, fara ndoiala, motivarea hotarrilor judecatoresti. Astfel, publicul poate vedea ca se face justitie, iar pentru parti motivarea hotarrii este esentiala pentru a-si evalua sansele de succes ori de a vedea modul n care le-au fost acceptate argumentele si pe ce s-a bazat judecatorul n solutionarea cauzei lor. n plus, motivarea deciziilor este singurul mijloc prin care tertii pot sa cunoasca jurisprudenta, n conditiile n care n majoritatea statelor europene cel putin jurisprudenta instantelor superioare este, formal sau real, un izvor de drept important[330]. Obligatia de motivare a hotarrilor judecatoresti si are izvorul n dreptul oricarei parti n cadrul unei proceduri sa prezinte judecatorului observatiile si argumentele sale[331], combinat cu dreptul partilor, recunoscut de Curte, ca aceste observatii si argumente sa fie examinate n mod efectiv[332], iar obligatia de motivare a hotarrilor este singurul mijloc

prin care se poate verifica respectarea drepturilor mentionate anterior, piloni de baza ai dreptului la un proces echitabil. Atunci cnd se discuta despre obligatia de motivare, trebuie n mod necesar facuta distinctia ntre motivare inadecvata si lipsa motivarii, Curtea arogndu-si competenta de a examina numai situatiile care se pot ncadra n cea de-a doua ipoteza. Astfel, ea nu cerceteaza daca judecatorul national a stabilit corect faptele sau daca a interpreta corect faptele, ci numai daca acesta a raspuns ntr-o maniera suficienta si explicita argumentelor partilor litigiului[333]. Dreptul ca o decizie judecatoreasca sa fie motivata nu este nsa absolut[334], iar ntinderea si amplitudinea pe care trebuie sa o aiba motivarea variaza n functie de natura si complexitatea cauzei[335]. Spre exemplu, s-a decis ca instanta care respinge un apel poate sa se margineasca la a relua motivarea instantei de fond[336]. De asemenea, n opinia Comisiei, motivarea care sta la baza deciziei nu trebuie sa trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de fiecare parte[337], cu exceptia situatiei n care mijlocul respectiv de aparare era de natura sa influenteze definitiv solutionarea cauzei[338]. Tot astfel, Curtea a impus obligatia de motivare detailata a deciziei atunci cnd norma juridica a carei aplicare se solicita este ambigua n continut[339], nsa a admis o motivare sumara, ct timp ea a atins toate punctele esentiale ale argumentelor dezvoltate de parti[340]. d) Administrarea echitabila a probelor. Domeniul administrarii si aprecierii probelor este o materie n care statele membre se bucura o marja de apreciere foarte larga, Conventia permitnd statelor sa reglementeze fara oprelisti semnificative regulile de admisibilitate si forta probanta a mijloacelor de proba[341]. De asemenea, Curtea nu are competenta de a verifica daca instantele nationale au apreciat corect sau nu probele administrate n cauza, ci doar de a stabili daca mijloacele de proba au fost administrate ntr-o maniera echitabila[342]. Asadar, n materia administrarii probelor, elementul determinant al examenului efectuat de catre instanta europeana este maniera n care sunt probele sunt prezentate n fata judecatorului national[343]. Asa cum afirmam mai sus, Curtea examineaza procedura n ansamblul sau si nu se opreste doar la un moment punctual pentru a decide ncalcarea sau respectarea art. 6. Spre exemplu, s-a hotart n favoarea statului prt atunci cnd, ntr-un proces penal s-a administrat o proba nregistrarea unei convorbiri telefonice obtinuta fara aprobarea magistratului competent, n considerarea faptului ca decizia de condamnare a fost ntemeiata si pe alte probe, nu doar pe acea nregistrare[344]. Curtea si-a bazat decizia de a nu condamna statul pentru utilizarea unei probe obtinuta ilegal si pe faptul ca, analiznd ansamblul conditiilor n care s-a desfasurat procesul, a constat ca, dincolo de problema prezentarii acelei probe, procesul s-a desfasurat in concreto n conditii echitabile[345]. n schimb, s-a constatat o violare a Conventiei atunci cnd instanta si-a fondat aproape n mod exclusiv decizia pe o proba obtinuta n mod ilegal[346] sau care nu a fost niciodata adusa la cunostinta partii, care a ignorat-o n cursul procedurii[347].

Cu privire la expertize, n special n materie penala dar si n materie civila, Curtea impune statelor obligatia ca acuzatul sa poata solicita judecatorului dezbaterea contradictorie a raportului de expertiza, inclusiv prin posibilitatea de a obtine audierea ca martor a unei persoane susceptibila sa combata evaluarea expertului[348]. Aceasta nu nseamna nsa ca partile unui proces au dreptul sa obtina administrarea oricarei probe, Curtea si Comisia lasnd o marja de apreciere larga judecatorului national pentru a verifica oportunitatea si necesitatea unei probe, mergndu-se pna la admiterea interzicerii de a ncerca probarea unor fapte[349]. Tot astfel, Curtea a decis lipsa unei violari a art. 6 ntr-o afacere extrem de interesanta n opinia noastra. n fapt, urmare a unui grav accident de circulatie reclamantul a suferit serioase probleme psihice ce au condus, ntre altele, la divortul acestuia. Reclamantul a introdus o actiune n repararea prejudiciului contra soferului vinovat de accident, iar n cursul procesului a produs ca si proba o expertiza psihiatrica care a relevat probleme complexe si serioase de sanatate mintala, obtinnd suma de 1,3 milioane lire sterline drept despagubiri. Pentru a putea utiliza raportul medicului, reclamantul a fost nevoit, conform preceptelor dreptului britanic, sa renunte la privilegiul clientului, care facea secret acel raport. Ulterior, n cursul procesului de divort al reclamantului, n legatura cu atribuirea cresterii copiilor, inculpatul a adus ca si proba un alt raport psihiatric, pentru care a renuntat de asemenea la caracterul sau secret, n care se afirma ca starea sa de sanatate s-a ameliorat semnificativ. Intrnd, pe cai ramase necunoscute, n posesia acestui document, soferul vinovat de accidentul de circulatie a obtinut redeschiderea primului proces, n urma careia a obtinut reducerea sumei datorate la numai 600 000 lire sterline. Reclamantul s-a plns n fata Curtii de faptul ca judecatorul national a utilizat al doilea raport de expertiza psihiatrica, ncalcnd privilegiul clientului si fara consimtamntul sau. Curtea a respins nsa plngerea pe motiv ca instanta nationala nu a depasit limitele marjei de apreciere pentru a determina utilitatea si legalitatea probei, n conditiile n care reclamantul a renuntat de privilegiul respectiv n ambele proceduri[350]. e)Alte aspecte ale egalitatii armelor. Materie reglementata expres n materie penala, problema limbii procedurii n materie civila a ramas n sarcina jurisprudentei, n conditiile n care este evident ca egalitatea armelor poate intra n discutie atunci cnd una dintre parti nu cunoaste limba n care se desfasoara procesul. Pe de alta parte, valorile si interesele morale care sunt puse n joc n materie civila, precum si principiul disponibilitatii conduc catre o apreciere mai elastica a obligativitatii prezentei unui interpret. n realitate, cel putin n jurisprudenta fostei Comisii, multe din regulile impuse n materia dreptului la un interpret n penal[351], nu primesc aceiasi recunoastere n civil. Astfel, s-a decis, ca regula generala n materie, ca art. 6 nu este violat atunci cnd o persoana este citata n cadrul unei proceduri desfasurata ntr-o limba pe care nu o cunoaste, nsa dispune de timpul si facilitatile necesare pentru a asigura traducerea documentelor[352]. De asemenea, s-a constat lipsa ncalcarii dreptului la un proces echitabil si atunci cnd partea este nsotita de o persoana, sotia sa, care cunoaste limba procedurii si i-a fost permis sa i traduca[353] sau atunci cnd avocatul partii cunoaste limba n care se desfasoara judecata[354].

O alta problema legata de egalitatea armelor care merita o scurta prezentare este cea a dreptului persoanei de a asista la judecata. Acest drept nu este prevazut n Conventie nici macar n materie penala, spre deosebire de legislatia imensei majoritati a statelor membre, nsa a fost recunoscut de organele jurisdictionale instituite prin Conventie n anumite situatii. n materie civila, s-a admis ca prezenta partilor la judecata este un element implicit al egalitatii armelor n acele cauze n care comportamentul personal al partilor contribuie esential la solutia data litigiului, cum ar fi cauzele privind dreptul la vizita al copiilor de catre parinti divortati sau despartiti[355]. Mai mult, ntr-o cauza mai recenta, s-a constatat o violare a art. 6 din simplul fapt ca ntr-o astfel de cauza avnd ca obiect acordarea dreptului de vizita al copilului instanta nationala a refuzat audierea partii[356]. n acelasi sens, Curtea a constatat violarea Conventiei n ipoteza n care legislatia franceza nu a permis unei parti a unei cauze ajunse n fata Curtii de Casatie sa puna concluzii si sa consulte motivele de casare depuse de procurorul general, acest lucru fiind rezervat doar avocatului sau[357]. Situatia este nsa sensibil diferita n materie penala. Lund n calcul faptul ca dreptul inculpatul de a fi prezent la judecata este recunoscut n Pactul international relativ la drepturi civile si politice si ca art. 6 3 din Conventie recunoaste celui acuzat dreptul de a se apara el nsusi, dreptul de a interoga martorii si dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, Curtea a dedus ca prezenta inculpatului este, n principiu, obligatorie la judecarea cauzei[358]. Totusi, ct timp Curtea este constanta n a afirma ca n cazul procedurii n apel sau n recurs art. 6 se aplica cu mai putina strictete dect n cazul judecatii n prima instanta, s-a admis regularitatea unor proceduri de apel sau recurs n care audienta se desfasoara fara participarea celui acuzat[359]. Mai mult, s-a decis ca statele au obligatia de a depune diligente rezonabile pentru a verifica, n cazul absentei acuzatului, motivul acestei absente, putnd exista o violare a art. 6 si atunci cnd statele lau judecat pe inculpat n contumacie, creznd ca acesta a fugit, fara a verifica nsa aceasta ipoteza[360]. Mai recent nsa aceasta pozitie pare sa se atenueze. Astfel, Curtea a retinut o posibila violare a art. 6 atunci cnd inculpatul nu a fost prezent la procesul sau penal din motive independente de vointa sa, iar cererea sa de amnare pna la nlaturarea cauzei ce a impus lipsa sa a fost respinsa[361]. n fapt, inculpatul, de profesie medic, locuia si profesa n Statele Unite n perioada n care a fost trimis n judecata n Elvetia pentru nselaciune. Dupa ce anuntase autoritatile elvetiene ca va fi prezent la proces, unul dintre pacientii sai, suferind de cancer, a obtinut din partea unei instante americane o interdictie aplicata reclamantului de a parasi teritoriul american, pe motiv ca este singurul medic care l putea trata. De asemenea, s-a constat o violare a caracterului echitabil al procedurii atunci cnd, n temeiul unei norme legale austriece care nu permitea prezenta condamnatilor aflati n detentie la judecarea recursului, inculpatul a fost doar reprezentat n fata instantei de recurs care analiza cererea sa de atenuare a pedepsei si cea a acuzarii de agravare a acesteia. Instanta europeana a considerat ca, n conditiile n care aprecierea cuantumului pedepsei se face si n baza personalitatii inculpatului, acesta trebuia sa fie prezent la judecarea recursului pentru ca judecatorii sa l poata vedea si analiza din punct de vedere

al personalitatii sale, al urmarilor comiterii infractiunii omor asupra sa etc. si, de aceea, au considerat insuficient faptul ca acesta a fost reprezentat de aparatorul sau numit din oficiu[362]. Aceasta hotarre nu trebuie nsa generalizata, pentru ca, printr-o alta hotarre din aceiasi zi, ntr-o cauza ndreptata tot contra Austriei, s-a decis lipsa unei violari atunci cnd recursul a vizat nlaturarea unei sanctiunii cu internarea psihiatrica pentru o persoana declarata iresponsabila penal din cauza unei boli psihice, de data aceasta Curtea considernd ca lipsesc argumentele expuse mai sus[363]. Asa dupa cum precizat la nceputul acestei sectiuni, notiunea de egalitate a armelor sau cea, mai larga, de procedura echitabila se verifica n functie de circumstantele speciale ale fiecarei cauze, materie nefiind susceptibila de clasificari sau definitii stricte. Pot exista asadar si alte situatii n care sa se constate violarea art. 6 chiar daca nu exista, ca element al lexicului juridic, o notiune care sa exprime exact dreptul violat de catre statul n culpa[364]. ntr-o astfel de zona a mpins Curtea o situatie dedusa judecatii ei, desi n opinia noastra ea tine mai degraba de independenta tribunalului. n speta, n cursul judecarii unei cauze civile, legiuitorul grec a emis o lege de aplicare imediata care, desi nu o mentiona explicit, viza fara urma de ndoiala litigiu pendinte. n aceste conditii, Curtea a constatat o violare a art. 6[365]. Spre deosebire de aceasta situatie, atunci cnd nu s-a putut proba un interes particular al statului fata de un litigiu anume, instanta de la Strasbourg a considerat ca o interventie legislativa care rastoarna solutiile instantei este compatibila cu art. 6[366]. Daca nsa procesul este nca pendinte, iar o interventie legislativa de acest gen intervine n cauza, exista o violare a egalitatii armelor, cu att mai mult cu ct una dintre parti este statul[367]. O astfel de practica din partea Curtii, aceea de a muta sub tarmul egalitatii armelor cea mai mare parte a cauzelor care ridica o suma de probleme relative la art. 6 este constanta si, pna la urma, lipsita de implicatii de ordin practic. Tot astfel s-a ntmplat si cu o speta n care Curtea a fost chemata sa se pronunte asupra legalitatii unui proces penal, intens mediatizat n epoca, n care doi jurnalisti au fost condamnati penal pentru calomnierea unor magistrati belgieni. Jurnalistii declansasera o campanie de presa mpotriva a patru magistrati acuzati de a fi favorizat incestul si pedofilia prin cteva decizii de atribuire a custodiei unor copii n urma divortului parintilor. n cursul procesului penal, li s-a cerut inculpatilor sa produca hotarrile civile incriminate, nsa cum procedurile civile la care sa facut referire au fost secrete, tocmai pentru ca motivul divortului ar fi fost relatiile incestuoase, cei doi jurnalisti au fost n imposibilitate sa produca acele decizii. n plus, instanta a respins cererea acestora de a fi ascultati ca martori niste persoane care realizasera un studiu asupra cazurilor civile respective[368]. n aceste conditii, Curtea a considerat ca s-a violat principiul egalitatii armelor, n special prin raportare la faptul bizar ca o instanta de judecata sa ceara unei parti o hotarre judecatoreasca pronuntata de o instanta din acelasi stat, desi cauza putea fi analizata si n raport de impartialitate sau dreptul de a convoca martori.

GARANII SPECIALE N MATERIE PENAL

Am observat pe tot parcursul analizarii garantiilor generale prevazute de art. 6 faptul ca instanta europeana are tendinta permanenta de a analiza mai strict respectarea garantiilor

dreptului la un proces echitabil n materie penala. Explicatia este evidenta si este sustinuta de implicatiile foarte importante pe care la poate produce o procedura penala, spre deosebire de una civila, chiar si atunci cnd sanctiunea penala este ordin pecuniar. Tot astfel au gndit si autorii textului Conventiei, care au inclus n structura art. 6 doua paragrafe destinate a proteja cu o doza mai mare de rigurozitate drepturile procesuale ale inculpatilor[370]. Astfel, al doilea paragraf se refera la prezumtia de nevinovatie, iar al treilea prezinta cteva extensii ale egalitatii armelor, precizate cu titlu exemplificativ[371].

4.1 Prezumtia de nevinovatie

Poate cea mai veche si cea mai celebra dintre garantiile procedurale n materie penala, prezumtia de nevinovatie este definita n art. 6 2 n formularea sa clasica: orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata nevinovata pna cnd vinovatia sa a fost stabilita legal. Domeniul de aplicabilitate a acestei garantii este nca neclar n jurisprudenta Curtii si a fostei Comisii. Daca este cert ca ea se aplica tuturor acuzatiilor n materie penala, indiferent de calificarea interna a faptei[372], ramne de solutionat problema de a sti daca beneficiaza de prezumtia de nevinovatia si persoana aflata doar n faza de urmarire penala. Exista astfel decizii ale Comisiei prin care se refuza aplicarea prezumtiei de nevinovatie unui suspect cu ocazia primei audieri de catre politie[373], decizii prin care se admite posibilitatea garantarii acestui drept si n faza de urmarire[374] si chiar nainte de formularea vreunei acuzatii[375] ori decizii n care Comisia lasa problema deschisa, evitnd parca ostentativ sa pronunte o solutie in abstracto[376]. Pe de alta parte, nsa, jurisprudenta fostei Comisii este ferma n a constata aplicabilitatea art. 6 2 fazei de instructie preparatorie judiciara, n statele n care exista o astfel de faza procedurala[377]. La rndul ei Curtea, fara sa clarifice in abstracto problema a decis cu prilejul solutionarii unei cauze n care se punea n discutie prezumtia de nevinovatie a unei persoane acuzate de calomnie a decis ca aceasta beneficiaza de acest drept si n faza de urmarire, ntruct, n dreptul elvetian, este necesara plngerea prealabila pentru punerea n miscare a actiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusa, persoana n cauza era deja acuzata n sensul Conventiei[378]. Probabil nsa ca instanta europeana a ramas la aceasta concluzie, chiar daca nu a afirmat-o niciodata explicit, existnd chiar o situatie n care s-a constat o violare a art. 6 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar nceperii actiunii penale contra reclamantului[379]. Din acest text Curtea si fosta Comisia au extras consecinte importante relativ la procedurile penale ale statelor membre. n primul rnd, una dintre consecintele prezumtiei de nevinovatie este ca sarcina probei apartine acuzarii, iar dubiul profita acuzatului[380]. Totusi, s-a admis n anumite situatii faptul ca acuzarea nu este tinuta sa probeze toate elementele infractiunii, spre exemplu, atunci cnd legea austriaca nu impunea ministerului public si partii vatamate obligatia de proba lipsa de veridicitate a unor afirmatii care intrau n continutul unei infractiuni de calomnie[381]. De asemenea, Comisia a admis faptul ca n unele state exista raspunderea penala obiectiva, fara a

considera ca aceasta aduce atingerea prezumtiei de nevinovatie. Spre exemplu, ntr-un caz aproape extrem de raspundere obiectiva, fosta Comisia a considerat licita condamnarea unei persoane pentru o infractiune vamala comisa prin aceea ca n masina reclamantului s-au descoperit droguri, fara nsa a se cerceta daca persoana stia ca acestea sunt n masina pe care o conducea sau ca stia ce este n pachetele respective[382]. Tot n acest context, Curtea a precizat ca prezumtia de nevinovatia nu se poate opune prezumtiilor de fapt a caror valoare este recunoscuta de majoritatea statelor membre, cu conditia ca aceste prezumtii simple sa nu depaseasca un caracter rezonabil astfel nct judecatorul sa nu fie pus n situatia de nu mai avea puterea de a stabili faptele[383]. Ca o consecinta a principiului in dubio, pro reo, prezumtia de nevinovatie implica dreptul inculpatului la tacere, precum si facultatea, dar nu si obligatia, de a furniza proba n apararea sa[384]. n opinia Curtii, dreptul al tacere al celui acuzat de comiterea unei infractiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza sa vorbeasca fara a putea fi sanctionat n vreun fel pentru aceasta. Aceasta nu presupune ca tacerea acuzatului nu poate fi socotita o proba, alaturi de altele, nsa presupune ca tacerea nu poate fi interpretata ca recunoastere si nu poate fi sanctionata penal, disciplinar sau contraventional. Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru ca, dupa arestarea a trei persoane, membrii IRA, li s-a cerut acestora sa spuna care le este alibiul pentru perioada de timp n care avusese loc un atentat cu bomba. Cum acestia au refuzat sa spuna ceva, cei trei au fost condamnati pentru refuzul de oferi informatii politiei la cte 6 luni de nchisoare, ceea ce echivaleaza cu violarea dreptului lor la tacere[385]. De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanica, al oricarei persoane de a nu putea fi obligat sa depuna marturie contra ei-nsasi[386]. Ratiunea principala a acestei reguli este aceea de evita abuzurile autoritatilor cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul ca o persoana nu poate contribui la propria incriminare nu presupune nsa ca acesta nu poate fi subiect al coercitiei cu scopul de a obtine probe care exista independent de vointa acuzatului, n conditiile n care astfel de mijloace coercitive perchezitie, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc. sunt utilizate n cadrul unor proceduri care sa garanteze lipsa arbitrariului[387]. Totusi atunci cnd se cere faptul personal al inculpatului, Curtea interzice statelor sa foloseasca coercitia pentru a obtine probe, preciznd ca neputinta sau incapacitatea statului de a proba o infractiune nu poate sa conduca la obligarea suspectului de a furniza probe mpotriva sa[388]. n fapt, o persoana acuzata de o infractiune vamala a fost obligata de catre justitia franceza sa furnizeze mai multe documente din care putea sa rezulte contrabanda presupus a fi fost comisa de catre reclamant. n acelasi sens, s-a decis ca obligarea unei persoane de a furniza organelor de ancheta a unei eventuale infractiuni fiscale a tuturor documentelor financiare aflate n posesia sa, poate sa aduca atingere dreptului de nu contribui la propria incriminare[389]. Problema prezumtiei de nevinovatie se ridica chiar si atunci cnd procesul penal nu se sfrseste cu o hotarre de condamnare. Chestiunea are la baza situatia cheltuielilor de judecata si a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia procedurii lipsa de serviciu, deplasari etc. ntr-o prima faza, Curtea a urmat logica prezumtiei de nevinovatie deciznd ca, daca o persoana nu a fost condamnata, dar a fost obligata sa plateasca

cheltuielile de judecata pe motiv ca daca nu intervenea prescriptia probabil ar fi fost condamnata, exista o violare a art. 6 2. Ulterior, nsa, Curtea a revenit si a precizat n trei cauze identice din acest punct de vedere ca nu exista o violare a prezumtiei de nevinovatie n situatia n care o persoana este obligata sa plateasca cheltuielile de judecata, cu ocazia unei proceduri care s-a ntrerupt deoarece pedeapsa care s-ar fi putut pronunta era insignifianta. Motivarea Curtii ni se pare bizara, ea afirmnd ca, spre deosebire de situatia din cauza Minelli, n cele trei cazuri obligarea la acoperirea cheltuielilor de judecata nu s-a instituit cu titlul de sanctiune, ci, n conditiile n care probele creau o stare de suspiciune, nu departe de constatarea vinovatiei, pur si simplu s-a refuzat impunerea unei cheltuieli colectivitatii. Bizareria apare, dincolo de alte argumente, din faptul ca un astfel de argument duce chiar Curtea n situatia de a viola prezumtia de nevinovatia atunci cnd vorbeste de o stare de suspiciune, incriminate n dese alte rnduri. Confruntata cu criticile doctrinei, instanta a revenit ulterior din nou la jurisprudenta Minelli, condamnnd statul austriac pentru ca a impus anumite cheltuieli unei persoane achitate, motivnd cu faptul ca erau suficiente indicii de vinovatie pentru a fi condamnata. O alta hotarre care ni se pare deosebit de importanta n aceasta materie este cea din afacerea Asan Rushiti. n speta, reclamantul a fost arestat si apoi trimis n judecata pentru omor, nsa a fost achitat de catre un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv ca nu existau probe suficiente ndreptate mpotriva sa. Dupa decizia de achitare, reclamantul a solicitat despagubirea sa pentru detentia suportata, nsa o instanta austriaca a respins cererea sa pe motiv ca la data arestarii sale existau indicii clare de vinovatie. Curtea a hotart ca o astfel de decizie, chiar daca nu afirma vinovatia reclamantului, constituie o atingere serioasa a prezumtiei de nevinovatie si a condamnat statul austriac. Solutia a fost identica si atunci cnd, ntr-o situatie asemanatoare, instanta nationala a respins cererea de despagubire pentru detentia provizorie a unui inculpat achitat pe motiv ca erau mai multe indicii de vinovatie insuficiente nsa pentru o condamnare dect de nevinovatie. S-a constatat, n acelasi sens, o violare a prezumtiei de vinovatie ntr-o cauza implicnd un cuplu al caror fiu a fost internat ntr-un institut pentru copii, n baza unor indicii dupa care ar fi fost abuzat sexual. Banuiala s-a adeverit, iar principalii suspectii au fost parintii sai, nsa din cauza lipsei de probe, parchetul a decis scoaterea lor de sub urmarire. Cu toate acestea, autoritatile au refuzat, timp de ctiva ani, sa permita copilului sa se ntoarca acasa, pe motiv ca nu vor sa permita parintilor sa reia abuzurile sexuale. n aceste conditii, Curtea a constatat indicii serioase ale unei ncalcari a art. 6 2. Aceste doua decizii mai recente ale Curtii, ar sugera o revenire la principiile din hotarrea Minelli, nsa exista si decizii ale Curtii care nu pot sustine afirmatia. Spre exemplu, aceasta a hotart ca nu este violata prezumtia de nevinovatie atunci cnd, ca urmare a urmaririi penale a unei societati comerciale timp de peste 6 ani, aceasta a dat faliment desi nu fost condamnata penal, iar instantele nationale au respins cererea de despagubire. Mai mult, n cuprinsul deciziei, Curtea face o afirmatie socanta pentru cel care a citit si deciziile citate mai sus, afirmnd ca art. 6 nu da n nici un caz dreptul persoanei de a fi despagubita pentru prejudiciile ce le-ar fi putu suferi ca urmare a unei proceduri penale.

n fine, o alta problema ce apare frecvent n plngerile adresate Curtii este cea a atitudinii organelor de stat cu privire la acuzatul penal, Curtea admitnd de mai multe ori faptul ca prezumtia de nevinovatia apasa si asupra altor persoane sau organe dect cele judecatoresti. Spre exemplu, numeroase plngeri au vizat practica judecatorilor de a tine cont de antecedentele judiciare ale acuzatului n solutionarea cauzei, fapt care a fost judecat ca fiind compatibil cu exigentele Conventiei. Ceea ce este nsa important de remarcat este faptul ca prezumtia de nevinovatie nu se adreseaza numai judecatorului, ci tuturor organelor de stat, cu anumite limitari n ceea ce activitatea de acuzator a ministerului public. Aceste autoritati, n special cele care se ocupa cu anchetele penale, trebuie sa se dovedeasca foarte prudente cu privire la declaratiile publice relative la cauze aflate n cercetare, cu scopul de a feri persoanele implicate de a fi socotite culpabile nainte de judecarea lor. Aceasta obligatie nu implica nsa faptul ca autoritatile sa se abtina de a informa publicul cu privire la anchetele penale n curs, nsa acestea trebuie sa foloseasca formulari din care sa nu rezulte vinovatia persoanelor anchetate, utiliznd termeni precum suspect exista banuiala ca etc. Spre exemplu, s-a decis o lipsa a violarii art. 6 2 n situatia n care un ministru elvetian a declarat pe un post de televiziune ca reclamantul este vinovat de anumite infractiuni, nsa a precizat imediat ca justitia trebuie sa confirme acest lucru. Prin aceste decizii, la care se adauga altele formnd o jurisprudenta constanta, fosta Comisia a creat o distinctie care trebuie opera ntre notiunea de suspiciune si cea de afirmatii de vinovatie. nsa atunci cnd n cursul unei conferinte de presa nalti oficiali ai ministerului de interne francez ntre care si Ministrul de Interne au desemnat o persoana, fara a nuanta sau asi exprima rezerve, ca fiind participant la un asasinat al unui fost deputat si ministru, Curtea a considerat ca aceste declaratii au incitat publicul sa credea n vinovatia acesteia, au afectat prejudecatile instantei, constituind astfel o ncalcare a prezumtiei de nevinovatie. Mai mult, chiar si o campanie de presa, tolerata de catre autoritati prin neinterventie, poate ridica probleme serioase sub aspectul respectarii dreptului de a nu fi considerat vinovat pna la o decizie penala de condamnare. Statul poate fi tras la raspundere n fata Curtii, n astfel de ipoteze, n special atunci cnd campania de presa a fost provocata de catre unul dintre agentii sai.

4.2 Dreptul de a fi informat asupra acuzarii

Potrivit art. 6 3, lit. a orice persoana are dreptul de a fi informata, n cel mai scurt timp, ntr-o limba pe care o cunoaste si ntr-o maniera detailata, cu privire la natura si cauza acuzatiei ndreptate mpotriva sa, prevedere logica nscrisa n Conventie cu scopul de a asigura respectarea ct mai riguroasa a egalitatii armelor, al carui element este. Daca Conventia nu implica neaparat dreptul de i se furniza acuzatului toate actele dosarul, cel putin notificarea faptului ca este acuzat trebuie sa i fie facuta. Actul de acuzare joaca un rol determinant n procesul penal: plecnd de la semnarea acestuia inculpatul este oficial avizat de fundamentele juridice si de fapt ale reprosurilor sociale ndreptate contra sa.

Informarea acuzatului trebuie sa se faca n cel mai scurt timp, dupa textul Conventiei, nsa fosta Comisia a utilizat termenul imediat pentru a impune statelor o obligatie pozitiva definita mai concret. De asemenea, informarea inculpatul trebuie facuta ntr-o limba pe care o ntelege, nsa s-a decis ca este art. 6 este respectat si atunci cnd documentele sunt comunicate ntr-o limba pe care o ntelege avocatul inculpatului. Obligatia de informare are ca obiect att natura adica faptele materiale care i se reproseaza ct si cauza acuzarii notiune prin care se ntelege ncadrarea juridica a faptei. Punctul de la care statul are obligatia informarii imediate a inculpatul este acela de la care exista o acuzatie oficiala mpotriva persoanei n cauza. Acest moment pare sa fie determinat dupa alte criterii dect cu privire la momentul de la care se socoteste termenul rezonabil al procedurii penale. Spre exemplu, Curtea a decis ca, desi urmarirea penala in personam ncepuse cu mult timp nainte fara ca inculpatul sa fie anuntat si s-au desfasurat mai multe acte de urmarire, obligatia statului exista doar de la momentul trimiterii sale n judecata. Exigenta ca informarea celui acuzat sa fie detailata trebuie privita n mod rezonabil, statul nefiind obligat sa i precizeze inculpatului absolut toate elementele de drept care sunt aplicabile cauzei sale, ideea esentiala fiind aceea ca acesta sa poata sa si pregateasca eficient apararea, n baza informatiilor primite. Astfel, s-a decis ca s-au respectat exigentele art. 6 atunci cnd magistratul de instructie s-a marginit sa i spuna nvinuitului ca este acuzat de coruptie. n schimb, exista o violare a Conventiei atunci cnd o persoana este condamnata pentru doua infractiuni, iar actul de acuzare nu mentiona dect una dintre ele si judecatorul nu a indicat n nici un moment faptul ca persoana n cauza trebuie sa si formuleze apararea si pentru o alta fapta. Probleme mai delicate apar n situatiile n care are loc o schimbare a ncadrarii juridice a faptei n cursul fazei de judecata. n conditiile n care, n baza respectarii contradictorialitatii, statele respecta destul de riguros drepturile procesuale ale inculpatului, prevaznd n legislatia nationala obligatia judecatorului de a pune n discutie noua calificare a faptei, Curtea a fost rar sesizata cu astfel de situatii. Totusi, o speta rezolvata la Strasbourg merita o atentie suplimentara. n fapt, cei doi reclamnati au fost trimisi n judecata pentru bancruta frauduloasa, nsa, fara ca n nici un moment sa se puna discutie acest lucru, au fost condamnati n apel pentru complicitate la bancruta frauduloasa. Analiznd situatia, Curtea a constatat o violare a art. 6 3, lit. a si b combinat cu art. 6 1, considernd ca ncadrarea faptei ca si complicitate impune existenta unor elemente suplimentare un element material si unul subiectiv fata de ncadrarea faptei ca si autorat. Or, reclamantii au ignorat a se apara si cu privire la aceste elemente si de aceea procedura nu a avut un caracter echitabil, chiar daca, n principiu, pedeapsa pentru complicitate la o fapta este mai redusa dect autoratul la acea fapta.

4.3 Dreptul de a dispune de timpul si facilitatile necesare apararii

Art. 6 3, lit. b vine sa consacre explicit n materie penala dreptul la aparare, enuntnd ca orice acuzat are dreptul sa dispuna de timpul si facilitatile necesare pentru a-si pregati apararea. Regula tinde sa acopere dezechilibrul care exista, n materie penala, ntre cel

acuzat si procuror, care dispune de mijloace materiale si logistice importante, asigurnd astfel echitabilitatea procedurii. Pe de alta parte, regula poate fi dedusa pe cale de interpretare din art. 6 3, lit. c care vorbeste de dreptul oricarui acuzat la asistenta unui avocat si nu la numirea aparatorului, iar asistenta efectiva este greu de realizat daca nu exista anumite facilitati pentru pregatirea apararii. Timpul necesar pregatirii apararii se apreciaza in concreto, tinnd cont de complexitate procedurii si a faptelor imputate celui acuzat, nsa statul nu este n culpa atunci cnd acuzatul nu solicitat amnarea cauzei pentru a avea timp sa-si pregateasca apararea. Cu privire la termenele de recurs, jurisprudenta fostei Comisii pare destul de neclara. ntr-o cauza s-a estimat ca un termen de 15 zile pentru recurs este conform cu Conventia, fiind suficient de lung pentru a permite pregatirea recursului, pentru a ulterior sa considera ca un termen de 14 zile poate ridica probleme sub aspectul textului analizat aici, cu att mai mult cu ct termenul nu poate fi prelungit sau suspendat. n analizarea timpului lasat pentru aparare, se tine cont nu numai de complexitatea cauzei, ci si de timpul pe care l are la dispozitie avocatul apararii, mai ales daca acesta este numit din oficiu, fiind greu de impus acestuia sa si consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu att mai mult cu ct nu este platit pentru munca depusa. Pe de alta parte nsa, reclamantul nu se poate plnge de faptul ca i-a lipsit timpul necesar pregatirii apararii ct timp acesta a fost n culpa, ntruct nu s-a informat la grefa instantei cu privire la data audientei. Cu privire la facilitatile necesare pentru pregatirea apararii, chiar daca Conventia nu o prevede expres, acestea includ n primul rnd dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul sau, fapt dedus de catre Curtea din interpretarea analitica a art. 6 3, lit. b si lit. c. Dreptul de comunica liber cu avocatul prezinta o importanta deosebita si ridica probleme speciale n situatia persoanelor detinute. Pe de alta parte, nsa, practica organelor de la Strasbourg este destul de permisiva cu privire la respectarea acestui drept, crendu-se o multime de limitari acceptabile n ochii Curtii si a fostei Comisii. Astfel, s-a decis ca dreptul acuzatului de a comunica cu aparatorul nu presupune obligatia statului de a muta acuzatul detinut n cel apropiat penitenciar de sediul avocatului sau lipsa completa a cenzurii corespondentei adresate avocatului ori supravegherea convorbirilor ntre detinut si avocat. Ulterior, nsa, Curtea pare sa fi ajuns la o alta concluzie, preciznd ca dreptul acuzatului de a comunica ntre patru ochi cu avocatul sau reprezinta o garantie fundamentala a respectarii dreptului la un proces echitabil. Daca un avocat nu poate vorbi cu clientul sau n lipsa oricarei supravegheri sau nu poate primi informatii confidentiale de la acesta, asistenta sa juridica pierde mult din utilitate, n conditiile n care Conventia vine sa garanteze drepturi concrete si efective, iar nu drepturi teoretice si iluzorii. n aceiasi linie usor permisiva pentru statele membre, Comisia a considerat ca nu s-a produs nici o violare a Conventiei atunci cnd administratia penitenciarului nu i-a permis unui detinut sa ia cu el mai multe manuscrise pe care dorea sa le dea avocatului pentru pregatirea apararii. De asemenea, s-a apreciat ca izolarea completa a detinutul nu este incompatibila cu Conventia, atta timp ct acesta a putut comunica cu aparatorul prin corespondenta pe o perioada de mai multe saptamni ct a durat izolarea sa. Concluzia a fost mentinuta n jurisprudenta ulterioara si atunci cnd izolarea reclamantului pe timp de

o luna a fost totala, implicnd lipsa oricarei legaturi cu avocatul sau numit din oficiu. Curtea a tinut nsa cont n aceasta situatie de faptul ca urmarirea penala a fost foarte lunga si apararea a putut fi pregatita n mod real. n al doilea rnd, facilitatile necesare pregatirii apararii impun accesul la dosarul cauzei, astfel nct acuzatul sa poate lua toate masurile necesare pentru a se apara. Curtea a judecat ca exigentele Conventiei sunt respectate si atunci cnd acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, nsa avocatul sau a putut consulta liber documentele cuprinse n dosar. Acest drept al acuzatului nu exclude nsa principiul caracterului secret al urmarii, ntruct s-a estimat ca este suficient pentru a evita raspunderea internationala a statului faptul ca inculpatului i se prezinta dosarul nainte de nceperea fazei de judecata, dupa punerea n miscare a actiunii penale. Este nsa inadmisibila situatia n care anumite acte din dosar sunt tinute secrete fata de aparare n numele interesului public, atunci cnd decizia de disimilare a probelor respective este luata de catre acuzare. Totusi, printr-o hotarre din aceiasi data avnd ca obiect o plngere ndreptata tot contra Marii Britanii, Curtea a decis, cu 9 voturi contra 8, ca daca decizia de a tine secrete anumite acte ale dosarului fata de aparare este luata de judecator situatia este compatibila cu Conventia. n fine, s-a pus uneori n discutie faptul de a sti daca ntre facilitatile necesare intra si obligatia statului de a produce anumite probe cerute de catre inculpat. Raspunsul Curtii pare sa fie pozitiv, acceptnd sa analizeze problema sub imperiul art. 6 3, lit. b, chiar daca, n speta, a constata lipsa unei violari a acestui text, pe motiv ca expertiza financiarcontabila solicitata de o persoana acuzata de evaziune fiscala avea sanse mici sa demonstreze nevinovatia reclamantului. Totusi, din hotarrea citata se poate ntelege faptul ca, atunci cnd o astfel de expertiza putea sa constituie un mijloc eficient de aparare, statul are obligatia sa o produca.

4.4 Dreptul la asistenta juridica

La lit. c a art. 6 3 se instituie dreptul oricarui acuzat de a se apara el nsusi sau de a fi asistat de un aparator ales, iar, daca nu dispune de mijloacele necesare renumerarii unui aparator, sa i fie numit un avocat din oficiu. Strns legat de echitabilitatea procedurii si de dreptul la aparare n sens larg, dreptul la asistenta juridica este unul dintre aspecte fundamentale ale unui proces echitabil. Problema de a sti daca Conventia impune obligativitatea asistentei juridice si n faza de urmarire a fost mult timp nerezolvata n jurisprudenta, Comisia estimnd doar faptul ca asistenta juridica se impune si n faza de urmarire n situatia n care administrarea probelor are loc doar n aceasta faza. Ulterior, nsa, Curtea a intervenit si a precizat ca dreptul la asistenta juridica exista, n materie penala, nca de la stadiul anchetei preliminare efectuate de politie. Solutia este logica pentru ca, de multe ori, declaratiile initiale ale suspectului determina tot cursul proceduri care urmeaza. n consecinta, Curtea a considerat ca lipsirea unui suspect arestat pentru primele 48 de ore de asistenta juridica de catre autoritatile britanice, constituie o violare a art. 6. Dreptul la asistenta juridica exista, n opinia Curtii, si atunci cnd inculpatul nu participa voluntar la audienta. Astfel, instanta europeana a condamnat Olanda pentru ca, cu ocazia judecarii unei cauze penale

la care inculpatul nu a dorit sa participe, judecatorul nu a permis avocatului celui acuzat sa participe la dezbateri. Chiar daca statul prt a invocat faptul ca astfel exista un mijloc coercitiv prin care persoanele acuzate penal sunt aproape obligate sa se prezinte la audienta, cu scopul de a le fi asigurate toate drepturile procedurale, Curtea a considerat ca prevaleaza dreptul la asistenta juridica. Din textul analizat se poate desprinde faptul ca acesta contine trei drepturi ale acuzatului: de a se apara singur, de a-si alge un aparator sau de a primi unul din oficiu. Optiunea ntre cele trei alternative i apartine acuzatului, nsa, n opinia initiala a Curtii, dreptul sau la optiune poate suporta anumite limitari. Astfel, Curtea a afirmat ca nu exista o violare a art. 6 atunci statul a restrns dreptul acuzatilor la un avocat numai pentru analiza chestiunilor de drept, ntruct acestia avea capacitatea de a se apara singuri cu privire la chestiuni de fapt. Din fericire, urmare a unor critici puternice din partea doctrinei, Curtea a revenit si a precizat ca dreptul la asistenta juridica nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut. n consecinta, instanta europeana a cenzurat legislatia unor state care conditionau posibilitatea avocatului de a expune argumentele clientului sau de prezenta inculpatului la proces. Curtea a precizat faptul ca statele trebuie sa asigure prezenta la audieri a partilor implicate, asa cum am aratat mai sus, nsa a precizat ca atunci cnd acest obiectiv este irealizabil, chiar si din culpa persoanei n cauza, sanctionarea sa cu pierderea dreptului la aparare este complet nejustificata. Prima alternativa a celui acuzat este aceea de a se apara singur, nsa aceasta prevedere din Conventie nu poate interzice statelor sa impuna, cel putin n anumite cazuri, obligativitatea prezentei unui avocat ales sau numit din oficiu, deoarece o astfel de prevedere nu poate dect sa ntareasca protectia drepturilor persoanei acuzate. Pe de alta parte, nsa, persoana care se apara singura n cadrul unui proces penal nu poate solicita cu titlul de cheltuieli de judecata onorariul pe care l-ar fi platit unui avocat, n cazul n care este achitata. Pe de alta parte, Curtea a admis limitari ale dreptului celui acuzat de a se apara singur, admitnd, n principiu, practica statelor care impun, n foarte multe situatii, existenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. Totusi, asa cum afirmat la nceput, Curtea admite ca optiunea ntre a se apara singur sau prin intermediul unui avocat apartine acuzatului, astfel nct atunci cnd acesta doreste sa se apere singur, iar statul i impune desemnarea unui avocat, statul are obligatia pozitiva de a asigura persoanei posibilitatea de a se apara si singur, independent de activitatea depusa de avocat n contul sau. A doua alternativa este aceea ca persoana acuzata penal sa si angajeze un avocat, fara ca dreptul de a alege aparatorul pe care l doreste sa poata fi, ca regula generala, cenzurat. n circumstante exceptionale s-a admis dreptul statelor de a restrnge dreptul acuzatului de a-si alege aparatorul, spre exemplu, atunci cnd aparatorul era fiul acuzatului, considerndu-se ca astfel se aduce atingere deontologiei profesionale, sau atunci cnd avocatul era cercetat cu privire la aceiasi infractiune pentru care era trimis n judecata inculpatul. n fine, atunci cnd acuzatul nu are mijloacele materiale de a angaja un aparator, statul are obligatia sa numeasca un avocat din oficiu, daca interesele justitiei o impun. Chiar

daca Conventia nu prevede expres, din interpretarea logica a textului se poate trage concluzia ca acest serviciu este gratuit, acuzatul nefiind tinut sa plateasca avocatul din oficiu. Textul substituie obligatia statului la doua conditii: acuzatul sa nu aiba mijloace materiale pentru angajarea unui avocat si existenta unui aparator sa fie impusa de interesele realizarii justitie. Daca ambele conditii sunt reunite statul trebuie sa numeasca un aparator din oficiu, fara nsa a avea obligatia de a consulta acuzatul nainte de numire. Cu privire la necesitatea existentei unui aparator, organele jurisdictionale europene lasa la dispozitia statelor o marja de apreciere foarte larga, admitnd cenzura supranationala doar n cazul refuzului nejustificat de desemnare a unui avocat din oficiu. n principiu, criteriile dupa care se determina necesitatea unui aparator sunt complexitatea cauzei, gravitatea acuzatiei aptitudinea acuzatului de a se apara singur. Spre exemplu, ntr-o cauza s-a luat n considerare faptul ca fapta care i era imputata reclamantului era lipsita de importanta sub aspectul sanctiunii de care era pasibil acesta, astfel nct acuzatului nu era obligatoriu sa i se numeasca un avocat din oficiu. nsa ntr-o alta decizie solutionata de Curte, s-a decis ca reclamantului, acuzat de marturie mincinoasa, trebuia sa i se asigure aparator din oficiu si n apel, n conditiile n care problema litigioasa, abordata de procuror n peste 30 de minute diferenta ntre precongnitions si alte declaratii era prea dificila pentru o persoana lipsita de orice pregatire juridica. n mod identic, Curtea a considerat ca interesele justitiei impun numirea unui avocat din oficiu pentru o infractiune care consta n neplata cu rea-credinta a impozitelor, posibil sanctionata cu nchisoare. n baza principiului garantarii unor drepturi efective si nu iluzorii si formale, Curtea a impus statelor, n circumstante de o gravitate exceptionala, fara sa uite ca raporturile dintre avocat si clientul sau sunt raporturi de drept privat, sa ia masurile necesare protejarii intereselor justitiei, raspunznd astfel pentru erorile sau neglijenta grava a avocatului din oficiu.

4.5 Dreptul de a convoca si interoga martorii

Art 6 3 lit. d consacra dreptul oricarui acuzat de a interoga martorii acuzarii, de a obtine convocarea si interogarea martorilor apararii n aceleasi conditii ca si cei ai acuzarii. Acest text nu este altceva dect o expresie punctuala a conceptului mai larg de egalitate a armelor, urmnd ca n analiza continutului sau instanta europeana sa l interpreteze ca atare. De aceea, s-a afirmat ca dreptul nscris n textul sus mentionat nu este un drept absolut, el neputnd sa confere inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecatorul national avnd o marja larga de apreciere a oportunitatii si utilitatii probei, cu conditia ca martorii acuzarii sa fie convocatii cu respectarea acelorasi conditii. si n acest domeniu li se lasa statelor o marja de apreciere foarte larga cu privire la pertinenta si utilitatea probei, organele de la Strasbourg arogndu-si competenta de a analiza doar acele situatii n care refuzul de a cita un martor al apararii a fost abuziv sau arbitrar, situatii care se probeaza prin obligatia de motivare a deciziei de respingere a probei testimoniale. De asemenea, Curtea impune obligatia pozitiva a statelor contractante de a asigura audierea publica a unor martori, audiati n faza de urmarire

penala, daca decizia de condamnare se bazeaza pe informatiile oferite de acestia. Totusi, daca martorii esentiali ai acuzarii sunt audiati printr-o comisie rogatorie, iar inculpatul a putut sa le adreseze astfel ntrebari, Curtea a considerat ca statul si-a ndeplinit obligatiile impuse prin Conventie tinnd cont si de distanta mare ntre locul desfasurarii procesului penal Spania si cel al domiciliului martorilor Suedia. Pe de alta parte nsa, n ciuda textului Conventiei care se refera doar la martori, acest drept a fost interpretat extensiv, precizndu-se ca art. 6 3 lit. d se aplica si cu privire la audierea si citarea expertilor si a partii civile. Astfel, notiunea de martor capata si un nteles autonom de calificarea existenta n dreptul intern al statelor. Spre exemplu, s-a decis ca un politist care a actionat sub acoperire n cadrul unei retele de traficanti de droguri si care, din motive evidente, nu a depus marturie n fata instantei este martor, n sensul Conventiei, ntruct a furnizat instantei informatii n baza carora aceasta a solutionat litigiul penal. Caracterul echitabil al procedurii cu privire la elementele de proba rezida n fiabilitatea si credibilitatea declaratiilor facute de martori. Astfel, ntr-una din deciziile semnificative ale Curtii, natura declaratiilor martorilor acuzarii, ce erau rude ale inculpatului, nu permiteau sa li se acorde creditul necesar, cu att mai mult ct erau principalele probe de vinovatie. De asemenea, Curtea a denuntat fiabilitatea marturiei victimei presupusei infractiuni, care nu poate fi socotita neutra, sau a unor marturii facute n cadrul altor proceduri, n acest din urma caz neputnd fi asigurata n mod judicios contradictorialitatea. Cu privire la martorii acuzarii, dreptul de a-i interoga prevazut expres presupune si dreptul de a fi confruntat cu acestia. Spre exemplu, s-a decis ca o condamnare bazata doar pe declaratiile a doi martori facute n fata politiei, fara ca inculpatul sa fie confruntat cu acestia, se analizeaza ca o violare a art. 6 3 lit. c. Din aceasta hotarre se poate desprinde concluzia ca, n opinia Curtii, dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzarii nu este absolut, fiind susceptibil de limitari n circumstante exceptionale n situatia prezentata mai sus cei doi martori erau fosta sotie a inculpatului si fiica acestuia. Spre exemplu, s-a constatat lipsa unei ncalcari a Conventiei n situatia n care, pentru a evita intimidarea martorului acuzarii, inculpatul acuzat de a fi membru important al mafiei italiene nu a fost prezent la audierea publica a cestuia, nsa avocatul sau a fost de fata si a putut sa l interogheze. De asemenea, s-a decis ca utilizarea n cursul procedurii doar a declaratiilor victimelor facute la politie este admisibila, n conditiile n care aceste declaratii nu au fost probele esentiale ale acuzarii, iar infractiunea n cauza era una de viol si deci aducerea victimelor n fata instantei pentru a repeta declaratiile le putea produce un prejudiciu de ordin moral. Cu privire la aceste situatii, n care din motive obiective sau subiective martorul nu se poate prezenta n fata instantei, Curtea a precizat ca instanta nationala poate lua n calcul declaratiile martorilor date n faza de urmarire, cu conditia ca inculpatul sa poata contesta n mod real marturia si sa-l poata interoga pe martor, indiferent cnd si n ce conditii.

Problema pe care o ridica martorii care doresc sa si pastreze anonimatul este asadar delicata. Pe de o parte, este lesne de nteles teama acestora de represalii n anumite situatii sau faptul ca deconspirarea unor ofiteri care lucreaza sub acoperire poate compromite activitatea anti-infractionala. Pe de alta parte nsa, condamnarea unei persoane pe baza marturiei unei persoane a carei identitate nu o cunoaste si asupra caruia nu poate arunca nici un dubiu este destul de departe de exigentele unei proceduri echitabile si de notiunea de egalitate a armelor. n plus, instanta este privata de posibilitatea de a vedea martorul si de a-si forma intima convingere cu privire la ncrederea care merita sa i fie acordata. n fata acestor doua ratiuni opuse, Curtea a fost chemata sa stabileasca o linie de echilibru n conditiile n care a fost destul de frecvent supusa analizarii unor astfel de situatii. ntr-o decizie de principiu n materie, instanta europeana a precizat ca colaborarea publicului n lupta contra criminalitatii organizate si a gruparilor teroriste releva, fara ndoiala, o importanta speciala. De aceea, Conventia nu poate sa interzica utilizarea n cadrul urmaririi penale a informatorilor oculti, dar utilizarea informatiilor obtinute de la aceste persoane pentru a motiva o condamnare ridica o problema diferita, ntruct, ntr-o societate democratica, dreptul la o buna administrare a justitiei ocupa un rol att de important, nct nu poate fi sacrificat n baza acestor considerente ale luptei contra infractionalitatii. Concluzia ramne valabila si n situatia n care martorul se prezinta n instanta, nsa are identitatea secreta, chipul acoperit, iar vocea i este distorsionata prin mijloace electronice. n concluzie, pentru ca utilizarea unor martori anonimi sa fie licita, statul trebuie sa si organizeze sistemul judiciar astfel nct daca nu acuzatul, macar avocatul acestuia si judecatorul sa poata pune la ndoiala marturia acestora, care trebuie, n consecinta, coroborata cu alte probe pentru a conduce la o condamnare. Potrivit exprimarii Curtii o condamnare nu se poate fonda nici exclusiv si nici macar n proportie determinanta pe o declaratie anonima.

4.6 Dreptul la un interpret

Art. 6 3 lit. e recunoaste oricarui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de catre un interpret daca nu cunoaste sau nu vorbeste limba n care se desfasoara audienta. Aceasta regula a fost impusa, n opinia Curtii expusa n hotarrea de principiu n materie, de necesitatea a mpiedica orice inegalitate ntre un acuzat care nu cunoaste limba utilizata si un acuzat care o cunoaste, analizndu-se astfel ntre aplicare particulara a art. 14 raportat la art. 6 1. Conditia de baza pentru aplicarea acestui text este ca cel acuzat sa nu cunoasca limba procesului sau, chiar daca o cunoaste pasiv, sa nu o vorbeasca. Aprecierea acestui fapt ramne n competenta instantei nationale, care beneficiaza de o anumita marja de apreciere controlata de organele de jurisdictie instituite de catre Conventie. Doctrina s-a exprimat ferm, n lipsa unei jurisprudente explicite n acest sens, subliniind faptul ca ignorarea limbii procedurii trebuie sa apartina celui acuzat, refuzul acordarii dreptului la un interpret neputnd fi justificat prin aceea ca avocatul acestuia cunoaste si vorbeste limba n cauza.

Asistenta oferita de catre interpret trebuie sa fie gratuita, Curtea preciznd ca textul Conventiei nu trebuie interpretat n sensul n care acesta ar impune doar o avansare a cheltuielilor de catre stat, ci gratuitatea trebuie sa fie totala si independenta de finalitatea procedurii judiciare angajate contra acuzatului. n plus, Curtea a interpretat extensiv notiunea de audienta utilizata n textul Conventiei pentru a desemna momentul procesual n care se impune obligativitatea interpretului, afirmnd ca, pentru a fi realizat scopul art. 6, trebuie ca celui acuzat sa i fie tradusa nu doar faza orala a procedurii, ci si actele procedurii angajate mpotriva sa. Ulterior s-a precizat faptul ca nu este necesara traducerea tuturor actelor procedurale ntocmite, ci doar a celor necesare pentru ca inculpatul sa nteleaga exact acuzarea care i se aduce si cele necesare pregatirii apararii sale. Pe de alta parte, nsa, s-a precizat ca asistenta gratuita a interpretului acopera doar raporturile ntre acuzat si judecator iar nu si cele ntre cel acuzat si aparatorul sau, solutie care ni se pare criticabila, n conditiile n care astfel se poate aduce atingere dreptului efectiv la aparare, lezat n mod evident prin lipsa unor raporturi firesti ntre aparator si clientul sau. Totusi, precum n nenumarate alte ocazii, Curtea a tinut sa precizeze ca dreptul la un interpret trebuie sa fie concret si efectiv, astfel nct statul n cauza are nu numai obligatia pozitiva de a desemna si a plati un interpret, ci si obligatia a verifica calitatea traducerii asigurate.