PROGRAMUL DE STUDII DREPT

MASTERAT

ȘTIINȚE PENALE APROFUNDATE

In dubio pro reo și aplicarea dispozițiilor art. 16 CPP

DISCIPLINA: Instituții și principii de drept procesual penal

COORDONATOR: Cadru didactic Lect. dr. Marian Pompiliu Drilea-Marga

Autor
Mușat Domnica-Andreea

BRAŞOV
2022
 CUPRINS

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive .........................................................................................2

CAPITOLUL II – In dubio pro reo și principiile dreptului procesual penal..............................3

1. In dubio pro reo și prezumția de nevinovăție .......................................................................3

2. In dubio pro reo și legalitatea și loialitatea administrării probelor… ...................................3
3. In dubio pro reo și egalitatea în fața legii ............................................................................ 4

CAPITOLUL III – In dubio pro reo în jurisprudența românească............................................5

1. Aplicarea principiului in dubio pro reo. Infracțiunea de tâlhărie..........................................5

2. Administrare probe. Prezumţia de nevinovăţie și aplicarea principiului in dubio pro reo...7
3. Incidența principiului in dubio pro reo și a dispozițiilor art. 16 alin. 1, lit. c CPP. I ...............9

CONCLUZII ................................................................................................................................ 10

BIBLIOGRAIE ............................................................................................................................ 11

1
 CAPITOLUL I
-Noțiuni introductive-

Unul dintre principiile esențiale ale procesului penal este in dubio pro reo, consacrat
fiind pentru prima data în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, de către Revoluția
Franceză.
Astăzi, regăsim principiul care a influențat de multă vreme încoace procesul penal în
cuprinsul art. 4 C.P.P.: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției
sale printr-o hotărâre penală definitivă. După administrarea întregului probatoriu, orice
îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului
sau inculpatului.”
În plan conceptual, adagiul latin in dubio pro reo sintetizează și presupune ideea
fundamentată potrivit căreia se impune ca întotdeauna să căutăm interpretarea cea mai favorabilă
ori sensul cel mai puțin riguros, mai clement și, în final, cel mai uman, ale legii, probelor și
faptelor.
În situaţia în care există faptă penală în materialitatea ei, dar probele nu pot conduce la
concluzia indubitabilă a existenţei vinovăţiei unei persoane deoarece conţin o informaţie
îndoielnică cu privire la vinovăţia făptuitorului și în legătură cu fapta imputată operează principiul
,,in dubio pro reo”, principiu fundamental al dreptului care se aplică fără limite în timp și spațiu
și indiferent de sistemul judiciar.
Alături de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.1 care se referă la lipsa de probe
că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea, înfăptuirea justiţiei penale de către autorităţile
judecătoreşti nu se poate finaliza printr-o certitudine a acuzației penale, de aceea se ajunge la
achitare.
Îndoiala profită celui acuzat2, ceea ce conduce la problema de fapt, prin care, înfăptuirea
justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă pe
probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură
se reflecte realitatea obiectivă.

1
Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă nu există
probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.
2
https://legeaz.net/dictionar-juridic/in-dubio--reo.

2
 CAPITOLUL II

-In dubio pro reo și principiile dreptului procesual penal-

1. In dubio pro reo și prezumția de nevinovăție

Considerată ca un element de noutate în planul dreptului pozitiv penal român, prevederea

expresă a regulii in dubio pro reo este apreciată ca fiind un complement și totodată o garanție a
respectării principiului prezumției de nevinovăție, prin care fiecare persoană beneficiază de dreptul
la tăcere, neavând obligații în procesul penal pentru susținerea nevinovăției sale.3
Scopul și virtutea prezumției de nevinovăție sunt acelea de a proteja individul împotriva
măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de
către autoritățile statului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se exercită o
acțiune penală este vinovată.
Regula in dubio pro reo4 este în strânsă aplicare cu prezumţia de nevinovăţie, astfel că prin
pronunţarea unei condamnări, instanţa nu se poate bizui pe probabilităţi5.

2. In dubio pro reo și legalitatea și loialitatea administrării probelor

Prin legalitatea și loialitatea administrării probelor, in dubio pro reo reflectă modul în care
principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii.
Organelor judiciare li se incubă obligația administrării probelor, iar totodată suspectul are dreptul
de a nu contribui la propria acuzare (ejus incubit probation qui dicit, non qui negat).6
Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției
celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură
cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu își pot forma o convingere, de aceea, trebuie
să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

3
V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 40.
4
Art 4 C.P.P. ,,Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală
definitivă’’.
5
Gheorghe Cocuţa, Magda Cocuţa Aplicarea principiului in dubio pro reo în “Dreptul” nr 10/2002, p.123, în care
este prezentată Decizia penală nr 258/R/5 aprilie 2001, a Curţii de Apel Cluj, o speţă soluţionată greşit de către
instanţa de recurs, soluţie definitivă totodată, în care instanţa pe baza probabiltăţilor stabileşte nivelul alcolemiei
avută de către inculpatul din respectiva speţă neapelând la organele experte din domeniu încălcând astfel
principiul in dubio pro reo.
6
Sarcina probei revine aceluia care afirmă ceva, şi nu aceluia care neagă.

3
 Coroborat cu art. 103 (2) CPP, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei
inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, iar condamnarea se
dispune doar atunci când aceasta are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice
îndoială rezonabilă.7
Doctrina aferentă concluzionează faptul că depășirea oricărei îndoieli rezonabile trebuie să
aibă ca suport, deopotrivă, administrarea și examinarea întregului probatoriu, respectiv să se
întemeieze exclusiv pe probe evaluate în întregime și coroborate.

3. In dubio pro reo și egalitatea în fața legii

Susțin o corelare cu un alt principiu, anume principiul egalității în fața legii, consacrat în
art. 16 din Constituția României, conform acestui principiu, „toți cetățenii sunt egali în fața legii,
fără privilegii sau discriminări.”8
În ipoteza în care, suspectul sau inculpatul este achitat din lipsa de probe, cu aplicarea in
dubio pro reo, prezumția de nevinovăție aduce în acest caz o atingere a drepturilor persoanei
vătămate.
Cel achitat din lipsă de probe, posibil vinovat, are un privilegiu față de cel ce a suferit o
vătămare fizică, morală sau materială? Cred că este o întrebare la care legiuitorul trebuie să
răspundă, deoarece practica demonstrează că uneori, atunci când vinovăția este greu de probat,
persoana vătămată ,,moare cu dreptatea în mână”.

7
Gh. Serban in Noul Cod de procedura penala, Note. Corelatii. Explicatii. Coordonator Petre Buneci, Editura C.H.
Beck, Bucuresti 2014, p. 5-6.
8
Constituția României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.

4
 CAPITOLUL III

-In dubio pro reo în jurisprudența românească-

1. Speța I. Aplicarea principiului in dubio pro reo. Infracțiunea de tâlhărie.9

În fapt,
Victima a fost deposedată de un lănțișor de aur de 3-4 grame, prin smulgerea de la gât, de
către o persoană având înălțimea de 1.60-1.70 m. Ulterior începerii urmăririi penale, s-a găsit
persoana descrisă de vicitmă, iar aceasta și-a recunoscut vinovăția.

În drept,
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art.
233 Cod penal cu aplicarea art. 41 (1) Cod penal.
În faza urmăririi penale, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, declarația sa fiind și
singura probă directă administrată din care a reieșit vinovăția sa, însă din coroborarea mijloacelor
de probă nu a rezultat în mod indubitabil că inculpatul ar fi autor al infracțiunii.
Inculpatul a revenit asupra declarației sale susținând că nu a săvârșit infracțiunea de
tâlhărie, declarația anterioară fiind dată „ca urmare a promisiunilor realizate de polițiști în sensul
că nu va primi o pedeapsă semnificativă”.
Un alt aspect analizat a fost înălțimea inculpatului, întrucât persoana vătămată a declarat
că autorul are 1.60-1.70 m înălțime din ce a putut observa, dar din măsurători a reieșit că inculpatul
are 1.82 de m înălțime, instanța considerând că „între 1.60-1.82 m sunt 22 de cm, ceea ce reprezintă
o diferență consistentă, având în vedere că victima nu este o persoană cu o vârstă înaintată, are o
anumită experiență de viață, a observat autorul de la o distanță relativ mică (câțiva metri) și nu s-
a constatat că ar avea probleme cu vederea”.
O probă relevantă pentru acuzație a fost un contract de amanet din care reiese că inculpatul
a amanetat un lănțișor de 4 grame din aur, însă există un interval de 19 zile distanță între data la
care a avut loc sustragerea și data amanetării, astfel că a fost luată în considerare situația socială
inculpatului: fiind consumator de droguri, acesta nu avea resurse materiale și „ar fi greu de
conceput că a așteptat 19 zile pentru a valorifica lanțul de aur sustras, nevoile lui determinându-l
de regulă să valorifice de urgență bunul luat, astfel cum se întâmplă de regulă în practica
judiciară”.

9
Sentința Penală nr. 559 din 17.07.2019, pronunțată de Secția Penală a Judecătoriei Sector 3 București.-
http://rolii.ro/hotarari/5d71b93be490091c0d000044.

5
 Greutatea lanțului de aur a prezentat importanță, deoarece persoana vătămată a susținut că
lanțul de aur sustras avea 3-4 grame. Instanța a făcut demersurile necesare pentru a fi aflată
greutatea exactă a lănțișorului, iar reprezentanții societății comerciale de unde a fost achiziționat
au considerat că greutatea ar fi de 5-6 grame, având în vedere fotografia depusă la dosar.
Astfel, instanța a reținut că „există încă un dubiu privind identitatea materială dintre lanțul
sustras victimei și cel la care se referă contractul de amanet depus la dosar”.
Totuși, inculpatul a declarat că de obicei amaneta bijuterii din aur care proveneau din
infracțiunile săvârșite de alte persoane. Instanța a considerat relevant faptul că existau 11 contracte
de amanet încheiate de inculpat cu privire la diferite bijuterii, dar nu se poate cunoaște exact dacă
acel contract depus la dosar are ca obiect chiar bijuteria ce reprezintă obiectul material al tâlhăriei
din prezenta cauză.

Soluția instanței

Instanța de fond a achitat inculpatul în temeiul art. 16 alin. 1 lit. c NCPP, întrucât nu s-a
format convingerea dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul este autorul infracțiunii, iar orice
dubiu se interpretează în favoarea inculpatului.

Concluzie personală

Faptul că inculpatul a fost condamnat de nenumărate ori pentru fapte similare, nu reprezintă
o probă certă în ceea ce privește vinovăția acestuia, fiind necesare probe din care să rezulte dincolo
de orice dubiu că inculpatul este autorul infracțiunii. Altfel, în baza mențiunilor din cazierul
judiciar, ar fi înfrântă prezumția de nevinovăție, ceea ce este de neconceput, în lipsa unor probe
suficiente”.
În baza probelor în ceea ce privește înălțimea inculpatului, retractarea declarațiilor acestuia
și greutatea lănțicului, consider că operează principiul in dubio pro reo, iar soluția de achitare a
instanței este corectă.

6
 2. Speța II - Administrare probe. Prezumţia de nevinovăţie și aplicarea principiului in
dubio pro reo. 10

În fapt,
Inculpatul a recunoscut că a avut un raport sexual anterior celui reclamat de partea vătămată
şi, cel ce face obiectul cauzei, dar cu consimţământul acesteia. Acesta arată că partea vătămată era
în relaţii de prietenie cu soţia acestuia și se vizitau foarte des, astfel că s-a înfiripat o idilă.
Într-o zi, când să intre pe poarta casei lui, a fost strigat de partea vătămată, care a venit la
locuinţa lui, iar după ce au băut o cafea s-au aşezat pe pat, apoi au consumat un act sexual.
Într-o altă zi, aceasta s-a gândit să o viziteze pe soţia inculpatului, acesta i-a spus că soţia
lui este prin împrejurimi şi urmează să apară, a invitat-o în holul casei, iar când a vrut să scoată
telefonul mobil pentru a vedea cât este ora, acesta a luat-o de un braţ cu o mână, iar cu cealaltă i-a
acoperit gura. A fost ameninţată că o va omorî dacă nu se supune la actul sexual.
A plecat acasă şi le-a povestit părinţilor cele întâmplate, după care s-a deplasat la poliţie,
apoi la medicul legist.

În drept,
În faza de cercetare judecătorească s-au administrat următoarele mijloace de probă:
audierea inculpatului, a părţii vătămate, a martorilor, un referat de evaluare a inculpatului şi
Avizarea Institutului Naţional de Medicină legală.
Pe baza acestor probe, instanţa reţine că inculpatul a întreţinut un act sexual cu partea
vătămată, prin constrângerea acesteia, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de viol, faptă prev. de art.197 cod penal.
De asemenea, se reţine în sarcina inculpatului şi săvârşirea infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal prev. de art.189 cod penal, deoarece, după epuizarea actului sexual, a
împiedicat-o să părăsească locuinţa, obligând-o să jure că nu va spune nimănui cele întâmplate.

Soluția instanței

Inițial, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea

infracţiunii de viol. Acesta a declarant apel împotriva sentinţei penale însă a fost respins ca
nefondat de Tribunalul Constanţa.

10
Decizia penală nr.383/P/11 septembrie 2008, dosar penal nr. 1051/212/2006, Curtea de Apel Constanța, secția
penală, pentru cauze penale cu minori și de familie. Decizii relevante, trimestrul III, 2008.

7
 Împotriva ambelor hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând nelegalitatea şi
netemeinicia ambelor hotărâri, ambele instanţe fiind într-o gravă eroare de fapt, dând o interpretare
greşită probelor administrate și solicită achitarea.
Primul raport de constatare medico-legal, concluzionează că persoana vătămată prezintă o
deflorare veche, a cărei dată nu poate fi precizată, iar cel de-al doilea raport, când este examinată
de un alt medic legist, raportul de constatare medico-legală concluzionează că partea vătămată a
suferit leziuni traumatice ușoare.
La solicitarea instanţei, acelaşi serviciu medico-legal explică faptul că la prima examinare
medico-legală a părţii vătămate şi leziunile constatate a doua zi, cu ocazia celei de-a doua
examinări medico-legale se explică prin faptul că, acestea fiind superficiale, au trecut neobservate
de către medicul legist, dar nu poate fi exclusă producerea lor la scurt timp după prima examinare.
În baza declaraţiilor inculpatului, în care nu a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale fără
acordul părţii vătămate respective, respectiv plângerea părţii vătămate şi actele medico-legale cu
conţinut indecis, s-a creat o nesiguranţă în privinţa săvârşirii de către acesta a infracţiunii de viol
şi lipsire de libertate, impunându-se a se da eficienţă regulii potrivit căreia ”orice îndoială operează
în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Într-un final, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pentru săvârşirea
faptelor prev. de art.197 alin.1 cod penal şi art.189 cod penal, întrucât faptele nu există.

Concluzie personală

Regula de bază a procesului penal, prezumţia de nevinovăţie, trebuie să fie de absolută

aplicare, iar regula în dubio pro reo se referă numai la stabilirea situaţiei de fapt.
Având la bază aceste principii esenţiale a procesului penal, inculpatul a furnizat în
declaraţiile sale, în mod constant, informaţii legate de relaţiile sale mai vechi cu partea vătămată
şi cele întâmplate în ziua de 10.05.2006, declaraţie care se coroborează cu actul constatator
medico-legal şi cu toate declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cu excepţia declaraţiei date de
partea vătămată, care recunoaşte doar că, se cunoşteau de foarte multă vreme.
Nu este niciun dubiu faptul că, partea vătămată a acceptat să intre în casa inculpatului de
bună voie, iar declaraţia acesteia nu se coroborează cu probele administrate în cauză, nici cu actele
de constatare medico-legală, deoarece leziunile superficiale constatate putea fi produse şi în alte
condiţii, după primul examen medico-legal.
Deoarece prin probele administrate, nu s-a făcut dovada existenţei elementelor constitutive
ale infracţiunii de viol şi, a împrejurărilor în care se susţine că a fost reţinută după consumarea
actului sexual, este corectă soluția de achitare a inculpatului în temeiul art, 16 CPP și în baza
principiului in dubio pro reo.

8
 3. Speța III – Incidența principiului in dubio pro reo și a dispozițiilor art. 16 alin. 1,
lit. c CPP. I11

În fapt,
În seara zilei de 31.12.2012 martorul F.I. a declarat că a observat un bărbat ale cărui
semnalmente le-a descris în mod amănunţit în faţa organelor de poliţie, care a distrus oglinzile
retrovizoare a două autobuze ce aparţineau SC T. SRL.

În drept,
Prin rechizitoriul nr. 13/P/2013 din 21.05.2014 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A.I. pentru săvârşirea
infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Soluția instanței

Instanţa a constatat că pe lângă existenţa unui dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de

distrugere, probele administrate în cauză nu au condus la concluzia că infracţiunea a fost comisă
de persoana descrisă de martorul F.I.
În temeiul dispoziţiilor art. 396 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. c) Cod
de procedură penală, a fost achitat inculpatul A.I. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere,
prevăzută şi pedepsită de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Concluzie personală

Potrivit art. 285 Cod procedură penală ,,urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o
infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul
să se dispună trimiterea în judecată
Art. 396 alin. 2 din acelaşi Cod precizează că soluţia de condamnare a inculpatului se
pronunţă numai dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat.
Din economia acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanţa de judecată pronunţă
condamnarea inculpatului numai în situaţia în care probele strânse în cursul urmăririi penale şi
verificate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost
săvârşită de inculpat. De aceea soluția de achitare a inculpatului A.I., este corectă.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt.
Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă,
pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure. Numai
aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă
este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor.

11
Decizia penală nr. 920/22.09.2015 a Judecătoriei Galaţi. - https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-
belkct5/.

9
 CONCLUZII

Consider că, simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției. De aceea, în măsura în

care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică
în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești nu-și pot forma o convingere care să se
constituie într-o certitudine și de aceea se decide deseori în sensul nevinovăției acuzatului.
Înfăptuirea justiției cere ca judecătorii să nu-și întemeieze hotărârile pe probabilitate ci pe
certitudine. Lipsa acestei certitudini poate duce, deseori, la o aparentă înfăptuire a justiției, existând
așadar ipoteza în care nu toți cei vinovați de săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală să
răspundă pentru acestea.
Având în vedere că, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si intemeieze
convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat in cauza probele in
acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lasand loc unei nesigurante
in privinta vinovatiei inculpatului, s-a impus a se da eficienta regulii potrivit careia „orice indoiala
este in favoarea inculpatului”
Numai aşa se va putea forma convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că
realitatea obiectivă este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită cu ajutorul
probelor în scopul cunoaşterii.
Chiar dacă în fapt sunt administrate probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se
întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci
îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.12
Într-o societate cu adevărat democratică, pătrunsă de spiritul și valorile statului de drept,
evitarea erorii judiciare și aplicarea regulii in dubio pro reo este un element de identitate și de
apartenență.
În final, hotărârea de condamnare trebuie să se întemeieze pe probe certe de vinovăție; dacă
îndoiala nu e înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare, pentru că „dubiul e
echivalent cu o probă pozitivă de nevinovăție”
În concluzie, acest principiu nu trebuie înțeles ca o favoare, o îngăduință a legii pentru a
scuti de eforturi probatorii organul judiciar sau pentru a favoriza superficialitatea si incompetența
de a folosi toate mijloacele pentru aflarea adevarului, ci este un remediu procesual atunci cand
s-au epuizat toate mijloacele pentru stabilirea adevarului.13

12
Sentinţa penală a ÎCCJ, dec. nr.3465/2007- https://legeaz.net/spete-penal-iccj-2007/decizia-3465-2007.
13
G. Antoniu, Observatii la proiectul noului Cod de procedura penala (I), in RDP nr. 4/2008, p. 1

10
 BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, cărți, monografii:

• Gheorghe Cocuţa, Magda Cocuţa Aplicarea principiului in dubio pro reo în “Dreptul” nr
10/2002, p.123, în care este prezentată Decizia penală nr 258/R/5 aprilie 2001, a Curţii de
Apel Cluj, o speţă soluţionată greşit de către instanţa de recurs, soluţie definitivă totodată,
în care instanţa pe baza probabiltăţilor stabileşte nivelul alcolemiei avută de către inculpatul
din respectiva speţă neapelând la organele experte din domeniu încălcând astfel principiul in
dubio pro reo.
• Gh. Serban in Noul Cod de procedura penala, Note. Corelatii. Explicatii. Coordonator Petre
Buneci, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 5-6.
• G. Antoniu, Observatii la proiectul noului Cod de procedura penala (I), in RDP nr. 4/2008,
p. 16.
• V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 40.

Decizii\Sentințe:
• Sentinţa penală a ÎCCJ, dec. nr.3465/2007- https://legeaz.net/spete-penal-iccj-2007/decizia-
3465-2007.
• Decizia penală nr. 920/22.09.2015 a Judecătoriei Galaţi -
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-belkct5/.
• Decizia penală nr.383/P/11 septembrie 2008, dosar penal nr. 1051/212/2006, Curtea de
Apel Constanța, secția penală, pentru cause penale cu minori și de familie. Decizii relevante,
trimestrul III, 2008.
• Sentința Penală nr. 559 din 17.07.2019, pronunțată de Secția Penală a Judecătoriei Sector
3 București.- http://rolii.ro/hotarari/5d71b93be490091c0d000044.

Legislație națională:
• Noul Cod de procedură penală, organ emitent Parlamentul României, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare de la 01 februarie 2014.
• Constituția României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie
2003.
• Noul Cod Penal din 17 iulie 2009, organ emitent Parlamentul României, publicat în
Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009.

11
Articole din reviste de specialitate:
• Revista Pandectele Saptămânale, Editura Rosetti nr. 3/2016, Incidenţa principiului "in dubio
pro reo" şi a dispoziţiilor art.16 alin.1 lit.c Cod procedură penală.

Resurse internet:
• http://www.rolii.ro/hotarari/5e44b8e2e49009cc21000037
• http://avocatripan.ro/sarcina-probei-in-preocesul-penal-principiul-in-dubio-pro-
reo/
• https://legeaz.net/dictionar-juridic/in-dubio-pro-reo
• https://lege5.ro/gratuit/gezdgmjtga4q/achitare-incidenta-principiului-in-dubio-pro-
reo-si-a-dispozitiilor-art16-alin1-litc-cod-procedura-penala
• https://www.juridice.ro/729800/in-dubio-pro-reo-si-egalitatea-in-fata-legii.html
• https://www.pinzaru.ro/1093/infractiunea-flagranta-si-prezumtia-de-nevinovatie/
• https://www.juridice.ro/689319/judecatoria-sectorul-3-bucuresti-aplicarea-
principiului-in-dubio-pro-reo-intr-o-cauza-privind-savarsirea-infractiunii-de-
talharie.html

12