CUPRINS:

INTRODUCERE......................................................................................................................3
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ȘTIINȚA CRIMINALISTICĂ. ROLUL ȘI
IMPORTANȚA ACESTEIA ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL.................................4
1.1 Importanța științei criminalistice și a metodelor folosite în procesul de identificare..4
1.2 Criminalistica – ”știința contra crimei și ramurile acesteia”.........................................6
1.3 Procedeele de lucru utilizate de știința criminalistica....................................................8
1.4 Metode de investigare criminalistică................................................................................8
1.5 Legătura criminalisticii cu alte științe..............................................................................9
1.5.1 Legătura criminalisticii cu științele juridice.....................................................................9
1.5.2 Legătura criminalisticii cu științele judiciare.................................................................10
1.5.3 Legătura criminalisticii cu științele naturii....................................................................11
CAPITOLUL II. TACTICA ASCULTĂRII UNOR CATEGORII DE PERSOANE –
PARTICULARITĂȚI ÎN PROCESUL PENAL.................................................................13
2.1 Tactica ascultării martorilor...........................................................................................13
2.1.1 Reglementare procesual penală......................................................................................13
2.1.2 Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor.............................................................16
2.1.3 Particularități tactice aplicate în ascultarea martorilor minori.....................................17
2.1.4 Consemnarea declarațiilor martorilor...........................................................................18
2.2 Tactica audierii persoanei vătămate...............................................................................18
2.2.1 Reglementare procesual – penală...................................................................................19
2.2.2 Tactica audierii propriu – zise a persoanei vătămate....................................................19
2.3 Tactica ascultării suspectului sau a inculpatului...........................................................20
2.3.1 Cadrul general al reglementării procesual penale.........................................................21
2.3.2 Particularități privind psihologia suspectului sau inculpatului.....................................25
2.3.3 Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau a inculpatului...........26
2.3.4 Modalități tehnico – tactice de depistare a comportamentului simulat..........................33
CAPITOLUL IV. APORTUL TEHNICO – ȘTINȚIFIC AL CRIMINALISTICII ÎN
CADRUL FAZELOR PROCESULUI JUDICIAR.............................................................35
4.1 Tactica efectuării cercetării la fața locului....................................................................35
4.1.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a cercetării la fața locului......................35
4.1.2 Reguli tactice ale cercetării la fața locului.....................................................................37
4.2 Tactica efecturării reconstituirii.....................................................................................42
4.2.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a reconstituirii.........................................42
4.2.2 Dispunerea, efectuarea și fixarea rezultatelor reconstituirii..........................................43
4.3 Tactica efectuării confruntării........................................................................................45
4.3.1 Cadrul reglementării procesual penale............................................................................45
4.3.2 Pregătirea confruntării.....................................................................................................45
4.3.3 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu – zise.................................................45
4.3.4 Fixarea rezultatelor confruntării......................................................................................45
4.4 Incriminarea mărturiei mincinoase....................................................................................45
CAPITOLUL V. STUDIU DE CAZ: PREZENTARE DOCUMENTELOR ȘI ACTELOR
PROCEDURALE DINTR-UN DOSAR PENAL INSTRUMENTAT ÎN CADRUL POLIȚIEI
MUNCIPIULUI ODROHEIU SECUIESC..............................................................................46
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA...........................................................46
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................46
ANEXE....................................................................................................................................46

INTRODUCERE

Obiectul propriu al științei criminalisticii prezintă importanță pe două planuri diferite – pe de

o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidențiază
autonomia și unicitatea sa față de celelalte științe juridice și nejuridicem dar aflate în slujba justiției.

3
 Datorită obiectului propriu de cercetare, criminalisticii îi sunt specifice anumite metode de
cunoaștere, unele din acestea sunt tipice științei respective, altele comune mai multor științe, dar
aplicate întrun mod special, conform obiectului său.
Prin însăși definiția dată adevărului, raportată la teoria cunoașterii, acesta este relativ.
Criminalistica nu își propune să ajungă la esența adevărului absolut, dar încearcă să se apropie de
aflarea adevărului, fie el și relativ, sine ira et studio, fiindu-i indiferent cui folosește aceasta.
Din cadrul sistemului criminalisticii prezenta lucrare prezintă în general elemente principale
de tehnică și tactică criminalistică, iar în special pune accentul pe tehnica confruntării persoanelor.
Capitolul întâi prezintă noțiuni generale despre știința criminalisticii, importanța științei
criminalistice, metodele folosite în procesul de identificare, ramurile criminalisticii, procedeele de
lucru folosite de știința criminalisticii, metodele de investigare criminalistică, legătura
criminalisticii cu alte științe.
Capitolul doi prezintă regulile privind tactica ascultării unor categorii de persoane: tactica
ascultării martorilor, tactica ascultării persoanei vătămate, tactica ascultării suspectulu sau a
inculpatului.
Cel de-al treilea capitol al tezei este dedicat analizei principalelor reguli și procedee tactice
aplicate în efectuarea unor acte de urmărire penală, precum tactica efectuării confruntării, analizei
aportului tehnico-științific al criminalisticii în cadrul cercetării locului faptei și al reconstituirii – ca
faze ale procesului judiciar.
Capitolul patru al lucrării reprezintă partea practică, în care vom prezenta și analiza
documente și acte procedurale intrumentat întrun caz din practica judiciară a poliției municipiului
Odorheiu Secuiesc.

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ȘTIINȚA CRIMINALISTICĂ. ROLUL ȘI

IMPORTANȚA ACESTEIA ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

1.1 Importanța științei criminalistice și a metodelor folosite în procesul de identificare

Criminalistica s-a format ca o știință judiciară la sfârșitul secolului al XIX-lea, fondatorul

acesteia fiind recunoscut de cei mai mulți specialiști, cunoscutl judecător de instrucție austriac și
profesor de drept penal H.Gross. Acesta a utilizat pentru prima oară în literatura juridică termenul
de ”criminalistică” în anul 1893, prin editarea ”Manualului judecătorului de instrucție”, ce a fost re-
editat în timp scurt sub denumirea de ”Manualul judecătorului de instrucție în sistemul

4
criminalisticii”. Înaintea lui. H.Gross, un reputat specialist francez Al. Bertillon, șeful Serviciului de
Identitate judiciară din Paris la finele secolului trecut a pregătit cadrul apariției științei
criminalisticii.
Imediat după H.Gross, „noua știință judiciară apărută s-a consolidat și cu alte importante
lucrări aparținând unor reputați juriști. ”La police et l'enquet scientifique” în 1907 scrisă de
A.Niceforo, ”Manuel de police scientifique” în anul 1911 scrisă de R.A Reiss, tot în anul 1911
apărea și ”La police scientifique” scrisă de E.Goddefroy”1. Pentru că metodele, mijloacele și
procedeele criminalistice au fost folosite în mos special de organele de poliție, Criminalistica a fost
„cunoscută până la finele celui de-al doilea război mondial și sub denumirea de ”poliție tehnică” sau
”poliție științifică”, aceste denumiri referindu-se doar la competența sa tehnico-științifică, nu și la
cea tactică și metodologică”2.
Încă de la începuturile sale, în ciuda unor păreri contrare, Criminalistica a fost considerată o
„știință în înțelesul deplin al cuvântului, poate una din primele științe de graniță” 3. Astfel în
literatura de specialitate din țară și străinătate, s-au exprimat mai multe opinii în legătură cu
caracterul de știință de sine stătătoare al criminalisticii, în prezent existând un consens asupra
faptului că aceasta prezintă un obiect propriu de cercetare și folosește metode specifice.
Dacă asupra caracterului autonom al științei Criminalisticii există o unitate de părerii, nu
același lucru îl putem spune privitor la modalitatea în care știința Criminalistica a fost definită de
oamenii de știință și de reputații criminaliști., chiar dacă diferențele sub acest aspect nu au în vedere
esențialul. Astfel întemeietorul său H.Gross, definia criminalistica ca fiind o „știință a stărilor de
fapt în procesul penal”4. O altă definiție este aceea potrivit căreia, criminalistica este „o știință
judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ținte descoperirea infracțiunilor, identificarea
infractorilor și probarea științifică a activității lor delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenție
împotriva criminalității”5; iar conform unei alte opinii, criminalistica reprezintă „o știință
multidisciplinară cu caracter autonom și unitar ce elaborează și utilizează metode și mijloace
tehnice și științifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare și interpretate a urmelor infracțiunii,
procedee tactice și metodologice de cercetare a infracțiunilor în vederea identificării autorilor și
prevenirii faptelor antisociale”6.

1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 27
2
Nelu V. Cătună, Criminalistică, Editura C.H.Beck, București, 2008,p.2
3
Emilian Stancu, op.cit.,p.27
4
Emilian Stancu, Adrian. C. Moise, Criminalistica. Elemente de tehnică și tactică a investigării penale, Editura
Universul Juridic, București, 2014
5
Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistică. Tradiție și modernism, Editura Curtea Veche, București, 2009,p.14
6
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, ediția a II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009,p.16
5
 Din analiza majorității punctelor de vedere prezentate anterior se desprinde o concluzie
cvasiunanimă privitoare la caracterul științific al acestei discipline dedus din obiectul său propriu și
metodele sale specifice de cercetare.
Criminalistica a mai fost denumită în literatura de specialitate ca fiind „știința contra
crimei”7, aceasta având o complexă structură, alcătuită din trei ramuri diferite dar strâns legate între
ele:
a. Tehnica criminalistică, cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor tehnico-știinșifice
destinate, descoperirii, fixării, examinării și ridicării urmelor ori a mijloacelor materiale de
probă;
b. Tactica criminalistică constituie ansamblul de procedee și norme specifice destinate
activităților de urmărire penală și judecată, ca de pildă: cercetarea la fața locului,
reconstituirea, confruntarea, etc.;
c. Metodologia criminalistică are în vedere cercetarea unor categorii de infracțiuni, ca de
exemplu infracțiunile contra vieții, accidentele rutiere, infracțiunile de corupție, etc.
În doctrină, privitor la structura criminalisticii, interpretată în sens larg, s-au exprimat mai
multe opinii potrivit cărora această știință cuprinde:
a. Procedee polițienești destinate conducerii unei anchete, inclusiv strângerii de probe
referitoare la comiterea unei infracțiuni, ce aparțin ”poliției tehnice”;
b. Procedee ștințifice folosite în expertiza urmelor și a probelor materiale ale infracțiunii, ce
aparțin ”poliției științifice”;
c. Procedee juridice destinate administrării, conform regulilor de drept, a probelor existenței
infracțiunii.

1.2 Criminalistica – ”știința contra crimei și ramurile acesteia”

Exacta evaluare a contribuției pe care știința criminalisticii o are la rezolvarea cauzelor

penale și la aflarea adevărului, impune precizarea următoare: „rolul criminalisticii în aflarea
adevărului trebuie privit întrun larg sens”8. Criminalistica cuprinde pe lângă componenta tehnico-
știinfică propriu-zisă, și componenta tactică, specifică efecturăii unor acte de urmărire penală ce
prezintă o importanță ridicată, precum și componenta metodologică a investigării cauzelor penale.
Astfel structura Criminalisticii nu face referire doar la partea sa tehnico-științifică, această
știință întinzându-și aria de acțiune asupra întregului proces penal, contribuind, totodată și la
elucidarea unor probleme din alte ramuri ale dreptului.
7
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2011, p. 2
8
Nelu V. Cătună, op.cit.,p.4
6
 În doctrină, „predomină ideea că aria de acțiune a Criminalisticii cuprinde întregul proces
penal, începând cu faza de urmărire penală și finalizându-se cu faza de judecată”9.
Ca știință ce contribuie la aflarea adevărului în justiție, Criminalistica este structurată în trei
ramuri strâns legate între ele: tehnica, tactica și metodologia criminalistică.
Tehnica criminalistică este destinată asigurării mijloacelor tehnico-științifice și a metodelor
tehnico-științifice destinate descoperii, interpretării, fixării, ridicării și examinării în condiții de
laborator a urmelor infracționale, a mijloacelor materiale de probă, în scopul de a identifica
făptuitori, victimele, armele, instrumentele folosite ori produse ale actului ilicit.
Tehnica criminalistică cuprinde pe lângă prezentarea problematicii traseologiei și o privire
asupra laboratoarelor de criminalistică, dactiloscopiei judiciare, grafoscopiei judiciare, expertizelor
tehnice ale documentelor, balisticii judiciare precum și executării fotografiei judiciare, domeniul ce
prezintă evidente rezonanțe în întreaga activitate a investigării criminalistice.
Tactica criminalistică reprezintă „ansamblul de reguli și procedee specifice destinate
desfășurării activităților de urmărire penală și de judecată”10.
Domeniul tactic al criminalisticii reprezintă rezultanta studierii și generalizării practicii
judiciare, precum și al adaptării la nevoile actului de investigare a elementelor de Psihologie
judiciară. Aceasta reprezintă suportul științific pe baza căruia sunt realizate multe din activitățile de
investigare sau procedurale în scopul aflării adevărului în procesul penal, cum ar fi de pildă:
cercetarea la fața locului, reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea suspectului
sau a inculpatului, a persoanei vătămate, a martorilor, efectuarea de percheziții, ridicare de obiecte
și înscrisuri, etc.
Metodologia criminalistică are în vedere „cercetarea unor categorii de infracțiuni precum
infracțiunile contra vieții, sustragerile din avutul public și/sau personal, accidente rutiere, aeriene
sau navale, infracțiuni de corupție și cele asimilate acestora, investigarea criminalității generate de
deținerea și traficul de stupefiante și droguri, terorism, trafic de persoane, etc.”11.
Metodologia criminalistică impune folosirea tuturor metodelor tehnice și a procedeelor
tactice ce aparțin celorlalte două ramuri ale criminalisticii, acestea interferându-se în momentul
anchetei propriu-zise, ceea ce denotă că este imposibil de realizat o disociere între elementele de
structură ale acestei științe, a procesului, indiferent de etapa sa, sau a naturii faptei cercetate.
La baza metodologiei criminalistice, stau modalități generale de cunoaștere precum
observația, analiza și sinteza, deducția și inducția, comparația, adaptate la specificul obiectului
Criminalisticii.
9
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op.cit.,p.19
10
Adrian C. Moise, Emilian Stancu, Criminalistica. Elemente de tehnică și de tactică a investigației penale. Ediția a III-
a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 27
11
Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, op.cit.,p.15
7
1.3 Procedeele de lucru utilizate de știința criminalistica

În literatura de specialitate, privitor la structura criminalisticii, interpretată întrun sens larg,

au fost exprimate opinii potrivit cărora cuprinde: procedee polițienești, procedee științifice și
procedee juridice.
Procedeele polițienești reprezintă metode și procedee de investigare ale unei achete penale,
inclusiv a strângerii de probe cu privire la comiterea unei infracțiuni. Acestea aparțin ”Poliției
tehnice”.
Procedeele științifice sunt folosite în expertiza urmelor și în expertiza probelor materiale ale
câmpului infracțional, și aparțin ”Poliției științifice”.
Procedeele juridice sunt destinate administrării, conform normelor de drept, a probelor
existenței infracțiunii.

1.4 Metode de investigare criminalistică

Datorită obiectului său de cercetare, criminalisiticii îi sunt specifice anumite metode de

cunoaștere, unele din ele tipice științei respective, altele comune mai multor științe, dar aplicare
întrun mod particular conform obiectului său.
Metodele de investigare criminalistică sunt următoarele:
a. La baza metodologiei criminalisitice regăsim modalități generale de cunoaștere precum
observația, analiza, deducția, sinteza, comparația, inducția, ce se adapteză la specificul
obiectului criminalisticii. De pildă, metoda comparativă este esențială în „procesul de
identificarea persoanelor și obiectelor, ea reprezentând baza metodologică a activității de
expertiză criminalistică”12.
b. Metode adaptate la specificul criminalisticii din alte domenii științifice, pe primul loc
situânduse metodele de analiză fizică și chimică a urmelor și micro-urmelor ce se prezintă
sub formă de resturi de obiecte și materii, metode biologice de examinare a urmelor de
secreții, țesuturi moi sau excreții, metode antropologice, metode de examinare optică în
radiații vizibile ori invizibile.
c. Metode de examinare proprii criminalisticii, ce țin de trăsăturile particulare ale obiectului
său de cercetare, precum:

12
Adrian C. Moise, Emilian Stancu, op.cit., p. 27
8
  Metode destinate descoperirii și examinării îndeosebi comparative, a urmelor ori a
mijloacelor de probă;
 Metode de identificare a persoanelor a cadavrelor după semnalmentele exterioare sau după
resturile osoase;
 Metodele de cercetare ale înscrisurilor, a distinctelor valori falsificate ori contrafăcute etc.
d. Procedeele tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, ce se elaborează atât pe baza
generalizării experienței organelor de urmărire penală, cât și prin adaptarea unor elemente de
cunoaștere ce aparțin psihologiei judiciare.
e. Metode tehnice de prevenire a infracțiunilor, ca de exemplu cele ce fac referire la prevenirea
falsurilor, a furturilor în dauna avutului public ori particular.
În literatura de specialitate s-au exprimat și opinii menite să confere o notă și mai pronunțată
de specificitate „ansamblului metodelor de investigare criminalistică”13. Un altfel de exemplu îl
reprezintă teoria autorului Ch.E. O'Hara care consideră că „metodologia anchetei penale este
fundamentată pe regula celor trei I – informația, interogatoriu, instrumentare” 14. Această opinie
constituie esența modalității de a se proceda în dovedirea vinocăției ori nevinovăției unei persoane.

1.5 Legătura criminalisticii cu alte științe

Cu toate că are un caracter autonom prin natura obiectului său care are în vedere aflarea
adevărului în justiție, criminalistica prezintă legături cu științele juridice, științele judiciare dar și cu
științele naturii.

1.5.1 Legătura criminalisticii cu științele juridice

Din toate științele juridice, criminalistica are cele mai strânse legături cu dreptul penal,
dreptul procesual penal, și criminologia. Legăturile nu se mai rezumă doar la științele penale, ci și la
alte ramuri ale dreptului. Astfel că „practica demonstrează că unele cazuri a căror soluționare
juridică aparține domeniului dreptului muncii, dreptului transportului, dreptului civil, există cazuri
ce pot fi soluționate doar prin mijloace și metode specifice criminalisticii”15.
a. Legătura cu dreptul penal

13
Adrian C. Moise, Emilian Stancu, op.cit., p. 29
14
Emilian Stancu, op.cit., p.30
15
Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Global Lex, București, 2006,p.39
9
 Plecând de la obiectivul fundamental al dreptului penal, „apărarea valorilor și relațiilor
sociale esențiale ale societății”16, se remarcă o conexiune strânsă între această ramură și
criminalistică, ultima având rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală, de
cercetare și de interpretare a urmelor acestora, precum și de identificare a autorilor infracțiunilor.
Drept urmare, criminalistica contribuie la clarificare și/sau conturarea elementelor
constitutive ale infracțiunilor, respectiv a obiectului, subiectului, a laturii obiective și a laturii
subiective.
b. Legătura cu dreptul procesual penal
Criminalistica este în strânsă interdependență cu dreptul procesual penal al cărui obiect are
în vedere „studiul normelor juridice procesual penale și al raporturilor juridice prevăzute de
acestea”17, conexiunea ce se materializează pe câmpul de luptă împotriva fenomenului infracțional,
activitatea criminalisticii servind scopului procesului penal prin descoperirea și punerea în evidență
a probelor necesare aflării adevărului.
c. Legătura cu criminologia
Legătura dintre criminologie și criminalistică se determină prin scopul comun general al
celor două științe, respectiv combaterea și prevenirea fenomenului infracțional. Diferența dintre
acestea își găsește reflectarea în specificitatea obiectelor celor două. În esență, criminologia studiază
„starea dinamică, cauzele și condițiile ce favorizează existența fenomenului infracțional,
recomandând măsuri destinate prevenirii și combaterii faptelor penale” 18, în timp ce criminalistica
elaborează metodele și procedeele tehnico-științifice și tactice de descoperire și cercetare a
infracțiunilor, a urmelor acestora, precum și de identificare a infractorilor.
Reiese deci că „criminalistica oferă mijloace ștințifice de elucidare a unor situații concrete,
atât în materie penală cât și civilă, în timp ce criminologia reprezintă o cercetare esențială
preponderent sociologică, incluzând aspecte variate de ordin medical, psihologic, economic,
psihiatric, statistic, cultural și juridic”19.

1.5.2 Legătura criminalisticii cu științele judiciare

Alături de științele juridice, criminalistica are prin natura obiectului său, nenumărate legături
cu alte științe ori ramuri ale acestora, respectiv cu așa-numitele științe ”auxiliare” ale dreptului, în
primul rând cu psihologia judiciară și medicina legală.

16
Constantin Bulai, Drept penal. Partea generală, Editura Șansa, București, 1992, p. 44
17
Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, vol. I, Editura Șansa, București, 1993, p. 6
18
Aurel Dincu, Curs de criminologie și penologie, Tipografia Universității din București, 1969, p. 13
19
Lucian Ionescu, op.cit., p. 2
10
 a. Legătura cu psihologia judiciară
În cadrul procesului judiciar, organele de cercetare penală și de judecată trebuie să posede
cunoștințe cu privire la legile de bază ale psihologiei, precum și despre condițiile subiective ori
obiective ce pot să influențeze prcesele de memorare și/sau percepție. Legătura dintre criminalistică
și psihologie judiciară se manifestă prin elaborarea metodelor tactice de ascultare a martorilor,
învinuiților/inculpaților, precum și pentru efectuarea unor activități de cercetare penală, ca de pildă
confruntarea.
b. Legătura cu medicina legală
Criminalistica prezintă strânse legături cu medicina legală, existând domenii, precum
cercetarea infracțiunilor contra persoanei – omorul, infracțiunile de violență, violurile -, cercetarea
urmelor biologice, identificarea cadavrelor și persoanelor după semnalmente exterioare ori după
resturi osoase, în care asistăm la o întrepătrundere a acestor două științe. Totodată, o serie de
oameni de știință din domeniul medicii legale – precum frații Minovici - , și-au adus contribuția la
dezvoltarea criminalisticii în domeniul învățământului superior juridic. În ceea ce privește diferența
din obiectul criminalisticii și obiectul medicinei legale, se remarcă că medicina legală este „o știință
care studiază problemele patologiei umane, legate de viață, sănătate și de activitatea omului, ca
fapte incriminate ori relații sociale ocrotite de prevederile legale, în scopul de a oferi probe cu
caracter științific”20.

1.5.3 Legătura criminalisticii cu științele naturii

Datorită caracterului său pluri-disciplinar, criminalistica, știință aflată la granița din științele
juridice și științele naturii, putem remarca o multitudine de legături între aceasta și celelalte științe
exacte – matematica, fizica, chimia, biologia, logica.
De la fizică se preiau și sunt adaptate metodele și mijloacele de observare, analiză și
investigare fotografică, microscopică, spectrală, fonică, atomică.
Din chimie, criminalistica împrumută metode de analiză necesare cercetării falsului de
înscrisuri, de produse medicamentoase și/sau alimentare, descoperirii toxicelor și a stupefiantelor.
Din biologie, criminalistica poate împrumuta procedeele și metodele de cercetare a urmelor
materiilor organize, precum firele de păr, petele de sânge, de salivă, de spermă, ori mai nou,
identificarea pe baza mărcii genetice.
Totodată în domeniul logicii sunt folosite în criminalistică metodele generale de cunoaștere,
precum observația, analiza, deducția, sinteza, inducția, comparația elaborându-se și verificându-se
versiunile pe baza acestor metode.
20
Vladimir Beliș, Tratat de medicină legală, vol. I., Editura Medicală, București, 1995, p. 7
11
 CAPITOLUL II. TACTICA ASCULTĂRII UNOR CATEGORII DE PERSOANE –
PARTICULARITĂȚI ÎN PROCESUL PENAL

2.1 Tactica ascultării martorilor

12
 Audierea, în calitate de martor, a persoanei ce are cunoștință despre o anumită faptă sau
împrejurare, în legătură cu cauza penală, respectiv informația obținută prin mărturie este de natură a
servi la aflarea adevărului.
Administrarea probei testimoniale, ce constă în ascultarea persoanelor chemate să depună
mărturie întrun proces, aprecierea depozițiilor și valorificarea acestora, face parte din acele activități
judiciare în care se pună în mod pregnant în evidență nevoia respectării, în egală măsură, atât a
dispozițiilor procesuale, cât și a normelor tactice criminalistice.
Din perspectivă deontologică, „pentru realizarea actului de justiție de calitate, ascultarea
persoanelor în calotate de martor ori în orice altă calitate procesuală, de către organele de cercetare
penală ori de instanțele de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi
concepută fără stăpânirea unor serioase cunoștințe de tactică criminalistică, dar și de psihologie
judiciară”21.

2.1.1 Reglementare procesual penală

Martorul este „persoana (fizică) care are cunoștință despre o împrejurare determinantă în
legătură cu fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o altă persoană și care poate fi ascultată de
către organele judiciare într-o cauză penală”22.
Orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, indiferent de situația socială, vârstă,
sex, religie, cetăâenie, ce are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt care constituie probă în
cauza penală.
Potrivit art. 114 alin.(2) Cod procedură penală, „orice persoană citată în calitate de martor
are obligațiile următoare: „de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și
ora arătate în citație; de a depune jurământ ori declarație solemnă în fața instanței; de a spune
adevărul”23.
Privitor la capacitatea de a fi martor, orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de
martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali penali. Persoanele care se află întro situație ce
pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atuci când organul
judiciar constată că persoană are capacitatea de a relata în mod conștinet împrejurări de fapt și fapte
conforme cu realitatea. Pentru a decide privitor la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul
judiciar dispune, la cerere ori din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de
lege.
21
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Editura Chemarea, Iași, 1997, p. 293
22
Emilian Stancu, Adrian Cristian Moise, Criminalistica. Elemente de tehnică și de tactică a investigării penale, Editura
Universul Juridic, București, 2014, pp. 204 - 209
23
Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002,p. 353
13
 În cazul în care a fost citat, martorul va fi audiat asupra unor fapte ori împrejurări de fapt
care constituie obiectul probațiunii în cauza respectivă. Audierea martorului se poate extinde asupra
tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale.
Se pot audia în calitate de martorii și persoanele ce au întocmit procesele-verbale în calitate
de organe de constatare24 ori de comandanți de nave și aeronave 25, potrivit competențelor specifice
ale acestora.
Nu au obligație de a da declarații în calitate de martor: „persoanele obligate să păstreze
secretul profesional (medic, avocat, notar etc.) de stat, de serviciu, dacă audierea face referire la
împrejurările de care au luat cunoștință în exercițiul profesiei ori al serviciului și nu există
încuviințarea persoanei față de care există obligația păstrării secretului sau o altă cauză legală de
înlăturare a obligației de a păstra secretul ori confidențialitatea; soțul ascendenții și descendenții în
linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; persoanele ce au avut calitatea
de soț al suspectului ori al inculpatului”26.
Organul judiciar, după ce comunică drepturile și obligațiile care le revin martorilor potrivit
art. 120 Cod procedură penală, „comunică persoanelor enumerate anterior dreptul de a nu da
declarații în calitate de martor”. Dacă însă respectivele persoane, după ce le-a fost comunicat acest
drept sunt de acord să dea declarații, le sunt aplicabile prevederile cu privire la drepturile și
obligațiile martorilor. În situația cauzelor amintite persoane ce se află în una din situațiile prezentate
anterior, în raport ci unul dintre suspecți/inculpați, este scutită de obligația de a depune mărturie și
împotriva celorlalți suspecți ori inculpați, în situația în care declarația sa nu poate să se limiteze
doar la aceștia din urmă.
După ce organele judiciare comunică martorului calitatea în care este audiat și faptele ori
împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, acestuia „îi sunt aduse la
cunoștință drepturile și obligațiile pe care le are. Acestea sunt:
 Dreptul se a supune măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor
prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de prevederile legale;
 Obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în
situația neîndeplinirii acestei obligații, poate fi emis mandat de aducere împotriva sa;
 Obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile orice schimbare a adresei la care este
citat, atrăgându-i-se atenția că, în situația neîndeplinirii acestei obligații se poate dispune

24
A se vedea art. 61 Cod procedură penală
25
A se vedea art. 62 Cod procedură penală
26
Carmen – Silvia Paraschiv, Drept procesual penal. Partea generală. Note de curs, Editura Hamangiu, București, 2020,
p. 89
14
 împotriva sa sancțiunea prevăzută de art. 283 alin. (1) Cod procedură penală – „amendă
judiciară de la 100 la 1000 lei”;
 Obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește
infracțiunea de mărturie mincinoasă”27.
O problemă specială, sub raport procesual penal, cu incidență în conduita tactică specifică o
constituie instituția protecției martorilor, ce este reglmentată în art. 125 – 130 Cod procedură
penală. Aflarea adevărului întro cauză penală necesită „utilizarea atât a unor metode de investigare
speciale, cât și a unor metode eficiente pentru protejarea martorilor. Prin urmare, legislația
procesual – penală prevede anumite măsuri de protecție a martorilor amenințați și a celor
vulnerabili”28.
Protecția martorilor amenințați. În situația în care există „o suspiciune rezonabilă că viața,
integritatea corporală, libertatea, bunurile ori activitatea profesională a martorului sau a unui
membru de familie al acestuia ar putea să fie puse în pericol drept urmare a datelor pe care le
furnizează organelor judiciare ori a declarațiilor sale, organului judiciar competent acordă acestuia
statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de
lege”29. Legislația procesual penală nu „condiționează acordarea statutului de martor amenințat de o
anume gravitate a infracțiunii investigate, această măsură putând fi dispusă indiferent de pedeapsa
prevăzută de lege pentru aceasta”30. Totuși de gravitatea amenințării depinde natura măsurii de
protecție ce va fi dispusă de organele judiciare.
Acordarea statului de martor amenințat și aplicare de măsuri de protecție a martorului
amenințat se dispune de procuror în cursul umăriri penale, de judecătorul de cameră preliminară în
cadrul procedurii ce se desfășoară în fața acestuia și de cătra instanța de judecată în cursul judecății.
În cursul urmăririi penale și al judecății, odată cu acordarea statutului de martor amenințat,
procurorul dispune din oficiu ori la solicitarea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect
procesual principal, aplicarea față de acesta a unei sau a mai multora din măsurile de protecție
următoare, conform prevederilor art. 126 alin. (1) și art. 127 Cod procedură penală:
a. Paza și supravegherea locuinței martorului ori asigurarea unei locuințe temporare;
b. Însoțirea și asigurarea protecției martorului ori a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor;
c. Protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declarația sa;
27
Alexandru Boroi, Gina Negruț, Drept procesual penal, ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București,
2020, p. 389
28
Dan Botez, Audierea martorilor în procesul penal. Procedee tactice. Practică judiciară. Formulare pentru audiere,
Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 272
29
Emilian Stancu, Adrian Cristian Moise, op.cit., pp. 204 - 209
30
Mihai Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală. Editura Universul Juridic, București, 2019, pp. 289 - 291
15
 d. Audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audio – video
de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt
suficiente.
Procurorul dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de
protecție prin ordonanță motivată, ce este păstrată în condiții de confidențialitate.
Protecția martorilor vulnerabili. Potrivit art. 130 Cod procedură penală, „procurorul ori
după caz instanța de judecată poate să decidă acordarea statului de martor vulnerabil categoriilor
următoare de persoane:
a. Martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului/inculpatului. Acel martor ce a fost prezent la
săvârșirea unei infracțiuni poate suferi unele traume care să îl facîă vulnerabil.
b. Martorului minor. Datorită vârstei și implicit a lipsei dale de experiență, minorul este de
cele mai multe ori vulnerabil și necesită protecție”31.
Odată cu acordarea statutului de martor vulenerabil, procurorul și instanța pot dispune
măsurile de protecție a martorilor amenințați amintite mai sus.

2.1.2 Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor

Pregătirea ascultării martorilor este o regulă necesară, în special în faza de urmărire penală,
și se cere a fi respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii
mari, pregătirea audierii presupune „studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care
trebuie să fie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea
subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citare, precum și pregătirea
acelor materiale care pot fi utilizate de către organul judiciar cu acest prilej”32.
Pregătirea ascultării martorului sub aspect tactic criminalistic – „se va realiza în funcție de
obiectivele anchetei și activitățile desfășurate pentru soluționarea ei, așa cum sunt planificate de
organul judiciar în vederea aflării adevărului”33. În esență, elementele tactice ce se aplică în
pregătirea martorilor sunt următoarele:
a. Determinarea ordinii de audiere – de regulă, martorii principali, cei care au perceput
nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor indirecți ce au obținut datele prin
mijlocirea altor persoane, sau pur și simplu din zvon public.
b. Stabilirea momentului și locului audierii

31
Mihai Udroiu, op.cit., pp. 289 - 291
32
Emilian Stancu, Adrian Cristian Moise, op.cit., pp. 211 - 219
33
Gheorghiță Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2019, pp. 544 - 550
16
 c. Pregătirea audierii – ce necesită uneori întocmirea unui plan de ascultare, pentru fiecare
persoană în marte mai ales în cauzele dificile, complicate.
Ascultarea unui martor parcurge trei etape principale ce sunt guvernate de regulile
procesuale și de regulile tactice criminalistice: etapa identificării martorilor, etapa relatăriilor libere
și etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor oferite de martor. Organele judiciare
audiază separat fiecare martor și fără prezenț altor martori.

2.1.3 Particularități tactice aplicate în ascultarea martorilor minori

În scopul aflării adevărului, organele judiciare folosesc orice mijloc de probă și datorită
acestui aspect și minorii pot fi audiați, numai că la audierea lor se va ține cont în primul rând de
vârsta pe care o au.
În cuprinsul art. 124 alin. (1) Cod procedură penală se precizează că „audierea martorului
minor în vârstă de până la 14 ani se va face în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui, sau a
persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare”.
Dacă „persoanele arătate anterior nu pot fi prezente ori au calitatea de suspect, inculpat, persoană
vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente sau martor în cauză, sau există suspiciunea
rezonabilă că pot să influențeze declarația minorului, audierea acestuia are loc în prezența unui
reprezentant al autorității tutelare ori a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de
organul judiciar”34.
Ascultarea martorului minor, ca și în cazul majorului parcurge trei etape principale ce sunt
guvernate de regulile procesuale și de regulile tactice criminalistice: etapa identificării martorilor,
etapa relatăriilor libere și etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor oferite de
martor. Cel care efectuează audierea trebuie să aibă însă în vedere că procedul de formare a
declarațiilor, deși este similar adulților va fi marcat de factori precum: emotivitate ridicată, lipsa
experienței de viață, nivel scăzut de cunoștințe, subiectivitate, reflectată mai ales în tendințele de
exagerare.

2.1.4 Consemnarea declarațiilor martorilor

Conform prevederilor procesuale, depoziția martorilor este consemnată în scris, acesta

reprezentând principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării. În declarație se consemnează

34
A se vedea art. 124 alin. (1) Cod procedură penală
17
întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat și se menționează de
fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.
După fixarea declarațiilor, făcută în etapa expunerii libere, „vor fi consemnate întrebările și
răspunsurile date de martor. Declarația este citită martorului, și dacă acesta este de acord cu
conținutul său o semnează pe fiecare pagină și la final. Declarația scrisă este semnată pe fiecare
pagină și la final și de organul de cercetare penală ce a procedat la audierea martorului, de
judecătorul de drepturi și libertăți sau de președintele completului de judecată și de grefier, de
avocatul suspectulu/inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile
civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un
interpret. Locurile libere sunt barate. În ipoteza în care martorul revine asupra vreuneia din
declarațiile date, sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, aceste se indică în finalul
declarației, fiind urmate de semnătura martorului. Când martorul nu poate ori refuză să semneze,
organul judiciar consemnează acest fapt în declarația scrisă”35. Potrivit art. 123 alin. (2) Cod
procedură penală, „în cursul urmăririi penale, audierea martorului este înregistrată prin mijloace
tehnice audio sau audio-video, dacă organul de urmărire penală consideră necesar ori dacă martorul
solicită în mod expres aceasta și întregistrarea este posibilă.

2.2 Tactica audierii persoanei vătămate

Audierea persoanei vătămate reprezintă „mijlocul de probă care cuprinde relatările persoanei
vătămate în legătură cu cazua penală, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea cu alte
persoane”36.
2.2.1 Reglementare procesual – penală

Soluționarea conflictului de drept penal stă sub „semnul principiului oficialității. Conflictul
este adus spre soluționare în fața organelor judiciare prin intermediul acțiunii penale, posibilitate
deschisă virtual prin însăși norma penală incriminatoare” 37. Statul, în calitate de subiect pasiv
principal al infracțiunii, este titularul acțiunii penale, spre deosebire de victimă ce nu are această
posibilitate, exceptând situațiile „în care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate”38.

35
Gheorghiță Mateuț, op.cit., pp. 526 - 529
36
Mihail Udroiu, op.cit, p. 290
37
Costică Bulai, Drept penal român. Partea generală, Editura Șansa, București, 1992, p. 168
38
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Șansa, București, 2002,p. 193
18
 Subiectul pasiv al infracțiunii, „persoana care a suferit o vătămarea fizică, materială sau
morală prin fapta penală se numește persoană vătămată” 39. Persoana vătămată „care exercită
acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă” 40.
Organele judiciare penale „au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate dreptul de a se
constitui ca parte civilă până la începerea cercetării judecătorești” 41. Cu unele excepții, persoana
vătămată nu poate fi ascultată ca martor. În condițiile în care totuși este ascultată, declarațiile
persoanei vătămate pot să servească la aflarea adevărului, în măsura în care sunt coroborate cu alte
probe existente în cauză. Totodată, potrivit art. 86 alin. (2) Cod procedură penală, „calitatea de parte
civilă care a suferit o vătămare prin infracțiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în
calitate de persoană vătămată în aceeași cauză.
Măsura ascultării se dispune atât în faza de urmărire penală, după ce s-a dispus urmărirea
penală, cât și în faza de judecată – numai în fața instanței de fond și a instanței de apel care a casat
soluția dată în fond, cu reținere spre rejudecare.

2.2.2 Tactica audierii propriu – zise a persoanei vătămate

Pregătirea ascultării persoanei vătămate reprezintă „o activitate absolut necesară ce se cere

efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijată în
direcții tipice oricărei audieri, începând cu aceea a martorului”42.
Regulile și procedeele tactice criminalistice aplicate în audierea propriu – zisă a persoanei
vătămate sunt următoarele:
 Verificarea identității reprezintă primul moment al audierii propriu – zise.
Conform art. 111 alin. (1) Cod procedură penală, „la începutul primei audieri, organul
judiciar adresează întrebări persoanei vătămate despre nume, prenume, poreclă, data și locul
nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenie, stare civilă, situație
militară, studii, profesie/ocupație, loc de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa
la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale, ori dacă împotriva sa
se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în situația în care nu vorbește sau nu
înțelege limba română, sau nu se poate exprima, precum și cu privire la alte orice alte date pentru
stabilirea situației sale personale”. Ulterior, organul judiciare îi aduce la cunoștință persoanei
vătămate, drepturile și obligațiile sale prevăzute de art. 111 alin. (2) Cod procedură penală.

39
A se vedea art. 79 Cod procedură penală
40
A se vedea art. 84 alin. (1) Cod procedură penală
41
A se vedea art. 20 alin. (1)| Cod procedură penală
42
Emilian Stancu, Adrian Cristian Moise, op.cit., pp. 227 - 230
19
  Conduita tactică în momentul ascultării libere, „începe prin adresarea unei întrebări de ordin
general, menite a oferi posibilitatea persoanei vătămate să declare tot ce știe privitor la
faptele și împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată”43.
 Conduita tactică în momentul formulării de întrebări, reprezintă „ultima etapă a audierii și nu
are, teoretic caracter obligatoriu”44.
În practică, însă sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze
întrebării în scopul lămuririi unor aspecte neclare, confuze.
 Verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei vătămate este absolut necesară pentru a
stabili veridicitatea și aprecierea corectă a depoziției acesteia.
Verificarea se va realiza prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte
mijloace de probă administrate în cauză, precum și prin efectuarea unor activități de urmărire
penală, cum ar fi: ascultarea martorilor, a suspectului/inculpatului, realizare de confruntării,
constatării ori expertize, reconstituirii, cercetare la fața locului etc.
Declarațiile persoanei vătămate sunt consemnate în scris. În declarație sunt consemnate
întrebările adresate pe parcurusl ascultării, menționându-se cine le-a formulat și se menționează de
fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării. Dacă este de acord cu conținutul declarației
scrise, persoana vătămată o semnează. Dacă persoana vătămată are de făcut completări, rectificări,
ori precizări, acestea se indică la finalul depoziției, fiind urmate de semnătura persoanei vătămate.

2.3 Tactica ascultării suspectului sau a inculpatului

Reprezintă mijlocul de probă ce constă în relatările inculpatului cu privire la fapta şi la

acuzaţia ce i se aduce în legătură cu aceasta, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea
sa cu alte persoane; numai declaraţiile judiciare, nu şi cele extrajudiciare constituie mijloace de
probă în procesul penal. Constituie „una dintre formele prin care inculpatul îşi exercită dreptul de
apărare prin propria persoană în cadrul procesului penal”45.

2.3.1 Cadrul general al reglementării procesual penale

43
Gheorghiță Mateuț, op.cit., pp. 526 - 529
44
Ion Neagu (coord.), Mapa de seminar. Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a II-a, revizuită și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 193
45
Volonciu N., Tratat de drept procesual penal, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 169; Neagu I., Tratat de drept
procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 348
20
 Inculpatul este persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pusă în mişcare în
acţiunea penală. Inculatul este parte în procesul penal atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza
camerei preliminare sau a judecăţii, fiin subiect pasiv atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile.
Pot avea calitatea de inculpaţi: autorii, coautorii, complicii, instigatorii la săvârşirea
infracţiunii în forma tentativei consumată ori epuizată, care au capacitate penală. Pot avea calitatea
de inculpat atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică. Una sau mai multe persoane pot dobândi
calitatea de inculpate pe parcursul urmăririi penale. Nu pot dobândi calitatea de inculpat: minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani la data comiterii infracţiunii, statul, autorităţile publice
(Parlamentul, Preşedintele României – privit ca instituţia prezidenţială, Guvernul, administraţia
public centrală de specialitate sau locală, autoritatea judecătorească), instituţiile publice (de
exemplu, Banca Naţională a României, penitenciarele, Institutul Naţional al Magistraturii,
universităţile de stat sau private etc.) – în acest ultim caz dacă „infracţiunile au fost săvărşite în
exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat”46.
Inculpatul, ca parte în proces, are anumite obligaţii şi anumite drepturi. Pentru a răspunde
obligaţiilor pe care le are, precum şi pentru a îşi exercita drepturile, inculpatul trebuie să participe
efectiv la desfăşurarea procesului penal. În anumite situaţii activitatea procesuală nu poate avea loc
decât în prezenţa inculpatului.
În cursul urmăririi penale și al judecății, inculpatul are drepturi şi obligaţii procesuale dintre
care enumerăm47:
a. Dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia. Obligaţia de informare cu privire la natura şi cauza acuzaţiei variază în funcţie de
circumstanţele cauzei; cu toate acestea, inculpatul trebuie să dispună de elemente suficiente
pentru a înţelege în totalitate acuzaţiile care I se aduc, pentru a putea să îşi pregătească
apărarea în mod corespunzător48. Informarea menţionată de către art. 6 parag 3 lit. a) nu
trebuie să cuprindă în mod necesar mijloacele de probă pe care se întemeiază acuzaţia49.
b. Dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării reprezintă „o garanţie a
echitabilităţii procedurii de care se bucură persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni atât
în cazul procedurilor desfăşurate în faţa organelor de poliţie sau a procurorului, cât şi a
procedurilor din faţa instanţei de judecată”50.
Codul de procedură penală prevede că „inculpatului i se aduce la cunoştinţă, înainte de a fi
ascultat, calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este

46
Micu B., Procedură penală., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp.55-58
47
Olariu M., Marin C., Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp.94 - 97
48
CEDO, Hotărârea din 25 iulie 200, în cauza Mattocia c. Italiei, parag. 60
49
Comisia Europeană, decizia din 9 mai 1977, în cauza X c. Belgiei.
50
Bogdan Micu, Procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp.55-58
21
suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia,
precum şi dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul urmăririi penale, atrăgându-i-se atenţia că
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii,
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa”51.
În materia măsurilor preventive, înainte de audiere, organul de cercetare penală, procurorul
ori judecătorul de drepturi şi libertăţi este obligat să aducă la cunoştinţa inculpatului că are dreptul
de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu
excepţia furnizării de informaţii privitoare la identitatea sa, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară
poate fi folosit împotriva sa.
Dreptul la tăcere presupune ca „organele de urmărire penală să administreze mijloacele de
probă fără a supune pe inculpat la nicio constrângere, presiunii, tratamente inumane sau degradante,
torturi, fără să utilizeze niciun fel de manopere care încalcă principiile legalităţii şi loialităţii
administrării probelor (de exemplu, administrarea de substanţe care afectează capacitatea persoanei
audiate de a relata în mod conştient şi voluntar fapte sau împrejurări de fapt)”52.
c. Dreptul de a nu contribui la propria incriminare (privilegiul împotriva autoincriminării) este
garanţia procedural implictă a dreptului la un process echitabil, decurând din jurisprudenţa
Curţii Europene în interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană potrivt căreia,
„organele judiciare sau orice alte autorităţi de stat nu pot oblige un inculpat să coopereze
prin oferirea de probe care l-ar putea acuza sau care ar putea constitui baza unei noi
învinuirii penale”53.
În doctrină s-a menţionat că „dreptul de a păstra tăcere şi privilegiul împotriva
autoincriminării trebuie să fie private ca reprezentând două noţiunii care se suprapun doar parţial:
dreptul la tăcere este mai restrîns deoarece se referă doar la comunicarea orală, dreptul de a nu
vorbi, în timp ce dreptul de a nu se autoincrimina este în mod clar mai cuprinzător, deoarece nu se
limitează la exprimarea verbal, aceste drept protejând, de asemenea, persoanele şi împotriva
obligării de a remite documente”54.
Practica a demonstrat că, uneori, chiar întrebări apparent neimportante sau insignifiante sunt
deosebit de riscante pentru un acuzat. Dacă acesta nu este atent, este mai mare riscul de a face
mărturisiri involuntare sau declaraţii contrdictorii. Acestea pot fi folosite pentru a slăbi poziţia
inculpatului şi pot afecta credibilitatea declaraţiilor acestuia cu privire la aspect esenţiale. Este, de
aceea, important ca dreptul la tăcere să fie garantat în forma sa pură şi absolută, şi nu potrivit unei

51
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, pp. 163 - 175
52
Leila A.Lorincz, Drept procesual penal. Partea generală., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp.141 - 143
53
Udroiu M., op.cit., pp. 280 - 281
54
Emilian Stancu, Adrian Cristian Moise, op.cit., pp. 239 - 244
22
interpretări rigide a textelor. Obţinerea declaraţiei inculpatului cu încălcarea privilegiului împotriva
autoincriminării poate atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 282
Cod de procedură penală, şi pe cale de consecinţă, excluderea probei.
d. Dreptul la apărare concretizat prin posiblitatea de a formula cereri cu privire la recuzarea
organelor de urmărire penală, administrarea unor mijloace de probă, revocarea ori înlocuirea
măsurilor preventive etc.
Curtea a subliniat importanţa urmăririi penale entru desfăşurarea procesului penal, în măsura
în care mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale vor determina cadrul în care
infracţiunea imputată acuzatului va fi analizată în cursul procesului.
De asemenea, acuzatul se află deseori într-o poziţie de o vulnerabilitate deosebită în această
etapă a procedurii, aspect amplificat de faptul că legislaţia în material procedurii penale devine din
ce în ce mai complexă, în special în ceea ce priveşte normele privind strângerea şi administrarea
mijloacelor de probă. În majoritatea cazurilor această vulnerabilitate deosebită poate fi compensată
de o manieră corespunzătoare prin asistenţa unui avocat de a nu contribui la propria incriminare este
respectat55.
e. Dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei.
f. Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română.
g. Dreptul de a asista personal sau prin avocet la efectuarea actelor de urmărire penală.
h. Dreptul de a da declaraţii cu privire la acuzaţia care i se aduce.
i. Dreptul de a formula plângere împotriva actelor de urmărire penală.
j. Dreptul de a consulta dosarul de urmărire penală în condiţiile art. 94 Noul Cod de procedură
penală.
k. Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.
l. Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile premise de lege.
m. Obligaţia de a seprezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă.
n. Obligaţia de a comunica, în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-
se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la
prima adresă rămân valabile şi se consider că le-a luat la cunoştinţă.

55
CEDO, Hotărârea din 23 aprilie 2013, în cauza Suzer c. Turciei, parag. 74; a se vedea Udroiu M., op.cit.p. 280
23
 o. Obligaţia de a se supune măsurilor dispuse de organelle de urmărire penală sau de
judecătorul de drepturi şi libertăţi (de exemplu, măsurile preventive, asigurătorii, percheziţia
corporală, domiciliară etc.)56.
p. Dreptul de a participa la şedinţa de judecată şi de a fi încunoştinţat despre aceasta prin
citaţie; judecata se poate desfăşura şi in absentia în cazul în care inculpatul încunoştinţat
despre proces nu se prezintă în faţa instanţei.
q. Dreptul de a avea timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective.
r. Dreptul de a avea un avocat ales, iar, dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a I se desemna un avocat din oficiu.
Audierea inculpatului reprezintă „mijlocul de probă care constă în relatările inculaptului cu
privire la fapta şi la acuzaţia ce I se aduce în legătură cu acesta, administrat fie pe calea ascultării” 57,
fie prin confruntarea sa cu alte persoane, numai declaraţiile judicare, nu şi cele extrajudiciare
constituie mijloace de probă în procesul penal.
În practica judiciară, acestor declaraţii se obişnuieşte să li se acorde o anumită greutate în
formarea probatoriului, deşi legea nu conferă declaraţiilor inculpatului o valoare probantă deosebită,
stabilind că acestea pot servi la aflarea adevărului doar în măsura în care sunt coroborate cu
împrejurări şi fapte desprinse din ansamblul probelor existente în cauză58.
Sublinirea făcută de legiuitor este justificată pe deplin, practica judiciară demonstrând că nu
trebuie să se acorde prea multă încredere declaraţiilor inculpaţilor, mulţi dintre aceştia denaturând
adevărul în mod voluntar ori involuntar. Sunt frecvente împrejurările în care aceştia fie că refuză să
recunoască infracţiunile săvârşite, fie că recunosc fapte pe care nu le-au comis, datorită unor varii
motivaţii (teamă, existenţa unui interes material, dorinţa de a acoperi un complice ori de a ascunde o
altă faptă mai gravă etc.)59.
Mărturisirea are o forţă probantă condiţionată, fiind nevoie a fi coroborată cu celelalte probe
existente în cauză, precum şi un caracter divizibil, prin faptul că poate fi acceptată parţial ori în
întregime, după cum este confirmată ori infirmată de întreg probatoriul. Declaraţia mai poate fi
retractabilă, inculpatul retrăgându-şi declaraţiile anterioare60.
Declaraţia inculpatului reprezintă un drept al acestuia, nu şi o obligaţie, întrucât inculpatul
poate invoca dreptul la tăcere, în timpul audierilor, şi, pe cale de consecinţă, poate să refuze să dea
declaraţii. Pe de altă parte, organele judiciare au obligaţia procedurală pozitivă să depună toate

56
Bogdan Micu, op.cit, pp.55-58
57
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2018, pp.326 -
330
58
Theodoru G., MoIdovan L., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1972, p.130;Mircea
I.,Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 156
59
Ioana Alina Szabo, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Pro Universitaria, București, 2018, pp.90-91
60
Guiu K.M, Asupra probaţiunii penale, în R.D.P, nr. 4/1995, p.15
24
demersurile legale în vederea audierii inculpatului, cu respectarea drepturilor acestuia (de exemplu:
audierea inculpatului este obligatorie: înainte de luarea măsurii reţinerii, în cadrul procedurii în care
este dezbătută în faţa judecătorului drepturi şi libertăţi propunerea de arestare preventivă sau de
arest la domiciliu, după punerea în mişcare a acţiunii penale etc)61.

2.3.2 Particularități privind psihologia suspectului sau inculpatului

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva trăsături ale contactului
interpersonal, care trebuiesc cunoscute, mai ales pentru contracararea încercărilor de inducer în
eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciună, ori pri utilizarea altor mijloace prin
care acesta consider că poate evita tragerea la răspundere penală. Acestor încercări le corespund
anumite manifestări determinate de mecanisme psihologice, pe care organul de urmărire penală ori
magistratul trebuie să le sesizeze şi să le interpreteze într-un mod critic.
Depistarea prezenţei stării de emoţie care poate să dezvăluie dezacordul dintre cele afirmate
şi cele petrcute în realitate, dintre adevăr şi minciună, constituie o problem majoră a tacticii de
anchetă62. Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în faţa organelor judiciare să prezinte o
anumită stare emoţională, mai mult sau mai puţin intensă, conform structurii lor psihice şi îndeosebi
posturii procesuale în care se află aceasta. Tensiunea psihică a inculpatului, este, de obicei, mult
mai mare decât a celorlalte persoane. Din practică, se ştie însă că un anume gen de infractori, de
tipul recidiviştilor ori al profesioniştilor, altfel spus cei “familiarizaţi” cu ancheta, prezintă o stare
emoţională apparent diminuată, pentru magistraţii neavizaţi sau fără experienţă aceasta fiind dificil
de depistat. Datorită diverselor cauze ce fac tot mai dificil de sesizat emoţia, tipică dezacordului
dintre afirmaţiile nesincere şi cele sincere, specialiştii consider că “prezenţa emoţiilor poate fi
stabilită, dar niciodată în chip total” 63. Este important de ştiut că stărilor emoţionale, de tensiune
psihică, le sunt specific o serie de manifestări somatice şi viscerale, cele mai importante fiind:
accelerarea şi dereglararea ritmului respirator, paralel cu dereglararea emisiei vocale (răguşire),
scăderea salivei (senzaţie de urscare a buzelor şi gurii); creşterea presiunii sangvine şi accelerarea
bătăilor inimii, însoţite de fenomene vasodilatorii (congestionare) sau vasoconstrictorii (paloare);
contractarea muşchilor scheletici, manifestată prin crisare sau prin blocarea funcţiilor motorii
(aspectul de “înlemnit de frică”); schimbarea mimicii şi pantomimicii, pe un fond de agitaţie,
transpusă frecvent în mişcări şi gesturi, într-o conduit care nu mai corespunde comportamentului
61
Constantin Nedelcu, Criminalistică. Tehnică şi tactică criminalistică, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2014, p. 209
62
Bell, W.R. Practical Criminal Investigations in Correctional Facilities. CRC Press LLC, N.Y. , 2004, p. 376
63
Duţu A.O., Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 167 - 172
25
normal al individului (orice fenomen sufletesc îşi are correspondent într-o anume mişcare,
particularităţile gesturilor, conduit, în general, reflectând un anume regim interior, o anume stare
psihică); modificarea timpului de reacţie ori de latenţă, caracterizat prin întârzierea răspunsului la
întrebări ce conţin cuvinte critice/afectogene, întâzieri ce pot să ajungă la circa 4 secunde, faţă de
timpul în care se răspunde la întrebările necritice. Timpul de reacţie se apreciază din momentul
aplicării întrebării şi până în cel al declanşării răspunsului.

2.3.3 Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau a inculpatului

Faţă de importanţa şi incidenţa lor asupra modului de desfăşurare, în condiţii de legalitate a

audierii, se consideră necesar în literatura de specialitate 64 a se face câteva referiri la regulile
procedurale care guvernează audierea inculpatului.
Organele judiciare trebuie să acţioneze nu în sensul conturării vinovăţiei unei persoane, ci
doar în direcţia stabilirii adevărului. În acest context, se atrage atenţia în doctrină 65, că, într-o serie
de cazuri, anchetatorul se mulţumeşte doar cu dovedirea vinovăţiei, neglijând să indice
împrejurările ce privesc cauza, şi care, uneori, pot să fie favorabile făptuitorului.
O regulă fundamentală, care se aplică în ipoteza obţinerii declaraţiilor de la inculpat, este
aceea conform cărea se interzice utilizarea de violenţe, de ameninţări ori de alte mijloace de
constrângere, dar şi promisiuni ori îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. A acţiona într-un sens
contrar prevederilor legale înseamnă a săvârşi infracţiunea de cercetare abuzivă66.
Potrivit Codului de procedură penală, în cursul urmăririi penale, audierea inculpatului se
înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audio – video, înregistrarea audio- video a declaraţiilor
inculpatului în cursul urmăririi penale constituie o importantă garanţie împotriva supunerii la rele
tratamente pe perioada audierii. Existenţa înregistrării audio – video poate să constituie o dovadă
relevantă atât în favoarea inculpatului atunci când acesta susţine că a fost supus relelor tratamente,
cât şi organelor judiciare care pot în acest mod proba lipsa de temeinicie a declaraţiilor inculpatului
privitoare la supunerea la rele tratamente.
De asemenea, „înregistrarea prin mijloace tehnice a audierii de către organele de urmărire
penală diminuează posibilitatea inculpatului, de a reveni, în mod credibil, asupra declaraţiilor date
în faza de urmărire penală, negând, în mod fals, cele declarate. În plus, înregistrarea declaraţiei
poate să constituie mijloc de probă în procesul penal atât cu privire la modalitatea de desfăşurare a
audierii, cât şi cu privire la conţinutul acesteia, absenţa înregistrării declaraţiei cu mijloace tehnice

64
Emilian Stancu., op.cit., p. 466
65
Constantin Nedelcu, op.cit., p.292
66
A se vedea art. 280 Noul Cod penal
26
audio sau audio-video nu atrage nulitatea declaraţiei, înregistrarea neconstituind o cerinţă necesară
pentru reţinerea administrării în mod legal a declaraţiei inculpatului, însă neefectuarea înregistrării
poate să afecteze fiabilitatea declaraţiei scrise”67.
Atunci când „înregistrarea nu este posibilă (de exemplu, în ipoteza lipsei mijloacelor tehnice
sau în cazul în care mai mulţi inculpaţi sunt audiaţi simultan în acelaşi birou iar înregistrarea nu se
poate realiza din motive tehnice), acest lucru se consemnează în declaraţia inculpatului, cu indicarea
concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă”68.
Faţă de obiectul său, „stabilirea existenţiei sau inexistenţei raportului juridic penal
substanţial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între autoritatea legală
chemată să stabilească adevărul şi persoana celui care a încălcat legea, persoană ce încearcă, pe
diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere penală”69.
Pentru ca audierea (interogarea) inculpatului să îşi atingă scopul propus, se impune, în
primul rând, o organizare riguroasă a acestei activităţii care, în linii mari, se apropie de pregătirea
ascultării martorului70.
Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoaşterea datelor
privitoare la modalitatea şi împrejurările în care s-a comis fapta, la probele existente în acel moment
la dosar, la participanţi, la persoana vătămată, la martori etc., date ce urmează a fi completate,
confruntate ori verificate şi prin declaraţiile inculpatului. Studierea materialului cauzei, ca de altfel,
întreaga pregătire a audierii, se realizează cu maximă operativitate şi urgenţă, regulă tactică
dominantă în încercarea de a soluţiona cauzele penale.
Cunoaşterea personalităţii inculpatului este o altă cerinţă tactică ce prezintă o incidenţă
imediată, directă asupra stabilirii tacticii de audiere, servind la conturarea ulterioară a laturii
subiective a infracţiunii. Dintre elementele principale de natură să conducă la definirea
personalităţii unui individ, se menţionează71:
a. Trăsăturile psihice ale personalităţii (caracterul, temperamentul, aptitudinile);
b. Factorii care au influenţat ori condiţionat evoluţia somatopsihică (vorbire, mers) şi socială a
inculpatului, precum: mediul familial, cercul de prietenii, nivelul de inteligenţă, eventualele
antecedente penale.
Modul de audiere se circumscrie planului general de urmărire penală elaborat într-o anume
cauză penală şi care conţine versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice folosite, ordinea
de efectuare a distinctelor activităţii procedurale. Tactic, organizarea audierii presupune:
67
Flaviu Ciopec, Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2017, p. 216
68
Cristina Moisa, Probele în procesul penal. Practică judiciară adnotată, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 56
69
Popa Ghe., Gament N., Criminalistica, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 55
70
Aurel Ciopraga., Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1997, p. 251; Mircea I., Criminalistică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p, 274
71
Emilian Stancu, op.cit., p. 467
27
  Stabilirea cu precizie a problemelor, ce urmează a se clarifica cu ocazia audierii, dar şi a
datelor ce trebuiesc verficate cu această ocazie.
 Pregătirea materialului probator care urmează a se utiliza în timpul audierii (mijloace
materiale de probă, fotografii, înregistrării audio – video etc.)
 Determinarea ordinii în care se va realiza audierea. Dacă în cauză există mai mulţi suspecţi
ori inculpaţi, la început vor fi audiaţi cei ce deţin mai multe date, ori cei ce fac declaraţii
complete şi sincere. Pentru a obţine mai multe date, deseori se impune audierea mai întâi a
martorilor, prioritate având martorii oculari. Date se mai pot obţine din informaţii
extraprocesuale, efectuarea de expertize judiciare.
 Stabilirea modului de citare, a datei, locului în care aceştia urmează să fie prezenţi în
vederea audierii. Ordinea şi modalitatea de citare trebuiesc concepute, astfel încât să se
evite, cel puţin în faza primelor audieri, contactul dintre diversele persoane interesate în
cauză, îndeosebi în ipoteza evidenţei mai multor inculpaţi.
 Finalizarea pregătirii audierii inculpatului se va materializa într-un plan de audiere, întocmit
pentru fiecare inculpat în mod individual. Acesta va conţine probleme de clarificat şi
succesiunea de abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt, la care va trebui să
răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi prezentate etc..
Pentru elaborarea planului se va ţine cont de orice situaţie care poate apărea în timpul
audierii, chiar neprevăzutăm în aşa fel încât organul judiciar să nu fie luat prin suprindere sau
derutat de atitudini, reacţii neaşteptate. De aici reiese şi nevoia ca planul să aibă un caracter
flexibil. Aceasta „va conduce şi la posibilitatea adaptării, schimbării sau formulării de întrebări noi
privitoare la fapta anchetată şi la persoana autorului”72.
Potrivit art. 107 Cod de procedură penală, la începutul primei audieri, organul judiciar
adresează întrebări inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul
numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, starea civilă, situaţia militară, studii,
profesie sau ocupaţie, loc de muncă, domicliu şi adresa de corespondenţă precum şi adresa la care
doreşte să i se comunice actele de procedură, antecedente penale, ori dacă împotriva sa se
desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în situaţia în care nu vorbeşte sau nu
înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru
stabilirea situaţiei sale personale. Pentru stabilirea contactului psihologic, în aceasă primă fază şi
pentru cunoaşterea amănunţită a personalităţii inculpatului, se pot pune întrebări, altele decât cele ce
interesează fapta, ori se poate purta o discuţie prealabilă.

72
Mihail Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2020, p. 487
28
 După verificarea identităţii şi introducerea în atmosferă, organul judiciar comunică
inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia
este suspectar ori pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia,
punându-i-se în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea de i se aduce în
legătură cu aceasta. Pentru verificarea identităţii, „alături de documentele de identitate, dacă există
suspiciuni cu privire la aceasta, se apelează la evidenţele poliţiei, cazierul penal şi a altor cartoteci
judiciare”73.
După ce se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi al audierii şi după ce s-au îndeplinit
prevederile art. 107 şi 108 Cod de procedură penală, inculpatul va fi lăsat să facă o relatare liberă cu
privire la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată şi să dea o declaraţie scrisă
personal, privitor la învinuirea adusă, după care i se pot pune întrebări.
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări inculpatului cu privire la
nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, profesia ori ocupaţia, studiile, locul de muncă,
adresa unde doreşte să îi fie comunicate actele de procedură şi domiciliul efectiv, antecentele penale
sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal etc. Inculpatului i se aduc la cunoştinţă
calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat
sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea acesteia.
Pe parcursul audieri inculpatului trebuiesc urmărite mai multe aspecte şi îndeplinite anumite
„procedee tactice şi procedurale astfel:
În ascultarea inculpatului, ca de altfel, în întreaga activitate de realizare a actului de justiţie,
un rol deloc de neglijat – despre care se însă destul de puţin – îl are personalitatea magistratului, a
celorlalţi jurişti sau organe de cercetare, chemate să afle adevărul, să pronunţe o soluţie temeinică şi
legală într-o anume cauză penală, precum şi relaţia dintre aceştia şi persoana anchetată.
Pe tot parcursul investigării unei fapte penale, anchetatorul are obligaţia de a da dovadă de
corectitudine, răbdare, demnitate, comprehensiune. Acesta trebuie să aibă puterea de a recunoaşte şi
de a îşi controla anumite trăsături ale personalităţii de natură a repecurta negative asupra anchetei
judiciare, ca de pildă nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţii,
tendinţa de a exagera, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia”74.
Pentru ducerea la bun sfârşit a activităţii de soluţionare a cauzei penale, este absolut necesară,
pe lângă o serioasă pregătire juridică, perseverenţă şi conştiinciozitate, și o abilitate a organelor
judiciare, în abordarea tuturor aspectelor care concură la aflarea adevărului.

73
Emilian Stancu, op.cit., p. 514
74
Mihai Olariu, Cătălin Marin, Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București,
2020,p. 231
29
 Aceşti factori de calitate, ce susţin afirmaţia conform căreia investigaţia criminalistică este o
ştiinţă, dar şi o artă, constituie premisa fundamentală în aflarea adevărului, în soluţionarea legală a
cauzei penale, printr-o activitate definită de obiectivitate şi desfăşurată în limitele legale, fără
părtinire şi mânie, deci sine ira et studio75.
Cunoaşterea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea şi corecta stabilire a informaţiilor
privind persoana inculpatului folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a
ascultării. Tactica ascultării inculpatului cuprinde mijloace şi metode legale utilizate în activitatea
de ascultare, în scopul de a obţine unele declaraţii veridice şi complete, care să contribuie la aflarea
adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Prevederile legale şi normele tactice
criminalistice constituie elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactic adecvată
presupune adaptarea normelor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui audiat şi la
poziţia inculpatului. În cele ce urmează vom prezenta procedeele tactice de ascultare a inculpatului,
cunoscute în practica judiciară:
Strategii de interogare vizând „utilizarea întrebărilor de detaliu. Întrebările de această natură
se utilizează pentru a obţine de la inculpate amănunte privitoare la diferitele împrejurări ale faptei
comise, care să permit verificare explicaţiilor. Scopul folosirii acestor întrebări este de a arăta celui
anchetat netemeinicia susţinerilor sale şi de a îl determina să renunţe la negarea faptelor comise.
Practica atestă că acest procedeu tactic dă rezultate bune în cazul inculpaţilor recifivişti
(infractorilor cu experienţă) care, chiar dacă îşi pregătesc atent declaraţiile, comit totuşi greşeli şi
inconsecvenţe logice”76.
Strategii de interogare repetată. Acest procedeu constă „în reaudieri ale inculpatului privitoare
la aceleaşi fapte, amănunte, împrejurări, la diferite interval de timp” 77. Între diversele declaraţii ale
inculpatului vor apărea, inevitabil contraziceri, neotriviri, cu toate încercările de a reproduce cele
relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu toate
pregătirile realizate în acest scop, arătându-i-se, astfel, netemeinicia afirmaţiilor pe care le-a făcut
anterior şi putând fi determinat să recunoască adevărul.
Strategii de interogare sistematică. Acest procedeu se utilizează atât în cazul inculpaţilor
sincere, pentru a îi ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele
complexe cât şi al inculpaţilor nesinceri pe care îi obligă să ofere explicaţii logice şi cronologice la
toate aspectele privitoare la învinuire78.

75
Sine ira et studio este o expresie latină, care se traduce prin „fără ură și părtinire”.
76
Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 367
77
Dumitru Gheorghe, Elena Alexandra Gheorghe, Drept procesual penal. Editura Universul Juridic, București, 2013, pp.
185 - 187
78
Florin Ionescu., Criminalistică, vol. I, Editura Universitară, București, 2007, p. 123-124
30
 Strategii de interogare încrucişată. Obiectivul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de
apărare al inculpatului nesincer, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor comise. Este un
procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi inculpate de doi sau mai mulţi anchetatori ce s-au
pregătit în mod special în acest scop şi cunosc detaliile cauzei în care se face ascultarea. Procedeul
prezintă un avantaj dar şi un dezavantaj. Avantajul constă în aceea că inculpatului nu I se oferă
posibilitatea de îşi pregăti răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator în
mod alternative, într-un ritm alert, susţinut. Dezavantajul constă în derutarea persoanelor cu o
structură psihică instabilă, încurcarea celui audiat, anchetatorii însuşii putându-se încurca reciproc,
mai ales atunci când nu toţi stăpânesc perfect problematica cauzei.
Strategii de interogare care vizează tactica complexului de vinovăţie. Acest procedeu constă
„în adresarea alternativă a unor întrebări ce conţin termeni afectogeni (critici) privitori la faptă şi
rezultatele acesteia şi a unor întrebări care nu au legătură direct cu cauza. Pentru realizarea scopului
– obţinerea unei declaraţii sincere - trebuiesc atent observate reacţiile inculpatului la distinctele
întrebări care I se adresează, deoarece reuşita procedeului nu depinde doar de răspunsurile celui
audiar ci şi de aprecierea şi observarea acestuia”79.
Strategii de interogare care vizează utilizarea probelor de vinovăţie. Procedeul se utilizează
„în ascultarea inculpatului nesincer, care încearcă să denaturize adevărul, să îngreuneze cercetările,
mai ales dacă acesta este recidivist, ce, de obicei, recunoaşte faptele doar în măsura în care este
convins despre temeinicia şi existenţa probelor administrate contra sa. Procedeul se foloseşte doar
după exacta cunoaştere a poziţiei inculpatului. Aceasta presupune ca inculpatului audiat să I se
consemneze declaraţia, indifferent de poziţia avută faţă de faptele ce I se impută, întrucât doar astfel
se poate adopta procedeul tactic de audiere adecvat”80.
Strategia interogării unui inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la comiterea faptei
penale cercetate81. Procedeul este aplicat atunci când în speţă există mai mulţi inculpaţi particpanţi
la comiterea aceleaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuirilor inculpaţilor implicaţi în speţă permite
anchetatorului să găsească veriga ceea mai instabilă din rândul participanţilor şi cu aceasta să
înceapă audierea. Se solicită celui audiat să declare ceea ce ştie despre activitatea celorlalţi
participanţi, lasându-I impresia că persoana interesează mai puţin organul de cercetare penală.
Astfel, inculpatul poate să prezinte informaţii valoroase legate de fapta săvârşită, informaţii pe care
ulterior, va trebui să le explice, iar apoi să dea declaraţii despre activitatea întreprinsă de el.
Strategia interogării care vizează spargerea alibiului ori justificarea timpului critic. Timpul
critic constituie „suma duratei activităţilor care au precedat comiterea faptei penale, a acţiunile care

79
Dumitru Gheorghe, Elena Alexandra Gheorghe, op.cit., pp. 185 - 187
80
Gianina – Anemona Radu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2012, pp. 195 - 198
81
Florescu B., Curs de investigații criminale, Editura. Concordia, Arad, 2007, p. 102-105
31
caracterizează comiterea infracţiunii, şi perioada imediat postinfracţională. Acest procedeu este
utilizat, de obicei, atunci când inculpatul refuză să dea declaraţii. Cunoscându-se activitatea
inculpatului I se solicit acestuia să declare locul unde se afla, cu cine a luat legătura, ce activitate a
întreprins, în timpul şi după comiterea infracţiunii, explicaţiile acestuia urmând a fi minuţios
verificate”82.
Inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 83 Cod de procedură penală,
dar şi obligaţiile următoare: obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-
se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandate de aducere împotriva
sa, iar în cazul sustragerii judecătorul poate să dispună arestarea preventivă; obligaţia de a comunica
în scris, în termen de 3 zile, orice modificare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că , în situaţia
neîndeplinirii obligaţiei, citaţiile şi orice acte communicate la prima adresă rămân valabile şi sunt
considerate a fi luate la cunoştinţă de inculpate. Aceste drepturi şi obligaţii ăi sunt communicate în
scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-
verbal.
Încălcarea obligaţiei procedurale pozitive de a aduce la cunoştinţa inculpatului drepturile
înainte de a fi audiat poate să atragă sancţiunea nulităţii relative sacă nu se îndeplinesc cerinţele art.
282 Cod de procedură penală (vătamarea dreptului la un proces echitabil fiind evidentă) şi, pe cale
de consecinţă, excluderea probei.
În ipoteza în care asistenţa juridică a inculpatului nu este obligatorie încălcarea obligaţiei
procedurale pozitive ce incumbă organului judiciar de notificare a acuzatului privitor la dreptul său
de a îşi numi un avocat ales, precum şi împiedicarea în orice mod a participării avocatului ales la
audiere poate atrage nulitatea relativă a declaraţiei astfel obţinute şi, pe cale de consecinţă,
excluderea probei.
Consemnarea declaraţiilor se face în condiţiile prevăzute de art.110 Cod de procedură penală.
Declaraţia se consemnează în scris, după care este citită inculpatului, iar dacă acesta cere, i se va da
s-o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când
inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face menţiunea despre aceasta în declaraţia scrisă.
Declaraţia scrisă „va fi semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultare, ori de
preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, dacă declaraţia a fost luată
prin intermediul acestuia”83. Dacă inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau are
de făcut completări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile sus-amintite.

82
Florescu B., op.cit., Editura. Concordia, Arad, 2007, p. 102-105
83
Gianina – Anemona Radu, op.cit., pp. 195 - 198
32
 Forma de redare a declaraţiilor trebuie să fie cât mai precisă şi fidelă expunerii învinuitului
sau inculpatului, folosindu-se cuvintele şi expresiile sale, fără reformulări sau încercări de
sintetizare a celor declarate.
Fidelitatea în consemnarea declaraţiilor este cu atât mai necesară cu cât pot exista inculpaţi
care fac afirmaţii contradictorii, recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte persoane fără să-
şi dea seama imediat. Dar, în momentul în care li se citeşte declaraţia, sesizează contradicţiile, ca şi
faptul că au implicat alte persoane, refuză să semneze ori pur şi simplu neagă că le-au făcut. De
aceea, este indicat să se procedeze la consemnarea imediată a fiecărei afirmaţii importante,
îndeosebi în ascultarea de lungă durată, sau în cazul unor învinuiţi sau inculpaţi de rea-credinţă.
Oricum, se impune cel puţin notarea lor de către organul judiciar, fără ca prin aceasta să se perturbe
desfăşurarea normală a ascultării. În asemenea situaţii, precum şi în ipoteza unor cauze complexe,
cu inculpaţi dificili, versaţi, este necesară utilizarea mijloacelor tehnice de înregistrare.
Înregistrarea declaraţiilor inculpaţilor, pe bandă magnetică sau videomagnetică, se face
potrivit regulilor procesual-penale şi cu aplicarea aceloraşi reguli tactice de ascultare, inculpatului
aducându-i-se la cunoştinţă că declaraţia sa va fi înregistrată. Modul de înregistrare este acelaşi ca şi
în cazul martorului, respectându-se aceleaşi reguli tehnico-tactice. Avantajele prezentate de aceste
înregistrări sunt evidente şi numeroase.

2.3.4 Modalități tehnico – tactice de depistare a comportamentului simulat

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva trăsături ale contactului
interpersonal, care trebuiesc cunoscute, mai ales pentru contracararea încercărilor de inducer în
eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciună, ori pri utilizarea altor mijloace prin
care acesta consider că poate evita tragerea la răspundere penală. Acestor încercări le corespund
anumite manifestări determinate de mecanisme psihologice, pe care organul de urmărire penală ori
magistratul trebuie să le sesizeze şi să le interpreteze într-un mod critic.
În esenţă, pe un fond general de tensiune psihică, specific anchetei, îşi fac apariţia la cel
audiat manifestări având un înalt grad de intensitate ceea ce constituie un indiciu de simulare,
disimulare sau minciună (forma de simulare ori disimulare a adevărului atunci când este comunicată
prin limbaj). Toate aceste schimbări se pot stability cu o anume aproximaţie de anchetator.
Una din formele de disimulare sau de simulare o reprezintă minciuna, atunci cînd se
comunică prin limbaj.

33
 În doctrină84 se spune că a minţi semnifică a ascunde adevărul care trebuie să fie dat în
vileag, spunând în acelaşi timp că tăcerea unor adevături pe care individual nu are îndatorirea de a
le cunoaşte nu însemnată că acesta minte.
Din punct de vedere psihologic şi fiziologic, detecţia simulării poate să fie studiată şi
analizată în aspectele cele mai grave ale sale, cât şi în laborator, fără să fie interesaţi de doza
justificativă a celor implicaţi ori de caracterul oarecum artificial în care se induc subiecţii ce
prezintă experinţă în ascunderea adevărului85.
O altă formă de simulare, însă nu mai puţin răspândită, o reprezintă refuzul de a îşi mărturisi
şi recunoaşte o anumită atitudine adevărată faţă de o persoană oarecare sau încercarea de a îşi
ascunde faţă de sine însuşi o dorinţă anume pe care totuşi o resimte86.
Prin simulare, individul caută să îşi convingă auditoriul de poziţia pe şi-o expune în mod
apparent. Simularea îmbracă în exterior intenţia de a induce în eroare prin 3 procedee mascate
astfel87:
 Printr-o atitudine de raţionalizare unde individual încearcă să dea raţiuni cât mai plauzibile
pentru a justificarea anumitor erori ori un comportament pe care auditorul îl bănuieşte a fi
condamnabil;
 Alţii indivizi caută să- şi proiecteze atitudini personale în vederea altora;
 Inversul acestui tip de marcare o reprezintă identificarea pein care individual atribuindu-şi
în mod dorit comportamente sau atitudini ale altei persoane.

CAPITOLUL IV. APORTUL TEHNICO – ȘTINȚIFIC AL CRIMINALISTICII ÎN

CADRUL FAZELOR PROCESULUI JUDICIAR

4.1 Tactica efectuării cercetării la fața locului

Importanța cercetării la fața locului este subliniată de literatura de specialitate, atât procesual
penală, cât și criminalistică, ca fiind un „procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea
adevărului”88. Faptul că organul de cercetare penală, ca și instanța de judecată au posibilitatea de a
„investiga direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele infracțiunii, să stabilească
84
Tudorel Butoi.,Psihologie judiciară. Tratat universitar., Editura Solaris, 2011, pp. 367 - 390
85
Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Curs universitar, Ediţia a- II- A, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004, pp. 230 - 246
86
Santea I., Psihologie judiciară., Editura Themis Cart, 2010, pp. 312 - 324
87
Butoi I.T, Butoi T., op.cit., Ediţia a- II- A, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, pp. 230 - 246
88
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H.Beck,
București, 2014, p. 349
34
împrejurările în care a fost comis actul penal și să îl identifice pe autor, prin descoperirea, fixarea,
ridicarea și cercetarea criminalisitică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă, este de natură a
contribui efectiv la realizarea scopului procesului penal”89.
Locul unde se săvârșește o faptă penală reprezintă ”cel mai bogat în urme și date” privitoare
la infracțiune și la autorul acesteia, așa că modul în care este efectuată întreaga cercetare, căutare și
ridicare a urmelor ori a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, depinde întro mare măsură
rezolvarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți la săvârșirea faptei penale.

4.1.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului, este procedeul probatoriu reglementat de art. 192 Cod procedură
penală90, care constă în „cercetarea locului unde se bănuiește că s-a comis infracțiunea, atunci este
necesară constatarea directă în scopul de a determina ori clarifica unele împrejurări de fapt care
prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de către ori există suspiciuni
privitoare la decesul unei persoane”91. De exemplu, în vederea descoperirii și fixării urmelor
infracțiunii, a stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor în care
infracțiunea a fost săvârșită.
Cercetarea la fața locului se poate realiza ca procedeu probatoriu numai după începerea
urmăririi penale; organele de constatare, nefiind organe judiciare, nu pot să realizeze acest procedeu
probatoriu, însă pot lua măsuri de conservare a locului comiterii infracțiunii și de ridicare sau
conservare a mijloacelor materiale de probă. Procesul – verbal încheiat de către organele de
constatare reprezintă numai un act de sesizare, și nu trebuie să se confunde cu procesul – verbal
încheiat ca urmare a cercetării la fața locului, ce reprezintă un mijloc de probă în procesul penal.
Astfel conform prevederilor art. 192 Cod procedură penală, cercetarea la fața locului se
poate dispune motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la
acest procedeu probatoriu.
În faza urmării penale, „cercetarea la fața locului se dispune printr-o ordonanță motivată a
organului de urmărire penală, după începerea urmăririi penale. Cercetarea la fața locului nu este
efectuată în mod obligatoriu în prezența martorilor asistenți. Organele judiciare trebuie să
încunoștințeze părțile ori subiecți procesuali principale referitor la efectuarea cercetării la fața
locului în cazul în care aceștia și-au exprimat dorința de participare la actele de cercetare penală.
89
Emilian Stancu, op.cit., p. 359
90
Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în
vigoare din 1 februarie 2014.
91
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, edișia a 2-a revizuită și adăugită,
Editura C.H.Beck, București, 2015, p. 396
35
Totodată, neparticiparea părților ori a subiecților procesuali încunoștințați nu împiedică efectuarea
cercetării la fața locului”92.
Când suspectul ori inculpatul nu poate să fie adus la cercetarea la fața locului, în situația în
care este reținut ori arestat preventiv sau la domiciliu, organele de urmărire penală îi pun în vedere
că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură la cerere, reprezentarea legală.
În faza judecății, „cercetarea la fața locului se dispune de către instanța de judecată, printr-o
încheiere, după începerea cercetării judecătorești. Instanța de judecată efectuează cercetarea la fața
locului cu citarea persoanei vătămate ori a părților și în prezența procurorului, când participarea
acestuia la judecată este obligatorie”93. Avocatul ales ori din oficiu al inculpatului, al persoanei
vătămate, părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul să participe la cercetarea la fața
locului.
Organele de urmărire penală ori instanța de judecată pot interzice persoanelor care se află ori
care vin la locul unde este efectuată cercetarea la fața locului să comunice între ele ori cu alte
persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării la fața locului. Organele judiciare pot să
dispună participarea medicului legist ori a oricăror persoane a căror prezentă o consideră necesară la
cercetarea la fața locului.
Organul de cercetare penală ori instanța de judecată încheie „un proces – verbal în legătură
cu activitatea desfășurată cu ocazia cercetării la fața locului, privitor la constatările efectuate,
urmele și obiectele găsite și ridicate, acesta reprezentând un mijloc de probă”94.

4.1.2 Reguli tactice ale cercetării la fața locului

Elementele tactice principale, de natură a orienta activitatea echipei de cercetare la fața

locului sunt următoarele:
 Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență, imediat după ce organul de
cercetare penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiunii. Această cerință, de o
deosebită importanță, este obligatorie cel puțin sub două aspecte: „prin scurgerea timpului
exsită pericolul de a se produce unele modificări la locul faptei și al dispariției și/sau
degradării urmelor; și prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului
este creată posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea
autorului la locul infracțiunii”95.
92
Emilian Stancu, Adrian C. Moise, op.cit., p. 193
93
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. Ediția a III-a, Editura Universul Juridic,
București, 2020, p.594
94
Mihail Udroiu, op.cit., p. 349
95
Emilian Stancu, op.cit., p. 363 - 366
36
  Cercetarea la fața locului este efectuată complet și detaliat. Această cerință trebuie dublată de
conștiinciozitate și obiectivate, în așa fel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele,
indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare are tentația de a o atribui evenimentului
cercetat.
Echipa de cercetare la fața locului trebuie să își focalizeze atenția în două direcții principale,
și anume:
a. Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, în principal a urmelor latente, a celor
biologice, dar și a microurmelor ce sunt, de obicei, imposibil de evitat de către infractor;
b. Clarificarea împrejurărilor negative, adică a neconcordanței dintre starea locului faptei și
fapta sau împrejurările ca are este esențială, deseori acestea constituind încercări ale simulări
sau dimsimulări unor fapte penale.
 Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața locului ce este materializată prin:
a. Cercetarea în echipă, ce presupune, în primul rând o unică conducere, care conform
prevederilor prcesual penale îi aparține procurorului. Conducerea unitară este „determinată
de importanța pe care o reprezintă, în general, cercetarea la fața locului, în special, de
caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea se supune cerințelor următoare:
conclucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetare la fața
locului; informarea permanentă a conducătorului cercetării, ce va centraliza toate
informațiile obținute”96.
b. Organizarea activității este privită sub aspect dublu: „fiecarea dintre membrii echipei de
cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, conform atribuțiilor sale în cadrul
echipei (aceste sarcini se cer soluționate integral și cât mai operativ posibil); organizarea
desfășurării activităților de invetigrare trebuie să se realizeze întro ordine bine stabilită, întro
succesiune firească, și anume – orientarea în zona în care se află situat locul faptei,
determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei, căutarea, descoperirea și ridicarea
urmelor ori a probelor materiale, fixarea rezultatelor cercetării la fața locului”97;
c. Luarea unor măsuri de ordine la fața locului
d. Evitarea părtrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate/neavenite;
 Fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării la fața locului
În primul rând conform art. 195 Cod procedură penală, „după efectuarea cercetării la fața
locului se încheie un proces – verbal”. Acesta reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a
celor constatate de către organul judiciar. Modalitățile tehnice de fixare a rezultatelor cercetării la
fața locului sunt: executarea de schițe, fotografii judiciare, înregistrări audio – video, modalități ce
96
Ancuța E. Franț, Criminalistică. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2019, p.218
97
Ion Neagu, Mircea Damaschin, op.cit., p.594
37
au menirea de a asigura evidența probatorie și de a conferi un plus de obiectivitate cercetării la fața
locului.
În cadrul activităţilor pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, „organele de
urmărire penală, de preferat fiind ca înseşi membrii echipei de cercetare să facă acest lucru, să
procedeze la”98:
 Identificarea victimei şi celorlalte persoane implicate în săvârşirea faptei, în primul rând a
autorului, dacă acesta nu a putut fi identificat de la începutul cercetării;
 Efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog pentru stabilirea
decesului şi desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza şi natura morţii, la
mecanismele care au provocat-o şi la agenţii vulneranţi;
 Prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul „obligaţiei de
conservare a tuturor urmelor”99;
 Ascultarea imediată a martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoştinţă despre faptă
sau despre victimă;
 Urmărirea operativă a persoanei sau persoanelor suspecte, efectuarea de percheziţii
(domiciliare şi corporale) pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual
chiar a unor urme de cadavru dacă iniţial sunt descoperite doar părţi din acesta, ce au fost
aruncate sau ascunse în diverse locuri.
În concluzie, trebuie reținut faptul că trebuie acţionat cu o deosebită operativitate şi în
conformitate cu regulile generale metodologice, atît în ceea ce priveşte luarea primelor măsuri cât şi
în ce priveşte pregătirea echipei de cercetare, ceea ce denotă o mobilizare urgentă şi imediată a
organelor judiciare competente.
Cercetarea la fața locului este o „activitate complexă, de durată, care solicită exactitate,
calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care îl
urmărește”100. Ca metodă tactică generală, cercetarea la fața locului parcurge două etape: faza
statică și faza dinamică.
Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în sensul că
nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor legate de
împrejurările comiterii faptei pot apărea cazuri când unele activități din faza statică se execută în
faza dinamică.
a. Faza statică.

98
Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972,p.602-603, Ctin Aioniţoaie, Tratat de
metodică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova 1994, p. 4-5
99
Vladimir Beliş, Tratat de medicină-legală, Editura Teora, Bucureşti 1995, p. 673
100
Vasile Becheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti 1998, p.165
38
 În primă etapă, interesează „aspectul de ansamblu al locului săvârșirii faptei, pozițiile relative
ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces etc. În această fază se măsoară distanțele dintre diferite
obiecte ale infracțiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile schiță obiectelor
principale de la locul faptei”101.
Dacă între timp vor veni organe de urmărire penală cu grade și funcții superioare, acestea nu
au voie să întrerupă lucrările, dar vor putea discuta, în mod independent, cu fiecare membru din
echipa de cercetare. De altfel, din întreaga echipă de cercetare, în faza statică, nu intră pe terenul
propriu-zis al locului faptei decât procurorul si medicul legist sau specialistul criminalist. Acesta din
urmă va efectua fotografiile necesare. De asemenea marcarea drumului de acces în perimetrul de
cercetat este tot atributul specialistului criminalist.
După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în perimetrul infracțional este
procurorul, împreună cu medicul legist. În această fază se marchează poziția cadavrului și a
principalelor urme și mijloace de probă.
Fixarea locului faptei în faza statică se face prin fotografii de orientare și fotografii schiță,
ale obiectelor principale și ale urmelor, când există pericol de dispariție a acestora. Pentru ca schița
locului faptei să formeze o imagine completă și veridică a situației de la locul săvârșirii infracțiunii,
la întocmirea ei trebuie respectate unele reguli, printre care:
 exactitatea schiței – executarea corectă a schiței impune fixarea exactă a dimensiunilor
obiectelor ce se reprezintă, precum și a distanțelor și a unghiurilor;
 cotarea schiței reprezintă notarea pe schiță a dimensiunilor obiectelor reprezentate, se
recomandă să se folosească un singur fel de cotare și să se utilizeze aceeași unitate de
măsură;
 întocmirea la scară a schiței – pentru aceasta trebuie avut în vedere rezultatele măsurătorilor
efectuate, cât și întinderea și complexitatea locului cercetat;
 orientarea schiței – cu ocazia întocmirii schiței locului faptei, aceasta trebuie orientată după
punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei, fie a altor metode, cum ar fi: poziția soarelui,
soare și ceas, steaua polară etc.;
 claritatea schiței – schița trebuie să cuprindă numai acele elemente ce ilustrează constatările
menționate în procesul-verbal, și repsectiv elementele esențiale necesare înțelegerii situației
existente în teren;
 reprezentarea prin semne criminalistice;
 individualizarea schiței.

101
Ancuța E. Franț, op.cit., p.220
39
 Fotografia judiciară operativă se numără printre mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării
la fața locului. Prezintă anumite avantaje, concretizate în: „rapiditatea înregistrării imaginii,
fidelitate, exactitate și prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale cercetării
locului faptei”102. Pentru a se realiza fixarea imaginii locului faptei este necesar să se efectueze
următoarele genuri de fotografii:fotografii de orientare - acestea redau imaginea locului faptei
împreună cu împrejurimile;fotografia schiță – are rolul de a fixa în mod fidel locul infracțiunii,
excluzând împrejurimile;fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor etc.;fotografia de
detaliu – se execută în faza dinamică.
b. Faza dinamică.
Are ca obiectiv „examinarea amănunţită a fiecărei urme şi mijloc material de probă, acestea
putând fi mişcate din locurile în care au fost iniţial descoperite. Se execută fotografii de detaliu
acestor obiecte, se caută și se ridică urmele vizibile și latente de mâini, de picioare, ale
instrumentelor de spargere etc”103.
De exemplu, în practica judiciară în cazul infracțiunilor de omucidere, cercetarea la fața
locului presupune desfăşurarea de investigaţii judiciare şi ştiinţifice complexe, sub coordonarea
procurorului care este sprijint de ofiţerii de poliţie din serviciul poliţiei criminale şi criminalistic. În
situaţiile complexe şi variate pe care le implică cercetarea, activitatea echipei trebuie să se
caracterizeze prin colaborare, schimb reciproc de informare, muncă şi spirit colegial cât şi
nedepăşirea competenţelor. Indiferent de modalităţile traumatice, omuciderea constituie o entitate
nosologică complexă în rezolvarea căreia pe primul plan se situează colaborarea dintre anchetator şi
medicul legist, corectitudinea examenului necropsic, epuizarea tuturor mijloacelor  complementare
de laborator şi eficienţa examinărilor. Medicul legist cercetează aspectele medicale asupra cauzei şi
naturii morţii, asupra legăturii cauzale dintre acţiune şi consecinţele sale. Există permanent o
interdependenţă impusă obiectiv, de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două ştiinţe de
graniţă, criminalistica şi medicina legală. Fiecare dintre componenţii echipei realizează în mod
spontan câte un gen de interpretare completă asupra locului faptei şi chiar asupra urmelor care sunt
fragmentate, subiective şi tributare specializării fiecăruia.
Interpretarea completă asupra urmelor este cea criminalistică, realizată de un specialist sau
expertul criminalist la dispoziţia şefului echipei de cercetare. Dispunerea interpretării şi formularea
concretă a întrebărilor la care trebuie să răspundă criminalistul se face prin rezoluţie motivată. Acest
aspect se conturează în faza statică, când au fost emise deja unele ipoteze cu privire la natura faptei,
la modul de operare, la timpul comiterii şi la persoanele care puteau să o comită. În această fază

102
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, Criminalistică. Tactică criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2017,
pp.24- 30
103
Petruț Ciobanu, Em„ilian Stancu, op.cit., pp.24- 30
40
apar şi primele semne de întrebare cu privire la împrejurările în care s-au derulat evenimentele. La
faţa locului, în cazul unei infracțiuni de omor, criminalistul va examina locul faptei cu dublu scop:
„documentarea completă asupra evenimentelor, prin intermediul fotografiilor sau al videofilmării
locului faptei cât şi asigurarea că a avut loc o cercetare atentă şi completă pentru orice detaliu care
ar putea să furnizeze un indiciu atât cu privire la crimă cât şi la identitatea criminalului, prin
identificarea şi ridicarea probelor. Ridicarea tuturor probelor şi a mijloacelor materiale de probă,
constatarea tehnico-ştiinţifică traseologică ulterior efectuată, sunt activităţi hotărâtoare pentru
administrarea probelor în vederea aflării adevărului, formarea unei convingeri certe şi probarea
vinovăţiei autorului omorului”104.
 Echipa complexă îşi poate demonstra eficienţa doar în măsura în care fiecare componentă îşi
realizează atribuţiunile, orice suprapunere sau adăugire la ceea ce trebuie executat constituind un
factor perturbant pentru un alt segment, compromiţându-se rezultatul final. Sub presiunea
evenimentului se dispune mobilizarea, încă din faza iniţială, când practic nu se cunoaşte perspectiva
cercetărilor, a unor efective mari, care nu au atribuţiuni în cercetarea la faţa locului faptei şi care de
obicei sunt lăsate în aşteptare.  În acest fel, evenimentele mai deosebite devin demonstraţii de forţă,
când autoturisme, poliţişti, public, ziarişti cu aparate de fotografiat sau camere de luat vederi,
preocupaţi în zona de cercetare, fiecare căutând să-şi dea o întrebuinţare, în lipsa unei coordonări
generale. Este momentul ipotezelor de lucru, al presupunerilor asupra ceea ce cred că văd, al
cercetărilor personale fără finalitate şi al zvonurilor.
  Faza de investigare presupune „efectuarea cercetării faptelor de către echipa complexă,
asigurarea operativităţii, cercetarea atentă, completă şi calificată a locului faptei, planificarea
întregii activităţi de urmărire penală, stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale
infracţiunii, asigurarea continuităţii desfăşurării urmăririi penale, efectuarea cercetării în strictă
conformitate cu prevederile legii procesual penale şi cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate
metode tehnico-ştiinţifice şi reguli metodologice criminalistice, pe întreaga durată a desfăşurării
procesului penal. Echipa de cercetare în cazurile complexe este formată din procuror sau un oficial
al poliţiei, ofiţeri de investigaţii criminale, criminalişti, medic legist şi în funcţie de situaţie,
antropolog, pompier sau conducător de câini de urmărire”105.
Conform art. 131 Cod procedură penală după „efectuarea cercetării la faţa locului, se încheie
un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act
iniţial de urmărire penală”. Procesului verbal i se pot anexa fotografii, schiţe, desene ori alte
asemenea lucrări, cum ar fi de exemplu rolele de film sau benzile videomagnetice.

104
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., pp.24- 30
105
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., pp.24- 30
41
4.2 Tactica efecturării reconstituirii

4.2.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a reconstituirii

Reconstituirea reprezintă „procedeul probatoriu care constă în reproducerea modului și

condițiilor în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală” 106. În literatura de specialitate s-a
arătat că „pot exista mai multe tipuri de reconstituire, respectiv:
 Reconstituirea destinată verificării veridicității declarațiilor persoanelor audiate;
 Reconstituirea destinată verificării posibilităților de percepție;
 Reconstituirea destinată verificării posibilităților de săvârșire a anumitor acțiuni în condițiile
date”107.
Reconstituirea în întregime ori în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis fapta
poate fi dispusă de organul de cercetare penală ori de instanța de judecată în situația în care
apreciază că este necesară pentru verificarea și precizarea unor date ori probe administrate sau
pentru stabilirea împrejurărilor de fapt care prezintă importanță pentru rezolvarea cauzei.
Conform art. 193 Cod procedură penală „organele judiciare procedează la reconstituirea
activităților ori a situațiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor
administrate. Reconstituirea nu mai este condiționată de efectuarea acesteia la locul săvârșirii faptei,
organele judiciare putând recurge la reconstituirea virtuală prin utilizarea simulărilor generate de
computer” – acest mijloc se poate dovedi a fi extrem de eficient în situațiile în care urmărirea
penală are în vedere investigarea unor infracțiuni ce pot presupune folosirea unor resurse speciale.
Organele de urmărire penală dispun efectuarea reconstituirii prin ordonanță, iar instanța de
judecată prin încheiere.
În cazul în care declarațiile martorilor, ale părților ori ale subiecților procesuali principali cu
privire la activitățile ori cazurile ce trebuiesc reconstituite sunt distincte, reconstituirea trebuie
realizată separat pentru fiecare variantă a desfășurării faptei descrise de aceștia.
În principiu, reconstituirea este efectuată „în prezența suspectului ori inculpatului, în afară de
situația în care aceasta nu este posibilă; suspectul ori inculpatul prezent la reconstituire putând
refuza să participe la acest procedeu probatoriu invocând privilegiul împotriva autoincriminării”108.
În cazurile în care „asistența juridică a suspectului ori a inculpatului este obligatorie,
reconstituirea realizându-se în prezența acestuia, asistat de avocat” 109. Atunci când suspectul ori
106
Mihai Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2020, p. 689
107
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., pp.273-274
108
Mihai Olariu, Cătălin Marin, Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2020, p.344
109
A se vedea art. 193 alin. (3) Cod procedură penală
42
inculpatul nu poate ori refuză să participe la reconstituire, aceasta se realizează cu participarea altei
persoane.
Reconstituirea trebuie efectuată în așa fel încât să nu contravină prevederilor legale ori
ordinii publice, să nu aducp atingere moralei și să nu se pună în pericol viața ori sănătatea
persoanelor.
Organul de urmărire penală ori instanța de judecată încheie un proces – verbal în legătură cu
activitatea desfășurată cu ocazia reconstituirii care reprezintă mijloc de probă.

4.2.2 Dispunerea, efectuarea și fixarea rezultatelor reconstituirii

În faza urmăririi penale reconstituirea se poate dispune de către organul de cercetare penală
prin ordonanță motivată după începerea urmăririi penale, iar în faza de judecată, de către instanță
prin încheiere după începerea cercetării judecătorești, dacă se consideră necesar să se verifice sau să
se precizeze o serie de date care prezintă importanță pentru rezolvarea cauzei și care nu au fost
clarificate prin alte mijloace de probă.
Odată întrunite aceste condiții, inclusiv condițiile care să permită „efectuarea verificării în
împrejurări cât mai apropiate de cele ale săvârșirii infracțiunii, este posibilă dispunerea reconstituirii
în orice moment al desfășurării procesului penal. Pentru luarea deciziei de efectuare a reconstituirii,
organul judiciar are obligația de ține seama de oportunitatea acesteia, ceea ce face necesară
examinarea probatoriului existent în cauză, pentru a se evita dispunerea unui act inutil”110.
Organizarea reconstituirii este realizată pe baza unui plan întocmit judicios, organul judiciar
însărcinat cu efectuarea acesteia trebuind să aibă în vedere problemele următoare:
 Determinarea exactă a problemelor ce vor fi verificate, în funcție de obiectul reconstituirii.
Pentru aceasta, se vor vedea materialele, informațiile existente la dosar, și la nevoie, va fi
efectuată o ascultare nouă cu privire la aspectele ce se cer a fi clarificate;
 Stabilirea persoanelor participante la reconstituire.
Potrivit art. 194 Cod procedură penală „organul de urmărire penală sau instanța de judecată,
poate să dispună prezența medicului legist ori a oricăror persoane a căror prezență o consideră
necesară.
 Asigurarea efectuării reconstituirii în condițiile de loc, mod și timp, cât mai apropiate de cele
în care a fost săvârșită fapta investigată, ceea ce reprezintă o cerință tactică deosebit de
importantă.

110
Mihai Udroiu, op.cit, p. 690
43
 De la această regulă fac excepție „faptele cu un anume grad de pericol – incendii, explozii,
trageri cu arme de foc -, a căror reconstituire, în majoritatea situațiilor, este limitată numai la
aspectele tehnice efectuate în condiții de laborator. În aceste împrejurări se poate recurge la ceea ce
este denumit experiment”111.
După încheierea pregătirilor în vederea efectuării reconstituirii, a organizării sale, conform
planului întocmit, organul judiciar trece la efectuarea sa, în condițiile prevăzute de prevederile
legale. Condițiile prealabile reconstituirii propriu – zise sunt „următoarele:
a. Alegerea momentului reconstituirii, în așa fel încât să nu se repercuteze negativ asupra
mersului cercetărilor. Se are în vedere, îndeosebi, o eventuală organizare, în condițiile în
care nu se deține un minim de informații necesar realizării acestui act procedural sau nu este
determinat cu precizie obiectul și scopul reconstituirii;
b. Verificarea prealabilă a îndeplinirii tuturor condițiilor care trebuiesc respectate, pentru o cât
mai exactă reproducere a modului și a împrejurărilor în care s-a comis fapta, cerință esențială
pentru reușita reconstituirii;
c. Verificarea prezenței persoanelor stabilite a participa la reconstituire”112.
Tot în faza preliminară, se va verifica existența mijloacelor tehnice criminalistice, necesare
pe parcursul reconstituirii, a mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte, utilizate de autor în
săvârșirea infracțiunii ori a actelor reconstituite.
În continuare, organul de cercetare penală ce conduce desfășurarea reconstituirii va proceda
la explicarea participanților a acțiunilor pe care le au de efectuat. Apărători aleși de părți pot să
ceară explicații suplimentare, pot să facă obiecții, cu condiția ca acestea să fie întemeiate și să nu
obstrucționeze desfășurarea procedeului probatoriu.
Reconstituirea nu „se va limita la o unică reproducere a faptei ori a unor împrejurări, fiind
necesară o repetare a acestora, în așa fel încât să se observe și să se fixeze cu exactitate
rezultatele”113.
Ritmul de desfășurare a acțiunilor va fi similar cu cel în care se presupune sau se declară ca a
avut loc fapta. Pentru o corectă apreciere a rezultatelor, pentru evitarea unor erori de percepție, este
bine ca la repetare acțiunea să fie realizată întrun ritm mai lent.
Pe parcursul reconstituirii se insistă asupra aspectelor, episoadelor mai importante care se cer
a fi verificate ori precizate, evitându-se secvențele lipsite de importanță.

111
Bogdan Micu, Radu Slăvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste – grilă.
Ediția a 4 -a, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 235
112
Marin Ruiu, Criminalistică. Elemente de tactică criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.314
113
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., p. 299
44
 Pentru a se asigura obiectivitatea, corectitudinea reconstituirii, se vor evita sugestiile,
indicațiile cu privire la corecta efectuare a anumitor gesturi ori fapte, persoana verificată fiind lăsată
să acționeze conform susținerilor sale anterioare.
Consemnarea rezultatelor reconstituirii se realizează în primul rând printr-un proces – verbal.
În redactarea acestuia „se vor acorda atenție consemnării cât mai exacte a condițiilor în care s-a
realizat reconstituirea, a acțiunilor efectuate, consemnarea limitându-se strict la aceste aspecte,
evitându-se concluziile ori interpretările privitoare la rezultatele obținute” 114. Din punct de vedere al
formei și cuprinsului, procesul – verbal de reconstituire va conține mențiunile indicate în art. 199
Cod procedură penală.

114
Ibidem
45