CUPRINS:

INTRODUCERE......................................................................................................................4
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ȘTIINȚA CRIMINALISTICĂ.
ROLUL ȘI IMPORTANȚA ACESTEIA ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL.............5
1.1 Importanța științei criminalistice și a metodelor folosite în procesul de identificare..5
1.2 Criminalistica – ”știința contra crimei și ramurile acesteia”.........................................7
1.3 Procedeele de lucru utilizate de știința criminalistica....................................................8
1.4 Metode de investigare criminalistică................................................................................9
1.5 Legătura criminalisticii cu alte științe............................................................................10
1.5.1 Legătura criminalisticii cu științele juridice...................................................................10
1.5.2 Legătura criminalisticii cu științele judiciare.................................................................12
1.5.3 Legătura criminalisticii cu științele naturii....................................................................12
CAPITOLUL II. APORTUL TEHNICO – ȘTINȚIFIC AL CRIMINALISTICII ÎN
CADRUL FAZELOR PROCESULUI JUDICIAR.............................................................14
2.1 Tactica efectuării cercetării la fața locului....................................................................14
2.1.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a cercetării la fața locului......................14
2.1.2 Reguli tactice ale cercetării la fața locului.....................................................................16
2.2 Tactica efecturării reconstituirii.....................................................................................20
2.2.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a reconstituirii.........................................20
2.2.2 Dispunerea, efectuarea și fixarea rezultatelor reconstituirii..........................................22
CAPITOLUL III. TACTICA ASCULTĂRII UNOR CATEGORII DE PERSOANE –
PARTICULARITĂȚI ÎN PROCESUL PENAL.................................................................25
3.1 Tactica ascultării martorilor...........................................................................................25
3.1.1 Reglementare procesual penală......................................................................................25
3.1.2 Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor.............................................................25
3.1.3 Particularități tactice aplicate în ascultarea martorilor minori.....................................25
3.1.4 Consemnarea declarațiilor martorilor...........................................................................25
3.2 Tactica audierii persoanei vătămate...............................................................................25
3.2.1 Reglementare procesual penală......................................................................................25
3.2.2 Tactica audierii propriu – zise a persoanei vătămate....................................................25
3.3 Tactica ascultării suspectului sau a inculpatului...........................................................25
3.3.1 Cadrul general al reglementării procesual penale.........................................................25
3.3.2 Particularități privind psihologia suspectului sau inculpatului.....................................25
3.3.3 Reguli și procedeee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau a inculpatului.........25
3.3.4 Modalitățile tehnico-tactice de depistare a comportamentului simulat.........................25
CAPITOLUL IV. TACTICA EFECTUĂRII CONFRUNTĂRII.....................................25
4.1 Cadrul reglementării procesual penale..........................................................................25
4.2 Pregătirea confruntării....................................................................................................25
4.3 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise................................................25
4.4 Fixarea rezultatelor confruntării....................................................................................25
4.5 Incriminarea mărturiei mincinoase................................................................................25
CAPITOLUL V. STUDIU DE CAZ: PREZENTAREA DOCUMENTELOR ȘI
ACTELOR PROCEDURALE DINTR-UN DOSAR PENAL INSTRUMENTAT ÎN
CADRUL POLIȚIEI MUNCIPIULUI ODORHEIUL SECUIESC..................................25
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA......................................................25
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................25

3
 INTRODUCERE

Obiectul propriu al științei criminalisticii prezintă importanță pe două planuri diferite

– pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte,
evidențiază autonomia și unicitatea sa față de celelalte științe juridice și nejuridicem dar
aflate în slujba justiției.
Datorită obiectului propriu de cercetare, criminalisticii îi sunt specifice anumite
metode de cunoaștere, unele din acestea sunt tipice științei respective, altele comune mai
multor științe, dar aplicate întrun mod special, conform obiectului său.
Prin însăși definiția dată adevărului, raportată la teoria cunoașterii, acesta este relativ.
Criminalistica nu își propune să ajungă la esența adevărului absolut, dar încearcă să se
apropie de aflarea adevărului, fie el și relativ, sine ira et studio, fiindu-i indiferent cui
folosește aceasta.
Din cadrul sistemului criminalisticii prezenta lucrare prezintă în general elemente
principale de tehnică și tactică criminalistică, iar în special pune accentul pe tehnica
confruntării persoanelor.
Capitolul întâi prezintă noțiuni generale despre știința criminalisticii, importanța
științei criminalistice, metodele folosite în procesul de identificare, ramurile criminalisticii,
procedeele de lucru folosite de știința criminalisticii, metodele de investigare criminalistică,
legătura criminalisticii cu alte științe.
Cel de-al doilea capitol al prezentei teze analizează aportul tehnico-științific al
criminalisticii în cadrul cercetării locului faptei și al reconstituirii – ca faze ale procesului
judiciar.
Capitolul trei prezintă regulile privind tactica ascultării unor categorii de persoane:
tactica ascultării martorilor, tactica ascultării persoanei vătămate, tactica ascultării suspectulu
sau a inculpatului.
Cel de-al patrulea capitol al tezei este dedicat analizei principalelor reguli și procedee
tactice aplicate în efectuarea unor acte de urmărire penală, precum tactica efectuării
confruntării.
Capitolul cinci al lucrării reprezintă partea practică, în care vom prezenta și analiza
documente și acte procedurale intrumentat întrun caz din practica judiciară a poliției
municipiului Odorheiu Secuiesc.

4
 CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ȘTIINȚA CRIMINALISTICĂ.
ROLUL ȘI IMPORTANȚA ACESTEIA ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

1.1 Importanța științei criminalistice și a metodelor folosite în procesul de identificare

Criminalistica s-a format ca o știință judiciară la sfârșitul secolului al XIX-lea,

fondatorul acesteia fiind recunoscut de cei mai mulți specialiști, cunoscutl judecător de
instrucție austriac și profesor de drept penal H.Gross. Acesta a utilizat pentru prima oară în
literatura juridică termenul de ”criminalistică” în anul 1893, prin editarea ”Manualului
judecătorului de instrucție”, ce a fost re-editat în timp scurt sub denumirea de ”Manualul
judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”. Înaintea lui. H.Gross, un reputat
specialist francez Al. Bertillon, șeful Serviciului de Identitate judiciară din Paris la finele
secolului trecut a pregătit cadrul apariției științei criminalisticii.
Imediat după H.Gross, „noua știință judiciară apărută s-a consolidat și cu alte
importante lucrări aparținând unor reputați juriști. ”La police et l'enquet scientifique” în 1907
scrisă de A.Niceforo, ”Manuel de police scientifique” în anul 1911 scrisă de R.A Reiss, tot în
anul 1911 apărea și ”La police scientifique” scrisă de E.Goddefroy” 1. Pentru că metodele,
mijloacele și procedeele criminalistice au fost folosite în mos special de organele de poliție,
Criminalistica a fost „cunoscută până la finele celui de-al doilea război mondial și sub
denumirea de ”poliție tehnică” sau ”poliție științifică”, aceste denumiri referindu-se doar la
competența sa tehnico-științifică, nu și la cea tactică și metodologică”2.
Încă de la începuturile sale, în ciuda unor păreri contrare, Criminalistica a fost
considerată o „știință în înțelesul deplin al cuvântului, poate una din primele științe de
graniță”3. Astfel în literatura de specialitate din țară și străinătate, s-au exprimat mai multe
opinii în legătură cu caracterul de știință de sine stătătoare al criminalisticii, în prezent
existând un consens asupra faptului că aceasta prezintă un obiect propriu de cercetare și
folosește metode specifice.

1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 27
2
Nelu V. Cătună, Criminalistică, Editura C.H.Beck, București, 2008,p.2
3
Emilian Stancu, op.cit.,p.27

5
 Dacă asupra caracterului autonom al științei Criminalisticii există o unitate de părerii,
nu același lucru îl putem spune privitor la modalitatea în care știința Criminalistica a fost
definită de oamenii de știință și de reputații criminaliști., chiar dacă diferențele sub acest
aspect nu au în vedere esențialul. Astfel întemeietorul său H.Gross, definia criminalistica ca
fiind o „știință a stărilor de fapt în procesul penal” 4. O altă definiție este aceea potrivit căreia,
criminalistica este „o știință judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ținte
descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor și probarea științifică a activității lor
delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenție împotriva criminalității”5; iar conform unei alte
opinii, criminalistica reprezintă „o știință multidisciplinară cu caracter autonom și unitar ce
elaborează și utilizează metode și mijloace tehnice și științifice de descoperire, fixare,
ridicare, examinare și interpretate a urmelor infracțiunii, procedee tactice și metodologice de
cercetare a infracțiunilor în vederea identificării autorilor și prevenirii faptelor antisociale”6.
Din analiza majorității punctelor de vedere prezentate anterior se desprinde o
concluzie cvasiunanimă privitoare la caracterul științific al acestei discipline dedus din
obiectul său propriu și metodele sale specifice de cercetare.
Criminalistica a mai fost denumită în literatura de specialitate ca fiind „știința contra
crimei”7, aceasta având o complexă structură, alcătuită din trei ramuri diferite dar strâns
legate între ele:
a. Tehnica criminalistică, cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor tehnico-
știinșifice destinate, descoperirii, fixării, examinării și ridicării urmelor ori a
mijloacelor materiale de probă;
b. Tactica criminalistică constituie ansamblul de procedee și norme specifice
destinate activităților de urmărire penală și judecată, ca de pildă: cercetarea la fața
locului, reconstituirea, confruntarea, etc.;
c. Metodologia criminalistică are în vedere cercetarea unor categorii de infracțiuni,
ca de exemplu infracțiunile contra vieții, accidentele rutiere, infracțiunile de
corupție, etc.

4
Emilian Stancu, Adrian. C. Moise, Criminalistica. Elemente de tehnică și tactică a investigării penale, Editura
Universul Juridic, București, 2014
5
Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistică. Tradiție și modernism, Editura Curtea Veche, București, 2009,p.14
6
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, ediția a II-a, Editura Sitech, Craiova,
2009,p.16
7
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2011,
p. 2

6
 În doctrină, privitor la structura criminalisticii, interpretată în sens larg, s-au exprimat
mai multe opinii potrivit cărora această știință cuprinde:
a. Procedee polițienești destinate conducerii unei anchete, inclusiv strângerii de
probe referitoare la comiterea unei infracțiuni, ce aparțin ”poliției tehnice”;
b. Procedee ștințifice folosite în expertiza urmelor și a probelor materiale ale
infracțiunii, ce aparțin ”poliției științifice”;
c. Procedee juridice destinate administrării, conform regulilor de drept, a probelor
existenței infracțiunii.

1.2 Criminalistica – ”știința contra crimei și ramurile acesteia”

Exacta evaluare a contribuției pe care știința criminalisticii o are la rezolvarea

cauzelor penale și la aflarea adevărului, impune precizarea următoare: „rolul criminalisticii în
aflarea adevărului trebuie privit întrun larg sens”8. Criminalistica cuprinde pe lângă
componenta tehnico-știinfică propriu-zisă, și componenta tactică, specifică efecturăii unor
acte de urmărire penală ce prezintă o importanță ridicată, precum și componenta
metodologică a investigării cauzelor penale.
Astfel structura Criminalisticii nu face referire doar la partea sa tehnico-științifică,
această știință întinzându-și aria de acțiune asupra întregului proces penal, contribuind,
totodată și la elucidarea unor probleme din alte ramuri ale dreptului.
În doctrină, „predomină ideea că aria de acțiune a Criminalisticii cuprinde întregul
proces penal, începând cu faza de urmărire penală și finalizându-se cu faza de judecată”9.
Ca știință ce contribuie la aflarea adevărului în justiție, Criminalistica este structurată
în trei ramuri strâns legate între ele: tehnica, tactica și metodologia criminalistică.
Tehnica criminalistică este destinată asigurării mijloacelor tehnico-științifice și a
metodelor tehnico-științifice destinate descoperii, interpretării, fixării, ridicării și examinării
în condiții de laborator a urmelor infracționale, a mijloacelor materiale de probă, în scopul de
a identifica făptuitori, victimele, armele, instrumentele folosite ori produse ale actului ilicit.
Tehnica criminalistică cuprinde pe lângă prezentarea problematicii traseologiei și o
privire asupra laboratoarelor de criminalistică, dactiloscopiei judiciare, grafoscopiei judiciare,
expertizelor tehnice ale documentelor, balisticii judiciare precum și executării fotografiei

8
Nelu V. Cătună, op.cit.,p.4
9
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op.cit.,p.19

7
judiciare, domeniul ce prezintă evidente rezonanțe în întreaga activitate a investigării
criminalistice.
Tactica criminalistică reprezintă „ansamblul de reguli și procedee specifice destinate
desfășurării activităților de urmărire penală și de judecată”10.
Domeniul tactic al criminalisticii reprezintă rezultanta studierii și generalizării
practicii judiciare, precum și al adaptării la nevoile actului de investigare a elementelor de
Psihologie judiciară. Aceasta reprezintă suportul științific pe baza căruia sunt realizate multe
din activitățile de investigare sau procedurale în scopul aflării adevărului în procesul penal,
cum ar fi de pildă: cercetarea la fața locului, reconstituirea, identificarea autorului și a
victimei, ascultarea suspectului sau a inculpatului, a persoanei vătămate, a martorilor,
efectuarea de percheziții, ridicare de obiecte și înscrisuri, etc.
Metodologia criminalistică are în vedere „cercetarea unor categorii de infracțiuni
precum infracțiunile contra vieții, sustragerile din avutul public și/sau personal, accidente
rutiere, aeriene sau navale, infracțiuni de corupție și cele asimilate acestora, investigarea
criminalității generate de deținerea și traficul de stupefiante și droguri, terorism, trafic de
persoane, etc.”11.
Metodologia criminalistică impune folosirea tuturor metodelor tehnice și a
procedeelor tactice ce aparțin celorlalte două ramuri ale criminalisticii, acestea interferându-
se în momentul anchetei propriu-zise, ceea ce denotă că este imposibil de realizat o disociere
între elementele de structură ale acestei științe, a procesului, indiferent de etapa sa, sau a
naturii faptei cercetate.
La baza metodologiei criminalistice, stau modalități generale de cunoaștere precum
observația, analiza și sinteza, deducția și inducția, comparația, adaptate la specificul
obiectului Criminalisticii.

1.3 Procedeele de lucru utilizate de știința criminalistica

În literatura de specialitate, privitor la structura criminalisticii, interpretată întrun sens

larg, au fost exprimate opinii potrivit cărora cuprinde: procedee polițienești, procedee
științifice și procedee juridice.

10
Adrian C. Moise, Emilian Stancu, Criminalistica. Elemente de tehnică și de tactică a investigației penale.
Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 27
11
Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, op.cit.,p.15

8
 Procedeele polițienești reprezintă metode și procedee de investigare ale unei achete
penale, inclusiv a strângerii de probe cu privire la comiterea unei infracțiuni. Acestea aparțin
”Poliției tehnice”.
Procedeele științifice sunt folosite în expertiza urmelor și în expertiza probelor
materiale ale câmpului infracțional, și aparțin ”Poliției științifice”.
Procedeele juridice sunt destinate administrării, conform normelor de drept, a probelor
existenței infracțiunii.

1.4 Metode de investigare criminalistică

Datorită obiectului său de cercetare, criminalisiticii îi sunt specifice anumite metode

de cunoaștere, unele din ele tipice științei respective, altele comune mai multor științe, dar
aplicare întrun mod particular conform obiectului său.
Metodele de investigare criminalistică sunt următoarele:
a. La baza metodologiei criminalisitice regăsim modalități generale de cunoaștere
precum observația, analiza, deducția, sinteza, comparația, inducția, ce se adapteză
la specificul obiectului criminalisticii. De pildă, metoda comparativă este esențială
în „procesul de identificarea persoanelor și obiectelor, ea reprezentând baza
metodologică a activității de expertiză criminalistică”12.
b. Metode adaptate la specificul criminalisticii din alte domenii științifice, pe primul
loc situânduse metodele de analiză fizică și chimică a urmelor și micro-urmelor ce
se prezintă sub formă de resturi de obiecte și materii, metode biologice de
examinare a urmelor de secreții, țesuturi moi sau excreții, metode antropologice,
metode de examinare optică în radiații vizibile ori invizibile.
c. Metode de examinare proprii criminalisticii, ce țin de trăsăturile particulare ale
obiectului său de cercetare, precum:
 Metode destinate descoperirii și examinării îndeosebi comparative, a urmelor ori
a mijloacelor de probă;
 Metode de identificare a persoanelor a cadavrelor după semnalmentele exterioare
sau după resturile osoase;
 Metodele de cercetare ale înscrisurilor, a distinctelor valori falsificate ori
contrafăcute etc.
12
Adrian C. Moise, Emilian Stancu, op.cit., p. 27

9
 d. Procedeele tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, ce se elaborează
atât pe baza generalizării experienței organelor de urmărire penală, cât și prin
adaptarea unor elemente de cunoaștere ce aparțin psihologiei judiciare.
e. Metode tehnice de prevenire a infracțiunilor, ca de exemplu cele ce fac referire la
prevenirea falsurilor, a furturilor în dauna avutului public ori particular.
În literatura de specialitate s-au exprimat și opinii menite să confere o notă și mai
pronunțată de specificitate „ansamblului metodelor de investigare criminalistică” 13. Un altfel
de exemplu îl reprezintă teoria autorului Ch.E. O'Hara care consideră că „metodologia
anchetei penale este fundamentată pe regula celor trei I – informația, interogatoriu,
instrumentare”14.
Această opinie constituie esența modalității de a se proceda în dovedirea vinocăției ori
nevinovăției unei persoane.

1.5 Legătura criminalisticii cu alte științe

Cu toate că are un caracter autonom prin natura obiectului său care are în vedere
aflarea adevărului în justiție, criminalistica prezintă legături cu științele juridice, științele
judiciare dar și cu științele naturii.

1.5.1 Legătura criminalisticii cu științele juridice

Din toate științele juridice, criminalistica are cele mai strânse legături cu dreptul
penal, dreptul procesual penal, și criminologia. Legăturile nu se mai rezumă doar la științele
penale, ci și la alte ramuri ale dreptului. Astfel că „practica demonstrează că unele cazuri a
căror soluționare juridică aparține domeniului dreptului muncii, dreptului transportului,
dreptului civil, există cazuri ce pot fi soluționate doar prin mijloace și metode specifice
criminalisticii”15.
a. Legătura cu dreptul penal
Plecând de la obiectivul fundamental al dreptului penal, „apărarea valorilor și
relațiilor sociale esențiale ale societății”16, se remarcă o conexiune strânsă între această
13
Adrian C. Moise, Emilian Stancu, op.cit., p. 29
14
Emilian Stancu, op.cit., p.30
15
Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Global Lex, București, 2006,p.39
16
Constantin Bulai, Drept penal. Partea generală, Editura Șansa, București, 1992, p. 44

10
ramură și criminalistică, ultima având rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de
legea penală, de cercetare și de interpretare a urmelor acestora, precum și de identificare a
autorilor infracțiunilor.
Drept urmare, criminalistica contribuie la clarificare și/sau conturarea elementelor
constitutive ale infracțiunilor, respectiv a obiectului, subiectului, a laturii obiective și a laturii
subiective.
b. Legătura cu dreptul procesual penal
Criminalistica este în strânsă interdependență cu dreptul procesual penal al cărui
obiect are în vedere „studiul normelor juridice procesual penale și al raporturilor juridice
prevăzute de acestea”17, conexiunea ce se materializează pe câmpul de luptă împotriva
fenomenului infracțional, activitatea criminalisticii servind scopului procesului penal prin
descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării adevărului.
c. Legătura cu criminologia
Legătura dintre criminologie și criminalistică se determină prin scopul comun general
al celor două științe, respectiv combaterea și prevenirea fenomenului infracțional. Diferența
dintre acestea își găsește reflectarea în specificitatea obiectelor celor două. În esență,
criminologia studiază „starea dinamică, cauzele și condițiile ce favorizează existența
fenomenului infracțional, recomandând măsuri destinate prevenirii și combaterii faptelor
penale”18, în timp ce criminalistica elaborează metodele și procedeele tehnico-științifice și
tactice de descoperire și cercetare a infracțiunilor, a urmelor acestora, precum și de
identificare a infractorilor.
Reiese deci că „criminalistica oferă mijloace ștințifice de elucidare a unor situații
concrete, atât în materie penală cât și civilă, în timp ce criminologia reprezintă o cercetare
esențială preponderent sociologică, incluzând aspecte variate de ordin medical, psihologic,
economic, psihiatric, statistic, cultural și juridic”19.

1.5.2 Legătura criminalisticii cu științele judiciare

17
Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, vol. I, Editura Șansa, București, 1993, p. 6
18
Aurel Dincu, Curs de criminologie și penologie, Tipografia Universității din București, 1969, p. 13
19
Lucian Ionescu, op.cit., p. 2

11
 Alături de științele juridice, criminalistica are prin natura obiectului său, nenumărate
legături cu alte științe ori ramuri ale acestora, respectiv cu așa-numitele științe ”auxiliare” ale
dreptului, în primul rând cu psihologia judiciară și medicina legală.
a. Legătura cu psihologia judiciară
În cadrul procesului judiciar, organele de cercetare penală și de judecată trebuie să
posede cunoștințe cu privire la legile de bază ale psihologiei, precum și despre condițiile
subiective ori obiective ce pot să influențeze prcesele de memorare și/sau percepție.
Legătura dintre criminalistică și psihologie judiciară se manifestă prin elaborarea
metodelor tactice de ascultare a martorilor, învinuiților/inculpaților, precum și pentru
efectuarea unor activități de cercetare penală, ca de pildă confruntarea.
b. Legătura cu medicina legală
Criminalistica prezintă strânse legături cu medicina legală, existând domenii, precum
cercetarea infracțiunilor contra persoanei – omorul, infracțiunile de violență, violurile -,
cercetarea urmelor biologice, identificarea cadavrelor și persoanelor după semnalmente
exterioare ori după resturi osoase, în care asistăm la o întrepătrundere a acestor două științe.
Totodată, o serie de oameni de știință din domeniul medicii legale – precum frații
Minovici - , și-au adus contribuția la dezvoltarea criminalisticii în domeniul învățământului
superior juridic.
În ceea ce privește diferența din obiectul criminalisticii și obiectul medicinei legale, se
remarcă că medicina legală este „o știință care studiază problemele patologiei umane, legate
de viață, sănătate și de activitatea omului, ca fapte incriminate ori relații sociale ocrotite de
prevederile legale, în scopul de a oferi probe cu caracter științific”20.

1.5.3 Legătura criminalisticii cu științele naturii

Datorită caracterului său pluri-disciplinar, criminalistica, știință aflată la granița din

științele juridice și științele naturii, putem remarca o multitudine de legături între aceasta și
celelalte științe exacte – matematica, fizica, chimia, biologia, logica.
De la fizică se preiau și sunt adaptate metodele și mijloacele de observare, analiză și
investigare fotografică, microscopică, spectrală, fonică, atomică.

20
Vladimir Beliș, Tratat de medicină legală, vol. I., Editura Medicală, București, 1995, p. 7

12
 Din chimie, criminalistica împrumută metode de analiză necesare cercetării falsului de
înscrisuri, de produse medicamentoase și/sau alimentare, descoperirii toxicelor și a
stupefiantelor.
Din biologie, criminalistica poate împrumuta procedeele și metodele de cercetare a
urmelor materiilor organize, precum firele de păr, petele de sânge, de salivă, de spermă, ori
mai nou, identificarea pe baza mărcii genetice.
Totodată în domeniul logicii sunt folosite în criminalistică metodele generale de
cunoaștere, precum observația, analiza, deducția, sinteza, inducția, comparația elaborându-se
și verificându-se versiunile pe baza acestor metode.

13
 CAPITOLUL II. APORTUL TEHNICO – ȘTINȚIFIC AL CRIMINALISTICII ÎN
CADRUL FAZELOR PROCESULUI JUDICIAR

2.1 Tactica efectuării cercetării la fața locului

Importanța cercetării la fața locului este subliniată de literatura de specialitate, atât

procesual penală, cât și criminalistică, ca fiind un „procedeu probator cu adâncă semnificație
în aflarea adevărului”21. Faptul că organul de cercetare penală, ca și instanța de judecată au
posibilitatea de a „investiga direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele
infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să îl identifice pe
autor, prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalisitică a urmelor, a
mijloacelor materiale de probă, este de natură a contribui efectiv la realizarea scopului
procesului penal”22.
Locul unde se săvârșește o faptă penală reprezintă ”cel mai bogat în urme și date”
privitoare la infracțiune și la autorul acesteia, așa că modul în care este efectuată întreaga
cercetare, căutare și ridicare a urmelor ori a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor,
depinde întro mare măsură rezolvarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți
la săvârșirea faptei penale.

2.1.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului, este procedeul probatoriu reglementat de art. 192 Cod
procedură penală23, care constă în „cercetarea locului unde se bănuiește că s-a comis
infracțiunea, atunci este necesară constatarea directă în scopul de a determina ori clarifica
unele împrejurări de fapt care prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori
de către ori există suspiciuni privitoare la decesul unei persoane” 24. De exemplu, în vederea
descoperirii și fixării urmelor infracțiunii, a stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de
probă și împrejurărilor în care infracțiunea a fost săvârșită.
21
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile. Noul Cod de procedură penală, Editura
C.H.Beck, București, 2014, p. 349
22
Emilian Stancu, op.cit., p. 359
23
Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014.
24
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, edișia a 2-a revizuită și
adăugită, Editura C.H.Beck, București, 2015, p. 396

14
 Cercetarea la fața locului se poate realiza ca procedeu probatoriu numai după
începerea urmăririi penale; organele de constatare, nefiind organe judiciare, nu pot să
realizeze acest procedeu probatoriu, însă pot lua măsuri de conservare a locului comiterii
infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. Procesul – verbal
încheiat de către organele de constatare reprezintă numai un act de sesizare, și nu trebuie să
se confunde cu procesul – verbal încheiat ca urmare a cercetării la fața locului, ce reprezintă
un mijloc de probă în procesul penal.
Astfel conform prevederilor art. 192 Cod procedură penală, cercetarea la fața locului
se poate dispune motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se
apeleze la acest procedeu probatoriu.
În faza urmării penale, „cercetarea la fața locului se dispune printr-o ordonanță
motivată a organului de urmărire penală, după începerea urmăririi penale. Cercetarea la fața
locului nu este efectuată în mod obligatoriu în prezența martorilor asistenți. Organele
judiciare trebuie să încunoștințeze părțile ori subiecți procesuali principale referitor la
efectuarea cercetării la fața locului în cazul în care aceștia și-au exprimat dorința de
participare la actele de cercetare penală. Totodată, neparticiparea părților ori a subiecților
procesuali încunoștințați nu împiedică efectuarea cercetării la fața locului”25.
Când suspectul ori inculpatul nu poate să fie adus la cercetarea la fața locului, în
situația în care este reținut ori arestat preventiv sau la domiciliu, organele de urmărire penală
îi pun în vedere că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură la cerere, reprezentarea legală.
În faza judecății, „cercetarea la fața locului se dispune de către instanța de judecată,
printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătorești. Instanța de judecată efectuează
cercetarea la fața locului cu citarea persoanei vătămate ori a părților și în prezența
procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie”26. Avocatul ales ori din
oficiu al inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile și al părții responsabile civilmente
are dreptul să participe la cercetarea la fața locului.
Organele de urmărire penală ori instanța de judecată pot interzice persoanelor care se
află ori care vin la locul unde este efectuată cercetarea la fața locului să comunice între ele ori
cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării la fața locului. Organele
judiciare pot să dispună participarea medicului legist ori a oricăror persoane a căror prezentă
o consideră necesară la cercetarea la fața locului.
EmilIan Stancu, Adrian C. Moise, op.cit., p. 193
25

Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. Ediția a III-a, Editura Universul
26

Juridic, București, 2020, p.594

15
 Organul de cercetare penală ori instanța de judecată încheie „un proces – verbal în
legătură cu activitatea desfășurată cu ocazia cercetării la fața locului, privitor la constatările
efectuate, urmele și obiectele găsite și ridicate, acesta reprezentând un mijloc de probă”27.

2.1.2 Reguli tactice ale cercetării la fața locului

Elementele tactice principale, de natură a orienta activitatea echipei de cercetare la

fața locului sunt următoarele:
 Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență, imediat după ce
organul de cercetare penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiunii.
Această cerință, de o deosebită importanță, este obligatorie cel puțin sub două
aspecte: „prin scurgerea timpului exsită pericolul de a se produce unele modificări
la locul faptei și al dispariției și/sau degradării urmelor; și prin prezența imediată a
organului de urmărire penală la fața locului este creată posibilitatea identificării
unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii”28.
 Cercetarea la fața locului este efectuată complet și detaliat. Această cerință trebuie
dublată de conștiinciozitate și obiectivate, în așa fel încât locul faptei să fie
cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare are
tentația de a o atribui evenimentului cercetat.
Echipa de cercetare la fața locului trebuie să își focalizeze atenția în două direcții
principale, și anume:
a. Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, în principal a urmelor latente, a
celor biologice, dar și a microurmelor ce sunt, de obicei, imposibil de evitat de
către infractor;
b. Clarificarea împrejurărilor negative, adică a neconcordanței dintre starea locului
faptei și fapta sau împrejurările ca are este esențială, deseori acestea constituind
încercări ale simulări sau dimsimulări unor fapte penale.
 Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața locului ce este
materializată prin:
a. Cercetarea în echipă, ce presupune, în primul rând o unică conducere, care
conform prevederilor prcesual penale îi aparține procurorului. Conducerea unitară

27
Mihail Udroiu, op.cit., p. 349
28
Emilian Stancu, op.cit., p. 363 - 366

16
 este „determinată de importanța pe care o reprezintă, în general, cercetarea la fața
locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea
se supune cerințelor următoare: conclucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între
membrii echipei de cercetare la fața locului; informarea permanentă a
conducătorului cercetării, ce va centraliza toate informațiile obținute”29.
b. Organizarea activității este privită sub aspect dublu: „fiecarea dintre membrii
echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, conform
atribuțiilor sale în cadrul echipei (aceste sarcini se cer soluționate integral și cât
mai operativ posibil); organizarea desfășurării activităților de invetigrare trebuie
să se realizeze întro ordine bine stabilită, întro succesiune firească, și anume –
orientarea în zona în care se află situat locul faptei, determinarea și examinarea în
ansamblu a locului faptei, căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor ori a
probelor materiale, fixarea rezultatelor cercetării la fața locului”30;
c. Luarea unor măsuri de ordine la fața locului
d. Evitarea părtrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate/neavenite;
 Fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării la fața locului
În primul rând conform art. 195 Cod procedură penală, „după efectuarea cercetării la
fața locului se încheie un proces – verbal”. Acesta reprezintă mijlocul procedural principal de
fixare a celor constatate de către organul judiciar. Modalitățile tehnice de fixare a rezultatelor
cercetării la fața locului sunt: executarea de schițe, fotografii judiciare, înregistrări audio –
video, modalități ce au menirea de a asigura evidența probatorie și de a conferi un plus de
obiectivitate cercetării la fața locului.
În cadrul activităţilor pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice,
„organele de urmărire penală, de preferat fiind ca înseşi membrii echipei de cercetare să facă
acest lucru, să procedeze la”31:
 Identificarea victimei şi celorlalte persoane implicate în săvârşirea faptei, în primul
rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi identificat de la începutul cercetării;
 Efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog pentru
stabilirea decesului şi desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza şi natura
morţii, la mecanismele care au provocat-o şi la agenţii vulneranţi;
29
Ancuța E. Franț, Criminalistică. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2019, p.218
30
Ion Neagu, Mircea Damaschin, op.cit., p.594
31
Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972,p.602-603, Ctin Aioniţoaie, Tratat
de metodică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova 1994, p. 4-5

17
  Prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul „obligaţiei
de conservare a tuturor urmelor”32;
 Ascultarea imediată a martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoştinţă despre
faptă sau despre victimă;
 Urmărirea operativă a persoanei sau persoanelor suspecte, efectuarea de percheziţii
(domiciliare şi corporale) pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite,
eventual chiar a unor urme de cadavru dacă iniţial sunt descoperite doar părţi din
acesta, ce au fost aruncate sau ascunse în diverse locuri.
În concluzie, trebuie reținut faptul că trebuie acţionat cu o deosebită operativitate şi în
conformitate cu regulile generale metodologice, atît în ceea ce priveşte luarea primelor
măsuri cât şi în ce priveşte pregătirea echipei de cercetare, ceea ce denotă o mobilizare
urgentă şi imediată a organelor judiciare competente.
Cercetarea la fața locului este o „activitate complexă, de durată, care solicită
exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea
scopului pe care îl urmărește”33. Ca metodă tactică generală, cercetarea la fața locului
parcurge două etape:
a.faza statică
b. faza dinamică.
Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în
sensul că nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor
legate de împrejurările comiterii faptei pot apărea cazuri când unele activități din faza statică
se execută în faza dinamică.
a. Faza statică.
În primă etapă, interesează „aspectul de ansamblu al locului săvârșirii faptei, pozițiile
relative ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces etc. În această fază se măsoară distanțele
dintre diferite obiecte ale infracțiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile
schiță obiectelor principale de la locul faptei”34.
Dacă între timp vor veni organe de urmărire penală cu grade și funcții superioare,
acestea nu au voie să întrerupă lucrările, dar vor putea discuta, în mod independent, cu fiecare
membru din echipa de cercetare. De altfel, din întreaga echipă de cercetare, în faza statică, nu

32
Vladimir Beliş, Tratat de medicină-legală, Editura Teora, Bucureşti 1995, p. 673
33
Vasile Becheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti 1998, p.165
34
Ancuța E. Franț, op.cit., p.220

18
intră pe terenul propriu-zis al locului faptei decât procurorul si medicul legist sau specialistul
criminalist. Acesta din urmă va efectua fotografiile necesare. De asemenea marcarea
drumului de acces în perimetrul de cercetat este tot atributul specialistului criminalist.
După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în perimetrul infracțional este
procurorul, împreună cu medicul legist. În această fază se marchează poziția cadavrului și a
principalelor urme și mijloace de probă.
Fixarea locului faptei în faza statică se face prin fotografii de orientare și fotografii
schiță, ale obiectelor principale și ale urmelor, când există pericol de dispariție a acestora.
Pentru ca schița locului faptei să formeze o imagine completă și veridică a situației de la locul
săvârșirii infracțiunii, la întocmirea ei trebuie respectate unele reguli, printre care:
 exactitatea schiței – executarea corectă a schiței impune fixarea exactă a
dimensiunilor obiectelor ce se reprezintă, precum și a distanțelor și a unghiurilor;
 cotarea schiței reprezintă notarea pe schiță a dimensiunilor obiectelor
reprezentate, se recomandă să se folosească un singur fel de cotare și să se
utilizeze aceeași unitate de măsură;
 întocmirea la scară a schiței – pentru aceasta trebuie avut în vedere rezultatele
măsurătorilor efectuate, cât și întinderea și complexitatea locului cercetat;
 orientarea schiței – cu ocazia întocmirii schiței locului faptei, aceasta trebuie
orientată după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei, fie a altor metode, cum ar
fi: poziția soarelui, soare și ceas, steaua polară etc.;
 claritatea schiței – schița trebuie să cuprindă numai acele elemente ce ilustrează
constatările menționate în procesul-verbal, și repsectiv elementele esențiale
necesare înțelegerii situației existente în teren;
 reprezentarea prin semne criminalistice;
 individualizarea schiței.
Fotografia judiciară operativă se numără printre mijloacele de fixare a rezultatelor
cercetării la fața locului. Prezintă anumite avantaje, concretizate în: „rapiditatea înregistrării
imaginii, fidelitate, exactitate și prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale
cercetării locului faptei”35. Pentru a se realiza fixarea imaginii locului faptei este necesar să se
efectueze următoarele genuri de fotografii:fotografii de orientare - acestea redau imaginea
locului faptei împreună cu împrejurimile;fotografia schiță – are rolul de a fixa în mod fidel

Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, Criminalistică. Tactică criminalistică, Editura Universul Juridic, București,
35

2017, pp.24- 30

19
locul infracțiunii, excluzând împrejurimile;fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a
urmelor etc.;fotografia de detaliu – se execută în faza dinamică.
b. Faza dinamică.
Are ca obiectiv „examinarea amănunţită a fiecărei urme şi mijloc material de probă,
acestea putând fi mişcate din locurile în care au fost iniţial descoperite. Se execută fotografii
de detaliu acestor obiecte, se caută și se ridică urmele vizibile și latente de mâini, de picioare,
ale instrumentelor de spargere etc”36.
Conform art. 131 Cod procedură penală după „efectuarea cercetării la faţa locului, se
încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor
acestui act iniţial de urmărire penală”. Procesului verbal i se pot anexa fotografii, schiţe,
desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi de exemplu rolele de film sau benzile
videomagnetice.

2.2 Tactica efecturării reconstituirii

2.2.1 Noțiunea și reglementarea procesual penală a reconstituirii

Reconstituirea reprezintă „procedeul probatoriu care constă în reproducerea modului

și condițiilor în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală” 37. În literatura de
specialitate s-a arătat că „pot exista mai multe tipuri de reconstituire, respectiv:
 Reconstituirea destinată verificării veridicității declarațiilor persoanelor audiate;
 Reconstituirea destinată verificării posibilităților de percepție;
 Reconstituirea destinată verificării posibilităților de săvârșire a anumitor acțiuni în
condițiile date”38.
Reconstituirea în întregime ori în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis
fapta poate fi dispusă de organul de cercetare penală ori de instanța de judecată în situația în
care apreciază că este necesară pentru verificarea și precizarea unor date ori probe
administrate sau pentru stabilirea împrejurărilor de fapt care prezintă importanță pentru
rezolvarea cauzei.

36
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., pp.24- 30
37
Mihai Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2020, p. 689
38
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., pp.273-274

20
 Conform art. 193 Cod procedură penală „organele judiciare procedează la
reconstituirea activităților ori a situațiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut
loc, pe baza probelor administrate. Reconstituirea nu mai este condiționată de efectuarea
acesteia la locul săvârșirii faptei, organele judiciare putând recurge la reconstituirea virtuală
prin utilizarea simulărilor generate de computer” – acest mijloc se poate dovedi a fi extrem de
eficient în situațiile în care urmărirea penală are în vedere investigarea unor infracțiuni ce pot
presupune folosirea unor resurse speciale.
Organele de urmărire penală dispun efectuarea reconstituirii prin ordonanță, iar
instanța de judecată prin încheiere.
În cazul în care declarațiile martorilor, ale părților ori ale subiecților procesuali
principali cu privire la activitățile ori cazurile ce trebuiesc reconstituite sunt distincte,
reconstituirea trebuie realizată separat pentru fiecare variantă a desfășurării faptei descrise de
aceștia.
În principiu, reconstituirea este efectuată „în prezența suspectului ori inculpatului, în
afară de situația în care aceasta nu este posibilă; suspectul ori inculpatul prezent la
reconstituire putând refuza să participe la acest procedeu probatoriu invocând privilegiul
împotriva autoincriminării”39.
În cazurile în care „asistența juridică a suspectului ori a inculpatului este obligatorie,
reconstituirea realizându-se în prezența acestuia, asistat de avocat” 40. Atunci când suspectul
ori inculpatul nu poate ori refuză să participe la reconstituire, aceasta se realizează cu
participarea altei persoane.
Reconstituirea trebuie efectuată în așa fel încât să nu contravină prevederilor legale ori
ordinii publice, să nu aducp atingere moralei și să nu se pună în pericol viața ori sănătatea
persoanelor.
Organul de urmărire penală ori instanța de judecată încheie un proces – verbal în
legătură cu activitatea desfășurată cu ocazia reconstituirii care reprezintă mijloc de probă.

2.2.2 Dispunerea, efectuarea și fixarea rezultatelor reconstituirii

În faza urmăririi penale reconstituirea se poate dispune de către organul de cercetare

penală prin ordonanță motivată după începerea urmăririi penale, iar în faza de judecată, de
39
Mihai Olariu, Cătălin Marin, Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a III-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2020, p.344
40
A se vedea art. 193 alin. (3) Cod procedură penală

21
către instanță prin încheiere după începerea cercetării judecătorești, dacă se consideră necesar
să se verifice sau să se precizeze o serie de date care prezintă importanță pentru rezolvarea
cauzei și care nu au fost clarificate prin alte mijloace de probă.
Odată întrunite aceste condiții, inclusiv condițiile care să permită „efectuarea
verificării în împrejurări cât mai apropiate de cele ale săvârșirii infracțiunii, este posibilă
dispunerea reconstituirii în orice moment al desfășurării procesului penal. Pentru luarea
deciziei de efectuare a reconstituirii, organul judiciar are obligația de ține seama de
oportunitatea acesteia, ceea ce face necesară examinarea probatoriului existent în cauză,
pentru a se evita dispunerea unui act inutil”41.
Organizarea reconstituirii este realizată pe baza unui plan întocmit judicios, organul
judiciar însărcinat cu efectuarea acesteia trebuind să aibă în vedere problemele următoare:
 Determinarea exactă a problemelor ce vor fi verificate, în funcție de obiectul
reconstituirii. Pentru aceasta, se vor vedea materialele, informațiile existente la
dosar, și la nevoie, va fi efectuată o ascultare nouă cu privire la aspectele ce se cer
a fi clarificate;
 Stabilirea persoanelor participante la reconstituire.
Potrivit art. 194 Cod procedură penală „organul de urmărire penală sau instanța de
judecată, poate să dispună prezența medicului legist ori a oricăror persoane a căror prezență o
consideră necesară”
 Asigurarea efectuării reconstituirii în condițiile de loc, mod și timp, cât mai
apropiate de cele în care a fost săvârșită fapta investigată, ceea ce reprezintă o
cerință tactică deosebit de importantă.
De la această regulă fac excepție „faptele cu un anume grad de pericol – incendii,
explozii, trageri cu arme de foc -, a căror reconstituire, în majoritatea situațiilor, este limitată
numai la aspectele tehnice efectuate în condiții de laborator. În aceste împrejurări se poate
recurge la ceea ce este denumit experiment”42.
După încheierea pregătirilor în vederea efectuării reconstituirii, a organizării sale,
conform planului întocmit, organul judiciar trece la efectuarea sa, în condițiile prevăzute de
prevederile legale. Condițiile prealabile reconstituirii propriu – zise sunt „următoarele:

Mihai Udroiu, op.cit, p. 690

41

Bogdan Micu, Radu Slăvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste –
42

grilă. Ediția a 4 -a, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 235

22
 a. Alegerea momentului reconstituirii, în așa fel încât să nu se repercuteze negativ
asupra mersului cercetărilor. Se are în vedere, îndeosebi, o eventuală organizare, în
condițiile în care nu se deține un minim de informații necesar realizării acestui act
procedural sau nu este determinat cu precizie obiectul și scopul reconstituirii;
b. Verificarea prealabilă a îndeplinirii tuturor condițiilor care trebuiesc respectate,
pentru o cât mai exactă reproducere a modului și a împrejurărilor în care s-a comis
fapta, cerință esențială pentru reușita reconstituirii;
c. Verificarea prezenței persoanelor stabilite a participa la reconstituire”43.
Tot în faza preliminară, se va verifica existența mijloacelor tehnice criminalistice,
necesare pe parcursul reconstituirii, a mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte,
utilizate de autor în săvârșirea infracțiunii ori a actelor reconstituite.
În continuare, organul de cercetare penală ce conduce desfășurarea reconstituirii va
proceda la explicarea participanților a acțiunilor pe care le au de efectuat. Apărători aleși de
părți pot să ceară explicații suplimentare, pot să facă obiecții, cu condiția ca acestea să fie
întemeiate și să nu obstrucționeze desfășurarea procedeului probatoriu.
Reconstituirea nu „se va limita la o unică reproducere a faptei ori a unor împrejurări,
fiind necesară o repetare a acestora, în așa fel încât să se observe și să se fixeze cu exactitate
rezultatele”44.
Ritmul de desfășurare a acțiunilor va fi similar cu cel în care se presupune sau se
declară ca a avut loc fapta. Pentru o corectă apreciere a rezultatelor, pentru evitarea unor erori
de percepție, este bine ca la repetare acțiunea să fie realizată întrun ritm mai lent.
Pe parcursul reconstituirii se insistă asupra aspectelor, episoadelor mai importante care
se cer a fi verificate ori precizate, evitându-se secvențele lipsite de importanță.
Pentru a se asigura obiectivitatea, corectitudinea reconstituirii, se vor evita sugestiile,
indicațiile cu privire la corecta efectuare a anumitor gesturi ori fapte, persoana verificată fiind
lăsată să acționeze conform susținerilor sale anterioare.
Consemnarea rezultatelor reconstituirii se realizează în primul rând printr-un proces –
verbal. În redactarea acestuia „se vor acorda atenție consemnării cât mai exacte a condițiilor
în care s-a realizat reconstituirea, a acțiunilor efectuate, consemnarea limitându-se strict la
aceste aspecte, evitându-se concluziile ori interpretările privitoare la rezultatele obținute” 45.
43
Marin Ruiu, Criminalistică. Elemente de tactică criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2017,
p.314
44
Petruț Ciobanu, Emilian Stancu, op.cit., p. 299
45
Ibidem

23
Din punct de vedere al formei și cuprinsului, procesul – verbal de reconstituire va conține
mențiunile indicate în art. 199 Cod procedură penală.

24