Tema I. Noțiuni întroductive în disciplina criminalistica.

1.1.Noțiunea, obiectul și sarcinile criminalisticii.

1.2. Sistemul și principiile fundamentale ale criminalisticii.
1.3. Metodologia criminalisticii.
1.4. Locul criminalisticii în sistemul ştiinţelor juridice, judiciare, tehnice şi
naturale.

1.1.Noțiunea, obiectul de studiu și sarcinile criminalisticii.

Criminalistica s-a format ca o ştiinţă judiciară la sfârşitul secolului al XIX-lea,
fondatorul ei fiind recunoscut de cei mai mulţi specialişti, cunoscutul judecător de
instrucţie austriac şi profesor de drept penal, Hans Gross. Acesta a folosit pentru
prima dată în literatura juridică termenul de criminalistică în anul 1893, prin editarea
Manualului judecătorului de instrucţie, care a fost reeditat în scurt timp sub
denumirea Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii.
Înaintea lui Hans Gross, un reputat specialist francez, Alphonse Bertillon, şef al
Serviciului de identitate judiciar din Paris la sfârşitul secolului trecut a pregătit cadrul
apariţiei ştiinţei criminalisticii.
Apariţia noii ştiinţe a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile
cunoaşterii umane, îndeosebi de revoluţia tehnico-ştiinţifică, aflată la primii săi paşi
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Fireşte, această necesitate
obiectivă s-a impus şi într-un moment în care mijloacele de luptă ale justiţiei penale
împotriva criminalităţii deveniseră insuficiente faţă de creşterea numărului
infractorilor, mereu mai meticuloşi, mai riguroşi, mai buni, folosind metode şi
mijloace perfecţionate de operare.
Nu insistăm asupra unor definiţii, cu toate că o analiză a lor ar fi interesantă
pentru înţelegerea modului în care au evoluat opiniile asupra naturii şi locului ocupat
de Criminalistică în sistemul ştiinţelor dreptului, chiar dacă analiza lor, în alt context,
ar fi utilă
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării faptelor antisociale, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor, precum şi prevenirea pregătirii şi desfăşurării
unor asemenea fapte.
Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul propriu
Criminalisticii prezintă importanţă cel puţin pe două planuri distincte: pe de o parte,
remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidenţiază
unitatea şi autonomia sa (dar numai în anumite limite) faţă de celelalte ştiinţe juridice
şi nejuridice, dar aflate în slujba justiţiei; avem în vedere medicina legală, psihologia
judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară etc.
Remarcăm, fie numai pentru semnificaţia ei, o opinie foarte răspândită, conform
căreia, printre altele, Criminalistica ar fi şi o artă. Astfel în anul 1983, secretarul
general de atunci al INTEPOL-ului, Jean Nepote, definea criminalistica „arta şi
tehnica investigaţiilor penale”. Din analiza majorităţii punctelor de vedere exprimate
în literatura de specialitate, atât din străinătate, cât şi din ţara noastră se desprinde o
concluzie cvasiunanimă referitoare la caracterul ştiinţific al acestei discipline dedus
din obiectul său propriu şi metodele sale specifice de cercetare. În esenţă, conţinutul
noţiunii de criminalistică a fost definit astfel de prof. univ. dr.