TEST nr.

1
Subiectul I: Istoria apariţiei criminalisticii.
1.1 (3) Indicaţi premisele şi condiţiile istorice de apariţie a cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistică.
Odata cu dezvoltarea tehnologiilor informationale si a stiintelor ce servesc la descoperirea infractiunilor au
aparut si noi metode de cercetare, fixare si ridicare a urmelor infractiunii. Aparitia unor preocupari de
criminalistica in cadrul lucrarilor si cursurilor de medicina legala din invatamintul suoerior evedintiaza, in plus,
necesitatea impusa de practica judiciare ca problemele abordate in cadrul acesteia sa fie solutionate pe cale
stiintifica si nu prin diletantismul unor metode intimplatoare. Constituirea relative tirzie a criminalisticii ca
stiinta independent bine conturata, cu un obiect si metode proprii de cercetare, se datoreste nu numai avintului
tardiv al stiintelor naturii, ci si unei orientari mistico-formale in teoria probelor, lipsei de interes in mediul
juridic fata de progresele realizate in domeniul stiintelor naturii si tehnicii, cu alte cuvinte, unei lipse de cultura
generala elementara a majoritatii celor a caror sarcina se afla combaterea criminalitatii. In linii generale
premisele si conditiile istorice de aparitie a cunostintelor cu semnificatie criminalistica se datoreaza faptului ca
subiectii infractional active se foloseau de ingeniozitatile tehnologice si pentru ca organelle de drept sa faca fata
combaterii criminalitatii erau nevoiti sa inoveze si propriul system de cercetare a infractiunilor. Deasemenea
progresul umanitatii in dezvoltarea stiintelor si modelelor de orinduire sociala au impus ca mediul academic sa-
si concentreze atentia asupra problemelor ce tin de domeniul criminalistic.
1.2 (5) Determinaţi aportul cercetărilor care au stat la baza apariţiei ştiinţei criminalistice.
fondatorul criminalisticii este socotit cunoscutul judecător de instrucţie austriac şi profesor de Drept penal,
Hans Gross. El avea să editeze, în 1893, „Manualul judecătorului de instrucţie”, reeditat în scurt timp sub
denumirea “Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”. Prin Criminalistica H. Gross
subintelegea stiinta despre latura reala a fenomenelor care alcatuesc continul dreptului penal. La obiectul
acesteia el referee studierea probelor material, faptelor sau fenomenelor ce constitue elemente ale actiunii
penale, caracteruluil, particularitatilor psihologice, deprinderelor si modalitatilor de activitate a persoanelor
participante in procesul penal. In conformitate cu aceasta definire a criminalisticii H. Gross includea in
continutul ei umratoarele: stiinta despre depistarea si utilizarea probelor material, inclusive regulile de lucru cu
urmele, documente falsificate, etc. Studierea unor tipuri de infractiuni, intrebarile referitoare la modul de trai al
infractorului. De asemenea A. Bertilion s-a evidentiat prin aportul sau aduc criminalistiicii deoarece el a propus
pentru prima data sistemul stiintific de inregistrare a infractorilor, bazata pe masurarea unor anumite parti
invariabile ale corpului uman (1883), a elaborate metodica speciala de fotagrafiere indentificationale si a aplicat
o metodica noua de descriere a persoanei infractorului in scopul indentificarii (prototipul actualului “portret
vorbit”). Tot el, pentru prima data in tarile europene, a pus inceputul utilizarii dactiloscopiei in dezvaluirea
infractiunilor(paris, 1902).
In Rusia prerevolutionara nu se duceau nici un fel de discutii referitor la obiectul criminalisticii sau, cum era
numita, “tehnica penala”. Criminalistul rus S.Tregubov mentiona la 1915 in cartea sa ca fara a pretinde la o
valoare stiintifica independent, tehnica penala este o disciplina stiintifica aplicata ce urmareste scopuri practice,
este strins legata de dreptul procesual-penal si are drept obiectiv studierea celor mai adecvate modalitati si
procedee de aplicare a metodelor stiintelor natural si cunostintelor tehnice in cercetarea infractiunelor si
indentificarea persoanei infractorului. Timp indelungat aceasta opinie era dominanta si insusi termenul
“Criminalistica” pana la inceputul anilor 30 in general nu era acceptat. Deseori atit savantii, cit si practicienii
utilizau termenul “tehnica penala”. Totusi o contributie valoroasa in dezvoltarea criminalisticii prerevolutionare
a adus criminalistul progresist rus E. Burinski. Primele lui concluzii teoretice in domeniul fotografiei si
grafologiei judiciare erau cunoscute nu numai in Rusia ci si peste hotarele ei. In anul 1889 el fondeaza din
mijloace personale in orasul Petersburg un laborator de fotografie judiciara care ulterior a fost tranfosrmat in
institutie de stat si care a fost prototipul utlerioarelor centre de expertise.
1.3 (7) Evaluaţi legătura criminalisticii cu alte ştiinţe .
2 Legătura criminalistica cu dreptul penal. După cum se ştie, dreptul penal determină acţiunile ce constituie
infracţiuni, elementele constitutive ale acestora, grupându-le după sfera şi periculozitatea socială pe care le
prezintă. în baza acestor clasificări, criminalistica elaborează metodici de investigare specifice categoriei
respective de infracţiuni. Totodată, asigurând elucidarea împrejurărilor cauzei, criminalistica contribuie
direct la aplicarea justă a legii penale, la aprecierea periculozităţii faptei şi făptuitorului, a prejudiciului
cauzat şi, in consecinţă, la determinarea măsurii de pedeapsă, precum şi a condiţiilor de ispăşire. In acest
context, considerăm că e cazul să semnalăm opinia fondatorului ştiinţei criminalistice H. Gross, potrivit
căreia aceasta reprezintă o «ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal»1.
1
3 Legătura criminalistica cu dreptul procesual penal. Aşa cum s-a menţionat, activitatea criminalistică este
subordonată scopului procesului penal, aceasta determinând legătura strânsă intre aceste discipline. Ea se
manifestă, pe de o parte, prin faptul că orice activitate criminalistică, fie cercetarea la faţa locului, fie
examinarea unui corp delict în condiţii de laborator, serveşte scopului procesului penal. Criminalistica
asigură, prin metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice, realizarea eficientă a tuturor formelor de activitate
procesuală, în special a celor destinate descoperirii şi administrării probelor. Pe de altă parte, legislaţia
procesual penală determină limitele şi condiţiile cu care trebuie să fie concordate metodele şi mijloacele de
cercetare criminalistică.
4 Legătura criminalistica cu criminologia. Legătura dintre aceste două discipline este deosebit de
evidentă.Criminologia este o ştiinţă relativ recentă care are obiectul său specific de studiu: starea, dinamica
şi cauzele criminalităţii, ceea ce permite prog-nozarea infracţiunilor şi elaborarea măsurilor de prevenire
prin înlăturarea condiţiilor sociale ce determină sau favorizează comiterea lor. La rezolvarea problemelor ce
ţin de obiectul de studiu al criminologiei se folosesc pe larg rezultatele obţinute în urma cercetărilor
criminalistice a anumitor infracţiuni sau categorii de infracţiuni, datele concentrate în cartotecile de evidenţă
criminalistică ş.a. Prin posibilităţile de cercetare de care dispune, criminologia furnizează date deosebit de
importante necesare elaborării şi aplicării mijloacelor tehnice criminalistice de protejare a valorilor sociale
de atentări infracţionale.
5 Legătura criminalistica cu medicina legală şi psihiatria Judiciară. Fie la nivel teoretic, fie la cel utilitar,
criminalistica deţine continuu legături cu ştiinţele auxiliare ale dreptului, în special cu medicina legală. în
practică se cunosc suficiente cazuri când medicii legişti, spre exemplu, au aplicat datele stabilite de
criminalişti pentru determinarea faptelor cu care se confruntă şi, invers, când criminaliştii au apelat la datele
medico-legale pentru stabilirea faptelor cu semnificaţie judiciară. Sunt frecvente expertizele complexe
medico-criminalistice a armelor de foc şi a urmelor aplicării acestora, a mijloacelor tehnice în cazurile
accidentelor de circulaţie sau de muncă etc.

Subiectul II: Tactica efectuării prezentării spre recunoaştere

2.1 (3) Definiţi noţiunea şi sarcinile prezentării spre recunoaştere.
Prezentarea spre recunoastere consta in infatisarea martorului, victimei, banuitului sau invinuitului, a
persoanelor si obiectelor aflate intr-un anumit raport de legatura cu infractiunea savirsita, in vederea stabilirii
daca acesteasunt aceleasi cu cele percepute anterior in imprejurari, direct sau indirect, legate de activitatea
ilicita a faptuitorului sau a altor persoane implicate. Prezentarea pentru recunoaştere este o actiuitate de tactică
criminalistică desfăşurată in scopul identificării persoanelor, cadavrelor, obiectelor şi animalelor care au
legătură cu cauza, prin intermediul anumitor persoane care le-au perceput in împrejurări determinate de
săvârşirea unei infracţiuni sau unui alt fapt juridic, reţinând in memorie semnalmentele şi caracteristicile
obiectelor de îmbrăcăminte ale acestora.Baza ştiinţifică a prezentării spre recunoaştere o formează procesul
psihologic, esenţa căruia constă în faptul că persoana ce recunoaşte obiectul face compararea cu ajutorul
memoriei a înfăţişării obiectului văzut anterior cu obiectul prezentat împreună cu alte obiecte. În rezultatul
acestei comparări se i-a decizia asupra identităţii, asemănării sau deosebirii dintre obiectele, persoanele
prezentate.Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu importanţa activităţii de ascultare propriu-
zisă a oricărui subiect procesual care are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la
soluţionarea cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracţiuni.
2.2 (5) Stabiliţi elementele tacticii de pregătire a prezentării spre recunoaştere.
1. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere presupune :
a) ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează sa recunoască;
b) asigurarea condiţiilor necesare bunei desfăşurări a recunoaşterii;
c) alegerea persoanelor şi obiectelor pentru a fi prezentate împreună cu cele care trebuie recunoscute.
Acţiunile organului de cercetare în acest scop se vor baza pe analiza a două categorii de caracteristici:
1. Generale ale persoanei sau obiectului ce urmează a fi recunoscut. Pentru persoane - rasa, sexul, vârsta,
constituţia fizică, semnalmentele individuale, îmbrăcămintea; pentru animale - specia, rasa, vârsta, culoarea;
pentru obiectele materiale - denumirea, destinaţia, forma, mărimea, culoarea, modelul.
2. Specificate în cadrul ascultării prealabile de persoana chemată să recunoască.
Felurile de prezentarea spre recunoaştere la care se vor recurge sunt:
1 .recunoaşterea făptuitorului sau a victimei, după înfăţişare, mers, voce şi vorbire.Recunoaşterea după
2
înfăţişare şi după mers se realizează în baza percepţiei vizuale, iar după voce şi vorbire - a celei auditive mai
puţin perfecte, ceea ce explică aplicarea ei mai puţin frecventă.
Printre semnalmentele pe care se sprijină,declaraţiile celor chemaţi să recunoască persoane, pe primul plan se
află trăsăturile anatomice (statice), cum ar fi, constituţia fizică, culoarea tenului (uneori şi a ochilor), culoarea şi
natura părului, formele anatomice ale capului, aspectul feţei, dimensiunile elementelor constitutive ale acesteia,
în special, ale nasului şi zonei bucale.
2. Prezentarea spre recunoaştere după fotografie în situaţia în care anumite împrejurări nu admit înfăţişarea
nemijlocită a persoanei spre recunoaştere,. La această modalitate de prezentare se recurge în situaţiile în care:
- starea de boală a celui ce trebuie să recunoască face imposibilă chemarea sa pentru a participa la
efectuarea recunoaşterii;
- persoana ce urmează a fi recunoscută se ascunde, încercând în acest mod să se sustragă de la
răspunderea penală;
- învinuitul (bănuitul) refuză categoric să participe la prezentarea spre recunoaştere;
3. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor după mers constituie, sub aspect tactic, o formă aparte de
identificare a persoanelor, într-un mod sau altul, implicate în activitatea infracţională. La această formă se
recurge în cazul în care martorul sau victima declară că au perceput mersul specific al infractorului, care activa
mascat (cu faţa acoperită) ori se deplasa spre sau de la faţa locului, condiţii în care perceperea trăsăturilor feţei
era cu neputinţă (părăsea locul faptei în direcţia opusă).
4. Prezentarea spre recunoaştere după voce şi vorbire La această modalitate ce recurge în două situaţii: a)
dacă victima susţine că a reţinut vocea şi vorbirea agresorului care activa cu faţa mascată; b) în cazul în care
martorul declară că a perceput, integral sau parţial, dialogul între anumite persoane care s-a desfăşurat în mod
confidenţial sau în condiţii ce nu permiteau percepţia vizuală.
Fundamentul ştiinţific al acestei modalităţi de identificare îl constituie însuşirile principale ale vocii şi vorbirii
de a se exterioriza printr-o seamă de particularităţi individuale caracteristice persoanei.
2.3 (7) Decideţi asupra prezentării spre recunoaştere când la săvârşirea unui atac tîlhăresc, făptuitorul
avea o cagulă pe faţă şi victima a memorizat doar vocea şi unele cuvinte rostite de el. La ieşirea
din curtea blocului făptuitorul a fost văzut de un vecin de-al victimei.
Vezi mai sus prezentarea spre recunoastere dupa voce si vorbire. (este posibil)

TEST nr. 2
Subiectul I: Traseologia criminalistică.
(3) Definiţi noţiunea de urmă şi traseologie şi specificaţi sarcinile acesteia
Traseologia se prezintă ca un domeniu bine determinat al criminalistica destinat cunoaşterii legităţilor formării
urmelor infracţiunii şi elaborării metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi
examinării acestora tn vederea stabilirii faptei, identificării făptuitorului şi determinarea tuturor împrejurărilor
cauzei.
Traseologia are următoarele sarcini:
—studierea legităţilor formării diferitelor categorii de urme materiale ale infracţiunilor.
-elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi ridicării urmelor
infracţiunii.—elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice.
- elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnice de protejare a valorilor sociale de atentări infracţionale.
(5) Clasificaţi urmele materiale ale infracţiunii.
După natura lor, urmele infracţiunii se grupează în două categorii:
-urme-formă
-urme-materie.
Conf factorilor creatori, urmele frecvent întâlnite la faţa locului se împart în:
- de om (homeoscopice)
- create de obiecte materiale (mecanice).
Urmele homeoscopice sunt de două categorii:
a) create prin reproducerea construcţiei exterioare a diferitelor părţi corporale şi a îmbrăcămintei pe
suprafaţa sau în profunzimea obiectelor din mediul înconjurător
b) create sub diverse forme de substanţe biologice, aparţinând corpului uman (fire de păr, pete de sânge,
depuneri de salivă, spermă, miros ş. a.).
3
Potrivit nivelului de modificare a suportului, urmele infracţiunii se împart în: de adâncime, de suprafaţă şi
periferice.
După modul de formare, prin care se înţelege raportul de mişcare în care se află obiectul creator şi cel primitor
la momentul final de creare a urmelor, acestea sunt clasificate în urme statice şi dinamice.
(7) Evaluaţi regulile generale de fixare şi ridicare a urmelor materiale ale infracţiunii.
Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor reguli generale:
1) Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce reglementează efectuarea cercetării locului
faptei şi a percheziţiei,
2) Utilizarea in limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze capacitatea de
percepţie.
3) Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor,
4) Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor in procesul-verbal, acesta fiind principalul, sub aspect
procesual, mijloc de fixare.
5) Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda fotometrică. Pe
lângă menirea de a demonstra şi certifica datele expuse in procesul-verbal, fotografiile urmelor,
6) Urmele descoperite sau relevate la faţa locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte
separată (demontată) a acestuia.
7) Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil şi, din aceste ori alte
motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedindu-se:
— la mularea urmelor de adâncime cu soluţie de ghips, cu plastelină, materiale polimerice;
— la transferarea urmelor de suprafaţă pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică şi alte materiale
adezive;
— la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul etc.

Subiectul II: Planificarea activităţii de urmărire penală.

2.1 (3) Distingeţi noţiunea, formele şi principiile planificării urmăririi penale.
Planificarea reprezinta un proces continuu care atribuie cercetarii urmarii penale un suport stiintific de
organizare a muncii, eliminind din activitatea organelor de urmarire penala orinetarea unilaterale a
investigatiilor, desfasurarea unor activitati inutile, formalismul si rutina.
FORMELE:
1. schimbul de informatii – lucru operativ al ofiterului de urmarire penala
2. planificarea in comun si realizarea datelor operative de investigatii
3. participarea lucratorilor operativi la efectuarea actiunilor de urmarire penala
4. indreptarea pentru executare a declaratiilor sau comisiilor rogatorii
5. alma-ata- declaratia internationala cu privire la sanatatea si lucrul ministerelor...
Principiile: Principiul individualitatii- sa se tina cont de natura si specificul infractiunii avute in cercetare ;
Principiul realitatii- intuirea sarcinilor ce decurg obiectiv din versiuni si prevedere in plan a actiunilor in
concordanta cu posibilitatile de care dispune la miment; Principiul mobilitatii- planul trebue sa fie adaptabil la
situatiile modificabile ale cercetarii cauzei.
2.2 (5) Analizaţi etapele şi tipurile planificării urmăririi penale a unei cauze de furt.
Etapele: a) cercetarea la fata locului, b) audierea persoanei pagubite, c) audierea martorului infractiunii, d)
indentificarea, urmarirea si retinerea autorilor infractiunii de furt.
2.3(7) Proiectaţi structura şi conţinutul planului de urmărire penală asupra unui caz de omor.
1. Cercetarea la fata locului in vederea determinarii in mod obiectiv a imprejurarilor in care a avut loc
infractiunea, depistarii, fixarii, si interpretarii umrelor materiale ale infractiunii, ale altor mijloace de proba;
2. examinarea medico-legala a cadavrului si constatarea pe aceasta cale a timpului si a modului in care a fost
ucisa victimal;
3. audierea persoanei banuite privind fapta savirsita si a imprejurarilor acesteia, mobilul infractiunii si modul in
care s-a actionat la privarea de viata a victimei;

4
4. audierea martorilor, prezentarea spre recunoastere, confruntarea, verificarea la locul infractiunii a
declaratiilor celor audiati in calitate de banuiti in vederea detinerii de date probante de natura sa copleteze si,
concomitent, sa determine veritabilitatea materialului probatoriu existent;
5. ridicarea de documente si referinte vizind personalitatea faptuitorului si a victimei, efectuarea altor operatii si
actiuni care se impun din necesitatea profilarii portretului sociopsihologic al acestora, determinarii relatiilor
anterioare savirsirii infractiunii si stabilirii motivatiei reale a infractiunii.

TEST nr. 3
Subiectul I. Evidenţele criminalistice.
1.1 (3) Definiţi noţiunea de evidenţe criminalistice şi sarcinile acestora.
Evidenta criminalistica reprezinta o ramura distincta a criminalisticii, destinata elaborarii metodelor si
mijloacelor tehnice de inregistrare, clasificare si sistematizare a datelor caracteristice privind anuminte categorii
de persoane si obiecte, avind ca scop asigurarea unei eventuale identificari ulterioare a aceostora in cadrul
cercetarii actelor ilicite.
Sarcini: furnizare de date, indentificarea infractorilor, indentificarea cadavrului dupa aprente, antecendente
penale ale condamnatilor conform cartotecii, ect.

1.2(5) Determinaţi nivelurile şi tipurile evidenţelor criminalistice din RM.

in prezent functioneaza 2 tipuri de evidenta vriminalistica, respectiv 2 sisteme de cartoteci: primul- centralizat,
desfasurat de catre o subdiviziune speciala a MAI, nominalizata Centru informativ, al doilea- local, efectuat in
cadrul directiei de tehnica criminalistica, apartinind aceluiasi minister si de catre substructurile criminalistice
ale comisariatelor de politie.
de asemenea exista 4 categorii de cartoteci:
- de evidenta a persoanelor delicvente sau a antecedentelor penale
- de evidenta atropometrica a persoanelor disparute si a cadavrelor neindentificate
-de evidenta a armelor de foc militare
-de evidenta dupa modul de operare.
acest sistem nu este fix si poate suferi schimbari o data cu noile realizari in domeniul stiintei.
1.3 (7) Estimaţi datele ce se conţin în evidenţa alfabetică şi evidenţa modus operandi.
Evideta alfabetica cuprinde numele, prenumele, numele anterior, porecla, data şi loculnaşterii, naţionalitatea,
domiciliul stabil şi temporar, starea civilă, cu sau fără copiii, profesiunea, locul demuncă, semnalmente,
antecedente penale, fapta pentru care este învinuit sau condamnat.Pentru cadavre se trec locul şi împrejurările
descoperirii cadavrului, sexul, vârsta aproximativă,cauza morţii, descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor găsite
asupra sa, leziunile, tatuaje, cicatrice,numărul dosarului, numele organului care a efectuat urmărirea.Fişa
înregistrării alfabetice trebuie să cuprindă formula dactiloscopică şi fotografia deidentificare si fapta penala care
a savirsito persoana. Poate contine si alte date cum ar fi supranumele detinut in lumea interlopa, relatiile
detinute cu alti criminali. Fisele sunt clasate in oridnea alfabetica a numelor de familie.
Evidenta dupa modul de operare se realizeaza in baza fiselor de inregistrare a elementelor caracteristice ale
modului de operare a persoanelor cunoscute ca fiind autorii anumitor categorii de ifractiuni(omor, viol, jaf…) si
a actelor de inregistrare a caracteristicilor respective privind faptele penale ca autorii necunoscuti. Fisa autorilor
anumitor infractiuni cuprinde o serie de date privind starea civila si de drept a persoanei, succedate de
descrierea elementelor caracteristice ale modului de operare( timpul comiterii, procedeele si instrumentele
folosite, actiunile prealabile, alte date specifice). La fisa modului de operare se vor anexa fisa dactiloscopica,
fotografii, materiale video.

Subiectul II. Utilizarea cunoştinţeloe speciale .

2.1 (3) Definiţi noţiunea de cunoştinţe speciale şi numiţi formele de utilizare a lor.
Cuno ștințele speciale presupun o totalitate de aptitudini si informații deținute dintr-un domeniul
special care pot elucida circumstantele infractiunii si pot duce la stabilirea adevarului.
2 forme de utilizare :
Consultativa –prin participarea la activitatile de procedura a specialistului
De examinare stiintifica a unor fapte la cererea OUP sau a instantei prin ordonarea expertizei judeciare
5
2.2 (5) Deduceţi rolul specialistului la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.
- Contribue la ridicarea, fixarea, descoperirea urmelor infractiunii precum si a altor mijloace de probaî
-interprinde masuri pentru a proteja retrage conserva probele care sunt in pericol de alterare sau
Distrugere.
-sa ofere OUP sau instantei explicatii privind faptele si imprejurarile stabilite la cercetarea cauzei.

2.3 (7) Specificaţi sarcinile şi formele concluziei specialistului.

Să formuleze raspunsuri la intrebaRILE cuprinse in actul procesual
Sa asigure integritatea obiectelor supuse expertizei, etc.

TEST nr. 4
Subiectul I. Identificarea criminalistică.
1.1 (3) Reproduceţi noţiunea de identificare criminalistică şi specificaţi deosebirea dintre identificare şi
diagnosticare
Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie multor domenii ale ştiinţei -
reprezintă elemental definitoriu al investigaţiilor criminalistice. Prin rezonanţa sa practică, acest proces deţine
un loc bine conturat, de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune
despre identificare că reprezintă „problema
centrală a investigaţiilor criminalistice”. Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune
recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte
asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie
identic numai cu sine însuşi. Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii
unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice
criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Diagnosticarea criminalistica presupune depistarea, examinarea si aprecierea indiciilor ce caracterizeaza
infractiunea in cauza, precum si persoanele implicate in ea.

1.2 (5) Deduceţi premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice

a. Individualitatea (irepetabilitatea);
b. Stabilitatea relativă:
c. Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflec-tate).
Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice
În accepţie dialectică, identitatea constituie proprietatea fiinţelor şi obiectelor de a se manifesta individual, de a-
şi demonstra prin proprietăţile şi caracteristicile lor egalitatea cu ele înseşi şi concomitent, deosebirea de tot ce
le înconjoară. Aşa cum se subliniază în literatura criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate
proprietăţile şi însuşirile unui obiect, fenomen sau fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect,
fenomen sau fiinţă».
Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic despre mişcarea universală şi
continuă a materiei, evoluţiei inerente a tuturor lucrurilor, fiinţelor sau a fenomenelor reale. Dialectica afirmă
sistemul universal de echilibru, potrivit căruia schimbările lente cantitative nu afectează considerabil
proprietăţile calitative ale obiectelor materiale, acestea, păstrându-şi caracteristicile individuale, rămîn relativ
stabile.

1.3(7) Determinaţi etapele identificării criminalistice.

Condiţiile de bază ale identificării criminalistice sunt:
 Prezenţa semnelor identificatorii stabile la obiectul supus procesului de identificare;
 Efectuarea identificării după reflecţiile acestor semne identificatorii;
 Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului penal (în procesul de descoperire şi cercetare a
infracţiunii).
3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de obiecte:
I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată identitatea;
II. Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se constată identitatea.12
6
Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte identificatorii pot fi mai multe (modele de comparaţie).
Obiectele identificatorii pot fi de provenienţă cunoscută şi necunoscută.
4. În teoria şi practica criminalistică sânt cunoscute două forme de reflectare a informaţiei: material-fixată şi
memorial fixată (psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare ainformaţiei presupune o reflectare a
semnelor obiectului ce formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de urmă (urme de încălţăminte,
urme de degete, urmele mijloacelor de transport), cât şi fixarea material ilustrativă (imaginile foto, video) a
cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc. Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv şi
constă în memorizarea unei anumite imagini de către o persoană, iar apo încercarea de a recunoaşte acest obiect
ori persoan după anumite semne, calităţi (memorarea înfăţişării infractorului de către martor şi prezentarea
ulterioară spre recunoaştere).
5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două forme: procesuală şi “extra – procesuală”. Forma
procesuală de identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau
prezentate spre recunoaştere sau în cadrul altor acţiuni de urmărire penală. Rezultatele acestei identificări sânt
consemnate în rapoartele de expertiză şi procesele verbale ale acţiunilor de urmărire penală, căpătând valoarea
de probe. Identificarea “extra – procesuală” este efectuată de către ofiţer de urmărire penală în procesul
cercetărilor, percheziţiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de
operaţiuni de gândire îndreptate la obţinerea probelor. La forma “extraprocesuală” se referă şi identificarea
efectuată în scopuri operative de investigaţie, concluziile prealabile ale specialistului etc.

Subiectul II. Probleme conceptuale ale tehnicii criminalistice.

2.1 (3) Reproduceţi noţiunea de tehnică criminalistică şi specificaţi importanţa ecesteia în ştiinţa
criminalistică.
Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii care conţine metode şi procedee ştiinţific documentate
de ştiinţele fizice şi tehnice aplicate la descoperirea, fixarea, 16 ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor
materiale ale infracţiunilor cât şi prevenirea lor.

2.2 (5) Determinaţi structura şi conţinutul tehnicii criminalistice ca compartiment al acestei ştiinţe.
Ţinând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile de urme, particularităţile formării urmelor, sarcinile
criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau în următoarele ramuri:
a) bazele tehnicii criminalistice;
b) fotografia judiciară, video-filmul judiciar;
c) traseologia judiciară;
d) balistica judiciară;
e) cercetarea criminalistică a scrisului de mină şi a
documentelor;
f) gabitologia judiciară
g) evidenţele criminalistice
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot fi menţionate cercetarea olfactivă (identificarea
după miros) şi vocalo-grafia (identificarea după voce).
3. Conţinutul tehnicii criminalistice este constituit din:
a) mijloacele criminalistice proprii;
b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace şi metodele de soluţionare cu ajutorul acestora a
sarcinilor tehnico-criminalistice.
4. În dependenţă de izvorul apariţiei şi gradul de adoptare la necesităţile justiţiei, metodele şi mijloacele
tehnicocriminalistice pot fi distribuite în trei grupe:
a) metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea si examinarea informaţiei cu caracter probatoriu şi
operativ;
b) metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică, adoptate între
soluţionarea sarcinilor tehnico-criminalistice;17
c) metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică
fără a suferi modificări de adaptare.
5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice spre preîntâmpinarea infracţiunilor sânt următoarele:
a) descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea infracţiunilor;
7
b) formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă a persoanelor care comit infracţiunea;
c) elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de
către infractori;
d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
a) accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu normele eticii, securitatea şi eficacitatea aplicării;
b) legalitatea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice; respectarea normelor şi formelor procesuale; oformarea
procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.
2.3 (7) Estimaţi clasificarea mijloacelor tehnico-criminalistice.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor infracţiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială, care sânt aplicate în caz de insuficienţa de lumină
sau pentru luminarea suprafeţei obiectelor în corespundere cu necesităţile unor procedee de fotografiere,
înregistrarea video, iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit,
iluminarea în transparenţă, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi foto, faruri, proiectoare, etc.
c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit mărirea limitelor posibilităţilor obişnuite a ochiului,
folosite la descoperirea şi cercetarea probelor materiale de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe,
microscoape, binocular, comparator stereoscopic, electronic, etc.).
d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor obiecte, cadavre şi părţi ale lor, metale, etc. La ele
se 19 referă detectorul de metale, senzorii magnetici, analizatori de gaze, etc.
e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de provenienţă biologică (soluţie ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se caracterizează printr-un şir de acţiuni criminalistice. Fixarea
presupune stabilirea precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă, aprecierea stării sale la
momentul depistării, alegerea metodelor şi mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii:
1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat d diferite modele şi accesoriile lor(inele prelungitoare, filtre de
lumină...), video- înregistrarea.
2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru stabilirea caracteristicilor constitutive şi mărimilor
reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate şublere, micro-metre, raportoare, busole...).
3. Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea urmelor de
adâncime (gips, ceară, parafină, componenţi de silicon şi de cauciuc...) pentr fixarea degetelor papilare sânt
folosite pelicule dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori
„topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”. Acestea fiind folosite la relevare asigură şi fixarea
urmelor. Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea în procesul verbal al acţiunii de anchetă
efectuată (art.163,CPP al RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin şi cu cea mai mareobiectivitate, precizie
şi claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele infracţiunii depistate şi fixate necesită a fi ridicate. Cel
mai 20 optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul purtător al acesteia. Ridicarea ca şi
fixarea presupune activitatea care implică o păstrare a urmelor şi caracteristicilor lor de identificare, care au
importanţă pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica organelor de interne se aplică pe larg trusele
criminalistice care includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare şi ridicare a urmelor infracţiunii.

TEST nr. 5
Subiectul I. Fotografia criminalistică.
1.1(3) Definiţi noţiunea de fotografie criminalistică şi clasificarea acesteia.
în prezent fotografia judiciară este tratată de majoritatea specialiştilor ca o ramură a criminalisticii destinată
metodelor aplicării în direct sau prin adaptare a mijloacelor fotografice curente la fixarea şi examinarea
probelor materiale ale infracţiunii în scopul descoperirii şi curmării faptelor penale.
Ansamblul metodelor şi procedeelor fotografiei judiciare se divizează în două categorii: a) destinată fixării
obiectelor de cercetare criminalistică aşa cum sunt percepute la cercetarea locului faptei sau la efectuarea altor
acte şi activităţi de urmărire penală, şi b) aplicată în condiţii de laborator în vederea relevării urmelor
imperceptibile ale infracţiunii, demonstrării examinărilor în desfăşurare şi a rezultatelor expertizei. Demarând
de la scopul utilizării fotografiei, în criminalistică s-a conturat sistemul bipartit al fotografiei judiciare:
8
fotografia judiciară operativă şi fotografia de examinare, cunoscută şi sub denumirea de fotografie a expertizei
criminalistice.
Fotografia operativă se aplică, după cum se va vedea în continuare, în mod nemijlocit de către organul de
urmărire penală in activitatea sa de descoperire şi curmare a infracţiunilor. Fotografia de examinare este
întrebuinţată de către experţii criminalişti în legătură cu efectuarea examinărilor criminalistice

1.2(5) Determinaţi regulile metodei metrice aplicate la fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Metoda metrică sau de măsurare este utilizată In activitatea de urmărire penală când împrejurările cauzei impun
fixarea obiectului sau a unui element spaţial prin redarea caracteristicilor dimensionale. O asemenea fotografie
furnizează informaţii suplimentare, ea fiind de natură să permită schiţarea unui plan al locului faptei, calcularea
dimensiunilor obiectului reprodus şi a elementelor caracteristice acestuia. Anexată la procesul-ver-bal,
fotografia de măsurare poate constitui în cazuri de infracţiuni grave (omor, spargeri criminale, accidente rutiere
şi de muncă) o sursă de autentică valoare probatorie.
In funcţie de scopul preconizat, metoda metrică este utilizată în două variante: prin fotografierea la scară şi prin
fotografierea perspectivei în adâncime cu ajutorul panglicii gradate.
Metoda fotografierii la scară se aplică când se preconizează reproducerea urmei sau obiectului descoperit în
mărime naturală sau la anumită scară de mărire în raport cu dimensiunile acestora.
Ea constă în fotografierea urmei sau obiectului descoperit împreună cu o riglă gradată amplasată paralel axei
longitudinale a obiectului şi în acelaşi plan cu suprafaţa fotografiată a acestuia. Pentru a evita denaturări dimen-
sionale, obiectivul aparatului de fotografiat trebuie să cadă strict perpendicular pe mijlocul suprafeţei
obiectului, acesta fiind iluminat uniform
Metoda fotografierii cu ajutorul panglicii gradate se aplică in cazurile, in care se urmăreşte fixarea
dimensiunilor şi a interpoziţiei spaţiale a diverselor obiecte in raport cu perimetrul locului faptei, acesta
prezentând un teren deschis sau o încăpere.
Panglica confecţionată din pânză, polietilenă sau alt material plastic, având lăţimea de 10 cm şi lungimea de 10
m, gradată in segmente egale cu distanţa focală a aparatului de fotografiat, segmentele fiind notate cu cifre, se
aranjează In faţa aparatului in direcţia axei optice a obiectivului. Aparatul se instalează in aşa mod, ca axa
obiectivului să devină strict paralelă solului. Punctul iniţial al panglicii trebuie să se găsească sub obiectiv,
poziţie care va fi verificată cu ajutorul unui fir de plumb. Acest proces de pregătire este succedat de expunerea
şi prelucrarea in condiţii de laborator a materialelor fotografice negative şi pozitive. Distanţa in adâncime de la
aparat la obiect, dintre obiectele din spaţiul fotografiat, precum şi dimensiunile acestora se vor calcula in baza
segmentelor. Dacă, spre exemplu, două obiecte se găsesc unul in dreptul secţiunii cu cifra 7, iar altul in dreptul
secţiunii cu cifra 58, recurgând la scăderea lui 7, plus o unitate (dată de insăşi distanţa focală a obiectivului) din
58 obţinem cifra 50. In continuare înmulţim această cifră cu distanţa focală de 15 cm şi obţinem distanţa dintre
cele două obiecte (750 cm).

1.3(7) Evaluaţi procedeele de fixare fotografică la faţa locului.

Subiectul II. Tactica audierii martorului

2.1. (3) Reproduceţi definiţia audierii stabilind importanţa declaraţiilor acestuia în procedura de
urmărire penală.
Definitie: activitate complex ace consta in relatarea persoanelor ce au cunoscut sau au perceput fapte de natura
sa contribute la stabilirea adevarului intr-un process penal, facute si fixate conform CPP.
Imortanta: pun in evident date privind toate imprejurarile faptei, prezinta referiri directe la personalitatea
infractorului

2.2. (5) Analizaţi procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorului şi numiţi factorii care
influenţează conţinutul acestora.
Procesul psihologic+ factorii care ii influenteaza
Receptia= receptarea in constiinta a datelor
9
Senzatia= impresia receptionata
Perceptia= sintetizarea senzatiilor
Factori obiectivi: intesitatea stimularilor; perioada de timp a realizarii faptelor; distanta de la care martorul
percepe; unghiul de observare
Factori Subiectivi: starea organelor receptive; virsta martorului; starea fizica/ psihica; atentia martorului la
moment.
2.3. (7) Specificaţi acţiunile de pregătire ce urmează a fi întreprinse de către ofiţerul de urmărire penală
în situaţia, în care în legătură cu cercetarea infracţiunii de evaziune fiscală a apărut necesitatea
ascultării în calitate de martor a contabilului şef a întreprinderii.
Cunoasterea personalitatii martorului
Determinarea imprejurarilor de fapt ce trebue clarificate
Acumularea de cunostinte speciale din domeniul contabilitatii (termeni, expresii, mijloace de evidenta
contabila)
Pregatirea materialelor necesare (foto, video, documente)

TEST nr. 6
Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Metodologia ştiinţei criminalistice

1.1(3) Definiţi noţiunea de metodologie criminalistică şi prezentaţi clasificarea acestora.

Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor

criminalistice teoretice şi aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de
către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după diferite criterii logice.
Categorii de metode: general-științifice, particular-științifice și speciale.
Metode general-științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosință în
cercetările criminalistice. Acestea sunt: metoda observației, metoda măsurării, metoda experimentală,
modelării, comparației, descrierii.
Metodele particular științifice sunt cele care se referă la metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui
domeniu științific aparte și se clasifică în metode fizice sau fizico-chimice( optică, palpării fizice, efectului de
luminiscență, electro-optice), matematice, antropologice.
Metodele speciale: metode tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale
infracțiunii, metodele expertizelor criminalistice, metodele tactice de organizare și desfățurare a acțiunilor
procesuale.
1.2 (5) Deduceţi necesitatea aplicării în practica criminalistică a metodelor particular – ştiinţifice.
La această categorie se referă metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui domeinu științific aparte. Fiind în
marea majoritate preluate în direct sau prin adaptare la specificul cercetărilor criminalistice din diverse ramuri
ale ştiinţelor naturale, metodele din această categorie sunt atestate sub diverse denumiri, de exemplu «metode
fizice», «metode de ramură», «metode adaptate la specificul criminalisticii», «metode ştiinţifice şi tehnice». In
toate cazurile însă se au în vedere, în primul rând, metodele fizice sau fizico-chimice, matematice şi
antropologice.
1.3 (7) Evaluaţi metodele general ştiinţifice ce urmează a fi aplicate la cercetarea şi descoperirea infracţiunilor.
Metodele general ştiinţifice sânt aplicabile în toate ramurile de ştiinţă şi sferele de activitate practică. La acestea
pot fi atribuite: I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea –
perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot
fi elementele anturajului locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale persoanelor, semnele şi
caracteristicele de identificare, starea emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate, infractori
etc.; 2. Descrierea – se indică la semnele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3.
Compararea (juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor a două sau mai multe obiecte).
Obiecte ale comparării pot fi urmele formă, urmele materie, informaţii memorate, rezultatele unor acţiuni şi
experimente. 4. Experimentul – reconstituirea fenomenului, evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi
comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin experimente se creează metodici de cercetare a urmelor,
se elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se stabilesc cele mai efective metodologii de
10
cercetare a unor tipuri de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu un model
special confecţionat (construit). Acestea pot fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările
necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de modelare pot fi diferite. În criminalistică pot fi
aplicate aşa genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc.
Subiectul II. Interacţiunea organelor de urmărire penală cu serviciile speciale de investigaţie în cadrul
cercetării infracţiunilor grave şi deosebit de grave.
2.1. (3) Prezentaţi noţiunea şi identidicaţi etapele interacţiunii organului de urmărire penală cu serviciile
speciale de investigaţii .
Interacțiune – activitate efectuată de mai multe organe, dar care au un scop comun, șianume combaterea
infracționalității.
Această activitate este coordonată după loc, timp și scop de către ofițerul de urmărire penală la cercetarea
cauzei sau de lucrătorii operativi până la pornirea cercetării cauzei.
Interacțiunea poate fi efectuată până la pornirea cauzei penale, în procesul cercetării cauzei penale și la etapa
examinării cauzei în instanța de judecată.
La prima etapă – inițiată de lucrătorul operativ. El se adresează către procuror sau ofițerul de urmărire penală,
care ia decizia dacă sunt suficiente probe pentru pornirea cauzei penale. Când nu sunt suficiente date pentru
pornirea cauzei penale, ofițerul de urmărire penală sau procurorul poate stabili anumite circumstanțe necesare a
ficoncretizate.
Dacă ofițerul de urmărire penală acceptă pornirea cauzei penale, inițiativa trece la el – ofițerul de urmărire
penală planifică împreună cu lucrătorul operativ ce acțiuni urmează a fi efectuate, cine urmează a fi reținut etc.

2.2. (5) Analizaţi principiile şi formele interacţiunii organului de urmărire penală cu serviciile speciale de
investigaţii din ţară.
Formele interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu alți reprezentanți:
1) schimbul de informații între lucrătorul operativ și ofițerul de urmărire penală (ex.: se obțin date la
audierea bănuitului / se obțin date despre existența altei grupări criminale – se transmit ofițerului de
urmărire penală);
2) planificarea încomun șirealizarea datelor speciale (operative) de investigații;
3) participarea lucrătorilor operativi la efectuarea acțiunilor de urmărire penală;
4) îndreptarea pentru executare a delegațiilor sau comisiilor rogatorii (se utilizează între organele din
diferite raioane / țări ___ există 2 acorduri de colaborare (Alma Ata, Minsk 2005) și Interpol).
Principiile:
1. Principiul legalității, care prevedă că activitatea în comun a acestor organe să se desfășoare în
conformitate cu prevederile legislației procesual-penale în vigoare.
2. Principiul organizării judicioase a interacțiunii, care presupune activitatea în comun să fie planificată
aparte sau prevăzută în mod concret în planul de cercetare a cauzei.
3. Principiul superiorității organului de up în organizarea și directionarea activității organelor de
investigare operativ, încadrate în echipa de cercetare.
4. Principiul independenței organului de investigație operativă de a alaege mijloacele de realizare a
sarcinilor ce țin de competența sa.
2.3. (7) Reproduceţi formele şi căile interacţiunii organului de urmărire penală cu organele de drept din cadrul
CSI şi din alte state .
Intensificarea proceselor de integrare europeană, cooperare internaţională şi a activităţilor de asistenţă juridică
internaţională reciprocă dintre Procuratura Republicii Moldova şi organele procuraturii din diverse state,
precum şi cu organismele internaţionale a constituit una din priorităţile şi premisele dezvoltării în ascensiune a
activităţii desfăşurate de Procuratură în anul curent privind atingerea valorilor general-umane, principiilor
fundamentale democratice, supremaţiei legii şi asigurarea respectării acestor valori şi principii. Procuratura
Republicii Moldova a desfăşurat şi pe parcursul anului curent o activitate amplă şi coordonată de extindere a
activităţii de integrare europeană, cooperare internaţională astfel înregistrând o aprofundare semnificativă a
relaţiilor de cooperare internaţională cu organele procuraturii din alte state, precum şi cu organizaţiile şi
organismele internaţionale specializate. O atenţie sporită a fost acordată in special raporturilor de cooperare cu
reprezentanţele acreditate din străinătate în Republica Moldova, urmate de sporirea asistenţei acordate
organelor Procuraturii.Semnarea Acordului cu Eurojust este una din priorităţile Planului de acţiuni pentru
implementarea Acordului de Asociere cu UE şi a Matricei de politici privind Suportul bugetar în contextul
11
Dialogului pe Vize pentru anii 2014-2016. De asemenea, această acţiune constituie o recomandare a experţilor
europeni ca urmare a evaluării activităţii de combatere a crimei organizate şi cooperării internaţionale în
materie penală, ceea ce va facilita esenţial eforturile organelor de drept în combaterea crimei transfrontaliere
organizate şi posibilităţile acumulării probelor în arealul European.

Autoritatea competentă pentru executarea prevederilor respectivului Acord, din partea statului nostru, este
Procuratura Republicii Moldova. Acordul de cooperare prevede posibilitatea Republicii Moldova de a detaşa un
procuror de legătură la Eurojust, iar pentru Eurojust – de a delega un magistrat de legătură în Republica
Moldova. Eurojust are deja încheiate acorduri de cooperare cu următoarele state terţe: Norvegia, Islanda,
SUA, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Liechtenstein şi Elveţia, şi se află în negocieri cu alte state
terţe. Cooperarea dintre Eurojust şi statele terţe permite accelerarea sau facilitarea executării cererilor de
extrădare şi celor de asistenţă judiciară reciprocă.

TEST nr. 7

Subiectul I: Istoria dezvoltării criminalisticii.

1.1 (3) Prezentaţi principalele etape de dezvoltare a criminalisticii.
1.2 (5) Analizaţi dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică şi nominalizaţi rolul criminaliştilor de vază din
ţară.
1.3 (7) Evaluaţi rolul colaborării internaţionale a criminaliştilor pentru RM.

1.1. Etapele de dezvoltare a criminalisticii :

1) de cristalizare a elementelor embriogeneze in adincurile procedurii penale şi primele
incercări de aplicare ale acestora in practica de urmărire penală;
s-a extins pină la sfirşitul anilor '30 ai sec.XX, au jucat un rol hotăritor in pregătirea
specialiştilor, altoindu-le preferinţă faţă de metodele ştiinţifice in lupta cu criminalitatea.
2) de acumulare şi generalizare a materialelor empirice şi formularea anumitor teorii
particulare;
s-a extins pină la mijlocul anilor '60 ai sec.XX. In cursul acestui răstimp s-au elaborate
principalele teorii criminalistice particulare, favorizate de mulţimea colosală de date accumulate
de practică care au servit drept premise empirice de prefigurare a unor legităţi studiate de ştiinţa
criminalistică.
3) de creare a concepţiei generale a criminalisticii şi desăvarşire a celor
particulare .(dezvoltarea criminalisticii in spatiul sovietic)

1.2. Se considera ca realizarile din domeniul criminalisticii au razbatut in Romania foarte lent. Lucrarile
autorilor autohtoni in acest domeniu n-au fost populare, din care cauza se considera ca autorii straini aveau o
mai mare contributie la dezvoltarea criminalisticii in Romania. Aceasta tara este printre primele care a utilizat
metoda fotografierii judiciare. Initial a fost in 1895 infiintat Serviciul de identificare judiciara care utilize fisa
antropometrica, insa deoarece metoda data s-a considerat imprecise, in scurt timp s-a trecut la
dactiloscopie.Mina Minovici in baza unor experimente, in 1909 a obtinut primele rezultate in identificarea
infractorilor pe baza urmelor digitale.Datorita lui Andrei Ionescu, care a obtinut rezultate esentiale in
identificarea dactiloscopica, la Constanta s-a creat o sectie de identificare dactiloscopica. Concomitent cu
aceasta s-au facut cercetari in directia examinarii tehnice a documentelor si a identificarii persoanelor dupa
scris. Ulterior au fost tiparite monografii. Henri Stahl in perioada dupa primul razboi mondial a publicat diverse
lucrari, cu mar fi “Expertiza grafica”, “Grafologia si expertizele in scrieri” s.a. O data cu cresterea
posibilitatilor de identificare a infractorilor si cresterea nr de infractiuni, s-au elaborate instructiuni practice
pentru cercetari la fata locului a infractiunilor. Ulterior, lucrarile autohtone au inceput a se raspindi si in afara
tarii, indeosebi in Franta. Dupa anul 1948 criminalistica a devenit obiect de studio la facultatile de drept.
Domeniul dat a fost dotat cu mijloace necesare si laboratoare de criminalistica. Un progress evident a constituit
utilizarea unor metode modern la analiza fizico-chimica a urmelor si infiintarea Institutului de Criminalistica
din cadrul Procuraturii Generale(1956), iar in 1968 s-a infiintat Institutul de criminalistica din Inspectoratul
12
general al militiei, care se orienta la introducerea unor noi metode de cercetare in practica. S_au folosit rezultate
considerabile in folosirea radiatiilor “X”, gama si beta. Cantemir Rișcuția a realizat metoda de reconstituire a
fizionomiei persoanei dupa craniu. S-a introdus medicina legala in invatamintul superior ceea ce a facilitate
pregatirea unor cadre de nivel inalt. Astfel, prin intermediul laboratoarelor, infiintarii Institutelor ce se
preocupau cu cercetari in domeniul criminalisticii au ridicat criminalistica pe o treapta superioara in Romania.

1.3. In a 2-a jumatate a sec. XIX, odata cu dezvoltaera industriei si a comertului in tarile Europei a crescut si
tendinta de a transporta marfurile, ceea ce a sporit incalcarile legii. Astfel, se simtea necesitatea colaborarii
politiei a diferitor state cu scopul de prevenir si reprima criminalitatea. Pina in secolul dat, codurile si legile
unei tari erau aplicabile doar pe teritoriul statului dat, de aceea infractorii comiteau infractiuni pe teritoriul unui
stat si se refugiau in altul. Astfel la COngresul international al politiei judiciare din Monaco 1914 s-a pus
problema cooperarii international I nscopul urmaririi si retinerii activitatii criminale si stabileau astfel un sir de
posibilitati, metode si mijloace pentru arestarea infractorilor. In 1923 a fost create Comisia Internationala de
Politie Criminala, care a icnercat sa puna in aplicare ideile de cooperare international. Pina la al 2-lea razboi
mondial, aceata comisie a obtinut succese evidente, insa Germania nazista a preluat subordonarea si in 1956
denumirea a fost schimbata in Organizatia Internationala de Politie Criminala-Interpol. Au fost astfel refacute
evidentele si arhivele criminare. Apoi sediul Secretariatului general Interpol s-a stabilit in Franta si au fost
reconstituita documentatia distrusa din timpul celui de-al 2-lea razboi mondial. Respectiv aceasta e denumita
documentatia criminal si reprezinta gruparea pe categorii a infractorilor internationali . Secretariatul general al
Interpolului a divizat documentatia in generala si specializata. Cea generala se refera la materialele ce vin
zilnic, iar cea specializata cuprinde fisierul dactiloscopic, fotografic sic el monodactilar. Pe linga documentatia
data fiecare BCN-birouri central nationale, dispune de o documentatie proprie dar are si acces la cea a politiei
din care face parte, pe baza lor statele pot face urmarirea infractorilor care poate fi generala sau limitata.

Subiectul II : Tactica efectuării confruntării în procedura de urmărire penală.

2.1. (3) Interpretaţi noţiunea, scopul şi esenţa confruntării în procedura de urmărire penală.
2.2. (5) Determinaţi succesiunea tactică a întrebărilor la confruntare
2.3.(7) Specificaţi situaţiile în care confruntarea este contraindicată.

2.1. Confruntarea reprezinta o activitate de urmarire penala si de tactica criminalistica ce consta in ascultarea a
2 persoane una in prezenta celeilalte, persoane care au fost audiate anterior separat, intre declaratiile lor existind
contraziceri esentiale cu privire la aceeasi problema.

Scopul –* de a inlatura contrazicerile care survin intre declaratiile diferitor persoane cu privire la aceeasi
problema.
*de a verifica si preciza unele declaratii ale invinuitilor sau inculpatilor participanti la aceeasi
infractiune, prin care acestia si-au recunoscut faptele.
*se poate aduce la obtinerea de probe,date si indicii noi, in situatia in care persoanele confruntate isi
amintesc detalii omise cu ocazia ascultarii individuale.
*poate stimula memoria persoanelor de buna-credinta, care nu isi pot aminti anumite amanunte in
legatura cu cauza

Esenta : Confruntarea va avea loc cu prezenta ambelor parti confruntate supraveghindu-se reactiile acestora.
Fiecare intrebare şi rapsuns vor fi consemnate, dar nu se recomanda a se citi declaratiile anterioare care au
determinat recurgerea la confruntare.
Partilor confruntate li se vor pune aceleasi intrebari, acestea trebuind sa fie clare, concise, de natura a nu
sugera ca organul de ancheta ar impărtăşi sustinerile uneia şi ar suspecta cealalta parte de nesinceritate.
Intrebarile vor fi puse alternativ fiecarei parti, raspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiasi intrebari
celeilalte parti şi după semnarea a ceea ce s-a consemnat cu privire la aceste raspunsuri va fi adresata
urmatoarea intrebare, continuind pina la epuizarea problemelor ce au determinat confruntarea.
2.2. Succesiunea tactica a intrebarilor:
1) Daca se cunosc si ce relatii exista intre ele
2) Sa relateze despre cele intimplate, succinct(se adreseaza persoanei care spune adevarul)
13
 3) Daca confirma sau nu declaratiile respective(se adreseaza persoanei a 2-a)
4) Daca insista sau nu la declaratiile date(se adreseaza primei persoane)
5) Daca au intrebari unul fata de altul in esenta confruntarii(se adreseaza ambelor persoane)

2.3.Situatii in care confruntarea este contraidicata

Conform prevederilor legale, confruntarea este contraindicata in cazul dintre un minor si persoana învinuită de
infracţiuni contra integrităţii lui fizice şi/sau morale. Astfel, La audierea copiilor victime-martori, prioritar
legislaţiei naţionale, se va ţine cont de principalele standarde internaţionale, stipulate în mai multe acte
normative: Conventia ONU cu privire la Drepturile copilului; Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi
pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor; Principiile de acţiune privind copiii în
sistemul penal s.a. Conform acestor recomandari, specialistii trebuie sa ghideze de anumite principii in lucrul cu
copii victime – martori, cum ar fi: specializarea necesara in domeniul protectiei drepturilor copiilor, se va
asigura prezenta grupei de sustinere a copilului(rude, cunoscuti), cit si specialist(avocet,procuror, psiholog etc.),
se vor acumula date despre starea psihica a minorului,situatia lui economica, se va obtine consimtamintul
copilului pentru audiere, stabilirea relatiei de incredere cu copilul, se va evalua nivelul de respectare a
interesului suprem al copilului şi revictimizare a acestuia, etc. Deci, confruntarea in astfel de situatie este
contraindicata cu scopul ca utilizarea acestor principii în activitatea cotidiană permite specialiştilor să asigure,
pe de o parte, respectarea interesului supreme al copiilor abuzaţi/exploataţi sexual, pe de altă parte, să urmeze
integral obiectivele
procesului de urmărire penală.

TEST nr. 8

Subiectul I. Experimentul în procedura de urmărire penală

1.1. (3) Reproduceţi conceptul criminalistic al experimentului în activitatea de urmărire penală şi specificaţi
importanţa criminalistică a acestuia.
1.2. (5) Analizaţi succint regulile de bază care trebuie respectate la pregătirea şi efectuarea experimentului în
procedura de urmărire penală.
1.3. (7) Specificaţi modalităţile de fixare a rezultatelor experimentului întreprins în vederea stabilirii timpului
necesar deplasării unui autoturism din punctul „A” în punctul „B”.

1.1. Experimentul reprezinta o activitate de procedură penală, care constă în reproducerea în condiţii
artificiale a acţiunilor, faptelor şi fenomenelor ce au însoţit activitatea infracţională, în vederea stabilirii
posibilităţii producerii acestora sau perceperii anumitor fapte şi împrejurări în situaţii determinate de
spaţiu şi timp, precum şi obţinerii, pe această cale, a datelor necesare determinării veritabilităţii
materialului probant existent în cauză, elaborării şi verificării versiunilor de urmărire penală.

Importanta - faptele şi împrejurările care vor fi stabilite în mod categoric şi apreciate ca fiind veridice vor
putea fi folosite ca probe ceea ce va conduce la descoperirea faptei infracţionale mult mai rapid. Prin urmare
efectuarea experimentului ne acordă posibilitatea să verificăm probele acumulate pe parcursul cercetării faptei,
declaraţiile bănuitului sau învinuitului cu privire la săvîrşirea infracţiunii, a unor acţiuni; declaraţiile martorilor
prin reproducerea condiţiilor în care aceştia au perceput fapte ce interesează cauza, versiunile şi obţinerea de
noi date probante, necunoscute pînă atunci organului de urmărire penală ceea ce va contribui la justa soluţionare
a cauzei penale.

1.2. Regulile :
a) Persoana ce participa la experiment trebuie anterior audiata si sa existe p-v
b) Este necesar de a obtine acordul benevol a persoanei declaratiile careia se vor verifica pentru
participarea la aceasta actiune
c) Actiunea nu trebuie sa lezeze demnitatea sau onoarea participantilor, sa nu puna in pericol viata si
sanatatea acestora
d) Demonstratiile actiunilor pot fi verificate de mai multe ori
14
 e) Indiferent de rezultatul obtinut, urmeaza a fi intocmit p-v de experiment cu toate celelalte documente
ce se aduc la cunostinta participantilor sub semnatura
1.3.
In calitate de modalitati de fixare a rezultatelor experimentului in cazul dat intervine procesul -verbal si
inregistrarea videomagnetica. Respectiv, in procesul-verbal se va consemna in mod obiectiv constatarile
efectuate de organul de urmarire penala cu privire la procesul de examinare pe cale experimentala, evitind in
asa mod interpretarile, sa se reflecte toate operatiile experimentale in conformitate cu succesiunea in care s-au
desfasurat si sa fie utilizat un limbaj accesibil in asa mod ca sa se evite modalitatea de interpretare diferita.
Aplicarea inregistrarii videomagnetice permite redarea celor mai importante momente ale experimentului prin
intermediului « stop-cadru », dar si fixarea actiunilor fizice si fenomenelor sonore ce insotesc actiunile.

Subiectul II. Planificarea cercetării infracţiunilor .

2.1.(3) Definiţi noţiunea de planificare a activităţii de cercetăre a infracţiunilor.
2.2.(5) Deduceţi rolul versiunilor criminalistice la planificarea cercetării cauzei.
2.3.(7) Evaluaţi şi caracterizaţi principiile şi formele planificării activităţii de cercetare a infracţiunilor.

2.1. Planificarea activitatii de cercetare a infractiunilor - este un atribut necesar in

efectuarea UP, ce reprezinta un mod de gindire, de evaluare a datelor si de luare a deciziilor ce urmeaza a fi
intocmite intr-un document.

2.2. Rolul versiunilor la planificarea cercetarii cauzei –Deoarece versiunile se bazeaza mereu doar pe date
faptice acumulate pe cauza cercetata, pe date operative ale investigatiei, care anterior trebuie controlate
concomitent, inaintarea versiunilor constituie un element de baza la planificarea cercetarii cauzei. Astfel,
trebuie sa fie evidentiate toate intrebarile stabilite pentru verificarea unei sau altei versiuni.

2.3. Principiile planificarii:

1. individualitatea, determinată de însuşi particularităţii-individuale ale cauzelor penale cercetate (persoană, loc,
timp, mijloacr, de săvîrşire etc.);
2. oportunitatea ceea ce înseamnă că planul trebuie elaborat nici prematur, dar nici cu întîrziere, ci în momentul
în care organul judiciar dispune de tot ceea ce-i trebuie în acest scop;
3. flexibilitatii, este principiul care asigură eficienţa planificării şi se traduce prin aceea că planul iniţial elaborat
poate fi modificat în raport cu necesitatea şi noile date care apar;
4. realitatea planificării, care asigură stabilitatea optimă a planului. Se realizează prin considerarea de către plan
a tuturor datelor faptice, a tuturor problemelor necesare pentru rezolvarea cauzei ş.a.

Formele planificarii:
- Planificarea la general a cercetarii cauzei
Un plan trebuie sa contina: denumirea cauzei, obtinerea nr. de inegistrare, fibula cauzei, versiunea
inaintata(generala si particulara), actiunile de urmarire penala necesare de efectuat(masuri de investigatie
operational, masuri tehnice, termenul de executare, notite, persoana responsabila)
- Planul actiunilor de u.p.
De stipulate obligator in plan actiunea ce se va petrece: scopul acesteia, locul efectuarii, timpul, cine va
participa la actiune, mijloacele tehnice utilizate, cine este responasbil, abiectivele audierii, ce probe pot fi
utilizate la actiune.

TEST nr. 9

Subiectul I. Noţiunea şi sarcinile criminalisticii.

1.1 (3) Definiţi noţiunea de criminalistică; specificaţi sistemul şi sarcinile acesteia.
1.2 (5) Deduceţi rolul criminalisticii în cercetarea şi prevenirea infracţiunilor.
1.3(7) Estimaţi locul criminalisticii în sistemul ştiinţelor naturale şi juridice.

15
1.1. Criminalistica - este ştiinţa despre legităţile apariţiei, acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii
probelor, cât şi despre mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune, elaborarea şi aplicarea în legătură
cu aceasta a metodelor şi mijloacelor de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.
Sarcinile :
* cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective care formează obiectul criminalisticii,
dezvoltarea teoriei generale a criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale criminalisticii, elaborarea
metodelor, mijloacelor, procedeelor şi recomandărilor noi la descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea
infracţiunilor;
* elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a cercetării infracţiunilor prin folosirea performanţelor
obţinute în ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…;
* elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a infracţiunilor;
* cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de criminaliştii de peste hotare şi a practicii
criminalistice internaţionale.
Sistemul:
1) Teoria generală a criminalisticii;
2) Tehnica criminalistică;
3) Tactica criminalisticii;
4) Metodica criminalistică (metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni).

1.2. Criminalistica, in calitate de stiinta, contribuie la depistarea, descoperirea, cercetarea si prevenirea

infractiunilor. Prin intermediul aplicarii metodelor si procedeelor criminalistice se asigura ordinea statala,
pastrarea secretelor de stat, combaterea infractiunilor, ocrotirea proprietatii de stat si a societatii impotriva
atentatelor criminale. Astfel, aceasta are menirea de a asigura activitatea de cercetare operativa, de xpertiza a
organelor speciale si de drept care se orienteaza spre combaterea criminalitatii. Tezele teorietice cu privire la
metodele stiintifice fundamentale, mijloacele tehnice si procedeele tactice ajuta la obtinerea informatiei despre
infractiunea ce se pregateste sau deja a fost comisa. De asemenea criminalistica elaboreaza si metode tactice de
descoperire a infractiunii, cit si metodele de cercetare a unor genuri de infractiuni.

1.3.
1. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului procesual penal;
Cea mai strânsă legătură ştiinţa criminalistică o are cu ştiinţa dreptului procesual penal, mai ales cu acele
compartimente legate de teoria probaţiunii şi forma procesuală de efectuare a actelor de urmărire penală şi de
judecată. Ştiinţa procesual penală stabileşte limitele şi condiţiile de
aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării justiţiei, competenţa unor participanţi la proces
referitoare la aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnice criminalistice şi procedeelor, combinaţiilor, operaţiilor
tactice de cercetare a unor tipuri de infracţiuni.

2. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului penal;

Legătură strânsă este stabilită între ştiinţa criminalistică şi ştiinţa dreptului penal. Fără stabilirea semnelor
infracţiunii, elementelor componenţei de infracţiune care se conţin în dreptul penal, nu există posibilitatea
elaborării metodicelor de cercetare a unor tipuri de infracţiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor
circumstanţelor infracţiunii este necesar de a cunoaşte elementele
şi semnele ei.

3. Legătura criminalistica cu criminologia.

Legătura dintre aceste două discipline este deosebit de evidentă.Criminologia este o ştiinţă relativ recentă care
are obiectul său specific de studiu: starea, dinamica şi cauzelecriminalităţii, ceea ce permite prog-nozarea
infracţiunilor şi elaborarea măsurilor de prevenire prin înlăturarea condiţiilor sociale ce determină sau
favorizează comiterea lor. La rezolvarea problemelor ce ţin de obiectul de studiu al criminologieise folosesc pe
larg rezultatele obţinute în urma cercetărilor criminalistice a anumitor infracţiuni sau categorii deinfracţiuni,
datele concentrate în cartotecile de evidenţă criminalistică ş.a. Prin posibilităţile de cercetare de care
dispune,criminologia furnizează date deosebit de importante necesare elaborării şi aplicării mijloacelor tehnice
criminalistice de protejare a valorilor sociale de atentări infracţionale.

16
4. Legătura criminalistica cu psihologia judiciară.
Psihologia judiciară reprezintă o ramură a ştiinţei psihologice,care studiază persoana umană in vederea punerii
în evidenţă a legităţilor psihologice ce determină comportamentulacesteia în situaţii specifice săvârşirii şi
investigării actelor delictuoase.

5. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe juridice.

Ştiinţa criminalistică se află în legătură cu ştiinţa dreptului constituţional, dreptului administrativ, activitatea
administrativă a organelor de interne deoarece acestea studiază structura şi organizarea organelor de interne,
procuratură, judecată, care sunt implicate la general în organizarea cercetării infracţiunilor.
6. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe nejuridice.
În baza categoriilor filosofice este construită şi elaborată teoria generală a criminalisticii, este format sistemul
de metode ale ei, deci se observă legătura ştiinţei criminalistice cu filozofia.
Etica – ştiinţa despre morală, comportament şi sistemul de norme morale în societate stabileşte legătură cu
criminalistica la rezolvarea diferitor probleme legate comportamentul lucrătorului
operativ, ofiţerului de urmărire penală… în anumite situaţii ale procesului de probaţiune, descoperire,
examinare, ridicare, fixare a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul că în criminalistică
sunt aplicate procedeele logice de gândire la cea mai largă scară. Criminalistica are legături strânse cu chimia,
fizica, medicina legală, psihiatria judiciară. Toate aceste ştiinţe sânt unite de un scop – lupta cu criminalitatea,
iar în unele cazuri obiectul comun de cercetare sau aceleaşi metode şi mijloace aplicate la cercetare.

Subiectul II. Organizarea activităţii de cercetare a infracţiunii.

2.1 (3) Definiţi noţiunea de organizare a cercetării cauzei penale.
2.2 (5) Analizaţi elementele organizării activităţii de urmărire penală.
2.3 (7) Determinaţi scopurile organizării activităţii de cercetare.

2.1. Organizarea cercetarii cauzei – un proces de decizii si activitati procesuale/neprocesuale in scopul stabilirii
circumstantelor cauzei cercetate, a persoanelor implicate si probelor necesare pentru stabilirea adevarului.

2.2. Elementele :
- obtinerea/evaluarea informatiei referitoare la fapta savirsita
- efectuarea actiunilor initiale de u.p. si a masurilor speciale de investigatii
- elaborarea versiunilor de u.p./ planificarea cercetarii cauzei
- efectuarea actiunilor ulterioare de u.p. si a masurilor speciale de investigatie
- realizarea interactiunii organelor de u.p. cu subdiviziunile speciale de investigatie, ministere, departamente
- analiza materialelor cauzei penale si controlul procesului de cercetare a cauzei

2.3. Scopurile:
* curmarea infractiunilor in curs de derulare sau constatarea circumstantelor infractiunii savirsite
* clarificarea situatiei reale si asigurarea protectiei cetatenilor sau ordinii de drept
* determinarea sistemelor de actiune procesuale si masurilor speciale necesare de efectuare in cazuri concrete
* efectuarea masurilor de profilaxie/prevenire a infractiunilor

TEST nr. 10

Subiectul I. Conceptul tacticii criminalistice

1.1. (3) Definiţi noţiunea de tactică criminalistică, structura şi conţinutul acesteea.
1.2 (5) Determinaţi principiile specifice tacticii criminalistice.
1.3 (7) Specificaţi şi analizaţi categoriile de bază ale tacticii criminalistice

17
1.1. Tactica criminalistica – compartiment al stiintei criminalistice ce studiaza activitatea organelor de u.p.
si in baza carora elaboreaza procedee, mijloace tactice de cercetare a infractiunilor, in scopul obtinerii de
rezultate optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace si timp.
Structura:
a) Tezele generale ale tacticii criminalistice, care stau la baza tuturor activitatilor de urmarire penala, pentru
realizarea scopului procesului penal;
b) tactica desfasurarii diferitelor activitati concrete, (actiunile de UP) cum ar fi: cercetarea locului faptei,
planificarea activitatii de urmarire, perchezitia si ridicarea de înscrisuri, retinerea si arestarea preventiva,
ascultarea învinuitului sau inculpatului, a partilor vatamate si martorilor, confruntrarea si reconstituirea, etc.,
toate în scopul constatarii în mod complet a faptelor antisociale comise, precum si pentru utilizarea
informatiilor, astfel dobândite, la desfasurarea de activitati de natura preventiva;

1.2. Principiile specific tacticii criminalistice:

 principiul legalitatii, care presupune cunoasterea aprofundata si aplicarea întocmai a dispozitiilor
legale, în toate activitatile ce se întreprind.
 Principiul flexibilitatii, prevede ca activitatea de cercetare trebuie sa fie bazata pe situatia aparuta;
 principiul fermitatii, potrivit caruia organele de urmarire penala, trebuie sa actioneze, cu hotarâre,
pentru asigurarea tragerii la raspundere, a celor care au savârsit infractiuni, astfel încât nici o persoana
vinovata, sa nu se poata sustrage raspunderii pentru faptele savârsite;
 principiul obiectivitatii, presupune o atitudine impartiala a organelor de UP.
 principiul necesitatii si oportunitatii, care presupune analizarea atenta si critica, a activitatilor si
masurilor care trebuie întreprinse, pe parcursul desfasurarii urmaririi penale;
 principiul operativitatii, imediat ce sint sesizate despre infr., OUP trebuie sa reactioneze promt.
 principiul conspirativitatii, care impune asigurarea secretului activitatilor ce urmeaza a fi efectuate si a
secretului rezultatelor obtinute în activitatile desfasurate, pentru ca persoanele interesate, sa nu aiba
posibilitatea de a lua masuri pentru a îngreuia desfasurarea cercetarii si aflarea adevarului în cauza;
 principiul planificarii si pregatirii, conform caruia, în orice cauza, activitatile de urmarire penala
trebuie sa fie planificate si pregatite, în mod judicios si temeinic, pentru realizarea scopului pe care îl
urmaresc;
 principiul stiintific, toata activitatea de cercetare, toate act. de UP trebuie effectuate in conformitate cu
prevederile stiintifice si procesuale.
1.3. Categoriile de baza ale tacticii criminalistice:
 Decizia tactica- presupune hotarirea of.de UP de a efectua anumite activitati procesuale ,tactice sau
organizatorice.
 Recomandarea tactica- consta intr-un sfat,sugiestie a procurorului, sefului OUP, adresata of. de UP ce
cerceteaza cauza penala.Recomandarea tactica se bazeaza pe experienta profisionala pe care o au cei din
urma si competenta de care dispun.
 Procedeul tactic- prezinta un mod de activitate argumentat stiintific in anumite situatii si realizarea unor
actiuni concrete de UP in scopul asigurarii eficientei cercetarii.
 Operatiunea tactica- prezinta un system de decizii si procedee tactice in scopul solutionarii problemelor
cercerarii cazului concret.
 Combinatia tactica- imbinarea prodeelor si operatiunilor tactice in cadrul activitatii de UP cu scopul de a
realiza obiectivele concrete.

Subiectul II. Etapele de cercetare la faţa locului.

2.1 (3) Prezentaţi conţinutul şi esenţa etapei de pregătire a cercetării locului faptei.
2.2 (5) Enumeraţi fazele şi descrieţi activităţile esenţiale ale etapei de lucru la cercetarea locului faptei.
2.3 (7) Decideţi asupra acţiunilor organului de urmărire penală necesare de efectuat la etapa documentare a
cercetării la faţa locului.
2.1. Etapa de pregatire a cercetarii- masurile de pregatire in vederea cercetarii la fata locului se desfasoara in
doua etape:
a) Pregaitrea pina la deplasarea la fata locului.
18
Astfel, la sediul unitatii de UP, in legatura cu sesizarea referitor savirsirea faptei penale, OUP va intreprinde
urmatoarele activitati pregatitoare:
 Obtinerea informatiei depline despre cele intimplate (cine a comis, locul unde s-a comis, consecintele)
 Formarea echipei ce va efectua cercetarea locului faptei
 Verificarea mijloacelor tehnice si pregatirea documentelor necesare
 Efectuarea instructajului membrilor echipei
 Asigurarea echipei cu transport pentru deplasarea la locul faptei.
b) Pregatirea catre cercetare la fata locului
Imediat dupa sosirea la locul faptei, pina la inceperea cercetarii propriu-zise, OUP va proceda la anumite acte
de pregatire, care in majoritatea cazurilor vizeaza:
 Stabilesc contactul cu persoanele care au comunicat
 Delimiteaza granitele locului faptei ce urmeaza a fi cercetat
 Determina modalitatile de examinare a locului faptei (de la centru->spre periferie, periferie->spre
centru)
 Of. de UP asigura paza locului faptei si pune sarcina fiecarui participant.

2.2. Fazele etapei de lucru:

- faza statica
Se face cunoştinţă cu ambianţa generală a locului infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea cercetării la faţa
locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau
însărcinări participanţilor la cercetare, se stabileşte ordinea reconstituirii unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:
a) concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau
pătratelor).
d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
e) complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două repere fixe
- faza dinamica
Este efectuată fotografierea câmpului infracţional, se iau şi se pregătesc pentru ridicare toate obiectele, care pot
avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunţit urmele şi obiectele materiale. În legătură cu aceasta se
iau în consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg
împrejurările ce contravin explicaţiilor logice a evenimentului, factorilor, versiunii victimei, declaraţiilor
bănuitului în momentul cercetării.

La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea procesuală a rezultatelor ei. Se întocmeşte
procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schemele necesare, se ambalează şi se
sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obţinute se anexează la procesul-verbal de cercetare la
faţa locului. Procesul –verbal este semnat de toţi participanţii la cercetare.

2.3. Actiunile OUP la etapa de documentare:

1) intocmirea P-V de cercetare a locului fapte,
2) prezentarea tuturor obiectelor, urmelor membrilor echipei de cercetare;
3)ambalarea obiectelor/urmelor si sigilarea lor.
Dupa aceasta toti membrii echipei i-au cunostinta cu P-V, duoa care semneaza fiecare.
Conform CPP, despre efectuarea cercetării la faţa locului, examinării corporale, examinării cadavrului,
exhumării cadavrului, reconstituirii faptei şi experimentului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu
prevederile art.260 şi 261, în care detaliat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii
procesuale respective, particularităţile mijloacelor tehnice utilizate. La procesul-verbal se anexează schiţe,
proiecte şi materiale ce reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.

19
TEST nr. 11

Subiectul I. Diagnosticarea criminalistică.

1.1 (3) Definiţi noţiunea de diagnosticare criminalistică şi rolul ei în determinarea direcţiei cercetării
infracţiunilor.
1.2 (5) Specificaţi subiecţii diagnosticării criminalistice şi sarcinile acesteia.
1.3(7) Evaluaţi categoriile obiectelor supuse diagnosticării criminalistice.

1.1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a esenţei oricărui fapt, fenomen,
eveniment, circumstanţă, semn al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea
apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a problemelor de urmărire penală.

Rolul :
a)pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat acţiunile criminale;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni, consecinţe;

1.2. Subiectii diagnosticarii: (?)

Sarcinile:
 Determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă arma de foc
este sau nu în stare bună de funcţionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
 Stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile mersului unei
persoane după cărarea de paşi).
 Constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a urmelor şi
stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor de sînge se
determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost
schimbată poziţia lui etc.).

1.3. Categoriile obiectelor supuse diagnosticării criminalistice

a. Stabilirea caracteristicelor tipologice ale persoanei necunoscute – dupa informatia despre ele sau dupa
reflectarile materiale fixate ale insusirilor ei, astfel se poate constata indicii de clasificare proprii unui
anumit grup de persoane, cit si caracteristicele de grup legate doar corelativ de insusirile reflectate in
urme(ex:stabilirea grupei sanguine, a inaltimii, dimensiunii palmelor, categoriei amprentelor digitale s.a)
b. Stabilirea caracteristicelor tipologice ale persoanei concrete – pe calea studierii nemijlocite a insusirilor ei
sau a datelor despre ea; prin studierea naturii obiectelor si a legaturilor lor, studierea inculpatului.
c. Diagnosticarea starii fizice si psihice neobisnuite si a conditiilor de actiune a persoanei concrete – dupa
indicii asupra carora acesti factori au exercitat sau putut exercita influenta(ex; era agitat sau deprimat, sau a
fost sau nu sub influenta preparatelor medicamentoase, sub influenta temperaturii scazute etc)
d. Diagnosticarea starii, comportarii, conditiilor neobisnuite de actiune si a mecanismului de formare a
urmelor persoanei necunoscute – dupa reflectarile insusirilor ei(ex: in ce pozitie a executat textul
documentelor, ce unelte a folosit, daca scriu a fost imitat etc)
e. Determinarea caracteristicelor tipologice ale obiectelor materiale concrete – prin studierea lor nemijlocita
poate fi stabilita natura, destinatia, constructia, metoda de confectioanre etc
f. Determinarea caracteristicelor tipologice ale obiectelor materiale necunoscute – dupa relfectarile lor(ex:
categoria si particularitatile constructiei anvelopelor autovehiculului s.a.)
g. Diagnosticarea starii obiectelor materiale – stabilirea starii de functionare si utilizare a unor obiecte, a
cauzelor in urma carora nu s-a produs explozia sistemului exploziv pregatit etc.
h. Diagnosticarea conditiilor de aplicare, a cauzelor modificarilor survenite si a mecanismului de formare a
urmelor de arma, de obiecte si substanta – poate fi realizata atit i ncazul obiectelor cunoscute cit si a celor
necunoscute.

20
Subiectul II. Particularităţi tactice privind cercetarea la faţa locului
2.1 (3) Indicaţi etapele şi modurile de cercetare a locului faptei
2.2 (5) Argumentaţi principiile tactice generale ale cercetării la faţa locului.
2.3 (7) Estimaţi rolul versiunilor criminalistice şi a mijloacelor tehnico-criminalistice în cercetarea locului
faptei.
2.1. Etapele:
- de pregatire a cercetarii
- de examinare a locului faptei(de observare generala, de cercetare detaliata)
- de documentare
Modurile de cercetare:
a) concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la
o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
e) complex – combinarea procedeelor indicate.
2.2. Principiile tactice generale ale cercetarii la fata locului:
 Oportunitatii cercetarii locului faptei
 Operativitatii- presupune efectuarea cercetarii imediat ce activ infrac-la s-a epuizat si faptuitorul a
parasit locul faptei. Acest principiu asigura descoperirea si valorificarea probelor materiale ale infr
inainte ca ele sa fie distruse sau sa suporte modificari.
 Obiectivitatii cercetarii-presupune examinarea in mod succesiv a spatiului ynde s-a comis fapta, a
tuturor obiectelor existente la fata locului,causal legate cu fapta cercetata, excluzindu-se categoric
factorul subiectiv.
 Complexitatii cercetarii- presupune o serie de actiuni procesuale intreprinse de catre OUP in scopul
depistarii,fixarii si ridicarii probelor materiale in scopul descoperirii infractiunii.
 Conducerii unice in timpul cercetarii-atribuie acestei activitati un caracter organizat, evitind
elementul haotic in activitatea de cercetare. Functia de conducere ii apartine procurorului sau Of de
UP, care determina atrib membrilor echipei
 Metodizmului si succesiunii cercetarii-prevede coordonarea activitatii membrilor echipei de
cercetare, desfasurarea ei in mod metodic, intr-o succesiune si ordine stabilita. Respectarea acestui
principiu duce la buna desfasurare a cercetarii locului faptei.
2.3. Rolul versiunilor criminalistice şi a mijloacelor tehnico-criminalistice în cercetarea locului faptei
Aplicarea ei în cunoştinţă de cauză asigură verificarea tuturor variantelor posibile legate defapta avută
în cercetare şi, în consecinţă, clarificarea acesteia în mod obiectiv şi sub toate aspectele.
Inportanta versiunilor si a mijloacelor tehnico-criminalistice consta in atribuirea procesului de cercetare penala
unui caracter obiectiv si multilateral. Prin urmare, verificarea versiunilor este un process complex de prbatiune
ce asigura trecerea de la versiuni, ipoteze probabile, la explicatii care exprima adevarul. Astfel, pentru ca
verificarea versiunilor sa se desfasoare in mod legal si efficient, se impune organizarea activitatii de u.p. in baza
unui plan de cercetare, dar si respectarea anumitor reguli tactice. Respectiv, verificarea versiunilor se va efectua
si prin intermediul mijloacelor tehnico-criminalistice

Test nr. 12
Subiectul I. Cercetarea criminalistică a urmelor împuşcăturii
1.1 Nominalizaţi urmele utilizării armelor de foc la săvârşirea infracţiunilor
In cazul folosirii armelor de foc la comiterea unei infractiuni, se produc doua mari categorii de urme:
 Urme principale;
 Urme secundare.
Urmele principale rezultate in urma tragerii cu arme de foc (uneori denumite si factori principali ai tragerii)
sunt constituite din:
- Arma de foc propriu-zisa, care poate fi prezenta sau nu la locul faptei in momentul cercetarii;
- Elementele de munitie (proiectile, tuburi, capse, bure) si urmele create de arma pe acestea;
21
 -Urmele de intrare si iesire ale proiectilului (perforari sau canale oarbe cu retentia proiectilului);
-Urmele de ricoseu;
-Urmele sonore (ale armarii, percutiei, detonatiei) si urmele luminoase(flacara de la gura tevii, efectul
luminos al proiectilului), daca acestea au fost fixate printr-un procedeu de inregistrare.
Urmele secundare (denumite si factori secundari ai tragerii) sunt constituite din:
- Urmele rezultate din actiunea flacarii;
- Urmele rezultate din actiunea gazelor;
- Urmele de pulbere arsa (funingine);
- Urmele de pulbere nearsa;
- Inelul de stergere;
- Inelul de metalizare.

1.2 Analizaţi urmele împuşcăturii în corpul uman.

1. Urmele principale sunt rezultatul actiunii directe exercitate. Sunt de 3 feluri:
a) urme de perforare in situatia in care proiectilul a traversat intreg corpul.Au trei
elemente: orificiul de intrare si iesire ce se deosebesc intre ele prin anumite carcatersitici pe baza carora se
stabileste directia din care a patruns proiectilul. Pe corpul uman, orificiul de intrare se caract. prin lipsa de
tesut , diametrul sau fiind apropiat de cel al proiectilului. Orificiul de iesire nu prezinta lipsa de tesut. Pe
imbracaminte, orificiul de intrare este mai mic decat cel de iesire, de regula constandu-se si un raport de fibre
spre interior.
b) urme de patrundere sau canale oarbe cand glontul patrunde in corp fara a mai iesi. Au un
orificiu de intrare si un canal infundat, mai mare sau mai mic, raportat la dimensiunea si grosimea materialului
in care a patruns glontul. Glontul ramane intotdeauna in corpul sau obiectul atins. Recuperarea se face cu
precautie, pentru a nu se distruge caracteristicile de identificare a armei.
c) urme de ricosare cand glontul este deviat de obiect. Ricosarea face posibila lovirea altor
obiecte sau pers care nu s-au afalt pe traiectoria initaila de tragere - e imp pt satbilirea directiei si locului din
care s-a tras.
+ resturile de la pulberea neagra sau arsa incomplet patrund in piele

1.3 Demonstraţi modalităţile de stabilire a direcţiei, distanţei şi locul de unde s-a tras din arma de foc.
Stabilirea direcţiei, a distanţei şi a locului de unde s-a tras se înscrie printre problemele ce necesită
soluţionare atât în cadrul cercetării la faţa locului, cât şi în procesul expertizei.
Direcţia tragerii se determină în baza urmelor proiectilului şi a factorilor suplimentari ai împuşcăturii,
precum şi după locul amplasării tuburilor trase din sisteme automate.
In baza urmelor proiectilului, direcţia în care s-a tras se stabileşte după poziţia orificiului de intrare şi de
ieşire.
Despre direcţia tragerii atestă şi urmele create de factorii suplimentari ai împuşcăturii (inelul de frecare,
«ştanţ-marke», rupturile şi pârliturile).
Pe baza acestei categorii de urme ale împuşcăturii în criminalistică se determină şi distanţa de la care s-a
tras. Imprimarea gurii ţevii, rupturiile şi pârliturile din preajma orificiului de intrare, prezenţa burei şi a
căpăcelului proiectilului în canalul creat de acesta, mărturisesc vădit că tragerea a fost executată cu ţeava lipită
de suprafaţa obiectului sau de la distanţe extrem de mici (1—5 cm). Petele de funingine, stropii de ulei,
îndeosebi particulele de pulbere nearse sunt factorii distinctivi ai împuşcăturii de la distanţe mici.
Lipsa urmelor factorilor suplimentari confirmă că împuşcătura a fost efectuată de la distanţe ce depăşesc
limita de 1 m, adică considerate convenţional ca mari.
Pentru stabilirea locului de unde s-a tras se apelează la metoda cunoscută în criminalistică sub
denumirea de vizarea directă a locului tragerii.
Dacă proiectilul a perforat un obiect cu o grosime relativ mare, vizarea directă a locului de unde s-a tras
se face cu ajutorul unui tub de hârtie, carton sau masă plastică introdusă în canalul format de proiectil din partea
orificiului de ieşire. Dacă proiectilul a perforat două obiecte apropiate unul de altul, tubul trebuie să unească
canalul ambelor obiecte în întregime. Privind prin tubul astfel aranjat se va determina cu precizie locul
amplasării armei din care s-a tras.

22
 In situaţia în care proiectilul a perforat un singur obiect subţire, lovind sau aprofundându-se în alt obiect
îndepărtat, cum ar fi un geam sau peretele opus, vizarea se face privind în de-a lungul unei sfori întinse ce
uneşte centrul perforaţiei primului obiect cu punctul obiectului lovit de proiectil ulterior.
In aprecierea locului de unde s-a tras trebuie să se ţină cont de factorii ce influenţează traiectoria de zbor
a proiectilului. In fond vizarea poate conduce la stabilirea locului tragerii, şi aceasta s-a confirmat prin
verificarea practică, dacă direcţia tragerii este orizontală sau de sus în jos sub orice unghi. Traiectoria
proiectilului tras de jos in sus admite modificări esenţiale de direcţie, fiind influenţată vădit de gravitaţie,
precum şi de factorii climaterici. Cu căt distanţa tragerii e mai mare, cu atât mai evidente devin modificările.
Locul de amplasare a tuburilor aruncate din armele automate, în condiţiile unui spaţiu deschis, poate fi
supus unui studiu special, având ca scop calcularea locului de unde s-a tras. După cum este cunoscut, fiecărui
tip şi sistem de armă automată ii sunt proprii direcţia şi unghiul de aruncare a tuburilor trase.
Deci, cunoscând arma după tubul fixat în perimetrul locului faptei, în baza indicatoarelor sau
cataloagelor privind caracteristicile tehnico-balistice ale acesteia, dar şi prin verificare experimentală, organul
judiciar poate calcula locul de unde s-a tras.

Subiectul II. Tactica verificării declaraţiilor la faţa locului

2.1. Prezentaţi conceptul criminalistic al verificării declaraţiilor la faţa locului
Din perspectiva tacticii criminalistice, cercetarea la faţa locului se desfăşoară în două faze succesive: 1)
de observare generală a locului faptei;2)de cercetare detaliată a ambianţei lui. Consecutivitatea respectivă a
cercetării are la bază principiul logic al procesului de cunoaştere - de la general la particular.
Fazele indicate reprezintă două trepte ale procesului unic de cercetare, care se disting atât după sarcinile
ce le revin, cât şi după metodele şi mijloacele de investigare.
Observarea generală constă în efectuarea de către persoana învestită cu realizarea cercetării a unui
studiu preliminar al locului faptei, al obiectelor de acolo, urmelor şi al altor materiale de probă, în vederea
orientării, fixării şi reprezentării în ansamblu a tabloului iniţial.
2.2 Deduceţi sarcinile şi condiţiile de bază ale efectuării acţiunii date de urmărire penală.
Sarcinile:
- De a verifica daca persoana ce a dat declaratii cunoaste locul faptei, sau nu-si asuma responsabilitatea
altei persoane
- De a preciza, a stabili veridicitatea declaratiilor facute anterior
- De a intreprinde masuri pt obtinerea de noi probe pe cazu cercetat

Conditiile:
- Sa nu fie pusa in pericol viata/sanatatea pers
- De a nu injosi onoarea si demnitatea
- Pers trebuie anterior sa fie audiata si sa existe p-v
- Pers a dat acordul benevol de a participa
- Persoanei respective i se ofera posibilitatea de a arata locul faptei si a explica liber totul
- Daca se vor depista obiecte,documente noi – se vor fixa si ridica
- Declaratiie se inscriu in p-v
2.3 Determinaţi componenţa echipei de verificare a declaraţiilor la faţa locului a învinuitului într-un
caz de jaf.
Colaborarea organelor de urmarire penala si celor operative este ca o formă specifică de interacţiune,
adică de a activa în comun la descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, se impune de necesitatea corelării
mijloacelor şi metodelor de lucru ale structurilor menţionate, conjugării competenţelor cu care acestea sunt
dotate.
Anchetatorii sunt învestiţi să desfăşoare diverse activităţi procedurale, (cercetarea la faţa locului,
percheziţia, ascultarea învinuitului şi a martorilor, prezentarea spre recunoaştere ş.a.) în vederea determinării pe
baze de probe a faptei şi a autorului acesteia. La rândul lor, organele autorizate cu funcţii operative dispun de
mijloace şi forţe care fac posibilă supravegherea activă a persoanelor susceptibile de a comite infracţiuni,
reţinerea făptuitorilor în flagrant delict, stabilirea diverselor surse de informaţii probante, inclusiv a martorilor
oculari şi a mijloacelor materiale de probă ascunse etc. Posibilităţile organelor operative au crescut esenţial
23
datorită desăvârşirii bazei legale şi materiale a activităţii respective, aplicării pe scară largă a datelor din
cartotecile de evidenţă criminalistică şi informare operativă.
Întrunirea mijloacelor, forţelor şi inteligenţei de specialitate de care dispun cele două organe, oarecum
autonome pe plan funcţional şi administrativ, este în măsură să ridice esenţial randamentul activităţii lor şi, în
consecinţă, capacitatea de a combate fenomenul infracţional.

TEST nr. 13
Subiectul I. Alte urme create de om
1.1(3) Definiţi noţiunea şi importanţa criminalistică a urmelor de picioare.
Prin noţiunea de urme de picioare în criminalistică se înţeleg modificările produse pe o suprafaţă ca
rezultat al contactului picioarelor omului cu ea.
Urmele de picioare se creează datorită presiunii greutăţii corpului atât In timpul staţionării acestuia, cât
şi în cadrul deplasării lui în spaţiu. E de menţionat că urmele, de picioare se vor forma la faţa locului inevitabil
in toate cazurile în care săvârşirea faptei implică acţiuni ce duc la contactul picioarelor făptuitorului cu
elementele materiale ale ambianţei şi, fireşte, dacă acestea sunt apte să primească urme.

1.2(5) Analizaţi elementele caracteristice ale „carării de urme”

Particularităţile individuale ale deprinderilor de a merge se materializează sub formă de elemente
caracteristice ale cărării urmelor, dintre care menţionăm:
— linia direcţiei mersului — axa cărării de urme, indicând direcţia mersului;
— linia mersului — linia frântă, segmentele căreia unesc punctele ex-
treme din spate ale urmelor create consecutiv de piciorul drept şi de cel stâng;
— lungimea paşilor picioarelor drept şi stâng — distanţa dintre punctele extreme din spate ale urmelor
consecutiv create de picioare;
— lăţimea pasului — distanţa cuprinsă între extremităţile interioare ale urmelor create de piciorul drept
şi de cel stâng;
— unghiul paşilor picioarelor drept şi stâng — figură formată de întretăierea axei urmelor picioarelor
respective cu linia direcţiei mersului (fig. 28).

1.3 Estimaţi metodele şi procedeele de documentare şi ridicare a urmelor de încălţăminte de la faţa locului.
Urmele de picioare, atât cele de adâncime cât şi cele de suprafaţă, sunt supuse acţiunilor mai multor
factori de natură să le distrugă. Fiind descoperite, ele impun masuri de protejare. De fenomenele naturii
(vânt,ploaie, zăpadă) urmele se vor proteja prin acoperire cu vase sau pelicule impermeabile. In vederea
excluderii unor activităţi umane de natură să provoace deteriorări, urmele se acoperă cu obiecte de persistenţă
avansată, ca de exemplu, o ladă, albie, covată etc. Descoperite, urmele de picioare se fixează prin descrierea în
procesul-verbal de cercetare la locul faptei a trăsăturilor lor generale şi particulare. Procesul-verbal, fiind formă
procesuală de fixare a urmelor, trebuie să conţină date referitor la natura urmei (de picior, de Încălţăminte, de
adâncime, de suprafaţă, de stratificare ori de destratificare), forma ei generală şi a reliefului (în urmele
picioarelor goale, dacă se disting desene papilare), dimensiunile urmei.
Un rol prioritar in vederea fixării urmelor de picioare îi aparţine fotografiei. Relevăm în acest context că
indiferent de natura lor, urmele de picioare vor fi fixate pe trei feluri de fotografii executate la faţa locului:
schiţă, de nod şi de detaliu.
Prin ridicare se înţelege mularea urmelor de adâncime şi transferarea celor de suprafaţă, aplicându-se în
acest scop diferite materiale. Cel mai frecvent utilizat material de mulare este pasta de ghips. Aplicarea acestui
material se face In felul următor: după pregătirea în prealabil a urmei în sensul Înlăturării corpurilor «străine» şi
îngrădirea urmei cu un val de sol sau cu carton pentru a se preveni revărsarea pastei, se trece la prepararea
compoziţiei de ghips. Când compoziţia ajunge la consistenţa asemănătoare smântânei, se toarnă în urmă un
prim strat de natură să acopere cel puţin jumătate din adâncimea urmei. Asupra acestui strat se fixează armătura
mulajului formată din 3—4 beţişoare de lemn sau sârme pregătite in prealabil. Pe un element al armăturii se
leagă o sfoară menită să servească la fixarea etichetei cu datele necesare privind urma ridicată. Când stratul
turnat se va întări puţin, peste armătură se toarnă pasta de ghips până la îngroşarea suficienta a mulajului.
După întărire1, mulajul se sapă uşor Împrejur pentru ca ulterior să fie ridicat din sol manual.

24
 Mularea urmelor in zăpadă, în sol zgrunţuros sau nisipos este precedată de operaţii privind întărirea lor.
Cea mai simplă metodă de întărire a urmei constă în pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips,
ulterior pulverizat cu apă.
Referitor ta ridicarea urmelor de suprafaţă, la etapa actuală se folosesc peliculele dactiloscopice, hârtia
fotografică şi plăcile de cauciuc. Aplicarea peliculei dactiloscopice este aceeaşi ca la ridicarea urmelor de mâini
relevate prin prăfuire.
In lipsa peliculei adezive speciale, urmele se pot ridica cu ajutorul hârtiei fotografice pregătită In
prealabil.
Tot in aşa mod se foloseşte placa de cauciuc, aceasta fiind în prealabil prelucrată pe una din părţi cu
glaspapir până la formarea unui relief urşinic.

Subiectul 2 Tactica efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi documente.

Tactica efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi documente

2.1 (3) Reproduceţi noţiunea de percheziţie şi ridicare de obiecte şi documente.
Perchezitia este o activitate de urmarire penala si de tactica criminalistica care consta in cautarea unei
persoane fizice,in locuinta acesteia ori in locuintele unde isi desfasoara o activitate o persoana juridica de
probe si mijloace materiale de proba ori de persoane,atunci cind se considera ca o asemenea activitate este
necesara pentru buna defasurare a procesului penal.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca activitatea de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin
intermediul căreia organul de urmărire sau instanţa de judecată asigura obiectele şi documentele ce pot servi ca
mijloc de probă în procesul penal.

2.2 Distingeţi deosebirile dintre percheziţie şi ridicare de obiecte şi documente

Ridicarea de acte sau înscrisuri este o activitate asemănătoare percheziţiei însă ea se deosebeşte prin
faptul că organul judiciar are cunoştinţă la cine se află obiectul sau actul căutat, iar persoana care îl deţine
.recunoaşte acest lucru.Specificul percheziţiei a condiţionat stabilirea unui cadru procesual aparte. După cum s-
a subliniat, la efectuarea percheziţiei organul de cercetare poate recurge numai dacă se află în posesia unor date
ce în mod obiectiv întemeiază necesitatea efectuării ei.
Astfel, potrivit CPP, în situaţia în care se cunoaşte că anumite obiecte sau documente ce pot servi ca mijloace
de probă în procesul penal, se găsesc în posesia unei persoane fizice sau jur idice, organul de ceretare
efectuează ridicarea lor. Ridicarea documentelor cu caracter secret se face numai cu autorizaţia procurorului
care supraveghează activitatea de cercetare a cauzei şi în ordinea stabilită de comun accord cu factorii de
conducere ai instituţiei respective. Specificul acestui act procedural rezidă în modul în care se realizează:
organul de cercetare dispune efectuarea ridicării printr -o ordonanţă, în baza căreia obligă persoana sau unitatea
care deţine obiectele sau documentele ce interesează cauza, să le predea lui. Dacă persoana în cauză refuză
să predea benevol obiectele ori documentele cerute, situaţie cu o frecvenţă redusă în practica organelor
deurmărire penală, dar care nu se exclude, acestea se ridică forţat .Aşadar, putem afirma că ridicarea
de obiecte şi documente reprezintă o activitate procedurală consacrată colectării probelor materiale ale
infracţiunii, care constă în cererea si ridicarea silită a anumitor obiecte şi documente ce prezintă interes pentru
cauză, aflate în posesia persoanelor fizice sau juridice.Actul procedural al ridicării de obiecte şi documente se
deosebeşte de percheziţie prin faptul că aici organul de cercetare cunoaşte obiectele şi documentele ce urmează
a fi ridicate, legătura ca cestora cu fapta avută în cercetare, ştie şi persoana care le deţine sau în răspunderea
căreia seaflă. Alta este situaţia în cazul percheziţiei. La momentul dispunerii acesteia organul ce urmează să o
efectueaze deţine anumite date, care, după cum s-a menţionat deja, întemeiază doar prezumţia că într-un anumit
loc sau la o anumită persoană se pot găsi urme ale infracţiunii, obiecte sau documente ce potcontribui
la soluţionarea cauzei.
Diferă substanţial şi conţinutul activităţilor procedurale în discuţie. Pe lângă cererea şi ridicarea obiectelor si
documentelor la care se limiteaza actul procedural de ridicare,perchezitia cuprinde o vasta activitate de cautare
care urmareste scopuri diverse (descoperire a obiectelor purtătoare de
urme ale infracţiunii, a bunurilor materiale rezultate din activitatea infracţională, a tot felul de acte scrise ce pot
furniza date probante, reţinerea persoanelor declarate în căutare, depistarea locurilor ascunderii cadavrelor.
25
2.3 Proiectaţi obiectivele şi metodele de căutare aplicate în cadrul percheziţiei la domiciliul unei persoane,
bănuite de săvîrşirea infracţiunii de viol.
Percheziţia încăperilor
Tactica percheziţiei încăperilor, indiferent de destinaţia lor (locuinţe, oficii, construcţii anexe) cuprinde,
pe de o parte, anumite reguli tactice privind modul de deplasare şi pătrundere la locul percheziţiei, iar pe de altă
parte, procedeele de căutare propriu-zise a obiectelor ce interesează cauza.
Din momentul sosirii la locul percheziţiei se vor lua măsurile necesare de pază (blocarea căilor de acces
şi de comunicare din exterior) şi de observare asupra geamurilor şi a altor locuri, prin care cel ce va fi
percheziţionat poate înlătura obiectele ce-1 compromit, înainte de a admite intrarea echipei în încăpere. Practica
cunoaşte nu puţine cazuri, când, presimţind sosirea organului de urmărire penală, persoanele ce urmează a fi
percheziţionate aruncă prin geamuri obiectele (armele, instrumentele) care demască activitatea lor infracţională.
Aşa cum s-a menţionat, percheziţia propriu-zisă se desfăşoară în două faze: la faza preliminară, înainte
de toate, se vor lua măsurile de rigoare pentru crearea unui cadru propice bunei desfăşurări a activităţii de
căutare. Pe această cale se va activa operativ în vederea zădărnicirii a orice forme de comportare agresivă din
partea celui percheziţionat sau celor prezenţi la locul supus percheziţiei. Dacă se ştie că persoana
percheziţionată sau vreunul din membrii familiei sale deţin arme, pentru a contracara eventualele acte violente,
se vor efectua percheziţii corporale în vederea dezarmării acestora şi, fireşte, ridicării armelor, în ipoteza în care
deţinerea lor este ilegală.
Persoanele găsite la faţa locului, exceptând copiii minori şi bolnavii, după identificarea în baza actelor
respective, se vor strânge într-un anumit loc, de obicei, în sufragerie, vestibul, hol, unde se vor afla în timpul
percheziţiei. Totodată, se va urmări ca ele să nu aibă nici o posibilitate de a comunica cu exteriorul prin telefon,
radiotelefon sau prin anumite forme de semnalare de avertisment (aprinderea luminii, închiderea oberlihtului,
sau tragerea storurilor punerea sau scoatere de pe geam a unui anumit obiect ş.a.).în continuare, şeful echipei, în
prezenţa persoanei percheziţionate, iar în lipsa acesteia, a pesoanei chemate s-o substituie în cadrul percheziţiei
şi, bineînţeles, a martorilor asistenţi, va efectua o inspectare generală asupra locucului percheziţiei în vederea
orientării concrete a activităţii de căutare, specificării procedeelor tactice, care vor contribui la desfăşurarea
activităţii echipei în întregime şi a fiecărui membru al acesteia în parte.
La faza a doua echipa desfăşoară căutarea sistematică a obiectelor în toate locurile de ascundere
posibile. într-o locuinţă (casă la sol sau apartament cu mai multe odăi la bloc) cercetarea va începe cu încăperea
de la intrare (antreu, hol), continuând cu cele ce urmează şi terminând cu podul, terasa, dependinţele ş.a.
La descoperirea ascunzătorilor se va aplica întreaga gamă de metode şi mijloace tehnice criminalistice
aflate în dotarea organelor de urmărire penală. Printre acestea pe prim-plan se situează metoda de observare,
metoda de măsurare, metoda de palpare, metoda de comparare şi modelare etc.

TEST nr. 14
Dactiloscopia

1.1. Indicaţi premisele ştiinţifice ale identificării persoanelor după urmele de mâini.

Urmele de mâini au fost cunoscute in unele ţări încă din antichitate. In literatura de specialitate se aduc
argumente convingătoare precum că in China, Japonia, India şi alte ţări din Orient urmele de mâini erau
cunoscute deja la începutul mileniului. S-au expus afirmaţii potrivit cărora acestea ar fi fost folosite ca mijloc
de certificare a documentelor, inclusiv a celor cu caracter juridic. Deşi, abordând această problemă, marele
savant francez Edmond Locard a apreciat prezenţa amprentelor digitale pe documentele antice ca fenomen cu
conţinut mistic şi nicidecum juridic.
După opinia acceptată de mai mulţi cercetători in acest domeniu, primele acte de identificare a
infractorilor pe baza urmelor de mâini descoperite la locul faptei, au avut loc la finele secolului trecut, începutul
secolului curent. In baza marilor realizări în domeniul medicinei şi antropologiei, s-a constituit o ramură
specială a criminalisticii, cunoscută astăzi sub denumirea de dactiloscopie.
Constituind, de bună seamă, rodul unei munci colective , metodele dactiloscopice într-un răstimp relativ
scurt devin utilizate pretutindeni. Potrivit opiniilor exprimate de specialiştii în materie, în primul deceniu al
26
secolului curent urmele de mâini erau de acum folosite ca material probant în justiţia penală a multor ţări
europene .

1.2 Prezentaţi şi explicaţi formele desenelor papilare.

La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: In arc, tn laţ şi In cerc.
Desenele papilare In arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care işi iau Începutul de
la o latură a falangetei şi, curbându-se in centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele in arc sunt simple şi in
şatră. Primele au curbura crestelor lină, uşor descrescând de la vârful degetului spre baza falangetei. Ultimele,
dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, avănd in centru una sau mai multe creste in poziţie verticala,
Desenele in arc sunt mai puţin frecvente, constituind, conform datelor publicate, până la 6% din
totalitatea desenelor papilare.
Desenele papilare in laţ au o structură mai complicata. In ele se disting lesne trei curente de creste
papilare, formând zonele respective: centrala, periferică sau marginală şi bazală.
Desenele papilare in laţ variază în funcţie de numărul crestelor cuprinse de cele trei curente, forma şi
direcţia acestora. Se disting vădit desene simple In laţ, sub aspect general de rachetă, în care braţele laţurilor se
concentrează în centru şi curbe, în care laţurile zonei centrale au o formă încovoiată,
Desenele papilare în laţ sunt cele mai frecvent întâlnite, constituind peste 60% din totalitatea desenelor
papilare.
Desenele papilare In cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de
acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval.

1.3 Evaluaţi elementele principale ale desenului papilar şi apreciaţi rolul acestora în procesul de identificare
dactiloscopică.

Expertiza dactiloscopică se bazează pe cercetarea comparativă a detaliilor caracteristice ale desenelor

papilare, a altor elemente de structură a suprafeţei palmare. Aceste detalii sunt următoarele:
— începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar;
— sfârşitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea dreaptă a desenului;
— ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;
— contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;
— inelul papilar — element format prin dedublare de linie In formă de cerc;
— butoniera papilară — element format prin dedublare de linie in formă alungită;
— cârligul papilar — fragment mic de linie ataşat la linia mai mare;
— anastomoza papilară — fragment mic de linie care uneşte In formă, de pod alte două linii;
— furcarea liniei papilare — despărţirea liniei papilare în două sau mai
multe cu prelungire mică (bifurcare, trifurcare);
— fragmentul liniei papilare — linie cu dimensiuni liniare mici. (fig.27)
In procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare şi alte elemente ale reliefului
suprafeţei palmare, inclusiv liniile flexorice, liniile albe, cicatricele, porii.

Subiectul II. Tactica utilizării cunoştinţelor speciale în procesul penal

2.1. (3) Definiţi conceptul şi formele cunoştinţelor speciale.

Metode speciale criminalistice, denumite de unii autori «metode de examinare proprii criminalisticii» 1,
care pot fi încadrate în trei subgrupuri, după cum urmează:
a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor materiale ale
infracţiunii, desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor de protejare a valorilor sociale de atentări
criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte
împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor invizibile de mâini, a celor create de instrumente sau în urma
tragerii din arma de foc, cele vizând prevenirea furturilor , traficurilor de stupefiante etc;
27
 b) Metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, traseologice, balistice ş.a.);
c) metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale, a întregii activităţi de cercetare
a anumitor categorii de infracţiuni cunoscute sub denumirea de procedee tactice.
In literatura de specialitate se susţine că metodele speciale criminalistice se subdivizează in cele
destinate să deservească practica judiciară şi cele aplicate în cercetările ştiinţifice, cum ar fi generalizarea
practicii înaintate, studierea şi adaptarea realizărilor altor ştiinţe la specificul activităţilor criminalistice, analiza
şi evidenţa modalităţilor de săvârşire a actelor antisociale etc.

2.2 Enumeraţi instituţiile de expertiză jidiciară din Republica Moldova.

Institutiile de stat:
- Centru national de expertiza judiciara de pe linga Min de Justitie(35 tipuri de expertize,49 experti)
- Centru de expertiza a MAI(9 tipuri de expertiza, 180 experti)
- Centru de medecina legala(Min Sanatatii, 3 tipuri de expertize)
- Serviciul criminalistic al CAN(7 experti)
- Serviciul criminalistic al SIS(2 experti)
- Min Apararii(1 expert medic legist)
- Spitalul clinic republican de psihiatrie
- Spitalul clinic republican de psihologie
Centre nestatale
- Centrul de expertiza independent(11 tip expertiz)
- Credibilitatea- birou de expertiza(4 tip de expert)
- Malai- birou de expertiza
- Experti private aproximativ 20

2.3 Evaluaţi constatarea-tehnico ştiinţifică şi medico-legală ca mijloc de probă.

În reglementarea legală noţiunea de probă include orice element de fapt, care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor în
care aceasta s-a produs.
Urmele şi mijloacele de probă nu au valoare pentru cauză atîta timp cît ele nu au fost analizate, interpretate şi
valorificate pentru obţinerea datelor care să contribuie la clarificarea diferitelor aspecte referitoare la
împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea, făptuitori şi alte date.
Administrarea şi constatarea existenţei probelor se realizează prin intermediul mijloacelor de probă care,
potrivit art.64 C.P.P., sînt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului; declaraţiile părţii vătămate; părţii civile şi
părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor, înscrisurile; înregistrările audio şi video; fotografiile;
mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale şi expertizele.
În anchetarea unor cauze penale, pentru valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, organele
judiciare sînt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure şi care presupun o gamă largă de
investigaţii criminalistice ce necesită cunoştinţe de specialitate şi din alte domenii decît cel juridic. În acest scop
apelează la anumiţi specialişti sau experţi din aceste domenii. În acest context, probele ştiinţifice rezultate din
examinările criminalistice de laborator, prin caracterul lor obiectiv, se constituie într-o reală garanţie pentru
soluţionarea corectă, sub toate aspectele, a cauzelor judiciare.
Faptul că aceste mijloace de identificare sînt asimilate în legislaţie ca mijloace de probă, demonstrează
importanţa lor în activitatea de probaţiune judiciară, iar folosirea datelor cu caracter ştiinţific în dovedirea
împrejurărilor de fapt - ce constituie obiectivele lucrărilor cît şi întocmirea rapoartelor de către specialişti
competenţi şi cu o pregătire superioară, constituie o garanţie în plus a obiectivităţii probaţiunii.

TEST nr. 15
Subiectul I.Identificarea criminalistică
1.1. (3) Definiţi noţiunea de identificare criminalistică

28
 Categoria de identificare (din lat. identicus — acelaşi) este aplicată cu semnificaţia de activitate umană
întreprinsă in vederea stabilirii identităţii fiinţelor şi a obiectelor materiale. La baza acestei activităţi se află, pe
de o parte, principiul identităţii tuturor fenomenelor lumii materiale, iar pe de altă parte, posibilitatea
recunoaşterii de fiinţe, obiecte şi fenomene.

1.2 Evidenţiaţi genurile şi obiectele identificării criminalistice.

Obiectele identificarii:
 Persoana ce a comis infractiunea sau a participat
 Obiectele sau completele ce au fost folosite la pregatire, savirsire
 Diverse material si substante utilizate ori obtinute in procesul infractiunii
Metode folosite in identificare
- metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiatii ultra-violete, fotografia de examinare
etc.).
- metoda juxtapunerii(care constă în aşezarea urmelor [obiectelor] decomparat în acelaşi câmp vizual, cât
mai aproape unul de celălalt).
- metoda îmbinării sau îmbucşării pentru obtinerea continuitătii liniare(urme de tăiere)
- metoda suprapunerii, care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării
identităii formale.
- metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor compara-te, juxtapuse sau suprapuse.
1.3 Evaluaţi modelele de comparaţie necesare expertizei dispuse în vederea stabilirii autenticităţii semnăturii.

Modelele de comparaţie a scrisului se împart în două categorii: libere şi experimentale.

Modelele libere de comparaţie sunt scrisuri textuale sau semnături executate de persoana în cauză Ia o
dată anterioară apariţiei cauzei, în condiţii în care ea nu putea presupune utilizarea scrisului sau a semnăturii
respective ca model de comparaţie. Astfel de modele pot servi actele scrise cu prilejul realizării diverselor
funcţii de serviciu sau de studiu (multiple acte oficiale şi de evidenţă, declaraţii, scrisori, conspecte, cereri,
reclamaţii etc), ele fiind solicitate de la instituţii, întreprinderi, persoane responsabile sau particulare in
conformitate cu prevederile procesual penale.
Modelele experimentale sunt texte sau semnături executate de persoana în cauză la cerinţa organului de
anchetă sau a instanţei judecătoreşti in prezenţa şi sub controlul acestora.
In teoria şi practica expertizei scrisului, modelele libere se consideră mai prioritare, deoarece sunt
garantate de denaturări premeditate ale scrisului.
Examinarea propriu-zisă efectuată de specialişti se realizează în patru etape proprii tuturor expertizelor
criminalistice de identificare: examinarea prealabilă, examinarea separată, examinarea comparativă şi evaluarea
rezultatelor examinării comparative.

Subiectul II: Tactica reţinerii bănuitului, învinuitului.

2.1 (3) Prezentaţi noţiunea şi identidicaţi sarcinile reţinerii bănuitului, învinuitului
Legislaţia în vigoare reglementează în mod detaliat activitatea de fixare şi verificare a declaraţiilor
persoanelor ascultate în calitate de învinuiţi sau bănuiţi. Astfel, potrivit legii (art. 105, 133 şi 134, CPP),
mijlocul principal de înregistrare a declaraţiilor bănuitului şi învinuitului constituie procesul-verbal de
ascultare, redactat de către organul care conduce ascultarea sau, la cerinţă, de către cel ascultat. Insă, deoarece
legea (art. 115, CPP) prevede posibilitatea aplicării mijloacelor tehnice de înregistrare fonică şi videofonică,
procesul-verbal de ascultare poate fi suplinit cu o fonogramă ori videofonogramă judiciară, cu un desen,
schemă sau cu o altă formă grafică cu care cel ascultat şi-a ilustrat sau exemplificat relatările.

2.2 Specificaţi locurile şi condiţiile reţinerii infractorilor.

Evidentiem urmatoarele temeiuri de retinere a banuitului.invinuitului:
- Persoana respective a fost prinsa in flagrant delict
- Martorii oculari sau partea vat indica direct ca persoana in cauza a comis fapta penala

29
 - Pe corpul persoanei sau vestimentatia persoanei, la domiciliul sau in mijl de transport au fost
depistate urme evidente ale infractiunii.
Se face in baza:
1. procesului-verbal
2. ordonantei organului de urmarire penala
3. hotaririi instantei de judecata

Pot fi supuse retinerii, persoanele:

a) banuite in savirsirea unei infractiuni pentru comiterea careia LP prevede pedeapsa cu inchisoarea pe un
termen mai mare de un an.
b) Condamnate, in privinta carora s-au adoptat hotariri de anulare a condamnarii cu suspendarea
conditionata a executarii pedepsei.
Scopurile retinerii:
- pentru a curma activitatea infractionala;
- pentru a depista la infractor anumite obiecte a activitatii infractionale;
- pentru a prentimpina eschivarea de raspundere penala;
- pentru a asigura aplicarea masurilor preventive fata de infractori.

2.3 Proiectaţi şi argumentaţi componenţa echipei de reţinere a infractorului deosebit de periculos la domiciliul
acestuia.

TEST nr. 16
Subiectul I. Identificarea persoanelor după scris.
1.1 Enumeraţi premisele ştiinţifice şi posibilităţile expertizei grafoscopice
Individualitatea unui scris se manifestă prin anumite particularităţi ale deprinderilor de a scrie, materializate în
manuscris sub formă de elemente specifice, cunoscute în criminalistică sub denumirea de caracteristici de
identificare după scris. Punerea în evidenţă a acestor caracteristici, analiza şi evaluarea ştiinţifică a lor
constituie, pe bună dreptate, sarcina primordială a expertizei scrisului.
1.2 Evidenţiaţi activităţile de pregătire a expertizei scrisului.
Experienţa acumulată de specialiştii în domeniul respectiv demonstrează că la cercetarea scrisului se au
în vedere două categorii de caracteristici:
a) ce se referă la conţinutul de idei şi limbaj denumite în literatura şi practica de specialitate caracteristici ale
limbajului scris şi
b) ce exprimă structura grafică a scrisului, cunoscute sub denumirea de caracteristici grafice sau
grafotehnice .
Caracteristicile de identificare după scris, indiferent de grupul la care aparţin, se subdivizează in:
generale, dacă definesc scrisul la nivelul de grup şi particulare, în ipoteza în care oglindesc particularităţile
scrisului la nivelul elementelor de structură a acestuia.
Principalele particularităţi specifice cu semnificaţia generică a limbajului scris sunt: stilu1 expunerii,
nivelul de cultură gramaticală şi structura lexical-expresivă. In cercetările criminalistice stilul exprimării
gândurilor în scris prezintă interes, deoarece indică sfera de activitate a autorului, înlesnind în mod direct
căutarea lui.

1.3 Evaluaţi rolul şi importanţa modelelor experimentale de comparaţie a scrisului.

Modelele de comparaţie a scrisului se împart în două categorii: libere şi experimentale.
Modelele libere de comparaţie sunt scrisuri textuale sau semnături executate de persoana în cauză Ia o
dată anterioară apariţiei cauzei, în condiţii în care ea nu putea presupune utilizarea scrisului sau a semnăturii
respective ca model de comparaţie. Astfel de modele pot servi actele scrise cu prilejul realizării diverselor

30
funcţii de serviciu sau de studiu (multiple acte oficiale şi de evidenţă, declaraţii, scrisori, conspecte, cereri,
reclamaţii etc), ele fiind solicitate de la instituţii, întreprinderi, persoane responsabile sau particulare in
conformitate cu prevederile procesual penale.
Modelele experimentale sunt texte sau semnături executate de persoana în cauză la cerinţa organului de
anchetă sau a instanţei judecătoreşti in prezenţa şi sub controlul acestora.
în teoria şi practica expertizei scrisului, modelele libere se consideră mai prioritare, deoarece sunt
garantate de denaturări premeditate ale scrisului.
Faptul in cauză insă nu trebuie conceput ca un prilej de ignorare a modelelor experimentale. Valoarea
ultimelor rezidă, pe de o parte, in posibilitatea administrării directe de către organul judiciar a procesului de
executare a manuscriselor sau semnăturilor, preconizându-se obţinerea modelelor care să corespundă cerinţelor
privind limba, conţinutul, materialul şi instrumentul de scris. Sunt frecvente situaţiile când nu sunt atestate
modele libere ce ar respecta aceste cerinţe. Pe de altă parte, prezenţa modelelor experimentale asigură
posibilitatea verificării prin comparare a autenticităţii modelelor libere.
In unele cazuri, modelele libere pot fi completate cu înscrisuri executate de Învinuit, martor sau victimă,
In legătură cu fapta (declaraţii, demersuri, reclamaţii), acestea fiind nominalizate modele condiţional-libere ale
scrisului.
Subiectul II. Examinarea cadavrului la faţa locului
2.1 (3) Descrieţi consecutivitatea examinării cadavrului la faţa locului
Tactica examinării exterioare a cadavrului la faţa locului cuprinde două faze: examinarea generală şi
examinarea detaliată:
Examinarea generală a cadavrului include: fixarea poziţiei cadavrului şi situarea lui la faţa locului;
starea exterioară a cadavrului şi a hainelor de pe el; uneltele, mijloacele de pricinuire a morţii, descoperite pe
sau alături de cadavru.
Examinarea detaliată a cadavrului presupune studierea minuţioasă a hainelor, corpului, obiectelor,
actele descoperite asupra cadavrului.
Cu ocazia examinării exterioare a cadavrului la faţa locului se impun a fi cercetate în mod obligatoriu şi
fixate în procesul-verbal:
1. Poziţia cadavrului şi situarea lui Ia locul faptei.
2. Starea exterioară a hainelor de pe cadavru.
3. Uneltele de pricinuire a morţii, descoperite pe sau alături de cadavru
4. Albia cadavrului.
5. îmbrăcămintea de pe cadavru.
6. Cadavrul şi leziunile lui
7. Obiectele descoperite în buzunarele şi în alte părţi ale îmbrăcămintei cadavrului

2.2 Analizaţi metodele fixării fotografice a cadavrului.

In conformitate cu regulile tactice, formulate In baza practicii generalizate, la locul faptei se produc
patru genuri de fotografii: fotografia de orientare, fotografia-schiţă, cea de nod şi cea de detaliu.
Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de orientare. O
atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită. La faţa locului organul de
cercetare stabileşte parametrul locului faptei şi concomitent fixează punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi
ansambluri de clădiri sau o singură clădire cunoscută după destinaţie (şcoală, spital, gară etc), diferite
indicatoare de străzi, borne kilometrice, un iaz, râu şi chiar unele demente de ordin topografic ale terenului
deschis (fig. 15).
Fotografia-schiţă se aplica pentru înregistrarea fotografică a locului propriu-zis al faptei, izolat de
mediul înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută la faza iniţială de cercetare, insistându-se atât
asupra tabloului în întregime al locului faptei, cât şi asupra tuturor obiectelor din perimetrul acestuia.
Fotografia-schiţă poate fi unitară, când locul faptei este reprodus pe o singură fotografie, şi în forma
unei serii de fotografii, în care locul faptei este fixat pe sectoare.

Fotografia de nod se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului
implicării lor în activitatea infracţională, sau care reprezintă consecinţele infracţiunii. Ca principale pot fi
considerate cadavrul in cazul unui omor, mijloacele de transport avariate în cazul unui accident de circulaţie,
uşa forţată in urma unui furt, armele şi instrumentele folosite în timpul săvârşirii infracţiunii ş.a.
31
 Fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor
considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi a demonstra prezenţa la faţa
locului a anumitor urme (de mâini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor de transport etc.) sau a unor
obiecte ( o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect de îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau altul exploatate de
făptuitor sau de alte persoane implicate, iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale
urmelor şi obiectelor-corpuri delicte.
2.3 Estimaţi asupra rolului medicului-legist, participant în calitate de specialist la cercetarea locului
descoperirii cadavrului.

Medicului legist îi revin, de asemenea, sarcini de mare răspundere în timpul examinării cadavrului.
Prima sarcină priveşte stabilirea diagnosticului de moarte certă şi, pe cât posibil, data şi ora la care s-a
produs decesul.
Ora (cel puţin probabilă) şi ziua când s-a produs decesul 13 trebuie cunoscute, pentru că ajută organele
judiciare să înţeleagă succesiunea faptelor şi să înlăture încercarea autorilor de a deruta cercetările. Cu toate
progresele înregistrate de ştiinţele medicale, acest moment nu poate fi stabilit întotdeauna, din motive diferite,
între care modificările suferite de cadavru din cauza temperaturii ridicate sau a trecerii unei perioade mai mari
de timp de la săvârşirea faptei şi până la constatarea ei.
Tot medicului legist şi personalului medical ajutător le revine sarcina de a cerceta orificiile naturale ale
cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal, pentru recoltarea probelor biologice sau găsirea altor
obiecte ce au fost folosite la săvârşirea faptei.
întreaga activitate de cercetare desfăşurată la locul faptei de echipa operativă trebuie adaptată la
specificul fiecărui caz concret, însă există anumite metode de cercetare, în funcţie de mijloacele şi metodele
folosite de făptuitor, pentru suprimarea vieţii victimei.
Astfel, în cazul faptelor săvârşite cu obiecte tăioase, despicătoarc (cuţit, topor) se acordă un interes
deosebit examinării şi descrierii caracterelor leziunilor produse: lungime, profunzime, aspectul marginilor rănii
etc.1'
In cazul unui omor săvârşit prin asfixie (strangulare), se examinează caracteristicile nodului şi ale
şanţului produs de obiectul folosit (sfoară, cablu telefonic, curea etc). Constatările făcute vor fi utile pentru a se
putea deosebi omorul de sinucidere.
In cazul faptelor săvârşite cu arme de foc, vor fi examinate urmele împuşcăturii de pe îmbrăcăminte şi
de pe corpul victimei, pentru constatarea urmelor produse de gloanţe sau de alice şi cele produse de factorii
secundari ai împuşcăturii.

TEST nr. 17
Subiectul I. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
1.1. (3) Identidicaţi aspectul criminalistic al noţiunii de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a anumitor
lucrări în vederea înregistrării şi reprezentării fidele şi integrale a stării de lucruri, a poziţiei, stării şi a raportului
de legătură ale obiectelor ce constituie ambianţa acestuia, conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor
mijloace materiale de probă.
Efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii,
schiţe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice.
Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la faţa locului se numără printre mijloacele de
probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea cauzei penale.
1.2 (5) Analizaţi ordinea consemnării în procesul verbal a rezultatelor cercetării la faţa locului.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului este prevăzut în lege cu o structură tripartită: introductivă,
descriptivă şi de încheiere sau finală.
Partea introductivă cuprinde relatări succinte privind locul şi data când s-a efectuat cercetarea la faţa
locului; denumirea şi profilul unităţii din care face parte organul de cercetare, temeiul de fapt şi juridic al
cercetării; numele, prenumele şi numele după tată şi adresa martorilor asistenţi în prezenţa cărora s-a efectuat
cercetarea; denumirea instituţiei în care activează specialiştii care au participat la realizarea cercetării;
denumirea şi profilul unităţii din care fac parte lucrătorii de poliţie implicaţi, condiţiile meteorologice şi de
iluminare în care s-a desfăşurat cercetarea. La finele acestei părţi a procesului-verbal se va remarca faptul că
32
martorii asistenţi, specialiştii şi alte persoane implicate au fost familiarizaţi cu drepturile şi obligaţiunile ce le
revin prin lege.
Partea descriptivă a procesului-verbal debutează cu o caracterizare generală a locului faptei, a
amplasării sale în raport cu punctele cardinale sau faţă de anumite repere relativ stabile - clădire învecinată,
stradă, cale ferată, pădure, râu etc. în cazul cercetării unui teren deschis este indicat ca în procesul-verbal să se
acorde o atenţie deosebită reliefului şi topografiei acestuia, precum şi elementelor de delimitare a spaţiului
cercetat de obiectele vecine (gard, construcţie, şanţ).
În continuare vor fi consemnate constatările făcute în legătură cu cercetarea detaliată a locului faptei,
adică se vor descrie amănunţit obiectele cauzal legate cu fapta în cercetare şi urmele rezultate din activitatea
făptuitorului sau a altor persoane implicate. În procesul-verbal obiectele se descriu după însuşirile constatate pe
parcursul cercetării, în special, după natura, destinaţia, modul de confecţionare, mărimea forma, culoarea lor,
precum şi după anumite elemente particulare caracteristice, cum ar fi, spre exemplu, semnele marcate de
producător (marca, seria, modelul, numărul) sau condiţionate de gradul de uzură Documentele, în măsura în
care au fost studiate la faţa locului, se vor fixa în procesul-verbal după denumire şi destinaţie, conţinut,
caracteristicile materialelor din care sunt confecţionate, atât sub aspect cantitativ (dimensional), cât şi calitativ
(structural).
O deosebită atenţie se va acorda fixării urmelor infracţiunii. în procesul-verbal ele se descriu prin
consemnarea constatărilor făcute de către organul de urmărire privind genul şi natura lor (urme-formă sau
urme-materie, urme de mâini, de picioare, de instrumente etc), modul de creare locul unde au fost descoperite,
în cazurile posibile şi după elementele de structură şi relief.
În procesul-verbal se fac de asemenea menţiuni cu privire la procedeele şi mijloacele utilizate la
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a obiectelor-mijloace materiale de probă, indiferent dacă acestea au
fost aplicate de organul de cercetare sau de specialistul criminalist încorporat în echipa de cercetare.
Partea finală a procesului-verbal de cercetare la faţa locului cuprinde menţiuni referitor la urmele şi
mijloacele materiale de probă care au fost ridicate, modul şi mijloacele tehnice criminalistice utilizate în acest
scop. Se precizează de asemenea, dacă organul de cercetare a utilizat fotografia judiciară, filmarea,
videocasetofonul sau a procedat la schiţarea grafică a circumstanţelor locului faptei. Procesul-verbal se încheie
cu notarea timpului în care s-a desfăşurat cercetarea, a obiecţiilor martorilor asistenţi şi ale altor persoane
participante. Se semnează fiecare pagină de către persoana sub a cărei conducere s-a desfăşurat activitatea de
cercetare şi de martorii asistenţi, iar la sfârşit - de toţi cei care au participat, într-o calitate sau alta, la efectuarea
activităţii de cercetare.

1.3 (7) Proiectaţi un fragment al procesului-verbal de fixare a unei urme izolate de picior.
Dupa descoperire, urmele izolate de picioare se examineaza, se fixeaza prin diferite metode dupa care se transporta
la laboratorul de criminalistica.
Fixarea trasaturilor generale si particulare, de detaliu se realizeaza prin descrierea in procesul – verbal de cercetare
a locului faptei, in care se specifica felul urmei, forma generala, lungimea si latimea in centimetri, iar la urmele de
adancime si inaltimea tocului. In acest scop, urmele de incaltaminte se masoara de la varful talpii pana in partea
proeminenta a tocului, latimea, lungimea si inaltimea lui. La urmele plantare se stabileste in grade unghiul care se
formeaza din linia ce uneste degetul mic sic el mare al piciorului cu dreapta trasa tangent la interiorul calcaiului sau
al talpii, modul de prezentare a pozitiei degetelor, lungimea de la calcai pana la varful degetelor, latimea talpii si a
calcaiului. Deasemenea desenarea trasaturilor generale si particulare ale urmei, astfel incat sa-I redea dimensiunile
reale si anumite detalii de pe suprafata ei sunt o parte importanta din cercetarea criminalistica. Inainte de pregatirea
pastei de mulaj, urma de adancime se curata de toate impuritatile si corpurile straine.
Fixarea urmelor de picioare se face prin: descrierea în procesul verbal şi fotografiere; se pot ridica urmele izolate
cu peliculă adezivă.
- dacă sunt de adâncime – mulare - se curăţă de corpuri străine, se evacuează apa (pompă, sugativă).
a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanţei pe care se întind, localizarea, se va indica tipul
(dinamic, static). Se masoară de la nivelul tălpii.
Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.
b) Fotografierea - se face în asamblu, pentru surprinderea direcţiei mersului - de ansamblu, şi apoi de
detaliu.
Fixarea se face şi prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăţa urma de impurităţi, apă, etc. Pentru
urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic, în zăpadă se va turna sulf topit,
33
în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.

Subiectul II. Tactica dispunerii expertizei judiciare

2.1.(3) Definiţi noţiunea de expertiză judiciară şi prezentaţi clasificarea acestora.
Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert, în scopul aflării
adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea
conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de
instanţa judecătorească.(Art.1 LEGE cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-
legale)
Expertizele pot fi:
1. Medico-legala: biologica, psihiatrica, psihologica
2. Criminalistica: fizica si chimica, financiar economica, inginerica de transport
3. Tehnica: agrotehnica, zootehnica, ecologica etc.
Clasificarea:
1.Dupa volumul examinator
- de baza
- suplimentare
2.Dupa succesivitatea efectuarii
- initiale
-repetate
3.Dupa nr specialistilor participant
- individuale
- in comisie
4. Dupa cunostintele aplicate
- simple
- complexe
2.2.(5) Evidenţiaţi temeiul dispunerii expertizei judiciare şi expertizei repetate.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot
avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe specializate de către
persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei.
Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală. (Art 142CPP)
Expertizele nu se folosesc în toate cauzele instrumentate de organele judiciare ci numai încazurile cînd organul
judiciar consideră necesară expertiza şi în cazurile obligatorii expres prevăzute de lege .Este bine ca organul
judiciar să se folosească de cîte ori e posibil de părerea expertului.Cazurile obligatorii sunt stabilite prin art.143
cpp şi sunt următoarele:
Articolul 143. Cazurile cînd efectuarea expertizei este obligatorie.
(1) Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:
1) cauzei morţii;
2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la
starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în
procesul penal;
31) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente
inumane sau degradante;
4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă
are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;
5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a
percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste

34
declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;
6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

Articolul 148. Expertiza suplimentară şi expertiza repetată

(2) Dacă concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli în privinţa lor şi
aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost încălcată ordinea procesuală de
efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei expertize repetate de către un alt expert sau alţi experţi.
La efectuarea expertizei repetate se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. Primul
expert poate participa la efectuarea expertizei respective pentru a da explicaţii, însă nu poate participa la
efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

2.3.(7) Argumentaţi necesitatea audierii expertului.

Articolul 153. Audierea expertului
(1) În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea cărora nu sînt
necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau
unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-
109.
(2) Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

Necesitatea audierii expertului rezida in faptul ca uneori rezultatele expertizei efectuate sunt contradictorii sau
sunt intilnite unele dificultati de catre organele de u.p in procesul de analiza a raportu de expertiza si pentru
elucidarea problemelor sau neclaritatilor idenfiticate este chemat experul pentru a oferi unele explicatii sau
consultari. In general audierea expertului este benefica intrucit org de u.p nu sunt obligati sa cunoasca toate
informatiile specifice anumitor domenii, de aceea expertul ar eficientiza activitatea org de u.p prin lamuririle
sale, si ar denivela dubiile aparute in privinta expertizei efectuate(compunere-apusoara)

TEST nr. 18
Subiectul I: Semnele falsului material în documente
1.1 (3) Identificaţi semnele falsului prin ştergere şi corodare.
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea
diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare,
adăugire sau refacere de text şi contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a
semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare (ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor. După cum
se va vedea în continuare, la falsificarea documentelor se folosesc multiple procedee, materiale şi mijloace
tehnice, ceea ce face dificilă descoperirea falsului de către organul judiciar. în marea majoritate a cazurilor,
cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale duce doar la suspiciuni de fals, constatarea acestuia
realizându-se în cadrul expertizei tehnice a documentelor.
Cercetarea falsului prin inlaturarea de text Inlaturarea sau stergerea de text reprezinta o modalitate de
falsificare intalnita frecvent in practica judiciara, penala si civila, ea realizandu-se pe cale mecanica sau
chimica, fiind deseori urmata de adaugarea altui text.
Cercetarea inlaturarii propriu-zise are de solutionat o serie de probleme privind in special modul in care s-a
operat". Astfel:
a. Inlaturarea mecanica, efectuata prin rdzuirea textului cu o lama, un ac ori
un alt obiect ascutit sau prin radierea sa cu o guma, cu miez de paine s.a.
b. Inlaturarea chimica, prin corodarea sau spalarea cu anumite substante chimice a unui text, in intregime sau
numai partial, avand ca rezultat decolorarea sa si, uneori, chiar inlaturarea definitiva a textului.
c. Acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hasurarea ori prin patarea cu diverse substante de scriere
ori de alta natura este o forma aparte a acestei modalitati de falsificarii.

1.2 (5) Evidenţiaţi sarcinile examinării prealabile a actelor suspecte de fals.

35
 Înainte de a interveni expertul criminalist, cercetarea actelor poate cunoaste si o faza preliminara, în
care acestea se analizeaza de catre organele judiciare ori de catre alte organe. În aceasta faza se disting doua
stadii de examinare, si anume: examinarea generala si examinarea speciala.
În cadrul examinarii generale, se cerceteaza aspectul de ansamblu al actului, continutul sau, hârtia, formularul
pe care este executat, materialul de scriere, antetul, numarul de înregistrare, data, semnaturile, impresiunea de
stampila, eventualele rezolutii ori notari facute pe recto sau verso actului, starea timbrului, a fotografiei,
verificându-se îndeosebi daca acestea din urma nu contin indicii de transplantare de pe un alt act sau de
substituire.
Cu prilejul unei astfel de examinari, se pot constata aspecte ce constituie indicii de neautenticitate, care pot fi:
urmele evidente de stergere, suprapunerea sau acoperirea scrisului, modificarea cifrelor, pozitia anormala a
semnaturii fata de text, nesiguranta de executie a acestuia, deformarile, etc.
În ceea ce priveste examinarea speciala, aceasta necesita un minimum de mijloace tehnice, îndeosebi
ustensile si aparatura optica. Astfel, marea majoritate a organelor de urmarire penala dispunând de astfel de
mijloace, au posibilitatea sa întreprinda unele verificari prealabile, în cadrul carora pot constata daca actul
prezinta sau nu elemente de autenticitate. Actul se examineaza sub diferite unghiuri de incidenta a luminii
naturale sau artificiale, se analizeaza elementele sale componente cu lupa, la microscop, cu ajutorul filtrelor de
lumina.
În procesul examinarii speciale se pot constata elemente care sa releve interventii de stergere, de
adaugire, de contopire a semnaturii sau impresiunii de stampila, etc. În acest sens, sunt semnificative: disparitia
luciului hârtiei, deteriorarea liniaturii sau a stratului de protectie, prezenta unor pete mate, întinderea cernelii,
gradul de presiune diferit al scrisului, observat îndeosebi pe verso actului, constatarea unor trasaturi duble sau
subiacente, în special la semnaturi.
Examinarea prealabila este utila atât pentru descoperirea eventualelor elemente de fals, cât si pentru
formularea corecta a întrebarilor si administrarea materialelor în vederea efectuarii expertizei criminalistice.

1.3 (7) Proiectaţi tipul de expertiză criminalistică ce se impune a fi dispusă şi sarcinile ei în sitiaţia în care
în litigiu există un contract a cărui date (impresiune de ştampilă şi semnătură), precum şi data de
încheiere se contestă a fi veridice.
Se va dispune expertiza scrisului pentru semnatura si experiza cu privire la falsificarea stampilei.
Falsificarea impresiunilor de ştampile. Această formă de fals, destinată să „completeze” un fals total sau
parţial, este întâlnită deseori în practica judiciară, îndeosebi în cazul documentelor de identitate (legitimaţii,
paşapoarte, permise, certificate), al unor documente destinate producerii de efecte juridice, inclusiv
administrative etc.
Contrafacerea de semnături se realizează pe două căi: prin imitare (după memorie sau închipuire) şi prin
copiere. Descoperirea falsificării semnăturilor prin imitare aparţine de competenţa expertizei scrisului.
Contrafacerea semnaturilor prin copiere dispune de mai multe variante. Dintre cele mai răspândite sunt copierea
prin transparenţă, cea efectuată prin transfer cu ajutorul hârtiei de calc sau copiativă (indigo) şi cea creată prin
apăsare a semnăturii autentice şi trasarea ulterioară a acesteia cu un material de scris (cerneală, tuş, pix, creion,
etc.).
La contrafacerea impresiunilor de ştampilă se folosesc diferite procedee şi mijloace tehnice — de la cele mai
simple (copierea cu un albuş de ou fiert), până la formarea acestora prin intermediul calculatoarelor electronice.
Si totuşi, potrivit datelor furnizate din practica instituţiilor de expertiză criminalistică, cele mai uzuale
modalităţi de falsificare a amprentelor de ştampilă sunt următoarele:
a) crearea impresiunilor cu o ştampilă confecţionată după modelul celei originale;
b) copierea impresiunii de pe un act autentic şi transferarea acesteia pe actul fals;
c) desenarea impresiunii autentice direct pe documentul litigios. Descoperirea falsului impresiunilor de
ştampilă se bazează pe elemente caracteristice proprii fiecărei modalităţi de contrafacere.
Examinarea impresiunilor de ştampile se realizează în baza mijloacelor tehnice cu care sunt dotate laboratoarele
criminalistice. Se va proceda la o examinare stereomicroscopică, la diverse măsurări şi, bineînţeles, la
examinarea comparativă prin intermediul microscopului comparator. Expertul deci trebuie să dispună de
modele tip de comparare ale ştampilei autentice, create pe diverse acte în perioada la care se referă documentul
în litigiu.

36
Subiectul II: Particularităţi tactice de organizare şi desfăşurare a percheziţiei în încăperi.
2.1 (3) Stabiliţi sarcinile etapei de pregătire a percheziţiei în încăperi.
Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei reclamă realizarea de către organul de urmărire
penală a unor măsuri preliminare de natură să atribuie acestei activităţi o desfăşurare organizată
şi eficientă.
Înainte de a proceda la efectuarea percheziţiei, organul de urmărire va determina scopul ei
în raport cu cauza avută în cercetare. În baza materialelor de care dispune (procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, declaraţiile victimei, martorilor şi ale altor persoane implicate), el va
specifica obiectele, valorile şi documentele care trebuie căutate în cadrul percheziţiei, natura şi
caracteristicile principale ale acestora (forma, dimensiunea, structura).
Făcând abstraţie de natura şi particularităţile infracţiunii, putem evidenţia următoarele sarcini ale percheziţiei:
- imobilizarea făptuitorului, curmarea activităţii infracţionale şi de ascundere a urmelor infracţiunii;
- descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a obiectelor şi documentelor ce conţin sau poartă astfel de urme,
ca, spre exemplu, urme de sânge pe obiecte de construcţie, diverse urme-materie pe obiecte vestimentare, acte
false ş.a.;
- identificarea şi ridicarea obiectelor ce constituie produse ale infracţiunii, cum ar fi bunurile sustrase, valorile
primite ca mită sau obţinute prin şantaj sau escrocherie;
- descoperirea persoanelor aflate în căutare, a cadavrelor ascunse sau a părţilor din cadavre;
- depistarea şi ridicarea documentelor cu conţinut probatoriu şi a materialelor ce caracterizează personalitatea,
modul de viaţă şi legăturile bănuitului sau învinuitului: înscrisuri, chitanţe, mandate poştale, bilete de transport,
carnete cu adrese şi numere de telefoane, adrese ale complicilor, fotografii, înregistrări audiovizuale, filme ş.a.;
- depistarea şi ridicarea mijloacelor şi instrumentelor folosite sau destinate săvârşirii infracţiunii, precum şi a
obiectelor a căror deţinere este interzisă: arme de foc, muniţii, substanţe explozive, instrumente de spargere,
utilaje de confecţionare a mărfurilor de larg consum falsificate, stupefiante;
-fixarea locurilor tainice, a ascunzătorilor zămislite în mod special pentru a tăinui obiecte, bunuri, documente şi
alte materiale ce pot interesa justiţia penală. Cu acest scop se vor folosi mijloacele şi metodele fotografiei
judiciare operative, în unele cazuri videoaparatura.
2.2 (5) Distingeţi etapele de realizare a percheziţiei în încăperi.
Percheziţia încăperilor sau a locurilor închise – În cazul percheziţiilor efectuate în locuri închise, se cercetează
elementele de construcţie ale clădirii, ale încăperilor şi dependinţelor, cum sunt zidurile, pardoselile, plafoanele,
scările, instalaţiile sanitare, precum şi obiectele aflate în încăperi, obiecte în care pot fi amenajate ascunzători.
Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei:
a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul destinat a percheziţiei, pătrunderea la locul ce urmează a
fi percheziţionat şi întreprinderea măsurilor pentru asigurarea decurgerii normale a
percheziţiei;
b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală generală a locului ce urmează a fi percheziţionat, în timpul
acesteia ofiţerul de urmărire penală face cunoştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător, stabileşte planul
percheziţiei, definitiv stabileşte sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia decizia despre utilizarea
mijloacelor tehnice.
c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită a obiectelor ce au importanţă pentru urmărirea penală.
d) fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea procesului verbal, planurilor şi schemelor încăperilor
sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii şi a filmului video.

2.3 (7) Estimaţi totalitatea mijloacelor tehnico – ştiinţifice destinate procesului de căutare a obiectelor
ascunse, aplicabile în condiţii de spaţiu închis.
La descoperirea ascunzătorilor, se va aplica întreaga gamă dc metode şi mijloace tehnice criminalistice, aflate
în dotarea organelor de urmărire penală. Printre acestea pe prim-plan se situează metoda de observare, metoda
de măsurare, metoda de palpare, metoda de comparare şi modelare etc. Astfel, examinarea vizuală a obiectelor
de construcţie poate conduce la depistrea unor indici specifici lucrărilor dc amenajare a ascunzătorilor (aspectul
deosebit după culoarea şi prospeţimea tencuielii, vopselei sau tapetele de pe anumite sectoare, lipsa
37
unifonnităţii de amplasare a scândurilor de parchet şi a depunerilor de praf dintre ele, aşezarea nejustificată
logic a mior obiecte ş.a.). Prin măsurare se pot stabili elementele de asimetric şi neconcordanţă dintre
dimensiunile exterioare şi interioare ale pereţilor şi obiectelor de mobilă (dulapuri, sertare, lăzi), precum şi
dintre greutatea şi volumul unor vase închise. Metoda de palpare se exprimă în trei variante:
• palparea propriu-zisă a obiectelor de mobilă tapisate, a vestimentaţiei, lenjeriei şi încălţămintei;
• palparea sonoră care constă în depistarea prin ciocănire a sunetului specific (înfundat) locurilor deşerte
în pereţi şi în alte obiecte de construcţie;
• palparea cu sonde metalice în grămezi şi saci cu cereale, în saltele, în sol afanat ş.a.
Posibilităţi nelimitate de ascundere reprezintă obiectele din interiorul încăperilor: rafturile de cărţi, aparatele
electrocasnice (frigiderul, maşina de spălat, aparatul de radio, televizorul), obiectele fixate pe pereţi (tablouri,
hărţi, covoare), unde sau în spatele cărora pot fi dosite documente, fotografii şi alte obiecte plate. Drept
mijloace de camuflare a obiectelor de volum mic (bijuterii, bani etc.), pot servi vasele de bucătărie, recipientele
de rezerve alimentara.
Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice. Practica organelor de
urmărire penală demonstrează că aplicarea mijloacelor tehnice criminalistice la cercetarea locului
(perchezitie)faptei constituie unul din factorii ce înlesnesc esenţial eficacitatea acestei activităţi. Utilizarea
judicioasă a tehnicii din dotarea organelor de urmărire amplifică perceptibilitatea urmelor infracţiunii şi a altor
mijloace materiale de probă, asigurând, în consecinţă, eficienţa activităţii de cercetare. Locul faptei conservă o
seamă de modificări latente cunoscute în criminalistică sub denumirea de "urme invizibile", cum sunt
amprentele papilare, create prin depunere sudoripară pe suprafeţe absorbante (hârtie, carton, furnir), petele de
sânge pe suporturi cromatic omogene cu sângele, microurmele de textile, de păr, de factori suplimentari ai
împuşcăturii etc, a căror cercetare este de neconceput fără punerea lor în evidenţă cu ajutorul mijloacelor
tehnice criminalistice, a dispozitivelor de iluminare, inclusiv cu radiaţii invizibile, a tehnicilor optice de mărire,
a materialelor de revelare şi conservare etc.

TEST nr. 19
Subiectul I. Microurmele infracţiunii
1.1. (3) Interpretaţi noţiunea de microurmă a infracţiunii.
In criminalistică se consideră microurme particulele minuscule de materie, desprinse din diferite obiecte
atestate în câmpul infracţional care, datorită imperceptibilităţii lor de către organele umane senzoriale, impun
metode de cercetare bazate pe mijloace tehnice speciale .

1.2. (5) Demonstraţi importanţa criminalistică a microurmelor infracţiunii.

Fiind in esenţă resturi de materie, microurmele prezintă interes prin faptul că servesc la elucidarea
multiplelor probleme referitoare la săvârşirea faptei, uneori ajungând până la determinarea persoanelor
participante.
Fibrele de ţesături, denumite şi microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe îmbrăcămintea şi corpul
victimei şi a agresorului, pe uneltele utilizate, pe proeminenţele ascuţite ale obiectelor-obstacole depăşite de
făptuitor, pe piesele şi agregatele mijloacelor de transport sau de producţie.
Metodele şi mijloacele tehnice moderne aplicate de criminalişti în condiţii de laborator asigură stabilirea
apartenenţei la grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor in cauză, uneori chiar şi provenienţa acestora de la
Îmbrăcămintea făptuitorului sau a jertfei.
Descoperirea şi fixarea urmelor-formă, precum şi a celor fragmente de îmbrăcăminte nu impun procedee
specifice, acestea realizându-se pe baza mijloacelor şi conform regulilor cunoscute privind fixarea şi ridicarea
obiectelor corp delict.
Referitor la descoperirea, fixarea şi ridicarea microurmelor de Îmbrăcăminte, in teoria criminalistică s-
au argumentat două modalităţi. Conform primei, organul de urmărire şi anchetă, cu concursul specialistului
criminalist, efectuează operaţiuni de căutare, constatare şi recoltare directă a fibrelor de Îmbrăcăminte de pe
38
obiectele ce constituie ambianţa locului faptei, folosind mijloacele tehnice din trusele şi laboratoarele mobile
criminalistice. în acest scop, se recomandă aplicarea mijloacelor tehnice de detectare, în special a celor optice
(lupa, microscopul), de iluminare (surse de lumină dirijată, de radiaţii infraroşii şi ultraviolete), de fixare
(descriere, schiţare şi macrofotografiere), de recoltare (aspiratorul portabil, penseta, foliile adezive).
Aceasta modalitate, sub aspect procesual evident vulnerabilă, este frecvent practicata, fapt ce se explică
prin năzuinţa de a evita riscurile unei insuficiente descoperiri, pierderi sau distrugeri de urme.

1.3.(7) Recomandaţi lista sarcinilor expertizei microurmelor infracţiunii.

Daca R.M ar dispune de utilajele necesare expertii ar fi trebuit ulterior colectarii microurmelor sa efectuieze un
rind de analize specifice pentru diferite microurme cum ar fi:
Se pot analiza:
 substanţe solide (metale, aliaje, pietre preţioase, pelicule de vopsea, fragmente de sticlă şi de material
plastic, pigmenţi etc);
 lichide, prafuri, paste;
 microurme ( factori secundari ai împuşcăturii, urme dinamice impregnate pe diverse obiecte de
încălţăminte şi de îmbrăcăminte etc.).
 microfibre textile (descoperite în cazul accidentelor rutiere, care au fost detaşate din materialul textil al
obiectului de îmbrăcăminte al victimei, în timpul accidentului, sau detaşate de pe obiectele de
îmbrăcăminte ale unui suspect în timpul desfăşurării unei infracţiuni de furt sau viol);
 micropelicule de vopsea (recoltate de pe autovehicule suspecte, în cazul accidentelor rutiere cu fugă de
la locul faptei);
 elementele de siguranţă (fluorescente) din structura bancnotelor;
 materiale scripturale din compoziţia traseelor şi imaginilor grafice.

Subiectul II. Procedeele tactice aplicate la audierea martorului.

2.1. (3) Definiţi noţiunea de procedeu tactic şi argumentaţi necesitatea aplicării lui
Procedeul tactic este o recomandare argumentată ştiinţific cu privire la ordinea şi modul de acţiune a organelor
de urmărire penală la soluţionarea anumitor probleme, realizarea unor acţiuni concrete de urmărire în scopul
asigurării eficacităţii lor cuvenite, luând în consideraţie particularităţile cazului penal şi ale situaţiei de urmărire
penală.
Prin noţiunea de procedee tactice criminalistice se au în vedere anumite operaţii şi acţiunielaborate de tactica
criminalistică conform legislaţiei procesual-penale în vigoare, prescrise a fi aplicate în condiţii diverse în care
se desfăşoară activităţile de urmărire penală, în vederea obţinerii derezultate optime cu eforturi neînsemnate şi
cheltuieli minime de mijloace şi timp.
Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă de acţiune sau cea mai oportună direcţie ale acţiunilor
ofiţerului de urmărire penală la acumularea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor.
Recomandările tactice sînt sfaturile practice, ştiinţific recomandate şi aprobate, referitor la alegerea şi aplicarea
procedeelor tactice.

2.2. (5) Analizaţi etapele procesului de audiere a martorului.

Ascultarea martorilor parcurge trei etape:
-de organizare şi pregătire;
-de ascultare propriu-zisă şi
-de consemnare (fixare) a declaraţiilor.
Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, este necesar ca activitatea
de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se desfăşoare în mod organizat şi, fireşte, în
deplină conformitate cu prevederile legislaţiei procesual-penale în vigoare. Organizarea activităţii de ascultare a
martorilor cuprinde:
a) stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile soluţionării cauzei, succesiunea, timpul şi
modul de chemare a acestora pentru a depune mărturii şi
b) pregătirea în vederea audierii unor martori, consideraţi purtători de importante date probante.
Pregătirea ascultării martorilor cuprinde:
39
-determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării;
-acumularea de informaţii cu privire la personalitatea celor chemaţi să depună mărturii;
-acumularea de cunoştinţe speciale în situaţia în care obiectul dialogului ce urmează a avea loc se referă la un
domeniu îngust şi mai puţin cunoscut organului judiciar;
-asigurarea condiţiilor necesare bunei disfăsurări a ascultării.
A doua fază - de relatare liberă - debutează cu invitaţia martorului de a expune tot ce ştie referitor la fapta sau
împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat.
Procedeele tactice de natură să contribuie la desfăşurarea cu succes a relatării libere sunt următoarele:
1. Crearea unei atmosfere favorabile desfăşurării expunerii
2. Analiza criminalistică a unor secvenţe din relatările martorului în scopul punerii în evidenţă a eventualelor
contraziceri sau neclarităţi.
3. Observarea asupra modului de comportare a martorului.
4. Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reuşesc să prezinte mărturii în mod ordonat, sau
întâmpină dificultăţi în exprimarea gândurilor.
În faza a treia a ascultării martorilor, denumită de unii autori ”fază (etapă) de interogare” sau de ”ascultare
dirijată”, organul judiciar intervine cu întrebări umiărind clarificarea sau precizarea anumitor aspecte ale
declaraţiilor făcute la etapa de relatare liberă.
La interogarea martorilor se procedează în două situaţii:
1) când martorii de bună-credinţă pe parcursul relatării libere involuntar comunică date dubioase, incomplete
sau contradictorii şi
2) în cazul mărturiilor false prezentate de martorii mincinoşi.
În legătură cu declaraţiile martorului de bună-credinţă, organul de urmărire penală poate interveni cu trei genuri
de întrebări: de completare, pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări de fapt la care martorul din diverse
motive nu s-a referit; de precizare, urmărindu-se determinarea cu exactitate a unor circumstanţe de loc, de timp,
a modului şi împrejurărilor în care s-a activat; de verificare, destinate, în majoritatea cazurilor, stabilirii surselor
din care martorul a obţinut informaţiile sau a condiţiilor în care a avut loc recepţionarea acestora.
2.3. (7) Estimaţi regulile de utilizare a probelor existente în dosar şi datelor speciale de investigaţie la
audierea martorilor.
Declaraţiile martorilor – este imposibil a ne imagina desfăşurarea unui proces penal fără
participarea a cel puţin unui sau doi martori.
Legislaţia în vigoare a făcut unele excepţii faţă de persoanele care pot participa în cadrul
procesului penal ca martor, stabilindu-se unele restricţii în această privinţă.
Ascultarea martorilor se face cu respectarea următoarelor cerinţe:
- obligaţia de a se prezenta la chemare;
- obligaţia de a depune declaraţii;
- obligaţia relatării adevărului;
Ascultarea martorilor, ca mijloc legal de administrare a probelor testimoniale, reprezintă o activitate complexă,
a cărei desfăşurare necesită anumite cunoştinţe referitoare la psihologia lor, la procesul de formare a
declaraţiilor acestora. De aici necesitatea expunerii în continuare, fie în mod succint, a mecanismelor
psihologice pe care se bazează acest proces şi a factorilor care-1 influenţează
??????

TEST nr. 20
Subiectul I. Urmele mecanoscopice
1.1. (3) Definiţi noţiunea de urmă şi prezentaţi clasificarea urmelor mecanoscopice.
Urmă a infracţiunii poate fi considerată orice modificare produsă obiectelor din mediul înconjurător prin
acţiunile celor implicaţi în actul infracţional şi care datorită formei şi structurii lor furnizează informaţii
probante apte să contribuie la identificarea făptuitorului şi determinarea împrejurărilor în care a fost
săvârşită infracţiunea.
Urmele mecanoscopice reproduc construcţia exterioară a obiectelor-corpuri solide. În criminalistică acestea
sunt divizate în:
-urme de instrumente (unelte) şi
-urmele mecanismelor (mijloacelor de transport sau de producţie etc.).
40
 Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forţa fizică a omului şi ele indică în general asupra posedării de
către infractor a unor cunoştinţe, iscusinţe şi deprinderi în domeniul dat.
Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive şi o persoană anumită nu se face prin înfăptuirea
cercetării experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acţiuni de anchetă. La diagnosticarea
obiectelor, instrumentelor şi mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularităţile formelor,
mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în
procesul studierii identificatoare se recurge la stabilirea locului de amplasare a particularităţilor
caracteristicii, care alcătuiesc macro şi micro structura suprafeţei a configuraţiei şi mărimilor lor.

1.2. (5) Analizaţi mecanismul de formare a urmelor de adâncime.

Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci când consistenţa materialului din care este format obiectul
primitor de urmă este mai scăzută decât cea a materialului obiectului creator de urmă, respectiv are un grad de
plasticitate care îi permite să se deformeze prin tasare. Astfel obiectul primitor va păstra în negativ forma
obiectului
A creator, în urma unor modificări (deformări) ale volumului său. In funcţie de granulaţia materialului din care
este constituit şi de gradul de coeziune existent între particulele componente, obiectul primitor de urmă este
capabil să redea şi să păstreze detalii într-o mai mai mică sau mai mare măsură, fapt care face posibilă
identificarea obiectului creator de urmă. Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roţile unui autovehicul
într-un sol afânat, urmele de dinţi în unele categorii de alimente, urmele instrumentelor de spargere utilizate
prin exercitarea de presiune etc.
Urmele în volum sunt acele adîncituri, care se formează în cazul apăsării obiectului creator pe suprafaţa
obiectului primitor cu structură mai moale, care se formează sub această acţiune. Ca de exemplu: urmele lăsate
de cauciucul unui automobil pe suprafaţa de nisip.
Urmele de adancime se formeaza cand obiectul primitor este mai putin consistent decat cel creator si are
oarecare plasticitate. Ele reprezinta o reproducerea a trasaturilor exterioare de pe partea de contact a obiectului
creator in volumul obiectului primitor si pot fi: de picioare in pamant afanat, de sanii in zapada, de maini pe
unt, argila, plastilina.

1.3.(7) Proiectaţi sarcinile expertizei traseologice (mecanoscopice) în cazul în care la faţa locului a fost
constatat faptul că uşa de la încăperea respectivă a fost spartă prin apăsare cu un obiect dur. În
cadrul percheziţiei pe acest caz la domiciliul bănuitului a fost ridicată o rangă.
Sub aspect metodologic, expertiza traseologică cuprinde atât reguli general valabile la efectuarea
oricărei expertize criminalistice, cât şi norme cu caracter specific.
Din prima categorie, fac parte: examinarea prealabilă, examinarea intrinsecă, examinarea comparativă,
precum şi evaluarea rezultatelor.
Prima etapă în efectuarea expertizei traseologice implică o serie de acte cu caracter prealabil.
În primul rând, expertul va trebui să cunoscă obiectul expertizei, respectiv întrebările organului judiciar
(dispuse prin rezoluţii motivate, ordonanţe sau încheieri de şedinţă). Urmează apoi ca expertul să constate
existenţa şi starea obiectelor trimise spre expertizare (se porneşte de la examinarea ambalajului în care au fost
împachetate obiectele în litigiu şi se verifică apoi dacă acestea au suferit modificări sau deteriorări în timpul
transportului), precum şi să determine cantitatea şi calitatea materialului de comparaţie (ideal ar fi ca expertul
să aibe la dispoziţie înseşi obiectele presupus creatoare, dar, de cele mai multe ori, se trimit numai replici ale
obiectelor bănuite). În cazul dispunerii exertizei traseologice este necesar să se pună la dispoziţia expertului şi
procesul verbal de cerecetare la locul faptei, fotografiile şi schiţele întocmite cu această ocazie, actele medico-
legale, etc.
Tot în acestă etapă, expertul elaborează ipoteze de lucru, determină posibilităţile tehnice de examinare şi
programează următorii „paşi” pe care îi va parcurge.
Cea de-a doua etapă constă în examinarea intrinsecă atât a obiectului în litigiu, cât şi a celui de
comparaţie, în scopul determinării caracteristicilor de ordin general şi particular proprii fiecăruia.
Regula este ca examinarea să înceapă cu obiectul incriminat şi să se continue cu cel de comparaţie, dar,
în practică, sunt cazuri în care această ordine este inversată.
În această etapă a identificării, un rol foarte important îl are materialul de comparaţie. Fie că este
alcătuit din probe „preconstituite” şi/sau din probe experimentale, el trebuie să fie format din materiale adecvate
şi să fi respectat (cât se poate de mult) mecanismul de formare a urmei în litigiu.
41
 Următoarea etapă a identificării o reprezintă comparaţia – verificarea dacă însuşirile urmelor create cu
ocazia săvârşirii faptei se reflectă în cele ale obiectului care se presupune că le-a generat. Comparaţia se
realizează fie între urma în litigiu şi obiectul care se presupune că a creat-o, fie între urma în litigiu şi urma
experimentală creată cu acel obiect.
O condiţie esenţială care trebuie îndeplinită este aceea ca obiectele să fie prin natura lor comparabile
(urmele de adâncime nu pot fi comparate cu urme de suprafaţă şi nici imaginile negative cu cele pozitive).
În expertiza traseologică, cercetarea urmelor se realizează de cele mai multe ori la nivel macroscopic,
aceasta deoarece examinările la microscop permit măriri suficiente pentru studierea urmelor extrem de fine.
În funcţie de însuşirile obiectelor şi a reflectărilor acestora sub formă de urme, în practica de expertiză
se folosesc următoarele modalităţi de comparare (care au un rol dublu, de tehnică de lucru şi de demonstraţie
vizuală a rezultatelor obţinute): juxtapunerea, suprapunerea şi îmbinarea.
În fine, ultima etapă a identificării o constituie evaluarea rezultatelor şi formularea concluziei.

Subiectul II. Tactica utilizării cunoştinţelor speciale în procesul penal

2.1. (3) Definiţi conceptul şi formele cunoştinţelor speciale.
Clarificarea obiectivă şi deplină a împrejurărilor specifice şi complexe ale cauzelor penale cere de la cei
angajaţi în activitatea de urmărire penală, în afară de alte calităţi, cunoştinţe profunde de specialitate. Practica
demonstrează că de nivelul de pregătire profesională a acestora depinde, în mare măsură, calitatea cercetărilor
penale şi, în consecinţă, eficacitatea luptei împotriva criminalităţii.
Cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor se ocupă persoanele autorizate în drept. Cercul larg de cunoştinţe de
care acestea dispun, de obicei, asigură desfăşurarea cu succes a activităţilor indispensabile identificării faptelor
şi a împrejurărilor de fapt, interpretării şi folosirii lor în procesul de probaţiune.
Antrenarea specialiştilor din alte domenii la înfăptuirea justiţiei se practica încă în vremurile străvechi. Este
cunoscut faptul că în Imperiul Roman cadavrul lui lulius Caesar, la cerinţa justiţiei, a fost supus unei minuţioase
examinări medicale în vederea stabilirii cauzei şi împrejurărilor în care a survenit moartea, în China medicii
participau la examinarea judiciară a cauzelor penale deja la începutul mileniului trecut. Odată cu dezvoltarea
ştiinţelor naturale, a artei şi tehnicii, a crescut şi numărul infracţiunilor calificate săvârşite prin metode şi
mijloace sofisticate. De aceea Ia soluţionarea cauzelor penale, în toate situaţiile în care stabilirea împrejurărilor
faptei impune cercetări ştiinţifice din alte domenii dc activitate, decât cel juridic, au început să fie antrenate
permanent nu ocazional, persoane competente.
Prin urmare, ori de cate ori in vederea lamurarii unor imprejurari necesare elucidarii cauzei, organele judiciare
au nevoie de parerea unor persoane care au cunoștințe de specialitate, ele numesc unul sau mai mulți experți,
stabilind și problemele ce trebuie soluționate, asupra carora urmeaza sa se pronunțe aceștia. Actele normative
denumesc aceste activitați desfașurate de specialiști prin termenul de 'expertize'. Datorita faptului ca se
desfașoara in cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de 'expertize judiciare'.
2.2. (5) Enumeraţi instituţiile de expertiză jidiciară din Republica Moldova.
Institutiile de stat:
- Centru national de expertiza judiciara de pe linga Min de Justitie(35 tipuri de expertize,49 experti)
- Centru de expertiza a MAI(9 tipuri de expertiza, 180 experti)
- Centru de medecina legala(Min Sanatatii, 3 tipuri de expertize)
- Serviciul criminalistic al CAN(7 experti)
- Serviciul criminalistic al SIS(2 experti)
- Min Apararii(1 expert medic legist)
- Spitalul clinic republican de psihiatrie
- Spitalul clinic republican de psihologie
Centre nestatale
- Centrul de expertiza independent(11 tip expertiz)
- Credibilitatea- birou de expertiza(4 tip de expert)
- Malai- birou de expertiza
- Experti private aproximativ 20

2.3. (7) Evaluaţi constatarea-tehnico ştiinţifică şi medico-legală ca mijloc de probă.

42
 În reglementarea legală noţiunea de probă include orice element de fapt, care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor în
care aceasta s-a produs.
Urmele şi mijloacele de probă nu au valoare pentru cauză atîta timp cît ele nu au fost analizate, interpretate şi
valorificate pentru obţinerea datelor care să contribuie la clarificarea diferitelor aspecte referitoare la
împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea, făptuitori şi alte date.
Administrarea şi constatarea existenţei probelor se realizează prin intermediul mijloacelor de probă care,
potrivit art.64 C.P.P., sînt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului; declaraţiile părţii vătămate; părţii civile şi
părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor, înscrisurile; înregistrările audio şi video; fotografiile;
mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale şi expertizele.
În anchetarea unor cauze penale, pentru valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, organele
judiciare sînt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure şi care presupun o gamă largă de
investigaţii criminalistice ce necesită cunoştinţe de specialitate şi din alte domenii decît cel juridic. În acest scop
apelează la anumiţi specialişti sau experţi din aceste domenii. În acest context, probele ştiinţifice rezultate din
examinările criminalistice de laborator, prin caracterul lor obiectiv, se constituie într-o reală garanţie pentru
soluţionarea corectă, sub toate aspectele, a cauzelor judiciare.
Faptul că aceste mijloace de identificare sînt asimilate în legislaţie ca mijloace de probă, demonstrează
importanţa lor în activitatea de probaţiune judiciară, iar folosirea datelor cu caracter ştiinţific în dovedirea
împrejurărilor de fapt - ce constituie obiectivele lucrărilor cît şi întocmirea rapoartelor de către specialişti
competenţi şi cu o pregătire superioară, constituie o garanţie în plus a obiectivităţii probaţiunii.

TEST nr. 21
Subiectul I. Mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice.
1.1(3) Definiţi noţiunea şi categoriile mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Prin termenul de tehnică se întelege totalitaea mijloacelor create si folosite de om în activitatea
sa făuritoare.Tehnica este produsul stiintelor naturale si prin urmare orice progres al acestora duce la crearea un
or mijloace tehnice noi, care penetrează impetuos toate domeniile vietii sociale. Aceasta ne face să credem că
tehnica criminalistică a apărut ca o consecintă a pătrunderii realizărilor stiintelor naturale în justitia penală,
favorizată. Fireste de necesitatea cercetărilor criminalistice.
La momentul de faă tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat tiinific de mijloace
tehnice si metode privind utilizarea lor de către experti, în vederea descoperirii, examinării si administrării
probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar în scopul descoperirii si prevenirii
infraciunilor.
Mijloacele tehnico-stiintifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după diferite criterii.
Astfel:
-după provenienta lor deosebim mijloace si metode fizice, chimice, biologice
-după natura lor – aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, material
-după destinatia funcională – fotografice, acustice, mecanice, de modelare si transferare a urmelor, de căutare a
obiectelor ascunse sau greu perceptibile.
-Auxiliare – instrumente, rechizite pentru scris, pentru desenatul grafic, articole de ambalare etc.
Fără a pune la îndoială însemnătatea clasificărilor mentionate considerăm că practic, mai rezonabilă
este clasificarea mijloacelor tehnico-stiintifie criminalistice după scopul preconizat prin folosirea lor.
Potrivit criteriului dat, mijloacele tehnico-stiintifice se împart în trei categorii:
1.de prevenire a faptelor ilicite
2.folosite în activitatea de urmărire penală în vederea descoperirii si ridicării pobelor
3.ale expertizei criminalistice

1.2(5) Determinaţi aportul mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice la cercetarea locului faptei.

43
Practica demonstrează cu certitudine că aplicarea cu pricepere a mijloacelor tehnice aflate la dispozitia
organelor de urmărire penală asigură eficienta actiunilor de cercetare, garantînd în cele din urmă
stabilirea adevărului în conformitate cu cerintele legislatiei în vigoare.
Mijloacele tehnico-stiintifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse criminalistice portative,
complete speciale, si laboratoare criminalistice mobile.
Trusele se împart în universale, destinate cercetării la fata locului si efectuării altor actiuni procesuale, în
special, a percheziiei, prezentării pentru recunoatere, experimentului judiciar, si specializate pentru efectuarea
unor operaii tehnico-stiintifice separate.
Organele de urmărire penală sunt dotate cu truse cu destinatie specială cum ar fi cele destinate testării
substanelor narcotice sau în formă de anexe la trusele universale propriu-zise. În atare formă se prezintă trusele
fotografice, completul de substane necesare relevării amprentelor digitale.
Trusele universale fiind destinate multiplelor operatiuni tehnice pe parcursul cercetării infractiunilor, includ
diverse instrumente, utilaje, materiale dintre care mentionăm:
1.instrumente de măsurare (dimensiunile liniare, unghiulare si de volum constitue caracteristice de deosebită
valoare criminalistică a obiectelor – probe materiale ale infractiunii). Trusele criminalistice sunt dotate cu ruletă
metalică, un distanier, un raportor, si o riglă gradată.
2.mijloacele de iluminare. Mijoacele de iluminare artificială. Trusele sunt dotate cu o lantern concentrată, surse
de iluminare fotografică, dispozitive cu radiatii ultraviolete.
3.mijlocele tehnice pentru relevarea, fixarea, ridicarea si conservarea urmelor si obiectelor ce constituie
probe materiale:
-dispozitive si preparate pentru descoperirea, fixarea si ridicarea amprentelor digitale
-dispozitive si materiale pentru amprentarea persoanelor vii si a cadavrelor
-utilaje si materiale de mutare a urmelor
4.dispozitive destinate căutării obiectelor ascunse, care constău dintr-un dispozitiv de adîncire în
sol,detector magnetic si metalic
5.instrumentar auxiliar general si materiale de ambalare, spre exemplu briceag, cleste, trusă de
surubelnite, diamant de tăiat sticlă.
Afară de obiectele cu care sunt dotate trusele criminalistice universale, laboratoarele mobile dispun de un sir de
mijloace suplimentare de tehnică criminalistică, dintre care mentionăm aparate de fotografiat, mijloace
necesare pentru efectuarea video-fonogramei si a înregistrărilor magnetofonice, utilaje de detectie
pentru efectuarea actiunilor de căutare, mijloace optice cu diverse măriri.
1.3 (7) Estimaţi mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice necesare în situaţia cercetării locului săvârşirii
infracţiunii de furt prin pătrundere
vezi şi la 1.2 +comparaţie
În cercetarea urmelor instrumentelor de spargere un rol important ii aparţine expertizei traseologice, ea
fiind in măsură să contribuie la elucidarea diverselor probleme ce vizează cercetarea actelor criminale de
spargere. Astfel, prin examinarea urmelor ridicate de la faţa locului, expertul poate determina tipul şi modul de
aplicare a instrumentului de spargere, in baza concluziilor expertului organul de urmărire penală poate înainta
versiuni atât în privinţa instrumentelor folosite, precum şi a autorului spargerii, ajungând In aşa mod la
suspiciuni reale necesare dispunerii expertizei de identificare. în cele din urmă expertului i se cere să
soluţioneze problema de primă importanţă: dacă urmele de spargere au fost create de instrumentul prezentat.
Rezolvarea acestei probleme-cheie a expertizei traseologice este reală. Practica demonstrează că
identificarea instrumentelor de spargere este realizabilă In toate cazurile în care se examinează urme
traseologice informative, urme care reproduc elemente caracteristice esenţiale ale obiectului creator şi dacă In
posesia expertului se află instrumentul suspect ca fiind creator al acestor urme. Subliniem acest considerent din
motivul că uneori se mai recomandă organului judiciar obţinerea modelelor de comparaţie ale instrumentelor de
spargere. Astfel de recomandaţii nu pot fi acceptate. în primul rând, instrumentele suspecte trebuie urgent
ridicate pentru a evita orice modificări. în rândul al doilea, obţinerea modelelor de comparaţie ale
instrumentelor de tăiere impune procedee complicate legate de aprecierea direcţiei şi fixarea unghiului de
tăiere, care se pot realiza numai în condiţii de laborator. Aici obţinerea modelelor de comparaţie ale
instrumentelor constituie o fază de cercetare a expertului.
Expertiza traseologică se realizează prin cercetarea comparativă, aplicându-se diferite mijloace optice
(lupa, microscopul) şi optice de comparaţie (microscopul comparator), precum şi a dispozitivului special de
examinare a striaţiilor, profilograful traseologic.
44
Subiectul II. Particularităţi tactice ale prezentării spre recunoaştere a persoanelor vii.
2.1.(3) Definiţi noţiunea şi sarcinile prezentării spre recunoaştere .
Prezentarea pentru recunoaştere este o actiuitate de tactică criminalistică desfăşurată in scopul identificării
persoanelor, cadavrelor, obiectelor şi animalelor care au legătură cu cauza, prin intermediul anumitor persoane
care le-au perceput in împrejurări determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau unui alt fapt juridic, reţinând in
memorie semnalmentele şi caracteristicile obiectelor de îmbrăcăminte ale acestora. Baza ştiinţifică a prezentării
spre recunoaştere o formează procesul psihologic, esenţa căruia constă în faptul că persoana ce recunoaşte
obiectul face compararea cu ajutorul memoriei a înfăţişării obiectului văzut anterior cu obiectul prezentat
împreună cu alte obiecte. În rezultatul acestei comparări se i-a decizia asupra identităţii, asemănării sau
deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate.
Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu importanţa activităţii de ascultare propriu-zisă a
oricărui subiect procesual care are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la
soluţionarea cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracţiuni.
2.2.(5) Identificaţi tipurile şi regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere.
Sînt următoarele genuri ale prezentării spre recunoaştere:
a) a persoanelor.
b) a obiectelor.
c) a animalelor.
d) a cadavrelor sau a unor părţi de cadavre.
e) a încăperilor sau a porţiunilor de teren.

Regulile generale tactice privind efectuarea prezentarii spre recunoastere

Prezentarea spre recunoaştere poate fi înfăptuită în două forme: în realitate sau după fotografie.
1. Pregatirea in vederea prezentarii spre recunoastre
-ascultarea prealabila
-asigurarea conditiilor necesare bunei desfasurari a recunoasterii
-alegerea persoanei si a obiectelor pentru a fi prezentate impreuna cu cele care trebuie recunoscute
2. Desfasurarea prezentarii spre recunoastere si materializarea rezultatelor obtinute(4 etape)
-preliminara sau introductive
-de recunoastere propriu-zisa
-de detalizare
-de fixare

Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere:

a) cel ce recunoaşte de la bun început este audiat de împrejurările în care al a văzut persoana sau obiectul
respectiv, particularităţile şi semnele individuale, după care ea îl poate recunoaşte.
b) numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere nu trebuie să fie mai mic de trei (cu excepţia prezentării
cadavrelor).
c) obiectele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie după posibilitate asemănătoare la exterior cu cel ce
trebuie recunoscut. Obiectul ce urmează să fie recunoscut se prezintă împreună cu aceste obiecte.
d) până la începerea prezentării spre recunoaştere persoanei ce urmează a fi prezentată i se dă posibilitatea de
aşi alege locul dorit între persoanele prezentate spre recunoaştere.
e) dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoaşterea este în calitate de martor sau parte vătămată, el
înainte de a recunoaşte este prevenit despre răspunderea penală pentru sustragerea sau refuzul de a face
depoziţii, prezentarea cu bună voinţă a depoziţiilor mincinoase.
f) pentru fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere pot fi utilizate mijloace audio sau video.

2.3.(7) Determinaţi modalităţile tactice de prezentare spre recunoaştere a persoanelor după fotografii.
Această modalitate este prevăzută de legea procesual penală: ”In cazul în care prezentarea persoanei spre
recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia, prezentată împreună cu
fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esenţial între ele. Toate fotografiile se anexează la
dosar.”

45
Imposibilitatea persoanei de a se prezenta spre a fi recunoscută, poate avea la bază o serie de motive: Starea de
boală, persoana care urmează a fi recunoscută este fugitivă, însăşi contactul direct dintre victimă şi făptuitor
este considerată inoportun etc.
In cadrul acestei modalităţi de recunoaştere se folosesc următoarele tipuri de fotografii:
• Fotografia de recunoaştere - exectutată în prealabil conform tuturor procedeelor caracteristice.
• Fotografii destinate să servească ca rechizite în actele de identitate şi alte documente;
• Fotografii executate de profesionişti sau de amatori - trebuie de ţinut cont ca ultima categorie, de
multe ori, prezintă aspectul persoanei în formă denaturată (retuşări, condiţii slabe de iluminare)
Ordinea tactică de desfăşurare a acestei modalităţi de prezentare spre recunoaştere, este următoarea:
1. Se iau 3-5 fotografii în care să fie prezentate persoane cu fizionomii asemănătoare. Acestea trebuie să fie
egale după dimensiunile hîrtiei şi a pozei celor reprezentaţi.
2. Intre aceste fotografii se aşează fotografia celui care urmează a fi recunoscut.
3. Fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ştampilează şi se numerotează, în prezenţa martorilor asistenţi.
4. Persoanei i se prezintă planşa cu fotografii, solicitîndu-i-se să arate dacă recunoaşte vreo persoană/şi să
indice numărul fotografiei în care este reprezentată persoana recunoscută.

In cazul unui răspuns afirmativ, persoana urmează să relateze împrejurările în care a cunoscut-o şi caracteristicile
identificatoare pe care le-a observat,
Modul de desfăşurare a prezentării spre recunoaştere urmează să fie consemnate într-un proces verbal iar
fotografiile anexate, respectiv. Fie că e vorba de o planşă cu fotografii, fie fotografiile urmează a fi incleiate pe
formularul procesului-verbal imediat după partea introductivă a acestuia.

TEST nr. 22
1.1 Identidicaţi cazurile şi formele de prezentare spre recunoaştere a cadavrului.
Articolul 117. CPP RM:
(4) La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de anticariat, precum
şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul, recunoaşterea se face după exemplar
unic.
(5) În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte o
ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respective a decedatului. La prezentarea spre
recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie, rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl
va distruge ca mijloc de probă.
Prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor neidentificate se efectueaza la locul unde acestea sunt descoperite, în
morgă sau la alte servicii medico-legale.
Formele:
Recunoastere cu Caracter extraprocesual – cind cadavrul se arata persoanelor prezente la locul faptei, celor
domiciliate în apropierea acestui loc, reprezentanților administratiei, precum si altor persoane care manifesta
dorinta de a contribui la identificarea lui.
Recunoastere propriu-zisa a cadavrelor – cind se aleg din rindul celor care au declarat anterior, sau cind au fost
chemati in fata organului de urmarire penala, disparitia persoanei.
Dacă moartea victimei a survenit în urma unui act de omor, prezentarea cadavrului spre recunoaştere
este neapărat să se efectueze la etapa iniţială a anchetei, deoarece, după cum demonstrează practica cercetării
acestei categorii de infracţiuni, recunoaşterea lui constituie punctul de plecare al întregii activităţi de cercetare
Modul în care s-a desfăşurat prezentarea spre recunoaştere şi rezultatele obţinute se consemnează, după
cum s-a semnalat, în procesul-verbal care are valoarea de mijloc de probă.
1.2 Determinaţi persoanele, ce pot fi chemate să recunoască cadavrul cu identitatea necunoscută.
La început cadavrul se arată persoanelor prezente la locul faptei, celor domiciliate în apropierea acestui
loc, reprezentanţilor administraţiei (organelor puterii locale, ale unităţilor economice şi de deservire socială
ş.a.), precum şi altor persoane care manifestă dorinţa de a contribui la identificarea lui. Această formă de
46
prezentare spre recunoaştere are un caracter extraprocesual şi urmăreşte un dublu scop: obţinerea informaţiei
referitoare la identitatea cadavrului şi determinarea persoanelor cărora el poate fi prezentat spre recunoaştere în
accepţiunea procesuală a acestei activităţi. Acelaşi scop se urmăreşte şi în cazul prezentării cadavrului spre
recunoaştere prin înfăţişarea imaginii lui prin intermediul mijloacelor de informare în masă, în special, al
televiziunii.
Subiecţii recunoaşterii propriu-zise a cadavrelor se aleg din rândul celor care au declarat anterior, sau
când au fost chemaţi în faţa organului de urmărire penală, reclamă despariţia persoanei. Nu de puţine ori
subiecţii recunoaşterii sunt selectaţi din rândul persoanelor care, fără ca să fi sesizat organul de urmărire despre
absenţa unei rude sau a unui prieten, aflând din mijloacele de informare în masă despre descoperirea unui
cadavru, se prezintă cu cererea de a li se acorda posibilitatea să-1 vadă pentru a stabili dacă nu este al persoanei
apropiate, de lipsa căreia sunt îngrijoraţi.
1.3 Justificaţi posibilitatea prezentării spre recunoaştere în situaţia, în care au fost depistate următoarele
părţi componente ale cadavrului dezmembrat: membrele inferioare, mîna dreaptă, craniul.
Dificultăţile ce pot apărea la recunoaşterea cadavrelor pot fi condiţionate, pe de o parte, de schimbările
fiziologice ce survin după moartea persoanei (atârnarea muşchilor faciali, deformarea trăsăturilor exterioare,
dispariţia expresiei fetei ş.a.) care, din momentul declanşării procesului de putrefacţie, înstrăinează tot mai mult
aspectul cadavrului iar, pe de altă parte, de starea psihică şi emoţională tensionată a celui chemat să recunoască,
mai cu seamă dacă cadavrul este mutilat, dezmembrat sau intrat în putrefacţie.
"tualetarea cadavrului", cuprinde curăţarea şi estetizarea lui (spălarea, pieptănarea, pudrarea, înroşirea
buzelor şi a obrajilor), iar în cazurile cadavrelor degradate sau grav afectate -restaurarea acestora (refacerea
unor ţesuturi, înlocuirea organelor lipsă cu proteze ş.a.)
Astfel organul de cercetare si medicul elgist au in sarcina lor restaurarea cadavrului. Avînd la dispozitie doar
unele părți componente ale corpului – membrele inferioare, mîina dreaptă și craniul ei vor recurge la inlocuirea
celorlalte părți comonente ale corpului uman care nu le au la dispoziție cu analogii. Dat fiind faptul că se acordă
o atentie deosebita la șocul psihic pe care-l poate produce prezentarea cadavrului unei rude sau persoane
apropiate, cadavrul se prezinta de regula imbracat, dupa ce in prealabil a fost toaletat, restaurat si adus la o
infatisare cat mai apropiata in timpul vietii.

Subiectul II. Traseologia criminalistică

2.1 Definiţi noţiunile de urmă şi traseologie criminalistică
Traseologia - un domeniu bine determinat al criminalisticii destinat cunoaşterii legităţilor formării urmelor
infracţiunii şi elaborării metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi examinării
acestora în vederea stabilirii faptei, identificării făptuitorului şi determinarea tuturor împrejurărilor cauzei. "prin
urmă se întelege orice modificare materiala produsa ca urmare a interactiunii dintre faptuitor, mijloacele
folosite de acesta si elementele componente ale mediului unde îsi desfasoara activitatea infractionala,
modificari care, examinate individu-al sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea
faptuitorului, a mijloacelor folosite si la lamurirea împrejurarilor cau-zei" (Gheorghe Pasescu)

– În sens restrâns, urma este o reproducere a construcţiei exterioare a unui obiect, pe suprafaţa sau în volumul
obiectului cu care a venit în contact (urmele de reproducere fac obiectul traseologiei).
- În sens larg – Urma reprezintă o modificare creată la locul şi în procesul săvârşirii infracţiunii prin mişcările
fizice realizate în acel moment de persoanele implicate în activitatea respectivă.
Modificarea produsă, prin aspectul ei general caracteristicile sale specifice sau poziţia sa este utilă cercetării
criminalistice.

2.2 Prezentaţi clasificarea urmelor de reflectare

2.3
2.4 Estimaţi informaţia care poate fi extrasă dintr-o urmă de picior depistată la faţa locului , precum
şi din cărarea de urme.
Urmele de picioare se vor forma la faţa locului inevitabil in toate cazurile în care săvârşirea faptei
implică acţiuni ce duc la contactul picioarelor făptuitorului cu elementele materiale ale ambianţei şi, fireşte,
dacă acestea sunt apte să primească urme. La locul faptei se pot întâlni urme de picioare izolate şi In formă de
cărare. Urmele izolate sunt ale unui singur picior sau ale ambelor, crearea cărora este lipsită de legătura logică
47
a mersului sau a fugii. Cărarea urmelor se prezintă ca un ansamblu al urmelor picioarelor drept şi stâng succesiv
formate in cadrul deplasării omului In spaţiu prin mers sau fugă. Particularităţile individuale ale deprinderilor
de a merge se materializează sub formă de elemente caracteristice ale cărării urmelor: linia direcţiei mersului —
axa cărării de urme, linia mersului, lungimea paşilor picioarelor drept şi stâng, lăţimea pasului, unghiul paşilor.
Cercetarea acestor elemente în particular sau în ansamblu poate conduce la concluzii principiale privind
persoana suspecţi. Pe baza elementelor cărării urmelor se pot pronostica apartenenţa la sex a persoanelor
participante la operaţia cercetată, caracteristicile fizice şi eventualele defecte anatomice ale acestora, starea lor
psihica, greutatea ş. a.
Ritmul şi direcţia deplasării, spre exemplu, se apreciază după poziţia picioarelor, lungimea paşilor şi
unghiul mersului. Aceste elemente în comun cu forma urmelor denotă apartenenţa la Sex a persoanei în cauză.
Lungimea paşilor în mers obişnuit la bărbaţi este în medie de 70—90 cm, iar la femei de 50—60 cm. Urmele
create în fugă se disting prin forma lor vădit arcuită. Defectele anatomice (proteză, rană ş. a.) se reflectă în
cărarea urmelor prin lungimea diferită a paşilor unui picior în raport cu celălalt şi prin apariţia unor elemente
suplimentare, cum ar fi a celor de târâre a piciorului afectat.
Astfel, urmele de picioare ocupă un loc prioritar în cercetările criminalistice.

TEST nr. 23
Subiectul I. Tactica reconstituirii faptei.
1.1 (3) Definiţi conceptul criminalisticii al reconstituirii faptei şi sarcinile acesteia.
Literatura de specialitate cunoaste mai multe opinii asupra notiunii de reconstituire. Unii autori o considera un
mijloc artificial de reproducere a unor fapte din trecut şi de observare a acestora. (Traian Pop)In alta opinie
reconstituiurea ar fi o forma auxiliara a cercetarii locului savirsirii faptei. (Camil Suciu).
Reconstituirea este una din activităţile procedurale şi de tactică criminalistică pentru verificarea probelor
administrate în cauză şi obţinerea de probe noi. Ea este o reproducere totală sau parţială a activităţii
infracţionale şi a împrejurărilor acesteia.
Efectuată cu respectarea tuturor regulilor tactice şi metododogice cunoscute, reconstituirea poate contribui la
verificarea probelor deja administrate, la obţinerea de noi probe şi la delimitarea furtului de simulările de furt.
Reconstituirea este frecvent întâlnită, fiind practicată în scopul verificării posibilităţii sau imposibilităţii
producerii faptelor într-un anumit mod, ori al apariţiei unor anumite rezultate, ca urmare a săvârşirii unor
anumite acţiuni.

1.2 (5) Evidenţiaţi cerinţele de bază ale reconstituirii faptei.

Cerinte:
a. Participanților la reconstituire li se reamintesc activitațile pe care le vor desfașura și ordinea de
desfașurare a lor.
a. martorii asistenți sunt invitați sa ocupe locurile care asigura observarea tuturor acțiunilor care se
reconstituie și a rezultatelor la care se ajunge;
b. in timpul reconstituirii vor fi reproduse doar faptele și imprejurarile care prezinta importanță
pentru aflarea adevarului, nu și aspecte colaterale, irelevante;
c. fiecare fapta sau imprejurare care urmeaza sa fie reprodusa, va fi precedata de declarațiile
executanților, cu privire la modul in care s-a desfașurat ori in care a fost perceputa in momentul savarșirii
infracțiunii;
d. faptele și imprejurarile care se verifica trebuie reproduse cat mai exact, intr-un ritm asemanator
celui declarat de persoana care le executa. De la aceasta regula fac excepție situațiile in care ritmul de
desfașurare ar putea pune in pericol siguranța participanților la reconstituire. De exemplu, nu pot fi reproduse
imprejurari cum sunt circulația cu viteze mari in condifii de drum sau meteorologice improprii (carosabil umed,
cu polei, ceafa, ninsori etc.), derapaje, franari bruște, tamponari ș.a.m.d.
e. activitafile care se executa se vor repeta de mai multe ori, pentru a verifica daca la fiecare
repetare se obfin aceleași rezultate.
f. Activitațile cu grad de complexitate sporit fi ritm de desfașurare rapid vor fi reproduse pe etape,
dar numai in masura in care aceasta nu denatureaza realitatea ori nu influenfeaza rezultatele la care se ajunge;
g. reconstituirea care are ca rezultat descoperirea unor mijloace materiale de proba noi va fi
continuata cu cercetarea criminalistica a locului in care au fost gasite;

48
1.3 (7) Evaluaţi condiţiile în care înregistrarea video sau audio este indispensabilă fixării procesului şi
rezultatelor reconstituirii.
Rezultatele reconstituirii se consemneaza în procesul verbal, fiind fixate şi prin fotografiere. Datele acumulate
în urma reconstituirii trebuie să fie cît mai amănunțite. Este inevitabil că înregistrarea video și audio s-ar isprăvi cel
mai bine cu această sarcină.
Fotografia de reconstituire este utilizată cu ocazia efectuării reconstituirii, pentru fixarea locului respectiv şi a
diferitelor secvenţe din procesul comiterii faptei, reproduse artificial. Fotografia secvenţelor reconstituirii, au ca
scop redarea principalelor momente reproduse artificial. În ultima vreme se foloseşte tot mai mult înregistrarea
video, care este mai avantajoasă.
Este recomandat ca intreaga desfașurare a reconstituirii sa fie cat mai fidel fixata in procesul verbal iar, tehnica
criminalistica ofera о serie de mijloace a caror utilizare poate fi de un real folos pentru cauza (fotografia
judiciara, filmarea, videofilmarea etc.) .In cadrul efectuarii reconstituirii este folosita cu preponderenfa
fotografia judiciara operative, de fixare,care are rolul de a ilustra menfiunile din procesul verbal care se incheie
cu aceasta ocazie,dar ca fi la celelalte mijloace de proba,fotografia ilustreaza fidel condifiile in care a fost
efectuata reconstituirea, activitafile desfafurate cu aceasta ocazie,dar fi rezultatele obfinute.
Exista situații (cum ar fi cea a verificarii condițiilor de vizibilitate și audibilitate) cand nici-un alt mijloc de
fixare nu da afa de bune rezultate,cum da video-film area.
Vido-filmarea are de asemenea valoare fi pentru evidentierea și ilustrarea condifiilor fi imprejurarilor care au
favorizat savarfirea infracfiunii mai ales atunci cand reconstituirea se efectueaza la scurt timp dupa acest
moment fi cand aspectul locului faptei nu a suferit multe modificari.
Fotografia judiciara are un rol important in ilustrarea rezultatelor obfinute in cursul reconstituirii.Ea
inregistreaza momentele cele mai importante ale faptei §i imprejurarile in care se reproduc, contribuind prin
caracterul sau demonstrativ la stabilirea faptului daca infracfiunea putea sau nu sa se savar§easca in condițiile
pe care le-a relevat ancheta pana in acel moment.

Subiectul II: Rolul expertizei judiciare la cercetarea infracţiunilor

2.1 (3) Definiţi noţiunea şi sarcinile expertizei judiciare
Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert, în scopul aflării
adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea
conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de
instanţa judecătorească. (art1, LEGE Nr. 1086 cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale.
Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma stabilită de legislaţie conform ordonanţei organelor de
cercetare penală şi instanţei de judecată a cercetărilor în domenii separate ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul
stabilirii circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză.
Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele faptice ce se conţin în ele probe.
Expertiza este efectuată de persoane competente, ce lucrează în instituţii speciale de expertiză a organelor
afacerilor interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte persoane competente în soluţionarea întrebărilor ce au
importanţă pentru anchetă şi instanţă de judecată.

2.2 (5) Identidicaţi cazurile când expertiza este obligatorie de efectuat

Efectuarea expertizei obligatorii se dispune în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală (art.143) şi de
alte acte normative.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot
avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe specializate de către
persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei.
Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.

49
 Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:
1) cauzei morţii;
2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la
starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în
procesul penal;
31) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente
inumane sau degradante;
4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă are
importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;
5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a
percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste
declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;
6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
(2) Plata expertizelor judiciare efectuate în cazurile prevăzute la alin. (1) se face din contul mijloacelor
bugetului de stat.
2.3 (7) Deduceţi acţiunile premergătoare efectuării expertizei
Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din următoarele elemente: adunarea, alegerea, păstrarea și
pregătirea pentru trimitere la expertiză a obiectelor ce urmează a fi supuse expertizei ;alegerea expertului sau
instituţiei ce va executa expertiza; întocmirea ordonanţei de numire a expertizei, aducerea faptului dat la
cunoştinţă învinuitului, examinarea demersurilor în legătură cu aceasta ;îndeplinirea ordonanţei şi expedierea
acestea expertului sau instituţiei speciale ce va efectua expertiza (împreună cu obiectul ce urmează a fi
cercetat).După necesitatea poate fi transmis şi dosarul penal.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, citează
părţile şi expertul desemnat pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul
trebuie să dea răspunsuri, pentru a li se explica dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a
cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte un
expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei. În acest caz, se întocmeşte un
proces-verbal.
După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia
urmează să participe părţile.

TEST nr. 24
Subiectul I: Rolul mijloacelor tehnico-criminalistice în activitatea de urmărire penală

1.1.(3) Definiţi noţiunea de mijloc tehnico-criminalistic.

Prin categoria de «tehnică» (din limba greacă techne — meşteşugărie) se înţelege totalitatea mijloacelor
create şi folosite de om în activitatea sa făpritoare. Reflectând în formă materializată experienţa umană, tehnica
asigură eficienţa şi productivitatea muncii şi deci constituie unul dintre factorii determinanţi ai progresului
social.
Tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat științific de mijloace tehnice și metode privind utilizarea
lor de către organele cu funcții de urmărire penală, precum și de către experți, în vederea descoperirii,
examinării și administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul
descoperirii și prevenirii infracțiunilor.
1.2.(5)Specificaţi mijloacele şi metodele tehnico-criminalistice folosite la căutarea şi depistarea urmelor şi
altor materiale de probă în condiţii de teren.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse criminalistice
portative, complete speciale şi laboratoare criminalistice mobile.
Mijloacele tehnice, meterialele şi instrumentele cuprinse în trusele criminalistice portabile sunt introduse în
valize, asigurându-le comoditatea necesară în exploatare.
50
Trusele universale, fiind destinate multiplelor operaţii tehnico-ştiinţifice efectuate pe parcursul cercetării
infracţiunilor, includ diverse instrumente, utilaje şi materiale:
1) Instrumente de măsurare. Trusele criminalistice sunt dotate cu ruletă metalică, un distanţier, un raportor
şi o riglă gradată.
2) Mijloace de iluminare.
3) Mijloace tehnice şi materiale pentru revelarea, fixarea, ridicarea şi conservarea urmelor şi obiectelor ce
constituie probe materiale:
a) dispozitive şi preparate pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea amprentelor digitale: lupă, pensulă,
pulverizator cu aburi de iod, pul-verizator cu substanţe pulverulente, pelicule adezive (dactiloscopice);
b) dispozitive şi materiale pentru amprentarea persoanelor vii şi a cadavrelor, rulou din cauciuc, placă
de inşirare a vopselei, lingură necesară amprentării cadavrelor, un tub cu vopsea tipografică, mănuşi de cauciuc;
c) utilaje şi materiale de mulare a urmelor de adâncime şi de copiere a celor de suprafaţă: un vas de
masă plastică in care se pregăteşte soluţia de ghips, şpaclu sau lingura pentru prepararea soluţiei de
ghips, vase mici de masă plastică, lopăţică, bisturiu
4) Dispozitive destinate căutării obiectelor ascunse, care constau dintr-un dispozitiv de adâncire în sol,
detector magnetic şi metalic.
5) Instrumentar auxiliar general şi materiale de ambalare, spre exemplu, briceag universal, cleşte, trusă de
şurubelniţe, diamant de tăiat sticlă, diverse containere de masă plastică şi polietilenă ş. a.

1.3.(7) Estimaţi poligraful şi metoda odorologică: şi rolul acestor mijloace criminalistice în urmărirea
penală.
Tehnica poligraf - este una dintre cele mai performante tehnici folosite in domeniul detectarii
comportamentului simulat. Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „detector de minciuni” este un
inregistrator ce preia modificarile de tensiune arteriala, puls, respirafie, suplimentat cu un sistem pentru
inregistrarea rezistentei electrodermice §i a micromi§carilor musculare. Poligraful nu inregistreaza in mod
direct minciuna, ci modificarile fiziologice determinate de emofiile care insofesc comportamentul simulat.
Urmele olfactive, procedeele de valorificare în scopul realizării justiţiei formează obiectul Odorologiei
judiciare.
Mirosul corpului uman este invizibil, volatil şi individual, având drept surse: respiraţia, transpiraţia,
materiile fecale, gaze etc. formând un aşa-numit “buchet olfactiv” al persoanei.
Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii criminalistice în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine
un sistem de cunoştinţe argumentate, mijloace tehnice, recomandări pentru stabilirea acestora, analiza,
ridicărea şi păstrărea urmelor de miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul penal.
Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea:
a) participanţilor la infracţiune
b) mirosului individual a unei şi aceleiaşi persoane ridicat din locuri diferite de săvîrşire a infracţiunilor,
c) apartenenţa obiectelor unei anumite persoane, ce au fost găsite la faţa locului şi în alte locuri,
d) apartenenţa obiectelor părţii vătămate,
e) provenenţa mirosului de la persoane concrete la cercetarea complexă a corpurilor delicte.
Folosirea tehnicii poligraf in procesul penal ca si in alte domenii, in zilele noastre a devenit o realitate nu
numai in SUA ci si in Europa, in tara noastra testarile cu ajutorul tehnicilor poligraf fiind de data recenta.
Odata cu progresul uluitor al tehnologiei in informatica, in zilele noastre se pot utiliza detectoare de
minciuni cu electrozi atasati scalpului si conectati al un computer ce inregistreaza modificarile biocurentilor
cerebrali ce se inscriu apoi pe o camera video. Alte feluri de detectari se pot efectua si prin utilizarea de
substante ce produc o stare de obnubilare, sub influenta carora raspunsurile devin sincere, subiectul neputandu-
se opune constient.
Poligraful este un mijloc auxiliar de investigatie foarte folositor daca rezultatele obtinute cu ajutorul sau
sunt operativ valorificate in cadrul urmaririi penale Departe de a fi un mijloc de proba, el nu poate inlocui o
temeinica munca operativa si de cercetare, ci va trebui inteles ca fiind un instrument apartinand tehnicii si
tacticii criminalisticii, cu ajutorul caruia se elimina tatonarile, se diminueaza riscurile injustitiei si se da o
corecta orientare primelor activitati ce decurg din interogarea persoanelor incluse in cercurile de banuiti.

51
Subiectul II. Particularităţi tactice privind audierea persoanelor minore, în etate şi cu dezabilităţi.
2.1 (3) Indicaţi factorii care determină aspectul specific al activităţii de audiere a persoanelor în cauză.
La vârsta de 7-10 ani copiilor le este caracteristică o dezvoltare psihică mai intensivă, o creştere accentuată
sporită a potenţialului perceptiv şi de cunoaştere.
Mai dificile sunt problemele privind audierea minorilor în vârstă de 11 -14 ani. Pe parcursul acestor ani
majoritatea copiilor traversează o perioadă plină de transformări biofiziologice care influenţează esenţial
psihicul, întreaga structură psihologică a individului. Datorită elementelor de gândire logică, tendinţei de
interpretare a celor percepute în baza propriei experienţe recepţia devine echilibrată, memoria mai
cuprinzătoare şi stabilă. La această vârstă minorii se caracterizează printr-o comportare mai puţin stabilă, sunt
iritabili, predispuşi spra fantezie şi exagerarea faptelor percepute.
În situaţia adolescenţilor, adică a persoanelor de 14-16 ani, vârstă care se caracterizează printr-o stabilitate
a psihicului, se vor aplica măsuri tactice prevăzute pentru ascultarea martorilor maturi. Totodată, organul de
cercetare va ţine cont de nivelul de cunoştinţe şi de experienţa de viaţă ale adolescentului pentru a alege cele
mai adecvate modalităţi de discuţie.
În ce priveşte tactica ascultării martorilor în etate, aceasta se va stabili în funcţie de gradul de evoluţie a
psihicului. Primele simptome de îmbătrânire vizează potenţialul perceptiv şi se manifestă prin scăderea
posibilităţilor de percepţie vizuală şi auditivă. Pe măsura înaintării în vârstă, regresia psihică devine mai
accentuată. Pe lângă scăderea evidentă a capacităţilor perceptive, apar elemente de disfuncţie a gândirii,
memoriei şi vorbirii, persoanele în vârstă devin suspicioase, susceptibile şi iritabile.
Anumite particularităţi specifice are şi ascultarea martorilor handicapaţi, în special, a persoanelor surde şi
surdomute, care nu de puţine ori sunt prezente la locul săvârşirii actelor antisociale.
Tactica ascultării persoanelor surde şi surdomute este în funcţie de gradul de pregătire a martorului şi,
fireşte, de raportul de legătură a acestuia cu cauza. Prin urmare, organul de urmărire penală, are datoria să se
informeze în prealabil asupra acestor împrejurări. Se recomandă ca interpreţii - participanţi obligatorii la acest
act de cercetare - să fie selectaţi tot din cadrul instituţiilor de instruire a persoanelor handicapate.
2.1 (5) Evidenţiaţi cadrul tactic de audiere a persoanelor menţionate.
Tactica ascultării minorilor, va fi stabilită în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, de capacităţile perceptive
şi de înţelegere a faptelor şi evenimentelor la care au asistat. Accentul se va pune pe relatarea liberă a faptelor
cunoscute martorului. Deoarece copiii cu vârsta de 7-10 ani pot fi uşor sugestionaţi, întrebările trebuie să fie
formulate clar, direct şi într-un limbaj accesibil lor. Dacă minorul încearcă să depună mărturii mincinoase,
organul de anchetă trebuie să determine şi să înlăture motivaţia comportării lui. Datorită elementelor de gândire
logică, tendinţei de interpretare a celor percepute în baza propriei experienţe recepţia devine echilibrată,
memoria mai cuprinzătoare şi stabilă a minorilor cu vîrstă de 11-14 ani. La această vârstă minorii se
caracterizează printr-o comportare mai puţin stabilă, sunt iritabili, predispuşi spra fantezie şi exagerarea faptelor
percepute. Organul de cercetare va ţine cont de nivelul de cunoştinţe şi de experienţa de viaţă ale adolescentilor
pentru a alege cele mai adecvate modalităţi de discuţie.
În ceea ce priveşte tactica ascultării martorilor în etate, aceasta se va stabili în funcţie de gradul de
evoluţie a psihicului. Organul de urmărire penală va întreprinde activităţi pentru obţinerea informaţiei necesare
privind modul de viaţă, preocupările, starea sănătăţii, interesele şi atitudinea, în special, faţă de lege şi dreptate.
Informaţii de acest gen pot fi căpătate în urma contactului cu persoanele apropiate martorului sau procedând în
prealabil la o discuţie cu el. Dacă după discuţia în prealabil se observă că martorul de vârstă înaintată acceptă
calitatea procesuală ce i se oferă şi că se află într-o stare psihologică de încredere şi binevoitoare, se va trece la
relatarea liberă a faptelor şi împrejurărilor ce constituie obiectul ascultării.
Tactica ascultării persoanelor surde şi surdomute este în funcţie de gradul de pregătire a martorului şi,
fireşte, de raportul de legătură a acestuia cu cauza. Prin urmare, organul de urmărire penală, are datoria să se
informeze în prealabil asupra acestor împrejurări. Se recomandă ca interpreţii - participanţi obligatorii la acest
act de cercetare - să fie selectaţi tot din cadrul instituţiilor de instruire a persoanelor handicapate. Se va evita
totul ce poate contribui la apariţia unei stări de nervozitate, cunoscut fiind faptul că handicapaţii, în marea
majoritate, sunt sensibili la comportările neadecvate stării lor.

2.3 (7) Proiectaţi un plan de acţiuni, în vederea pregătirii audierii, unei persoane ce suferă de dezabilităţi
a organelor de auz şi de vorbire.
52
 Tactica ascultării persoanelor surde şi surdomute este în funcţie de gradul de pregătire a martorului şi,
fireşte, de raportul de legătură a acestuia cu cauza.
Prin urmare, aș recurge la un astfel de plan de acțiuni:
1 Ma voi informa în prealabil asupra la nivelul dezvoltarii psihice și al pregatirii intelectuale, doarece о parte
dintre acești handicapați, cu toate dificultațile de percepție auditiva și de exprimare, pot comunica fara
ajutorul unor interpreți datorita pregatirii efectuate in școlile de specialitate.
2 Voi afla dacă are nevoie de un interpret care cunoaşte semnele acestuia şi poate să comunice prin ele.
3 Voi atrage atenție asupra verbalizării, întrucît surdo-muții pot înțelege conținutul discuțiilor după mișcarea
buzelor, de aceea voi face careva exerciții speciale în acest sens, în vederea pregătirii audierii
4 Ascultarea surdo-muților presupune calm și rabdare, mai ales ca aceștia sunt deseori susceptibili și
irascibili, deaceea voi fi atentă dacă starea de nervozitate este fireasca sau daca nu reprezinta о incercare de
simulare a surdo-mutului ori о reacție la un comportament inadecvat starii de handicap.

TEST nr. 25
Subiectul I. Cercetarea criminalistică a urmelor create de mijloacele de transport.
1.1 (3) Prezentaţi clasificarea urmelor create de mijloacele de transport la faţa locului.

Ca obiecte creatoare de urme sub aspect criminalistic, mijloacele de transport se prezintă sub trei
categorii: cele autopropulsate sau acţionate mecanic, cele de tracţiune animală şi cele acţionate manual Prima
se prezintă in mai multe varietăţi, incluzând camioanele, autobuzele şi troleibuzele, tractoarele, autoturismele şi
motocicletele. Dintre mijloacele de transport cu tracţiune animală prevalează căruţele şi săniile, iar din cele
acţionate prin eforturile fizice ale omului o răspândire vastă au bicicletele.
In cazul unui accident de circulaţie, ca şi in cel al folosirii mijloacelor de transport la săvârşirea unei
infracţiuni, acestea pot forma urme de mare valoare criminalistică. La faţa locului pot apărea urme-formă, care
reproduc construcţia exterioară a părţii de contact, precum şi urme-materie sub formă de resturi de obiecte sau
substanţe.
În funcţie de natura suprafeţei pe care se circulă, se pot crea urme de adâncime şi de suprafaţă, statice şi
dinamice, de stratificare şi de destratificare. Urmele create de roţile mijloacelor de transport vor fi de natură
statică In cazul rulării normale a acestora şi dinamice dacă s-a frânat. Urmele tălpilor de sănii, fireşte, sunt
dinamice.
Mijloacele de transport creează urme şi, concomitent, pot figura ca obiecte purtătoare de urme. Astfel, in
cazul unei lovituri sau tamponări, pe unităţile de transport se pot crea urme-formă de lovire: adâncituri, rupturi,
precum şi urme-materie sub formă de resturi de substanţe: ulei, benzină, pelicule de vopsea, fibre de
îmbrăcăminte, pete de sânge etc

1.2 (5) Analizaţi procesul de descoperire, fixare şi ridicare a urmelor în cauză.

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor mijloacelor de transport se realizează în cadrul cercetării la

faţa locului prin aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de care dispun organele de cercetare şi
urmărire penală şi care sunt aplicate la cercetarea altor urme ale infracţiunii.
Mijlocul esenţial de descoperire a acestora este cercetarea locului faptei, care poate prezenta două
situaţii determinate în ceea ce priveşte cercetarea urmelor. Prima constituie cazurile unor accidente rutiere când
mijloacele de transport au rămas la faţa locului. în atare situaţii, interesează urmele ce pot confirma conduita
participanţilor la accident. Se va insista, în special, asupra urmelor de frânare şi de derapare, a celor de sol şi a
obiectelor căzute de pe mijlocul de transport in locul loviturii sau târârii jertfei, precum şi a altor urme, cum ar
fi deteriorările mijlocului de transport, care pot conduce la determinarea pricinii şi mecanismului accidentului
în cauză.
Fixarea în aşa caz impune efectuarea acţiunilor de măsurare a urmelor în raport cu elementele traseului
de circulaţie, cu mijlocul de transport, cu cadavrul şi cu alte obiecte cu care autovehiculul a venit în contact.

53
 Datele obţinute se consemnează în procesul-verbal şi în planul-schiţă desenat la faţa locului.
Concomitent acţiunilor de măsurare, urmele semnalate se vor fotografia după regulile de fotografiere a locului
faptei, aplicându-se pe larg metodele fotografice cunoscute, în special, cea fotometrică.
A doua situaţie se referă la cazurile când mijlocul de transport a dispărut de la locul accidentului sau a
unei fapte penale pentru săvârşirea căreia acesta a fost folosit. Vizavi de urmele menţionate anterior situaţia dată
impune căutarea şi cercetarea urmelor care ar putea contribui la urmărirea mijlocului de transport dispărut sau
folosit de infractor şi, în cele din urmă, la identificarea lui. Atât urmele-formă, cât şi cele resturi de materie se
vor descrie detaliat in procesul-verbal ca ulterior să fie fotografiate şi ridicate prin mularea celor de adâncime şi
transferarea celor de suprafaţă, folosin-du-se materialele aplicate urmelor de picioare.

1.3 (7) Evaluaţi valoarea informativă şi posibilităţile organului de urmărire penală în următoarea
situaţie: „La locul accidentului de circulaţie, au fost depistate două urme dinamice de frînare; cioburi
de plastic transparent pe partea carosabilă; particole de vopsea solidă pe partea carosabilă; urme de
lovire în zona şoldului victimei”.
Mijloacele de transport creează urme şi, concomitent, pot figura ca obiecte purtătoare de urme. Astfel, in
cazul unei lovituri sau tamponări, pe unităţile de transport se pot crea urme-formă de lovire: adâncituri, rupturi,
precum şi urme-materie sub formă de resturi de substanţe: ulei, benzină, pelicule de vopsea, fibre de
îmbrăcăminte, pete de sânge etc.
In soluţionarea cauzelor penale, in special a accidentelor de circulaţie, urmele aparţinând mijloacelor de
transport joacă un rol decisiv, in majoritatea cazurilor, asigurând, pe de o parte, clarificarea împrejurărilor in
care s-a dinamizat accidentul In cauză, pe de alta, stabilirea mijloacelor de transport dispărute de la locul faptei.
Astfel, examinarea urmelor de frânare, a celor purtate de mijloacele de transport sau create pe suprafaţa ori in
profunzimea altor obiecte, inclusiv pe corpul victimei, conduce la determinarea locului de ciocnire a
mijloacelor de transport, direcţiei şi vitezei de deplasare, a modului de comportare a persoanelor participante,
stopării prin frânare a vehiculului şi a altor date necesare determinării mecanismului unui accident. Totodată,
fiind determinată obiectiv pe baza urmelor de frânare, viteza de circulaţie indică in mod direct încălcările
regulilor de circulaţie, reprezintă elementul determinant privind constatarea prin calcule matematice a faptului
dacă şoferul a avut posibilitate de a evita accidentul prin modalităţi şi acţiuni profesionale.
Prin studiul urmelor create de roţi se pot depista caracteristici de grup ca: numărul şi distanţa dintre roţi,
numărul roţilor pe o osie, lăţimea şi circumferinţa roţilor; configuraţia desenului antiderapant.
Pe baza elementelor în cauză se poate determina tipul mijlocului de transport, acesta contribuind esenţial la
căutarea celui implicat.
Tot în scopul dat se folosesc urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte provenite de la mijloacele
de transport sau de la încărcăturile acestora. La locul accidentului se pot găsi părţi din caroseria mijlocului de
transport, cioburi de sticlă de la faruri sau geamuri sparte, bucăţi de metal, obiecte transportate etc, cercetarea
cărora contribuie la stabilirea mijlocului de transport.

Subiectul II. Situaţiile de urmărire penală

2.1 (3) Definiţi noţiunea şi argumentaţi rolul situaţiilor de urmărire penală
Starea care se creează la un anumit moment al cercetării este numită în criminalistică situaţie de urmărire
penală. R.S. Belkin scrie că situaţia de urmărire penală trebuie să fie examinată ca un ansamblu de condiţii, în
care se realizează în prezent cercetările. Situaţia de urmărire penală reprezinta o totalitate de factori obiectivi,
care condiţionează o anumită ordine, condiţii şi un mod de acţiune a organului de urmărire penală la cercetarea
unei cauze prejudiciabile, ni se pare absolut corect. L. Drapkin consideră că situaţia de urmărire penală trebuie
examinată ca un model dinamic imaginar, care reflectă starea sau situaţia informaţional-logică, tactico-
psihologică, tactico-administrativă şi organizatorică, ce s-a format în legătură cu acţiunea penală.
Ea contribuie la:
-elaborarea versiunilor de urmărire penală şi determinarea direcţiei desfăşurării ulterioare a cercetării;
-determinarea îmbinării optime şi a succesiunii de efectuare a activităţilor de urmărire penală, organizatorice
şi a măsurilor de investigaţie operativă;
-selectarea şi utilizarea celor mai utile procedee, recomandări, combinaţii şi operaţii tactice;
54
 -mobilizarea mijloacelor şi forţelor suplimentare, necesare pentru descoperirea oportună a infracţiunii;
-determinarea celor mai justificate direcţii ale colaborării dintre ofiţerul de urmărire penală şi organele de
investigaţie operativă, alte ministere, departamente şi instituţii;
-alegerea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice, a modului concret de utilizare a cunoştinţelor de
specialitate la cercetarea infracţiunii concrete;
-depistarea cauzelor, motivelor şi condiţiilor care au favorizat comiterea infracţiunii etc.
Datele evaluării situaţiilor de urmărire penală servesc drept bază informaţională pentru luarea deciziilor
procesuale, tactice şi organizatorice în cazul examinat; determină direcţia cercetării cauzei prejudiciabile,
precum şi conţinutul activităţii de urmărire penală şi de investigaţie operativă.
Unul din indiciile caracterului favorabil al situaţiei de urmărire penală este prezenţa informaţiilor probante
necesare sau posibilitatea dobândirii şi utilizării lor în scopul cercetării infracţiunilor.
2.2 (5) Prezentaţi clasificarea situaţiilor de urmărire penală
Clasificari:
În raport cu volumul conţinutului, situaţiile de urmărire penală pot fi divizate în:
-Generale.
Situaţia generală de urmărire penală caracterizează evenimentul produs, starea cercetării în întregime şi se
formează la un anumit moment al ei în urma instrumentării unei complexităţi de acţiuni organizatorice, de
investigaţie operativă şi activităţi de urmărire penală.
-particulare.
Situaţii specifice, particulare se creează pe parcursul instrumentării unei activităţi concrete de urmărire penală,
de exemplu, al cercetării la faţa locului, interogării, al percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere etc.
Situaţiile de urmărire penală se disting prin caracterul lor dinamic in:
-primare (iniţiale),
Situaţiile primare (iniţiale) de urmărire penală corespund etapei iniţiale a cercetării infracţiunilor, adică etapei
de soluţionare a chestiunii cu privire la pornirea urmăririi penale şi realizarea activităţilor urgente şi de
neamânat, şi măsurilor de investigaţie operativă.
-Intermediare
Situaţiile de urmărire penale intermediare se formează în legătură cu descoperirea şi fixarea noilor surse de
informaţii probante ce permit soluţionarea unor sarcini particulare ale cercetării după punerea sub învinuire a
infractorului şi până la comunicarea lui despre terminarea cercetării.
-Finale
Situaţiile de urmărire penală finale caracterizează starea şi rezultatele cercetării efectuate, cu alte cuvinte,
demonstrează cu ce s-au încheiat tentativele de a soluţiona toate sarcinile (obiectivele) determinate de situaţiile
iniţiale şi intermediare formate în legătură cu cauza penală respectivă: instrumentarea e finalizată şi dosarul
poate fi trimis procurorului, instrumentarea e sistată ş.a.m.d.

2.3 (7) Analizaţi factorii care influenţează situaţia de urmărire penală

Asupra formării situaţiei de urmărire penală influenţează două categorii de factori: obiectivi şi
subiectivi.
Factorii obiectivi reflectă starea în care se desfăşoară procesul de urmărire penală şi care nu depinde de
acţiunile persoanelor concrete. La categoria factorilor obiectivi de bază se referă:
- etapele cercetării (iniţială, ulterioară, finală);
- sursele de informare asupra acţiunii penale;
- volumul şi gradul de autenticitate al informaţiei care există la un moment dat;
- capacitatea corpurilor delicte şi altor probe de a păstra informaţia inclusă în ele;
- mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate la cercetarea infracţiunilor;
- capacităţile mijloacelor tehnico-ştiinţifice disponibile şi metodele de studiere a probelor;
- nivelul colaborării organului de urmărire penală cu organele operative şi alţi reprezentanţi.
Factorii subiectivi derivă de la acţiunile organului de urmărire penală şi comportamentul persoanelor
implicate în cazul examinat. La numărul lor se referă:
- calităţile obiective ale ofiţerului de urmărire penală (experienţa de viaţă, iscusinţa profesională,
priceperea de a analiza corect şi sub toate aspectele diversitatea datelor faptice, care s-au
acumulat la un anumit moment în cercetarea acţiunii penale etc.);

55
 - comportamentul persoanelor atrase la răspundere în baza dosarului penal, precum şi a
martorilor, a părţii vătămate.

TEST nr. 26
Subiectul I. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare.
1.1 (3) Interpretaţi noţiunea şi sarcinile gabitoscopiei criminalistice .
Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare (gabitologie) – este domeniul tehnicii criminalistice, ce
studiază legităţile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse ipostaze şi elaborează mijloace şi
metode tehnico-criminalistice pentru acumularea, cercetarea şi utilizarea informaţiei despre aspectul exterior al
persoanei în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.

1.2 (5) Specificaţi regulile şi sistemul metodei „portretului vorbit”.

Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie. Portretul vorbit este o metoda aplicata frecvent si
perfectionata pe parcursul timpului, care serveste la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor
exterioare ale acestora, de catre o alta persoana. In descrierea facuta de cel care a perceput caracteristicile
somatice ale individului cautat sunt vizate, pe de o parte,formele statice, iar pe de alta parte, formele dinamice.
Aprecierea formei si dimensiunilor acestora se face dupa un sistem cuprinzand trei gradatii: mare, mijlociu si
mic.

Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în practica criminalistică s-au cristalizat:

a) obiectivizări: să fie obiectivă informaţia
b) adecvat: să corespundă realităţii
c) descrierea completă: să fie suficienţă pentru rezolvarea necesităţilor criminalistice ale portretului vorbit.
Descrierea formelor statice vizeaza elementele caracteristice privind talia, constitutia fizica sau aspectul general
al persoanei, forma capului si a fetei, eventuale infirmitati s.a.
Descrierea formelor dinamice/ functionale, este menit sa completeze posibilitatile de identificare si se refera, in
special, la tinuta corpului, felul mersului, mimica, privire, diferitele forme de manifestare.
Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse modalităţi: materiale – desene, fotografii şi memorate –
memoria persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informaţiei despre exterior la adunarea, acumularea,
cercetarea, studierea şi utilizarea acesteia în practica descoperirii infracţiunilor.
Metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicare în mai multe domenii de activitate ale organelor de anchetă şi
urmărire penală:
— la identificarea infractorilor şi a cadavrelor de către martori;
— la urmărirea infractorilor ce se ascund şi a condamnaţilor fugiţi de sub paza legală sau din penitenciare;
— la identificarea persoanelor prin expertiza criminalistică fotoportretică;
— la modelarea fizionomiei cadavrelor necunoscute după craniu.

1.3 (7) Din datele speciale de investigaţie este cunoscut faptul că pe data de 15 mai 2014, pe la orele 17:30,
în parcul “Valea Morilor” cet. I.Funar a transmis un obiect bănuitului P.Ivanov. Propuneţi acţiunile
de urmărire penală şi măsurile speciale de investigaţie pentru obţinerea de probe judiciare.
Nu stiu

Subiectul II. Tactica utilizării cunoştinţelor speciale în procesul penal

2.1. (3) Definiţi conceptul şi formele cunoştinţelor speciale.
„cunoştinţele speciale” reprezintă „un sistem de cunoştinţe şi deprinderi practice dintr-un domeniu al ştiinţei,
tehnicii şi tehnologiilor moderne, artei, meşteşugului şi altor domenii, căpătate în rezultatul studiilor speciale
sau a experienţei profesionale şi aplicate în rezolvarea unor cauze penale”.
Clasificare :

56
I. după criteriul de delimitare a cunoştinţelor în dependenţă de procesul de învăţare şi activităţile educaţionale,
divizăm cunoştinţele în: cunoştinţe generale şi cunoştinţe speciale (care nu sînt juridice).
II. după prevederile normative în: procesuale şi neprocesuale.
III. după faza de aplicare a cunoştinţelor în procesul penal: cunoştinţe aplicate în faza de urmărire penală;
cunoştinţe aplicate în faza de judecată; cunoştinţe aplicate în executarea hotărârilor judecătoreşti.
IV. după modalitatea procesuală de reglementarea în cunoştinţe: obligatorii şi facultative;
V. în funcţie de subiecţii ce aplică cunoştinţele speciale într-un proces penal: specialistul (tehnicianul); expertul;
VI. în dependenţă de modul de realizare cunoştinţele speciale capătă următoarele forme procesuale: examinări;
constatări; expertize.
„cunoştinţele speciale medicale” reprezintă o categorie de cunoştinţe proprii activităţii medico-legale, ce le
posedă persoanele cu o pregătire teoretică corespunzătoare, cât şi abilităţile şi deprinderi profesionale
acumulate în practică, reglementate de legea procesual penală şi aplicate în vederea descoperirii, cercetării şi
soluţionării cauzelor penale la toate etapele procesului penal.
2.2. (5) Enumeraţi instituţiile de expertiză judiciară din Republica Moldova.
Expertiza judiciară poate fi efectuată şi de către experţii particulari incluşi în Registrul de stat al experţilor
judiciari atestaţi, cu excepţia expertizelor în cauzele penale privind infracţiunile comise împotriva vieţii,
sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei.
Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lîngă Ministerul Justiţiei reprezintă o instituţie coordonatoare în
domeniul teoriei şi practicii expertizei judiciare şi criminalisticii şi efectuează expertizele judiciare în baza
regulamentului aprobat de Guvern.
Expertiza medico-legală se efectuează de către Centrul de Medicină Legală de pe lîngă Ministerul Sănătăţii, în
baza regulamentului aprobat de Guvern, iar expertiza psihiatrico-legală se efectuează în unităţile medico-
sanitare din sistemul Ministerului Sănătăţii.
Subdiviziunile tehnico-criminalistice operative sau de expertiză judiciară ale Ministerului Afacerilor Interne,
ale Centrului Naţional Anticorupţie, ale Ministerului Apărării şi ale Serviciului de Informaţii şi Securitate
efectuează expertiza judiciară în conformitate cu propriile regulamente.
Centrul Naţional de Expertize Judiciare (CNEJ) este o instituţie coordonatoare în domeniul teoriei şi practicii
expertizei judiciare şi criminalisticii. Fiind instituţie coordonatoare, Centrul elaborează metode eficiente de
cercetare şi aplicare a lor în practica de expertizare, contribuind, prin aceasta, la înfăptuirea justiţiei în
Republica Moldova. Activitatea sa de bază constă în efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice.
În cadrul Centrului se efectuiază 34 de genuri de expertize, iar alte trei se preconizează să fie implementate în
timpul apropiat.
Activitatea Centrului Naţional de Expertize Judiciare este reglementată de Hotărîrea Guvernului Nr.1052
din 12.09.2006 "Cu privire la Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lîngă Ministerul Justiţiei".

Sarcinile principale ale CNEJ sînt:

1. efectuarea expertizelor judiciare şi constatărilor tehnico-ştiinţifice;

2. instruirea şi reciclarea experţilor judiciari ai Centrului;
3. generalizarea şi analiza practicii de efectuare a expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice,
elaborarea şi realizarea măsurilor de perfecţionare a expertizei judiciare şi altor genuri de cercetări;
4. studierea realizărilor ştiinţifice ale altor ţări în domeniul expertizei judiciare, colaborarea cu alte
instituţii de profil, organizaţii ştiinţifice şi de învăţămînt, în scopul perfecţionării practicii de expertiză şi
extinderii posibilităţilor acesteia.

2.3. (7) Evaluaţi constatarea-tehnico ştiinţifică şi medico-legală ca mijloc de probă.

În reglementarea legală noţiunea de probă include orice element de fapt, care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor în
care aceasta s-a produs.
Urmele şi mijloacele de probă nu au valoare pentru cauză atîta timp cît ele nu au fost analizate, interpretate şi
valorificate pentru obţinerea datelor care să contribuie la clarificarea diferitelor aspecte referitoare la
împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea, făptuitori şi alte date.

57
Administrarea şi constatarea existenţei probelor se realizează prin intermediul mijloacelor de probă care,
potrivit art.64 C.P.P., sînt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului; declaraţiile părţii vătămate; părţii civile şi
părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor, înscrisurile; înregistrările audio şi video; fotografiile;
mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale şi expertizele.
În anchetarea unor cauze penale, pentru valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, organele
judiciare sînt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure şi care presupun o gamă largă de
investigaţii criminalistice ce necesită cunoştinţe de specialitate şi din alte domenii decît cel juridic. În acest scop
apelează la anumiţi specialişti sau experţi din aceste domenii. În acest context, probele ştiinţifice rezultate din
examinările criminalistice de laborator, prin caracterul lor obiectiv, se constituie într-o reală garanţie pentru
soluţionarea corectă, sub toate aspectele, a cauzelor judiciare.
Faptul că aceste mijloace de identificare sînt asimilate în legislaţie ca mijloace de probă, demonstrează
importanţa lor în activitatea de probaţiune judiciară, iar folosirea datelor cu caracter ştiinţific în dovedirea
împrejurărilor de fapt - ce constituie obiectivele lucrărilor cît şi întocmirea rapoartelor de către specialişti
competenţi şi cu o pregătire superioară, constituie o garanţie în plus a obiectivităţii probaţiunii.

TEST nr. 27

Subiectul I. Identificarea criminalistică.

1.1 Interpretaţi noţiunea şi premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice
Identificareacriminalistica-este un process de constatare a unuiobiect material concret prin mijloacele probarii
judiciare ori cercetarii operative pe calea evidentierii lui dintro totalitate concreta de obiecte conform
complexului irepetabil de indici.
Adica prin identificare in criminallistica se subintelege stabilirea obiectului care are legatura cauzala cu faptul
cercetat, in scopul obtinerii probei judiciare.
Premizele-
 Individualitatea obiectelor sifiintelor;
 Stabilitatea relative a acestora;
 Reflectibilitatea obiectelor sifiintelor.

1.2 Specificaţi obiectele identificării criminalistice şi indiciilea cestora.

Obiectele identificarii –
 Persoane-care au comis infractiunea sau au participat la ea (banuitul);
 Obiecte-(unelte, mijloace tehnice)sau a completelor care au fost folosite la pregatirea, savirsirea si
mascarea infrectiunii;
 Materiale si substante-utilizate de infractori sau obtinute in rezultatul actiunilor ilicite;

Indicii pentru persoane:

 Insusiri anatomo morfologice-(particularitati antropologice ale structurii exterioare a corpului omului,
desenele papilare la miini si picioare; aparatul dentar; structura antomica a craniului si osaturii
scheletului);
 Biochimice-(component tesuturilor osoase, invelisul cutanat, parului, component singelui si a
produselor activitatii vitale(miros, saliva si alte secretii ale organismului uman));
 Psiho fiziologice-(vocea,lexical oral siscris, scrisul, deprinderile locomotorii, profesionale, modul de
savirshire a infractiunilor);
 Social-psihologice-(orientarea sociala a persoanei, calitatii emotive, morale sietice);

58
  Social demografice-(date biografice de ancheta, trasaturile cu valoarea sociala(starea sociala.
Provenienta, studiiile, profesia, locul de lucru, de studii, antujarul social));

Indicii pentru obicte si material: (particularitatile structurii exterioare si a celei interioare , proprietati
mecanice, fizice, chimice , precum si particularitatile biologice, anatomice, fiziologice.

Nota: indici de grup-sunt cei de clasificare, dupa ei un grup de clasificare se delimiteaza de alt
grup(ex:calibrul pistolului, culoarea irisului ochilor…)
Indici particulari(ex:particularitati de microrelief ale marginilor ghinturilor la teava pistolului “Makarov”.
Generali-( caracterizeaza obiectul in intregime)

1.3 Evaluaţi etapele identificării criminalistice.

 1-cercetarea prealabila a obiectelor e prezinta interes- se statbileste daca sunt prezente toate
materialele, daca nu indoieli cu privire la autenticitate; se stabileste daca suficiente pentru concluzie
categorical, daca nu se trimite spre expertiza;
 2-examinarea separate- in practica se ignora aceasta etapa(se trece direct la a 3-a etapa, dar pot
conduce la concluzii grtesite; sarcina principal a examinarii separate consta in a releva nr maxim de
caracteristicii de ntificatori, proprii fiecarui obiect;
 3-Examinarea comparative- examinarea comparative tresa fie complete si detaliata. Astfel se
confrunta in detalii nu numai indiciile evidente si cele mai specific, ci si cele caracteristicii
dentificatoare scoase in evidentia la etapa cercetarii se parate, independent de nr sigradul de reliefare.
 4-evaluarea ansamblului de indici evidentiati si formularea concluziei de identificare-daca
totalitatea indiciilor concordante se vadovedi a fi logica, importanta concluzia expertului despre
identitate va fi pozitiva; o totalitate intimplatoare de indicia concordante genereaza o concluzie eronata
despre identitate.

Subiectul II. Tactica utilizării cunoştinţelor speciale înprocesul penal

2.1. Definiţi conceptual şi formele cunoştinţelor speciale.
Cunostintele special sunt acele abilitati si capabilitati ale unor personae ce au studii intr-un domeniu restrin
sau specializat de cercetare, cum ar fi in arta, medicina, chimie, logica, psihologie etc.

2.2. Enumeraţi instituţiile de expertiză jidiciară din Republica Moldova.

Expertizele pot fi judiciare si extrajudiciare.Judiciare se dispun si efectueaza in cadrul unui dosar penal,civil
sau contreventional. Extrajudiciare- in afara cauzelor ex.expertiz asanatatii, marfurilor.
Expertizele judiciare se clasifica in obligatoriisi facultative.Obligatorii sunt acele prevazute in art.143 CPP,
pt dtabilitea cauzei mortii, varstei etc.Cele facultative sunt toate celelalte. Expertiza se face dupa pornirea
cauzei penale. Expertiza poate fi solicitata de
1 organul de urmarire penala
2 instanta de judecata.
Temei pentru dispunerea expertizei judiciare serveste necesitatea cunostintelor speciale in domeniul
stiintei,tehnicii, artei sau mestesugului.
Expertizele judiciare se clasifica in primare si repetate, simple si complexe, individuale si colegiale.
Institutii in expertize:
Institutiile de stat:
- Centru national de expertiza judiciara de pe linga Min de Justitie(35 tipuri de expertize,49 experti)
- Centru de expertiza a MAI(9 tipuri de expertiza, 180 experti)
- Centru de medecina legala(Min Sanatatii, 3 tipuri de expertize)
- Serviciul criminalistic al CAN(7 experti)
- Serviciul criminalistic al SIS(2 experti)
59
 - Min Apararii(1 expert medic legist)
- Spitalul clinic republican de psihiatrie
- Spitalul clinic republican de psihologie
Centre nestatale
- Centrul de expertiza independent(11 tip expertiz)
- Credibilitatea- birou de expertiza(4 tip de expert)
- Malai- birou de expertiza
- Experti private aproximativ 20

2.3. Evaluaţi constatarea-tehnico ştiinţificăşi medico-legalăcamijloc de probă.

În reglementarea legală noţiunea de probă include orice element de fapt, care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor în
care aceasta s-a produs.
Urmele şi mijloacele de probă nu au valoare pentru cauză atîta timp cît ele nu au fost analizate, interpretate şi
valorificate pentru obţinerea datelor care să contribuie la clarificarea diferitelor aspecte referitoare la
împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea, făptuitori şi alte date.
Administrarea şi constatarea existenţei probelor se realizează prin intermediul mijloacelor de probă care,
potrivit art.64 C.P.P., sînt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului; declaraţiile părţii vătămate; părţii civile şi
părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor, înscrisurile; înregistrările audio şi video; fotografiile;
mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale şi expertizele.
În anchetarea unor cauze penale, pentru valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, organele
judiciare sînt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure şi care presupun o gamă largă de
investigaţii criminalistice ce necesită cunoştinţe de specialitate şi din alte domenii decît cel juridic. În acest scop
apelează la anumiţi specialişti sau experţi din aceste domenii. În acest context, probele ştiinţifice rezultate din
examinările criminalistice de laborator, prin caracterul lor obiectiv, se constituie într-o reală garanţie pentru
soluţionarea corectă, sub toate aspectele, a cauzelor judiciare.
Faptul că aceste mijloace de identificare sînt asimilate în legislaţie ca mijloace de probă, demonstrează
importanţa lor în activitatea de probaţiune judiciară, iar folosirea datelor cu caracter ştiinţific în dovedirea
împrejurărilor de fapt - ce constituie obiectivele lucrărilor cît şi întocmirea rapoartelor de către specialişti
competenţi şi cu o pregătire superioară, constituie o garanţie în plus a obiectivităţii probaţiunii.

Testul 28
Subiectul I. Examinarea criminalistică a scrisului
1.1 (3) Definiţi noţiunea de scris şi document în criminalistică.

Scris – urma criminalistica materializata in forma grafica ca urmare a unei activitati nervoase sii musculare
executate de om.

Document- act scris ce emana de la intreprinderi, institutii, organizatii de stat, persoane oficiale sau
particulare, in care se expune sau se atesta fapte sau imprejurari de natura sa contribuie la solutionarea justa
a cauzei penale.
1.2 (5) Prezentaţi caracteristicile generale şi particulare ale scrisului.

Generale:
- caracteristici ale limbajului(vocabular, ortografie)
-caracteristici ale configuratiei (lipsa sau nu a marginilor, orientarea, spatiile intre rinduri)
-caracteristici ale formei si miscarii(dimensiunea,directia, forma, presiunea, viteza, continuitatea,
orinduirea)

60
 Particulare
-constructia semnelor grafice
-numarul elementelor constructive
-forma elementelor constructive
-directia miscarii de redare
-modul de incepere a semnelor
-modul de finalizare a semnelor
-dimensiunea semnelor si elementelor componente
-modul de repartizare a presiunii
-modul de scriere a unor mentiuni

1.3 (7) Determinaţi obiectele (mostrele) şi sarcinile expertizei grafoscopice în cazul în care în urma
percheziţiei la locul de lucru al bănuitului I.Socrat au fost depistate şi ridicate 7 file de hârtie curate
de format A-4 cu semnăturile din numele administratorului firmei „Sigla”(I.Socrat), sigilate cu
ştampila respectivă a firmei indicate.

Sarcini
-idntificarea autorului si executorului concret al semnaturii
-confirmarea/infirmarea executarii semnaturii in conditii improprii de scris sau in stare de discomfort
psihologic.
-confirmarea/infirmarea daca scrisul e degbizat

Obiecte
- Semnatura literala

Subiectul II. Tactica reţinerii bănuitului, învinuitului.

2.1 (3) Prezentaţi noţiunea şi sarcinile reţinerii procesuale ale bănuitului, învinuitului.
Reținerea – activitate procedurală care constă în privarea persoanei de libertate pe o perioadă scurtă de timp,
nu mai jmult de 72 ore, în locurile ți condițiile stabilitae de lege.
Sarcini:
0 Curmarea activității infracționale
1 Depistarea la infractor a anumitor obiecte ale activit infracționale
2 preîntîmpinarea eschivării de rs penală
3 asigurarea măsurii preventive față de infractor
2.2 (5) Clasificaţi reţinerea ca acţiune de urmărire penală şi principiile acesteia.
După statutul procesual al subiectului reținut:
reținerea băn,
reținerea învinuitului
reținerea inculpatului
După subiectul oficial care dispune luarea acestei măsuri:
- reținerea dispusă de oup
- De procuror
- De instanța de judecată
După actul procesual prin care se dispune aplicarea ei:
- prin proces-verbal
- - prin ordonanță
- prin încheiere
Principii:
Legalității
Egalității
61
Umanismului
Operativității
2.3 (7) Determinaţi locurile unde poate fi reţinut bănuitul, învinuitul şi măsurile pregătitoare necesare
pentru asigurarea efectuării acţiunii date.

Măsuri pregătitoare:
Pregătirea reținerii în cele mai frecvente cazuri presupune:
- Sutdierea persoanei ce urmează a fi reținută
- Stabilirea timpului și a locului reținerii
- Formarea echipei de reținere și utilarea acesteia cu tehnici special de supraveghere și fixare, de
imobilizare, precum și de depistare și ridicare a urmelor infracțiunii și a altor mijloace material de
probă.
Locurile unde pot fi reținute persoanele:
1) Încăperi
2) Locuri publice
3) Pe stradă
4) Mijloace de transport
5) Loc deschis

Testul 29
Subiectul I. Contrafacerea rechizitelor-formă de fals material în documente.
1.1 (3) Definiţi noţiunea de fals material în acte scrise.

Consta fie in contrafacerea scrierii, fie substituirea sau alterarea in orice mod, de natura sa produca
consecinte juridice a unui act csris.

1.2 (5) Determinaţi rechizitele care sunt frecvent supuse cotrafacerii documentelor.

Semnatura –(prin imitare sau copiere)

Impresiunea de stampila
Substituirea fotografiilor in acte

1.3 (7) Evaluaţi elementele caracteristice ale falsificării impresiunilor de ştampilă şi a semnăturilor.

Semnatura- prin doua cai

-imitare dupa memorie
-copiere (prin transparenta sau prin apasarea semnaturii si trasarea ulterioara)
Caracteristici ce denota falsul sint :
-lipsa cursivitatii scrisului
-intreruperi de traseu
-tremuraturi
-opriri nintemeiate

Impresiunea de ștampila
Cele mai frecvente modalitati sunt:
-crearea impresiunii cu o ștampila confectionata dupa modelul celei originale
-copierea de pe actul autentic si tranferarea pe cel fals
-desenarea impresiunii direct pe actul fals

Caracteristici ce denota falsul:

-caracterul nestandartizat al literilor si cifrelor
-lipsa uniformitatii
62
 -asimetria elementelor
-greseli gramaticale in denumiri sau prescurtari
-nuanta slaba a impreiunii
-decolorarea hirtiei pe un anumit spatiu
-prezenta microparticulelor de material copiant

Subiectul II. Tactica examinării corporale.

2.1.(3) Prezentaţi noţiunea şi sarcinile examinării corporale ale persoanelor.

Activitatea procedurala care consta in cercetarea corporala a persoanelor surspinse in flagrant delict, invinuite,
banuite de comiterea infractiunilor, in vederea descoperirii si ridicarii obiectelor, documentelor, valorilor ce pot
contibui la solutionarea cauzei.

2.2.(5) Analizaţi situaţiile tipice în care este necesară examinarea corporală a bănuitului, învinuitului şi
particularităţile tactice ale acestei acţiuni

-daca exista suspiciuni intemeiate ca persoana retinuta/arestata ascunde obiecte.

-daca nu e flagrant, se necesita ordonanta motivata a ofiterului de urmarire penala sau judecatorului.
-persoana care efectuiaza urmarirea penala nu asista la examinarea unei persoane de sex opus, si o face
medicul.
-in cursul examinarii se interzice actiuni de injosire, lezare a demnitatiisau care pun in pericol sanatatea
persoanei.

2.3.(7) Apreciaţi deosebirile dintre examinarea corporală şi percheziţia corporală a persoanelor

Percheziia corporala presupune examinarea corporala extern ace poate include si examinarea cavitatii bucale,
nasului, urechilor, parului, imbraacaminte, obiectelor pe care o persoana le are asupra sa la momentul
perchezitiei. Adica perchezitia include examinarea corporala externa.

Test nr.30
Subiectul I. Expertiza balistică.
1.1(3) Specificaţi obiectele expertizei balistic şi determinaţi sarcinile acesteia.

Obiectul expertizei balistice reprezinta armele de foc, muniţiile, legalitatea

aplicării armei de foc, elaborează metode şi mijloace tehnico-
ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea,
păstrarea armelor de foc, cât şi urmele acestora şi efectelor
folosirii în scopul identificării lor.

Sarcinile
-elaboreaza metode si mijloace tehnice necesare descoperirii,fixarii si ridicarii armelor de foc,a munitiilor si a
urmelor impuscaturii;
-argumenteaza procedeele de cercetare la fata locului in vederea determinarii imprejurarilor tragerii din arma de
foc,in special a directiei,distantei,locului de unde s-a tras,numarul,succesiunea impuscaturilor;
-aplica realizarile stiintifico-tehnice si argumenteaza,in baza lor a metodelor de examinare a diverselor categorii
de arme de foc,stabilirea conditiilor tehnice in care s-a executat o impuscatura;

63
-formuleaza principiile metodice privind identificarea armelor de foc dupa urmele acestora pe tuburile si
proiectilele trase.

1.2(5) Distingeţi sarcinile specifice ale expertizei armelor atipice.

In aceasta categorie de arme se include doua grupe:de fabricatie industrial ,ulterior neautorizat modificate si
rudimentare,de fabricatie improvizate.Astfel,expertiza armelor modificate ,pe linga stabilirea datelor privind
sistemul,seria si modelul initial,are ca scop determinarea modalitatii si nivelului de modificare,avind in vedere
eventualele schimbari ale capacitatilor balistice ale acestora.Examinarea unei constructii de fabricatie
improvizata are scopul de a stabili principiile construztiei,caracteristicile material si de functionare ale ei.In
baza unui studiu al pieselor si mecanismelor principale,precum si a datelor experimentale,expertul constata
daca dispozitivul reprezinta arma de focIn caz afirmativ,la cerinta organului judiciar el va formula concluzii
privind munitiile pentru care este conceputa arma,bataia eficace si gradul de periclitare a ei.

1.3(7) Evaluaţi procesul de creare a urmelor macanismelor armei de foc pe muniţie.

Urmele armelor de foc se formeaza pe parcursul a 3 etape:incarcarii armei,tragerii,eliminarii si aruncarii tubului

ars.
L a etapa incarcarii se vor form a 2 urme:un ape suprafata exterioara a tubului in forma unui fascicul de linii
specific scoaterii cartusului din incarcator,pentru a fi deplasat spre camera de detonare,si alta pe fundul rozetei
tubuului,sub forma de striatii ce redau relieful partii frontale a inchizatorului venit in contact cu tubul in
momentul introducerii cartusului in camera de detonare.
La etapa tragerii,percutorul lasa prin lovitura o urma de adincime,care reproduce diverse elemente caracteristice
privind forma,dimensiunile si relieful lui.
La etapa eliminarii si aruncarii tubului ars se formeaza patru urme cu semifabricatie decisive privind
identificarea armei:
-urma ghearei extractoare sub forma unui sir de striatii pe partea anterioara a gulerului rozetei,care redau cu
precizie relieful mecanismului mentionat al armei;
-urma ejectorului,in forma de striatii,pe partea posterioara a gulerului rozetei;
-urma marginii ferestruicii de aruncare sub forma unui fascicule de linii,ce se formeaza la un nivel mai sus de
mijlocul tubului.
-urma de sub forma de linii longitudinal pe suprafata tubului,lasata de iregularitatile peretilor ca,erei de
detonare.

Subiectul II. Examinarea cadavrului la faţa locului.

2.1 Examinati consecutivitatea cercetării cadavrului la faţa locului.
Tactica examinării exterioare a cadavrului la faţa locului cuprinde două faze: examinarea generală şi
examinarea detaliată:
Examinarea generală a cadavrului include: fixarea poziţiei cadavrului şi situarea lui la faţa locului; starea
exterioară a cadavrului şi a hainelor de pe el; uneltele, mijloacele de pricinuire a morţii,descoperite pe sau
alături de cadavru.
Examinarea detaliată a cadavrului presupune studierea minuţioasă a hainelor, corpului, obiectelor, actele
descoperite asupra cadavrului.
2.2
în conformitate cu regulile tactice, formulate In baza practicii generalizate, la locul faptei se
produc patru genuri de fotografii: fotografia de orientare, fotografia-schiţă, cea de nod şi cea de
detaliu.
Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de
orientare. O atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită.
Fotografia de orientare se realizează In cadrul fazei tfe observare preliminară a locului faptei,
Fotografia-schiţă se aplica pentru înregistrarea fotografică a locului propriu-zis al faptei, izolat de mediul
înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută la faza iniţială.
64
Fotografia în serii se aplică în situaţiile când forma locului faptei (două sau mai multe încăperi) exclude
posibilitatea executării unei fotopanorame
Fotografia de nod se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului implicării
lor în activitatea infracţională, sau care reprezintă consecinţele infracţiunii.
Fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor considerate
corpuri delicte.
2.3
Medicului legist îi revin, de asemenea, sarcini de mare răspundere în timpul examinării cadavrului.Prima
sarcină priveşte stabilirea diagnosticului de moarte certă şi, pe cât posibil, data şi ora la care s-a produs decesul.
Ora (cel puţin probabilă) şi ziua când s-a produs decesul trebuie cunoscute, pentru că ajută organele judiciare să
înţeleagă succesiunea faptelor şi să înlăture încercarea autorilor de a deruta cercetările. Cu toate progresele
înregistrate de ştiinţele medicale, acest moment nu poate fi stabilit întotdeauna, din motive diferite, între care
modificările suferite de cadavru din cauza temperaturii ridicate sau a trecerii unei perioade mai mari de timp de
la săvârşirea faptei şi până la constatarea ei.După stabilirea diagnosticului de moarte certă şi a orei probabile la
care a intervenit decesul, medicul legist (însoţit uneori şi de alţi medici specialişti) va examina capul, corpul şi
membrele, pentru a consemna leziunile de violenţă vizibile., daca corpul a fost deplasat sau nu si alte situatii
necesare anchetei.

Test nr 31
Subiectul I. Metodologia criminalistică
1.1. Definiţinoţiunea de metodă şi metodologie criminalistică
Metode- totalitatea de actiuni, operatuni si mijloace, inerente insusirii realitatii obiective privind cercetarea
infractiunilor. (tareaiurea e definitia, in schimb e data de Ggeorghita)

Metodologia criminalistica-este o modalitate de cunoastere a obiectuluiei, elaborate pe baze stiintifice a

problemelor teoretice, precum si o cale de solutionare a sarcinilor practice ale criminalisticii( tot e data de
Gheorghita)

1.2. Prezentaţi clasificarea metodelor îcriminalistică.

3 categorii de metode:
 General-stiintifice;
 Particular stiintifice;
 Speciale;
1-General –stiintifice: (observatia, metodaexperimentala, modelareaetc)
2-Particular-stiintifice:
Fizice/fizicochimice:(metoda optica, metoda palparii, metoda convertizarii electron-optice, etc)
Complexe:(met matematicii, metode anropologice(originea, evolutia si tipizarea oamenilor dupa structura
morfologica a corpului))
3-speciale;(metoda tehnico-criminalistica destinate descoperirii, fixarii si ridicarii urmelor material ale
infracriunii; metoda expertizelor criminalistice (traseologice, balistice, etc));

1.3. Analizaţimetodele general ştiinţificeutilizateînactivitatea de cercetareainfracţiunilor.

Observatia-perceptiaimediata, originala; organelle judiciare percep infractiunea prin persoanele vizate, sauprin
probe, cercetari, investigari;
Masurarea- valoarea cantitativa si calitativa a diferitor fenomene, procese, obiecte; se determina prin masurare
intre pozitia obiectelor, vechimea evenimentelor, forma, dimensiunea, volumil, temeperatura etc;
Metodaexperimntala-reproducerea unui fapt; prin experiment fie stiintific, fie judiciar;
Modelarea- investigarea obiectului de studio prin cercetare amodelului artificial creat;
Comparatia- confruntarea obiectelo rmaterial(in cadrul cercetarii lokului faptei, perchezitia, prezentarea spre
recunoastere)

65
Descrierea- fixarea informatiei probante obtinute de organul judiciar;

Sbiectul 2 Metodica cercetarii omorului

2.1 Notiuneasi elementele modelui criminalistic al omorului
Modelul criminalistic al omorului reprezinta totalitatea imprejurarilor ce caracterizeaza infractiunea de omor.
Elementele:
-imprejurari ce caracterizeaza obiectul nemijlocit al infractiunii si victim
-imprejurarile care reprezinta latura obiectiva a infractiunii
-imprejurari ce tin de subiectul infractiu
-scopul infractiunii

2,2 situatii tipice si versiuni generale ale cercetarii cazurilor de omor

Organizarea:
-operativitatea/eficacitatea maxima a actelor procedural de administrare a probelor
- depistarea si interrpretarea urmelor material
-retinerea/interogarea banuitilor
-garantarea confidentialitatii

Sarcinile politiei:
-masuri operative de identificare si retinere a banuitului
-stabilirea cailor procesual/ extraprocesuale a imprejurararilor omorului
-acordarea OUP asistentei necesare la efectuarea activitatii de urmarire penala
In plus mai este nevoie de participarea specialistilor si formarea echipei de cercetare.

2.3 Actiunile initiale de urmarire penala in cercetarea omorului

-cercetarea la fata locului
-examinarea medico-legala a cadavrului
-audierea martorilor
-depistarea/fiixarea urmelor material
-stabilirea modului, timpului, locului uciderii
-colectare de date pentru inaintarea de versiuni

TEST nr. 32
Subiectul I. Etapele de cercetare a infracţiunilor .
1.1 (3) Prezentaţi noţiunea şi scopurile etapei iniţiale a cercetării infracţiunii.
Etapa inițială cuprinde perioada de timp de la începerea urmăririi penale pînă la stabilirea făptuitorului și
puenrea acestuia sub învinuire. Este etapa desfășurării activităților imediate, adică care nu suferă amînare,
deoarece, îndepărate în timp,devin ineficiente. Etapa în cauză, cunoscută și sub denumirea de etapa primelor
măsurări, este menită să creeze condiții informative favorabile activității de cercetare ulterioară a cauzei.
Esenţa acţiunilor iniţiale de urmărire penală constă în faptul că prin intermediul lor se colectează datele
necesare pentru investigarea caracterului infracţiunii şi pentru elaborarea versiunilor de urmărire penală,
pentru confirmarea şi ridicarea probelor infracţiunii şi pentru proiectarea unei perspective de cercetare. De
exemplu, fără reţinerea sau fără aplicarea altor măsuri de contracarare a persoanelor bănuite deseori este
imposibil a interoga aceste persoane. Fără efectuarea percheziţiei şi identificarea averii infractorilor,
dobândite pe cale ilicită, nu se poate pune sechestru pe ea în vederea asigurării posibilităţii de confiscare;
fără audierea martorilor oculari este ilegal a-i prezenta pe infractori pentru recunoaştere etc.
1.2 (5) Enumeraţi acţiunile tipice de urmărire penală caracteristice etapei iniţiale de cercetare.
În etapa inițială, activitățile de cercetare se desfășoară neîntrerupt, impunînd persoanelelor învestite cu u.p.
o muncă intensă, insistență și sîtguință în vederea soluționării problemelor specifice acestei etape, și anume:
- determinarea naturii juridice a faptei și a împrejurărilor în care a fost săvîrșită infracțiunea, mai ales în
cazurile în care din informația colectată este clar caracterul faptei;
66
 - depistarea, fixarea și ridicarea probelor materiale ale infracțiunii (aceastea putînd degrada ca urmare a
activității umane sau a facotilor naturii) și creaea unei baze necesare pentru planificarea urmăririi penale;
- verificarea versiunilor tipice care derivă din materialele în baza cărora s-a decis începerea u.p.
- luarea măsurilor imediate pentru reținerea pe urme calde a persoanelor implicate în actul infracțional;
- asigurarea recuperării prejudiciului pricinuit prin infracțiune.
1.3 (7) Decideţi asupra acţiunilor iniţiale ale organului de urmărire penală necesare elucidarii
următorului caz: La vama Leuşeni a fost reţinut cet. V.Parnic care, deplasându-se cu maşina proprie,
avea în portbagaj un automat de tip „Calaşnicov” şi 400 cartuşe.
Organul de u.p. în acest caz se confruntă cu o infracțiune flagrantă sau mai bine zis cu infracțiunea prevăzută la
art. 248 al. 3 Cod Penal. Organul de u.p. trebuie să se documenteze cu privire la legalitatea posedării
armei, scopul care-l urmărea la transportarea automatului și cartușelor.

Subiectul II. Particularităţi metodice privind cercetarea criminalistică a accidentelor de circulaţie.

2.1.(3) Identidicaţi caracteristica criminalistică a accidentului de circulaţie şi situaţiile tipice de urmărire
penală pe aceste categorii de infracţiuni.
Categoria de accident rutier se aplică cu semnificația evenimentelor care se produc în procesul de circulație a
mijloacelor de transport și care au drept consecință traumatizarea sau decesul persoanelor, avarierea mijloacelor
de transport, încărcăturilor, construcțiilor sau cauzarea altor daune materiale considerabile. În funcție de natura
și gravitatea faptelor survenite, accidentele rutiere se subdivid în două mari categorii : 1) sancționate penal, 2)
alte încălcări ale normelor de circulație rutieră, sancționate contravențional.
De obicei, u.p. începe în urma analizei materialelor prezentate organului de u.p., care se deplasează la locul
accidentului, desfășurînd activitatea necesară pentru asigurarea pazei la fața locului, și alte acțiuni primare.Din
momentul declanșării procesului penal, ofițerul de u.p. va întreprinde o succesiune de acte procesuale și
extraprocesuale în vederea depistării, fixării și conservării probelor infracțiunii, prevenirii unor eventuale
încercări de a se eschiva de la răspunderea penală pentru fapta săvîrșită sau de la despăgubirea prejudiciului
material cauzat.
2.2.(5) Evidenţiaţi rolul cercetării locului accidentului de circulaţie la stabilirea împrejurărilor de fapt a
acestuia.
Utilitatea activităților de u.p., precum și succesiunea efectuării acestora la etapa inițială de cercetare a
accidentelor de circulație este în funcție de situația informativ-probantă, care decurge din materialele
ce au servit drept temei pentru începerea u.p. Din materialele prezentate de poliția rutieră, acestea
servind de cele mai dese ori, drept temei pentru intentarea procesului de u.p., rezultă de obicei una
dintre următoarele trei situații tipice care determină conținutul activității de u.p. la etapa inițială de
cercetare a accidentelor rutiere :
1) conducătorul și mijlocul de transport au rămas la locul accidentului ;
2) transportul este la locul accidententului, conducătorul acestuia a fugit de la locul faptei ;
3) conducătorul cu mijlocul de transport implicat în accident a părăsit locul accidentului și locul aflării lui
rămîne necunoscut.
2.3.(7) Estimaţi categoriile martorilor şi obiectul interogatoriului acestora în cazul cercetării accidentului
de circulaţie
Un important mijloc de administrare a probelor privind împrejurările accidentului rutier, îl constituie
declarațiile martorilor, persoanelor care ocazional se aflau în apropierea locului faptei ți au perceput în
întregime sau parțial evenimentul. Împrejurările care urmează a fi clarificate în cadrul audierii martorilor.
Diferă în funcție de natura accidentului rutier, precum ți de specificul locului în care s-a produs. În cazul
tamponării a două mijloace de transport, care circulau în direcții opuse, în legătură cu deplasarea altei mațini,
audierea martorilor se va concentra asupra stabilirii: intensității circulației, adică densității traficului pe
sectorul de drum în perimetrul căruia s-a produs accidentul, viteza cu care se deplasau mijloacele de transport la
momentul tamponării: locul tamponării în raport cu linia de centru a drumului. În cazul lovirii sau călcării
pietonilor, martorul va fi solicitat să precizeze locul accidnetului, comportarea victimei ți a conducătorului
mijlocului de transport la momentul critic al acestuia, chiar ți mecanismul impactului cu urmările sale. Dacă
țoferul a părăsit locul accidentului cu tot cu autovehiculul implicat, martorului i se va cere să specifice marca
autovehicului, culoarea, numărul de înmatriculare, direcția ți modul în care a părăsit locul faptei.

TEST nr. 33
67
Subiectul I.Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini
1.1. (3) Determinaţi importanţa criminalistică şi locurile unde pot fi depistate urmele de mâini ale
infractorului.

Urmele de mîini sunt cele mai frecvent folosite în justiția penală, aplicarea acestora este înlesnită de mai mulți
factori : 1 – marea frecvență a urmelor de mîini la locul săvîrșirii faptelor penale, ele formîndu-se în toate
cazurile în care făptuitorul acționează manual și dacă acesta nu întreprinde măsuri pentru a nu lăsa urme. 2 –
existența sistemelor de înregistare penală. 3 – folosirea urmelor de mîini în procesul penal este benefic
influențată de capacitatea acestora de a contricui la identificarea directă și cu certitudine a persoanelor care le-
au lăsat.
Urmele de mîini sunt lăsate la fața locului drept rezultat al contactului mîinilor cu diferite obiecte din cîmpul
infracțional. In funcție de natura acestor obiecte , se vor forma urme de adîncime pe corpuri plastice, de
suprafață vizibile, formate prin stratificarea diferiților coloranți și de suprafață greu sesizabile sau invizibile,
formate prin stratificarea secreției de transpirație.
1.2. (5) Analizaţi proprietăţile şi tipurile desenelor papilare.

Desenele papilare au următoarele proprietăți: unicitatea lor – se exclude posibilitatea existenței a două desene
papilare identice. A doua proprietate – fixitatea lor – adică proprietate de a nu se schimba pe tot parcursul vieții.
A treia – inalterabilitatea, adică imposibilitatea înlăturării, modificării sau distrugerii lor în condiții firești.
Tipurile desenelor papilare:în arc, în laț și în cerc.
Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur current de creste papilare, care încep de la o latură
a falangetei și, curbîndu-se în centrul el pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sunt simple și în șatră.
Desenele papilare în laț au o structură mai complicate. Ele variază în funcție de numărul crestelor cuprinse de
cele trei curente, forma și direcția acestora. Se disting desene simple în laț, aub aspect de rachetă și
curbe.Desenele papilare în cerc, sunt formate de trei curente de creste și se prezintă în formă de cerc, spiral,
oval
1.3.(7) Estimaţi posibilităţile expertizei dactiloscopice şi a materialelor ce trebuie puse la dispoziţia
expertului, în situaţia, în care de la locul săvârşirii a unui furt prin pătrundere au fost ridicate
trei amprente digitale.

După ce urmele de mîini au fost ridicate, ele se supun unei examinări preliminare, drept rezultat al căreia
organul cu funcție de urmărire penală îanintează versiuni privind autorul lor, sfera de interese, motivul
și modul de activitate a acestuia la fața locului. Versiunile privind apartenența urmelor se verifică prin
intermediul expertizei dactiloscopice, sarcina principal a căreia constă în identificarea persoanei
creatoare de urme. Expertiza dactiloscopiză se bazează pe cercetarea comparative a detaliilor
caracteristice ale desenelor papilare, a altor elemente de structură a suprafeței palmare. Urmele
descoperite la locul faptei trebuie expediate Centrului de Informație, solicitîndu-I compararea lorcu
amprentele digitaleși palmare din componența cartotecii dactiloscopice. Dacă sunt prezentate cel puțin
trei degete de la aceeași mînă, verificarea se face în baza deducerii formulei dactiloscopice probabile a
persoanei ce a activat la fața locului

Subiectul II. Cercetarea infracţiunilor ecologice.

2.1.(3) Reproduceţi noţiunea şi elementele modelului criminalistic al infracţiunilor ecologice.

Modelul criminalistic al infracțiunilor ecologice se manifestă prin faptele prejudiciabile care aduc atingere
relațiilor sociale cu privire la integritatea mediului.

2.2.(5)Analizaţi acţiunile de urmărire penală ce se impun la etapa iniţială de cercetarea a infracţiunilor

ecologice.

Organul de u.p. trebuie să obțină informație deplină despre cele întîmplate, să formeze echipa de cercetare la
fața locului, să verifice mijloacele tehnice și pregătirea documentelor pentru cecrcetare. Se stabilește

68
 contactul cu persoana care a comunicat informația sau care a ajuns prima și a luat măsuri de
conservare a urmelor, se stabilesc granițele locului faptei.
2.3.(7) Proiectaţi sarcinile ascultării martorilor pe aceste cause penale.

Sarcinile ascultării martorilor se rezumă la depistarea persoanelor care pot fi martori pe această cauză penală,
stabilirea informației posedate despre infracțiunea săvărșită, despre modalitațile de efectuare,
persoanele care sunt sau ar putea fi implicate în organizarea acesteia.

TEST nr. 34
Subiectul I Tactica reconstituirii faptei.
1.1 (3) Definiţi conceptul criminalistice al reconstituirii faptei şi sarcinile acesteia.

Reconstituirea este o activitate procesual-penala care are ca obiectiv principal verificarea si precizarea unor
date obtinute prin desfasurarea altor activitati de urmarire penala, in scopul
aflarii adevarului in procesul penal. Prin reconstituire se verifica daca infractiunea putea fi
comisa in conditiile si circumstantele stabilite cu ocazia cercetarii la fata locului, audierii invinuitului,
inculpatului, partii vatamate, martorilor oculari etc
Sarcini: reconstituirea presupune reproducerea artificiala a unor fapte, imprejurari ori fenomene care s-au
manifestat in timpul savarsirii infractiunii
Reconstituirea are caracter probatoriu deoarece prin reproducerea artificiala a starilor de fapt si imprejurarilor
specifice infractiunii, se verifica posibilitatea daca infractiunea putea sa aiba sau nu loc in conditiile pe care le-a
relevat ancheta pana la un moment dat
Reconstituirea asigura perceptia nemijlocita de catre organul judiciar aimprejurarilor in care martorii au luat
cunostinta despre actiunile intreprinse de faptuitor,victima ori alte persoane prezente la locul savarsirii
infractiunii
1.2 (5) Evidenţiaţi cerinţele de bază ale reconstituirii faptei.
Pentru efectuarea reconstituirii va trebui refacut locul faptei in asa fel incat sa fie identic sau foarte asemanator,
conditiile de timp si de loc urmand a fi aceleasi ca atunci cand s-a comis fapta, iar anumite elemente vor putea
fi verificate experimental.Activitatea de reconstituire nu se va efectua atunci cand se pune in pericol
viata,sanatatea sau avutul persoanei ori atunci cand se lezeaza demnitatea si onoarea oamenilor. Prin urmare nu
se vor efectua reconstituiri in cazul unor coliziuni de autovehicule, incendii, si nici atunci cand s-au comis fapte
de viol, de perversiune sau coruptie sexuala. Atunci cand la comiterea faptei s-au folosit obiecte periculoase,
cutite, arme etc/ la reconstituire astfel de obiecte nu se vor da infractorului pentru a arata cum a procedat.

1.3 (7) Evaluaţi condiţiile în care înregistrarea video sau audio este indispensabilă fixării procesului şi
rezultatelor reconstituirii.

Cea mai eficientă formă expresiv demonstrativă de fixare a reconstituirii fapte, este înregistrarea video și
audio.Avantajele pe care acestea le prezintă în raport cu fotografia, dar și cu alte mijloace destinate fixării
împrejurărilor de fapt sunt stabilite prin: - fixarea simultană a imaginii a imaginii și a sunetului pe același
suport. – surprindere și înregistrare la un îanlt grad de obiectivtate a împrejurărilor și activităților de procedură
în deplina lor desfășurare . – calitate superioră a videofonogramei față de alte mijloacede fixare auxiliare ale
procesului-verbal, camere de luat vederi dînd posibilitatea să verifcie aceasta pe parcursul înregistrării. –
rapiditatea obținerii acesteia. – nu se necesită instrucțiuni riguroase.
Înregistrarea video și audio este indispensabilă la orice reconstituire a faptei, doarece alt mijloc de fixare a
rezultatelor obținute nu va asigura o astfel de eficiență înaltă.

69
Subiectul II. Particularităţi metodice privind cercetarea furtului din apartamente
2.1 (3) Prezentaţi noţiunea şi elementele modelului criminalistic a acestei categorii de infracţiuni.
Furtul din locuinţe este o infracţiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite
patrimoniului, lezează grav şi relaţiile sociale care ocrotesc viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanelor.
În majoritatea furturilor din încăperi, făptuitorii desfășoară a amplă activitate de pregătire ancitipată, făptuitorii
determină locul și timpul cel mai favorabil desfășurării acțiunii de sustragere, pregătesc mijloacetehnice
necesare.Un important element ce caracterizează, din perspectiva criminalistică furtul îl reprezintă persoana
făptuitorului și a victimei infracțiunii. Urmărirea penală trebuie să studieze minuțios sistemul de legătură
(infractor-victimă) care determină locul și timpul săvîrșirii infracțiunii, condiționează modul de operare a
făptuitorului, dar și a victimei pînă și după săvîrșirea infracțiunii.

2.2 (5) Determinaţi situaţiile de urmărire penală în cazurile de furt.

Sesizate despre săvârşirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească:
1. Locul şi timpul săvârşirii furtului sau tâlhăriei;
2. Modul de operare folosit pentru săvârşirea infracţiunilor;
3. Bunurile, valorile care au fost sustrase şi persoana prejudiciată, precum şi celelalte urmări ale săvârşirii
infracţiunii;
4. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii;
5. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase şi posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat;
6. Existenţa concursului de infracţiuni;
7. Condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârşirea furtului din locuinţe.

2.3 (7) Estimaţi acţiunile iniţiale de urmărire penală care trebuie efectuate la cercetarea furtului din
apartament (casă de locuit).
Pe primul plan în activitatea de urmărire penală, potrivit construcției metodice privind cercetarea furtului se
situează activitățile destinate depistării, fixării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunii și ale altor
obiecte – probe materiale ale acesteia :
Cercetarea la fața locului, rezultatele căreia trebuiesă contribuie la elaborarea celor mai posibile versiuni și, în
cele din urmă să direcționeze activitatea de u.p. ; Versiunile se vor formula după elementele
constitutive ale infracțiunii, respectiv : - după obiectul nemijlocit al componenței respective de
infracțiuni ; - după latura obiectivă ; - după subiectul infracțiunii ; - după latura subiectivă a furtului.
La etapa iniţială de cercetare a furturilor, cele mai caracteristice sunt trei situaţii de anchetă tipice:
a)persoana bănuită în săvîrşirea furtului este reţinută. În situaţia aceasta scopul constă în acumularea de probe
care ar dovedi că persoana a participat la săvîrşirea infracţiunii. Cele mai raţionale acţiuni ale ofiţerului de
urmărire penală pot fi reţinerea, percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, audierea
părţii vătămate şi martorilor, percheziţia
domiciliului bănuitului.
b)persoana bănuită în săvîrşirea furtului, nu este reţinută, dar semnalmentele şi informaţia despre el sunt
cunoscute. Direcţia de bază a cercetării este studierea condiţiilor materiale ale
infracţiunii săvîrşite, culegerea şi întărirea probelor despre persoanele bănuite, bunurile furate şi alte
circumstanţe ale infracţiunii. În această situaţie sunt binevenite următoarele acţiuni de urmărire penală:
ascultarea victimei, cercetarea la faţa locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor criminalistice,
măsurilor operative de investigaţie.
c)informaţia despre persoana care a săvîrşit furtul nu există sau este insuficientă. Acţiunile ofiţerului de
urmărire penală trebuie să fie îndreptate spre căutarea persoanei. Pentru situaţia dată pe lîngă acţiunile
enumerate mai sus sunt caracreristice măsurile operative de investigaţie, îndreptate spre stabilirea persoanei
bănuite, căutarea bunurilor furate.

TEST nr. 35
Subiectul I Fixarea şi verificarea declaraţiilor bănuitului şi a învinuitului.
70
1.1 (3) Definiţi conceptul criminalistice de fixare a declaraţiilor bănuitului şi a învinuitului.
Fixarea declarațiilor bănuitului și învinuitului reprezintă o activitate de înregistrare a acestora, ca mijloc
principal servind procesul-verbal de ascultare, redactat de către organul care conducea ascultarea sau la cerință
de către cel ascultat.
Legea prevede posibilitatea aplicării mijloacelor tehnice de înregistrare fonică și videofonică, procesul verbal
de ascultare poate fi suplinit cu o fonogramă ori videofonogramă judiciară, cu un desen sau cu o altă formă
grafică cu care cel ascultat și-a ilustrat sau exemplificat relatările.
1.2 (5) Evidenţiaţi procedeele tactice şi mijloacele tehnice aplicate cu ocazia verificării la locul
infracţiunii a declaraţiilor bănuitului, învinuitului.

Verificarea declarațiilor presupune confruntarea declarațiilor celor supuși urmăririi penale cu probe existente la
moment în cauză și stabilirea pe cale logică a veridicității acestora.
Verificarea declarațiilor învinuituluiși bănuitului se realizează, prin efectuarea altor acțiuni procedurale, cum ar
fi percheziția, ascultarea victimei și a martorilor, confruntarea. Un loc deosebit, îl deține reconstituirea șe
experimentul prin care se verifică posibilitatea obiectivă de producere a faptelor și acțiunilor în anumite condiții
de loc și de timp declarate de învinuit sau bănuit, a vocației acestora de a activa în modul în care a fost săvîrșită
infracțiunea.
Se vor verifica alibiurile învinuitului și bănuitului, respectiv informațiile acestora, potrivit cărora la momentul
critic al faptei se aflau în alt loc decît unde s-a comis actul infracțional. Verificarea alibiurilor trebuie efectuată
prompt, pentru a curma orice tentativă din partea celor chemați în fața organelor de u.p. sau a altor persoane
cointeresate în cauză de a plăsmui dovezi în susținerea declarațiilor cu alibi. Verificarea alibiurilor are ca punct
de plecare ascultarea persoanelor care le-au desemnat, adică a înv și ban., în cadrul căreia este indicat să se
precizeze în mod categoric următoarele împrejurări:
- locul unde s-a aflat învinuitul sau bănuitul la momentul săvîrșirii infracțiunii, cît timp s-a găsit în locul
respectiv
- cu ce scop, de unde, împreună cu cine au sosit și au plecat din acel loc
- cu cine au contactat, în ce mod și în ce împrejurări, de cine au fost văzuți
- ce evenimente au avut loc pe parcurul timpului la locul respectiv
1.3 (7) Evaluaţi condiţiile în care înregistrarea video sau audio este indispensabilă fixării declaraţiilor
bănuitului şi învinuitului.

Declarațiile învinuitului și bănuitului pot fi înregistrate fonic sau videofonic. Aplicarea acestor mijloace de
fixare este avantajoasă din mai multe considerente. În primul rînd, înregistrarea fonică și videofonică
asigură organului de ecrcetare posibilitatea de a se reîntoarce asupra declarațiilor învinuitului și băn
pentru a studia modul de manifestare a acestora, starea psihică și reacțiile care puteau fi trecute cu
vederea pe parcursul ascultării. În al doilea rînd, aplicarea mijloacelor tehnice de înregistrare atribuie
activității de fixare un grad înalt de obiectivitate sub aspectul cuprinderii tuturor împrejurărilor și
faptelor ce au constituit obiectul dialogului între anchetator și anchetat. În al treilea rînd, înregistrarea
instituie un plus de garanție a stabilității lor, aceștia de acum înainte neputînd afirma că au făcut
declarații fiind constrînși.

Subiectul II. Particularităţi metodice privind cercetarea jafului

2.1 (3) Prezentaţi elementele modelului criminalistic al infracţiunii de jaf şi situaţiile tipice de urmărire
penală.
Jaful reprezintă sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane, săvîrșită fără sau cu aplicarea unor anumite
forme violente nepericuloase pentru viața și sănătatea victimei. Modul deschis al sustragerii prin jaf sporește
pericolul social pe care îl prezintă această infracțiune precum și autorul ei. Pe parcursul u.p., organul învestit cu
cercetarea unei cauze de jaf săvîrșite trebuie să stabilească:
a) unde și cînd a avut loc infracțiunea de jaf sau tîlhărie, cine a fost implicat, dacă infracțiunea de
sustragere a fost însoșită de violență
b) ce a fost sustras, caracterele bunurilor sustrase, valoarea acestora, cui aparțineau
c) persoana păgubită
d) persoana făptuitorului și calitățile pe care le manifesta în societate, familie. etc.
71
2.2 (5) Caracterizaţi urmele care pot fi depistate la locul jafului .

Imediat după audierea victimei este indicat să se treacă la cercetarea locului faptei, activitate asemănătoare din
perspecttiva tactivă celei efectuate în cazurile cercetării furturilor. Un element distinctiv, de care s-ar putea cere
să se țină cont, rezidă în faptul că, în cazul jafului, cercetarea la fața locului se efectuează cu participarea
victimei care poate avea un rol important în delimitarea și amplasarea parțială a locului faptei, depistarea
urmelor infracțiunii, a obiectelor – corp delict de care s-a folosit autorul infracțiunii.
Urmele descoperite vor fi analizate în contextul împrejurărilor de la fața locului și a declarațiilor victimei
infracțiunii pentru a stabili dacă nu sunt prezente elemente de discordanță între natura faptei declarate și urmele
de la fața locului, așa numitele împrejurări negative, depistarea cărora, de regulă servesc drept temei pentru a
formula versiunea ca, de exemplu, a unei lipse de gestiune sau a unor delapidări.
Cercetarea vestimentației și examinarea corporală a victimei reprezintă o acțiune procedurală și probatorie
indispensabilă cercetării jafului. Interacțiunea agresor-victimă presupune formarea urmelor pe corpul și
vestimentația acestora. Îmbrăcămintea victimei, reflectă acțiuni violente ale făptuitorului, poate prezenta urme
în formă de rupturi, găuri, spintecături ale unor obiecte de îmbrăcăminte, sau sub forme de microurme
vestimentare, cunoscute și cu denumire de depuneri de fibre de țesături care, inevitabil, apar dacă între agresor
și victimă a avut loc o încăierare, luptă, adică interacțiune agresivă fixică. Dacă în urma unei astfel de acțiuni
făptuitorului i s-au provocat leziuni corporale, pe vestimentația victimei se pot vedea urme de sînge, care nu
trebuie nicidecum neglijate, fiind știut faptul că depsistarea și examinarea acestora simplifică esențial problema
demascării făptuitorilor.
2.3 (7) Proiectaţi acţiunile iniţiale de urmărire penală necesare de efectuat în caz de jaf
La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel mai des sunt întâlnite următoarele situaţii tipice de
urmărire penală:
I. Persoana bănuită în săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută la faţa locului sau nemijlocit după săvârşirea
ei. În asemenea cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii ale ofiţerului de urmărire penală: reţinerea
bănuitului, percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei,
percheziţia locuinţei, audierea martorilor: numirea expertizelor medico-legale, criminalistice.
II. Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar ofiţerul de urmărire penală posedă informaţie
care permite de a organiza căutarea şi reţinerea. În acest caz este necesar de a efectua următoarele
acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa
locului, audierea martorilor, numirea expertizelor medico-legale, însărcinări de a efectua măsuri
operative de investigaţie.
III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu posedă sau sunt puţine. În acest caz în afară de
acţiunile de urmărire penală numite mai sus sunt binevenite şi măsurile
operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor şi depistarea bunurilor răpite.

TEST nr. 36
Subiectul I Metodica criminalistică-compartiment al ştiinţei criminalistice.
1.1 (3) Reproduceţi conceptul de metodică criminalistică şi specificaţi izvoarele ecesteia .
Termenul metodică se aplică în doctrina și practica criminalistică, acesta semnificînd aici ultimul compartiment,
cel de-al patrulea, în cadrul căruia se studiază întreaga gamă de probleme ce țin de organizarea și efectuarea
cercetării prin mijloace criminalistice a faptelor ce constituie infracțiuni, a întemeierii metodologiei acestei
complicate activități profesionale, precum este descoperirea și cercetarea infracțiunilor.
Izvoarele metodicii criminalistice sunt:
- normele penale şi procesual penale, ce conţin elementele
componenţei de infracţiune, deasemenea obiectul şi limitele
probaţiunii la cercetarea infracţiunilor,
- prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii
criminalistice, tacticii criminalistice,
- practica pozitivă în descoperirea, cercetarea şi prevenirea
72
infracţiunilor,
- prevederile altor ştiinţe, utilizate la cercetarea infracţiunilor
(medicina-legală, criminologie, psihologie...).
1.2 (5) Determinaţi noţiunea de cercetare a infracţiunii şi sarcinile acesteia.
Cercetarea infracțiunii reprezintă o activitate complexă, desfășurată de către organele de urmărire penală în
vederea stabilirii circumstanțelor necesare pentru descoperirea infractorului și tragerea lui la răspundere penală.
Sarcini:
- descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor formate în urma săvîrșirii faptei;
- identificarea martorilor și părții vătămate
- constatarea cauzelor și condițiilor ce au favorizat săvîrșirea infracțiunii și infractorului
- obtinerea altor date necesare pentru desfășurarea ulterioară a acțiubilor speciale de investigație.
1.3 (7) Proiectaţi structura metodicilor particulare de cercetare a unor categorii sau grupuri de
infracţiuni.
Pentru ca metodicile particulare să contribuie la soluționarea problemelor cu care se confruntă urmărirea penală
pe parcusul cercetării unei sau altei categorii de infracțiuni, acestea trebuie structurate adecvat. În conțintuul lor
sunt cuprinse următoarele elemente constitutive:
- Caracteristica criminalistică a categoriei respective de infracțiuni, care presupune studierea minuțioasă a
unui număr mare de infracțiuni din categoria în cauzăde acte penale, evidențierea și descrierea datelor
cu semnificație criminalistică referitor la pericolul social pe acre îl prezintă categoria de infracțiuni prin
frecvența cu care se manifestă, trăsăturile tipice categoriei în cauză de infracțiuni, modul de operare,
urmele tipice categoriei respective de infracțiuni, individualitatea învinuituli în comiterea infracțiunii,
date generale privind victima infracțiunii specifice.
- Împrejurări care urmează a fi stabilite în procedura de urmărire penală.
- Algoritmul – programul activităților de u.p., respectiv sistemul optim al activităților procesuale și
extraprocesuale menite să asigure obiectivitatea, complexitatea și operativitatea colectării și
administrării probelor referitoare la existența infracțiunii, identitatea făptuitorului și responsabilitatea
acestuia
- Particularități tactice privind pregătirea și efectuarea activităților de urmărire penală definitorie a unor
categorii anume de infracțiuni.
- Utilitatea cunoștințelor speciale tehnico-țtiințifice sau medico-legale și a expertizei juridice la stabilirea
împrejurărilor anumitor categorii de infracțiuni.

Subiectul II. Activităţile de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor de viol.
2.1 (3) Indicaţi acţiunile de urmărire penală care se efectuează la etapa iniţială de cercetare a violului.
La etapa iniţială de cercetare pot apărea două situaţii tipice
de urmărire penală:
a) victima cunoaşte violatorul, sau indentificarea bănuitului nu reprezintă o dificultate. În acest caz se întreprind
următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea părţii vătămate, cercetarea şi ridicarea
îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la faţa locului, numirea expertizei medico-legale a victimei, reţinerea,
percheziţia corporală, şi audierea bănuitului, cercetarea
îmbrăcămintei lui, audierea martorilor;
b) infracţiunea a fost sîvărşită de o persoană necunoscută, căutarea căreia este dificilă. Pentru situaţia dată sunt
caracteristice următoarele acţiunii de urmărire penală: audierea părţii vătămate, cercetarea la faţa
locului, numurea expertizei medico-legală a victimii şi, deasemenea, expertize criminalistice, efectuarea
măsurilor operative de investigaţie îndreptate la depistarea infractorului.
La etapa iniţială de cercetare a violului se înaintează următoarele versiunii tipice:
- violul a avut loc în circumstanţele numite de victimă,
- violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol,
- violul nu a avut loc, reclamanta conştient calomniază pe cineva.

2.2 (5) Deduceţi sarcinile şi formelor procesuale în care persoanele competente în medicină pot participa
la cercetarea infracţiunii de viol.
73
Activitatea de dispunere a constatărilor tehnico-ştiintificecriminalistice şi medico-legale se realizează în
funcţie de specificul fapteişi probele ridicate cu ocazia cercetării locului faptei.Pentru infracţiunea de
viol specifice sunt următoarele :
-constatarea tehnico-ştiinţifică biocriminalistică – aceasta poatelămuri unele aspecte legate de probele de sînge,
spermă , păr şi altele
-constatarea medico – legală , poate lămuri următoarele aspecte :
*existenţa actului sexual şi datele care confirmă acest lucru
*prezenţa unor leziuni pe corpul victimei şi al agresorului
*consecinţele faptei asupra victimei
*capacitatea sexuală a autorului de a întreţine raport sexual
*existenţa mai multor făptuitori care au întreţinut acte sexuale cuvictima
*natura actului sexual şi existenţa unor perversiuni sexuale

2.3 (7) Determinaţi obiectul interogatoriului victimei în cazul cercetării infracţiunii de viol.
Audierea trebuie să clarifice multiple și variate împrejurări de fapt care pot fi prezentate în felul următor:
1) se referă la existența raportului sexual produs contrar voinței victimei, adică prin constrîngere sau
profitînd de imposibilitatea acesteia de a se apăra. Victima trebuie să specifice în detalii timpul și locul
în care a fost agresată, împrejurările care au determinat aflarea sa acolo la timpul respectiv.
2) vizează urmele violului – persoana victimă trebuie să precizeze natura urmelor formate de agresot pe
corpul și vestimentația sa, precum și prin actele de rezistență opusă, pe corpul și vestimentația
făptuitorului. Victimei i se va cere să descrie părțile corporale și obiectele de îmbrăcăminte purtătoare de
urme, mai cu seamă a obiectelor de lenjerie, precizînd dacă urmele respective puteau fi deteriorate prin
acțiuni medicale, cosmetice sau curățarea chimică a acestora.
3) se referă la persoana agresorului, victima trebuie să numească persoana care a agresat-o sexual după
numele de familie, prenume, vîrstă , loc de trai și de muncă, profesie, funcție.
4) relațiile anterioare dintre victimă și agresor. Victima trebuie să dezvăluie amănunțit caracterul și tipul
relaiilor cu persoana denunțată, unde, cînd, cu ce ocazie s-au cunoscut, evoluția relațiilor de mai departe
dintre victimă și agresor, starea relațiilor din ultimul timp.
5) victima trebuie chestionată cu privire la comportamentul făptuitorului după săvîrșirea
infracțiunii.Interesează în mod special dacă acesta, nemijlocit sau prin intermediul altor persoane, a
încercat coruperea sau intimidarea sa și modul în care a procedat.

74