Sunteți pe pagina 1din 74

DUMITRU CULCEA

CRIMINALISTICA

NOTE DE CURS –

CAPITOLUL I CRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALA 1. ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul si metodele criminalisticii

Pentru prima data termenul de CRIMINALISTICA a fost folosit în anul 1893, de HANS GROSS, judecator de instructie austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecatorului de instructie în sistemul criminalisticii“, aparuta în anul mentionat, la München. Autorul lasa sa se înteleaga prin acest termen experienta acumulata în timp de catre Politie, în munca de descoperire si identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioada criminalisticii i se mai atribuia si denumirea de „Politie Tehnica“ sau „Politie Stiintifica“, ca o recunoastere a faptului ca mijloacele si procedeele criminalistice erau folosite în principal de catre organele de POLITIE. Preocupari pentru realizarea unor metode de descoperire a infractiunilor si demascare a infractorilor gasim si anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare. Înca din vremea Romei antice si apoi în Imperiul Roman de Rasarit au aparut reglementari cunoscute în controlul înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de falsis si respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 si 73). Criminalistica fiind o stiinta relativ tânara, cu privire la caracterul sau s-au emis diferite pareri de-a lungul anilor, pareri care sunt tributare profesiilor celor care au participat la crearea si dezvoltarea ei.

Astfel, numeroase probleme de criminalistica si-au gasit rezolvarea în a doua jumatate a secolului XIX si începutul secolului XX, în cadrul medicinei legale, în rapoartele de expertiza medico-legale întâlnindu-se, alaturi de aspecte de medicina judiciara, si aspecte de dactiloscopie, balistica, traseologie si chiar aspecte de identificare a persoanei dupa scris.

Aceasta stiinta se detaseaza de cele juridice si de cele ale naturii, constituindu-se totodata ca o stiinta de legatura între ele.

Ea foloseste mijloace de studiu împrumutate de la stiintele naturii, de la stiintele exacte (matematica, fizica si chimia), dar în acelasi timp îsi creeaza metode proprii de investigare, precum si procedee tactice pentru descoperirea infractiunilor si dovedirea vinovatiei infractorilor.

care

elaboreaza si foloseste mijloace si metode stiintifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor si constatarilor tehnico-stiintifice, în scopul identificarii faptuitorilor si administrarii probelor necesare aflarii adevarulu i în procesul judiciar. Metode specifice criminalisticii

definit,

criminalistica are metode proprii de cercetare. Acestea sunt:

În

acest

sens,

definim

CRIMINALISTICA

drept

stiinta

Ca

stiinta

independenta,

cu

obiect

de

studiu

bine

a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea

urmelor si mijloacelor materiale de proba

b) examenele comparative

c) realizarea experimentelor

d) organizarea cartotecilor, albumelor si colectiilor în scopul

identificarilor

e) elaborarea versiunilor si ipotezelor.

Metode împrumutate de criminalistica

din chimie

a) spectroscopia

b) electroforeza

c) cromatografia

– din fizica

a) holografia

b) fonoscopia

– din medicina

a) anatomia comparata

b) histopatologia

– din matematica

a) calculul probabilitatilor

b) teoria multimilor vagi

c) programarea lineara

1.2. Sistemul criminalisticii

Întrucât criminalistica este stiinta modului în care se descopera infractiunile, se demasca infractorii si se stabilesc masuri de prevenire a crimelor, ea îsi structureaza obiectul de studiu pe trei domenii:

A. Tehnica criminalistica Cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice si a metodelor stiintifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea urmelor si a altor mijloace materiale de proba, efectuarea expertizelor si a constatarilor tehnico-stiintifice. Din aceasta fac parte:

– fotografia judiciara

– filmul judiciar

– traseologia judiciara

– balistica judiciara

– dactiloscopia

– grafica etc.

B. Tactica criminalistica Reprezinta un sistem de reguli si procedee prin care se asigura efectuarea planificata, organizata si operativa a activitatilor de urmarire penala. Ea cuprinde:

– cercetarea la fata locului

– reconstituirea

– planificarea anchetei

– ascultarea inculpatului si a martorului

– confruntarea

– perchezitia

– ridicarea de obiecte si înscrisuri etc.

C. Metodica criminalistica Reprezinta acele reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de infractiuni (omor, furt, tâlharie, viol, incendii) tinându-se seama de regulile generale ale tehnicii si tacticii criminalistice.

1.3. Legatura criminalisticii cu alte stiinte

Criminalistica are legatura cu toate stiintele juridice, în principal

cu dreptul procesual penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil si dreptul civil. Din rândul stiintelor sociale, criminalistica are legatura cu:

– psihologia

– psihiatria

– criminologia

– logica.

a) Legatura cu dreptul procesual penal Ambele discipline au acelasi scop: stabilirea adevarului în procesul penal.

le

furnizeaza criminalistica.

stabilesc activitatile

referitoare la ascultarea învinuitilor, martorilor, modul cum se efectueaza confruntarile, perchezitiile, constatarile tehnico-stiintifice si expertizele, cercetarile la fata locului.

Pornirea

Regulile

procesului

Codului

de

penal

depinde

de

datele

pe

care

Procedura

Penala

b) Legatura cu dreptul penal

Ambele discipline au acelasi scop – înfaptuirea politicii

penale. Dreptul penal stabileste care sunt faptele numite infrac- tiuni. Criminalistica stabileste cine a comis infractiunea.

c) Legatura cu criminologia

Criminalistica identifica cine a comis infractiunea, indicând persoana acesteia, dând posibilitatea criminologilor sa- l studieze în evolutia sa. Criminologia raspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?“ iar criminalistica raspunde la întrebarea „Cine a comis infractiunea?“

d) Legatura cu chimia si fizica

Acestea pun la dispozitia criminalisticii mijloace si metode

proprii, pe care criminalistica le adapteaza la necesitatile identificarii infractorilor.

e) Legatura cu medicina legala

Aceasta legatura este extrem de strânsa, mergând în anumite domenii pâna la sup rapunere. Asa este cazul în cercetarea plagilor împuscate, traumatologia mecanica (leziunile produse prin agenti vulneranti) sau determinarea dinamicii accidentelor de circulatie.

1.4. Evolutia criminalisticii

Ca stiinta autonoma, criminalistica s-a fo rmat la sfârsitul secolului XIX. Întârzierea se explica nu numai prin nivelul scazut de dezvoltare al stiintelor naturii, dar si prin neîncrederea si lipsa de

interes a juristilor pentru aportul stiintelor în materie de probatiune.

la

identificare, de medicina legala si se dezvolta în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.). Din aceasta perioada de subliniat sunt preocuparile statisticianului Quételet (1796-1874) privind masurarea cantitativa a omului si a activitatilor sale, care fac din el un precursor al criminologiei de mai târziu si al antropometriei. Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecator de instructie si profesor de drept penal. În 1893 publica „Manualul judecatorului de instructie“, în care el foloseste pentru prima data expresia de „System der Kriminalistik“. Sfârsitul secolului XIX coincide cu aparitia unor specialisti care nu mai sunt medici legisti. Asa cum afirma Lucian Ionescu, chiar si personajului fictiv Sherlock Holmes din romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindca ajunge la proba prin observarea si interpretarea logica a urmelor.

Începuturile

criminalisticii

sunt

strâns

legate,

pâna

Momentele principale care au marcat dezvoltarea generala a criminalisticii sunt:

– inventarea fotografiei (Daguerre – 1839);

dactiloscopia (Faulds si Nerschel – 1880, Galton – 1886, Vuchetich – 1891, Henry – 1900 etc.);

– antropometria criminala (Bertillon – 1885).

Urmeaza descoperirile stiintifice din variate domenii, mergând

de la inventarea microscopului (1873), a reactiilor de precipitare în studiul grupelor sanguine (1895), transmiterea cromozomica a genelor (Mendel – 1865) si pâna la metodele perfectionate de astazi:

cromografie, spectroscopie, microscopie electronica cu baleiaj, cod genetic, informatica, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare. În ceea ce priveste învatamântul de criminalistica consemnam:

– 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de criminalistica.

fotografie

– 1909:

Reiss

creeaza

la

Lausanne

Institutul

de

judiciara, care se va transforma în Institutul de politie stiintifica sub

conducerea prof. Dishoff.

– 1913: Scoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la München si Locard la Lyon.

– Din 1945 în SUA: Universitatile din Berkeley si John Jay

College din New York (cele mai renumite, existând multe altele).

– În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scotia).

Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate:

Laboratories

– Anglia:

Forensic

Metropolitan Forensic Science Laboratory;

Home

Office

Science

– Germania: Bundeskriminalamt

– SUA: FBI Academy

– Franta: Identité Judiciaire.

si

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

2.1. Definitia si obiectul identificarii criminalistice

criminalistica

de

cercetare. Se poate afirma ca practica criminalistica are ca scop rezolvarea identitatii. De cele mai multe ori, în perioada de început a cercetarii, organele de urmarire penala au de-a face cu urmele infractorului, ale corpului sau sau ale obiectelor folosite de el în comiterea infractiunii. În criminalistica, prin identificare se întelege stabilirea obiectului care are legatura cauzala cu fapta penala cercetata, în scopul obtinerii de probe judiciare. Propriu-zis, identificarea înseamna a demonstra cu privire la un obiect (urma) nerepetabilitatea lui, stabilind deosebirile acestuia fata de celelalte obiecte, inclusiv fata de cele asema natoare lui. Identitatea se stabileste pe baza caracteristicilor generale si individuale.

identificarea

Spre deosebire de

constituie

toate

celelalte

unghiulara,

stiinte,

în

piatra

esentialul

activitatii

2.2. Clasificarea obiectelor identificarii:

Pentru a realiza identificarea sunt necesare doua categorii de obiecte:

a) Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infractiunii sau create în procesul savârsirii unei infractiuni. Acestea se mai numesc obiecte concrete sau de identificat.

b) Obiectele presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul

infractiunii, numite si obiecte verificate sau identificatoare.

2.3. Principiile identificarii în criminalistica:

Conform

opiniei

criminalistului

român

Ion

R.

Constantin,

acestea sunt: 1 a) Orice activitate infractionala lasa urme si se consuma în spatiu si timp.

Aceasta

realitate

infractiune fara urme.

infirma

opinia

potrivit

careia

ar

exista

b) Consumarea unui fenomen legat de infractiune produce, în

aceleasi conditii, aceleasi fenomene. Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru

realizarea expertizelor si reconstituirilor sa se desfasoare în aceleasi conditii în care s-au creat urmele în câmpul infractiunii. Cu alte cuvinte, obtinerea probelor martor, care se mai numesc si modele de comparatie, trebuie sa aiba loc în conditiile în care s-au creat urmele la locul unei infractiuni.

c) Orice persoana care a comis o infractiune sau orice obiect ce

a fost utilizat la savârsirea ei pot fi asemanate cu altele, dar identice

sunt numai cu ele însele.

d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infractiunii si

sansele de descoperire a autorului este invers proportional.

2.4. Etapele identificarii criminalistice

Scopul identificarii criminalistice consta în a stabili persoana

sau

infractiuni.

obiectul

care

a

creat

urmele

descoperite

în

câmpul

unei

1 Ion R. CONSTANTIN, „Scoala româneasca de criminalistica“ – Sesiunea de referate si comunicari stiintifice, mai 1974; „Unele metode si principii ale criminalisticii“.

Acest proces de identificare are doua etape bine conturate si distincte:

a) Stabilirea apartenentei dupa gen Aceasta etapa are importanta prin aceea ca ajuta la restrângerea progresiva a obiectelor verificate, usurând identificarea concreta. Stabilirea apartenentei la un gen se realizeaza pe calea examinarii caracteristicilor generale care definesc o anumita categorie

de obiecte (adica acele caracteristici generale care definesc o anumita grupa de obiecte).

b) Identificarea individuala

Pe masura ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor individuale se largeste, realizam o îngustare a sferei obiectelor care au aceleasi caracteristici.

2.5. Metodica identificarii criminalistice

[

Obiectele

supuse

identificarii

în

criminalistica

sunt

foarte

variate, atât ca natura, cât si ca forma si dimensiuni. Caracteristicile de identificare generale si individuale difera de la o categorie de obiecte la alta. În procesul de identificare expertul începe cu studierea

materialelor puse la dispozitie, acordând atentie deosebita modului în care s-au creat urmele. Studiul obiectelor supuse identificarii are doua etape:

a) Examinarea separata

– a urmelor

– a modelelor de comparat.

În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen si individuale

ale celor doua categorii de obiecte.

b) Examinarea comparativa

Aceasta presupune compararea proprietatilor si caracteristicilor

generale si speciale ale celor doua categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele:

confruntarii (cea mai raspândita metoda)

Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele comparatoare, la mpile cu radiatii ultraviolete si fotografiile de

examinare.

mpile cu radiatii ultraviolete si fotografiile de examinare. Fig. 1. Confruntarea – ca metoda de examinare

Fig. 1. Confruntarea – ca metoda de examinare – consta în observarea simultana, „fata în fata“, a urmei (A) si a modelului de comparat (B).

în fata“, a urmei (A) si a modelului de comparat (B). Fig. 2. Juxtapunerea continuitatea liniara

Fig. 2. Juxtapunerea

continuitatea

liniara

demonstreaza

– comunitatea caracteristicilor urmei (A) si ale modelului de comparat (B).

juxtapunerii – cunoscuta si sub numele de continuitate liniara. Este folosita în special în examinarea striatiilor armelor de foc, instrumentelor taietoare si de spargere, a urmelor de dinti si a urmelor lasate de proiectile. suprapunerii Consta în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte cu imaginea celuilalt obiect. La procesul de examinare se va tine seama ca mulajele sa fie comparate cu mulaje obtinute experimental.

2.6. Formularea concluziilor

În urma procesului de examinare, pe baza constatarilor rezultate,

identificarea se materializeaza sub forma concluziilor, care pot fi:

a) certe

b) probabile.

Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative. Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul

insuficientei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putând orienta ancheta. Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se expertilor criminalisti, facea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu va considerati niciodata obligati sa ajungeti la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinarile tehnice. Daca exista cea mai mica îndoiala, exprimati-o“.

O situatie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza

identificarea ceruta. Aceasta situatie este data de numarul redus de caracteristici generale si individuale ale urmelor, care face imposibil

examenul comparativ.

CAPITOLUL II TEHNICA CRIMINALISTICA 1. FOTOGRAFIA JUDICIARA

Numim fotografie judiciara acea ramura a criminalisticii care se ocupa cu studierea problemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infractiunilor.

1.1. Însemnatatea fotografiei judiciare

Fotografia 1 în criminalistica îsi gaseste aplicabilitatea atât în munca de anchetare a infractiunilor, cât si în cea a expertilor criminalisti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiza ale acestora. Importanta fotografiei judiciare este data de completarea întelegerii aspectelor cuprinse în procesele verbale de cercetare la fata locului, de reconstituire, de recunoastere, de perchezitie etc. Fotografia judiciara reda si acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse în procesele verbale mentionate. Camil Suciu, în cursul sau de criminalistica 2 , vorbeste despre însemnatatea fotografiei judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activitati de cercetare criminalistica s-a impus datorita:

1 Fotografia – cuvânt compus format din doua cuvinte grecesti:

fos, fotos = lumina + grafia = scriere. 2 C. SUCIU – „Criminalistica“, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 23.

rapiditatii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce intereseaza cercetarea penala – exactitatii cu care sunt fixate detaliile – obiectivitatii cu care este redata imaginea, excluzând eventualele interpretari subiective – oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul fotografierii, indiferent de gradul de importanta care li s-ar acorda pentru moment – evidentei probatorii si caracterului demonstrativ al fiecarei imagini“. Despre folosirea fotografiilor în timpul executarii actiunilor de ancheta se face mentiunea respectiva în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planse fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicatii cu privire la obiectul fotografiat, explicatii care sunt certificate de semnatura anchetatorului.

1.2. Notiuni generale de tehnica fotografica

omeneasca

reprezinta acea metoda tehnica cu ajutorul careia se pot reproduce si

fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însusirea pe care o au anumite radiatii de a descompune unele saruri de argint cum sunt halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint). Fotografia se realizeaza în doua etape:

Dupa

cum

este

stiut,

fotografia

ca

realizare

a) cea fizica, realizabila datorita aparatelor de fotografiat

b) cea chimica, realizabila datorita materialelor fotosensibile

(plan filme, sticla, rolfilm, hârtie). 1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente si rolul lor

Indiferent de forma, marimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun obligatoriu din:

a) camera obscura, pe fundul careia se formeaza imaginea;

b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile;

acesta realizeaza imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei

obscure.

Caracteristicile oricarui obiectiv fotografic sunt:

distanta focala: reprezinta distanta dintre centrul optic al

obiectivului si locul unde se formeaza focarul. Aceasta este de obicei egala cu distanta din centrul optic al obiectivului pâna la suprafata fundului camerei obscure;

luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine

mai mult sau mai putin luminoasa. Luminozitatea este direct proportionala cu diametrul obiectivului;

profunzimea claritatii: este capacitatea obiectivului de a reda

clar pe fundul camerei obscure imaginea în adâncime a obiectelor a caror reprezentare o formeaza. Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mica. Aceasta se realizeaza printr-o alta componenta a aparatului

de fotografiat, numita diafragma, asupra careia ne vom referi imediat.

unghiul de deschidere (sau de poza) este format de razele

extreme de lumina pe care obiectivul le poate prinde. El este invers proportional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum si cu distanta focala. Dupa unghiul de poza, obiectivele se clasifica astfel:

– standard (cu unghi de 45°-46°)

– teleobiective (cu unghiuri mici – 15°)

– superunghiulare (cu unghi de 60°-180°).

Astazi aparatele de fotografiat se realizeaza cu posibilitati de

schimbare a obiectivelor (interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.

puterea de separare (sau de rezolutie) este proprietatea

obiectivului de a reda cu claritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat. c) diafragma: este un dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza deschiderea, dupa dorinta, a obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se regleaza cantitatea de lumina care patrunde în camera obscura, se mareste claritatea imaginii fotografice obtinute, profunzimea si puterea de rezolutie. Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scari pornind de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.

Când

valorile

diafragmei

sunt

mai

mari,

deschiderea

obiectivului va fi mai mica, iar lumina care va patrunde în camera

obscura va fi de asemenea în cantitate mica. În acest caz timpul de expunere va fi mai mare.

d) obturator

Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permite luminii sa patrunda pe fundul acesteia si sa impresioneze materialul fotosensibil negativ. Timpul cât obturatorul ramâne deschis se numeste timp de expunere. În functie de constructia aparatelor de fotografiat, obturatoarele

sunt:

– centrale

– cu perdea.

a realizat dispozitive mecanice

perfectionate care permit ca (în functie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantitatii de lumina care se utilizeaza si a deschiderii

diafragmei) deschiderea obturatorului sa se faca automat. Pe fiecare aparat de fotografiat se gaseste dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de o secunda si fractiuni de secunda ,,pornind de la 1/25 pâna la 1/1000“.

Din

constructie,

fabricantul

e) sistem de punere la punct a imaginii si încadrare

Prin punerea la punct a imaginii se întelege realizarea imaginii

fotografice a obiectului pe fundul camerei obscure. În functie de constructia aparatelor, acest sistem poate fi:

a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat;

b) cu oglinda reflex si prisma. Oglinda se monteaza la 45° fata

de axa optica a obiectivului, între obiectiv si fundul camerei obscure.

Imaginea luminoasa formata de obiectiv este reflectata de oglinda pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioara a camerei obscure.

Acest sistem de oglinda se rabateaza în sus permitând, la declansarea obturatorului cu perdea, sa se expuna filmul;

c) cu paralaxa (cu axa paralela), când obiectivul aparatului are

axa paralela cu un dispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere la punct este cunoscut si sub numele de telemetru fotografic.

punct este cunoscut si sub numele de telemetru fotografic. Fig. 3 Imagine în sectiune a unui

Fig. 3 Imagine în sectiune a unui aparat de fotografiat cu punere la punct a imaginii cu oglinda reflex.

1.2.3. Sursele de lumina utilizate în fotografie

Dupa cum arata si denumirea acestei metode, fotografie, adica scriere cu ajutorul luminii, obtinerea imaginilor se face numai daca obiectele sunt bine iluminate. Lumina naturala a soarelui este de cele mai multe ori suficienta în obtinerea imaginilor, dar trebuie sa se tina seama ca niciodata lumina astrului sa nu vina direct în obiectivul aparatului. Asezarea

aparatului în realizarea fotografiei trebuie sa fie în asa fel ca lumina soarelui sa „vina“ din spatele aparatului sau lateral. În încaperi sau în timpul noptii se vor folosi surse de lumina puternice, cum sunt:

– reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri

– lampi electronice.

Reglarea timpilor de expunere trebuie facuta în asa fel ca impresionarea materialului fotosensibil sa fie corespunzatoare pentru

a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.

Când timpii de expunere sunt mai mari de o secunda, este necesar ca aparatul de fotografiat sa fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii sa nu aiba de suferit la declansarea obturatorului. 1.2.4. Materialele fotosensibile A doua etapa a realizarii imaginii fotografice este cea a fixarii ei pe un suport fotosensibil. Este faza chimica, în care lumina destabilizeaza halogenurile de argint de materialele care sunt plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure. Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsa pe sticla, celuloid, hârtie sau carton. Aceste saruri se prezinta sub forma de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8 si 0,4 microni. Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint în argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în functie de intensitatea luminii. Imaginea este în stare latenta. Pentru a putea fi vazuta, ea trebuie relevata (adica scoasa în evidenta) si fixata, deoarece existenta ei este foarte instabila. Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:

a) sensibilitate generala la lumina Aceasta sensibilitate este înscrisa obligatoriu pe ambalajul materialelor fotografice. În functie de tara producatoare, sensibilitatea este evaluata astfel:

– DIN – pentru produsele germane

– GOST – pentru produsele rusesti

– ASA – pentru produsele americane si japoneze.

Cu cât granulatia de halogenura de argint este mai mare la

materialele

fotosensibile,

cu

atât

este

mai

mare

sensibilitatea

la

lumina.

b) sensibilitate cromatica; este data de o serie de coloranti introdusi în suspensia de gelatina a materialului fotosensibil pentru a-i face sensibili la culori, dupa cum urmeaza:

ortocromatice – sensibilitate la culorile galben si verde

pancromatice – sensibilitatea este extinsa si la culoarea rosie

izopancromatice – cu sensibilitate extinsa pâna la radiatiile

infrarosii. Fara adaugarea substantelor colorante în stratul de gelatina, adica fara aceasta sensibilizare cromatica, emulsia fotografica este sensibila doar la radiatiile violet-albastre si albastre-verzui.

c) contrast – Acesta este dat de structura materialului si defineste proprietatea de a reda intervalul de straluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele fotosensibile se împart în:

– moi (BM)

– normale (BN)

– contraste (BC)

– foarte contraste (BFC)

d) puterea de rezolutie – este data de marimea granulatiei. Cu cât aceasta este mai mica, cu atât numarul de detalii ale obiectului

fotografiat este mai mare.

1.3. Procesul negativ si pozitiv al fotografiei alb-negru si color

interiorul

aparatului, procesul chimic se continua prin developarea acestuia.

Aceasta etapa este cunoscuta sub numele de procesul negativ, deoarece prin reactiile chimice ce se realizeaza pe suprafata

materialului fotosensibil vor aparea cristale de argint metalic în tonuri de negru pentru partile luminoase ale obiectului fotografiat si transparente pentru partile întunecate. a) Procesul negativ cuprinde:

– developarea, care se realizeaza într-o solutie numita revelator.

Solutia de revelator contine: apa, substanta revelatoare (metol, hidrochinona), substanta antioxidanta (sulfit de sodiu), substante acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromura de potasiu).

Dupa

expunerea

materialului,

fotografia

din

– spalarea intermediara

– fixarea într-o solutie de hiposulfit de sodiu

– uscarea negativului.

b) Procesul pozitiv consta în obtinerea imaginilor dupa negativ pe hârtie, sticla sau film diapozitiv. Acest proces consta în expunerea imaginii negative în laborator, developarea si fixarea imaginii. Hârtia expusa se developeaza la lumina rosie sau portocalie, se clateste, se fixeaza, se spala si apoi se usuca. c) Fotografia color Cu ocazia cercetarii la fata locului, de cele mai multe ori redarea cât mai fidela a culorii urmelor (de obicei de natura biologica) impune folosirea fotografiei color. Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleasi ca si în cazul folosirii materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularitati. Se recomanda folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine corelate cromatic si dispozitiv de stabilire corecta a timpului de expunere. Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificiala, pentru lumina naturala, negative, pozitive (hârtie color) si filme (plan filme) reversibile. Prelucrarea lor este mult mai complicata decât fotografia alb- negru si cere cunostinte de specialitate.

1.4. Clasificarea fotografiei judiciare

a) La fata locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infractiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor si urmelor lasate de infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifica astfel:

fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul faptei si împrejurimile acestuia. Ea se realizeaza dintr-o singura imagine sau din imagini succesive care ulterior se unesc, alaturându-se. Acest ultim procedeu poarta numele de fotografie panoramica. Ele pot fi liniare sau circulare. fotografia schita. Este acea fotografie care reprezinta numai locul faptei, izolat de mediul înconjurator. Ea se realizeaza fie dintr-o singura imagine unitara, fie panoramica liniara sau circulara.

fotografia obiectelor principale. Acestea pot fi: cadavrul, obiectele vulnerante (pistol, cutit, bâta). Ea se realizeaza punând alaturi o rigla gradata. Se spune ca în felul acesta realizam o fotografie metrica. – fotografia urmelor. Dupa cum arata si denumirea, ea reprezinta imaginea urmelor descoperite în câmpul infractiunii. Si în acest caz fotografia este metrica. – fotografia de detaliu. Ea se realizeaza folosindu-se o iluminare laterala si reda detalii ale obiectelor sau urme lor descoperite în câmpul infractiunii. b) Fotografia semnalmente – reprezinta fotografia unei persoane puse sub urmarire penala sau a unui cadavru cu identitate necunoscuta. Fotografiile se realizeaza bust, reprezentând persoana privita din fata (cu urechile descoperite) si din profil, stânga si dreapta. Toate cele trei fotografii se realizeaza la aceeasi scara. c) Fotografia de supraveghere operativa: se executa pentru surprinderea în flagrant delict.

1.5. Fotografia de examinare

Acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea constatarilor facute de expertii criminalisti asupra urmelor infractiunii. a) macrofotografia – este realizata asupra urmelor prin folosirea tuburilor de prelungire care maresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseste pentru expertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum si la expertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere). b) microfotografia – este fotografia realizata cu ajutorul microscopului, în demonstratiile ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor taietoare, precum si în balistica, pentru urmele striatiilor lasate de microrelieful tevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuse trase.

c) fotografia sub radiatia razelor ultraviolete:

Acest gen de fotografii se folosesc pentru fotografierea urmelor digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum si a documentelor

falsificate sub radiatiile ultraviolete generate de lampile cu descarcare electrica în vapori de mercur. d) fotografia sub radiatia razelor infrarosii:

Acest gen de fotografie se foloseste pentru redarea falsurilor de documente.

1.6. Filmul si videofonograma

Acestea reprezinta pelicula cinematografica si banda magnetica

pe care s-au fixat imaginile si sunetul unor secvente ale activitatii de ancheta, cum sunt: cercetarea la fata locului, reconstituiri, recunoasteri de obiecte si persoane, perchezitii etc. Aceste doua procedee tehnice prezinta avantaje fata de fotografia judiciara, pentru ca:

– dau posibilitatea surprinderii în miscare a unor subiecti;

– au un pronuntat caracter ilustrativ pentru activitatea de

ancheta;

– duc la cresterea gradului de obiectivitate în aprecierea

probelor si exclud interpretarile subiective;

– scenele, persoanele si obiectele care au legatura cu savârsirea

infractiunilor sunt rapid fixate;

– în cazul videofonogramei judiciare posibilitatile de falsificare sunt reduse. Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare:

– aparate de filmat

– filme cinematografice.

Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare:

– camera video

– banda video

– banda magnetica

– videorecorder

– televizor.

Componente ale filmului judiciar:

Genericul Scopul acestei parti introductive a filmului este acela de a crea cadrul procedural.

Genericul cuprinde în mod obligatoriu:

– denumirea institutiei care realizeaza filmul judiciar;

– prezentarea obiectului filmului;

– cine a realizat filmul si comentariul.

Imagini de orientare Ca si în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se fixeaza în spatiu locul unde se efectueaza filmarea.

Imagini ale locului propriu-zis (schita) Prin acestea se fixeaza locul faptei în totalitate sau pe sectiuni. Acest gen de imagini se realizeaza prin:

– panoramare

– filmare încrucisata

– filmare pe sectoare.

Imagini la scara Filmarea imaginilor se realizeaza alaturând în teren benzi

gradate, rigle gradate. Imagini ale obiectelor principale

sunt

câmpul infractiunii:

Acestea

similare

fotografiei

– imagini ale urmelor;

– imagini de detaliu.

Sfârsitul filmului.

obiectelor

principale

din

2.TRUSELE CRIMINALISTICE SI LABORATOARELE MOBILE. TEHNICI SI APARATE FOLOSITE

2.1. Notiuni generale despre trusele criminalistice

În activitatea de ancheta, în special de cercetare la fata locului, anchetatorii recurg la mijloace tehnice si procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea si fixarea probelor materiale. Pentru aceasta, sunt necesare si se folosesc o serie de instrumente, substante si obiecte aflate în valize, genti, cunoscute sub numele de truse criminalistice. Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente speciale. În functie de natura instrumentarului continut, trusele se împart

în:

A. Truse universale Acestea, chiar daca sunt de fabricatii diverse, contin instrumente care pot fi utilizate pentru efectuarea mai multor activitati. Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor ,,Tratatului

practic de criminalistica“, este data de definitia utilizarii. El poate fi categorisit astfel:

a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea si ridicarea urmelor papilare. De regula, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenusa, negru de fum, argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din par de veverita, pensula magnetica, pelicule adezive pentru transferul urme lor relevate (negre, albe,

transparente), lampa portabila de radiatii ultraviolete, pulverizatoare.

b) instrumentar pentru amprentarea persoanelor:

Acesta este compus din placa, rulou si tuburi cu tus tipografic, tusiera chimica si hârtii de amprentat (fise si speciale pentru cea chimica), lingura pentru amprentat cadavre, manusi chirurgicale. c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele de adâncime:

În functie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din

cauciuc sau plastic, lingura spaclu, banda flexibila, pensete, pensule din par de porc, etichete, plastilina, ghips, parafina etc.

d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat si executarea

masuratorilor

Aici se gasesc, de obicei: rigla gradata, benzi metrice, ruleta, jetoane cu numere de la 0 la 10, creta alba, creta forestiera.

e) instrumentar pentru întocmirea schitelor – este compus din

rigla gradata, sabloane, hârtie milimetrica, hârtie de calc, busola,

creioane etc. În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai gasesc:

magnet, foarfece, briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, surubelnite, dalti, spirale, lupe, ferastrau de mâna, cleste patent, eprubete, vata, pungi din plastic, sfoara etc. B. Truse criminalistice cu destinatii speciale Dupa autorii ,,Tratatului practic de criminalistica“, aceste truse

sunt:

a) Truse foto care au menirea de a proteja si a da posibilitatea

transportarii independente în teren a aparatului de fotografiat cu accesoriile sale: obiectiv superangular, obiectiv zoom (sau teleobiectiv), o sina de glisare cu inele de prelungire sau burduf pentru macrofotografii, fir declansator, exponometru, casete cu filme alb- negru si color.

Fig. 4. Trusa criminalistica pentru cercetarea, relevarea si ridicarea urmelor de mâini b) Truse cu

Fig. 4. Trusa criminalistica pentru cercetarea, relevarea si ridicarea urmelor de mâini

b) Truse cu substante chimice pentru marcare (pentru capcane chimice) Acestea contin cutii si recipiente din sticla sau plastic pentru

substantele chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni anatomice ale corpului uman, în procesul de identificare a persoanelor care comit unele genuri de infractiuni, în mod repetat. Substantele chimice cuprinse în trusa se grupeaza în:

– substante ce coloreaza pielea (nitrat de argint, ninhidrina)

– substante fluorescente (acid beta-oxinaftoic)

c) Trusa de reactivi pentru testarea stupefiantelor Aceasta se compune din mai multe tuburi cu reactivi pentru testarea substantelor presupuse a fi stupefiante. Tuburile confectionate din plastic transparent contin câte o fiola cu reactivi care permit identificarea relativa, la locul faptei sau la perchezitie, a urmatoarelor grupe de stupefiante: opiacee, amfetamine, hasis, cocaina, L.S.D. etc.

opiacee, amfetamine, hasis, cocaina, L.S.D. etc. Fig. 5. Trusa criminalistica universala 2.2. Notiuni

Fig. 5. Trusa criminalistica universala

2.2. Notiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile

Laboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în componenta aparate, truse, instrumente si substante pentru efectuarea activitatilor criminalistice. În fiecare tara, laboratoarele au constructii si amenajari diferite, dar, în general, acestea au urmatoarele compartimente:

a)

compartimentul truselor criminalistice

 

În cazul cercetarii la fata locului masuratoarea trebuie fixata

În

afara

instrumentarului

amintit

la capitolul „Truse

prin fotografie.

criminalistice“, aici se mai gasesc aspirator de praf, magneti si electromagneti pentru cercetarea urmelor metalice.

b) compartimentul fotografiei si filmului judiciar

Alaturi de truse foto, aparate de filmat cinema si video, se gasesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene, lampi electronice, tancuri si revelatoare pentru developat filmele foto.

c) compartimentul pentru întocmirea schitei judiciare

Aici sunt aranjate o masa de lucru cu planseta de desen. Tot aici

se afla si o masina de dactilografiat.

d) compartimentul detectoarelor. În componenta acestuia intra:

– detectoare de metale

– detectoare de radiatii atomice

– lampi cu radiatii ultraviolete

– detectoare de cadavre

– detectoare de explozivi.

2.3. Tehnici de masurare folosite în criminalistica

Operatiunile de masurare sunt necesare pentru a fixa

caracteristicile urmelor si obiectelor cercetate. Masuratorile care se fac în criminalistica privesc:

a) stabilirea dimensiunilor liniare

Pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, sublerele cu vernier, micrometrele, lupele si microscoapele gradate. În teren se folosesc primele doua instrumente de masurat, în laborator ultimele. Masuratorile se fac în metri si submultiplii acestuia. Pentru a asigura o precizie mare a masuratorilor este indicat ca aceeasi dimensiune sa fie masurata de trei ori si apoi sa se faca media aritmetica. Masuratorile dimensiunilor liniare trebuie sa aiba în vedere lungimea, latimea, adâncimea sau înaltimea obiectelor.

31

b) stabilirea masei corpurilor

Ca unitate de masura pentru aceasta se foloseste kilogramul cu submultiplii sai.

Balantele sunt instrumentele cu care se masoara masa corpurilor. Acestea sunt cu pârghie (sau tehnice), balante analitice sau microbalante.

c) stabilirea timpului

Pentru timp se foloseste ceasul si cronometrul.

d) stabilirea greutatii specifice

Greutatea specifica este raportul dintre greutatea corpului si

volumul sau GS = G/V. Prima se determina prin cântarire. Volumul se masoara prin imersie în apa distilata la temperatura de 4°C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus în apa disloca o cantitate de apa egala cu volumul sau).

e) stabilirea punctelor de fierbere si de topire

Acestea se masoara cu ajutorul termometrelor. Pentru ca, de obicei, în cercetarea criminalistica unele materii sunt în cantitati foarte mici, metoda folosita este cunoscuta sub numele de micrometoda lui Emich.

folosita este cunoscuta sub numele de micrometoda lui Emich. Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere 1

Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere

1

– tub capilar

2

picatura

de

lichid

cercetat

3 – termometrul

4 – baia de glicerina (dupa –

,,Criminalistica“)

Camil

Suciu

32

Fig. 7. Stabilirea punctului de topire a – placa subtire din metal b – materialul

Fig. 7. Stabilirea punctului de topire

a

– placa subtire din metal

b

– materialul cercetat

c

– termometrul

rezistenta

d

electrica

(dupa

„Criminalistica“)

Camil

Suciu

2.4. Aparate de iluminat si proiectie

În criminalistica, pentru cercetarea si fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele, care sunt lampi cu becuri electrice, în fata carora s-a asezat o constructie de lentile concave. În alte cazuri, sursa de lumina este înlocuita cu arcuri electrice care dau lumina a carei intensitate este reglata de un reostat. Proiectoarele mici, cu lumina dirijata, se numesc spoturi. Dintre aparatele de proiectie folosite în criminalistica amintim:

– epidiascopul

– retroproiectorul

– aparatul de proiectie tip Faurot pentru comparat amprentele

– aparatul de marit foto

– aparatul de proiectie a analizelor microscopice.

2.5. Instrumente optice de marit

Ea consta în introducerea într-o baie de glicerina, alaturi de un termometru, a unui tub de sticla capilar, cu un cap obturat si unul liber, în care s-a pus o picatura din lichidul a carui temperatura de

Sistemul optic al microscopului este format din parti principale

Pentru examinarea urmelor si obiectelor foarte mici, cercetarile criminalistice se realizeaza cu ajutorul:

fierbere trebuie s-o stabilim.

a) lupelor

Baia de glicerina se încalzeste progresiv. Când lichidul din tubul

b) microscoapelor.

capilar se ridica la nivelul orificiului liber, se citeste temperatura de pe

a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseste din

termometru.

nici o trusa criminalistica si din nici un laborator criminalistic.

Pentru punctul de topire se foloseste o metoda care consta în introducerea într- un circuit electric cu reostat a unei rezistente de nichelina si a unei placi subtiri de metal, pe care se pune o cantitate

Existe lupe cu destinatii speciale, cum ar fi cea pentru dactiloscopie, cu reticul gradat si linia lui Galton. Dupa modul de montare, lupele pot fi:

mica din materialul cercetat.

lupa binoculara (dubla) pentru cap

Placa aflata în legatura intima cu un termometru se încalzeste

lupa cu suport

treptat, pâna când materialul se topeste. În acest moment se citeste

lupa cu mâner.

temperatura indicata de termometru.

b)

Microscopul

f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor Masurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau

Este un instrument optic complex format din diferite lupe, oglinzi si prisme fixate mecanic.

caracteristici liniare ale obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor si al raportoarelor.

si auxiliare.

Cele dintâi se compun din:

– obiective

– oculare.

Partile auxiliare se compun din:

– condensator

– oglinda

– lampile microscopului.

În

functie

de

complexitatea

constructiei

microscopului

si

posibilitati sale de investigare, distingem:

– microscop monocular

– microscop binocular

– microscop cu obiective interschimbabile

– stene stereo microscop

– microscop comparator.

– stene stereo microscop – microscop comparator. Fig. 8. Schema microscopului comparator 2.6. Folosirea

Fig. 8. Schema microscopului comparator

2.6. Folosirea radiatiilor ultraviolete, infrarosii si Roentgen

În criminalistica, în examinarile la fata locului, dar mai ales în laborator, cercetarea urmelor si înscrisurilor se face atât la lumina naturala, cât si la cea artificiala.

De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiata, caracterizata de anumite lungimi de unda, cuprinse între 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violeta) si 750 milimicroni (specifice razelor rosii). Energia radianta cu lungime de unda mai mica, precum si cea cu lungime de unda mai mare sunt invizibile. Primele sunt radiatii ultraviolete (deasupra radiatiilor violete), iar urmatoarele sunt radiatiile infrarosii (sub rosu). Sub influenta acestor radiatii diferite substantele prezinta o luminiscenta deosebita, cea data de spectrul vizibil al luminii. În cazul folosirii radiatiilor ultraviolete, care sunt create de lampi speciale, numite lampi WOOD, se constata prezenta uleiurilor minerale, petelor de sperma, scrisul sters cu substante chimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de cle i etc. Radiatiile infrarosii patrund în straturi subtiri de hârtie, lemn si ebonita. Ele sunt folosite pentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hârtie. Radiatiile Roentgen au lungimi de unda si mai mici decât radiatiile ultraviolete. Ele au o putere mare de penetratie. În examinarile criminalistice si medico-legale, imaginile obtinute pe filmele radiografice cu ajutorul radiatiilor Roentgen se folosesc curent în cercetarea obiectelor opace si a corpului uman. Ca sursa de radiatii se folosesc instalatiile Roentgen portative sau stationare.

3. CERCETAREA CRIMINALISTICA AURMELOR

3.1. Definirea si clasificarea urmelor

a) Definitia urmei

În literatura criminalistica, notiunea de urma este prezentata în doua acceptiuni:

în sens larg: „cele mai variate schimbari care pot interveni în mediul înconjurator ca rezultat al actiunii infractorului“

în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui

obiect pe un alt obiect“. În criminalistica româneasca, prin urma se întelege: orice modificare materiala produsa în ambianta locului unde s-a comis o

infractiune, modificare care examinata individual sau în totalitate cu cele suferite de infractor conduce la stabilirea faptei, identificarea faptuitorului, a mijloacelor folosite si la lamurirea împrejurarilor cauzei.

b) Clasificarea urmelor:

Înainte de a ne referi la clasificarea propriu- zisa a urmelor, mentionam ca în procesul formarii urmelor distingem doua categorii de obiecte, cele care formeaza urma si cele care primesc urma: obiect

creator si ob iect primitor sunt doua notiuni pe care le vom folosi în expunerea ce urmeaza. În functie de factorul (obiectul) creator, se disting urmatoarele grupe de urme:

urmele omului: toate modificarile savârsite în câmpul infractiunii de mâinile si picioarele omului, ale fetei, ale urechii, precum si urmele biologice de natura umana, ca: sânge, saliva, par, sperma;

urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare, coarne, colti, aripi, par, produse biologice, miros;

urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi, tulpina, precum si semintele acestora;

urmele obiectelor folosite de om la comiterea infractiunii.

Principalele urme sunt: ale încaltamintei, ale mijloacelor de transport,

ale instrumentelor de lovire, spargere, de taiere, ale armelor de foc. c) Clasificarea urmelor dupa esenta lor 1 Din acest punct de vedere o prima categorie de urme o reprezinta urmele forma, acele modificari care reprezinta forma exterioara a obiectului creator. Daca cele doua categorii de obiecte aflate în procesul formarii urmelor (creator si primitor) se gasesc în repaus sau în miscare, urmele forma pot fi:

urme statice – formate prin apasare, lovire sau tamponarea

obiectului creator pe suprafata obiectului primitor, fara ca acestea sa alunece între ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încaltaminte, urmele papilare, conturul instrumentelor de spargere etc.

Urmele forma, în functie de plasticitatea obiectului primitor, pot

fi:

urme de adâncime: acestea se formeaza atunci când obie ctul

creator este dur si patrunde în masa obiectului primitor;

urme de suprafata: se formeaza atunci când obiectul creator si

primitor sunt de aceeasi duritate si apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafata obiectului primitor si invers, fara a se schimba formele celor doua obiecte. Urmele de suprafata pot fi:

de stratificare, atunci când obiectul creator depune pe cel

primitor un strat de substanta (de exemplu, urmele de încaltaminte, de noroi depuse pe parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);

de destratificare, atunci când obiectul creator ia din suprafata

obiectului primitor un strat subtire de substanta (de exemplu, degetele puse pe un toc de fereastra acoperit cu un strat de praf).

1 Tratat practic de criminalistica, vol. I, Bucuresti, p 120-122.

1. DUPA FACTORUL CREATOR Urme ale Urme ale Urme ale Urme ale omului animalelor vegetalelor
1.
DUPA FACTORUL CREATOR
Urme ale
Urme ale
Urme ale
Urme ale
omului
animalelor
vegetalelor
obiectelor
Urme ale unor
fenomene
2.
DUPA FACTORUL PRIMITOR
Urme primite de
om
Urme primite
de animale
Urme primite de
vegetale
Urme primite de
obiecte
3. DUPA ESENTA LOR
Urme forma
Urme materie
Urme pozitionale
Dinamice
Statice
De suprafata
Vizibile
Invizibile
4. DUPA MARIME
Macrourme
Microurme
De adâncime
De adâncime
De stratificare
De de stratificare
Negative (periferice)
Formate prin caderea lichidelor
Substante de natura organica
Substante de natura anorganica
Produse de natura animala
Produse de natura vegetala

5. DUPA POSIBILITATILE CE LE OFERA ÎN PROCESUL IDENTIFICARII

Urme care furnizeaza elemente pentru lamu - rirea diferitelor împre- jurari ale savârsirii in- fractiunii

Urme care ajuta la sta- bilirea apartenentei la gen

Urme

identificarea factorului creator

permit

care

Fig. 9. Schema clasificarii urmelor (Tratat practic de criminalistica)

Aceste ge nuri de urme pot fi:

vizibile, atunci când sunt detectate cu usurinta de ochiul

omenesc (ex. urmele de degete murdare, de sânge formate pe peretii încaperii unde s-a comis un omor);

invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât daca sunt

privite sub anumite unghiuri de lumina, prin transparenta (pentru a caror vizibilitate este necesara relevarea – folosirea unor surse dirijate de lumina sau a radiatiilor ultraviolete).

Urmele materie Aceasta clasificare are în vedere acele modificari ale ambiantei locului faptei, când din obiectul creator se desprind particule materiale care ramân depozitate pe obiectul primitor, fara a reproduce forma obiectului din care provin. Ele sunt de natura:

organica (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau animal (sânge, par, urina, saliva etc.);

anorganica – din aceasta categorie fac parte elementele

minerale ca: pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticla etc. d) Clasificarea urmelor dupa marime Aceasta se face în functie de dimensiunea urmelor. Exista doua mari categorii:

macrourmele – incluzând toate modificarile care sunt vizibile

cu ochiul liber, fara a fi folosite aparatele optice de marit;

microurmele, acele urme forma sau materie, mici si foarte

mici, care nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de

marit.

O ultima clasificare a urmelor este data de posibilitatile pe care le ofera acestea în procesul identificarii obiectului creator. Din acest punct de vedere, distingem urmatoarele categorii de

urme:

urme apte, care permit identificarea obiectului creator;

urme inapte, care nu permit identificarea obiectului creator, dar ajuta la stabilirea apartenentei acestuia la gen.

3.2. Urmele omului

urme

materie (biologice). Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, ale celorlalte parti ale corpului. Din cea de-a doua categorie fac parte urmele biologice. a) Urmele de mâini Urma care a revolutionat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric, este cea lasata de suprafata mâinii, respectiv amprenta digitala, palmara cât si cea talpii piciorului gol (amprenta plantara). Imprimarea urmelor este data de secretiile pielii si de contaminarea acesteia cu substante adezive (praf, sânge etc.). Ea reproduce conturul (configuratia) desenelor papilare într-o maniera vizibila sau incerta. Prin relevarea si clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, dupa amprentele din fisierul dactiloscopic (cazul recidivistilor), cât si identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obtinuta de la aceasta pe cale experimentala. Nu se poate determina cu precizie data la care amprentele au fost folosite în scopul identificarii pentru prima oara. Înca din secolul I e.n., o amprenta palmara a permis excluderea unui suspect la Roma, datorita diferentei de marim (M. F. Quintilianus). În secolul VII, amprentele au fost utilizate pentru autentificarea documentelor legale în China, în timpul dinastiei I’ang (619-906 e.n.). În Occident, botanistul englez N. Grew a descris în 1684 porii sudoripari, crestele papilare si desenele lor. În sec. XVIII si la începutul sec. XIX mai multe lucrari de anatomie au studiat dermatoglifele. În 1823 Purkinje a clasat pentru prima oara desenele digitale în noua grupe, dar abia în 1880 Faulds a propus amprentele digitale ca mijloc de identificare a infractorilor dupa urmele lasate la locul faptei. Harschel (1877) a pretins prioritatea descoperirii, dar el propusese amprentele digitale doar ca un mijloc de identificare a recidivistilor, dupa ce le folosise la semnarea prin punere de deget a actelor în India, unde era guvernator.

Omul

poate

crea

la

locul

infractiunii

urme

forma

si

fost

realizate în 1892, odata cu aparitia primului manual de dactiloscopie si a unui sistem de clasificare ale lui Francis Galton, care a impus acceptarea amprentelor digitale în lumea anglo-saxona. Pe de alta parte, Juan Vucetich a introdus în 1891 primul sistem de clasificare în Argentina, preluat si la noi de catre Andrei Ionescu (cu modificarile aduse de Oloriz). În 1900, Henry si-a publicat sistemul sau de clasificare (Classification and Uses of Fingerprint), cel mai utilizat în lume pâna la introducerea sistemelor informatice de astazi. În 1904, A. Bertillon descopera autorul unei crime dupa urmele de deget relevate pe un geam spart. În România, primele descoperiri ale autorilor faptei dupa urmele digitale au fost facute de prof. dr. Nicolae Minovici. În scrisoarea adresata lui Vucetich în 1906, expunea cercetarile sale facute prin compararea impresiunilor digitale apartinând unui numar de 40 de criminali condamnati, impresiuni care s-au dovedit a fi neschimbate dupa 12 ani. Introducerea dactiloscopiei la noi ca metoda de identificare se datoreaza în special lui Andrei Ionescu, seful serviciului de antropometrie între 1892-1914, serviciu preluat de Valentin Sava, care în 1943 publica „Manualul de dactiloscopie“. Un rol deosebit în promovarea dactiloscopiei îl joaca dr. C. Turai, autorul lucrarilor „Elemente de politie tehnica“ (1937), „Elemente de criminalistica si tehnica criminala“ (1947), „Dermatogliofologia“ (1971) si „Amprentele papilare“ (1979). Doua lucrari remarcabile în materie sunt: „Dactiloscopia“ lui I. R. Constantin si M. Radulescu (1975) si „Secretele amprentelor papilare“ de Gh. Pasescu si I.C. Constantin (1996). Prima cartoteca de amprente a fost cea de la Serviciul central de identificare de pe lânga Ministerul Justitiei (1925); organizat apoi la politie (1931), cu perfectionarile ulterioare (1943, 1952 si mai ales

Sinteza

si

punerea

în

practica

a

acestor

propuneri

au

1972).

Termenul de dactiloscopie se refera, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adica digitale, palmare si plantare. Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistica are ca scop (valoare probanta):

1. identificarea persoanei care îsi ascunde adevarata identitate

prin

recidivist);

compararea

amprentelor

sale

cu

cele

din

fisier

(daca

este

Papilele dermice sunt însiruite liniar, astfel ca rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la suprafata dermului.

catre

Forma

crestelor

papilare

este

reprodusa

identic

de

 

2. identificarea cadavrelor necunoscute;

 

epiderma. Sudoarea secretata de glandele sudoripare si substantele

PROPRIETATILE DESENELOR PAPILARE

3.

identificarea persoanei care a lasat o impresiune digitala la

grase (sebum) produse de glandele sebacee formeaza la suprafata

locul

faptei

prin

compararea

cu

amprentele

din

fisier

(autor

epidermului un strat de saruri si grasimi, care la contactul cu un suport

necunoscut);

 

(obiect) se depun pe suprafata acestuia.

 

4.

identificarea

persoanei

care

a

lasat

impresiunea

digitala

Depunerile de substanta contureaza întocmai forma crestelor

incriminata prin compararea cu amprentele banuitului;

 

papilare, respectiv a santurilor dintre ele. În plus, la particularizarea

 

5.

compararea impresiunilor digitale gasite cu ocazia savârsirii

desenelor papilare, denumite si dactilograme, contribuie încretiturile

mai multor infractiuni cu autori necunoscuti, în vederea stabilirii autorului comun (cel mai frecvent la furturi). O amprenta digitala apartinând unei persoane, gasita pe obiect, face dovada contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu

a) falangeta (sus)

pielii care strabat transversal crestele papilare, concretizate în linii albe oblice.

constituie, prin ea însasi, o proba de vinovatie. DESENELE PAPILARE Mâna este alcatuita din degete si palma. 1) degetul este compus din trei zone despartite prin santuri de flexiune:

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formeaza în timpul sarcinii (viata intrauterina, lunile IV-VI) si se pastreaza neschimbate pâna dincolo de moarte, de unde posibilitatea si utilitatea amprentarii cadavrelor. 2. Fixitatea si inalterabilitatea. Desenele papilare variaza doar

 

b) falangina (mijloc)

 

ca dimensiune (copilarie – maturitate), dar nu si ca structura si detalii.

c) falanga (jos)

 

Deci ele nu se modifica în timp, cu exceptia accidentelor (de ex.

2) palma este compusa din:

 

ardere sau taiere profunda) sau a maladiilor cutanate grave (de ex.

a) regiunea digito-palmara (zona de sub degete)

 

lepra). Dar si în aceste cazuri, ca si în aceste cazuri, ca si în cel al

b) regiunea tenara (din dreptul degetului mare)

 

modificarilor intentionate (operatie), epidermul fie se retrage

c) regiunea hipotenara (din partea opusa).

rearezentând aceleasi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare,

Pielea care acopera mâna este formata din trei straturi:

 

fie se cicatrizeaza, capatând un aspect tipic de neconfundat.

a)

epidermul (partea exterioara alcatuita din 5 straturi de celule

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adica proprii unui

epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte care se desprind)

singur deget. Nu exista în lume doua desene întrutorul identice, asa cum au demonstrat-o calculele matematice de probabilitate si

 

b)

dermul (tesut fibros, care contine vasele capilare arteriale si

determinarile statistice pe largi populatii, inclusiv pe rase diferite.

venoase, precum si terminatiile nervilor senzitivi)

 

Chiar si desenele cu un aspect general asemanator (de ex. la gemenii

 

c)

hipodermul (stratul cel mai profund).

univitelini) exista întotdeauna deosebiri de detaliu.

La punctul de contact cu epidermul, dermul prezinta ridicaturi conice proeminente, denumite papile. În vârful acestora, strabatute fiecare de un canal, se afla porii prin care se elimina transpiratia.

Aceste trei proprietati confera desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de negasit în alte persoane si chiar la dege tele aceleiasi persoane.

MODUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE

1. Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o

substanta maleabila (mastic, plastilina, ciocolata, vopsea proaspata, ceara), care retine imaginea în trei dimensiuni (urma de adâncime).

2. Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu cerneala, sânge, produse luminiscente etc.) si negative (prin ridicare

de praf). Amprenta este direct vizibila daca exista un contrast suficient

cu suportul sau daca contrastul poate fi întarit printr-o iluminare colorata, filtrata sau difuza.

3. Amprentele latente sunt prezente, dar invizibile sau greu

vizibile. Ele trebuie tratate pentru a se detasa de fondul suportului pe care se afla. Dupa metodele clasice (relevare cu pulberi negre, albe sau fluorescente ori prin reactii chimice), diferentierea se obtine prin formarea unei amprente colorate. În ultimii 20 de ani s-au facut ample cercetari stiintifice si, ca urmare, s-au introdus noi tehnici de detectie tot mai sensibile si mai selective, a caror prezentare ar depasi cu mult cadrul prezentului curs.

STRUCTURA DESENELOR PAPILARE (digitale)

Dintre desenele papilare pe care le prezinta un deget cele mai variabile sunt cele ale falangetei. Tocmai de acestea ne vom ocupa în cele ce urmeaza. Desenul papilar se divizeaza în trei zone:

1. Zona centrala (sau nucleul), care este cea mai importanta

pentru identificare, întrucât contine cele mai multe caracteristici sub aspectul formei desenului si al numarului de detalii.

2. Zona bazala, situata între nucleu si santul de flexiune, re

prezinta creste orizontale, aproximativ paralele.

3. Zona marginala, care înconjoara nucleul ca un U întors,

urmând conturul falangetei. Partea de sus (vârful) se numeste zona distala, iar zonele laterale se numesc periferice.

Când crestele limitante ale fiecarei zone se întâlnesc, ia nastere

o figura denumita delta, dupa litera greceasca ce are o forma asemanatoare.

Delta poate fi:

alba, când cele trei creste alcatuiesc un triunghi; unghiurile care compun triunghiul pot fi deschise, închise sau mixte;

care compun triunghiul pot fi deschise, închise sau mixte; – neagra, când contureaza o stea cu

neagra, când contureaza o stea cu trei ramuri (ca un Y); acestea pot fi egale sau inegale ca lungime.

(ca un Y); acestea pot fi egale sau inegale ca lungime. Centrul deltei reprezinta punctul deltic;

Centrul deltei reprezinta punctul deltic; la delta alba este centrul triunghiului, fiind uneori marcat printr-o creasta punctiforma; la delta neagra punctul este dat de locul de racordare a celor trei creste.

CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE

Sistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri etc.

a permis clasificarea impresiunilor digitale într-o ordine definita, ceea ce permite:

fisierul

dactiloscopic;

a)

cautarea

amprentei

de

origine

necunoscuta

în

b)

identificarea

generica

a

persoanei

suspecte,

respectiv

excluderea ei numai pe baza tipului de desen. Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se

inspira din

câteva forme fundamentale de desene, descrise pentru prima oara de Purkinje. În esenta, desenele papilare se împart în cinci tipuri de baza:

1) adeltic; 2) monodeltic; 3) bideltic; d) polideltic si 5) amorf. 1. Tipul adeltic este lipsit de delta si crestele deseneaza parabole

sub forma de arc. Arcurile pot fi: a)

cuvântul ,,pin“), când prezinta la mijloc o linie verticala (francezii denumesc acest subtip „în forma de cort“ = ,,en tente“).

simple si b) piniforme (de la

2. Tipul monodeltic evidentiaza o singura delta, care, dupa locul unde este situata, prezinta doua

2. Tipul monodeltic evidentiaza o singura delta, care, dupa locul unde este situata, prezinta doua subtipuri:

a) dextrodeltic, cu delta în dreapta; b) sinistrodeltic, cu delta în stânga. Crestele au forma de laturi sau bucle cu deschiderea în partea opusa deltei. Creasta centrala (din mijlocul nucleului) poate îmbraca diverse forme: lat simplu, una sau mai multe linii drepte verticale, linie cu butoniera, linie bifurcata, semn de întrebare, linie concava, lat în forma de para (rachetoidal) etc.

linie concava, lat în forma de para (rachetoidal) etc. a) b) 3. Tipul bideltic prezinta doua

a)

b)

3. Tipul bideltic prezinta doua delte, plasate în dreapta si în stânga desenului central, alcatuit din creste papilare în forma de cerc, oval (elipsoidal), spirala (verticile), laturi gemene sau duble (care trec unul peste celalalt) etc.

laturi gemene sau duble (care trec unul peste celalalt) etc. 4. Tipul polideltic (combinat) are o

4. Tipul polideltic (combinat) are o frecventa redusa si include trei sau mai multe delte. Desenul central este alcatuit dintr-un multiplu de formatiuni de creste: de obicei, în centru se afla creste circulare flancate lateral de laturi.

centru se afla creste circulare flancate lateral de laturi. 5. Tipul amorf nu intra propriu- zis

5. Tipul amorf nu intra propriu- zis în clasificarea curenta. Configuratia crestelor este ciudata si nu are nimic comun cu celelalte tipuri. Explicatia formarii lor este de natura patologica, putându-se transmite genetic. Ca exemple se citeaza:

a) subtipul simian, caracteristic maimutelor (la degenerati si

deficienti mintali);

b) subtipul danteliform: creste sau fragmente de creste care cad

perpendicular pe santul de flexiune (malformatie accidentala ce se

datoreaza presiunii tisulare în timpul vietii embrionare);

c) subtipul nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauza

distrugerii dermului ca urmare a unor leziuni sau existentei unor cicatrice. Rezumând, clasificarea desenelor papilare are drept criteriu un reper natural principal, care este delta. Pentru diferentierea în continuare a doua amprente de acelasi tip si subtip s-a cautat un al doilea reper (secundar), si anume centrul desenului. Acest centru, situat pe axa de simetrie a nucleului, este considerat a fi punctul din vârful latului central sau extremitatea superioara a liniei (crestei) centrale. Daca sunt mai multe creste si numarul lor este impar, se alege capatul liniei mediane; daca numarul este par, se alege un punct între cele doua creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se uneste cu delta printr-o linie imaginara (sau efectiv trasata) denumita linia lui Galton sau linia delto-centrala. Numarul de creste intersectate („taiate“) de aceasta linie ofera un al doilea criteriu de

clasificare a desenului papilar studiat, cifric, care poate fi codificat (introdus în forma dactiloscopica pentru fisierele manuale sau în codul pentru prelucrarea automata a fisierelor computerizate).

pentru prelucrarea automata a fisierelor computerizate). DETALIILE DESENULUI PAPILAR Crestele papilare nu sunt redate

DETALIILE DESENULUI PAPILAR

Crestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ci pot fi întrerupte, întretaiate sau divizate. Aceste detalii mai sunt denumite minutii, particularitati, elemente sau puncte caracteristice. Natura fiecarui element considerat în sine (adica luat izolat), numarul si repartitia lor topografica sunt foarte variabile si confera amprentei individualitate. Desenul papilar al unei falangete contine circa 150-200 asemenea detalii, cu exceptia adelticelor, care sunt mai simple. În practica urmele relevate la locul faptei contin mult mai putine elemente, din cauza imprimarii imperfecte sau îmbâcsirii lor. Stabilirea si definirea detaliilor difera de la autor la autor (laborator sau serviciu de criminalistica), dar în fapt se reduc la urmatoarele:

1. Capatul de creasta: extremitatea unei creste sau punctul ei de oprire. Unii disting între „început de creasta“ si ,,sfârsit de creasta“, diferentiere care noua si altora (V. Sava, V. P. Margol) ni se pare ilogica, pentru ca nu este vorba de o trasatura dinamica, cu punct de plecare si punct de sosire. În schimb admitem, desi nu o folosim, diviziunea în ,,ascendente“ si „descendente“.

diviziunea în ,,ascendente“ si „descendente“. 2. Întrerupere: creasta se opreste si, dupa un spatiu alb

2. Întrerupere: creasta se opreste si, dupa un spatiu alb de câtiva

mm, continua pe aceeasi directie.

un spatiu alb de câtiva mm, continua pe aceeasi directie. 3. Bifurcatia si trifurcatia: creasta se

3. Bifurcatia si trifurcatia: creasta se ramifica în alte doua sau

trei creste. Unii autori le deosebesc de „contopire“, care ar fi unirea a

doua sau trei creste. Personal nu sesizam diferenta dintre a se bifurca si a se contopi. Sustinatorii acestei împartiri considera ca în primul caz ramificatia se produce în sus, iar în al doilea caz în jos.

se produce în sus, iar în al doilea caz în jos. 4. Crosetul (cârligul) corespunde unui

4.

Crosetul

(cârligul)

corespunde

unui

tip

particular

de

bifurcatie, când din creasta principala deviaza o ramura scurta.

când din creasta principala deviaza o ramura scurta. 5. Butoniera: creasta se dedubleaza, descriind un oval,

5. Butoniera: creasta se dedubleaza, descriind un oval, apoi se

reface într-o creasta unica.

descriind un oval, apoi se reface într-o creasta unica. 6. Inelul: este o varianta a butonierei,

6. Inelul: este o varianta a butonierei, când în locul ovalului apare un cerc.

reface într-o creasta unica. 6. Inelul: este o varianta a butonierei, când în locul ovalului apare

Atât inelul, cât si butoniera pot fi mediane, când sunt plasate în mijlocul crestei, si laterale, când sunt situate alaturi (juxtapuse).

si laterale, când sunt situate alaturi (juxtapuse). 7. Anastamoza: creasta scurta care leaga, ca o punte,

7. Anastamoza: creasta scurta care leaga, ca o punte, doua creste adiacente.

scurta care leaga, ca o punte, doua creste adiacente. 8. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbata.

8. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbata.

8. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbata. 9. Fragmentul este o creasta redusa, mica, situata între

9. Fragmentul este o creasta redusa, mica, situata între doua creste lungi sau încadrata în spatiul de întrerupere al unei creste.

sau încadrata în spatiul de întrerupere al unei creste. 10. Punctul (insula): creasta este punctiforma, izolata.

10. Punctul (insula): creasta este punctiforma, izolata. Mai multe puncte continue dispuse pe aceeasi directie formeaza o creasta papilara punctiforma (insule multiple).

formeaza o creasta papilara punctiforma (insule multiple). Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10)

Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10) poate da nastere la formatiuni complexe; în fond însa, detaliile se reduc la trei caractere de baza; capatul de creasta, divizarea crestei si punctul.

POROSCOPIA

Când la locul faptei se descopera numai fragmente de creste papilare, acestea nu ofera suficiente elemente de apreciere. În schimb, este posibil sa se fi imprimat clar porii (papilele dermice). Forma porilor este fixa si caracteristica: circulara, ovala, unghiulara, în semiluna, dantelata etc. Studiile întreprinse (Locard – 1931; Ashbaugh – 1982) au dovedit ca sunt imuabile, adica nu se altereaza, ca si amprenta digitala în întregul ei. Un al doilea element de stabilitate îl reprezinta repartitia topografica a porilor, adica raporturile spatiale reciproce. În aceste conditii identificarea prin poroscopie este realizabila, dar câmpul ei de aplicatie este în realitate mai restrâns. Mai probabila este folosirea poroscopiei la examinarea impresiunilor lasate pe documente.

poroscopiei la examinarea impresiunilor lasate pe documente. Fig. 10. Porii aflati de-a lungul unor creste papilare

Fig. 10. Porii aflati de-a lungul unor creste papilare (dupa Camil Suciu „Criminalistica“)

CRETOSCOPIA

La o marire foarte mare, liniile care redau crestele papilare nu

mai apar uniforme, drepte, ci cu marginile franjurate, neregulate. Aspectul conturului crestelor este de asemenea unic, fix, nealterabil, astfel ca ar putea fi utilizat ca element identificator, precum porii. Cum, de regula, imprimarea urmelor se realizeaza cu o presiune variabila, la care se adauga îmbâcsirea microreliefului de catre substantele de contaminare si apoi cele de relevare, ne îndoim ca valentele cretoscopiei depasesc cadrul teoretic. Dupa cunostinta noastra, valoarea care se atribuie morfologiei crestelor nu a fost cu adevarat testata si validata în justitie.

URMELE DE PICIOARE

Sunt acele modificari aduse ambiantei locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculte cu diferite suprafete.

Factorul creator este piciorul, ,,laba piciorului“, partea care este în contact cu solul, cunoscuta sub numele de „planta“. Din acest

considerent

„urme

plantare“. Într-o urma plantara distingem amprentele degetelor piciorului,

unde se gasesc creste papilare similare celor descrise în capitolul „Dactiloscopie“.

A doua zona este cea a calcâiului, unde, în afara urmelor

crestelor papilare, se gasesc urmele bataturilor, cicatricelor si diferitelor deformatii sau malformatii. Atunci când la fata locului se descopera siruri de urme consecutive, create în timpul mersului, cunoscute sub numele de „cararea de urme“, în afara elementelor specifice crestelor papilare se disting si alte caracteristici, cum sunt; linia mersului, directia mersului, lungimea pasului si unghiul de mers.

URMELE CORPULUI UMAN

urmele

create

de

piciorul

descult

se

numesc

În practica organelor de ancheta, cele mai cunoscute urme

formate de parti ale corpului uman sunt:

a) Urmele de dinti. Acestea sunt modificari ale ambiantei locului faptei create de dintii infractorului, prin muscare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare sau pe corpul victimelor în cazul infractiunilor de omor, viol si tâlharie. Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafata. Pe alimente ele sunt si dinamice, fiind create, în general, de dintii maxilarului superior. De obicei se formeaza urme striatii, ca rezultat al imperfectiunilor smaltului dentar. Prin expertiza acestor urme se identifica persoana care a creat urmele de dinti. b) Urmele de buze. Acestea se formeaza de obicei pe obiectele din care infractorii au baut diferite lichide alimentare. Urmele sunt de stratificare si de cele mai multe ori latente. c) Urmele de urechi, frunte si fata Edmond Locard, în Tratatul de criminalistica editat la Lyon, în anul 1931, arata: „toate partile corpului uman pot lasa urme, prin contact sau penetratie, pe alte obiecte“. Urmele partilor anatomice mentionate pot fi de adâncime, dar si de suprafata pentru cele de ureche si frunte.

URMELE BIOLOGICE

Toate urmele din aceasta categorie sunt urme materie de natura umana. Ele nu au o forma exterioara bine conturata, cu exceptia firelor de par si a unghiilor. În functie de provenienta acestor urme de natura biologica, ele se clasifica astfel:

– produse de secretie (saliva, lapte matern, secretie nazala); – produse de excretie (urina, sperma, sputa, materii fecale, vomismente);

– tesuturi moi (masa cerebrala, piele, tesut muscular, sânge);

– tesuturi dure (unghii, oase, fire de par).

Datorita

caracterului

specific

al

acestor

urme,

examinarea

acestora se înfaptuieste cu concursul unor specialisti din domeniul

medicinei legale, biologiei, toxicologiei si antropologiei).

La fata locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar izolat, ci asociate câte doua, trei sau mai multe. În privinta frecventei descoperirii la fata locului a acestor urme, se poate face urmatoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine descrescânda, urmele de saliva, de sperma, fire de par, oase, alte tesuturi moi. 3.3. Urmele obiectelor În aceasta categorie intra urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infractiunilor. Dintre cel mai frecvente gasite în câmpul infractiunilor mentionam:

a) urmele de încaltaminte De fapt, acestea sunt urmele piciorului încaltat, reprezentând amprenta talpii creata în adânc ime sau de suprafata, cu cele doua situatii: de stratificare sau de destratificare. La toate urmele se reproduc partial sau total forma, conturul si caracteristicile talpii. Cel mai frecvent, urmele de încaltaminte se descopera cu ochiul liber, printr-o atenta examinare a solului si a obiectelor pe care se presupune ca s-a calcat. b) urmele instrumentelor

Acestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice obiect care se foloseste la comiterea unei infractiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: rangi, leviere, clesti, ciocane, topoare, surubelnite, ferastraie, foarfeci, bâte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice (cunoscute sub numele de striatii), de adâncime si de suprafata. Urmele instrumentelor sunt, în general, create prin:

– lovire

– apasare

– frecare-alunecare

– taiere

– întepare.

Existenta la locul faptei a unor categorii de urme create de instrumente, prin interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum si la stabilirea conditiilor în care infractorul a comis fapta.

c) Urmele mijloacelor de transport

Acestea sunt create de rotile mijloacelor de transport, cunoscute

sub numele de parti rulante, urme ale picioarelor animalelor de tractiune (copite), de vaselina, ulei, vopsea sau alte substante provenite de la vehicul. Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafata, statice sau dinamice.

3.4. Urmele materie

În aceasta categorie de urme intra diferitele resturi de obiecte si de materii organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioara a produsului din care provin.

câmpul

infractiunii enumeram urmatoarele:

Dintre

cele

mai

frecvente

urme

descoperite

în

a) resturi de produse textile

b) resturi de metal

c) fragmente din lemn

d) resturi de alimente si cosmetice

e) capete de tigari

f) particule de sol si sticla

g) particule pulverulente

h) pete de cerneluri si vopsele.

a – Prin produse textile, întelegem acele produse în compozitia carora se afla fibre textile, indiferent de forma în care se prezinta, fibre, tesaturi, tricotaje sau confectii. Aceste urme se cauta prin observare directa cu ochiul liber sau folosind lupa cu mâner. b – Resturile de metal Mecanismul de formare a acestor urme consta în detasarea unor particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului de pilire, taiere, rupere, lovire sau sfredelire. Ele mai pot fi create si prin sudura, topire sau frecare. De regula, aceste urme se cauta pe sol, la baza obiectului metalic taiat, rupt sau pilit. Ridicarea se face cu ajutorul magnetilor.

Aceste particule pot fi gasite pe îmbracamintea sau încaltamintea infractorului.

c – Fragmentele din lemn

Aceste urme pot fi sub forma rumegusului, aschii sau fragmente

mai mari. De obicei primele amintite ramân pe hainele infractorului.

d – Resturile de alimente si cosmetice

Produsele alimentare si cosmetice sunt considerate ca urme atunci când prezenta lor la fata locului are legatura cu infractiunea

savârsita. Aceste urme se formeaza prin scurgeri (pentru lichide si prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze, creme) si resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare, farfurii).

e – Capete de tigari

Acestea se gasesc la fata locului, în scrumiere, pe sol sau pardoseli, sau în vasele din care s-a mâncat. Capetele de tigari sunt examinate biologic pentru a se stabili

gr upa sanguina a fumatorului, dupa saliva îmbibata în tutun sau filtru. f – Particule de sol si sticla Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis infractiunea, de încaltamintea, îmbracamintea sau alte obiecte purtate de faptuitor sau victima, sau de mijloacele de transport folosite în procesul comiterii infractiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe suprafetele pe care s-a calcat.

spargere,

lovire, prin taiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte.

Aceste urme ramân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe

hainele autorilor infractiunii. Cautarea lor se face cu ochiul liber.

Secundele

sunt

fragmente

(cioburi)

provenite

din

g – Particule pulverulente

Materialele pulverulente (ciment, var, praf de caramida) sunt considerate urme când prezenta lor în câmpul infractiunii este datorata comiterii infractiunii. Acestea adera de obicei pe îmbracamintea si încaltamintea infractorului si a victimei;

Cautarea urmelor pulverulente se face atât cu ochiul liber, cât si cu lupa si lampa de radiatii ultraviolete. h – Petele de cerneluri si vopsele Petele de cerneala se formeaza prin cadere accidentala sau voita pe diferite suporturi.

îmbracamintea

autorului infractiunii sau ale victime i. Mânjiturile apar atunci când se actioneaza asupra unei urme de cerneala sau când se sterg pensulele sau penitele folosite la scris sau desen.

Petele de cerneala sunt cautate în câmpul infractiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu lampa de radiatii ultraviolete. Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori diverse sau grasimi. Aceste urme se gasesc la locul faptei, de cele mai multe ori în cazul accidentelor de circulatie sau în cazul furturilor prin spargere.

Uneori,

acestea

se

gasesc

pe

mâinile

sau

3.5. Urmele de incendii si explozii

Urmele de incendiu sunt acele modificari facute în ambianta locului unde s-a comis o infractiune, produse ca urmare a focului si a celorlalte fenomene care însotesc incendiul. Incendiile se produc din:

a) cauze naturale (trasnetul, razele solare si autoaprinderea) b) cauze tehnice (supraîncalzirea conductorilor electrici sau scântei electrice, flacari deschise, corpuri incandescente, reactii chimice, substante incend iare). În toate cazurile de incendiu se va identifica focarul incendiului, el fiind urma principala cu caracter specific. Urmele create de explozii – sunt acele modificari care se produc ca urmare a gazelor, temperaturii si presiunii puternice eliberate în timpul exploziei. În raport de natura exploziei (fizica, de substante explozive sau atmosfera exploziva), se creeaza urme de rupere, schije, arsuri, urme

de fumizare, particule de substanta exploziva si gaze, resturi de diferite ambalaje.

3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene si navale

urmele sunt toate

modificarile create asupra materialului rulant (locomotive, vagoane), de cale si celorlalte instalatii feroviare (macaze, traverse), precum si asupra marfur ilor transportate. Principalele urme în cazul accidentelor feroviare sunt:

a) În cazul accidentelor de cale ferata

obstacolul pus pe calea ferata;

 

partile

materialului

rulant

care

au

intrat

în

contact

cu

obstacolul;

– urmele create de rotile materialului rulant pe traversele caii ferate, prin deraierea vagoanelor;

– sina rupta;

– suruburi (trifoane) desurubate;

– bucati de cablu electric rupt sau taiat.

b) În cazul accidentelor aviatice în functie de cauza accidentului (de natura tehnica, explozii sau incendii la bordul avionului, sau greseli de pilotare sau dirijare) la fata locului se formeaza urme forma, pozitionale si materie.

ardere

(specifice incendiilor), urme de explozii, urme de gloante în peretii aeronavei. c) În cazul accidentelor navale

În cazul acestor accidente se produc urme din cauza esuarii sau abordajului, exploziilor si incendiilor la bord sau în sala masinilor, încarcarii necorespunzatoare a navei.

în caz de esuare sau abordaj se produc rupturi de chila spre

punte în sens vertical, rupturi longitudinale, ondulatii mari în bordaje,

fisuri;

în cazul exploziilor se formeaza craterul exploziei, urmele de

presiune ale undei de soc, schije, urme de fumizare; – în cazul încarcarii necorespunzatoare a navei, urma principala este pozitia navei. Alte urme sunt cele care privesc distribuirea si ancorarea încarcaturii.

Acestea

sunt

dezmembrari

ale

aeronavei,

urme

de

3.7. Metode si mijloace tehnice de ridicare si examinare în

laborator a principalelor categorii de urme

În practica criminalistica se cunosc mai multe procedee si tehnici de ridicare a urmelor:

a) ridicarea obiectului purtator de urma;

b) ridicarea urmelor materie sub forma de cruste, pete, depuneri

etc.;

c) ridicarea urmelor prin transfer (ex. urmele papilare relevate

cu prafuri ridicate cu benzi adezive);

d) ridicarea urmelor de adâncime prin mulaj;

e) ridicarea imaginilor urmelor prin fotografiere, filmare sau

desen.

În laboratorul de criminalistica, urmele sunt identificate în conditiile iluminarii reflectate sau sub unghiuri de lumina, cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor si microscoapelor.

Urmele materie se studiaza sub influenta radiatiilor ultraviolete. Acestea sunt analizate chimic, dar în ultimul timp se foloseste analiza spectrelor de emisie si absorbtie. Pentru urmele biologice, exista metode specifice de examinare pentru fiecare în parte, cum sunt cele pentru sânge, sperma, saliva sau fire de par. În principal, procesul de examinare parcurge urmatoarele etape:

– examenul urmei

– realizarea modelelor de comparat

– examinarea urmei model de comparat

– examinarea comparativa a caracteristicilor fiecareia din aceste urme (în litigiu si model de comparat)

– formularea demonstratiei

– stabilirea concluziilor.

3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologica si

dactiloscopica

ale

În

cazul

urmelor

forma

(si dinamice)

de

încaltaminte,

instrumentelor,

expertiza

traseologica

poate

rezolva

urmatoarele

probleme:

– daca urma a fost creata de obiectul ridicat de la suspecti;

– care este mecanismul de formare a urmei;

– care este succesiunea de creare a urmelor.

În cazul urmelor materie cu forma definita, cum sunt fragmentele de pelicule de vopsea, cioburi de sticla, fragmente de metal, expertiza poate stabili daca provin dintr-un întreg descoperit la suspect (ex. vopseaua autoturismului, farul acestuia etc.). În cazul expertizei dactiloscopice, principala problema care se rezolva este identitatea persoanei care a creat urmele papilare descoperite în câmpul infractiunii.

Cu privire la expertiza dactiloscopica se impun câteva precizari, în legatura cu efectuarea identificarii dupa desenele papilare. Expertul are de comparat impresiunea digitala incriminata |(ridicata cu folio adeziv si fotografiata), impresiunile persoanei banuite, luate cu tus sau de pe fisa din cartoteca de înregistrare, scoasa dupa formula dactiloscopica sau rezultata prin trierea automata. Prima conditie este aducerea lor la acelasi „numitor“, adica în ambele cazuri crestele sa fie negre si lanturile albe. Daca crestele au fost relevate cu prafuri deschise (albe, galben fluorescent), cliseul foto initial va fi inversat prin diapozitivare si dupa aceea copiat pe hârtie. Examenul comparativ se realizeaza pe fotografii marite. Se comanda o marire de patru ori, dar faptic ea depinde de claritatea impresiunii de identificare. Cercetarea comporta urmatoarele etape:

1. Stabilirea tipului si subtipului desenului papilar incriminat si,

prin comparare, excluderea degetelor banuitului prezentând desene

diferite. Se retin pentru examinarea în continuare doar cele cu un desen asemanator (identificare generica).

2. Se compara configuratia desenului central (nucleul), numarul

de creste intersectate de „linia lui Galton“, forma si plasarea deltei.

3. În caz de corespondenta se trece la stabilirea detaliilor (punctelor) comune. Unii recomanda ca aceasta operatie sa se faca în sensul deplasarii acelor de ceasornic, dar practic acest lucru nu are nici o importanta. Se porneste de la un detaliu si, din aproape în aproape, se cauta celelalte detalii, numarându-se totodata liniile (crestele) care le despart. 4. În final se apreciaza daca natura detaliilor comune, cantitatea si pozitia lor reciproca, este concludenta pentru a opina cu certitudine ca impresiunile au fost lasate de acelasi deget al aceleiasi peroane (identificare individuala). Demonstratia vizuala din raportul de expertiza se realizeaza

prin:

a) indicarea asemanarilor prin sageti numerotate;

prin: a) indicarea asemanarilor prin sageti numerotate; Fig. 11. Demonstrarea punctelor de asemanare prin sageti

Fig. 11. Demonstrarea punctelor de asemanare prin sageti numerotate:

a) urma papilara ridicata din câmpul infractiunii; b) amprenta prelevata de la persoana suspecta

îmbinarii

fotografiilor pe o linie de demarcatie comuna; c) realizarea unor diagrame ale punctelor coincidente, prin unirea acestora; se obtin doua figuri geometrice care se compara prin juxtapunere sau suprapunere.

b)

stabilirea

continuitatii

liniare

prin

procedeul

Fig. 12. Diagrama punctelor coincidente: a – a celor din urma ridicata din câmpul infractional

Fig. 12. Diagrama punctelor coincidente:

a – a celor din urma ridicata din câmpul infractional b – a celor din amprenta persoanei suspecte

4. BALISTICA JUDICIARA

„Balistique“ este cuvântul francez care constituie originea cuvântului românesc BALISTICA.

Vasile Macelaru, în lucrarea sa intitulata „Balistica Judiciara“, aparuta în 1972, mentioneaza cele doua sensuri ale notiunii de balistica:

a) primul sens desemneaza acea „ramura a mecanicii teoretice

care studiaza legile miscarii unui corp greu, aruncat sub un unghi fata

de orizont“;

b) cel de-al doilea desemneaza studierea miscarii proiectilelor în

interiorul armelor de foc (pusca, revolver, tun) si pe curba descrisa în exterior (cunoscuta sub numele de curba balistica). Balistica generala, afirma acelasi autor, „studiaza constructia si functionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, constructia si

functionarea munitiei, precum si miscarea proiectilului“, definitie cu care suntem de acord. Suntem de acord si cu definitia data pentru balistica judiciara ca fiind o ramura distincta a tehnicii criminalistice care studiaza constructia si functionarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere si urmele determinate de acestea în scopul rezolvarii problemelor ridicate de ancheta penala“.

4.1. Notiuni generale despre armele de foc si munitia acestora

a) Functionarea armelor de foc Dupa cum arata denumirea acestora, functionarea lor se bazeaza pe foc, adica pe puterea gazelor degajate în urma arderii prafului de pusca de a arunca proiectilul din teava.

Toate armele de foc au obligatoriu urmatoarele componente pentru a functiona:

au obligatoriu urmatoarele componente pentru a functiona: Fig. 13. Pistolul vazut în sectiune – teava –

Fig. 13. Pistolul vazut în sectiune

– teava

– închizator pentru fixarea munitiei

– mecanism de percutie.

pentru fixarea munitiei – mecanism de percutie. Fig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111 Fara

Fig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111

Fara acestea, arma de foc nu poate functiona.

În functie de fabricant si de calibrul munitiei folosite, armele de

foc au si alte accesorii, cum sunt:

– mecanismul de alimentare

– dispozitive de ochire

– patul sau crosa armei.

– dispozitive de ochire – patul sau crosa armei. Fig. 14 b. Schema partilor componente ale

Fig. 14 b. Schema partilor componente ale revolverului COLT Metropolitan MK 111

O arma de foc doar cu aceste componente ramâne un obiect

inutilizabil. Pentru a putea fi folosita ea are nevoie de munitie,

întelegând prin aceasta cartusele. Cartusul se compune din:

– tub

– proiectil

– încarcatura.

Tuburile pot fi, în functie de constructia armelor de foc, în forma tronconica sau cilindrice, fiind confectionate din fier, alama sau carton. În interior, tubul are o încarcatura din praf de pusca. În partea opusa proiectilului, tubul are un orificiu în care se monteaza capsa, unde fabricantul a pus o substanta exploziva care va initia încarcatura.

a pus o substanta exploziva care va initia încarcatura. Fig. 15. Partile componente ale cartuselor de

Fig. 15. Partile componente ale cartuselor de razboi pentru armele cu teava ghintuita

Functionarea oricarei arme de foc poate fi explicata schematic

astfel:

– se introduce un cartus în teava armei (se armeaza);

– se actioneaza mecanismul de percutie, apasându-se pe tragaci;

percutorul este eliberat si loveste capsa cartusului initiind pulberea din tub; –

gaze

supraîncalzite, formând o presiune de mii de atmosfere;

– proiectilul (glontul) este împins spre exteriorul tevii, dându- i o miscare de rotire în jurul axului sau longitudinal;

pulberea

care

arde

degaja

o

cantitate

mare

de

– la gura tevii proiectilul este aruncat în exterior pe directia

axului tevii, fiind însotit de fum, resturi de pulbere nearsa si o unda de soc.

b) Clasificarea armelor de foc

În practica si în teoria criminalistica se cunosc mai multe criterii de clasificare. Noi suntem de acord cu acelea stabilite de Vasile Macelaru în lucrarea amintita, clasificarea facându-se:

1. Dupa destinatie:

arme militare (lupta): pistoale, pusti, mitraliere, carabine, pistoale automate;

arme de vânatoare;

arme sportive (de tir);

arme speciale:

– de semnalizare

– cu aer comprimat

– pistoale cu gaze lacrimogene

arme deghizate

– pistol stilou

– pistol cutit etc.

– arme deghizate – pistol stilou – pistol cutit etc. Fig. 16. Partile componente ale cartusului

Fig. 16. Partile componente ale cartusului pentru armele de vânatoare

2. Dupa constructia canalului tevii:

cu teava lisa (neteda);

– arme de vânatoare cu alice

– pistoale racheta

cu teava ghintuita (adica goluri si plinuri dispuse în interiorul

tevii, longitudinal). Asa cum am aratat anterior, aceasta imprima

glontului o miscare de rotatie în jurul axului sau longitudinal)

cu tevi combinate (cu ghinturi si lisa)

3.

Dupa lungimea tevii:

cu teava lunga (50-80 cm)

pustile

pustile mitraliere

armele de vânatoare

cu teava mijlocie (20-50 cm)

pistoalele- mitraliera

cu teava scurta (3-20 cm)

pistoale

revolvere

4. Dupa modul de functionare:

– arme simple (se încarca manual cu un singur cartus);

– arme cu repetitie, care se încarca imediat, dupa tragere, dar

manual;

– arme semiautomate (încarcarea se face pentru tragere „foc cu foc“, prin folosirea energiei gazelor sau fortei de recul);

– arme automate care functioneaza pe acelasi principiu ca cele semiautomate, tragerile facându-se în serii. 5. Dupa calibru (acesta fiind marimea în milimetri a diametrului interior al tevii):

– calibru mic, pâna la 6,35 mm;

– calibru mijlociu (6,35 mm – 9 mm)

– calibru mare (peste 9 mm)

La armele de vânatoare cu alice calibrul este dat de un numar

abstract si invers proportional cu largimea interioara a tevii (12, 16, 18, 20).

6. Dupa munitia folosita, armele se împart în:

– arme cu glont

– arme cu alice

– arme mixte.

69

4.2. Urmele de împuscare

obiecte,

inclusiv pe corpul omenesc, în urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care însotesc împuscatura. Urmele tragerii cu arma (de împuscare) pot fi grupate în doua categorii:

Acestea

sunt

acele

modificari

ce

apar

pe

diferite

A. Urme principale

B. Urme secundare

A. Urmele principale

Din categoria acestora fac parte:

– arma abandonata la locul faptei;

– cartusele;

– gloantele;

– tuburile arse;

– orificiile produse de gloante:

– de intrare;

– de iesire.

– urmele ricoseurilor.

– de intrare; – de iesire. – urmele ricoseurilor. Fig. 17. Schema producerii orificiilor de intrare

Fig. 17. Schema producerii orificiilor de intrare si iesire:

a) glont b) directia de miscare

70

Perforarile (orificiile de intrare si iesire) – au aspectul unei pâlnii, în sensul ca dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de iesire. În felul acesta se poate stabili directia din care s-a tras. –

suprafata lor urmele

dinamice formate prin frecare de ghinturile tevii. Acestea se numesc striatii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu care s-a tras.

Gloantele

(proiectilele)

poarta

pe

arma cu care s-a tras. Gloantele (proiectilele) poarta pe Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare

Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare (striatii) pe suprafata glontului

Tuburile arse gasite la fata locului poarta pe ele urmele pieselor armei cu care în procesul încarcarii, armarii si executarii tragerii au venit în contact:

– urmele percutorului (pe capsa tubului)

– urmele ghearei extractoare

– urmele dintelui opritor

– urmele închizatorului B. Urmele secundare ale împuscaturii:

Asa cum am mentionat, ele sunt create de temperatura mare a gazelor rezultate din arderea pulberii de pusca, de presiunea acestora, precum si de glontul pe tinta. Acestea sunt:

– urmele de ardere (pârlire)

– urmele gazelor (de rupere)

– urmele de funingine;

– particule de pulbere arsa si nearsa;

– inele de metalizare;

– inele de stergere (particule de unsoare).

Primele patru categorii de urme se formeaza pe obiectul în care a patruns glontul, atunci când distanta pâna la teava a fost sub 1 metru.

Intensitatea lor este invers proportionala cu marimea distantei. Atunci când distanta a fost nula, adica teava armei a fost lipita de obiectul în care a patruns glontul, în canalul format de acesta patrund gazele (flacara, particule de pulbere arsa si nearsa). Din cauza presiunii mari, marginile orificiului de intrare sunt crapate, iar substanta obiectului primitor este dislocata (rupta). În cazul urmelor de afumare mentionam acele urme care se depun pe mâna tragatorului, în timpul tragerii. Inelul de metalizare se formeaza pe obiectul dur care a fost penetrat de glont: lemn, mase plastice, os etc. Inelul de stergere se formeaza daca distanta de tragere este mai mare de 1 m pe suprafata obiectului penetrat de glont înaintea orificiului de intrare (pe îmbracaminte, pielea umana etc.). El este format de substantele angrenate de glont din teava armei.

format de substantele angrenate de glont din teava armei. Fig. 19. Jetul de gaze si fum

Fig. 19. Jetul de gaze si fum format la gura tevii unei arme de foc

4.3. Particularitatile cercetarii la fata locului în cazul folosirii armelor de foc

Urmele armelor de foc sunt descoperite în general pe:

a) corpul si îmbracamintea persoanei care a tras cu arma; b) corpul si îmbracamintea persoanei asupra careia s-a tras cu

arma:

– pe arma si în interiorul tevii;

– pe tub si pe glont.

În afara acestor urme, de obicei, la locul unde s-a comis o infractiune la care s-a folosit arma de foc, se descopera si alte genuri de urme, cum sunt:

– urme plantare sau de încaltaminte;

– urme digitale ramase pe arma cu care s-a tras;

– urme biologice (sânge, par, substanta cerebrala, fragment de

os).

(sânge, par, substanta cerebrala, fragment de os). Fig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:

Fig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:

1 – închizator cu gheara extractoare

2 – tubul cartusului

3 camera cartusului

4.4. Expertiza balistico-judiciara

Prin activitatea de examinare a armelor de foc si a urmelor principale si secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmareste sa stabileasca:

– starea de functionare a armei si munitiei;

– unghiul, directia si distanta de la care s-a tras;

– identificarea armelor de foc;

– determinarea locului unde s-au aflat tragatorul si persoana în care s-a tras;

– timpul scurs de la ultima tragere.

În procesul efectuarii expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii, în ordinea urmatoare:

a) examinarea tehnica a armei si munitiei;

b) executarea tragerilor experimentale;

c) examinarea urmelor de tragere si stabilirea caracteristicilor

acestora;

d) examinarea urmelor model de comparat;

e) examinarea comparativa a celor doua genuri de urme (în

litigiu si model de comparat);

f) fixarea rezultatelor examinarilor macro- si microscopice (de

obicei prin fotografiere).

5. EXAMENUL TEHNIC AL DOCUMENTELOR

5.1. Notiuni generale

scurt,

„înscrisuri“, notiune care de altfel este utilizata în Codul Penal. Potrivit acceptiunii lui DUMITRU SANDU 1 , actul scris |(implicit document) reprezinta o scriere, fixata pe un anumit suport (de obicei hârtie). În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise (înscrisuri), dar în unele cazuri autenticitatea acestora este contestata, în totalitate sau partial, tehnicii criminalistice revenindu- i sarcina de a stabili daca înscrisurile sunt sau nu contrafacute (false) sau de a identifica persoana care a executat scrisul contestat.

Prin documente întelegem acte scrise sau, mai

5.2. Examinarea criminalistica a actelor scrise si problemele care

se pot rezolva

Cercetarea actelor scrise e facuta, de obicei, de expertii criminalisti, ea realizându-se în doua etape:

a) Examinarea generala În cadrul acesteia se examineaza în ansamblu actul stabilindu-

se:

continutul sau;

 

plasamentul antetului, al semnaturilor etc.;

 

forma stampilelor;

 

existenta

eventualelor

notari,

sublinieri,

a

fotografiilor,

a

timbrelor.

1 Dumitru Sandu, Falsul în acte, 1977, pag. 9.

75

În aceasta etapa, la simpla privire, fara aparate optice se pot descoperi:

– eventualele urme de stergere;

– discontinuitatea imprimarii stampilei aplicate pe fotografie;

– deformari ale textului.

b) Examinarea speciala:

Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de marit ca lupa cu mâner, lupa binoculara, stereo stene microscopul, lampa cu radiatii ultraviolete, spoturi (reflectare cu fascicul de lumina îngusta). În aceasta etapa se stabilesc modificarile de text prin adaugare, stergere (radiere), corodare (spalare chimica), acoperirea unor portiuni de text sau a unor litere si cifre. Trebuie mentionat ca nu sunt reguli general obligatorii în examinarea tuturor înscrisurilor, fiecare caz în parte având individualitatea lui, data atât de individualitatea actului, cât si de cea a persoanei care a facut falsul sau a scris actul examinat.

5.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor

În privinta autenticitatii înscrisurilor putem afirma ca cele mai

des întâlnite situatii sunt legate de documentele oficiale: buletine de identitate, pasapoarte, acte de stare civila, testamente diplome de studio etc. Pentru a stabili autenticitatea, se verifica daca nu sunt alterate data eliberarii, numele titularului, fotografia acestuia, impresiunile stampilelor, semnaturile obligatorii etc.

– Existenta alterarilor, urme de stergere, de adaugiri etc., adica a

falsului, infirma autenticitatea înscrisului. Vechimea înscrisului, întelegând prin aceasta stabilirea zilei si anului în care a fost realizat, nu se poate stabili cu exactitate pâna în prezent. În schimb, se poate stabili perioada în care s-a redactat si scris. Pentru aceasta se va tine seama de:

76

a) continutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie,

denumirea unor localitati, unor persoane care nu concorda cu data

mentionata pe înscris.

b) hârtia si cerneala folosite. Se tine seama de data înscrisa în

document si se va compara cu data la care sortul de hârtie s-a fabricat.

De asemenea, se tine seama de faptul ca hârtia în timp se decoloreaza, îngalbeneste, iar fragilitatea ei ??scade etc.

5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri:

Înscrisurile se falsifica de obicei prin urmatoarele procedee:

a) înlaturarea textelor

Aceasta, asa cum am mai mentionat, se realizeaza prin stergere mecanica (radiere sau razuire) sau chimica (corodare). La examinarea cu ochiul liber si apoi cu aparate optice (lupa, microscop), locul unde textul a fost radiat prezinta caracteristici specifice: disparitia luciului hârtiei, scamosarea fibrelor acesteia, subtierea hârtiei etc.

În cazul spalarii chimice (corodare), la examinarea înscrisului sub radiatiile ultraviolete fluorescenta zonei spalate este diferita de restul textului, fiind usor sesizabila. O alta metoda de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o reprezinta presarea planfilmului peste aceasta portiune din înscris la întuneric, timp de câteva zile, dupa care filmul se va developa. Zona corodata va aparea pe negativ bine evidentiata. Chimicalele folosite la spalarea textului, aflate în masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil al filmului. Stabilirea textului înlaturat se realizeaza prin metode speciale, proprii fiecarei metode de înlaturare, mecanica sau chimica.

b) Falsul prin adaugare de text

Acest gen de fals consta în scrierea unor noi litere sau cifre sau modificarea celor existente în document. Sunt dese cazurile când falsificatorii adauga chiar rânduri întregi în zonele libere ale textului original.

77

1972,

mentioneaza câteva elemente specifice falsului prin adaugiri de text:

„îngramadirile de litere si prescurtari neobisnuite de cuvinte din lipsa de spatiu, desfasurarea exagerat de larga a scrisului, pentru acoperirea spatiilor libere, evitarea unor trasaturi anterioare, diferenta de oxidare a trasaturilor de cerneala etc.“.

Camil

Suciu,

în

lucrarea

sa

„Criminalistica“,

editia

5.5. Examinarea textelor dactilografiate

Existenta înscrisurilor dactilografiate este deseori prezenta ca proba în activitatea de urmarire penala.

De foarte multe ori, în cazul unor anonime, al unor falsuri, în caz de suicid sau chiar de omor s-au ridicat documente dactilografiate. Principala problema care se pune este: identificarea masinii de dactilografiat.

identificare, conform regulilor identificarii

criminalistice, se realizeaza în doua etape: Prima etapa este cea a identificarii modelului si tipului de masina de scris. Existenta cartotecilor criminalistice cu modele de scris permite o astfel de identificare. În a doua etapa, dupa parcurgerea obligatorie a primei, se trece

la

propriu- zisa a masinii cu care s-a dactilografiat

documentul. În cazul identificarii masinii de scris se examineaza textul

dactilografiat, stabilindu-se pentru început caracteristicile generale:

Aceasta

identificarea

marimea pasului

mecanismului principal, adica distanta la

care se deplaseaza carul cu hârtia dupa dactilografierea fiecarui semn în parte; – marimea intervalelor, adica distanta pe verticala dintre rânduri;

tipul de claviatura, adica totalitatea semnelor claviaturii;

tipul caracterelor literelor.

Identificarea unei masini de scris, dupa stabilirea caracteristicilor generale, se face pe baza caracteristicilor individuale,

cum sunt:

78

Fig. 21. Cele mai frecvente elemente de uzura a caracterelor masinilor de dactilografiat (dupa Jean

Fig. 21. Cele mai frecvente elemente de uzura a caracterelor masinilor de dactilografiat (dupa Jean Gaye, Manuel de police scientifique)

79

devierea

axului

literelor

fata

de

verticala

(ca

– strâmbarii pârghiilor pe care sunt fixate literele);

– suprapunerea impresiunii literei peste alte litere (ca urmare a lipirii gresite pe suportul destinat literelor);

urmare

a

– deformarea diferitelor semne (aplatizare sau stirbire).

Identificarea se face prin examinarea comparativa a textului în litigiu cu texte model de comparat, obtinute experimental cu masina presupusa a fi dactilografiat textul incriminat.

5.6. Identificarea persoanei dupa scrisul de mâna:

Acest gen de identificare se face pe baza examinarii urmei (cu totul aparte) lasata de om, care poarta numele de scris 2 . Camil Suciu, în lucrarea amintita, defineste scrisul astfel: ,,un sistem organizat de miscari tehnico-grafice (ale mâinii n.n.) formate printr-un îndelungat proces de învatare, fixat sub forma unor deprinderi individuale cu o anumita stabilitate“. Identificarea persoanei care a scris textul incriminat se poate face datorita faptului ca scrisul are doua proprietati fundamentale:

individualitatea si stabilitatea relativa. Pentru aceasta, asa cum am mentionat anterior, se realizeaza examene comparative între scrisul litigios si scrisurile experimentale obtinute de la persoana banuita a fi autorul înscrisului. Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei dupa scris se numeste „grafoscopie judiciara“. 5.6.1. Formarea si evolutia scrisului de mâna Scrisul, desi se materializeaza prin miscarile date instrumentului scriptural, este totusi o deprindere intelectuala, la baza careia stau legaturile nervoase produse în cortex 3 .

2 Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistica a scrisului; Ed. 1973, arata ca „scrisul este exprimarea sunetelor si cuvintelor dintr-o limba prin semne grafice“, pag. 15. 3 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 36.

80

„Formarea deprinderii de a scrie începe din copilarie, un rol important jucându- l metoda de predare a scrisului, precum si modul

caligrafic oferit elevului spre învatare“ 4 . „Dupa numeroase exercitii în clasa si acasa, sub forma temelor, deprinderea mâinii de a executa miscarile înscriptarii este formata“ 5 . În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie pe baza

si

stereotipiilor

scapând controlului mental. Aceste deprinderi sunt specifice fiecarei persoane, dându- i acea caracteristica denumita individualitate. Fiecare persoana va executa

semnele grafice într-o maniera proprie, diferita de modelul caligrafic care i-a servit la învatarea din copilarie.

importanta

pentru procesul de identificare, o a doua caracteristica este cea a stabilitatii relative.

la

disparitie, de urmatorii factori:

dinamice,

miscarile

inscriptarii

devenind

reflexe

În

afara

acestei

caracteristici

a

scrisului,

foarte

Aceasta

caracteristica

poate

fi

influentata,

dar

nu

pâna

Evolutia scrisului. Aceasta se datoreaza – la persoanele care

scriu mult – tendintei de a simplifica miscarile înscriptarii pentru a obtine un scris rapid cu un efort minim.

Starea de sanatate a scriptorului

Bolile cronice sau acute pot modifica într-un fel scrisul, dar nu în masura sa afecteze individualitatea acestuia în totalitate.

În schimb, în cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund, ducând la pierderea individualitatii. – Starea de ebrietate. Miscarile înscriptarii sunt mai putin influentate de cantitatea de alcool ingerata.

Cauzele de moment tin de natura instrumentului scriptural sau

a

scriptorului. 5.6.2. Caracteristicile generale si speciale ale scrisului Pentru a stabili daca un scris este executat de o anumita persoana este necesar ca scrisul mentionat sa fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al acestuia.

precum si de unele pozitii incomode ale

suportului

folosit,

4 Ibidem – pag 41 si urmatoarele.

5 Ibidem.

81

4 Ibidem – pag 41 si urmatoarele. 5 Ibidem. 81 Fig. 22. Demonstrarea prin metoda confruntarii

Fig. 22. Demonstrarea prin metoda confruntarii a unor caracteristici individuale ale scrisului: a – scris incriminat; b – scriere de proba.

82

Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecarui gen

de

scris (litigiu si model de comparat). Aceste caracteristici se împart

în

caracteristici generale si particulare (sau speciale).

a) Caracteristicile generale ale scrisului – sunt acelea care dau

de

o reprezentare

literelor.

individuale, nu pot duce la identificarea scriptorului. Dintre caracteristicile generale remarcam:

asupra

fara

sistemului

tuturor

luarea în consideratie a caracteristicilor

executare

grafica

a

Acestea,

– gradul de evolutie;

– forma scrisului;

– dimensiunea scrisului;

– continuitatea;

– directia;

– presiunea;

– înclinarea literelor;

– forma liniei de baza.

b) Caracteristicile individuale (speciale) ale scrisului:

– punctul de atac si linia incipienta a unei litere;

– trasatura terminala a unei litere;

– modul de executare a literelor în forma de oval;

– construirea fiecarei litere în parte, comparativ cu modelul caligrafic. 5.6.3. Obtinerea modelelor de scris pentru comparatii:

Pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului (sau grafoscopice) sunt necesare modele de scris ale persoanei banuite a fi executat înscrisul incriminat.

pentru

obtinerea modelelor de scris pentru comparatii.

liber se deosebesc de cele executate

experimental. Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în prezenta anchetatorului special pentru efectuarea expertizei. Acele modele trebuie sa se obtina prin trei metode. Prima va fi o

scriere libera, de obicei o declaratie, urmata de o transcriere si în final

de o dictare.

Toate probele de scris trebuie sa fie certificate de anchetator pentru a stabili autenticitatea lor.

83

Practica

Modelele

expertizei

de

scris

scrisului

a

stabilit

câteva

reguli

6. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA SEMNALMENTE (PORTRETUL VORBIT)

6.1. Notiuni generale

Prin semnalmente 1 întelegem „totalitatea trasaturilor exterioare (ale fetei, capului, trunchiului etc.) statice si dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte persoane si care asigura

posibilitatea identificarii ei prin descrierea acestora (semnalmente)“. Portretul vorbit este cea mai veche metoda de identificare a persoanei, înaintea identificarii dactiloscopice, derivând din metoda descrierii antropometrice folosita pentru prima data de Alphonse Bertillon. Fundamentul ident ificarii dupa semnalmente rezulta din aceea

ca

persoane, demonstrând înca o data, daca mai era nevoie, ca în univers fiecare dintre noi suntem unici si din aceasta privinta. Aceasta metoda consta în descrierea semnalmentelor, adica a caracteristicilor întregului corp omenesc, insistându-se pe particularitatile fetei si ale urechii. Metoda se aplica: a) în urmarirea infractorilor care se sustrag fie

alte

fiecare

persoana

prezinta

trasaturi

care

o

deosebesc

de

urmaririi

penale,

fie

executarii

pedepselor;

b)

la

identificarea

raufacatorilor

cu

ajutorul

martorilor

oculari;

c)

la

identificarea

cadavrelor cu identitate necunoscuta. La descrierea semnalmentelor se tine seama de volumul, forma, culoarea, pozitia si dimensiunea acestora. În privinta dimensiunii, raportarea nu se va face la un etalon exterior (ex. metric), ci la celelalte semnalmente ale fetei.

1 Colectiv de autori:

Bucuresti, pag. 175.

Dictionarul de criminalistica, ed. 1984,

84

Semnalmentele se împart în doua categorii:

a) statice (sau anatomice)

Acestea sunt cele care nu se modifica indiferent de activitatea desfasurata de individ, ramânând în permanenta la aceeasi forma si relativ aceeasi dimensiune;

b) dinamice

Acestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana face

diferite actiuni (mers, vorbit, citit etc.).

6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)

I. STATICE Aceasta se face privind persoana din fata si din profil. Ele sunt:

a) Talia (constitutia fizica generala)

De obicei talia se exprima în centimetri, iar în imposibilitatea stabilirii ei în aceste unitati de masura, se recurge la repartizarea

tripartita a persoanelor: scunda, mijlocie, înalta.

în

urmatoarele categorii: slaba (picnic), mijlocie si grasa.

În

privinta

corpolentei

lor,

persoanele

pot

fi

încadrate

b) Forma generala a fetei

Aceasta se raporteaza la una din formele geometrice: ovala,

rotunda, patrata etc.

c) Fruntea din profil poate fi: înclinata în spate, dreapta, sau

bombata, iar în privinta înaltimii aceasta poate fi: înalta, mijlocie, scunda.

d) Sprâncenele se descriu dupa lungime, latime, desime, directie

si contur. e) Ochii. Pentru acestia se mentioneaza culoarea, pozitia în orbita si orientarea orbitei.

f) Nasul. La descrierea acestei parti a fetei se are în vedere

pozitia bazei (dreapta, oblica în jos sau oblica în sus), conturul

acestuia (drept, concav sau convex, ,,coroiat“).

g) Gura. Dupa marime, poate fi mare, mica sau mijlocie. Privite

din

ridicate. h) Barbia. La descrierea acesteia se acorda atentie înaltimii,

latimii si proeminentei.

85

profil,

colturile (comisura) gurii sunt drepte, coborâte sau

colturile (comisura) gurii sunt drepte, coborâte sau Fig. 23. Diferite forme ale fetei umane. Barbia poate

Fig. 23. Diferite forme ale fetei umane.

Barbia poate fi înalta, joasa (mica) sau mijlocie. În privinta proeminentei, barbia este dreapta, retrasa (înapoi) sau proeminenta.

de

important în identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit.

Aici intereseaza urechea exterioara (pavilionul), si anume forma ei si modul de lipire a lobului de cap. Se au în atentie toate elementele componente ale pavilionului urechii. Acestea sunt:

86

i)

Urechea.

Este

elementul

cel

mai stabil

si

deosebit

– lobul

– helixul

– antihelixul

– tragosul

– antitragosul.

– helixul – antihelixul – tragosul – antitragosul. Fig. 24. Pavilionul urechii cu partile componente. culoarea

Fig. 24. Pavilionul urechii cu partile componente.

culoarea

acestora.

k) Parul de pe cap. Descrierea acestuia se face având în vedere

culoarea, natura, directia, insertia si lipsa parului (calvitia). O alta categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de special statice, pe care omul le are din nastere sau care au fost provocate în timpul vietii. Acestea sunt: negii, alunitele, petele, cicatricele, ridurile si tatuajele.

j) Dintii.

Aici

intereseaza

marimea,

dispunerea

si

II. DINAMICE

Acestea completeaza descrierea facuta cu semnalmentele statice si special statice. Ele sunt remarcate cu prilejul unor activitati desfasurate de persoana. În principal ele sunt:

a) Tinuta corpului (rigida, sportiva-atletica, cocheta, agresiva-

bataioasa);

b) Alura, care poate fi leganata, sportiva, feminina, barbateasca

c) Vocea. Aici intereseaza claritatea, timbrul si intensitatea ei; d) Ticurile.

6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor dupa semnalmente

se

foloseste pentru:

– identificarea infractorilor dupa semnalmentele descrise de martorii oculari;

Dupa

cum

am

mentionat;

metoda

,,portretului

vorbit“

– identificarea infractorilor care se ascund;

– identificarea persoanelor necunoscute;

– identificarea cadavrelor.

chiar

special statice, persoane cu talent în a schita (a desena) figurile oamenilor pot reda portretul infractorului. În practica organelor judiciare sunt numeroase cazuri de reusita în identificarea infractorilor.

O alta metoda este cunoscuta sub numele de foto robot. Ea

consta în realizarea mai înainte a unor folii transparente cu parti ale fetei umane (frunte, gura, ochi, nas, barbie, par) în mai multe forme si dimensiuni, care, suprapuse, duc la compararea fetei persoanei dupa relatarile martorilor.

Cu

ajutorul

descrierii

verbale

a

trasaturilor

statice

si

Astazi

acestea

sunt

realizate

cu

ajutorul

calculatoarelor

electronice,

care

au

programe

(softuri)

special

create

pentru

reconstituirea fetelor persoanelor.

6.4. Operatiuni pregatitoare în vederea identificarii cadavrelor

În ipoteza ca nu s-a scurs un timp îndelungat de la moarte, sau

cadavrele, a fi mutilate, au fost pastrate în camere frigorifice, recunoasterea este relativ asemanatoare cu cea a persoanelor în viata.

etc.;

87

88

Cu toate acestea se impun câteva precizari:

– cadavrele murdare, mânjite de sânge trebuie sa fie spalate, parul va fi pieptanat, impunându-se de cele mai multe ori si spalarea fetelor acestora; – cadavrele dezbracate vor fi îmbracate cel putin în partea superioara si acoperite cu pânza în partea inferioara.

6.5. Metoda de identificare a cadavrelor

În afara portretului vorbit si a fotografierii de identificare,

cadavrele (cele care sunt întregi, nealterate) se identifica si prin metoda dactiloscopica. Se compara impresiunile digitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale de control luate în timpul vietii.

de

descompunere sau cu distrugere a fetei se mai folosesc:

a) comparatiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare

sau radiografii dentare aflate în evidenta centrelor stomatologice.

În

schimb,

în

cazul

cadavrelor

cu

stare

avansata

b) reconstituirea fizionomiei dupa craniu.

Aceasta metoda pusa la punct de savantul antropolog rus Gherasimov este folosita cu succes de antropologul român Cantemir

Riscutia.

anumite

coordonate stabilite în urma unor studii îndelungate, atunci când li se pune la dispozitie craniul sau diferite parti ale acestuia, expertii reusesc sa refaca fizionomia persoanei. 2

Folosindu-se

de

formule

matematice

proprii,

de

Modul de lucru în cadrul acestui gen de expertiza a fost sugestiv redat în filmul american ,,Gorki Park“.

89

2

7. ÎNREGISTRAREA PENALA. CARTOTECI SI COLECTII TEHNICO-CRMINALISTICE

7.1. Notiuni generale

Cunoasterea persoanelor care au comis infractiuni s-a impus chiar din antichitate. Metodele folosite atunci, ca si în evul mediu,

erau empirice, raufacatorii fiind însemnati (marcati) în mod barbar, cu fierul rosu, realizându-se pe pielea acestora diferite figuri sau semne care reprezentau categoria de infractori din care faceau parte. Pentru prima data în Franta, în 1885, Alphonse Bertillon realizeaza o metoda (relativ fundamentata stiintific) de înregistrare a infractorilor dupa dimensiunile corpului acestora, cunoscuta sub numele de „metoda antropometrica“. Aceasta a constituit pentru timpul de atunci un progres, suplinind metoda pusa la punct tot în Franta de Vidoqa în anii 1810- 1833, privind înregistrarea infractorilor dupa semnalmente si „modus operandi“ (metoda folosita în comiterea infractiunii). În zilele de azi, sintetizând experienta politieneasca în domeniu, criminalistica a elaborat reguli de tinere a urmatoarelor evidente penale:

a) a infractorilor

– în ordine alfabetica, cunoscuta si sub numele de cazier judiciar;

dupa „modus operadi“;

dupa impresiunile decadactilare.

b)

a persoanelor disparute;

c)

a persoanelor cu identitate necunoscuta;

d)

a cadavrelor cu identitate necunoscuta;

e)

a lucrurilor furate;

f)

a urmelor depistate la fata locului pentru cazurile cu autori

necunoscuti;

g) a obiectelor abandonate de infractori la fata locului.

90

7.2. Evidenta nominala a infractorilor

al

infractorilor. Apreciem ca aceasta evidenta (numita cazierul judiciar)

este cea mai importanta înregistrare. Ea are ca scop sa puna la dispozitia organelor de ancheta, de judecata, precum si altor institutii date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penala corecta a faptelor comise. Ea se realizeaza cu ajutorul unor fise pe care se înscriu datele de stare civila si numarul sentintelor penale de condamnare.

este în curs de

implementare pe calculator.

Aceasta

evidenta

se

tine

alfabetic

la

locul

de

nastere

În

prezent

aceasta

evidenta,

în

România,

7.3.

infractorilor

Evidenta

dactiloscopica

decadactilara

si

monodactilara

a

a) Evidenta decadactilara Aceasta este realizata pe fise dactiloscopice (care contin impresiunile digitale ale celor zece degete de la mâinile infractorilor). Ordonarea fiselor se face pe baza formulelor decadactilare. Formula este o fractie care are scris la numarator simbolurile desenelor papilare de la mâna dreapta, iar la numitor pe cele de la mâna stânga. De exemplu S 1333 D 1222 Literele reprezinta initiala de la cuvântul care defineste forma desenului papilar de la degetele aratator (A(adeltic), D(dextrodeltic), S(Sinistrodeltic), B(Bideltic). Cifrele indica, în ordine, degetele: mare, mijlociu, inelar si mic. În România s-a adoptat regula ca desenele papilare sa fie notate cu cifre, astfel:

1 – adelticele; 2 – dextrodelticele; 3 – sinistrodelticele si 4 – bidelticele. Cu ,,X“ se noteaza degetele lipsa.

91

În

exemplul

nostru

fractia

care

reprezinta

forma

desenelor

papilare trebuie citita astfel:

– la mâna dreapta (la numarator) aratatorul este sinistrodeltic

(S), degetul mare este adeltic (1), mijlociul, inelarul si degetul mic sunt sinistrodeltice;

– la mâna stânga (la numitor) aratatorul este destrodeltic (D),

degetul mare este adeltic (1), iar mijlociul, inelarul si degetul mic sunt

cu desene papilare dextrodeltice. b) Evidenta monodactilara Aceasta evidenta se realizeaza prin gruparea fiselor ce se întocmesc separat pentru fiecare din degetele infractorului. Gruparea se realizeaza pe baza unei formule care este si ea sub forma de fractie, având la numarator un grup de litere care reprezinta tipul, subtipul si varietatea desenului papilar al fiecarui deget, iar la numitor un numar care reprezinta numarul de creste papilare care intereseaza linia lui Galton. De exemplu: Sl/7. Fractia reprezinta un desen papilar sinistrodeltic cu centrul în forma de lat simplu, iar linia lui Galton este intersectata de 7 creste papilare. În detaliu, modul de realizare a acestor evidente si lucrul cu ele pentru identificarea autorilor sunt redate de Constatin R. Ion si Gheorghe Pasescu în lucrarea lor „Secretele amprentelor papilare“ (Editura National, Bucuresti, 1996).

7.4. Evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta si a persoanelor disparute

Prima categorie de evidente se realizeaza pentru ca în practica organelor judiciare se înregistreaza numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu au documente de identitate asupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul vietii au avut identitate necunoscuta. Aceasta evidenta se realizeaza pe baza de fise care cuprind fotografia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la locul si ziua în care a fost descoperit, cauza mortii, leziunile, semnalmentele special statice, obiectele de îmbracaminte si alte obiecte descoperite

92

asupra cadavrului. Evidenta se tine la organul de politie pe raza caruia au fost descoperite cadavrele. Si pentru persoanele disparute se organizeaza o evidenta la nivelul politiei în a carei raza de competenta au locuit disparutii. Evidenta se tine tot pe baza de fise, similare celor de la evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta. Asa cum mentionam si la evidenta nominala a infractorilor (cazierul judiciar) în prezent în România se pune la punct un program national de implementare pe calculator a acestor evidente.

93

8. CAPCANE CRIMINALISTICE

8.1. Notiuni generale

(Editura

Enciclopedica, Româna, 1972) înteleg „dispozitiv de prindere a unor animale“, indicând si un al doilea sens: ,,mijloc viclean pentru a

prinde sau a demasca pe cineva“.

defini

activitatea „inteligenta“ (si nu vicleana) a organelor judiciare pentru demascarea (identificarea si dovedirea) infractorilor care comit anumite genuri de infractiuni, de obicei savârsite în mod repetat din acelasi loc.

Dictionarului de criminalistica definesc capcana

criminalistica prin: „procedeul stiintific care consta în utilizarea unor substante sau solutii chimice, într-un loc precis determinat, în scop preventiv si pentru identificarea persoanei care a venit în contact cu locul marcat“. Nu suntem de acord cu aceasta definitie care, de fapt, reprezinta doar capcana chimica si nu capcanele criminalistice în totalitatea lor. Apreciem ca autorii Micului dictionar enciclopedic sunt mai aproape de notiunea reala a capcanei criminalistice, care dupa parerea noastra poate fi definita astfel: activitatea inteligenta a organelor judiciare prin folosirea de substante chimice si instalatii mecanice, electronice sau electromagnetice, pentru identificarea si dovedirea vinovatiei infractorilor. Asemenea procedee de identificare a raufacatorilor s-au folosit în toata istoria umanitatii, avându-se în vedere caracterul lor practic. Poate prima „capcana“ cunoscuta o reprezinta gâstele de pe Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î. Chr. Acestea, prin tipetele lor, au pus în garda pe romani asupra atacului pe care galii îl declansasera în timpul noptii.

Prin capcana, autorii Micului dictionar enciclopedic

Aceasta

ultima

acceptiune

este

valabila

pentru

a

Autorii

94

de

identificare a infractorilor nu este acceptat de magistrati ca unica proba si irefutabila, ci chiar este considerat o provocare a infractiunii. Acceptam punctul de vedere al magistratilor, dar nu putem sa renegam acest procedeu de identificare a infractorilor, mai ales a celor care fac parte din categoria „gulerelor albe“. Suntem de acord ca valoarea probanta a indicatorilor tehnici stabiliti prin capcane se estimeaza numai în raport cu celelalte probe de care dispun organele de ancheta.

În

practica

judiciara,

mai

des

dupa

1989,

acest

mod

8.2.

organizare

Tipuri

de

capcane

criminalistice.

Cerinte

generale

de

În functie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în doua tipuri: