Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea de Drept
Anul IV
Lect.univ.dr.Cosmin Ionescu
Criminalistică……………………………………………………………2
Craiova
2015
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
I. Informaţii generale
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Introducere
Cursul de „Criminalistică” se predă în semestrul I, anul IV, la Specializarea Drept, și are ca
scop să transmită studenţilor cunoştinţele teoretice şi practice necesare însuşirii principalelor
instituţii fundamentale de criminalistică: metode şi tehnici şi cercetare criminologică, teoriile
criminologice, criminalitatea, victimologia, prevenirea criminalităţii.
Obiective
Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice criminalisticii.
2
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul I.
Noţiuni introductive despre criminalistică
Unitatea de învăţare:
1. Definiţia criminalisticii
2. Structura criminalisticii
3. Obiectul criminalisticii
4. Principiile criminalisticii
5. Metodele criminalisticii
6. Caracterele criminalisticii
7. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalistcă, Editura Didactcă şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 10
2. I. Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei ˝Chemarea, ˝ Iaşi, 1994, p. 3
3. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I. , 1976, p. 15
4. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, p 3-11
1. Definiţia criminalisticii
Scopul procesului penal este cel al constatării la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art.1 Cod de
procedură penală).
În desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului (art.3 Cod procedură penală).
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe, adică orice elemente de fapt constatate prin mijloace de probă.
Evoluţia în timp a probaţiunii penale a cunoscut perioade în care constatarea elementelor de
fapt se făcea prin intermediul superstiţiilor, misticismului, obiceiurilor sau interesului celui mai
puternic social, iar adevărul era departe de a fi unul obiectiv.
Progresele făcute în domeniul cercetării ştiinţifice nu au putut fi ignorate de către juriştii
preocupaţi de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul ştiinţei pusă în slujba
justiţiei a fost deosebit de lung şi dificil şi adesea extrem de sinuos.
Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice de către organele judiciare în efortul lor de aflarea
adevărului a avut drept consecinţă, alături de perfecţionarea sistemului probator, şi o specializare a
unor metode şi mijloace destinate acestui scop, iar, în timp, apariţia unor ramuri sau chiar a unor
ştiinţe cu acest obiect.
Printre aceste ştiinţe care, datorită obiectului şi organelor care-l realizează, se mai numesc şi
ştiinţe judiciare, se numără şi criminalistica.
Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată în literatura juridică de către
Hans Gross, în anul 1893, în manualul judecătorului de instrucţie, unde este definită ca o ştiinţă „a
stărilor de fapt în procesul penal”.
In literatura juridică din ţară şi străinătate, s-au purtat discuţii vizând caracterul de ştiinţă de
sine stătătoare a criminalisticii, astăzi existând un consens asupra faptului că aceasta are un obiect
propriu de studiu şi un domeniu de cercetare bine delimitat, folosind, în acest sens, metode specifice.
Criminalistica este o ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor
tehnico-ştiinţifice şi tactice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor infracţiunii, precum
şi de descoperire şi identificare a autorilor. Ea are, de asemenea, ca obiect şi elaborarea unor măsuri de
prevenire a infracţiunilor.
În fapt, criminalistica realizează legătura dintre ştiinţele naturii şi tehnică, pe de o parte, şi
ştiinţele juridice penale, în special cea a dreptului procesual penal, pe de altă parte.
3
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
2. Structura criminalisticii
Ca ştiinţă pusă în slujba aflării adevărului în justiţie, criminalistica se subdivide în trei ramuri,
indisolubil legate între ele, respectiv tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi metodologia
(metodica) criminalistică.
Tehnica criminalistică elaborează metode şi mijloace tehnice necesare căutării, descoperirii,
relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării şi interpretării urmelor, efectuării constatărilor
tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor.
În tehnica criminalistică sunt cuprinse:
- fotografia judiciară;
- dactiloscopia (identificarea persoanelor după amprentele digitale, palmare şi plantare);
- traseologia judiciară (subramură care foloseşte în identificarea persoanelor, animalelor sau
obiectelor urmele lăsate de către acestea);
- grafoscopia (grafica) judiciară (având ca obiect identificarea persoanelor după scris);
- examenul tehnic al documentelor sau expertiza tehnică a documentelor (care are ca scop
stabilirea autenticităţii acestora, a metodelor folosite pentru falsificare, a conţinutului documentelor
deteriorate precum şi examinarea materialelor de scris);
- portretul vorbit (identificarea persoanelor sau a cadavrelor după semnalmente);
- balistica judiciară (elaborează metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de
foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a
tras;
Tactica criminalistică reprezintă un sistem de reguli şi procedee ştiinţifice prin care se asigură
efectuarea planificată, organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală.
Rezultat al generalizării practicii judiciare, tactica criminalistică reprezintă suportul ştiinţific
care stă la baza realizării activităţilor de investigare sau procedurale (ascultarea persoanelor, efectuarea
cercetării locului faptei, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere sau reconstituirii, luarea
măsurilor asiguratorii etc.).
Metodologia (metodica) criminalistică are ca obiect elaborarea şi aplicarea regulilor de
cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi pe
expertiza pozitivă a organelor de urmărire penală.
În mod practic, metodologia stabileşte care sunt activităţile procedurale care trebuie
desfăşurate cu ocazia investigării criminalistice a unei anumite infracţiuni, precum şi ordinea logică în
care acestea vor fi întreprinse, constituind un ghid ştiinţific al investigării unei infracţiuni determinate.
1. Obiectul criminalisticii
Din definiţia generală, rezultă mai multe direcţii de studiu care cumulate constituie obiectul
criminalisticii astfel:
- elaborează sau adoptă mijloace tehnice şi metode ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării,
examinării şi interpretării urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuării expertizelor şi
constatărilor tehnico-ştiinţifice;
- elaborează şi ameliorează metodologiile de investigare a diferitelor genuri de infracţiuni ţinând cont
de practica judiciară specifică, precum şi de regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalisticii;
- în baza generalizării concluziilor rezultate în urma investigării infracţiunilor, elaborează metode şi
mijloace de prevenire a infracţiunilor, precum şi de identificarea autorilor.
2. Principiile criminalisticii
4
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
În realizarea obiectului său de cercetare, şi criminalistica, ca ştiinţă judiciară, trebuie să respecte
principiile cu caracter general valabile funcţionării oricărui stat de drept izvorâte din prevederile
Constituţiei, ale Codului penal şi de procedură penală, cum sunt cel al legalităţi, al prezumţiei de
nevinovăţie sau cel al aflării adevărului.
Alături de principiile cu aplicare generală, criminalistica, în elaborarea metodelor de cercetare,
porneşte de la următoare principii proprii şi anume:
- procesul cercetării infracţiunilor este un caz particular de cunoaştere al realităţii obiective;
- orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi spaţiu;
- consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte;
- examinarea în criminalistică se realizează, în principal, prin comparaţie;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei poate fi
asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi;
- există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii faptei şi şansele de
descoperire a autorului.
La aceste principii, mai trebuie avute în vedere şi cele specifice, în special activităţilor de tactică
criminalistică de a căror respectare depinde de multe ori obţinerea rezultatului dorit.
În acest sens, principiul conspirativităţii, care vizează păstrarea secretului referitor la activităţile care
vor fi desfăşurate şi a rezultatelor acestora, principiul necesităţii, conform căruia vor fi executate
numai activităţile care sunt strict necesare aflării adevărului, şi principiul oportunităţii care se referă la
alegerea momentului în care respectivele activităţi vor fi declanşate.
În realizarea obiectivului său, criminalistica utilizează metode generale de cercetare ştiinţifică, metode
specifice altor domenii ale ştiinţei adoptate necesităţilor de cercetare ale obiectivului său, precum şi
metode proprii.
Dintre metodele generale utilizate de criminalistică care constituie şi modalităţi generale de
cunoaştere, amintim: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia.
Alături de metodele menţionate, criminalistica a preluat şi adaptat metode specifice altor ştiinţe, cum
sunt cele de analiză fizico-chimică pentru urme şi microurme, metode biologice de examinare a
urmelor caracteristice corpului uman, metode antropologice sau de examinare optică în radiaţii vizibile
sau invizibile, etc.
Pe lângă metodele generale de cercetare ştiinţifică şi cele adaptate din alte ştiinţe, specificul
obiectivului de cercetare al criminalisticii a impus şi elaborarea unor metode proprii cum sunt:
- cea a examinării comparative utilizată în descoperirea şi examinarea urmelor;
- stabilirea apartenenţei de gen a unei persoane ori a unui obiect şi identificarea;
- metode de cercetare a falsurilor;
- procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;
- metode de prevenire a săvârşirii infracţiunilor.
4. Caracterele criminalisticii
Ştiinţa cu caracter autonom datorată obiectului său care vizează aflarea adevărului în justiţie,
criminalistica are strânse legături atât cu ştiinţele juridice, cât şi cu cele ale naturii.
Astfel, criminalistica este strâns legată de dreptul procesual penal, conexiune materializată pe câmpul
de luptă împotriva fenomenului infracţional, investigarea criminalistică servind realizarea scopului
procesului penal prin descoperirea şi punerea la dispoziţie a probelor necesare aflării adevărului.
Normele de drept procesual penal reprezintă cadrul legal, limitele în interiorul cărora pot fi utilizate
metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică.
Prin normele procesual penale sunt stabilite probele şi mijloacele de probă criminalistică, aceasta
reglementând, la rândul ei, regulile după care primele trebuie descoperite, studiate, fixate, ridicate,
transportate şi examinate, precum şi modul în care ele trebuie administrate pentru a fi ulterior
administrate.
Criminalistica este legată în acelaşi timp, şi de dreptul penal, întrucât ea serveşte la clarificarea sau
conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor, respectiv ale obiectului, subiectului, laturii
obiective şi a celei subiective.
Criminologia şi criminalistica se completează reciproc, prima studiind starea şi dinamica fenomenului
infracţional, cauzele care îl generează propunând măsuri de prevenire corespunzătoare, în timp ce
criminalistica se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte în complexitatea lor, elaborând totodată
măsuri specifice de prevenire.
Metode sau procedee din criminalistică sunt utilizate şi în alte ramuri de drept, cum sunt: identificarea
în baza desenului papilar sau amprentei genetice (ADN) pentru stabilirea filiaţiei în dreptul familiei
sau analiza scrisului sau a semnăturii în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei unor raporturi
juridice de drept civil sau comercial.
Prin natura obiectului său, criminalistica are strânse legături şi cu alte ştiinţe judiciare, în special
medicina legală în domeniul cercetării infracţiunilor contra persoanei, a cercetării urnelor biologice.
Legăturile psihologiei judiciare cu criminalistica se manifestă în special în domeniul tacticii ascultării
persoanelor (martor, învinuit sau inculpat, persoană vătămată), precum şi a psihologiei altor activităţi
de tactică criminalistică, cum sunt cercetarea locului faptei, percheziţie, prezentarea pentru
recunoaştere sau reconstituirea.
Cunoştinţele din domeniul psihiatriei judiciare îşi au de asemenea aplicaţii în criminalistică, în special
cele care vizează bolile care reduc sau anihilează capacitatea de raţiune şi voinţă a omului, stabilindu-
se în raport de acestea conduita pe care organul judiciar trebuie să o adopte cu ocazia desfăşurării
investigaţiei criminalistice.
Elaborarea ipotezelor şi verificarea lor presupune efectuarea de raţionamente, bazate pe analiză şi
sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism şi principiile logice.
Aceleaşi principii ale logicii juridice îşi găsesc aplicarea şi cu ocazia descoperirii şi studierii urmelor,
demonstrând astfel şi legătura dintre cele două ştiinţe.
După cum a rezultat din caracterul pluridisciplinar al criminalisticii, aceasta este, în acelaşi timp,
strâns legată de unele ştiinţe ale naturii prin preluarea de metode şi mijloace de cercetare fizică
(fotografia, analiza microscopică, spectrală, fonică, atomică), din chimie (analiza suportului şi a
mijloacelor de fals, analiza diferitelor substanţe, medicamente, stupefiante etc.) ori biologie (analiza
secreţiilor sau a urmelor de natură organică, a solului ş.a.).
Întrebări de evaluare:
1 - criminalistica este o ştiinţă: a -juridică?
b -judiciară?
c -exactă?
6
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
2 - metodele şi mijloacele necesare descoperirii, fixării, ridicării şi interpretării urmelor sunt de
domeniul: a -tehnicii
b -tacticii
c -metodicii criminalistice
3 - principiul aflării adevărului, este fundamentul sau constituie o regulă de bază, specifică
criminalisticii: a -fundamental
a -specific
7
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul II.
Identificarea criminalistică
Unitatea de învăţare:
1. Identitatea şi identificarea criminalisticii;
2. Premisele ştinţifice ale identificării;
3. Felurile identificării;
4. Elementele identificării;
5. Caracteristicile identificării;
6. Etapele identificării;
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990,p. 49
2. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol II, Editura M.I. , Bucureşti, 1979
3. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, p.12
4. V. Cătană, Criminalistică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 10 şi urm
Una dintre problemele esenţiale la care trebuie să răspundă criminalistica este cea a identificării
persoanelor şi obiectelor.
Posibilitatea de identificare pleacă de la două principii ale criminalisticii, conform cărora:
- orice activitate infracţională lasă urme;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei
poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi.
Identificarea se bazează şi pe faptul că:
- prin consumarea unui fenomen legat de infracţiune se produc în aceleaşi condiţii, aceleaşi
efecte;
- existenţa unei succesiuni cronologice între faptă şi consecinţele constatate în momentul
investigării acesteia.
Noţiunea de identificare comună tuturor domeniilor de cercetare ştiinţifică, des întâlnită în
viaţa de zi cu zi, reprezintă, în ansamblul cercetărilor criminalistice, problema centrală a acestor
investigaţii.
Identic (de la idem= „acelaşi lucru”, „la fel”, „tot aşa”) este un concept – după unii imposibil
de definit – care se aplică la:
a) ceea ce unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri;
b) o persoană sau o altă fiinţă care este „aceeaşi” sau „identică cu ea însăşi” în diverse
momente ale existenţei sale, cu toate schimbările considerabile care pot interveni;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt considerate
ca prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi.
Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau proprietatea unui obiect de a rămâne
cel puţin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-şi păstra un anumit timp caracterele
fundamentale.
Deci, prin identitate se poate înţelege categoria care exprimă concordanţa, egalitatea obiectului
cu sine însuşi sau totalitatea însuşirilor ori a proprietăţilor unui obiect, fenomen sau fiinţă prin care
acesta se deosebeşte de orice al obiect, fenomen ori fiinţă.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane,
obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode criminalistice, în scopul
stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Cu alte cuvinte, pe parcursul procesului de identificare, sunt căutate, evidenţiate şi apreciate în primul
rând asemănările, un număr suficient de caracteristici individuale similare conducând la concluzia
identităţii obiectului, fenomenului sau fiinţei cu cel comparat şi, implicit, a deosebirii sale de
caracteristicile prezentate de alte asemenea.
Pe de altă parte, şi deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanţele dintre obiecte, fenomene sau
8
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
fiinţe putând contribui mai rapid şi mai evident la individualizarea şi departajarea acestora.
Identificarea criminalistică este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare, de descoperire a
unor fapte şi situaţii cu valoare probantă şi trebuie întreprinsă în limitele stricte ale legislaţiei
procesuale.
Un element specific a identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are
întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, fapt care determină reconstituirea
lui prin decodificarea informaţiilor conţinute în reflectările sale.
Un alt element de specificitate al identităţii criminalistice îl constituie necesitatea stabilirii concret-
individuale a obiectivelor şi persoanelor. Determinarea apartenenţei de gen a acestora, spre deosebire
de alte ştiinţe, este considerată în criminalistică doar prima etapă a identificării, insuficientă realizării
scopului acesteia.
De asemenea, aria de examinare în criminalistică este mult mai largă decât în alte ştiinţe, cea iniţială
putând pleca de la întreaga populaţie sau toate obiectele de un anumit fel existente la un moment dat.
Tot un element de specificitate pentru identificarea criminalistică, alături de stabilirea identităţii, îl
constituie cel al stabilirii neidentităţii, cu semnificaţie deosebită în eliminarea sau în infirmarea
ipotezelor sau variantelor de investigare.
3. Felurile identificării
După formele îmbrăcate de reflectarea materiei, identificarea criminalistică este de trei feluri: după
memorie, după descriere şi după urmele lăsate.
a) identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale unui obiect,
fenomen sau fiinţe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi
reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Acest fel al identificării ne este comun tuturor şi îl aplicăm zilnic cu o frecvenţă mai mare sau mai
mică, depinzând de numărul de întâlniri pe care îl avem cu aceleaşi persoane sau cu persoane diferite
(valabil la obiecte sau fenomene).
Astfel, putem recunoaşte persoane pe care le-am văzut o singură dată sau în mod repetat, în condiţii de
9
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
timp şi de loc diferite, îmbrăcate sau coafate diferit, la intervale de timp mai scurte sau mai lungi.
b) identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor ori fiinţelor se face
de către o persoană care nu a perceput anterior obiectul, fenomenul ori fiinţa subiect al identificării,
dar i-au fost descrise trăsăturile acestora.
Deşi este, în sine, tot o formă a identificării după memorie, finalitatea ei va fi dependentă în special de
neconcordanţa trăsăturilor subiectului de identificat în raport cu celelalte persoane, obiecte, fenomene
de acelaşi fel.
c) identificarea după urmele lăsate se face prin cercetarea ştiinţifică a urmei de către un specialist sau
expert şi se materializează printr-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.
Pentru a avea loc identificarea, urmele descoperite, în general la locul săvârşirii infracţiunii vor trebui
să fie comparate cu mostre sau modele de comparaţie care trebuie puse la dispoziţia specialistului sau
expertului de către organul de urmărire penală.
Identificarea prin descriere şi recunoaştere se realizează prin activităţi de tactică criminalistică
(ascultări, confruntări, reconstituiri, iar rezultatul acesteia se consemnează în declaraţii, procese-
verbale, pe suport audio-video, planşe fotografice).
Atât în teorie, dar, mai ales, în practica criminalistică, se pune problema determinării sferei obiectelor
ce pot fi identificate şi a elementelor de fapt care urmează a fi examinate în scopul identificării.
Sfera obiectelor ce pot fi identificate este determinată de sarcinile identificării criminalistice. Fiind
vorba de săvârşirea unei infracţiuni, principalul obiect al identificării îl constituie persoana care a
comis-o. Legătura dintre persoană şi faptă poate fi stabilită şi cu ajutorul obiectelor pe care le-a purtat
sau utilizat pe timpul sau la săvârşirea infracţiunii şi animalele pot forma obiect al identificării când au
fost utilizate sau au fost obiect al infracţiunii.
Elementele de fapt în baza cărora se poate face identificare sunt:
- structurale, exterioare care redau morfologia suprafeţei obiectului;
- substanţiale, care exprimă compoziţia materială a obiectului;
- funcţionale, care apar în interacţiunea cu mediul înconjurător (în această categorie incluzându-se şi
deprinderile persoanelor).
Dintre aceste caracteristici pentru identificare sunt utile doar cele reflectate în urma produsă de
obiectul căutat care constituie caracteristici de identificare şi care sunt diferite în raport cu modul
concret în care s-a format urma.
2. Caracteristicile de identificare
5. Etapele identificării
Întrebări de evaluare:
1 Ce înţelegem prin identic,concept care se aplică la:
a) ceea ce este unic;
b) o persoană sau fiinţă care este ˝aceeaşi˝ sau ˝identică˝ cu ea insăşi în diverse momente ale
existenţei sale;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt considerate ca
prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi;
d) toate cele trei ipoteze arătate la literele a, b şi c.
2 Individualitatea constă în calitatea fiinţelor şi obiectelor de a fi unice sau în aceea de a-şi păstra
aceste calitaţi?
3 Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se face de către:
a) o persoană care a perceput anterior caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor;
b) o persoană care nu a perceput anterior obiectelor, fiinţele şi fenomenele, dar i-au fost descrise
trăsăturile acestora;
c) un specialist sau expert, iar cercetarea acestuia se materializeazăintr-un suport de
constatare/expertiză.
11
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul III.
Urmele
Unitatea de învăţare:
1. Urmele de reproducere
2. Urmele de mâini
3. Urmele de mâini la locul faptei
4. Expertiza urmelor de mâini
5. Urmele de picioare la locul faptei
6. Expertiza urmelor de picioare
7. Urmele de dinţi
8. Urmele de dinţi la locul faptei
9. Posibilităţi oferite de expertiza urmei de dinţi
10. Urmele buzelor
11. Expertiza criminalistică a urmelor de buze
12. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, de genunchi şi de cot, urmele regiunii
fesiere
13. Posibilităţi oferite de expertiza acestor urme.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Em. Stancu, Criminalistică. Tehinică criminalistică, Editia a II-a, Editura Actami, vol I. ,
Bucureşti, 1997, p. 135-136;
2. L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005, p. 26-30
3. C. Tusai, Elemente de criminalistică si tehnică criminalală, Bucureşti, 1947, p34
4. V. Beschesam, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little star, Bucureşti, 2004,
p. 17
5. I. Mircea, Criminalistică, Editura Fundaţiei Chemarea-Iaşi, 1994, p. 55 şi urm.
Idealul oricărui magistrat abilitat cu cercetarea penală sau judecarea unei infracţiuni este de a
obţine o declaraţie cât mai amplă şi reală din partea persoanei vătămate, declaraţii sincere de
recunoaştere a faptei din partea învinuiţilor sau inculpaţilor, cât mai multe şi precise declaraţii ale
martorilor.
Dacă la acestea vor putea fi adăugate câteva expertize edificatoare, dispuse şi efectuate pentru
valorificarea urmelor materiale descoperite cu ocazia desfăşurării cercetării criminalistice a
infracţiunii, ne vom afla în faţa unei urmăririi penale sau judecăţi care a realizat scopul procesului
penal, în sensul aflării adevărului.
Criminalistica oferă mijloacele, tehnicile şi metodele care trebuie folosite cu ocazia
desfăşurării cercetărilor penale în general, dar şi focalizate la nivelul unor genuri de infracţiuni.
Una dintre direcţiile criminalisticii de importanţă majoră pentru stabilirea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, a împrejurărilor în care fapta a fost comisă şi la identificarea şi stabilirea
contribuţiei participanţilor la săvârşirea acesteia este cea de căutare şi valorificare a urmelor.
Această preocupare pentru căutarea, studierea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor este
justificată, pe de o parte, de distorsiunile care pot să apară în procesul formării declaraţiilor părţii
vătămate, martorilor, învinuiţilor şi inculpaţilor care le conferă un grad mai mare sau mai mic de
relativitate, dar şi posibilităţilor tot mai largi oferite de ştiinţă în examinarea şi interpretarea urmelor,
pe de altă parte.
Urme ale instrumentelor folosite pentru forţarea încuietorilor uşii, a cioburilor de geam spart
al ferestrelor prin care s-a făcut accesul, a obiectelor tăietoare-înţepătoare cu ajutorul cărora s-a
suprimat viaţa persoanei pot demonstra faptul că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni.
De asemenea, urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate, cu
referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a
12
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora.
Identificarea persoanelor (participanţi, victime, cadavre, dispăruţi) se face în baza
semnalmentelor furnizate de către părţi sau persoanele ascultate pe parcursul procesului, a urmelor
papilare descoperite, a amprentei olfactive sau genetice, după scris, după urmele lăsate de corpul
uman, a obiectelor purtate ori a instrumentelor folosite.
Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-ştiinţifică
sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu celelalte mijloace de
probă prevăzute de legea procesual penală.
Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost
analizate, interpretate şi valorificate în aşa fel încât să se obţină maximum de date menite să contribuie
la clarificarea diferitelor împrejurări legate de faptă şi făptuitori, în scopul aflării adevărului în care ce
se cercetează.
Prin urmă, sub aspect criminalistic, se înţelege orice modificare produsă la locul faptei ca
rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi utilă cercetării
criminalistice.
Întrucât prin natura lor, modul de formare, dimensiuni, formele sub care se prezintă la locul
faptei, urmele sunt o impresionantă varietate, o clasificare unică a acestora este foarte dificilă.
Pentru a realiza dimensiunile diversităţii urmelor, redăm câteva din clasificările făcute.
Astfel, cea mai simplă, şi cea mai veche clasificare, s-a făcut pe criteriul naturii obiectului
creator al urmei. După acest criteriu, urmele sunt: de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, al
instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, etc. Cu alte cuvinte, urme de
reproducere, create doar prin contactul nemijlocit a două obiecte.
O altă clasificare, împarte urmele în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de
animale), urme (obiecte lăsate de autor, instrumente de spargere, fire de păr) şi pete.
În literatura noastră, urmele sunt împărţite în două mari categorii: urme formate prin
reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, încălţăminte, instrumente
de spargere) şi urme formate cu resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de
îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice). La rândul lor, acestea se subdivid în
funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de modificările aduse suportului lor.
O clasificare mai amplă a urmelor a fost făcută de către specialiştii din poliţie, şi anume:
- după factorul creator de urme (urme ale omului, ale animalelor, vegetalelor, ale obiectelor,
urme create de unele fenomene);
- după factorul primitor de urme (primite de om, de animale, de vegetale, de obiecte);
- după esenţa lor (urme formă, urme materie şi urme poziţionale cu subdiviziuni ale acestora);
- după mărime (macro şi micro urme);
- după posibilitatea ce o oferă în procesul identificării (urme care furnizează elemente pentru
lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, urme care ajută la stabilirea apartenenţei de
gen, urme care permit identificarea factorului creator).
O altă clasificare, având în vedere argumentarea care a stat la baza stabilirii drept criteriu de
împărţire modul de formare:
- urme de reproducere (create prin venirea în contact direct cu două corpuri dintre care unul a
creat urma, iar celălalt a receptat-o);
- urme formate din diferite obiecte ori substanţe (create prin pierdere, deteriorare ori
schimbare de poziţie, depuneri de substanţe diferite);
- urme de incendiu.
Dacă din punct de vedere al teoriei criminalistice argumentarea pro sau contra unui criteriu
sau a altuia ar putea continua, din punctul de vedere al organului judiciar, problema care se pune este
cea a relevării, fixării, ridicării, studierii şi expertizării fiecărei urme cu cât mai mare precizie pentru a
se încerca să se stabilească cele întâmplate cu ocazia săvârşirii infracţiunii.
1. Urmele de mâini
14
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, având în vedere
prezenţa lor relativ frecventă la locul faptei, precum şi posibilitatea de identificare certă şi rapidă a
persoanei care le-a creat, având în vedere numeroasele elemente de comparaţie ce le oferă.
Urmele de mâini conferă două posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat: una prin utilizarea
caracteristicilor desenului papilar şi a doua prin utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în
stabilirea ADN-ului.
Pentru descrierea urmelor de mâini, este necesară cunoaşterea structurii desenului papilar, întrucât, la
faţa locului, urma îl reproduce în întregime sau numai parţial.
Datorită diferenţei de formă a desfăşurării liniilor papilare după zonele în care se află, ştiinţa
criminalisticii face, în primul rând, o diferenţiere a reliefului papilar în regiuni, iar, în doilea rând,
clasifică relieful papilar de pe urmele falange ale degetelor, întrucât acesta este de mai variat.
Mâna este formată din degete şi palmă.
Degetele sunt împărţite în trei zone, departajate de şanţuri de flexiune şi anume: falangeta, falangina şi
falanga.
Palma este compusă din regiunea digito-palmară, tentară şi hipotenară.
Deşi fiecare dintre regiunile menţionate conţin suficiente elemente de identificare ce le fac apte pentru
comparaţii, cele mai variate desene papilare sunt prezente la nivelul falangetelor.
Desenul papilar al falangetei a fost, la rândul său, împărţit în trei zone: centrală (nuceclaul), zona
bazală (cuprinsă între nucleu şi şanţul de flexiune) şi zona marginală (care înconjoară nucleul). Vârful
degetului se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numesc periferice.
La întâlnirea cretelor papilare limitante ale fiecărei zone se găseşte o deltă, după forma literei greceşti
care i-a dat numele.
Această deltă poate fi albă (când cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când formează o
bifurcaţie asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic şi constituie reperul de
plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală (urma degetului luată experimental) sau
dactilograma (fotografia urmei sau a impresiunilor).
Prezenţa deltelor în desenul papilar al falangei sau absenţa lor a oferit posibilitatea clasificării
amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar (adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic şi amorf),
subdivizate la rândul lor în subtipuri.
Individualitatea unei amprente este dată de tipul sau subtipul ei, dar şi de alte detalii care au fost
grupate (sistematizate) şi al căror număr şi reparaţie topografică conferă individualitatea amprentei.
Astfel, o falangetă conţine circa 150-200 de astfel de detalii (mai puţin tipul adeltic), unele permiţând
subclasificarea.
Această clasificare a fost necesară pentru sporirea rapidităţii căutării unei amprente necunoscute în
fişierul dactiloscopic. Totodată, ea oferă şi posibilitatea identificării generice a persoanei, dar şi
excluderea ei doar în baza comparării tipului de desen papilar.
Pentru a diferenţia două amprente de acelaşi tip sau subtip, a fost stabilit, pe lângă centrul deltei, un al
doilea reper, şi anume centrul desenului care trebuie stabilit.
Unirea celor două repere printr-o linie reală sau imaginară oferă un criteriu cifric de clasificare a
desenului papilar prin numărul de creste intersectate de respectiva linie.
Dacă în urma comparaţiei urmei cu amprenta clasificată în fişier numărul de creste obţinute nu este
acelaşi, urma este exclusă.
În cadrul cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală va desfăşura activităţi de descoperire a
urmelor de mâini, de relevare, interpretare, fixare şi ridicare a acestora în raport cu modul în care
acestea s-au format.
Prin atingerea unor suprafeţe, se creează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii de substanţă de
pe degete pe obiecte sau prin detaşare de substanţă de pe suprafaţa obiectelor ori prin mularea crestelor
în materii care prezintă oarecare plasticitate.
După plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau de adâncime.
Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile.
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanţe colorate (sânge, vopsea, cerneală, noroi,
praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de identificare va fi dependentă de gradul de
îmbâcsire a crestelor de substanţă colorată.
Datorită faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanţa colorată dispare de pe crestele
papilare, urma se va reproduce va fi cea a şanţurilor papilare, fapt care poate produce apariţia unor
erori în procesul de comparare (prin compararea şanţurilor urmei cu crestele modelului de comparare).
De aceea, se recomandă ca atunci când se descoperă şi se ridică o urmă colorată, mai întâi să se
compare urma aşa cum se găseşte, iar după aceea să se procedeze şi la inversarea sa fotografică.
Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de pe piele, ca
urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu, când făptuitorul a
pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărţi sau s-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut
apă dintr-un pahar etc). La crearea acestui gen de urme, pot să concure şi alte substanţe invizibile,
susceptibile transferului, cum sunt, mai ales, grăsimile (uleiurile), produsele petroliere, cremele şi
vaselinele incolore, sărurile de urină etc.
Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în diverse materii plastice
(argilă proaspătă, chit, vopsea proaspătă, ceară, unele alimente etc.).
Atât urmele de suprafaţă, cât şi cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format, vor fi găsite
la locul faptei, într-una din următoarele situaţii:
- urma este statică, clară şi bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia oferă
suficiente elemente de identificare a mâinii creatoare;
- urma este statică, clară, bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat nu permite reproducerea exactă
a desenului papilar şi când se vor putea stabili numai unele elemente generice ca: numărul degetelor,
lungimea, grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice ş.a.
- urma este dinamică – de pildă, mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o sticlă din mână
ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid etc. – se reproduc foarte puţin elemente caracteristice.
16
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Relevarea urmelor
Relevarea urmelor este operaţiunea tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse în
evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee fizice ori chimice.
Pentru relevarea urmelor digitale invizibile (latente), în practica criminalistică se folosesc frecvent
următoarele metode fizice:
a) prăfuirea (pudrarea) care se aplică pentru colorarea urmelor digitale invizibile folosindu-se, în
acest scop, diferite substanţe (carbonat bazic de plumb roşu de sudan, pulbere de carbon).
Înainte de a se trece la aplicarea colorantului, urma şi obiectul purtător sunt studiate pentru că prima să
fie uscată sau supusă unor operaţiuni de pregătire, iar obiectul purtător va trebui să contrasteze cu
culoarea substanţei alese pentru relevarea urmei.
Pudra va fi întinsă de urmă cu ajutorul unei pensule foarte bine, confecţionată din păr de coadă de
veveriţă, din puf de struţ ori din fire de carbon, fiind luate precauţiuni pentru a nu o distruge.
În afara pensulei arătate, pentru relevarea urmelor de mâini se mai utilizează şi pensula magnetică,
formată dintr-un magnet fixat într-un mâner. Substanţa de relevare este o pulbere fină de fier redus cu
hidrogen care aderă la grăsimea din urmă când este plimbată cu ajutorul pensulei.
Pentru suprafeţele multicolore, relevarea urmelor papilare se face cu ajutorul substanţelor fluorescente
(praf galben fluorescent), care pot fi activate sub acţiunea razelor ultraviolete.
b) pulverizarea se aplică suprafeţelor care nu pot fi aduse în poziţie orizontală şi constă într-o prăfuire
la care, în locul pensulei, se foloseşte un pulverizator care aruncă substanţa pe urmă pe care se lipeşte.
Ulterior, urma este corectată.
c) relevarea urmelor digitale latente se face şi prin metode chimice: vaporizarea cu iod şi relevarea cu
reactivi chimici propriu-zişi.
Vaporizarea cu iod constă în colorarea urmei cu vapori condensaţi de iod şi este utilizată în special
atunci când urma se găseşte pe un suport de hârtie sau perete.
Utilizarea reactivilor chimici propriu-zişi (ninhidrina, nitratul de argint, acidul floric, acidul osmic ş.a.)
necesită cunoştinţe de specialitate care exced pregătirii generale a juriştilor.
Prin operaţiunea de fixare a urmelor de mâini – ca, de altfel, a oricăror categorii de urme – se înţelege
activitatea procesuală prin care se menţionează locul unde au fost descoperite urmele, poziţia acestora
şi orientarea faţă de obiectele din jur în scopul de a dovedi că acestea au fost descoperite cu ocazia
unor activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică: cercetarea la faţa locului, percheziţia,
reconstituirea etc. – întreprinse într-o anumită cauză penală.
Fixarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme se face cu ajutorul procesului-verbal (de cercetare
la faţa locului, de percheziţie, de reconstituire etc.) şi cu ajutorul fotografiei judiciare (care va reflecta
urma, obiectul purtător al urmei, precum şi ambientul unde au fost descoperite).
La procesul-verbal se pot anexa, pe lângă planşa conţinând fotografiile efectuate, şi schiţe, desene ori
alte asemenea lucrări conform prevederilor Codului de procedură penală (art.131 alin.3).
17
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Prin ridicarea urmelor – în sens criminalistic – se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora ori a
obiectului sau înscrisului care le poartă ori le conţine din locul săvârşirii faptei penale.
Ridicarea urmelor de mâini se face prin fotografiere, transferare pe peliculă adezivă, cu ajutorul
mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme (dacă dimensiunile acestora o permit).
Ambalarea şi transportul urmelor sunt operaţiuni care necesită o atenţie specială şi la care trebuie să
se ţină seama de posibilitatea alterării mesajului iniţial al acestora.
Ca regulă generală, urmele trebuie ambalate separat, în raport de locul în care au fost descoperite şi în
ambalaje corespunzătoare specificului urmei respective sau obiectului purtător pentru a nu o altera.
Fiecare ambalaj trebuie să fie etichetat, menţionându-se: numărul de ordine; ce conţine; data şi locul
recoltării; calitatea, numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor asistenţi; viza organului
de urmărire penală, după care se aplică sigiliul (cu scopul de a se reduce posibilitatea deschiderii
ambalajului şi înlocuirea conţinutului său).
Urmele de mâini se ambalează în raport cu mijlocul folosit la ridicarea lor, evitându-se atingerea
suprafeţei urmei cu mâna sau cu alte obiecte care ar putea să le modifice sau să le distrugă.
Interpretarea urmelor de mâini descoperite la faţa locului şi posibilităţi oferite de expertiza acestor
urme.
Prin interpretarea urmelor descoperite la locul faptei se pot obţine informaţii privind obiectul creator
de urmă, persoana făptuitorului, activităţile desfăşurate de acesta în câmpul acţiunii şi succesiunea
desfăşurării acestora.
Interpretarea la faţa locului a urmelor papilare are drept scop următoarele:
- stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii;
- determinarea degetului sau a mâinii care a creat urma;
- stabilirea tipului de desen papilar digital;
- aprecierea valorii de identificare a urmei ş.a. (în cazul în care se apreciază că urma papilară nu are
valoare de identificare, nefiind aptă pentru comparaţie ea va putea fi totuşi valorificată în vederea
stabilirii ADN-ului).
Pentru a se putea trece în etapa dispunerii şi efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau a expertizei
dactiloscopice, pe lângă urmele ridicate de la faţa locului, organul de urmărire penală trebuie să fie în
posesia unor modele de comparaţie, preluate de la suspecţi pe care să le pună la dispoziţia expertului.
Aceste modele de comparaţie se obţin prin amprentarea persoanelor suspecte de săvârşirea infracţiunii,
operaţiune care poate fi făcută anterior cu ocazia săvârşirii de către persoana suspectă a unei
infracţiuni sau ulterior descoperirii infracţiunii ce se cercetează.
Modelele pentru comparaţie poartă denumirea de amprente sau impresiuni de control şi sunt obţinute
atât de la persoanele în viaţă, cât şi de la cadavre prin metode corespunzătoare stării din momentul
respectiv al pielii, cea mai uzitată fiind amprentarea cu tuş tipografic.
Evoluţia tehnologiei informatice şi a rezultatelor obţinute în tratarea matematică a analizei imaginilor
a permis stocarea şi automatizarea identificării amprentelor prin sistemul „AFIS” (Automated
Fingerprint Identification System).
Cu posibilităţi remarcabile de stocare (impresiunile unui milion de persoane) şi o mare viteză de
verificare a urmelor, trebuie menţionat faptul că acest sistem restrânge foarte mult sfera de verificare a
impresiunilor pe care expertul va trebui în final să le examineze în vederea identificării persoanei care
a creat urma.
Prin examinarea urmelor papilare, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) când se prezintă numai urma sau obiectul în litigiu:
- dacă obiectul poartă urme şi câte anume;
- dacă urma este digitală sau palmară;
- care sunt tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- de la ce mână şi de la ce deget provine urma;
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma este veche sau proaspătă;
- sexul, vârsta, talia aproximativă şi forţa musculară a făptuitorului.
b) când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie:
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi amprenta prezentată sunt create de aceeaşi persoană;
- dacă amprenta pruncului şi a mamei presupuse autoare a pruncuciderii prezintă dermatoglife
18
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
caracteristice de rudenie;
- dacă amprentele cadavrului neidentificat şi amprentele presupuselor rude apropiate ale sale
prezintă dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia;
- poziţia făptuitorului şi a victimei în momentul creării urmei.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză a urmelor papilare va avea forma generală
unui astfel de raport, concluzia specialistului putând fi cert pozitivă sau negativă, de probabilitate sau
de imposibilitate a identificării urmei.
2. Urmele de picioare
În literatură, apar în diferite locuri din lume, din vremuri îndepărtate, „cititorii de urme”, adică
oameni care avea capacitatea de a interpreta o urmă creată de om sau animal şi puteau să extragă
informaţii cu privire la cine sau ce a creat-o, în ce împrejurări, cu timp înainte, precum şi diferite date
privind persoana care a creat-o.
Cu toate că preocuparea omului pentru descoperirea mesajului ce poate fi transmis de urmele
de picioare s-au manifestat încă din cele mai vechi timpuri, în criminalistică, această categorie de urme
formează obiectul unui aparent paradox.
Astfel, deşi apariţia lor în câmpul infracţiunii este inevitabilă, infractorii neputând „pluti” sau
merge în mâini, ele ocupă un mic procent în totalul urmelor pe care criminaliştii le ridică de la faţa
locului şi sunt apoi utilizate în probarea faptelor penale.
Explicaţia marginalizării acestei categorii de urme, nedorită şi cu efecte negative asupra
ansamblului ştiinţific al probaţiunii, este următoarea:
- înregistrarea ponderii infracţiunilor în mediul urban, unde urmele de picior sunt mai puţin
vizibile;
- în procesul de dezvoltare a criminalisticii, studiul acestor urme nu s-a desprins ca o ramură
separată, asemenea celor papilare (care au format obiectul dactiloscopiei) sau ale armelor de foc
(balistică) şi au rămas în cadrul traseologiei, alături de alte multe tipuri de urme, fiind tratate ca
„examinări ocazionale” de specialiştii şi experţii criminalişti;
- cunoştinţele de specialitate legate de acest tip de urme au rămas mult timp în stadiul atins de
clasicii criminalisticii.
La locul faptei urmele de picioare ce pot fi descoperite sunt ale piciorului desculţ, ale
piciorului semiîncâlţat sau cu ciorap ori ale piciorului încălţat, care sunt şi cele mai frecvente.
Ele pot fi descoperite ca urme singulare sau izolate ori sub forma cărării de urme ca
succesiune de urme formate consecutiv în timpul mersului sau în alergare.
După mecanismul de formare, urmele de picioare pot fi de suprafaţă sau bidimensionale (la
care pot fi măsurate două dimensiuni, respectiv lungimea şi lăţimea) care rămân pe suprafaţa unor
suporturi dure prin stratificare şi de adâncime sau tridimensionale (cele care permit măsurarea a trei
dimensiuni: lungimea, lăţimea şi adâncimea) şi se formează prin imprimarea piciorului într-un
material a cărui plasticitate permite mularea şi păstrarea fidelă a formei sale.
Tot după criteriul modului de formare urmele de picioare sunt statice şi dinamice. Primele
redau în volumul sau suprafaţa obiectului primilor din urmă trăsăturile generale şi uneori particulare,
de detaliu, ale încălţămintei ori ale piciorului desculţ. Secundele se prezintă sub formă de dâre
paralele. Din această cauză, urmele statice de picior sunt utile cercetării criminalistice, ajutând chiar la
identificarea obiectului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii
obiectului creator şi la determinarea modului de săvârşire a infracţiunii.
Urmele de picior desculţ se caută şi se pun în evidenţă prin metode similare celor folosite la
descoperirea urmelor papilare latente.
Celelalte urme de picioare sunt descoperite, în general, cu uşurinţă printr-o inspecţie vizuală
atentă a locului faptei, câteodată sprijinită de lumina unui reflector portabil.
3. Urmele de dinţi
Examinarea probelor dentare şi a danturilor a fost consemnată pentru prima dată în jurul
anului 2500 î.e.n. când doi molari uniţi împreună cu ajutorul unui fir de aur au fost găsiţi într-un
mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea
personală în urmă cu peste 900 de ani. În anul 66 î.e.n., Nero şi-a ucis nevasta şi i-a pus capul pe un
platou pentru a-l arăta amantei. Aceasta a identificat-o după un dinte cariat, iar exemplele ar putea
continua.
În 1837, Edmon Sanders a demonstrat Parlamentului Britanic cu ocazia unui discurs referitor
la legislaţia privind folosirea copiilor la muncă faptul să examinarea danturii este mult mai exactă la
stabilirea vârstei copilului decât măsurarea înălţimii acestuia.
Un prim caz major de utilizare a expertizelor dentare a fost ocazionat de incendiul de la Bazar
de la Charitee din Paris unde dr.O.Amodeo a luat parte la identificarea a 126 de victime, devenind un
expert şi unul dintre fondatorii odontologiei criminalistice. Experienţa dobândită a făcut obiectul
lucrării „L’Art Dentaire en Medicine Legale”, recunoscută în întreaga lume.
În 1906, în Anglia este condamnată prima persoană identificată cu ajutorul urmelor de dinţi
descoperite pe o bucată de brânză descoperită la locul crimei.
Un alt domeniu de investigaţii pentru odontologia criminalistică îl reprezintă leziunile şi
21
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
urmele lăsate pe buze şi pe gură, profesorul Suzuki din Tokyo fiind cel care a pus la punct
metodologia efectuării expertizei în acest domeniu în anul 1950.
Ultimele două decenii au adus progrese remarcabile în domeniul explorării criminalistice,
aceasta continuând să constituie o alternativă de studiere a probelor în vederea administrării lor în
instanţă.
Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei
ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu aceasta.
Forma şi dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la individ la individ, constituind o
bază sigură de identificare a persoanei.
Utilizarea dinţilor în identificarea persoanei care a creat urma este posibilă datorită
proprietăţilor dinţilor: individualitatea şi stabilitatea relativ mare a caracteristicilor acestora.
Spre deosebire de desenul papilar asupra căruia intervenţia în vederea modificării este destul
de dificilă, posibilităţile stomatologice moderne oferă variante multiple de modificare a danturii, fapt
care poate afecta stabilitatea în timp şi, în consecinţă, posibilitatea de identificare a persoanei.
Elementele care stau la baza individualizării fiecărei persoane sunt: lungimea şi lăţimea
dinţilor, modul cum sunt dispuţi în cele două maxilare, lipsa dinţilor sau a unor părţi din aceştia,
modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului medical,
a lucrărilor de înfrumuseţare.
Este de menţionat că, în procesul de identificare, cele mai valoroase elemente sunt furnizate de
anomaliile aparatului dentar care afectează numărul, dimensiunea sau forma dinţilor.
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor (roşul buzelor
– n.n.) create pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii.
Pentru utilizarea în procesul identificării, urma de buze trebuie să se realizeze pe un obiect
primitor neted, apt de a păstra detaliile desenului labial.
De asemenea, contactul cu obiectul primitor trebuie să se facă o singură dată pe aceeaşi
suprafaţă, suprapunerea urmelor făcând dificilă sau imposibilă identificarea.
Buzele îmbâcsite cu substanţe chimice străine (alimente, grăsimi, etc.) lasă pe obiectele cu
care vin în contact urme sub formă de mânjituri în care rar se disting doar fragmente ale reliefului
labial.
Suporturile rujoase sau îmbâcsite cu substanţe străine nu păstrează elemente suficiente,
identificarea fiind, de regulă, imposibilă.
Urmele pot fi reproduceri ale întregului relief al buzelor sau reproduceri parţiale ori a formei
în ansamblu şi pot fi, după mecanismul de formare, dinamice sau statice, de suprafaţă sau de
adâncime, colorate sa invizibile.
Datorită faptului că amprentele buzelor se creează prin depunerea pe obiectul primitor a
secreţiilor de natură biologică ce se găsesc în permanenţă pe tegument, pe lângă caracteristicile de
identificare proprii buzelor, acestea pot oferi şi posibilităţi de determinare a ADN-ului persoanei.
În procesul de căutare a urmelor de buze, vor fi identificate obiectele care ar putea purta astfel
de urme care sunt relativ restrânse numeric, cu menţiunea că şi pielea corpului uman se poate număra
printre acestea.
Urmele de buze se descoperă cu uşurinţă dacă este sunt vizibile, iar pentru cele latente se
aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini.
Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică procedeele folosite
la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografierea,
luarea de mulaje, unde este cazul, folosindu-se pentru ridicare pelicula adezivă.
Pentru examenul comparativ, organul de urmărire penală va trebui să pună la dispoziţia
expertului modele de comparaţie. Amprentele de buze se iau pe bucăţi de sticlă plane, curate şi
sterilizate, precum şi pe suporturi similare celor pe care s-a descoperit urma.
Pentru urme lăsate de ruj, suportul modelului de comparaţie se obţine pe coli albe de hârtie.
Persoana suspectă va trebui să-şi apese buzele în mod repetat pe suport, sub unghiuri şi cu o
intensitate diferită.
La faţa locului, prin interpretarea urmelor de buze, pot fi obţinute unele date referitoare la
sexul, vârsta, tipul antropologic, înălţimea persoanei, precum şi la activitatea desfăşurată de ea în
câmpul infracţiunii.
4.2. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, urmele de genunchi şi de
cot, urmele regiunii fesiere.
24
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Identificarea persoanelor după urmele de urechi, nas şi alte părţi ale corpului uman a făcut
obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că „toate părţile corpului uman pot
lăsa urme, prin contact sau penetraţie pe alte obiecte”.
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat, iar în
anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele contribuie la
stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.
Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul identificării, dar
asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la acestea. În acelaşi scop, pot fi folosite şi
urmele cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor etc., cel puţin în vederea
delimitării cercului de persoane care le puteau crea.
Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale
locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele,
în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
Făcând parte din categoria urmelor formă, acestea pot fi: statice sau dinamice, de adâncime
sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile şi invizibile.
În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi transport
cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar.
Descrierea urmei nu constituie întotdeauna punctul forte al organului de urmărire penală, fapt
pentru care recomandăm colaborarea cu medicul legist sau specialistul criminalist aflat la faţa locului
care cunosc părţile componente a fiecărui element creator de urmă.
Prin interpretarea la faţa locului a acestor urme, se pot obţine date privind: vârsta, înălţimea,
sexul, numărul persoanelor, activităţi care au avut loc în câmpul infracţional.
Modelele de comparaţie pentru urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpului uman vor fi
obţinute în raport cu situaţia concretă în care acestea au fost descoperite, folosind procedee similare cu
cele utilizate în cazul. Urmelor de buze.
În cazul dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei criminalistice, specialistul va
putea fi întrebat:
a) Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urmele existente la locul cercetat sau pe obiectul prezentat au fost create de un corp
uman şi de care anume parte a acestuia (buze, ureche, nas, genunchi, coate, etc.);
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
- dacă urmele respective prezintă suficiente elemente de identificare;
- care sunt înălţimea aproximativă, vârsta şi sexul persoanei ce a creat urmele;
- care este mecanismul de formare a urmei şi vechimea ei;
- dacă partea din corpul uman creatoare de urmă prezintă malformaţii sau vreo maladie
congenitală.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma şi modelul pentru
comparaţie au fost create de aceeaşi persoană.
25
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul IV.
Urmele (biologice) de natură umană
Unitatea de învăţare:
- Urmele bilogice de natură umană
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. M. Dragomir, Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol I, Editura M.I. , Bucreşti,
1978, p.195;
2. Mihai Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicaă, Bucureşti, 1958, p. 80 ;
3. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001,p. 159 şi urm.
Urmele de sânge, salivă, spermă, păr şi de ţesături sunt exploatate criminalistic şi în baza unei
componente comune: moleculele de sânge.
Primul test de identificare a sângelui a fost pus la punct de M. Orfiza, considerat şi pionierul
medicinii legale. Acesta a publicat între 1813 şi 1815 un „Tratat al otrăvurilor sau toxicologie
generală” şi a fost primul om de ştiinţă care a utilizat microscopul în detectarea urmelor de origine
biologică cum sunt sângele şi sperma.
Identificarea urmelor de sânge şi a persoanei care le-a creat a constituit preocuparea mai
multor oameni de ştiinţă, reuşindu-se diferenţierea sângelui uman de cel animal, dar nu şi stabilirea
persoanei care a creat urma.
În anul 1900, Karl Landsteiner, medic american de origine austriacă a pus în evidenţă
existenţa grupelor sanguine, sistemul ABO fiind utilizat în justiţie pentru prima dată în 1915 de către
profesorul italian de medicină legală Leone Lattes.
În 1983, Kary Mullis, biochimist american, reuşeşte punerea la punct a reacţiei de
polimetizare în lanţ a ADN-ului, posibilitatea obţinerii unei cantităţi suficiente de ADN dintr-o singură
moleculă de sânge pentru a putea fi utilizată la identificarea persoanei de la care provine cu o marjă de
eroare de 1/1061.
Această descoperire are acum o largă aplicabilitate de identificare criminalistică, comparabilă
cu cea a utilizării amprentelor digitale.
Şi părul uman a constituit obiect al preocupării oamenilor de ştiinţă din domeniul medicii
legale, având în vedere importanţa pe care acesta o poate avea într-o afacere judiciară.
Primul studiu cu acest obiect a fost efectuat în 1869, de către medicul german Rudolph
Vircnow, cercetările sale fiind continuate de către profesorii de medicină legală Victor Balthazard şi
Marcelle Lambert, eforturile lor regăsindu-se în lucrarea „Părul uman şi al animalelor”, apărută în
1910, an când părul uman a şi fost folosit ca probă în condamnarea unei femei care a comis un omor.
Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi
rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu acestea.
După frecvenţa la faţa locului şi posibilităţile de valorificare criminalistică, urmele biologice
pot fi clasificate, după cum urmează:
- urme de sânge;
- de salivă;
- de spermă;
- de natură piloasă (urme de păr);
- de natură osteologică;
- ale unor ţesuturi moi;
- de miros (odorizante).
În practică, de multe ori, aceste urme sunt asociate, ceea ce impune folosirea unor metode
selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.
1. Urmele de sânge
La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării persoanelor şi pot fi
găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către persoane cu
leziuni sângerânde, pe corpuri şi îmbrăcămintea personală, sub formă de picături, bălţi, împroşcări,
26
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare.
Forma urmelor de sânge este influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de unghiul de
incidenţă, de vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor de mediu exterior,
de suportul pe care a căzut.
În general, urmele de sânge sunt observabile cu ochiul liber, utilizându-se când se apreciază ca
necesar surse puternice de lumină, cu menţiunea că, în funcţie de factorii externi şi de vechime,
culoarea sângelui poate evolua de la roşu la cenuşiu, brun închis şi chiar negru.
Mai dificilă este căutarea urmelor de sânge în cazul în care s-a încercat îndepărtarea lor prin
spălare, dar şi în acest caz ele pot fi puse în evidenţă folosind metode clasice sau substanţe relevante
(luminol).
Urmele de sânge pot fi găsite pe îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului (suspectului), la
locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi în cel în care se găseşte victima pe traseul urmat de către victimă
sau autor, pe obiectul vulnerant etc.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se introduce în
recipiente curate şi închise ermetic.
În cazul în care urma se găseşte pe obiecte de mici dimensiuni, acestea se ridică împreună cu
urma.
Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru, tifon, vată
îmbibate în apă şi trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece se alterează foarte repede.
Ambalarea şi transportul urmelor de sânge sunt operaţiuni pretenţioase, nerespectarea
regulilor privind aceste activităţi putând compromite proba (ambalarea urmelor în ambalaje de plastic
nu din hârtie, ambalarea urmei de sânge aflată pe suporţi umezi, ambalarea mai multor urme în acelaşi
plic sau ambalaj cu posibilitatea contaminării probelor etc.).
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor, deprinderile pe care le
posedă unele persoane în producerea leziunilor, uneori profesia făptuitorilor;
- obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a instrumentelor utilizate, forma şi
mărimea obiectelor contondente, direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde se găsea
făptuitorul;
- vechimea urmei;
- determinarea înălţimii şi a unghiului de scurgere a poziţiei victimei, în raport cu cea a
agresorului şi a altor acţiuni întreprinse;
- punctul din care a ţâşnit sângele;
- traseul parcurs de persoana care sângerează;
- unele „împrejurări negative”, constând în discordanţa dintre cantitatea de sânge descoperită
la faţa locului şi leziunile vasculare constante;
- acţiuni de ştergere, răzuire, spălare, etc.
Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, recoltarea probelor de sânge se efectuează de
către mediul legist sau un alt cadru de specialitate.
La dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor, specialiştii vor putea răspunde
la întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urme de sânge:
- care este natura urmei, dacă sângele este uman;
- care este grupa sanguină (sistemul clasic ABO, tipul de haptoglobină, factorul uman) şi, eventual,
sexul persoanei de la care provine;
- care este regiunea anatomică ce a sângerat şi starea de sănătate a persoanei (în cazul sângelui
proaspăt şi lichid);
- care este vechimea probabilă a urmei de sânge;
- care este poziţia persoanei care a sângerat în momentul creării urmei de sânge;
- dacă sângele conţine impurităţi şi de ce natură sunt acestea (alcool, medicamente, droguri
etc.).
b) Când se prezintă urma de sânge şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de sânge ridicată de la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu proba de sânge
luată pentru comparaţie (de la victimă, făptuitor sau persoana suspectă);
- dacă există alte indicii de asemănare între urmă şi proba de sânge.
27
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
2. Urmele de salivă
Prin urmă de salivă de înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite
suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta.
Şi aspectul acestei urme poate fi influenţat de diferiţi factori dintre care unii pot avea influenţă
asupra degradării sau chiar dispariţiei urmei (natura şi forma suportului, distanţa între cavitatea bucală
şi suport, vechimea urmei, cantitatea de salivă, factorii de mediu, factori de ordin intern, prezenţa unor
boli sau vârsta).
Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea cu ochiul liber, prin folosirea unor
mijloace optice (lupa, radiaţiile ultraviolete etc.) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că
există urma de salivă şi trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii şi examinării.
Prin interpretarea urmelor de salivă la faţa locului, se pot obţine informaţii cu privire la modul
în care au fost create, numărul de persoane de la care provin urmele, vechime, starea de sănătate a
persoanei care le-a creat, dacă este fumător, unele obiceiuri ale acesteia (folosirea scobitorilor, băutul
direct din sticlă, băutul din farfurie, practica perversiunilor sexuale).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se va apela la medicul legist, mai puţin pentru
mucurile de ţigară care pot fi recoltate prin fumatul în prezenţa organului de cercetare penală.
Cu ocazia examinării de către specialist a urmelor de salivă, acestuia i se vor putea adresa
întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există această
urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;
- care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;
- dacă există indicii care oferă posibilitatea să se stabilească după urma de salivă starea de
sănătate a persoanei care a creat-o, eventuale tratamente medicamentoase, unele vicii, mediul
profesional al persoanei creatoare şi vechimea urmei.
b) Când se prezintă urme de salivă şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de salivă are aceeaşi grup sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat
modelele pentru comparaţie;
- dacă există indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele luate pentru comparaţie.
3. Urmele de spermă
Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Anatomic, firul de păr se compune din rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de
identificare, cum sunt: lungimea, grosimea, culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorat unor
factori externi ori modificări patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul persoanei,
starea de sănătate a persoanei (existenţa unor substanţe toxice în organism).
Prin cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu alte urme aflate la faţa
locului urmele de natură piloasă pot furniza informaţii asupra modului în care a fost săvârşită
infracţiunea şi uneori a identităţii persoanei de la care provin.
La faţa locului, urmele de natură piloasă sunt relativ greu de descoperit, datorită dimensiunilor
reduse, a formei şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care se află şi dificil de
fixat din aceleaşi motive.
Prin interpretarea urmelor da natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea corporală de
provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, modalitatea şi împrejurările în care s-a produs
detaşarea, vârsta, sexul şi mediul profesional al persoanei, gradul de igienă corporală, unele stări de
boală, timpul aproximativ ce s-a scurs de la crea urmei, instrumentul tăietor folosit.
Pentru a obţine modelele de comparaţie firele de păr se recoltează, în laboratoarele de
medicină legală, prin smulgere sau tăiere în aceeaşi regiune a corpului cu cea din care provine urma
ridicată de la faţa locului.
În urma examinării criminalistice a firelor de păr în laboratoarele de medicină legală sau
criminalistice, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- dacă firele de păr sunt vopsite şi care este culoarea lor naturală;
- care este zona sau partea din corp de unde provine firul de păr;
- dacă firul de păr prezintă distrugeri, alteraţii patologice, urme de sânge sau de paraziţi;
- care este modul de detaşare a firului de păr;
- care este sexul persoanei;
- care este vârsta probabilă a persoanei;
- ce substanţe sunt ataşate pe firele de păr.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă firul de păr descoperit la faţa
locului prezintă aceleaşi caracteristici generale şi individuale cu firul de păr ridicat pentru comparaţie.
La faţa locului, pot fi descoperite şi alte urme biologice de natură umană, cum sunt cele de
natură osteologică sau urme ale altor ţesături moi.
Ca şi celelalte urme prezentate, şi acestea din urmă pot, în urma analizei specialiştilor, să ofere
date utile cercetării criminalistice a faptei cu privire la persoana victimei, a autorului, vechimii urmei,
a modului de formare etc.
Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină (folicul), de salivă şi urină (cu celule nucleate)
29
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
de oase şi ţesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea şi analizarea ADN-ului.
Alte materiale ce pot fi ridicate de la faţa locului cum sunt transpiraţia, lacrimile sau serul,
sunt materiale fără celule nucleate şi nu pot fi supuse analizei ADN.
Principalul avantaj al determinării profilului ADN îl constituie posibilitatea identificării
persoanei care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre aceasta, similar cu identificarea
persoanei în baza amprentei digitale.
Pe lângă aceasta, mai există şi alte avantaje, concretizate în posibilitatea păstrării şi analizei
urmelor după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (şi peste 10 ani), rezistenţa lor
în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă şi gama largă a urmelor apte unor asemenea
determinări.
Pentru ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea profilului ADN,
ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt ADN provenit dintr-o altă sursă.
Contaminarea urmei se poate produce înainte de descoperirea urmei dar şi pe parcursul
cercetării locului faptei cu ocazia recoltării şi ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori a
conservării urmei (depozitării).
Consecinţa recoltării sau conservării incorecte a probelor ridicate de la faţa locului, dar şi a
celor de comparaţie este neîndeplinirea criteriilor de ordin ştiinţific şi legal de analiză a ADN şi, în
final, de imposibilitatea a utilizării acesteia ca probă în instanţă.
În cazul în care se va solicita expertului determinarea profilului ADN, acesta va putea
răspunde la întrebarea dacă urma găsită la faţa locului a fost creată de persoana X sau Y, în mod
similar cu identificarea prin amprenta digitală.
Prin urmă de miros uman se înţelege culoarul (dâra) format prin deplasarea unei persoane, în
care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei, încălţămintei acesteia sau al altor obiecte
aflate asupra sa.
Obiect de studiu al odrologiei judiciare, urmele de miros pot fi utilizate în cercetarea
criminalistică datorită posibilităţii de a fi depistate şi prelucrate cu ajutorul organului olfactiv al
câinilor special selecţionaţi în acest scop.
Urma de miros se formează ca un amestec între:
- mirosul individual emis de organismul uman în cursul metabolismului şi diferă la aceeaşi
persoană în funcţie de intensitatea metabolismului, de îmbolnăvirea unor organe, de schimbarea
hranei, folosirea unor medicamente sau ingerarea de produse alcoolice etc.
Mirosul individual se imprimă în îmbrăcămintea sau încălţămintea persoanei purtătoare,
transformându-le şi pe acestea în obiecte purtătoare ale aceleiaşi urme de miros.
- mirosul general priveşte mirosurile cu care omul vine în contact, permanent sau ocazional
(mirosul locului de muncă, mirosul locului în care trăieşte, mirosuri ocazionale - parfum, săpun, tutun,
fum etc.).
- mirosul suportului care se adaugă celor mai sus descrise, în cazul în care acestea se depun pe
un suport sau se amestecă cu aerul înconjurător care, la rândul lor, au mirosul lor specific.
Pentru a descoperi urmele de miros, căutarea lor trebuie să înceapă la debutul cercetării
locului faptei din locurile în care se presupune că a stat infractorul sau pornind de la obiecte care i-ar fi
putut aparţine. Obiectul care este considerat izvor de miros se asigură imediat, nu se atinge, se acoperă
sau se ridică cu ajutorul unei pensete după care se introduc într-o pungă curată sau uscată.
Dintre factorii externi care modifică sau distrug urma de miros amintim: vântul (dispersează
uşor mirosurile), umiditatea (în cantitate mică conservă urma de miros, dar în cantitate mai mare îl
distruge), frigul (conservă mirosul chiar şi câteva zile), căldura (în ½ oră sau o oră distruge urma de
miros). Pe rol uscat (nisip, pietriş) mirosul dispare în maximum o oră, pe când la solul umed (câmp,
poiană) el se menţine între 24 şi 48 de ore.
Fixarea urmei de miros se face cu ajutorul procesului-verbal şi a schiţei traseului urmat de
câinele de urmă, menţionându-se punctele principale pe unde a trecut, urmele şi corpurile delicte
descoperite.
Urmele de miros se interpretează în raport cu celelalte urme descoperite, iar în urma
interpretării lor, se pot stabili date privind: lungimea şi întreruperile ei, legătura dintre urma de miros
30
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
şi celelalte urme descoperite la faţa locului, legătura dintre întreruperea definitivă a prelucrării urmei şi
posibilitatea ca persoana în cauză să fi folosit un mijloc de transport.
Câinii de urmă realizează mai multe scopuri criminalistice (căutarea substanţelor şi
materialelor chimice, droguri, material explozibil, urmărirea mirosului), printre care şi identificarea
mirosului.
Pentru a putea identifica mirosul, câinelui trebuie să i se pună la dispoziţie mostre sau modele
de comparaţie.
Acestea se preiau pe material textil sterilizat sau bare de metal inoxidabile de la persoana
suspectă şi se introduc în borcane (sticle) ermetic închise.
Identificarea trebuie să stabilească dacă urma de miros de la faţa locului a fost creată (lăsată)
de aceeaşi persoană de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie, iar operaţiunea trebuie
repetată de minimum cinci ori şi rezultatele se materializează într-un proces-verbal.
La faţa locului, mai pot fi descoperite şi alte genuri de urme biologice cum sunt: urme de
urină, de materii fecale, vomismente, spută sau de secreţii nazale ş.a. care prin modul de formare,
descoperire şi interpretare nu diferă de celelalte urme biologice arătate.
Prin denumirea de instrumente includem toate uneltele, sculele, aparatele sau orice alte obiecte
care pot fi utilizate la săvârşirea unei infracţiuni.
Datorită varietăţii instrumentelor care pot fi folosite în săvârşirea unei infracţiuni şi a urmelor
pe care acestea se pot forma, a fost necesară o clasificare după modul de acţionare:
- urmele de tăiere se formează prin apăsare, alunecare, frecare şi despicare asupra unui obiect
sau corp, urma reproducând microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale.
Prin examinarea urmelor de tăiere, pot fi obţinute date despre natura instrumentului utilizat,
direcţia în care s-a acţionat, lungimea, lăţimea sau diametrul instrumentului, iar în situaţia unei urme
care a păstrat striaţiile tăişului, există posibilitatea identificării obiectului creator.
b) urmele formate prin apăsare, denumite şi de „forţare”, sunt cel mai frecvent întâlnite la faţa
locului atât pe căile de acces, cât şi în interiorul locului faptei.
Ele se formează pe corpul uman sau pe diferite obiecte, cu condiţia ca materialul din care este
confecţionat obiectul primitor să nu fie mai dur decât materialul din care este confecţionat
instrumentul de spargere când urma de impregnare sau alunecare nu se formează.
c) urmele formate prin lovire cu un anumit instrument lasă pe obiectul primitor o urmă de
adâncime a instrumentului.
Prin urmele create în acest fel, se pot obţine date cu privire la modul lor de formare, a naturii
şi caracteristicilor de grup, iar dacă s-au imprimat şi detalii individuale ale instrumentului, acestea pot
duce până la identificarea lui.
d) urmele formate prin înţepare sunt urme de adâncime care nu redau suficiente detalii care să
ajute la identificarea instrumentului creator.
Prin interpretarea urmelor formate prin înţepare, se pot obţine date cu privire la genul
instrumentului folosit.
e) urmele materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente se formează prin
desprinderea cu ocazia operaţiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înţepare a unor
fragmente de diferite forme sau dimensiuni.
Aceste fragmente găsite pot duce la stabilirea apartenenţei de gen a obiectului creator şi chiar
la identificarea acestuia.
f) urmele formate prin frecare/alunecare pot avea importanţă în identificarea individuală
datorită striaţiilor caracteristice păstrate.
Acest gen de urme sunt tipice forţării sistemelor de închidere cu chei potrivite sau speciale.
O formă atipică a urmelor de frecare o constituie pilirea, dar aceste urme nu redau
caracteristicile obiectului creator datorită dinamicii formării urmei.
Căutarea urmelor instrumentelor se fac atât pe corpul uman (al victimei sau făptuitorului), cât
şi pe obiectele care poartă mecanismele de închidere, prin folosirea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor
mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare.
Prin interpretarea acestor urme, se pot obţine date privind instrumentul utilizat şi acţiunile
31
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
întreprinse la locul faptei de către făptuitor.
Pentru a obţine modele de comparaţie, se vor utiliza instrumente ce se presupun a fi fost
folosite cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi suporturi asemănătoare cu cele pe care s-au găsit urmele la
faţa locului.
Cu ocazia dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistului i se pot adresa
întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma sau obiectul purtător de urmă:
- dacă obiectul prezentat poartă urme formate cu vreun instrument;
- dacă este felul instrumentului care a creat urma;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- care este succesiunea de creare a urmelor;
- dacă urmele prezentate sau câte dintre acestea au fost create cu acelaşi instrument;
- de la ce fel de instrumente provin fragmentele găsite la faţa locului;
- care este natura şi compoziţia chimică ale urmelor materiei descoperite la faţa locului;
b) Când se prezintă urma şi modelele de comparaţie:
- dacă urmele au fost create de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele de
comparaţie;
- dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la faţa
locului sau ulterior;
- dacă fragmentul descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat spre
examinare.
Urmele create de vehiculele cu tracţiune mecanică fac parte din urmele mijloacelor de
transport prin care se înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de transport
ori părţi componente ale acestora ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul înconjurător, pe
timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
La urma mijlocului de transport putem observa elemente de identificare, cum sunt lungimea,
lăţimea, grosimea, forma, culoarea, tipul şi modelul părţilor rulante, dar şi specifice, privind uzura,
găuri, tăieturi, adăugiri etc.
La faţa locului, pot fi identificate ansambluri sau subansambluri ale mijlocului de transport,
urme lăsate de sistemul de iluminare şi de sticlă şi alte urme specifice mijlocului de transport.
Descoperirea acestor urme la faţa locului nu ne ridică probleme deosebite. Prin interpretarea
urmelor create de mijloacele de transport, se pot stabili o serie de date şi indicii cu privire la tipul,
modelul, culoarea, marca, viteza şi direcţia de circulaţie ale acestora.
În cazul constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la întrebări
cum sunt:
a) Când se prezintă numai urmele:
- care este tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului;
- care porţiune a autovehiculului a creat urma;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- care a fost direcţia de deplasare şi viteza de circulaţie ale vehiculului în momentul creării
urmei;
- dacă frânele au acţionat asupra tuturor roţilor;
- dacă vehiculul prezintă defecţiuni şi ce anume;
- dacă în momentul producerii impactului becurile vehiculului erau aprinse;
- care a fost mecanismul creării urmelor pe corpul victimei.
b) Când se prezintă urmele şi modelele pentru comparaţie:
- dacă urma şi modelul pentru comparaţie au fost create de acelaşi vehicul sau parte
componentă a sa;
- dacă leziunile victimei au fost create de vehiculul prezentat pentru comparaţie sau de
componentele sale.
32
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
9. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte
Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările care apar pe corpul omenesc
sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a contactului lor cu
îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urma obiectelor de îmbrăcăminte poate fi găsită la faţa locului ca atare, dar poate, în acelaşi
timp, să fie la rândul ei, purtătoarea altor urme, cum sunt cele de natură olfactivă sau de altă natură
(fire de păr, praf, etc.).
Pe corpul uman, urmele obiectelor de îmbrăcăminte se pot crea prin imprimarea pe piele a
reţelei de fire din cuprinsul materialului textil ca urmare a unei presiuni exercitate asupra obiectului de
îmbrăcăminte, dar şi ca urmare a frecării.
Urma de îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafeţe relativ plane, prin imprimarea
materialului textil pe suprafaţa obiectului care are proprietatea de a se modele şi a-i păstra forma.
Prin examinarea urmei, se pot obţine informaţii cu privire la structura ţesăturii materialului,
elemente specifice cusăturii, tăieturii, rupturii etc.
La locul faptei, alături de urmele de îmbrăcăminte, pot fi găsite obiecte de îmbrăcăminte,
fragmente sau accesorii ale acestora, precum şi fire sau fibre din îmbrăcăminte.
Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar când sunt
latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare corespunzătoare.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte pot fi obţinute date referitoare la obiectul creator
al urmei (formă, aspect, dimensiune, natură), activităţi întreprinse la faţa locului de către purtător, date
privind purtătorul (sex, vârstă, talie etc.).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie, este necesară identificarea obiectului creator al
urmei sau eşantioane din materialul ce se presupune că a servit la confecţionarea acesteia.
Cu ocazia constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la
următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai urma de îmbrăcăminte:
- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;
- dacă urma a fost creată de obiecte de îmbrăcăminte din categoria uniformelor sau
echipamentelor de protecţie;
- care este forma ţesăturii din care s-a confecţionat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
- ce alte particularităţi prezintă îmbrăcămintea care a creat urma.
b) Când se prezintă urma şi modelul de comparaţie:
- dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s-a obţinut modelul de
comparaţie;
- dacă fragmentul textil descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul de
îmbrăcăminte prezentat pentru comparaţie.
Întrebări de evaluare:
- După ce criterii se clasifică urmele biologice?
- Cum se obţin modelele de comparaţie in cazul urmelor de sânge şi sub forma firului de păr?
- Ce este odorologia judiciară?
- Dar câinele de urmarire?
- Ce ştiţi despre A.D.N şi importanţa determinării profilului A.DN, pentru identificarea
criminalistică?
- La ce răspunsuri ajunge expertul în cazul expertizei sângelui, firului de păr şi salivă?
35
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul V.
Cercetarea criminalistică a actelor scrise
Unitatea de învăţare:
1. Identificarea persoanei după scris;
2. Examenul tehnic al actelor scrise;
3. Identificarea semnăturii;
4. Identificarea scrisului şi a scrisului dactilografiat;
5. Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri.
Timp alocat: 1h
Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalsitică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 487
2. Andre Athanasiu, Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 22
3. D. Sandu, Falsul în acte, Editura Dacia, 1977, p. 21-22
4. L. Ionescu, Despre stabilirea vechimii actelor dactilografiate, în Probleme de medicină
judiciară şi de criminalistică, vol V, Bucureşti, Editura Medicală, 1966, p. 130
5. L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 213-225
Prin act scris sau document, în criminalistică, se înţelege orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris,
schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională,
încheierea pe diferite contracte, felurile declaraţii, precum şi biletele de călătorie, de bancă, timbre etc.
Cercetarea judiciară a actelor scrise cuprinde, pe lângă cercetarea criminalistică, şi alte genuri
de examinare, cum sunt cele contabile, financiare, cercetarea criminalistică restrângându-se la
atingerea unuia sau mai multor dintre următoarele scopuri:
- identificarea autorului unui manuscris;
- examinarea materialului din care este confecţionat actul – documentul respectiv;
- reconstituirea actelor deteriorate de acţiunea unor agenţi chimici sau fizici;
- stabilirea vechimii unor documente;
- determinarea ordinii şi a succesiunii executării diferitelor scrisuri din cuprinsul unui act;
- citirea scrisurilor executate cu cerneluri invizibile, precum şi a scrisorilor codificate ori
cifrate;
- identificarea maşinii de scris;
- cercetarea sigiliilor, ştampilelor, timbrului sec şi a biletelor de valoare;
- examinarea înscrisurilor în scopul stabilirii autenticităţii lor şi depistării falsurilor ş.a.
Ramura tehnicii criminalistice care are ca obiect studierea elementelor de conţinut şi de formă
a scrisului în scopul identificării scriptorului sau stabilirii falsului în documente este cunoscută sub
numele de grafoscopie judiciară.
Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, pe baza scrisului, caracterul
şi aptitudinile unei persoane neurmărind identificarea scriptorului.
Pentru a putea fi examinate de către un specialist, organul de urmărire penală trebuie să pună
la dispoziţia acestuia documentul sau actul scris după ce el a fost ridicat, în general, în urma unei
activităţi de urmărire penală (cercetarea la faţa locului, ridicarea de înscrisuri, percheziţie, constatarea
infracţiunii flagrante etc.).
Actul scris poate fi descoperit integru sau distrus în mod intenţionat (tăiat, rupt, ars) sau prin
acţiunea factorilor externi, prin trecerea timpului (putrezit), bine sau mai puţin corespunzător
conservat (umezit, prăfuit, mucegăit, etc.)
Ca regulă generală, ridicarea documentelor trebuie făcută luând precauţiunile necesare pentru
a nu distruge urmele existente (papilare, sânge ş.a.) şi, în acelaşi timp, să nu se creeze urme noi.
Pentru acesta, actele scrise vor fi ridicate cu penseta sau purtând mănuşi chirurgicale atunci
36
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
când urmele de mâini existente pot fi utile cauzei care se cercetează.
Pe documentele scrise nu se fac menţiuni (adnotări), nu se îndoaie pentru a nu se altera scrisul
şi nu se îndosariază, ci se protejează prin introducerea într-un plic de mărime corespunzătoare care va
fi legat (capsat) în dosarul cauzei.
Pentru ridicarea documentelor din categoria distruse, organele de urmărire penală vor apela la
serviciile specialistului criminalist.
Prin interpretarea urmelor de hârtie se pot obţine date referitoare la:
- natura şi destinaţia firească dată hârtiei din care provine urma;
- întrebuinţarea dată de făptuitor hârtiei;
- mecanismul de formare a fragmentelor de hârtie rămase ca urme la faţa locului;
- factorii externi care au acţionat asupra urmei de hârtie, modificându-i aspectul;
- dacă hârtia din care provine urma era un act, o carte sau un alt înscris;
- activităţile şi acţiunile ce s-au petrecut la faţa locului;
- lupta dintre infractor şi victimă, încercarea de înlăturare a unor urme, declanşarea unui
incendiu, încercarea de a distruge anumite documente etc.
În cazul actelor scrise, prin interpretarea urmelor, se pot obţine date referitoare la natura
traseului, petei sau mânjiturii (cerneală, tuş, pastă, creion):
- instrumentul sau alt obiect cu care s-a executat traseul ori mânjitura;
- modificarea prin adăugirea ori suprapunerea de noi trasee de cerneală, tuş sau pastă de scris;
- timpul aproximativ scurs de la formarea traseului petei sau mânjiturii.
Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunţa asupra vechimii şi autenticităţii
acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu
data indicată în act sau când anumite părţi din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp,
contrar aparenţelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.
În cadrul examinării pentru stabilirea vechimii expertul îşi va concentra atenţia asupra formei
şi conţinutul, caracteristicile de fabricaţie ale hârtiei şi ale cernelii (pastei sau creionului), precum şi
gradul lor de îmbătrânire.
Pentru stabilirea autenticităţii actului scris, specialistul va avea în vedere:
- îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris;
- corespondenţa dintre actul autentic şi cel în litigiu sub aspectul formei şi conţinutului;
- stabilirea termenului real de valabilitate a actului scris;
- concordanţa între înfăţişarea persoanei şi fotografie;
- stabilirea realităţii datelor de identificare înscrise în document;
- starea elementelor de protecţie (securitate) conţinute de actul scris;
- autenticitatea ştampilei.
Identificarea persoanei după scris se bazează pe caracteristicile scrisului de mână şi anume
stabilitatea şi individualitatea sa.
În intervalul de vârstă de 20-25 ani, scrisul unei persoane devine format, caracterizându-se
prin prezenţa unor construcţii grafice specifice persoanei respective care rămân, în tip, relativ stabile.
Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabileşte apartenenţa la o
anumită persoană.
În analiza scrisului, sunt avute în vedere caracteristicile generale şi individuale ale acestuia.
Caracteristicile generale ale scrisului sunt:
- gradul de evoluţie şi forma scrisului;
- dimensiunea scrisului;
- înclinarea scrisului sau a literelor;
- viteza scrisului;
- presiunea scrisului;
- coeziunea şi continuitatea scrisului;
- spaţierea , direcţia şi forma rândurilor;
- orânduirea scrisului;
- plasarea altor elemente ale textului (titlul, semnătura, data).
Caracteristicile individuale ale scrisului se referă la:
- construcţia semnelor grafice (literelor), numărul elementelor constitutive, forma acestora,
precum şi direcţia mişcărilor de execuţie;
37
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
- modul de începere şi finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi elementele
componente;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
Stabilitatea scrisului unei persoane în timp este relativă, în sensul că ea poate fi influenţată,
mai mult sau mai puţin, prin intervenţia pe care o pot avea unii factori cum sunt:
- schimbarea instrumentului de scris şi/sau a materialului pe care se face scrierea;
- schimbarea poziţiei scriptorului şi a suportului pe care se depune scrisul;
- condiţiile deosebite de lumină, temperatură şi ţinută vestimentară a scriptorului;
- starea psihică deosebită a persoanei (emoţia puternică);
- schimbări survenite în organismul scriptorului (îmbătrânirea, consumul unor substanţe toxice
sau medicamente);
- factori de ordin patologic (afecţiuni neuropsihice);
- modificarea intenţionată a scrisului.
Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- numărul de persoane care au scris;
- stabilirea cu aproximaţie a sexului;
- stabilirea cu aproximaţie a vârstei şi profesiei;
- dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul în litigiu a fost
executat de persoana de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
Expertul se va putea pronunţa şi asupra scrisului executat prin imitarea caracterelor
tipografice, scrisului cursiv deghizat, scrisului cursiv alterat din cauza unor stări psihologice.
3. Identificarea semnăturii
Falsul este întâlnit relativ frecvent în practica organelor judiciare atât pentru realizarea unor
scopuri infracţionale, cât şi pentru stingerea unor interese în cauzele civile.
Din punct de vedere al calităţii sale, falsul porneşte de la cel grosolan, observabil aproape de
către oricine, ajungând la cele executate cu ajutorul unor mijloace perfecţionate, greu sesizabil chiar de
către cei iniţiaţi.
Din punct de vedere criminalistic, falsul este parţial şi total, denumit şi contrafacere când
înscrisul este total alterat.
Pentru realizarea falsului se folosesc diferite metode:
a) Falsul prin înlăturarea de text. Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de
falsificare care se realizează pe cale mecanică sau pe cale chimică.
b) Falsul prin adăugare de text. Porneşte de la simpla modificare a unor caractere (cifre, litere)
până la introducerea unor rânduri întregi.
c) Falsul prin imitarea, deghizarea ori copierea scrisului, omiterea scrisului constă în
reproducerea caracteristicilor grafice specifice aparţinând altei persoane.
Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un model sau după
memorie.
Deghizarea scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenţionează să-şi
ascundă identitatea şi se realizează prin deformarea sau modificarea unor caracteristici proprii, scrierea
cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu caracter de tipar.
Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată prin: copiere prin apăsare, copierea prin
transparenţă (la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo) şi copierea cu ajutorul sistemelor
optice de proiecţie.
Prin expertiza criminalistică se pot identifica şi alte categorii de falsuri:
- falsul prin acoperire de text;
- falsul executat prin decupare şi reconstituire;
- falsul executat cu ajutorul copiatoarelor şi tehnicii de calcul;
- reconstituirea seriilor şi inscripţiilor ştanţate pe metale;
- falsul în actele de identitate şi călătorie;
- falsul în cărţile de credit şi în alte mijloace de plată.
Întrebări de evaluare:
-ce se înţelege prin act scris sau document, în criminalistică?
-în ce scop se face cercetarea judiciară a actelor scrise?
-ce se înţelege prin grafoscopie? Dar prin grafologie?
-care sunt caracteristicile scrisului de mână?
-ce răspunsuri poate da expertul în urma expertizei scrisului cursiv? Dar în urma examinării scrisului
40
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
dactilografiat?
-care sunt metodele prin care se realizează falsul în înscrisuri?
41
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul VI.
Fotografia judiciară
Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare;
2. Aparatul de fotografiat;
3. Fotografia judiciara operativă;
4. Fotografia judiciară de la faţa locului;
5. Fotografia de percheziţie şi de ridicare de obiecte/înscrisuri;
6. Fotografia la reconstituire;
7. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere;
8. Fotografia semnalmentelor;
9. Fotografia de supraveghere operativă
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 86-87;
2. Em. Stancu, Criminalistică, vol. II, T.U.B. , 1986, p. 136;
3. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I., 1976, p. 69-70;
4. Mircea, Criminalistică, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 19 şi urm.
Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înţelegem toate fotografiile
executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfăşurării activităţilor procedurale şi de tactică
criminalistică sau în legătura cu acestea.
Astfel sunt fotografiile executate cu ocazia cercetării locului faptei, percheziţiilor,
reconstituirilor, prezentării pentru recunoaştere, fotografia semnalmentelor.
Pentru a putea realiza fotografia judiciară operativă, sunt utilizate mai multe metode:
a) Metoda fotografiei unitare, cel mai frecvent utilizată când subiectul de fotografiat poate fi
redat, datorită dimensiunilor şi poziţiei sale, cu ajutorul unei singure imagini.
b) Metoda fotografiei panoramice care se aplică în cazul în care subiectul de fotografiat nu
poate fi redat în totalitatea sa cu ajutorul unei singure fotografieri datorită dimensiunilor sale.
Pentru realizarea fotografiei dorite, organul de urmărire penală poate opta la unul dintre
următoarele procedee:
- procedeul fotografiei panoramice liniare care constă în fotografierea succesivă a subiectului pe
porţiuni mai mici;
- procedeul fotografiei panoramice circulare se realizează prin fotografierea succesivă a
subiectului pe porţiuni mai mici.
c) Există situaţii când fotografia unitară executată dintr-un singur loc nu poate reda toate
amănuntele subiectului sau nu poate cuprinde tot spaţiul de interes.
Soluţia este cea de a executa fotografia de pe poziţii contrare sau de pe poziţii încrucişate,
utilizată în special în cazul fotografiei schiţă de la faţa locului.
c) Măsurătorile fotografice s-au impus ca necesare pentru redarea dimensiunilor subiectului de
fotografiat, a distanţei între el şi alte obiecte (urme), precum şi dimensiunilor altor obiecte preluate cu
ajutorul imaginilor fotografice.
În cazul în care trebuie fixată distanţa dintre obiecte, se utilizează metoda metrică de
fotografiere, prin utilizarea unei benzi special concepute, cu pătrate (dreptunghiuri) de culoare alb-
negru, care se succed.
Există şi posibilitatea executării fotografiei metrice prin utilizarea metodei stereometrice.
Are ca scop fixarea locului faptei şi ale împrejurimilor acestuia, precum şi urmelor descoperite
cu ocazia cercetării, completând cu imagini procesul-verbal de cercetare la faţa locului din care face
parte.
La faţa locului, sunt executate fotografii:
a) Fotografia de orientare care cuprinde tabloul general al locului faptei, cu toate împrejurările
sale, astfel încât cu ajutorul ei să se poată face la nevoie orientarea în teren.
43
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Fotografia de orientare poate fi executată şi prin metoda fotografiei unitare sau panoramice.
b) Fotografia schiţă care oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, fără
împrejurimi, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra
căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului.
c) Fotografierea obiectelor principale se face de către organul de urmărire penală tot în faza
statică a cercetării la faţa locului. Cuprinde numai o parte din locul faptei, numai unul dintre obiectele
principale aflate în perimetrul său. Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelaţie cu obiectele
şi urmele din imediata lui apropiere, astfel încât după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia
sa în raport cu celelalte obiecte.
d) Fotografia detaliilor se execută în faza dinamică a cercetării locului faptei când există
posibilitatea mişcării obiectelor şi poziţionării lor cât mai favorabile pentru fotografiere.
Ca şi în cazul cercetării locului faptei, în cazul efectuării percheziţiei. Fotografia este utilă
pentru ilustrarea locului în care aceasta a fost efectuată, a bunurilor, valorilor descoperite, dar şi pentru
fixarea locurilor în care respectivele bunuri au fost ascunse.
Fotografiile se execută în modalităţi foarte apropiate cu cele efectuate cu ocazia cercetării
locului faptei, vizând fotografia locului percheziţionat, fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite şi
fotografia obiectelor descoperite sau predate la cererea organului de urmărire penală.
Fotografia locului unde va fi efectuată percheziţia este similară cu fotografia de orientare şi
are ca scop fixarea ansamblului locului unde se va face percheziţia şi a împrejurărilor sale.
Fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite redă locul în care au fost găsite obiectele
căutate, fără împrejurimile locului respectiv. Numărul acestor fotografii depinde de numărul
ascunzătorilor în care sunt descoperite şi nu de numărul obiectelor.
Fotografia obiectelor descoperite sau predate în vederea ridicării se va efectua pentru fiecare
obiect în mod izolat.
Scopul acestei fotografii de detaliu a obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei este acela de a
reda mărimea exactă, forma şi diferitelor lor particularităţi.
6. Fotografia la reconstituire
44
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Alături de procesul-verbal, fotografia reprezintă mijlocul prin care se fixează şi ilustrează
modul de desfăşurare al activităţii.
Prin fotografie, se poate demonstra îndeplinirea condiţiilor cerute (sex, îmbrăcăminte, vârstă,
înălţime) pentru formarea grupului de persoane aşezat în odinea cerută şi indirect obiectivitatea
recunoaşterii.
În cazul în care recunoaşterea va fi făcută de o altă persoană, dar vizând acelaşi suspect şi
utilizându-se acelaşi grup de persoane, ambele fotografii se vor repeta, întrucât suspectul îşi va
schimba poziţia în grup.
Fotografii se pot executa şi la prezentarea pentru recunoaştere a animalelor în caz că acestea
vor fi considerate ca elemente, cu menţiunea că ele, de regulă, nu se prezintă pentru recunoaştere din
grup.
8. Fotografia semnalmentelor
În practica organelor de urmărire penală, fotografia judiciară este utilizată şi în facilitatea altor
activităţi, cum sunt cele de recunoaştere, urmărire şi identificare a persoanelor, identificare a
cadavrelor necunoscute.
În acest scop, sunt executate fotografii:
- pentru identificarea persoanelor sunt efectuate fotografii faţă şi profil dreapta, iar când se
apreciază necesar, şi în picioare
- pentru identificarea cadavrelor sunt utilizate fotografiile executate imediat după găsirea
cadavrului, dar, în special, fotografii bust-faţă şi bust-profil realizate după toaletarea şi restaurarea
cadavrului.
Întrebari de evaluare:
- Care sunt avantajele fotografiei judiciare?
- Care sunt procesele de fotografiere operativă?
- În ce constă fotografia semnalmentelor?
- In ce condiţii se relizează fotografia de urmărire (de supraveghere) ?
45
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul VII.
Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza
Unitatea de învăţare:
1. Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza;
2. Sistemul unităţilor si laboratoarelor de expertiză criminalistică;
3. Dispunerea constatărilor şi expertizelor;
4. Aprecierea concluziilor specialistului/expertului.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I., Bucureşti, 1976,p.19;
2. Em. Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 20;
3. R. Constantin. P. Drăghici, M. Ioniţă, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2000, p. 114 şi urm.
Întrebări de evaluare:
-ce este constatarea tehnico-ştiinţifică? Dar expertiza?
-cum definiţi expertiza complexă?
-care sunt regulile ce stau la baza dispunerii constatărilor/expertizelor?
-ce unităţi cu activitate de expertiză criminalistică cunoaşteţi?
-care sunt părţile raportului de expertiză?
48
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul VIII.
Cercetarea la faţa locului
Unitatea de învăţare:
1. Cercetarea la faţa locului;
2. Pregătirea cercetării la faţa locului(la sediul organului judiciar,la faţa locului);
3. Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului(în faza statică şi în faza dinamică);
4. Redactarea procesului verbal;
5. Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. G. Antoniu, în Colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol.
I, Editura Academia Romană, Bucureşti, 1975, p. 293Ş
2. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. M.I., Bucureşti, 1976, p. 25-27;
3. A. Ciopraga, Criminalistică-Tratat de Tactică, Ed. GAMA, Iaşi, 1996, p. 44;
4. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 325 şi urm.
Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire
la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost
comisă.
Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată urmăreşte:
- să constate situaţia locului săvârşirii infracţiunii;
- să descopere şi să fixeze urmele infracţiunii;
- să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă;
- să stabilească împrejurările în care infracţiunea a fost comisă.
Cercetarea la faţa locului este o activitate de debut a urmăririi penale şi cuprinde măsurile
pregătitoare ce se întreprinde, după sesizarea săvârşirii faptei penale, la sediul organului de urmărire
penală şi la faţa locului, activitatea de cercetare propriu-zisă, interpretarea urmelor şi întocmirea
actelor procedurale.
Prin loc al faptei se înţelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu
ocazia săvârşirii infracţiunii.
Dimensiunile locului faptei sunt diferite în funcţie de genul de infracţiune ce se cercetează, dar
şi de particularităţile specifice fiecărei infracţiuni în parte.
Pe tot parcursul procesului de cercetare la faţa locului îşi au aplicabilitatea unele reguli, de
natură să asigure organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi, în conformitate cu principiile generale
de tactică criminalistică:
a) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului.
b) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, independent de orice ipoteză preconcepută
sau alte anticipări.
c) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la cercetare.
d) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile locului
faptei.
e) Consemnarea în cursul efectuării cercetării la faţa locului a tuturor constatărilor făcute şi
a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză.
f) Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului.
Ajunsă la faţa locului, prin şeful ei, se va informa asupra modului în care au fost luate primele
măsuri, modificările aduse locului faptei, existenţa martorilor oculari şi ce se cunoaşte despre autori.
Sunt selecţionaţi martorii asistenţi, explicându-le ce se urmăreşte prin activitatea ce urmează a
fi desfăşurată şi că au dreptul de a cere explicaţii şi de a face observaţii care vor fi consemnate în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
După vizualizarea locului faptei, şeful echipei repartizează sarcinile:
- în cazul în care mai există victime la locul faptei, medicul legist va verifica starea acestora,
luând măsurile necesare; în cazul decesului, acesta va stabili cauza morţii, în baza examinării urmelor
aparente existente la cadavru; ridică urmele de natură biologică în scopul examinării în laborator;
- dacă la cercetare participă şi câinele de urmă, conducătorul acestuia va pătrunde în
perimetrul locului săvârşirii infracţiunii prin locul stabilit, urmând traseul urmei olfactive;
- ofiţerii de poliţie judiciară ascultă martorii oculari, identifică victima şi efectuează
investigaţii;
- specialiştii criminalişti vor efectua toate operaţiunile de căutare, relevare, fixare, ridicare şi
transport a urmelor găsite cu ocazia cercetării.
Cuprinsul şi forma procesului-verbal sunt prevăzute în art.91 Cod procedură penală, iar pentru
cel întocmit cu ocazia cercetării la faţa locului, trebuie menţionate:
- de regulă, procesul-verbal va fi întocmit la faţa locului sau la sediul organului judiciar;
- în conţinutul său se consemnează doar constatările fără concluziile, ipotezele sau părerile
formulate;
- în procesul-verbal se consemnează toate activităţile desfăşurate, în ordinea desfăşurării,
făcându-se menţiuni cu privire la ora începerii şi terminării cercetării, a condiţiilor meteo şi de
luminozitate, precum şi la parametrii tehnici ai aparaturii folosite;
- descrierea va fi detaliată, completă, clară, explicită, organizată şi exactă.
La procesul-verbal, se vor anexa planşe cuprinzând fotografiile judiciare executate la faţa
locului, schiţele sau desenele întocmite, precum şi procesul-verbal şi schiţa traseului urmat de câinele
de urmă.
Întrebări de evaluare:
- Ce se înţelege prin loc al faptei?
- Ce măsuri pregătitoare se întreprind înaintea cercetării la faţa loculi?
- Care sunt fazele cercetării?
- Când se reia cercetarea la faţa locului?
- Ce trebuie să cuprindă procesul verbal ce cercetare?
51
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul IX.
Ascultarea persoanei vătămate
Unitatea de învăţare:
1. Ascultarea persoanei vătămate (generalităţi, procesul formării declaraţiilor, consideraţii asupra
persoanei care efectuează ascultarea);
2. Pregătirea ascultării (studierea cauzei, cunoaşterea personalităţii persoanei, referiri asupra locului
în care se desfăşoară anularea, alte activităţi pregătitoare);
3. Ascultarea primară(fazele ascultării primare, relatarea liberă, întrebări şi răspunsuri);
4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală;
5. Folosirea Tehnicii Poligraf;
6. Ascultarea repetată;
7. Fixarea declaraţiilor părţii vătamate.
Timp alocat: 1h
Bibliografie:
1. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 223 ;
2. Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 121-122;
3. Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 146;
4. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 10-
11.
2. Pregătirea ascultării
3. Ascultarea primară
3.1. Fazele ascultării primare
3.1.1. Discuţiile prealabile
Organul de urmărire penală sau echipa care urmează să instrumenteze cazul, având condiţiile de
ascultare ideale în camera special destinată, va trebui să desfăşoare această activitate atingând
concomitent două obiective: rapiditate şi calitate, dar, în nici un caz, unul în detrimentul celuilalt.
În faţa organului de urmărire penală se va afla o persoană în stare de surescitare şi inhibiţie,
urmare a şocului nervos postagresiune suferit, în cazul victimei, sau la care a asistat, în cazul
martorilor oculari persoana a cărei capacitate de verbalizare este diminuată.
După prezentarea şi legitimarea persoanei, se vor iniţia discuţii cu totul colaterale infracţiunii
care face obiectul ascultării, care se pot referi la locul de muncă sau de învăţământ, condiţiile în care
locuieşte, relaţiile cu familia, colegii, prietenii, pasiuni ş.a., făcându-se legătura între rezultatele
investigaţiilor întreprinse în scopul cunoaşterii personalităţii sale şi subiectele puse în discuţie.
Aceste discuţii au un dublu scop, cel de cunoaştere a personalităţii prin propriile simţuri şi de
completare sau de precizare a celor cunoscute deja şi altul de stabilire a raportului psihologic, persoana
ascultată, în sensul creării unei baze de colaborare pentru activitatea care se va desfăşura.
Abordarea persoanei în privinţa temelor care vor fi puse în discuţie, va fi dependentă de vârsta
persoanei, nivelul de educaţie, pasiuni, starea de sănătate anterioară sau posterioară infracţiunii.
Cu ocazia discuţiilor prealabile, trebuie stabilit cu precizie dacă persoana poate fi ascultată în
sensul că este aptă din punct de vedere fizic şi psihic pentru desfăşurarea acestei activităţi în condiţii
bune, în caz contrar, ascultarea fiind amânată.
Oboseala sub toate formele este fatală pentru memorie, producând consecinţe atât cu ocazia
percepţiilor care rămân nefixate, cât şi cu ocazia reproducerii care devine chinuitoare şi, adesea,
imposibilă.
Consumarea anterior ascultării a unor medicamente din gama tranchilizantelor, alcoolului,
stupefiantelor sau altor substanţe toxice face, pe moment, persoana inaptă pentru această activitate,
motiv pentru care se recomandă să fie amânată.
În situaţia în care persoana este suferindă, în special în cazul stărilor febrile, se va aprecia dacă
există posibilitatea amânării ascultării sau aceasta va fi efectuată cu riscul strecurării unor inexactităţi
în declaraţia luată în aceste condiţii.
Se mai pune problema duratei acestei faze a ascultării care, bineînţeles, va fi raportată la starea
de emotivitate a persoanei care urmează să fie ascultată.
Persoana hiperemotivă sau emotivă în faţa autorităţii reprezentată de organul de urmărire
penală, poate face blocajul de memorie care este posibil să fie evitat printr-o inspirată alegere a
subiectelor care se discută în timpul fazei pregătitoare, în caz contrar, existând riscul repetării
ascultării.
Un criteriu care ar putea fi avut în vedere în stabilirea duratei fazei discuţiilor prealabile este
cel al unei dispute între soţi care vor putea relua un dialog normal, conform părerii specialiştilor după
trecerea unei perioade variind între 5 şi 20 minute măsurate da la dialogul violent, perioadă în care se
va produce restabilirea sistemului nervos.
6Ascultarea repetată
Reascultarea persoanei este o activitate nerecomandată din punct de vedere tactic, dar,
câteodată, necesităţile cercetării criminalistice o impun.
Ascultarea repetată prezintă câteva inconveniente care trebuie cunoscute de organul de
urmărire penală pentru ca aceasta să îşi poată stabili tactica de ascultare în mod corespunzător.
În primul rând, remarcăm posibila apariţie a fenomenului de repetiţie prin care informaţiile
stocate iniţial în memoria de scurtă durată sunt trecute spre memoria de durată medie sau lungă prin
realizarea de noi conexiuni şi raportări la informaţiile stocate deja la acel nivel.
Persoana ascultată cu ocazia primei ascultări efectuate de organul de urmărire penală nu se
află de fapt la prima relatare a celor întâmplate. Astfel, după producerea evenimentului, ea va povesti
întâmplarea celor care-i sunt apropiaţi în vederea primirii unui sfat. În măsura în care şi alte persoane
au aflat despre comiterea infracţiunii, ele o vor chestiona la rândul lor, obligând-o la repetarea relatării.
Şi după ascultarea de către organul de urmărire penală şi, mai ales, a întrebărilor acestuia,
vizionarea unor obiecte, planşe sau materiale ridicate cu ocazia cercetărilor, acest proces de
perfecţionare logică şi completarea declaraţiei va continua.
În completarea lanţului logic al întâmplării, verigilor care lipsesc li se vor adăuga altele, create
în baza asemănării cu evenimente memorate deja, dar care nu mai au legătură cu cele întâmplate în
realitate.
Pentru a exemplifica reflectarea acestui proces în declaraţia persoanelor, constatăm că, acestea
nu pot fi explicate sub raportul apariţiei lor inconştiente sau conştiente, în scop de inducere în eroare a
organului de urmărire penală, dar nici nu putem stabili cu exactitate şi în baza unor criterii cât de cât
acceptabile din punct de vedere al rigurozităţii ştiinţifice unde începe şi unde se termină ceea ce s-a
perceput şi ceea ce s-a creat ulterior.
Reascultarea, dar şi contactul prea des al organului de urmărire penală cu persoana, în afara
activităţilor stricte de cercetare criminalistică, sub pretextul de a afla ce s-a mai făcut în cauză, pot
duce la aşa numitul fenomen psihologic al schimbării de rol, manifestat, în special, în cazul
victimelor.
Probabilitatea apariţiei fenomenului este mai mare la persoanele despre care spunem că sunt
şterse, trăind în anonimat şi care, dintr-o dată, în urma infracţiunii al căror subiect au fost, devin
personaje centrale cărora organele de urmărire penală, medici, specialişti criminalişti, psihologic, etc.
le acordă toată atenţia lor.
Prieteni, rude, ziarişti o contactează pentru a se interesa ce s-a întâmplat, cei din jur îi acordă o
64
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
grijă care până în momentul evenimentului i-a fost cu totul străină. Soarta autorului este total în
mâinile ei şi va putea dispune conform bunului plac, toţi cei din jur părând a i se supune.
În cazul în care prin anturajul ei există şi o persoană mai influentă sau un apărător care să-i
faciliteze accesul spre superiorii ierarhici ai organului de cercetare penală în scopul de a se informa
despre stadiul cercetărilor, convingerea că este cineva dobândeşte o confirmare oficială.
Comportamentul procesual al persoanei se va schimba în sensul că declaraţia iniţială va fi
susţinută printr-o mai bună conturare a constrângerii la care devine evident că nu ar fi putut în nici un
fel rezista, suferinţele fizice şi morale se acutizează, atitudinea generală se schimbă intrând în rolul
victimei traumatizate psihic, cu urme ireparabile pe care toată lumea le poate vedea.
Schimbarea de rol se reflectă în cercetarea criminalistică printr-o reevaluare a probatoriului
administrat în raport cu noua situaţie şi redirecţionarea cercetărilor în sensul demonstrării adevărului
obiectiv şi, în acelaşi timp, a faptului că noua situaţie care se suprapune este falsă.
În reconstrucţia logică a fiecărei etape a săvârşirii infracţiunii, în urma repetării evenimentului,
logica săvârşirii se completează cu propriile judecăţi sau judecăţi apreciate cu valoare a celor cu care
se dialoghează.
Amestecul opiniilor cu faptele este un fenomen inconştient, fără legătură cu buna credinţă a
persoanei care, în planul ascultării, este greu de diferenţiat, întrucât opiniile vor fi susţinute ca fapte,
ceea ce nu este conform cu realitatea.
În cazul posibilităţii administrării altor probe referitoare la faptul în sune, organul de urmărire
penală va putea prin coroborarea acestora să tragă concluzii cu privire la ceea ce s-a gândit şi nu s-a
întâmplat, dar, în lipsa suportului probator, operaţiunea de identificare a opiniilor va fi aproape
imposibilă.
Dacă distorsiunile care pot să apară în redarea unor evenimente de către persoană duc la
concluzia că ascultarea repetată este bine să fie evitată pe cât posibil, reascultarea minorilor este, de
asemenea, nerecomandată dar ţinând cont şi de alte argumente.
Minorii victime se comportă diferit din punct de vedere psihologic în comparaţie cu
persoanele majore din cauza specificităţii etapelor pe care le parcurg spre completa dezvoltare a
personalităţii lor.
Declaraţiile minorilor sunt privire cu rezerve de organele judiciare, cu superioritate de către
învinuiţi şi inculpaţi, fără credibilitate de către ceilalţi participanţi la procesul penal.
Totuşi, spiritul de observaţie şi atenţia pe care minorii şi-o îndreaptă spre diferite obiecte,
întâmplări, de cele mai multe ori neobservate de către adulţi, pot aduce elemente valoroase în relatările
pe care aceştia le fac cu ocazia ascultării.
În cazul infracţiunilor la viaţa sexuală a cărei victimă a fost minorul, acesta, fiind violentat
mai ales fizic, dar şi psihic, când poate conştientiza ce i s-a întâmplat, este profund traumatizat de
însăşi consecinţele evenimentului.
Parcurgerea etapelor cercetării criminalistice prin examinarea medico-legală în atmosfera de
spital, a ascultării sale în atmosfera generală creată de activitatea organului de urmărire penală la
sediul sau sediile acestora sunt experienţe care acutizează starea psihică a minorului.
Reascultarea şi chiar o reexaminare medicală vor constitui noi motive de reactivare a
întâmplărilor traumatizante pe care le-a suferit, cu posibile consecinţe în dezvoltarea psihică ulterioară
a acestuia.
La un rău suferit, reascultarea minorului la poliţie, parchet şi apoi la instanţa de judecată va
avea consecinţe mai mari în agravarea acestuia decât în realizarea scopului procesului penal.
Din cele expuse, s-ar putea trage concluzia că reascultarea persoanei nu numai că trebuie
evitată, ci este total nerecomandată tactic, ceea ce este fals.
Reascultarea persoanei trebuie considerată ca admisibilă, necesară şi chiar obligatorie odată cu
apariţia pe parcursul cercetărilor a unor situaţii care efectiv o impun.
Persoanele ascultate iniţial sumar datorită situaţiei medicale concrete în care se găseau, la
spital sau la faţa locului ori în alte împrejurări, vor fi reascultate în mod amănunţit de îndată ce starea
sănătăţii lor o va permite.
Apariţia pe parcursul urmăririi penale a unor împrejurări care nu au fost cunoscute iniţial şi
care, în mod logic, trebuie lămurite cu persoana ascultată, în vederea stabilirii adevărului în cauza care
se cercetează, justifică decizia de reascultare a acesteia.
O altă situaţie care necesită clarificarea prin reascultare este cea a contradicţiei dintre
65
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
declaraţia persoanei şi concluziile care rezultă din probatoriul administrat până la un moment dat şi
chiar în diferenţe de abordare a aceleiaşi probleme între două declaraţii ale persoanei, în cazul în care
aceasta a fost reascultată deja.
O ultimă situaţie care dacă apare justificată reascultarea este aceea în care persoana se prezintă
aparent, din proprie iniţiativă, cu dorinţa de a face unele precizări sau de a completa sau îndrepta
anumite erori strecurate în cuprinsul declaraţiei iniţiale.
Cu ocazia ascultării în completare, declaraţia poate fi luată sub formă de chestionar, cu
întrebări şi răspunsuri.
Dacă în 58% din cazurile chestionate s-a considerat că poliţiştii au avut un aport pozitiv în
ascultarea victimelor, în celelalte, ascultările fiind repetate, persoanele vătămate au avut senzaţia unui
dezinteres a organelor judiciare faţă de organul cercetat.
Inadvertenţele sesizate în primele declaraţii nu înseamnă întotdeauna că acestea sunt eronate
sau date cu rea credinţă şi nici nu trebuie modificate printr-o nouă ascultare în cazul în care restul
probatoriului este suficient şi elocvent pentru situaţia dată.
7. Fixarea declaraţiilor părţii vătămate
Mijloacele de fixare a declaraţiilor persoanei vătămate vor fi diferite în raport cu locul şi
mijloacele tehnice aflate la dispoziţia organului de urmărire penală.
Specificul infracţiunii obligă atât persoana să relateze, iar organul de urmărire penală să
consemneze anumite acţiuni şi părţi anatomice participante, precum şi unele procese fiziologice. În
această situaţie obiectivă, detaliile activităţii infracţionale vor fi consemnate, evitându-se folosirea de
expresii nelalocul lor, ireverenţioase sau vulgare, utilizându-se terminologia consacrată de dicţionarul
explicativ al limbii române sau cea de notorietate.
Se va avea în vedere ca terminologia stabilită să fie folosită în mod unitar, regăsindu-se atât în
toate declaraţiile părţii vătămate, cât şi în ale învinuiţilor, inculpaţilor, martorilor, celorlalte părţi şi
persoane participante la procesul penal, precum şi în cuprinsul tuturor celorlalte piese din dosar.
Declaraţiile se consemnează cuvânt cu cuvânt, nu în sinteză, cu ocazia consemnării persoana
vătămată putând fi ajutată să formuleze fraze scurte, concise şi clare.
Depoziţiile unor victime ale brutalizării în mod obişnuit sunt însoţite de plânsete, mimică
agitată mai deosebită, bâlbâială etc., elemente care urmează să fie descrise în mod amănunţit în
procesul-verbal, deoarece ele sunt, de obicei, autentice şi îndepărtează bănuiala de a ne afla în faţa
unor false anunţuri.
Recomandarea consemnării şi a stărilor persoanelor ascultate pe parcursul ascultării este
apreciată ca utilă, deşi mai dificil de utilizat şi cu relevanţă şi putere de convingere reduse.
Întrucât procesele-verbale de ascultare sau declaraţiile nu înregistrează aspectele de
comunicare nonverbală, în condiţiile dezvoltării şi perfecţionării unor evaluări ale proceselor
psihofiziologice, se consideră că folosirea mijloacelor de înregistrare acustică şi video trebuie să
devină pe parcursul timpului, o necesitate.
În cunoştinţa avantajelor şi dezavantajelor create de folosirea acestor mijloace asupra
psihologiei persoanei, ele oferă perspectiva de înlocuire în timp a clasicelor dosare mai mult sau mai
puţin voluminoase instrumentate de organele judiciare.
Toate activităţile de tactică criminalistică permit video filmarea şi transferul imaginii pe
suporturi utilizate de computere.
Cetăţenii şi, bineînţeles, părţile şi persoanele, precum şi organele participante la procesul penal
sunt din ce în ce mai obişnuiţi cu existenţa acestor mijloace tehnice care fac tot mai mult parte din
existenţa zilnică a fiecăruia, perspectivă în care considerăm că impedimentele actuale nu vor mai avea
importanţă într-un viitor relativ apropiat asupra psihologiei persoanei, regula devenind înregistrarea
video.
Înregistrarea declaraţiilor, urmată de analiza pluridisciplinară (organ de cercetare penală –
psihologic – psihiatru), alături de rezultatele oferite de analizatori tehnici ai reactivităţii psihice, vor
putea oferi practicilor de ascultare noi dimensiuni şi perspective.
În concret, depoziţiile făcute de către persoane cu ocazia ascultării sale la faţa locului sau când
acestea se află la domiciliu sau internate în spital, cu ocazia cercetării locului faptei sau după faza
întrebărilor şi răspunsurilor, vor fi consemnate de organul de urmărire penală într-un proces-verbal.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă atât întrebările puse cât şi răspunsurile date ori relatarea
făcută în urma iniţierii ei prin întrebare.
66
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Înregistrarea discuţiilor cu ajutorul unui reportofon va putea fi utilă şi pentru a fi folosită în
fidelizarea consemnărilor din cuprinsul procesului-verbal.
Declaraţiile luate cu ocazia ascultării primare se consemnează pe formularele consacrate şi
unitare, aflate în utilizarea organelor de urmărire penală, cu menţiunea că faza relatării libere va fi
consemnată coerent, aşa cum a fost expusă, conform logicii şi cronologiei de desfăşurare a activităţii
infracţionale.
Pentru faza de întrebări şi răspunsuri, consemnarea este util a fi făcută în sistemul întrebare-
răspuns la întrebare, în ordinea punerii întrebărilor. Această formă de consemnare permite
următoarelor eşaloane judiciare să poată aprecia exact ce s-a urmărit a se clarifica prin faza respectivă,
dar şi corectitudinea întrebărilor sub aspectul posibilităţilor de sugerare a persoanei vătămate.
Reascultarea uninominală va fi consemnată prin formula „urmare la declaraţia numitului...din
data de…” ori de câte ori aceasta va fi efectuată, iar cea simultană sau confruntarea, prin procesul-
verbal de confruntare în formă cunoscută.
Folosirea diferitelor mijloace tehnice de înregistrare a declaraţiei persoanei presupune
avizarea acesteia verbală, dar şi identificarea organului de urmărire penală şi a persoanei care se
ascultă în mod similar cu datele care se înscriu în declaraţia sau procesul-verbal de ascultare a
persoanei, cu menţiunea că suportul înregistrării se va anexa la actul de bază al fixării declaraţiei.
În unele cazuri, este utilă menţionarea orei la care a început şi s-a sfârşit activitatea, având în
vedere calitatea de act autentic al mijloacelor de fixare.
Având în vedere o evaluare a erorilor de consemnare făcută prin compararea înregistrărilor
declaraţiilor pe bandă magnetică şi a celor redate pe formulare, s-au constatat neconcordanţe de genul:
- modificarea sensului unor cuvinte, omisiunea unor fapte sau adăugarea la ceea ce s-a
declarat;
- modificarea sensului relaţiilor anterioare între victimă şi autor;
- modificarea ordinii stării de fapt relatate prin omiterea sau modificarea unor elemente din
cadrul desfăşurării faptei.
În general, organele de urmărire penală experimentate au tendinţa de a-şi face prea repede o
imagine asupra persoanei ascultate şi a faptelor pe care urmează să le relateze, încercând să le
suprapună unui anumit tipar, pe care îl vor urma în consemnarea declaraţiei, fără a mai da posibilitatea
părţii vătămate de a exprima ceea ce s-a întâmplat de fapt, mergându-se pe „tipicul cunoscut” şi
omiţându-se astfel secvenţe din relatare.
Cei neexperimentaţi au probleme în redare, tot prin omiterea unor secvenţe, datorită capacităţii
de concentrare şi a celei de selecţie reduse.
Întrebări de evaluare:
-În ce constă procesul formării declaraţiilor?
-Care sunt fazele ascultării primare?
-Care sunt mijloacele de fixare a declaraţiilor?
67
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul X.
Ascultarea martorilor
Unitatea de învăţare:
1. Cadrul general al ascultării martorului(elementele specifice psihologiei martorului, factorii
care pot denatura declaraţia, cauzele mărturiei de rea credinţta, elemente de psihologia
mărturiei);
2. Desfăşurarea ascultării.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalistică, Ed. „Chemarea”, Iaşi, 1997, p. 293;
2. I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988, p. 271;
3. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 10-11;
4. Em. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970,
p. 255 şi urm.
2. Desfăşurarea ascultării
Ascultarea martorului se va desfăşura urmând cele trei faze ale ascultării persoanelor, cu
menţiunea necesităţii stabilirii relaţiilor în care se află martorul cu învinuiţii sau inculpaţii, dar şi cu
persoana vătămată.
Verificările care se întreprind cu privire la persoana martorului, în special în cazul unui martor
important ale cărui declaraţii pot influenţa profund cauza cercetată, vor avea în vedere şi cele declarate
de către acesta cu privire la natura eventualelor lor relaţii cu persoana vătămată ori cu învinuitul sau
inculpatul, rezultatul acestora constituind un prim indiciu de sinceritate a martorului.
Atmosfera generală de ascultare a martorului trebuie să fie una de colaborare, organul de
urmărire penală trebuind să sesizeze momentele şi problemele care necesită intervenţia sa în ajutorul
unei expuneri cât mai complete a celor percepute.
Tactica ascultării martorului presupune folosirea unor procedee tactice asemănătoare cu cele
utilizate în ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor, cu scopul forţării capacităţii de redare a memoriei.
Ascultarea repetată, întâlnirile – surpriză, tactica complexului de vinovăţie, relatarea unor
aspecte de certitudine rezultate din probatoriul administrat şi care, în mod logic, trebuie sesizate şi de
martor, constituie opţiuni care vor fi avute în vedere de către organul de urmărire penală în raport cu
personalitatea martorului ascultat.
Depoziţia va urma firul logic şi cronologic al faptei pe care a perceput-o, pe parcursul acesteia
putând fi utilizate probele existente la dosar, dar numai în măsura în care acestea pot contribui la
reamintirea unor secvenţe.
În faza relatării libere, martorul nu trebuie limitat cu privire la timpul sau amploarea
declaraţiei, răbdarea organului de urmărire penală fiind uneori recompensată prin volumul şi
importanţa informaţiilor care i se furnizează.
Contradicţiile apărute cu ocazia relatării vor fi lămurite prin întrebări, în aceeaşi notă
dominată de dorinţa de a lămuri problemele, întrebările sugestive sau care presupun răspunsuri
alternative fiind excluse.
Etapa verificării depoziţiei martorului. Având în vedere importanţa pe care declaraţiile
martorilor o au în procesul penal, activitatea organului de urmărire penală nu trebuie considerată ca
încheiată în momentul consemnării şi semnării declaraţiilor, ci acesta constituie doar cel a trecerii în
etapa verificării depoziţiei martorului.
Verificarea relatărilor martorilor constituie o etapă obligatorie a ascultării şi trebuie realizată
cu minuţiozitate, în special pentru martorii consideraţi importanţi.
72
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Procesul de verificare presupune şi alte activităţi, cum sunt confruntările, ascultările sau
reconstituirile, utilizarea tehnicii de detectare a comportamentului simulat şi nu numai, activităţi care
presupun uneori eforturi mai mari decât cele făcute de organul de urmărire penală cu ocazia ascultării.
Şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de verificare, organul de urmărire penală trebuie să
aibă în vedere câteva idei de valoare referitoare la mărturiile judiciare, aparţinând reputatului jurist
Philippe Quare, care sintetizând studiile criminologilor Vidal şi Magnol a concluzionat că:
- „o mărturie integral fidelă este o excepţie”;
- „un martor sincer se poate afla în eroare”;
- „întinderea şi fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporţional cu vechimea
faptelor destăinuite”;
- „valoarea depoziţiilor nu este proporţională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate
avea dreptate împotriva unei puternice majorităţi”;
- „un mare număr de anormali, necunoscuţi ca atare sunt ascultaţi ca martori şi deformează
adevărul ca urmare a tulburărilor şi handicapurilor personale”.
Întrebări de evaluare:
-Precizaţi câteva elemente specifice psihologiei martorului.
-Ce procedee tactice sunt aplicate în ascultarea martorului?
73
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul XI.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Unitatea de învăţare:
1. -Importanţa declaraţiei învinuitului sau inculpatului (importanţa, mărturisirea sau
recunoaşterea);
2. -Pregătirea ascultării învinuitului/inculpatului;
3. -Efectuarea ascultării;
4. -Ascultarea în prezenţa apărătorului.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. N. Mitrofan, Psihologie judiciară, Ed Sausa, Bucureşti, 2000, p. 130;
2. Gr. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pdegogică,
Bucureşti,1972, p. 130;
3. C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol I, Ed. Saua, Bucureşti, 1992, p. 164-165;
4. Alexandru Roşca, Metodologie şi Tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, p.151 şi urm.
5. Tratat de tactica criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 90 şi urm.
3. Efectuarea ascultării
Pentru reuşita ascultării, este esenţială crearea atmosferei propice, care va depinde de locul în
care aceasta se va desfăşura, de ţinuta în care se prezintă organul judiciar, dar, mai ales, modul în care
acesta va reuşi să atragă pe învinuit sau inculpat la colaborare.
Locul ascultării. Învinuitul sau inculpatul poate fi ascultat în locul în care acesta se află, ori de
câte ori el se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat în faţa organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Deci, regula în privinţa locului de desfăşurare a ascultării o constituie sediul organului
judiciar, dar, atunci când învinuitul sau inculpatul se află în imposibilitate de a se prezenta în
respectivul lor, ascultarea se va efectua în locul în care acesta se găseşte.
Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească locul ascultării, menţionăm că
acestea sunt identice cu cele prezentate cu ocazia ascultării persoanei vătămate.
Dacă ţinuta pe care o poartă organul de urmărire penală cu ocazia ascultării persoanei
vătămate trebuie să răspundă anumitor rigori instituţionale, în cazul ascultării învinuiţilor sunt
necesare unele corecţii.
Ţinuta poate fi un element de apropiere psihologică între organul judiciar şi persoana
învinuitului sau inculpatului ori, dimpotrivă, de intimidare, umilire, îndepărtare a acestuia încă de la
primul contact.
Mediul, vârsta, starea materială a învinuiţilor sau inculpaţilor pentru infracţiunea de viol
trebuie să sugereze că un costum cu cravată este purtat de o persoană dintr-o altă lume decât cea din
care vin ei, o lume inaccesibilă şi, în acelaşi timp, ostilă, care necesită un tratament corespunzător.
Pe fondul frustrărilor caracteristice preexistente, o astfel de ţinută se va dovedi ca fiind ostilă,
având o atitudine de revoltă, improprie atmosferei necesare ascultării, aşa cum o ţinută modestă va
face o proastă impresie celor din segmentul social al favorizaţilor.
Prin urmare, cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, pregătirea unei ţinute adaptate
la personalitatea acestuia este un factor care nu trebuie neglijat, dar nici împins spre extrema contrară,
în sensul de a te îmbrăca ca un cerşetor când asculţi un învinuit de această condiţie.
77
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Îmbrăcămintea caracterizează personalitatea fiecăruia, iar mici retuşuri de moment vor putea fi
un ajutor în realizarea scopului propus, fără ca personalitatea organului judiciar să aibă de suferit.
Stabilirea cadrului adecvat ascultării. Referitor la comportarea cu învinuitul sau inculpatul în
vederea stabilirii cadrului adecvat discuţiei, pot fi avute în vedere câteva sugestii:
- organul judiciar care efectuează ascultarea persoanei întreprinde această activitate în scopul
obţinerii unor informaţii cât mai complete cu privire la infracţiunea comisă şi, în nici un caz, în scopul
de a trage la răspundere învinuitul sau inculpatul pentru fapta comisă. Situarea organului judiciar pe
o poziţie superioară învinuitului sau inculpatului pe timpul ascultării va obstrucţiona transmiterea
informaţiei între cei doi;
- pe parcursul ascultării, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie cât mai relaxat, sens în care
organul de urmărire penală va evita ca prin comportarea sa să îl intimideze sau să îl enerveze.
Învinuitul poate fi lăsat să fumeze dacă este fumător sau chiar să bea o cafea ori un pahar cu apă
minerală pentru a-l determina să uite locul în care se află şi pentru a-l stimula să se simtă în largul său;
- pe timpul ascultării, organul de urmărire penală trebuie să evite orice promisiune făcută în
scopul de a obţine o recunoaştere sau pentru realizarea unor alte obiective ale cercetării (denunţarea
altor participanţi, a locului în care sunt ascunse bunuri sau persoane etc.). Dacă, totuşi, astfel de
promisiuni au fost făcute, atunci organul de urmărire penală va fi ţinut să le îndeplinească. Seriozitatea
în realizarea a ceea ce s-a promis este deosebit de importantă atât pentru cazul care se cercetează, dar
şi pentru creditul viitor al organului de urmărire penală în raport cu persoanele care vor avea calitatea
de învinuit sau inculpat;
- organul de urmărire penală nu trebuie să se prezinte cu atitudinea celui care ştie tot, întrucât,
dacă este crezut, ascultarea învinuitului sau inculpatului devine fără sens pentru acesta, şi pe parcursul
ascultării colaborarea va fi redusă. Pe parcursul ascultării vor fi puse întrebări la care răspunsul este
cunoscut de organul judiciar, de control şi, câteodată, se poate sugera că la întrebarea pusă răspunsul
este cunoscut, dar atitudinea care i se induce învinuitului sau inculpatului că se ştie totul despre el
poate fi riscantă în ascultare, deoarece printr-un răspuns eronat acceptat, verificarea a ceea ce ştie este
făcută, şi centrul, de forţă al ascultării se deplasează pe terenul învinuitului sau inculpatului. În această
situaţie, cu un învinuit sau inculpat inteligent, în ciuda unei bune pregătiri a ascultării, organul de
urmărire penală poate ajunge într-o poziţie în care stima interlocutorului său va fi vizibil scăzută şi o
redresare în raportul de forţe va solicita eforturi deosebite. Trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum
organul judiciar încearcă să cunoască cât mai bine personalitatea învinuitului sau inculpatului, şi
acesta, la rândul lui, face acelaşi lucru şi o atitudine impresionantă pentru început, fără suport
probator, se va putea transforma, în timp, într-un handicap;
- limbajul folosit de către organul de urmărire penală trebuie să fie la nivelul celui folosit de
învinuit sau de inculpat. Pe parcursul ascultării, nu se folosesc termeni juridici sau tehnici, necunoscuţi
învinuitului şi nici cuvinte din argoul infractorilor, ci un limbaj simplu, adaptat comunicării,
schimbului de idei. Atunci când învinuitul sau inculpatul foloseşte termeni de jargon, el va fi întrebat
care este semnificaţia pe care o dă acestora, chiar dacă terminologia îi este cunoscută organului
judiciar;
- organul judiciar este obligat ca înainte de a începe ascultarea învinuitului sau inculpatului
să îl încunoştinţeze despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică, dreptul de a avea un
apărător şi de a nu face nicio declaraţie, precum şi să îi atragă atenţia că ceea ce se declară poate fi
folosit împotriva sa. Pentru aceasta, organul judiciar trebuie să explice învinuitului sau inculpatului
încadrarea juridică a faptei, dar şi semnificaţia pe care o are declaraţia sa, inclusiv prin prisma
circumstanţelor atenuante sau agravante, şi să îi dea posibilitatea de opţiune. Totodată, dacă învinuitul
sau inculpatul apreciază că în momentul ascultării nu-şi poate face apărarea, aceasta va fi întreruptă
după ce prima declaraţie scrisă personal a fost luată şi s-a consemnat împrejurarea apărută cu ocazia
ascultării. În acelaşi timp, învinuitul sau inculpatul trebuie să precizeze durata de timp care îi este
necesară pentru pregătirea apărării şi data când se va prezenta pentru ascultare.
Întrucât în faza relatării libere intervenţia în expunerea învinuitului sau inculpatului a
organului judiciar este nesemnificativă, se abordează câteva aspecte caracteristice fazei întrebărilor şi
răspunsurilor.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se desfăşoară în condiţiile unui interviu luat din surse
incomode sau evazive şi ostile, adică unor subiecţi care sunt, în general, intimidaţi de organul judiciar
în faţa căruia se află şi care îşi fac griji asupra celor pe care le declară şi a succesiunii în timp a acestor
78
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
declaraţii în privinţa consecinţelor.
Având în vedere atitudinea de neîncredere şi chiar ostilă a învinuiţilor şi inculpaţilor, prima
sarcină a organului judiciar este aceea de a-l face să vorbească, evitându-se, pe cât posibil, exercitarea
dreptului la tăcere.
Organul de urmărire penală va fi jovial sau prietenos adaptându-şi comportamentul şi
înfăţişarea la personalitatea învinuitului sau inculpatului în scopul de a-l atrage de partea sa.
Se vor angaja discuţii pe subiecte de interes pentru învinuit sau inculpat subiecte rezultate în
urma activităţii de cunoaştere a acestuia.
În cazul în care ascultarea nu a putut fi pregătită suficient, se vor pune întrebări biografice,
dar manifestând prudenţă cu privire la cele referitoare la relaţiile de familie, arătând interes pentru
răspunsurile primite care vor genera alte întrebări.
Nu se va trece la ascultarea propriu-zisă până în momentul în care organul judiciar nu
consideră că atmosfera necesară a fost creată. Aprecierea greşită a acestui moment sau graba de a se
ajunge la el prin întrebări formale ale căror răspunsuri nu sunt ascultate, constituie greşeli care pot
genera din partea învinuitului sau inculpatului atitudini nedorite.
Discuţia se orientează apoi spre începutul evenimentului sau chiar către momentele dinaintea
lui, învinuitul sau inculpatul fiind invitat să povestească fiecare etapă pas cu pas.
Organul de urmărire penală, în urma expunerii făcute de către învinuit sau inculpat, poate
reconstitui întregul film al infracţiunii, minut cu minut, caz în care ascultarea se încheie,
nemainecesitând întrebări, şi declaraţia putând fi consemnată.
Atunci când declaraţia este lacunară sau neclară, ea va fi completată, eventualele neclarităţi
urmând a fi lămurite prin întrebări.
Organul de urmărire penală trebuie să pună atâtea întrebări până când întregul film al
infracţiunii a fost reconstituit, fără a considera că prin numărul întrebărilor şi solicitarea unor lămuriri
şi-ar pierde din autoritate sau poziţie, arătând în permanenţă interes pentru faptă şi făptuitor.
Dacă există dubii cu privire la o împrejurare, organul de urmărire penală trebuie să expună
învinuitului sau inculpatului modul în care a înţeles cele expuse şi să-l lase să se explice.
Răspunsurile date de învinuit sau inculpat trebuie ascultate până la sfârşit, căutându-se
semnificaţia pe care o au şi doar după ce aceasta este clară organul judiciar va pune altă întrebare.
Faza de întrebări şi răspunsuri nu trebuie să înceapă cu întrebările a căror răspunsuri sunt cele
mai importante pentru cauză, ci cu întrebări generale şi chiar cu unele la care răspunsul este cunoscut,
pentru verificarea sincerităţii.
Convins că învinuitul sau inculpatul răspunde sincer, organul judiciar va trece la întrebările de
interes, iar la primirea răspunsurilor dorite sau aşteptate, trebuie să manifeste o atitudine liniară, de
indiferenţă, ca şi când aceste răspunsuri le cunoştea, dar a aşteptat o confirmare din partea acestuia.
O schimbare de atitudine, în sensul manifestării bucuriei din partea organului judiciar, va
genera, la rândul său, o schimbare de atitudine din partea învinuitului sau inculpatului, care ar putea
consta în retractarea celor spuse, ameliorarea răspunsului sau chiar o încetare a colaborării, întrucât va
considera că s-a predat spunând ceea ce nu trebuie.
Pentru verificarea unora dintre elementele afirmate de învinuit sau inculpat după primirea unor
răspunsuri, organul de urmărire penală poate face o pauză însoţită de un cuvânt dubitativ, de natură a-l
face pe învinuit să întărească cele afirmate sau să le modifice în sensul adevărului.
Rutina manifestată cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, chiar în cazul unei vaste
experienţe a organului judiciar, va prejudicia calitatea activităţii şi va determina învinuitul sau
inculpatul la un interes scăzut în furnizarea informaţiilor necesare soluţionării cauzei.
În cazul învinuiţilor timizi sau care refuză să dea declaraţii, organul de urmărire penală va
angaja discuţii străine cauzei, menţionând dialogul şi sugerându-i învinuitului sau inculpatului că este
suficient de documentat, iar declaraţia sa este o simplă formalitate.
Pentru a-l determina să se angajeze în discuţia de fond, se pun întrebări de genul „ce nu am
înţeles este de ce aţi procedat aşa, şi nu …”, iar dacă învinuitul sau inculpatul se angajează în discuţie,
organul de urmărire penală îşi va păstra atitudinea neutră, continuând să întrebe dacă acesta nu începe
să declare din proprie iniţiativă.
Pentru învinuiţii sau inculpaţii în stare de şoc, surescitaţi, agitaţi, tulburaţi, organul de
urmărire penală trebuie să acţioneze în sensul calmării lor, după care, prin întrebări, să ajungă la
problemele de interes, calmând în permanenţă discursul şi încercând să obţină cât mai multe amănunte
79
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
cu privire la ceea ce s-a întâmplat în fiecare moment (ce au văzut, simţit, culori, mirosuri, zgomote, cu
ce erau îmbrăcaţi etc.).
În cadrul acestui context general, se menţionează câteva repere care caracterizează
psihologia recidivistului în raport cu cea a infractorului primar, pentru a facilita, într-o măsură,
stabilirea unei tactici corespunzătoare în ascultarea sa.
Recidivistul este perceput de membrii societăţii şi de organele judiciare ca un delincvent
deosebit, foarte periculos şi adesea irecuperabil.
Ascultarea recidiviştilor necesită o pregătire aparte şi experienţă profesională mai bogată,
deoarece şi unele dintre caracteristicile personalităţile delincventului recidivist sunt mai accentuate şi
mai complex reprezentate.
Nota dominantă a personalităţii recidivistului este o accentuată neacceptare a colectivităţii şi
percepţia socială falsă a celor din jur, manifestată prin lipsa de încredere în organele judiciare,
împletită cu teama faţă de acestea. În mod concret, acestea se manifestă prin tendinţa de a ascunde
săvârşirea infracţiunii prin abordarea unei atitudini de falsă docilitate.
Învinuiţii sau inculpaţii care au comis infracţiuni de violenţă consideră că recunoaşterea faptei
reprezintă principala piesă în acuzare, fapt care îi face să îşi nege cu încăpăţânare şi câteodată
inexplicabil participarea la săvârşirea infracţiunii.
Atitudinea recidiviştilor în confruntarea cu organele judiciare, prezintă o gamă foarte largă de
autoapărări, plecând de la refuzul de a face declaraţii sau de a le semna, la recunoaşteri fără echivoc,
dar care nu au nici un suport în probatoriul administrat, la automutilare sau atacarea organului de
urmărire penală.
Spre deosebire de infractorul primar, recidivistul caută să stabilească cu ocazia fiecărei
ascultări probatoriul care ar putea fi folosit pentru incriminarea lui şi în ce măsură îl poate anihila sau
îl poate transforma în dubiu, pregătindu-se la rândul lui pentru ascultare.
Recidiviştii sunt, în general, cercetaţi în stare de arest, iar după o perioadă de claustrare, ca
orice persoană în asemenea situaţie, cad în anumite stări de melancolie sau agitaţie, caracteristice
psihozei de detenţie.
În această situaţie, ei pot face mai uşor mărturisiri cu privire la faptele săvârşite, dar datorită
stării psihice în care se află declaraţiile lor pot fi neadevărate.
Pe parcursul ascultării, recidivistul va evita să dea răspunsuri clare cu privire la fondul
problemelor, insistând în relatare asupra celor care nu au importanţă pentru cercetare, pe care le
detaliază, conştient că vor fi dificil sau imposibil de verificat ulterior.
Nu în ultimul rând, infractorii experimentaţi vor provoca organul judiciar prin manifestări de
sfidare, ireverenţioase, încercări de negociere sau chiar de mituire, necesitând o atenţie sporită pe
parcursul ascultării.
Având în vedere experienţa de penitenciar, recidivistul are reprezentarea perfectă a
perspectivelor sale judiciare, iar ipoteza condamnării, deşi neconvenabilă, nu îl sperie, iar declaraţiile
pe care le va da vor purta încărcătura corespunzătoare unei strategii de apărare concepute în
perspectiva folosirii ei atât în faţa primei instanţe, cât şi în căile de atac.
În cadrul ascultării învinuitului sau inculpatului, elemente ale comportamentului recidivistului
se poate constata şi la un infractor primar, în special cele de atitudine sau specifice claustrării cauzate
de cercetarea în stare de arest preventiv, fapt pentru care această activitate trebuie privită cu maximum
de seriozitate.
Pe parcursul ascultării, în general, nu se iau notiţe, dar dacă totuşi aceasta se impune, organul
de urmărire penală, după ascultarea integrală a răspunsului, va preveni învinuitul sau inculpatul că
problema necesită a fi notată pentru a fi verificată sau în alt scop, dacă este posibil, de interes comun.
Cu ocazia consemnării declaraţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor, răspunsurile date pe parcursul
ascultării se reverifică, după care se consemnează şi se citesc învinuitului. Această verificare se face în
scopul asigurării rigurozităţii consemnării, dar şi pentru a se utiliza în conţinutul declaraţiei, pe cât
posibil limbajul folosit de învinuit sau inculpat, astfel ca fiecare declaraţie să fie personalizată.
Întrebări de evaluare:
-ce prevederi tactice sunt aplicabile în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului?
-care este valoarea probantă a declaraţiei?
-ce intrebări se pun învinuitului/inculpatului?
83
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul XII.
Percheziţia, ridicarea de obiecte şi de înscrisuri
Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea şi scopul percheziţiei;
2. Clasificarea percheziţiei;
3. Importanţa acestei activităţi;
4. Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi inscrisuri;
5. Pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi inscrisuri;
6. Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei;
7. Primele măsuri luate;
8. Desfăşurarea propriu-zisă a percheziţiei;
9. Fixarea rezultatelor percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 165;
2. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p.502-503;
3. N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1997, p. 169;
4. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 540
Clasificări
Deşi din punct de vedere procesual penal se recunoaşte existenţa a două categorii de
percheziţii (cea domiciliară şi cea corporală), privite însă din prisma unor particularităţi tactice,
percheziţiile pot fi împărţite în mai multe categorii:
Importanţa percheziţiei
Indiferent de felul ei, percheziţia trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu dispoziţiile
legale, restrângerea drepturilor şi libertăţilor persoanei percheziţionate făcându-se numai dacă şi în
măsura în care situaţia o impune.
Clasificarea percheziţiilor are utilitate din punct de vedere practic prin existenţa unor metode
de cercetare diferite, specifice fiecăreia.
Literatura de specialitate remarcă faptul că importanţa percheziţiei este determinată de rolul
85
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
său decisiv uneori în soluţionarea cauzelor penale prin obţinerea de probe absolut necesare stabilirii
faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi a identificării autorului.
Percheziţia reprezintă o activitate cu pondere deosebită în instrumentarea cauzelor penale, în
majoritatea dosarelor organele de urmărire penală recurgându-se la această activitate atât pentru
descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori necesare probării activităţii infracţionale, cât şi pentru
dovedirea vinovăţiei făptuitorului.
Totodată, percheziţia se prezintă ca o activitate deosebit de complexă şi dificilă, numărându-se
printre cele mai delicate întreprinderi desfăşurate de organele de urmărire penală, implicând
pătrunderea în cele mai intime detalii ale vieţii personale şi de familie, în dreptul de proprietate asupra
imobilelor, terenurilor ş.a., acţionându-se asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei.
În cadrul procesului penal, percheziţia constituie un procedeu auxiliar de descoperire şi
strângere a unor mijloace de probă în vederea atingerii scopului acestuia, pentru descoperirea altor
mijloace de probă decât cele căutate, conservarea mijloacelor de probă descoperite cu prilejul
desfăşurării percheziţiei, dar şi a celor pe care persoanele în cauză la predau de bunăvoie la cererea
organelor judiciare.
Preliminarii
Reuşita percheziţiei implică, înainte de a se proceda la începerea acesteia, luarea unor măsuri
de natură a-i atribui un caracter organizat, descoperirea mijloacelor materiale de probă putând fi
realizată doar printr-o organizare atentă şi o pregătire riguroasă a întregii activităţi.
Lipsa de pregătire sau superficialitate în efectuare pot avea consecinţe dăunătoare pentru
cauză: imposibilitatea efectuării percheziţiei, nerealizarea obiectivelor propuse, pierderea unor
mijloace materiale de probă necesare aflării adevărului.
Pregătirea temeinică a percheziţiei se impune cu atât mai mult cu cât acesta reprezintă o
activitate de echipă în care sunt implicate mai multe persoane care acţionează în vederea atingerii
aceluiaşi scop, unic pentru toţi.
Fiecare formă a percheziţiei va parcurge în desfăşurarea ei trei etape principale: luarea
măsurilor preliminare, premergătoare percheziţiei, adică stabilirea obiectivelor percheziţiei,
cunoaşterea locului ce urmează a fi percheziţionat şi a persoanelor care îl utilizează, stabilirea
momentului începerii percheziţiei, stabilirea participanţilor la percheziţie, asigurarea mijloacelor
tehnice necesare şi a modalităţilor de a pătrunde în locuinţa percheziţionatului; o a doua etapă se referă
la efectuarea propriu-zisă a percheziţiei, adică la repartizarea sarcinilor de cercetare şi de4 pază a
87
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
obiectelor găsite sau a persoanelor căutate; a treia etapă, la examinarea detaliată şi fixarea rezultatelor
obţinute în urma percheziţiei.
Stabilirea obiectivelor
Precizarea scopului percheziţiei în raport cu cauza cercetată presupune atât o reprezentare
exactă a rezultatului acesteia, cât şi o cunoaştere temeinică a tuturor datelor şi materialelor cauzei.
Natura infracţiunii în legătură cu care se efectuează percheziţia reprezintă întotdeauna un indiciu
important cu privire la felul obiectelor sau înscrisurilor căutate, astfel conturându-se finalitatea
urmărită prin efectuarea percheziţiei.
Determinarea cu precizie a scopului percheziţiei se face în funcţie de infracţiunea cercetată,
fapt ce presupune că organul judiciar are o reprezentare suficient de clară asupra naturii obiectivelor şi
înscrisurilor căutate, a oricărui produs al faptelor investigate sau a obiectelor folosite la săvârşirea
infracţiunii.
Caracteristicile obiectelor căutate prin percheziţie determină natura locului în care pot fi
ascunse, persoana percheziţionată fiind nevoită să ţină seama de volumul obiectelor, de materialul din
care acestea sunt fabricate, de posibila lor distrugere sub influenţa nocivă a anumitor factori de mediu,
precum şi de caracteristicile lor de construcţie, unele obiecte putând fi apoi ascunsă separat sau
asamblată sub forma altor obiecte.
Este important să se cunoască destinaţia şi valoarea obiectelor căutate, unele obiecte care pot
fi ascunse cu greu şi care nu au o valoare prea mare fiind deseori distruse sau ascunse în locuri
îndepărtate.
În practică, există numeroase situaţii în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu exactitate
sau pot fi cunoscute obiecte total necunoscute iniţial, fapt care nu diminuează rolul pregătirii acestei
activităţi.
Cunoaşterea locului
Cunoaşterea prealabilă a locului în care urmează să se efectueze percheziţia se referă în
general la dispunerea şi destinaţia locului, la caracteristicile de construcţie sau topografice, la
persoanele care locuiesc sau care au acces în spaţiul percheziţiei etc. De regulă, se ţine seama dacă
locul percheziţiei este închis sau deschis.
Informaţii asemănătoare trebuie obţinute şi atunci când ridicarea de obiecte sau înscrisuri sau
percheziţia urmează a fi efectuate în sediile unor persoane juridice, agenţi economic, unităţi
comerciale sau de deservire.
În vederea obţinerii informaţiilor necesare cunoaşterii locului percheziţionat, se va proceda cu
maximă discreţie, evitându-se alertarea persoanelor vizate, acestea putând fi furnizate de organele
locale ale administraţiei publice, de conducerea unităţii sau de colegii de serviciu ai persoanei
percheziţionate, cunoştinţele, prietenii sau chiar vecinii acesteia.
Cunoaşterea persoanei
Pentru cunoaşterea persoanei trebuie avute în vedere datele în legătură cu personalitatea
acesteia, gradul său de cultură, profesia şi funcţia exercitată, viaţa sa de familie, raporturile sale cu
ceilalţi membri ai familiei, cu vecinii, cu colegii de serviciu ş.a., relaţiile pa care la întreţine cu diverse
alte persoane, îndeosebi cu prietenii apropiaţi, pasiunile sau viciile acesteia, muncile din gospodărie şi
alte activităţi pe care la desfăşoară în calitate de amator (mecanică, fotografiere, înregistrări muzicale).
Vor interesa persoanele care locuiesc împreună cu cel percheziţionat, indiferent dacă acestea
sunt membrii de familie sau chiriaşi şi ale rudelor sau prietenilor cu care persoana percheziţionată
întreţine relaţii strânse şi pe care le vizitează mai des. Importanţa acestor informaţii rezidă în
posibilitatea ca, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse la domiciliul
persoanei, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse la domiciliul sau locuinţa
rudelor sau prietenilor apropiaţi ai persoanei percheziţionate.
Informaţiile necesare unei bune cunoaşteri a persoanei percheziţionate, asemenea celor care
privesc locul desfăşurării percheziţiei pot fi obţinute de la autorităţile publice, de la conducerea unităţii
în care îşi desfăşoară activitatea sau de la colegii săi de serviciu, de la cunoştinţe, prieteni, vecini.
Pentru a sta şa baza convingerilor organelor judiciare, toate aceste informaţii trebuie
verificate, în primul rând, prin prisma raporturilor existente între cei la care se referă. Aceste
88
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
investigaţii trebuie să aibă un caracter secret, pentru a se evita o eventuală prevenire a persoanei care
va fi percheziţionată.
Stabilirea momentului
Precizarea celui mai potrivit moment de efectuare a percheziţiei nu priveşte determinarea
acelor limite de timp înăuntrul cărora această activitate este permisă, deoarece însăşi legea le
stabileşte. Necesitatea identificării momentului propice efectuării percheziţiei este impusă de
considerente de ordin tactic şi vizează asigurarea finalităţii urmărite prin realizarea acestei activităţi.
Posibilitatea continuării percheziţiei după orele 20.00 este lăsată la aprecierea organului de
cercetare penală care a început efectuarea acesteia, tocmai pentru a nu compromite realizarea scopului
urmărit.
În ceea ce priveşte planificarea în timp a percheziţiei se vor avea în vedere anumiţi factori:
pericolul dispariţiei obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, necesitatea urgenţei şi asigurarea
caracterului inopinat conferit activităţii; momentul în care se pătrunde mai uşor la locul percheziţiei şi
condiţiile cele mai bune de găsirea obiectelor căutate; intenţiile cunoscute sau cel puţin presupuse ale
celui percheziţionat etc.
Există situaţii care impun urgenţa efectuării percheziţiei când prin aceasta se obţine mijlocul
principal de probă, în special la infracţiuni cum sunt cele de speculă, luare sau dare de mită etc. Uneori
însă, din perspectiva investigaţiei criminalistice, în scop tactic, percheziţia trebuie amânată, deşi se
deţin date sigure cu privire la persoana sau locul în care au fost ascunse obiectele, deoarece, prin
natura împrejurărilor existente, descoperirea lor ar fi dificilă sau ar implica un anumit grad de risc
privind reuşita percheziţiei, alarmându-l pe infractor şi făcând astfel ca o repetare eventuală a
percheziţiei să poată fi făcută în condiţii mult mai grele, infractorul având timp să-şi ia toate măsurile
de precauţie pe care le crede necesare.
Sunt cazuri când precizarea timpului efectuării percheziţiei presupune nu numai alegerea celui
mai potrivit moment, ci şi sincronizarea operaţiilor de percheziţionare. Este cazul percheziţiilor
simultane, efectuate concomitent în locuri diferite şi al percheziţiilor în grup, asupra bunurilor
persoanelor implicate în aceeaşi cauză. În aceste situaţii, reuşita acţiunii implică sincronizarea
operaţiilor de căutare a obiectelor, adică efectuarea percheziţiei în acelaşi timp, în diferite locuri şi la
toate persoanele, indiferent dacă percheziţia are loc în aceeaşi localitate sau în localităţi diferite,
tocmai pentru a înlătura riscurile legate de posibilitatea de a se încunoştinţa unii pe alţii, periclitând
astfel atingerea obiectivelor percheziţiei.
Se impune efectuarea concomitentă a percheziţiei atât la locul de muncă, cât şi la domiciliu ori
a percheziţiei corporale în acelaşi timp cu cea domiciliară.
Timpul efectuării percheziţiei presupune şi alegerea celei mai potrivite ore pentru realizarea
acestei activităţi. Zorii zilei oferă condiţii optime pentru pătrunderea fără dificultate la locul
percheziţionat şi condiţii de căutare şi descoperirea obiectelor folosind lumina naturală, dar
recomandarea nu este general valabilă.
În concluzie, putem afirma că alegerea momentului propice percheziţiei se va face în funcţie
de particularităţile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat, cât mai operativ şi
în condiţii de natură să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale de probă pe care
organul de urmărire penală se aşteaptă să le descopere.
Formarea echipei
Gradul sporit de dificultate şi complexitate şi caracterul său laborios imprimă percheziţiei
trăsăturile unei activităţi de echipă, a cărei realizare implică atât prezenţa, cât şi cooperarea
persoanelor participante la efectuarea ei, dar şi a acelora asupra cărora asupra cărora se răsfrânge.
Componenţa echipei care va efectua percheziţia va fi determinată de o seamă de factori, cum
sunt: natura şi întinderea locurilor percheziţionate, natura obiectelor căutate, gradul de dificultate
implicat de descoperire a acestora, datele ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi
89
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
percheziţionat etc.
Aceste persoane sunt: organul de urmărire penală care efectuează percheziţia, reprezentat de
un număr de lucrători ai poliţiei sau procuraturii; martorii asistenţi la desfăşurarea percheziţiei;
persoana la care se efectuează percheziţia sau, atunci când este reţinută sau arestată, un reprezentant,
un membru de familie sau un vecin al acesteia, cu capacitate de exerciţiu; specialişti din diferite
ramuri tehnice, dacă prezenţa lor este socotită indispensabilă; precum şi personalul ajutător, format, de
obicei, din cadre ale poliţiei, menit să caute obiectele sau să asigure paza.
Din categoria organelor care participă la efectuarea percheziţiei fac parte procurorul şi
organele de cercetare penală, primul urmând să coordoneze toate operaţiile legate de îndeplinirea
acestei activităţi, alături de un număr suficient de poliţişti, care vor participa fie la activitatea propriu-
zisă de căutare, fie la asigurarea pazei locului percheziţionat.
Numărul persoanelor planificate să ia parte la percheziţie nu trebuie să rămână fix, ci, după
caz, acesta poate fi completat cu alte persoane ori de câte ori situaţia o impune.
Când pentru descoperirea unor obiecte se impune utilizarea unei aparaturi speciale de
detectare care nu există în dotarea organelor de urmărire penală, dar şi atunci când determinarea sau
descrierea particularităţilor obiectelor descoperite impune participarea unor specialişti, aceştia sunt
invitaţi să participe la efectuarea percheziţiei.
Potrivit prevederilor art.104 alin.3 Cod procedură penală, percheziţia se efectuează numai în
prezenţa unor martori asistenţi, selecţionaţi dintre persoanele majore cu capacitate de exerciţiu şi care
nu au nicio legătură cu cei implicaţi în săvârşirea infracţiunii şi nici un anume interes în cauză. Se
consideră a fi contraindicat a se proceda la alegerea martorilor asistenţi din rândul persoanelor care se
află întâmplător la faţa locului, mai ales că acestea pot fi chiar complici la săvârşirea infracţiunii,
tactica criminalistică recomandând ca alegerea şi verificarea îndeplinirii condiţiilor legale cerute
calităţii de martor asistent să se facă înainte de intrarea echipei la locul percheziţiei, în felul acesta
evitându-se irosirea timpului sau apariţia unor incidente nedorite.
Martorii asistenţi la percheziţie vor fi aleşi dintre persoanele majore, neinteresate în cauză şi
care nu fac parte din personalul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia.
Nu vor putea fi utilizaţi martori asistenţi din categoria persoanelor care au formulat pretenţii
civile în cauza respectivă, a victimelor infracţiunii, a martorilor oculari, persoanele care sunt rude sau
complici ai învinuitului sau alte persoane care au vreun interes în cauză.
Organul de urmărire penală care conduce percheziţia are îndatorirea de a explica martorilor
asistenţi care le sunt drepturile. Martorii asistenţi au dreptul de a fi prezenţi la toate acţiunile
percheziţiei, de a cunoaşte toate obiectele descoperite şi ridicate, putând cere să se noteze în procesul-
verbal propriile observaţii, totodată fiind obligaţi să asiste pe întreaga perioadă de efectuare a
percheziţiei şi să semneze procesul-verbal întocmit de către organul de urmărire penală cu ocazia
efectuării percheziţiei.
Pentru că martorii asistenţi nu au cunoştinţele necesare pentru a servi la soluţionarea cauzei
penale cercetate, ei pot face declaraţii numai cu privire la constatările şi la modul de efectuare a actului
procedural la care au asistat, observaţiile fiind consemnate în procesul-verbal încheiat şi constituind
mijloc de probă doar pentru activitatea procesuală desfăşurată, nu şi unul care vizează fondul cauzei
cercetate.
La efectuarea percheziţiei ia parte şi persoana la care se efectuează percheziţia, chiar dacă este
reţinută sau arestată. Dacă acest lucru nu este posibil, percheziţia domiciliată se va efectua numai în
prezenţa unui reprezentant sau membru al familiei acesteia, iar dacă nici cel din urmă nu este prezent,
se va recurge la asistenţa unui vecin sau o altă persoană majoră cu capacitate de exerciţiu şi fără vreun
interes în cauză.
La efectuarea percheziţiei poate participa şi apărătorul ales de învinuit sau de inculpat.
Organul de urmărire penală are obligaţia de a-l încunoştinţa pe apărător cu privire la data şi
ora desfăşurării percheziţiei.
Persoana căreia i se face percheziţia domiciliară sau reprezentantul ei au dreptul să asiste la
efectuarea percheziţiei, pentru a-şi asigura respectarea deplină a tuturor drepturilor lor procesuale.
Persoana percheziţionată va asista la toate acţiunile din cadrul percheziţiei, va putea cunoaşte
obiectele sau înscrisurile descoperite şi ridicate, pentru ca în cadrul procesului-verbal întocmit să-şi
poată exprima toate observaţiile.
Uneori, din considerente de ordin tactic, este posibil ca o parte din rezultatele percheziţiei să
90
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
nu-i fie aduse la cunoştinţă de îndată, pentru ca astfel să se asigure o mai bună desfăşurare a
cercetărilor.
La percheziţiile efectuate în cadrul unor instituţii sau autorităţi publice, vor lua parte şi
reprezentanţii instituţiilor sau a-i organelor imediat superioare.
Percheziţiile efectuate în unităţile militare se vor desfăşura numai în prezenţa comandantului
unităţii sau a delegatului acestuia, iar, în cazul când locul de3 percheziţionat îl constituie locuinţa
reprezentanţilor diplomatici, percheziţia se efectuează cu încuviinţarea Ministerului de Externe al
României şi numai cu consimţământul persoanei percheziţionate.
Desfăşurarea percheziţiei
Indiferent de particularităţile locului percheziţionat sau de natura obiectelor căutate,
percheziţiilor le sunt comune câteva elemente, câteva reguli cu caracter tactic.
Percheziţia se efectuează cu minuţiozitate, întinderea şi profunzimea cercetării fiind
dependente de natura obiectelor care trebuie descoperite. Într-un fel se procedează în ipoteza unor
obiecte furate, de genul autoturismelor, motocicletelor, casetofoanelor etc., şi altfel în ipoteza unor
obiecte de volum foarte redus sau a unor înscrisuri.
Percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, fapt ce presupune cercetarea detaliată a fiecărei
încăperi, a oricărei piese de mobilier, instalaţii sanitare sau obiecte casnice care ar putea servi ca
ascunzătoare potrivit particularităţilor fizico-chimice ale obiectelor căutate.
92
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Comportamentul persoanei percheziţionate va fi permanent observat.
Observarea va fi făcută de către organul de urmărire penală care conduce percheziţia, iar în
cazul în care se constată accentuarea tensiunii emoţionale sau o anumită deconectare, se va insista la
cercetarea locurilor respective.
Percheziţia trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii, începând cu
pătrunderea la faţa locului şi terminând cu ridicarea obiectelor şi fixarea rezultatelor, organul de
urmărire penală sub conducerea căruia se desfăşoară activitatea fiind cel care va urmări îndeplinirea
acestor cerinţe.
Magistratul sau poliţistul va impune o atmosferă de calm, de obiectivitate, dirijând cu
competenţă activitatea membrilor echipei, pentru evitarea unor atitudini necorespunzătoare, operaţii
abuzive, în sensul intimidării persoanelor percheziţionate, distrugerii sau degradării unor obiecte.
Se va manifesta o grijă deosebită pentru ca percheziţia să decurgă normal, fără deranjarea
vecinilor sau, în ipoteza în care se desfăşoară la locul de muncă, fără perturbarea activităţii.
Regulile tactice cu respectarea cărora trebuie efectuată percheziţia depind de o serie de factori:
natura faptei în legătură cu care se realizează această activitate, particularităţile locului ce urmează a fi
cercetat, natura obiectelor a căror găsire se urmăreşte, informaţiile deţinute de organul judiciar în
legătură cu obiectele căutate ş.a.
Când organul judiciar deţine informaţii verificate cu privire la natura obiectelor şi persoana
care le deţine, dar nu se cunoaşte cu exactitate locul unde au fost ascunse, mai înainte de a se proceda
la operaţia de căutare propriu-zisă, celui percheziţionat i se va cere să predea obiectele căutate.
Atunci când informaţiile în posesia cărora se află organul judiciar sunt vagi, se va proceda la
efectuarea unei percheziţii minuţioase, pentru descoperirea ascunzătorilor, în funcţie de
particularităţile locului cercetat şi se vor folosi cele mai adecvate metode şi mijloace de investigare.
Întrebări de evaluare:
- Ce este percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri?
- Care sunt criteriile după care se clasifică percheziţia?
- Ce reguli tactice se aplică în desfăşurarea acesteia?
- Cum se fixează rezultatele percheziţiei?
94
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul XIII.
Prezentarea pentru recunoaştere
Unitatea de învăţare:
1. Factorii care pot influenţa prezentarea pentru recunoaştere;
2. Pregătirea pentru recunoaştere;
3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere;
4. Recunoaşterea după fotografie;
5. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor, cadavrelor;
6. Fixarea rezultatelor activităţii respective.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. V. Dongoroz ş.a., Noul cod de procedură penală şi Codul penal anterior, prezentare
comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 81;
2. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 528.
Întrebări de evaluare:
-În ce constă prezentarea pentru recunoaştere?
-Cum se efecuează această activitate, după ce reguli tactice?
-Cum se face recunoaşterea după fotografie?
101
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Modulul XIV.
Reconstituirea
Unitatea de învăţare:
1. Generalităţi privind reconstituirea;
2. Pregătirea reconstituirii;
3. Activităţile ce se desfăşoră la locul reconstituirii, înainte de desfăşurarea acestora;
4. Efectuarea reconstituirii;
5. Fixarea regulilor tactice.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. I.Mircea, Criminalistică, Ed. Fundaţiei Chemarea, 1994;
2. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972.
2. Pregătirea reconstituirii
La fel ca orice activitate tactică criminalistică şi reconstituirea trebuie pregătită. În pregătirea
modului în care se va desfăşura reconstituirea, organul de urmărire penală va trebui să cunoască
împrejurările care nu pot face obiectul reconstituirii.
Aceste fapte sau împrejurări sunt de cele de natură să lezeze demnitatea ori să pună în pericol
viaţa sau sănătatea persoanelor participante la reconstituire, să prejudicieze patrimoniul.
Nu pot face obiectul reconstituirii faptele cu un anumit grad de pericol (incendii, explozii,
tragedii cu arme de foc, catastrofe rutiere, de cale ferată sau aeriene).
În cazul unor infracţiuni cum ar fi violul, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, este
interzisă reproducerea actelor prin care se aduce atingere demnităţii ori onoarei participanţilor, moralei
publice. În asemenea cazuri, nu numai că nu se reproduc scenele propriu-zise, dar nici lupta dintre
inculpat şi victimă, reconstituirea privind doar posibilitatea de a se vederea, de a auzi, de a pătrunde
într-un anumit loc.
3. Efectuarea reconstituirii
După ce întregul dispozitiv de pază şi-a ocupat poziţia stabilită, persoanele participante – învinuiţi,
inculpaţi, martori oculari sau persoane vătămate – vor fi întrebate dacă condiţiile de la locul
desfăşurării reconstituirii corespund cu cele de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul reconstituirii efectuate pentru stabilirea posibilităţilor de observare, percepere, memorare sau
reproducere a unui fapt sau fenomen, sunt importante condiţiile de vizibilitate, audibilitate, meteo
care trebuie să fie similare cu cele existente cu ocazia primei perceperi.
La reconstituirea efectuată în vederea verificării posibilităţilor de săvârşire a infracţiunii într-un anumit
mod sau a verificării dacă, în urma unor activităţi determinate, se produc anumite rezultate, condiţiile
de vizibilitate, audibilitatea şi meteo nu sunt întotdeauna atât de importante ca cele privind locul şi
obiectele cu ajutorul cărora se va face demonstraţia.
Pentru reconstituirea efectuată în vederea verificării faptului că învinuitul sau inculpatul posedă
deprinderile profesionale necesare pentru săvârşirea unei fapte oarecare, trebuie asigurate condiţiile
necesare pentru ca acesta să îşi dovedească respectivele deprinderi.
Despre existenţa condiţiilor de desfăşurare a reconstituirii, obiecţiunile făcute şi măsurile luate se va
face menţiune în procesul-verbal.
În desfăşurarea reconstituirii, se pune problema ritmului în care se va derula activitatea şi cea a
numărului de repetări necesare pentru ca rezultatul să fie edificator.
Ritmul în care trebuie desfăşurate activităţile trebuie să asigure observare optimă, permiţând emiterea
unor concluzii obiective.
Cu ocazia reconstituirii, se poate proceda şi la complicarea ori simplificarea acţiunilor, la desfăşurarea
lor pe diferite etape pentru asigurarea posibilităţilor de observare, notare, fixare şi comparare a
rezultatelor.
Pentru obţinerea unui rezultat cert, se impune ca fiecare activitate să fie repetată de mai multe ori.
Repetarea este necesară pentru a se demonstra că într-adevăr secvenţa reconstituită s-a desfăşurat aşa
cum a rezultat şi nu este o întâmplare care poate interveni în cazul unei simple simulări.
Pe tot parcursul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală care conduce activitatea îşi va
nota observaţiile pentru a putea fi în măsură să întocmească procesul-verbal.
4. Fixarea rezultatelor
Şi reconstituirea se fixează cu ajutorul procesului-verbal, precum şi cu ajutorul fotografiei judiciare
operative. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie va avea forma şi conţinutul consacrat al
proceselor-verbale, conţinând câteva menţiuni specifice vizând scopul şi locul în care s-a desfăşurat
activitatea, activităţile efectuate, numărul de repetări şi rezultatul fiecăreia, condiţiile de vizibilitate,
meteo etc., metodele şi obiectele utilizate, observaţiile făcute de către participanţi şi măsurile luate în
urma acestora.
În afara fotografiilor, ca mijloc de fixare a reconstituirii este recomandată utilizarea filmărilor video
care sunt mai sugestive pentru fixarea acestei activităţi.
Întrebări de evaluare:
Cum definiţi reconstituirea?
Ce cuprinde procesul verbal în care se fixează rezultatele reconstituirii?
105