Sunteți pe pagina 1din 270

Elisabeta BOŢIAN

D R E PT PE NAL
- PARTEA SPECIALĂ -

2017

1
CUPRINS:

Capitolul I: Introducere în studiul părţii speciale a dreptului penal


Definiţia, obiectul şi caracteristicile părţii speciale a dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal
Sistemul părţii speciale a dreptului penal
Calificare legală şi încadrare juridică

Capitolul II: Infracţiuni contra persoanei


Infracţiuni contra vieţii
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
Agresiuni asupra fătului
Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie
Infracţiuni contra libertăţii persoanei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private

Capitolul III: Infracţiuni contra patrimoniului


Furtul
Tâlhăria şi pirateria
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
Distrugerea şi tulburarea de posesie

Capitolul IV: Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat


Infracţiuni contra autorităţii
Infracţiuni privind frontiera de stat

Capitolul V:Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

Capitolul VI: Infracţiuni de corupţie şi de serviciu


Infracţiuni de corupţie
Infracţiuni de serviciu

Capitolul VII: Infracţiuni de fals


Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare
Falsul în înscrisuri

Capitolul VIII: Infracţiuni contra siguranţei publice

2
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de
lege
Infracţiuni contra sănătăţii publice
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice

Capitolul IX: Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind


convieţuirea socială
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice
Infracţiuni contra familiei
Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor
decedate

Capitolul X: Infracţiuni electorale

Capitolul XI: Infracţiuni contra securităţii naţionale

Capitolul XII: Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate


Infracţiuni săvârşite de militari
Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili

Capitolul XIII: Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război


Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii
Infracţiuni de război

Bibliografie selectivă

CAPITOLUL I: INTRODUCERE ÎN STUDIUL PĂRŢII SPECIALE A


DREPTULUI PENAL

3
1. Definiţia, obiectul şi caracteristicile părţii speciale
a dreptului penal
2. Ştiinţa dreptului penal
3. Sistemul părţii speciale a dreptului penal
4. Calificarea legală şi încadrarea juridică a
infracţiunilor

I.1. Definiţia, obiectul şi caracteristicile părţii speciale a


dreptului penal

Partea specială a dreptului penal poate fi considerată acel ansamblu de


norme juridice care descriu faptele de pericol social ce constituie infracţiuni şi
prevăd sancţiunile penale aplicabile celor care le săvârşesc.
Normele juridice penale se regăsesc atât în Codul penal, cât şi în legi
speciale conţinând dispoziţii penale ori în legi complinitoare.
După cum știm deja, Codul penal cuprinde atât norme penale cu caracter
general (partea generală a Codului penal), cât şi norme penale cu caracter special
(partea specială a Codului penal). Atât partea generală, cât şi partea specială a
dreptului penal aparţin aceleiaşi ramuri de drept – dreptul penal român.
Partea specială a dreptului penal utilizează noțiunile de bază, principiile și
instituțiile părții generale, dar realizează acest lucru în concret, pentru fiecare dintre
faptele pe care le regăsim în partea specială a Codului penal, ori în legile special
cu caracter penal. Spre exemplu, articolul 15 din partea generală a Codului penal
defineşte infracţiunea şi arată că este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Așa cum este
definită, infracțiunea în general nu există în realitate. Există doar anumite
infracțiuni concrete: omorul, furtul, delapidarea, etc.
Tot astfel, art. 33 alin. 1 arată că se pedepsește tentativa numai când legea
prevede în mod expres acest lucru. Făcând aplicarea acestei reguli generale în
partea specială a Codului penal, vom constata că fără dispoziția legii în acest sens,
nu este posibilă spre exemplu, pedepsirea tentativei la infracțiunea de violare de
domiciliu (art. 224), în schimb, tentativa la infracțiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal (art. 205) este pedepsită, deoarece alin. 5 al acestui articol prevede acest
lucru.
În partea specială a Codului penal, noţiunea de infracţiune este concretizată
prin descrierea acelor fapte, acţiuni ori inacţiuni care datorită gradului ridicat de
pericol social sunt considerate infracţiuni: omor, viol, trădare, delapidare, etc.
Normele penale generale (aflate în partea generală a Codului penal) au
caracter de generalitate şi conţin reguli aplicabile nu doar unei singure infracţiuni,
ci tuturor faptelor penale descrise atât în partea specială a Codului penal, cât şi în
alte legi care cuprind dispoziţii penale, dacă legea specială nu prevede altfel.
Rezultă aşadar că normele penale speciale sunt completate, întregite de cele
generale.

4
Norma juridică penală specială (sau norma de incriminare cum mai este
denumită în literatura de specialitate) descrie condiţiile în care o faptă constituie
infracţiune şi ce pedeapsă se aplică persoanei care a comis-o.
Norma de incriminare (penală) cuprinde întotdeauna, descrierea faptei pe
care legiuitorul o interzice sau o impune (dispoziţia) şi sancţiunea care urmează să
se aplice în cazul unui comportament concret ale cărui trăsături coincid cu cele ale
descrierii legale1.
Prin urmare, obiectul părţii speciale a dreptului penal (în accepţiunea de
ansamblu de norme juridice) îl constituie incriminarea faptelor care constituie
infracţiuni şi stabilirea pedepselor corespunzătoare gradului de pericol social.

I.2. Ştiinţa dreptului penal

Dreptul penal ca ramură de drept nu poate fi confundat cu ştiinţa dreptului


penal.
Ca ramură de drept, dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme
juridice, pe când ştiinţa dreptului penal reprezintă un ansamblu de cunoştinţe
despre dreptul penal ca ramură de drept.
Pe cale de consecinţă, partea specială a ştiinţei dreptului penal va cuprinde
acele idei, concepţii şi teorii despre faptele considerate infracţiuni şi pedepsele
aplicabile acestora.
Ca ştiinţă juridică de sine stătătoare, ştiinţa dreptului penal are un obiect
propriu de cercetare şi anume dreptul penal ca ramură de drept. Obiectul ştiinţei
dreptului penal nu trebuie însă confundat cu obiectul dreptului penal ca ramură de
drept şi care constă în relaţiile sociale ce se nasc prin săvârşirea infracţiunilor între
stat şi infractori.
Partea generală a ştiinţei dreptului penal studiază partea generală a
dreptului penal ca ramură de drept, pe când partea specială a acestei ştiinţe are ca
obiect de studiu partea specială a dreptului penal ca ramură de drept.
Ca atare, părţii speciale a ştiinţei dreptului penal îi revine sarcina de a
examina fiecare dintre faptele prevăzute de normele penale speciale, precum şi
modul în care ele sunt sancţionate, pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi
aplicarea lor uniformă de către toate organele judiciare, în strictă concordanţă cu
voinţa legiuitorului.
Cercetarea normelor penale speciale trebuie realizată în strânsă legătură cu
practica judiciară, cu modul de aplicare a acestor norme de către organele
judiciare, fără însă să se limiteze la examinarea practicii judiciare, ci va trebui să
realizeze o sinteză ştiinţifică a soluţiilor pronunţate de către instanţele
judecătoreşti, să critice acele soluţii greşite, să le valorifice pe cele juste şi să vină
cu soluţii proprii atunci când acestea se vădesc necesare.

1
George Antoniu, Emilian Dobrescu, Tiberiu Dianu, Gheorghe Stroe şi Tudor
Avrigeanu, Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 49;
Gheorghiţă Mateuţ, Drept penal special, Sinteze de teorie şi practică judiciară, vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 11

5
Totodată, dacă se constată că în elaborarea normelor penale există
imperfecţiuni, ştiinţa dreptului penal va trebui să contribuie la îmbunătăţirea lor prin
propuneri „de lege ferenda” care să permită perfeţionarea legislaţiei penale.

I.3. Sistemul părţii speciale a dreptului penal

În vederea înţelegerii şi aplicării lor temeinice, normele penale speciale care


sunt foarte numeroase şi variate, sunt reunite în anumite grupe şi subgrupe, pe
baza unor criterii ştiinţifice şi trebuie ordonate în aşa fel încât să rezulte un tot
unitar şi armonios.
Codul penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 1 şi a intrat
în vigoare la data de 1 februarie 2014. Deşi de atunci şi până în prezent s-a scurs
un interval de timp relativ scurt, acest act normativ a suferit deja mai multe
modificări legislative, ultima dintre ele realizându-se prin O.U.G. nr. 13/2017 (M. Of.
nr. 92/1 februarie 2017)
Criteriul principal de sistematizare a dispoziţiilor din partea specială a
Codului penal îl constituie acela al valorilor sociale ocrotite şi putem distinge între:
valorile sociale interesând colectivitatea şi valorile sociale interesând individul.
Faţă de Codul penal anterior, legiuitorul actual a acordat prioritate valorilor
sociale care interesează individul, grupând în Titlul I, infracţiunile contra persoanei,
pentru ca următorul titlu, Titlul II, să fie consacrat valorilor sociale care interesează,
de această dată, patrimoniul persoanei.
Începând cu titlul al III-lea, legiuitorul se preocupă exclusiv de valorile care
interesează societatea ori colectivitatea, după cum urmează:
Titlul III: Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
Titlul IV: Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Titlul V: Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Titlul VI: Infracţiuni de fals
Titlul VII: Infracţiuni contra siguranţei publice
Titlul VIII: Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială
Titlul IX: Infracţiuni electorale
Titlul X: Infracţiuni contra securităţii naţionale
Titlul XI: Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Titlul XII Infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de război.
Spre deosebire de vechea legislaţie penală, Codul penal în vigoare a
reconsiderat această poziţie şi a adoptat pentru sistematizare, soluţia care dă
prioritate incriminărilor prin care se ocrotesc valorile sociale individuale. Codul
penal anterior utilizase o metodă eclectică, deoarece după grupul infracţiunilor
contra siguranţei statului a intercalat grupul infracţiunilor contra persoanei, pentru
ca apoi să reia incriminările care ocrotesc valorile sociale ce interesează
colectivitatea2.
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009
2
George Antoniu, Emilian Dobrescu, Tiberiu Dianu, Gheorghe Stroe şi Tudor
Avrigeanu, op.cit., p. 26

6
Se observă că sistematizarea incriminărilor în cele 12 titluri deja menţionate,
are la bază criteriul obiectului juridic al infracţiunilor. După cum se ştie, obiectul
juridic este format din valorile sociale şi relaţiile sociale corespunzătoare acestora,
prevăzute în legislaţia penală şi cărora li se aduce atingere prin acţiuni sau
inacţiuni socialmente periculoase1.
Spre exemplu, în Titlul I avem ca obiect juridic generic (de grup), relaţiile
sociale privind persoana şi atributele acesteia, în Titlul II, obiectul juridic generic îl
constituie relaţiile sociale privind patrimoniul persoanelor fizice sau juridice, etc.
În cadrul fiecărei grupe mari de infracţiuni organizate în titluri, vom avea de
regulă şi subgrupe de infracţiuni, acestea din urmă fiind constituite pe baza unor
trăsături specifice, comune doar infracţiunilor din acea grupă. De exemplu, în
cadrul Titlului I, “Infracţiuni contra persoanei”, există 9 subgrupe de infracţiuni:
Cap. I - Infracţiuni contra vieţii
Cap. II - Infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii
Cap. III - Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
Cap. IV - Agresiuni asupra fătului
Cap. V - Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie
Cap VI - Infracţiuni contra libertăţii persoanei
Cap. VII - Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
Cap. VIII - Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
Cap. IX - Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private.
Succesiunea şi ordinea grupelor ori subgrupelor de infracţiuni respectă şi
reflectă importanţa valorilor sociale ocrotite, realizându-se astfel o ierarhizare a
acestora2.

I.4. Calificarea legală şi încadrarea juridică în cazul


infracţiunilor
Calificarea legală şi încadrarea juridică în ceea ce priveşte infracţiunile
reprezintă operaţiuni absolut necesare pentru înfăptuirea activităţii de apărare
socială.
Orice faptă a omului, oricât de periculoasă ar fi, nu poate fi interzisă şi
reprimată decât cu ajutorul unei norme juridice care să o descrie şi să stabilească
pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii ei. Aşadar, o faptă este considerată
infracţiune numai dacă puterea legislativă incriminează acea faptă, adică o descrie
într-o normă juridică, a cărei respectare este impusă cu ajutorul sancţiunilor
penale.
Prin calificare legală a infracţiunilor înţelegem operaţia de caracterizare
legală, dată de puterea legislativă, faptelor considerate infracţiuni, în cadrul
normelor juridice penale speciale, precum şi stabilirea pedepselor aplicabile.
Calificarea legală a infracţiunilor este o activitate care se realizează exclusiv
de către puterea legislativă a statului (Parlamentul României sau de către Guvernul

1
Constantin Butiuc, Instituţii de drept penal, vol. II, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p.
27
2
Vasile Drăghici, Obiectul juridic al infracţiunii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.
147

7
României prin ordonanţe de urgenţă în situaţii deosebite), în interesul apărării
societăţii.
Calificarea legală nu se confundă cu operațiunea de încadrare juridică.
Încadrarea juridică este acea operaţiune care presupune aplicarea normei
de incriminare la cazul particular 1 şi constă în compararea unei fapte concrete cu
modelul legal al infracţiunii descris în norma de incriminare, în vederea tragerii la
răspundere penală a făptuitorului.
Încadrarea juridică este efectuată de către organele judiciare competente şi
se face fie prin raportarea faptei la norma penală, fie invers, raportându-se norma
penală la fapta concretă săvârşită de o persoană. Încadrarea juridică va fi realizată
corect și complet numai atunci când există o concordanţă deplină între trăsăturile
faptei concrete petrecute în realitate şi modelul legal descris în norma de
incriminare, fără să lipsească vreuna din trăsăturile prevăzute în lege pentru
existenţa infracţiunii2.
Realizarea unei încadrări juridice corecte a faptelor nu se poate realiza fără
cunoașterea aprofundată a conținutului tuturor infracțiunilor prevăzute în legislația
noastră penală, a trăsăturilor comune, dar și a deosebirilor care există între ele și
fără formarea unor aptitudini în acest sens.
În timp ce calificarea legală a infracţiunilor este unică şi stabilă atâta timp
cât legea penală rămâne nemodificată, încadrarea juridică a faptelor poate fi
schimbată după o procedură legal prevăzută, fie de către procuror în cursul
urmăririi penale, fie de către instanţa de judecată în cursul judecării cauzei. Prin
schimbarea încadrării juridice, fapta respectivă va constitui o altă infracţiune, o
variantă a aceleiaşi infracţiuni, sau o altă formă de infracţiune.
Denumirea şi diferenţierea infracţiunilor în legea penală se poate prezenta
în două modalităţi:
 prin denumiri înglobate în textul normei de incriminare, procedeu
utilizat în Codul penal român din 1937, ori
 prin denumiri marginale, plasate în dreptul textului de incriminare.
Acest din urmă procedeu a fost utilizat de legiuitor atât în Codul penal
din 1969, cât şi în actualul Cod penal.
Cercetarea fiecărei grupe sau subgrupe de infracțiuni va fi realizată astfel: în
primul rând vom indica infracțiunile care compun grupa/subgrupa respectivă, apoi
vom menționa aspectele comune tuturor infracțiunilor din grupă, prin analiza
trăsăturilor comune privind obiectul, subiectul, latura obiectivă, latura subiectivă,
desfășurarea activității infracționale și sancționarea. Vom aborda apoi fiecare
infracțiune din grupa respectivă, începând cu noțiunea și definiția, obiectul juridic
special, obiectul material (atunci când acesta există) și subiectul. Vom continua cu
latura obiectivă (elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate);
latura subiectivă (forma de vinovăție și alte cerințe ale laturii subiective); tentativa
și consumarea; sancționarea și în fine, acolo unde este cazul, cu formele agravate
sau atenuate, cauzele de nepedepsire ori de reducere a pedepsei. Vom mai

1
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. p. 17
2
Octavian Loghin şi Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de
editură şi presă ŞANSA, Bucureşti, 2001, p. 19

8
sublinia și unele aspecte procesuale, în strânsă legătură cu respectiva infracțiune
(condiția plângerii prealabile, instanța competentă).

CAPITOLUL II: INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI


(art. 188-227)

9
1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra
persoanei
2. Infracţiuni contra vieţii
3. Infracţiuni contra integrităţii corporale sau a
sănătăţii
4. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de
familie
5. Agresiuni asupra fătului
6. Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în
primejdie
7. Infracţiuni contra libertăţii persoanei
8. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
9. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
10. Infracţiuni ce aduc atingere domicliului şi
vieţii private

II. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra persoanei

În dreptul nostru penal, ocrotirea persoanei este justificată de unicitatea


fiecărei fiinţe umane şi de capacitatea ei creatoare. Aşezarea acestui titlu în partea
de început a părţii speciale a Codului penal este expresia grijii şi preţuirii pe care
legiuitorul o manifestă faţă de persoana umană.
Ocrotirea persoanei se realizează cu privire la toate atributele acesteia:
viaţă, integritate corporală, sănătate, libertate, integritate şi libertate sexuală,
libertatea domiciliului şi a vieţii private.
Aşa cum am arătat deja, infracţiunile din acest capitol sunt structurate în
nouă capitole, după cum urmează:
 Capitolul I: Infracţiuni contra vieţii;
 Capitolul II: Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
 Capitolul III: Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
 Capitolul IV: Agresiuni asupra fătului
 Capitolul V: Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în
primejdie
 Capitolul VI: Infracţiuni contra libertăţii persoanei;
 Capitolul VII: Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
 Capitolul VIII: Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale.
 Capitolul IX: Infracţiuni care aduc atingere domiciliului şi vieţii private.
Obiectul juridic comun (generic) al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale privitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane: dreptul la viaţă,
dreptul la integritate corporală şi sănătate, libertatea şi integritatea sexuală,
libertatea domiciliului şi a vieţii private.

10
Toate aceste drepturi care caracterizează persoana sunt absolut
indispensabile oricărei fiinţe umane din societatea noastră şi fiecare dintre noi este
ţinut să le respecte.
Obiectul material subzistă la acele infracţiuni în care activitatea interzisă
de lege se exercită asupra corpului persoanei (omor, lovire sau alte vioenţe,
vătămare corporală, viol, etc.). La unele dintre infracţiunile care aduc atingere
libertăţii, nu avem obiect material.
Subiectul activ al acestor infracţiuni nu este circumstanţiat de lege, ele
putând fi comise de regulă, de orice persoană.
Uneori însă, legea pretinde o anumită calitate subiectului activ: persoană
care a mai comis anterior un omor sau o tentativă de omor la una din variantele
omorului calificat; părinte sau persoană care are în îngrijire un minor în cazul
infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, mamă în cazul infracţiunii de
ucidere sau vătămare a copilului nou născut, etc.
Subiectul pasiv nu este individualizat, dar există totuşi incriminări pentru
care legea penală impune fie ca acesta să aibă o anumită calitate, o anumită
vârstă sau să existe un anumit număr de subiecţi pasivi: femeie gravidă în cazul
unei variante a omorului calificat; victimă sub 16 ani în cazul violului agravat; nou-
născut în cazul infracţiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou născut; două
sau mai multe persoane în cazul unei variante a omorului calificat ori a unei
variantei agravate a infracţiunii de ucidere din culpă; etc.
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, aceste
infracţiuni sunt de cele mai multe ori, infracţiuni comisive, adică făptuitorul
săvârşeşte ceea ce legea îi interzice, dar ele se pot comite atât prin acţiune, cât şi
prin inacţiune/omisiune. Spre exemplu, omorul (art. 188) care este o infracţiune
comisivă (subiectul activ ucide victima, deşi legea penală îl opreşte să facă acest
lucru) se poate comite atât prin acţiune (lovirea victimei cu cuţitul, strangularea,
împuşcarea ei, etc.), cât şi prin inacţiune (neadministrarea intenţionată a unui
medicament vital celui care suferă de o boală gravă, nehrănirea intenţionată a unei
persoane cu dizabilităţi, etc.)
În mod excepţional, în acest titlu se pot întâlni şi infracţiuni omisive adică
făptuitorul comite o infracţiune prin aceea că nu face ceea ce legea îi ordonă.
Acesta este cazul infracţiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate (art. 203), care este o infracţiune omisivă, iar elementul material poate
îmbrăca forma omisiunii de a da ajutor necesar persoanei ori aceea a omisiunii de
a anunţa de îndată autorităţile.
Urmarea imediată constă de cele mai multe ori într-o atingere adusă valorii
sociale protejate (moartea victimei, producerea unor leziuni, etc.) sau în crearea
unei stări (aceea de pericol pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei
persoane).
Legătura de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre faptă şi urmarea
socialmente periculoasă şi trebuie stabilită de fiecare dată.
Latura subiectivă. Cele mai multe dintre infracţiunile contra persoanei se
comit cu intenţie directă sau indirect (omorul, uciderea la cererea victimei,
încăierarea, etc.), însă există şi infracţiuni care se săvârşesc din culpă ori cu
intenţie depăşită (preterintenţie), cum ar fi: lovirile sau vătămările cauzatoare de

11
moarte, lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei; încăierarea
urmată de moartea victimei, etc.
Uneori, legea pretinde ca latura subiectivă să cuprindă pe lângă
componenta vinovăţiei un anumit scop (de exemplu, omorul săvârşit pentru a
înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni, omorul săvârşit pentru a se
sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la răspunderea penală sau de la
executarea unei pedepse, şantajul), ori un anumit mobil (omorul comis din interes
material). În aceste situaţii, prezenţa scopului sau a mobilului va face ca
infracţiunea să se comită numai cu intenţie direct, calificată prin scop sau mobil.
Tentativa este posibilă la infracţiunile intenţionate şi este pedepsită în cazul
celor mai grave dintre fapte. Nu este posibilă tentativa în cazul infracţiunilor care se
săvârşesc cu intenţie depăşită (preterintenţie), din culpă ori a celor omisive.
Consumarea infracţiunilor are loc în momentul producerii rezultatului
socialmente periculos: atingerea adusă valorii sociale protejate sau crearea stării
de pericol pentru acea valoare.
Regimul sancţionator. Prezentând în general, un grad ridicat de pericol
social, pentru infracţiunile din acest titlu sunt prevăzute pedepse substanţiale,
plecând de la detenţiune pe viaţă ori închisoare de la 15 la 25 de ani şi ajungând
până la amendă. Pentru cele mai grave dintre fapte, legea prevede şi pedepse
complementare.
Forme şi modalităţi. Unele dintre infracţiunile contra persoanei au pe lângă
forma simplă (tipică, de bază) şi una sau mai multe forme agravate, create prin
introducerea în conţinutul de bază al infracţiunii, a unor elemente circumstanţiale
de agravare (de ex. săvârşirea omorului prin cruzimi, violarea de domiciliu comisă
în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, etc.)
Aspecte procesuale. În cazul celor mai multe dintre infracţiunile contra
persoanei, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dar legiuitorul a prevăzut
şi situaţii în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate ori când împăcarea părţilor conduce la înlăturarea răspunderii
penale.
În cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi de vătămare corporală din
culpă săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare şi din oficiu, însă în acest caz este permisă împăcarea părţilor.

II. 2. Infracţiuni contra vieţii (art. 188-192)

II. 2. 1. Aspecte generale.


Este o subdiviziune în cadrul Capitolului I al Titlului II şi cuprinde infracţiuni
grupate după obiectul juridic special comun şi anume dreptul la viaţă al persoanei.
Dreptul la viaţă nu este doar o valoare individuală, ci este mai ales o valoare
socială, întrucât existenţa fiecărei fiinţe umane influenţează în mod direct, însăşi
colectivitatea. Prin urmare, societatea este direct interesată să ocrotească dreptul
la viaţă al tuturor membrilor săi, reprimand cu pedepse severe, actele de ucidere
prin care se încalcă acest drept.

12
Din cele mai vechi timpuri, grupurile sociale au fost preocupate să
ocrotească viaţa indivizilor care le compun, iar în acest scop au fost utilizate
tradiţiile, preceptele religioase, regulile de ordin moral şi în fine, regulile (normele)
juridice.
Legea penală este considerată cea mai energică formă de influenţare şi
ocrotire a valorilor sociale, iar viaţa persoanei a reprezentat întotdeauna elementul
central al sistemului de valori protejat de ea.
Tocmai de aceea, pentru că viaţa este privită mai ales ca o valoare socială,
nu este incriminată şi pedepsită, încercarea de sinucidere, deoarece această
conduită nu aduce atingere vreunei relaţii sociale: persoana nu poate stabili relaţii
cu ea însăşi. În ciuda acestei evidenţe, de-a lungul istoriei au existat sisteme
legislative care pedepseau tentativa (încercarea) de sinucidere. În Anglia și Țara
Galilor, suicidul a încetat să mai fie considerat infracțiune în baza a Suicide Act din
1961, iar în Republica Irlanda din 1993.
Din punct de vedere al legii penale române, nu interesează dacă este vorba
de viaţa unei persoane tinere sau vârstnice, a uneia sănătoase sau bolnave, legea
ocrotind în mod egal viaţa oricărui om.
Chiar şi atunci când persoana îşi dă acordul pentru a-i fi suprimată viaţa,
fapta va constitui infracţiunea de omor şi va fi pedepsită. În legislaţia noastră nu
este permisă nici eutanasia (uciderea unui bolnav incurabil săvârşită la cererea sa
de medic) şi nici sinuciderea asistată (sinuciderea bolnavului cu substanţa
prescrisă de medic), deşi alte legislaţii (de exemplu, cea olandeză sau columbiană)
reglementează aceste situaţii.
Grupul infracţiunilor contra vieţii cuprinde următoarele incriminări: omorul
(art. 188), omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art. 190),
determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191) şi uciderea din culpă (art. 192).
Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni îl constituie dreptul la viaţă al
persoanei, întrucât societatea este datoare să ocrotească viaţa fiinţei umane,
considerată valoare supremă pentru însăşi colectivitatea din care fiecare om face
parte.
Obiectul material al infracţiunilor contra vieţii este corpul persoanei în viaţă.
Numeroase controverse există în legătură cu momentul de la care se
consideră că începe viaţa omului.
Unele opinii susţin că nu se poate stabili în mod general, un anumit moment
la care începe viaţa, dar această opinie nu a fost îmbrăţişată de specialişti.
O altă opinie, împărtăşită de legislaţia germană şi de cea italiană susţine că
putem vorbi despre viaţa omului din momentul în care începe procesul naşterii şi al
desprinderii fătului de corpul mamei.
Legislaţia noastră se situează pe poziţia potrivit căreia viaţa începe din
momentul desprinderii totale de corpul mamei, luându-se ca punct de reper,
criteriul vieţii extrauterine independente, marcată de apariţia primei respiraţii.
La fel, stabilirea momentului de sfârşit al vieţii a cunoscut păreri şi opinii
diferite. S-a arătat în literatură că moartea nu este un fapt instantaneu, ci este
vorba de un proces de o anumită durată 1. Din punct de vedere medical se poate
vorbi de moartea clinică, marcată de încetarea funcţionării aparatului respirator şi a
1
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 8-9

13
celui circulator, precum şi de moartea cerebrală sau biologică, marcată de
încetarea funcţionării creierului. După instalarea morţii clinice se mai poate
interveni pentru reanimarea persoanei, dar acest lucru nu mai este posibil din
momentul instalării morţii cerebrale. De aceea, în legislaţia noastră este considerat
moment al decesului, acela în care intervine moartea biologică, adică abolirea
totală şi ireversibilă a funcţiilor cerebrale.
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, dar în anumite
cazuri legea pretinde ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de ex. soţ sau
rudă apropiată, mama unui copil nou-născut, etc.)
Latura obiectivă. Infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni comisive şi de
regulă se săvârşesc prin acţiune, dar este posibilă şi săvârşirea lor prin inacţiune.
Aceste infracţiuni sunt totodată, infracţiuni de rezultat şi ca atare trebuie stabilit
raportul de cauzalitate între acţiunea desfăşurată de făptuitor şi rezultatul produs.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv al acestor infracţiuni este format din
intenţie, directă sau indirectă şi într-un singur caz (acela al infracţiunii de ucidere
din culpă), forma de vinovăţie este culpa, simplă sau cu previziune.
În anumite cazuri, pentru unele forme agravate ale infracţiunilor, legea
inserează în latura subiectivă şi alte componente psihice pe lângă cele specifice
vinovăţiei şi anume mobilul ori scopul. În astfel de situaţii, faptele se pot săvârşi
numai cu intenţie directă, calificată prin scop sau mobil.
Tentativa este posibilă la toate faptele intenţionate din această grupă, cu
excepţia infracţiunii de ucidere din culpă, dar este pedepsită numai în cazul
omorului simplu şi calificat.
Regimul sancţionator este foarte sever, ajungând până la detenţia pe viaţă
sau închisoarea de la 15 la 25 de ani (în cazul omorului calificat) .

II. 2. 2. Omorul (art. 188)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care ucide cu intenţie, o altă


persoană.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale privitoare
la dreptul la viaţă al persoanei. Obiect material al faptei îl reprezintă corpul
persoanei în viaţă. Nu interesează din punct de vedere al existenței infracțiunii, cât
timp ar mai fi trăit victima dacă nu ar fi fost ucisă, fiind indiferentă existența vreunei
cauze care ar fi condus la o moarte naturală. Dacă persoana nu era în viaţă la
momentul săvârşirii faptei, încadrarea juridică a faptei este aceea de profanare de
cadavre şi nu omor.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele sale.
În practica judiciară1 s-a decis că există coautorat la omor chiar dacă numai
acţiunea unuia dintre făptuitorii care loveau victima cu obiecte apte să ucidă, a dus
la rezultatul letal, din moment ce toţi au acţionat simultan, cu aceeaşi intenţie de a
ucide.

1
Decizia penală nr. 467/1978 a Tribunalului Suprem, în Revista Română de Drept, nr.
7/1978, p. 53

14
S-a reţinut de asemenea coautorat şi în sarcina acelui inculpat care
imobilizează victima ori încearcă să o dezarmeze sau împiedică pe un altul să
intervină în apărarea ei şi în tot acest timp, celălalt coautor o loveşte mortal.
Pentru a fi reţinut coautoratul, e nevoie ca acţiunile făptuitorilor să se
conjuge atât din punct de vedere material, cât şi al rezoluţiei infracţionale.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă în acţiunea de
ucidere, termen care desemnează atât acţiunea cât şi rezultatul acesteia. Uciderea
înseamnă suprimarea vieţii persoanei. Acțiunea de ucidere poate fi efectuată prin
energia proprie a făptuitorului, sau prin intermediul altei energii puse în mișcare de
făptuitor (rostogolirea unui bolovan peste victimă, călcarea victimei cu un
autovehicul, asmuțirea unei haite de câini, etc.)
Fapta se poate săvârşi prin acţiune, dar şi prin inacţiune (nehrănirea unui
copil sau a unei persoane neputincioase, neadministrarea unui medicament vital
unui bolnav).
Inacţiunea va constitui o modalitate de comitere a omorului doar dacă există
o obligaţie legală sau contractuală a făptuitorului de a acţiona pentru împiedicarea
morţii persoanei1 sau dacă autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune
anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a
înlesnit producerea rezultatului (art. 17 din C.pen).
Modalităţile faptice prin care se poate săvârşi fapta sunt numeroase:
împuşcare, înjunghiere, otrăvire, electrocutare, sugrumare, etc. şi se pot comite
prin unul sau mai multe acte materiale.
Mijloacele cu care se poate comite fapta trebuie să fie apte să servească la
producerea rezultatului care este moartea victimei.
Din acest punct de vedere, infracţiunea de omor este o infracţiune de
rezultat şi trebuie să se stabilească existenţa legăturii de cauzalitate: dacă
activitatea făptuitorului şi mijloacele folosite de el erau apte să producă moartea
victimei ca rezultat al faptei. Legătura de cauzalitate nu este întreruptă chiar dacă
au survenit complicaţii ale leziunilor cauzate victimei ori complicaţii ale afecţiunilor
preexistente de care suferea aceasta, câtă vreme se dovedeşte că fără acţiunea
inculpatului nu s-ar fi produs moartea victimei
Nu are importanţă dacă moartea victimei se produce imediat sau după o
anumită perioadă de timp de la comiterea faptei, atâta timp cât se stabileşte fără
dubiu că moartea se datorează acţiunii/inacţiunii făptuitorului.
Latura subiectivă. Infracţiunea de omor se comite cu intenţie în ambele ei
modalităţi: directă şi indirectă, după cum făptuitorul prevăzând moartea victimei a
urmărit acest rezultat sau a acceptat producerea lui.
Intenţia de a ucide rezultă din datele exterioare ale faptei comise şi anume:
modul în care s-a săvârşit fapta, obiectul folosit, zona anatomică vizată, numărul,
intensitatea şi forţa loviturilor, raporturile dintre făptuitor și victimă, etc.
Astfel, în jurisprudenţă s-a considerat în mod corect că există intenţia de a
ucide şi nu aceea de a vătăma integritatea corporală, în următoarele situaţii când:
- făptuitorul aplică victimei o lovitură puternică cu cuţitul în abdomen
cauzându-i o plagă înjunghiată penetrantă cu hemoperitoneu şi secţionarea
intestinelor;
1
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p.65

15
- făptuitorul aplică victimei o lovitură în cap care o dezechilibrează, iar
victima inconştientă cade în apa unui râu unde este lăsată să se înece;
- victima este agresată şi lăsată fără conştienţă afară în câmp, pe timp de
iarnă, la o temperatură scăzută şi moartea îi este cauzată de hipotermie;
- victima este lovită de agresori, iar o lovitură aplicată cu sapa îi secţionează
piciorul, după care aceasta este abandonată noaptea pe câmp, fiind găsită doar
dimineaţa, timp în care a decedat din cauza hemoragiei puternice, etc.
Dacă nu se poate stabili cu certitudine intenția de a ucide, fapta va fi
încadrată în dispozițiile art. 195 (loviri sau vătămari cauzatoare de moarte).
Există intenţia de a ucide şi atunci când este ucisă din eroare o altă
persoană decât cea vizată (error in personam) sau când lovitura este deviată
(aberratio ictus).
Consimţământul subiectului pasiv nu înlătură vinovăţia autorului şi aici avem
în vedere acele situaţii cunoscute sub denumirea de eutanasie (omorul din milă
sau compasiune).
Tentativa este posibilă şi pedepsită de lege, conform alin. 2 al art. 188. Ori
de câte ori rezultatul periculos (moartea victimei) nu se produce deoarece
activitatea de ucidere a fost întreruptă sau deşi a fost dusă până la capăt, nu şi-a
produs efectul, fapta va fi încadrată drept tentativă la infracţiunea de omor.
Regimul sancţionator este sever, limitele de pedeapsă fiind de la 10 la 20
de ani închisoare. Sunt aplicabile şi pedepse complementare.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

II. 2. 3. Omorul calificat (art. 189)

Noţiune: Prin omor calificat vom înţelege fapta de a ucide o altă persoană
în vreuna din împrejurările enumerate de legiuitor la articolul 189 din Codul penal.
Față de vechiul Cod penal care reglementa atât omorul calificat cât și
omorul deosebit de grav, actuala legislație prevede o singură formă agravată a
omorului (omorul calificat), iar cele 16 împrejurări agravante au fost reduse la doar
8.
Aceste împrejurări care au caracterul unor elemente circumstanţiale de
agravare presupun ca omorul să se comită:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai săvârşit un omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multe persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.

16
Întrucât omorul calificat se deosebeşte de omorul simplu doar prin aceste
împrejurări, în cele ce urmează ne vom referi doar la conţinutul acestora din urmă.
a) Omorul săvârşit cu premeditare. A mai fost denumit şi „omor cu sânge
rece” sau „asasinat”. Săvârşirea faptei cu premeditare presupune că hotărârea de
a săvârşi infracţiunea este anterioară executării ei, iar în acest interval de timp
dintre luarea rezoluţiei infracţionale şi punerea ei în executare, făptuitorul
desfăşoară activităţi pregătitoare.
Pentru ca această împrejurare care conferă caracter calificat omorului, să
producă efecte în privinţa încadrării juridice, trebuie aşadar îndeplinite următoarele
condiţii:
- între momentul luării hotărârii infracţionale şi executarea hotărârii să treacă
un anumit interval de timp;
- în acest interval de timp autorul să chibzuiască şi să reflecteze asupra
faptei şi modalităţilor de săvârşire;
- făptuitorul să fi desfăşurat acte de pregătire, concretizate în alegerea
armei, a locului unde va săvârşi fapta, căutarea de complici, pândirea ori atragerea
în cursă a victimei.
Dacă oricare din aceste condiţii nu este îndeplinită, încadrarea juridică a
faptei va fi aceea de omor simplu (art. 188) şi nu omor calificat.
În practica judiciară1 s-a reţinut că există omor calificat săvârşit cu
premeditare dacă făptuitorul a chibzuit asupra modului de ucidere a victimei şi a
efectuat acte de pregătire, constând în înarmarea sa cu un cuţit şi procurarea
mijloacelor pentru imobilizarea victimei, iar apoi a pătruns în imobilul în care locuia
victima, a stat ascuns în imobil mai multe ore, aşteptând ca victima să rămână
singură, şi a ucis-o; la fel, dacă între momentul luării rezoluţiei infracţionale de a
ucide victima şi săvârşirea infracţiunii de omor a trecut un interval de timp care a
fost mai îndelungat decât cel obişnuit, iar infractorul a conceput un plan de
realizare a rezoluţiei infracţionale, prin care a reuşit, folosindu-se de o altă
persoană, să atragă victima la o oră târzie din noapte, într-un loc retras, necirculat,
unde a ucis-o.
Premeditarea este o circumstanţă personală, astfel încât ea nu se va
transmite participanţilor dacă aceştia au contribuit spontan la comiterea faptei.
Dacă însă anumiţi participanţi au cunoscut scopul actelor de pregătire, atunci
circumstanţa se răsfrânge şi asupra acestora, dar circumstanţa îşi păstrează
caracterul subiectiv, personal. În doctrina mai veche 2 s-a susţinut că dacă toţi
participanţii la infracţiune se află în această situaţie, premeditarea se converteşte
într-o circumstanţă reală şi ca atare se răsfrânge asupra tuturor participanţilor, dar
noi considerăm că şi în aceste cazuri circumstanţa are tot caracter personal,
subiectiv.

1
Decizia penală nr. 3505 din 3 noiembrie 2008; decizia penală nr. 1910 din 25 mai 2009 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală; în Programul informaţional LEX EXPERT.
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, partea
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 33

17
În literatură1 s-a arătat că omorul comis cu premeditare şi scuza provocării
pot să coexiste, chiar dacă în această privință nu există unanimitate de opinii.
b) Omorul săvârşit din interes material. Caracterul mai grav al faptei
săvârşite în asemenea condiţii rezultă din pericolul pe care îl reprezintă comiterea
acţiunii de ucidere sub imperiul unui mobil reprobabil, josnic şi egoist.
În aceste situaţii, fapta se comite numai cu intenţie directă datorită mobilului
care stă la baza acţiunii făptuitorului.
În doctrină2 şi în practica judidiară s-a arătat că interesul material constă
într-un folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială pe care făptuitorul are
convingerea că îl va realiza pe o cale aparent legală, în urma morţii victimei.
Nu are importanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, dacă acest
interes a fost realizat sau nu. Această circumstanţă are caracter personal şi nu se
răsfrânge asupra participanţilor, decât în măsura în care au acţionat şi ei cu
aceeaşi motivaţie.
Spre exemplu, se va reţine în sarcina inculpatului infracţiunea de omor
calificat săvârşit din interes material dacă acesta şi-a ucis unchiul bogat, pe care
urma să îl moştenească, pentru a intra mai repede în posesia moştenirii.
Circumstanţa va fi reţinută chiar dacă reprezentarea făptuitorului era greşită şi în
realitate el nu avea vocaţie succesorală, existând moştenitori legali.
c) Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. De
această dată, scopul omorului este sustragerea făptuitorului sau a altuia de la
urmărirea penală, arestare, judecată sau de la executarea unei pedepse, iar
prezenţa acestui scop imprimă faptei un conţinut mai grav, întrucât sunt puse în
pericol și relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției.
Dacă vreunul din actele de tragere la răspundere penală ori măsura de
executare a pedepsei are caracter nelegal sau a intervenit vreo altă cauză care ar
înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei (a intervenit amnistia ori
graţierea), în sarcina inculpatului se va reţine omor simplu şi nu calificat 3.
Circumstanţa este personală, dar se va răsfrânge asupra participanţilor
dacă şi ei au acţionat cu acelaşi scop.
Fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul
urmărit de făptuitor, iar scopul completează latura subiectivă a infracţiunii. Nu
prezintă importanță pentru existența omorului în această formă agravată, dacă
făptuitorul și-a atins sau nu scopul.
d) Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei
infracţiuni. Scopul special al acestei forme agravate de omor este înlesnirea
săvârşirii de către făptuitor sau de altul, a unei infracţiuni, ori ascunderea altei
infracţiuni.
Nu are importanţă pentru reţinerea agravantei dacă acest scop special s-a
realizat sau nu, determinantă fiind împrejurarea că făptuitorul a acţionat cu acest
scop. De asemenea, nu prezintă importanţă dacă făptuitorul însuşi urmează să

1
George Antoniu, Costică Bulai şi colaboratorii, Practica judiciară penală, vol. III, Partea
specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 54
2
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. p. 89
3
Matei Basarab şi colaboratorii, op.cit., p. 103

18
participe la comiterea altei infracţiuni ori dacă ascunderea săvârşirii altei infracţiuni
se referă la o infracţiune comisă de el însuşi sau de altă persoană.
Dacă infracţiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârşită, autorului i se
vor aplica regulile privitoare la concursul de infracţiuni. Astfel, în practica judiciară
s-a reţinut că inculpatul se face vinovat de omor calificat şi tentativă de viol,
întrucât după ce a încercat prin constrângere să întreţină raport sexual cu victima,
dar nu a reuşit, iar victima l-a avertizat că va cere tragerea sa la răspundere
penală, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu un cuţit în zona toracică,
provocându-i moartea1.
Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit.
Circumstanţa are caracter personal şi se va răsfrânge asupra participanţilor
numai dacă şi ei au acţionat cu acelaşi scop.
e) Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o
infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. De această dată,
împrejurarea agravantă constă în antecedentele făptuitorului care anterior a mai
săvârşit un omor (tentativă sau formă consumată) pentru care a fost condamnat
definitiv. Nu prezintă importanţă dacă a executat pedeapsa sau nu, dacă a fost sau
nu reabilitat ori dacă a intervenit amnistia.
Unii autori2 susţin că în ipoteza în care pentru prima infracţiune de omor a
intervenit reabilitarea, săvârşirea unui nou omor nu va atrage reţinerea infracţiunii
de omor calificat întrucât reabilitarea înlătură orice interdicţie, incapacitate sau
decădere. Nu suntem de acord cu această opinie deoarece legea nu face nici un
fel de excepţie.
Există de asemenea, această agravantă dacă anterior făptuitorul săvârşise
chiar şi numai o tentativă la infracţiunea de omor deoarece legea înţelege prin
săvârşirea unei infracţiuni, atât fapta consumată, cât şi tentativa acesteia ori
participarea la ea ca autor, instigator sau complice.
Există uneori posibilitatea ca faţă de făptuitor să se aplice în astfel de
cazuri, fie dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni (dacă omorurile se
judecă deodată, primul va fi încadrat ca omor simplu, iar următoarele ca omoruri
calificate) sau dispoziţiile privitoare la recidivă (când există o hotărâre definitivă de
condamnare pentru omor şi următoarele se comit după acest moment).
Nu va fi însă reţinută această agravantă în sarcina celui care are în
antecedente o infracţiune de ucidere la cererea victimei (art. 190) sau o infracțiune
de ucidere ori vătămare a nou-născutului (art. 200), acestea nefiind considerate
infracţiuni de omor și fiind exceptate de înseși prevederile legii (art. 242 din Legea
nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal).
Circumstanţa are caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor
f) Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.
Circumstanţa agravantă o constituie pluralitatea de victime: două sau mai multe,
ceea ce face ca făptuitorul să fie considerat deosebit de periculos.
Pentru ca această agravantă să se reţină, trebuie să se producă moartea a
cel puţin două persoane. Practica judiciară a statuat că nu are importanţă dacă
1
Decizia penală nr. 383/1995 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Revista de Drept Penal
nr. 3/1995, p. 135
2
Ioan Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1987, p. 90-91

19
moartea acelor persoane este urmarea aceleiaşi acţiuni sau a unor acţiuni diferite,
dar comise în aceeaşi împrejurare.
De fiecare dată se va reţine omor deosebit de grav, o infracţiune complexă,
unică, iar nu un concurs de infracţiuni. Faţă de fiecare dintre victime, autorul
trebuie să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă.
Dacă intenţia făptuitorului de a ucide două persoane s-a soldat cu uciderea
uneia şi cu vătămarea integrităţii corporale a celei de-a doua, în sarcina sa se va
reţine omor consumat simplu şi tentativă la omor, nefiind posibilă aplicarea
agravantei de la art. 189 lit. „f” dacă nu există cel puţin două victime ucise.
Dacă făptuitorul a avut intenţia să ucidă două sau mai multe persoane, dar
activitatea de ucidere nu s-a finalizat cu moartea victimelor, în sarcina sa se va
reţine tentativă la omor calificat săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.
Circumstanţa este reală şi se aplică participanţilor în măsura în care au
cunoscut-o.
g) Omorul săvârşit asupra unei femei gravide. De această dată,
împrejurarea agravantă are în vedere că făptuitorul nu ucide doar femeia, ci şi
fructul concepţiei, iar fapta are o periculozitate sporită întrucât autorul dovedeşte
un dispreţ total faţă de viaţă deoarece ucide nu doar femeia însărcinată, ci şi fătul.
Nu prezintă importanţă pentru reţinerea agravantei, care este vârsta sarcinii,
dar autorul trebuie să fi cunoscut starea de graviditate a victimei (de ex. făptuitorul
face parte din anturajul victimei) ori această stare să fi fost atât de evidentă încât
făptuitorul să-şi fi dat seama de existenţa sarcinii. Dacă făptuitorul comite omorul
fiind convins de existența stării de graviditate, dar ulterior se constată că acea
stare nu exista în realitate, în sarcina sa se va reține infracțiunea de omor simplu.
Agravanta nu se aplică în caz de error in personam ori aberratio ictus, decât dacă
atât femeia vizată, cât și cea ucisă sunt însărcinate.
Circumstanţa este reală şi se aplică participanţilor în măsura în care au
cunoscut-o.
h) Omorul săvârşit prin cruzimi. Autorul comite omorul asupra victimei şi
nu se limitează doar la a suprima viaţa acesteia, ci o supune la torturi şi chinuri
care îi provoacă suferinţe prelungite şi intense.
Doctrina şi practica judiciară au apreciat că prin „cruzimi” se înţeleg acele
procedee sau acte de violenţă exercitate asupra victimei, de natură a-i provoca
acesteia suferinţe foarte mari şi prelungite în timp, care denotă ferocitate şi sadism
din partea autorului şi care provoacă în conştiinţa colectivă, sentimente de oroare
şi repulsie. Este posibil ca suferinţele provocate victimei să fie nu doar de natură
fizică, ci ar putea fi şi de natură psihică (de ex. victima este obligată să asiste la
violarea sau agresarea altei persoane de care este ataşată afectiv) 1.
În jurisprudenţă2 s-a considerat că sunt metode care denotă cruzime:
- stropirea victimei cu benzină, urmată de incendierea ei;
1
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editua Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 48
2
Decizia penală nr. 361/1979 a Tribunalului Suprem în Revista Română de Drept, nr.
10/1979, p. 67; Decizia penală nr. 1860/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Revista de
Drept Penal nr. 3/2003, p. 123; Decizia penală nr. 3763/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, în
Revista de Drept Penal nr. 1/2002, p. 130; Decizia penală nr. 11/2001 a Curţii Supreme de Justiţie,
în Revista de Drept Penal nr. 1/2003, p. 178;

20
- aplicarea de lovituri numeroase, cu bâta, apoi cu o cărămidă, pe parcursul
mai multor ore, urmate de opărire cu apă fiartă şi în final, lovirea cu toporul în cap,
- imobilizarea victimei în pat prin legarea mâinilor şi picioarelor, urmată de
lovirea acesteia cu pumnii şi alte corpuri dure, timp de peste trei ore;
- aplicarea de multiple lovituri victimei, cu cuţitul, pe toată suprafaţa corpului
(peste 30 de plăgi înjunghiate), în timp îndelungat;
- aplicarea de lovituri puternice victimei cu sapele şi furca, soldate cu
secţionarea integrală a piciorului victimei şi lăsarea ei peste noapte, în camp, să
sângereze până la moarte.
Cruzimile nu trebuie însă confundate cu suferinţele inerente oricărui act de
ucidere. Circumstanţa are caracter real şi se răsfrânge asupra participanţilor în
măsura în care au cunoscut-o.
Regimul sancţionator al omorului calificat este foarte sever, această formă
agravată a omorului sancţionându-se cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ
cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, la care se adaugă pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi.
Ori de câte ori, făptuitorul comite un omor și în cauză s-ar putea reține două
sau mai multe elemente circumstanțiale de agravare concomitent, fiind vorba de
modalități alternative de comitere, va exista o singură infracțiune de omor calificat,
dar de aceste împrejurări se va ține seama la individualizarea pedepsei.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

II. 2. 4. Uciderea la cererea victimei (art. 190)

Noţiune. Această incriminare nu se regăsește în Codul penal din 1969, dar


era reglementată în Codul penal din 1936, în art. 468.
Potrivit textului actual, infracţiunea constă în uciderea săvârşită la cererea
explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe
permanente şi greu de suportat.
Fapta constituie în esenţă, o formă atenuată a omorului şi se regăseşte
incriminată în această formă şi în legislaţia penală a altor ţări: Germania Austria,
Spania, Elveţia sau Portugalia. Consimţământul victimei nu înlătură răspunderea
penală a făptuitorului care va fi totuși sancţionat, indiferent de mobilul cu care a
acţionat (milă, compasiune, etc.). Potrivit art. 22, alin. 2 din partea generală a
codului, consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al
acestuia.
În literatura medicală, uciderea la cererea victimei este denumită eutanasie
activă.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
dreptul la viaţă al persoanei, chiar dacă aceasta este grav bolnavă și dorește să i
se curme viața . Obiect material al infracţiunii este corpul persoanei în viață.

21
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care suferă de o boală incurabilă
sau de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi
greu de suportat.
Latura obiectivă. Elementul material poate consta într-o acţiune sau o
inacţiune de ucidere a victimei. Acestea se pot realiza prin variate modalităţi
faptice.
Cerinţa esenţială a elementului material constă în existenţa unei cereri a
victimei de i se curma viaţa. Cererea trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi
anume: să fie explicită (fără echivoc ori dubiu), serioasă (să nu fie făcută în glumă),
conştientă (victima să aibă discernământ şi să fie aptă să aprecieze semnificaţia
cererii) şi repetată (este nevoie de cel puţin două astfel de cereri pentru a fi
întrunită condiţia repetabilităţii).
Urmarea imediată a faptei constă în moartea victimei.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiune/inacţiune şi urmarea
imediată.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă,
iar pe lângă această formă de vinovăție mai sunt prezente preocesele psihice
specific împrejurării conform căreia subiectul activ cunoaşte că victima a cerut
repetat, conştient şi serios să i se curme viaţa.
Tentativa nu se pedepseşte, deși este posibilă.
Regimul sancţionator. Infracţiunea este sancţionată cu închisoare de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

II. 2. 5. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191)

Noţiune. Încercarea de sinucidere nu este pedepsită în dreptul nostru penal


întrucât așa cum arătat deja, ea nu constituie o încălcare a dreptului la viaţă al altei
persoane, dar se consideră că a determina sau a ajuta pe un altul să se sinucidă
aduce atingere dreptului acelei persoane la viaţă, iar o asemenea faptă trebuie
pedepsită.
Obiectul juridic special şi obiectul material al infracţiunii sunt aceleaşi ca
şi la celelalte infracţiuni contra vieţii. După unii autori, infracţiunea nu are obiect
material întrucât nici activitatea de determinare şi nici activitatea de înlesnire nu se
exercită direct asupra corpului sinucigaşului 1.
Subiect activ al infracţiunii poate să fie orice persoană. Participaţia penală
este posibilă sub forma coautoratului şi a complicităţii.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de determinare sau
în cea de înlesnire a sinuciderii unei persoane.

1
M. A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.
981

22
Prin determinare se înţelege încurajarea, îndemnarea, amăgirea sau orice
altă acţiune prin care o persoană convinge pe o alta să-şi ia viaţa. Mijloacele de
determinare pot fi variate. În practica judiciară s-a reţinut existenţa acestei
infracţiuni şi atunci când victima a fost determinată să se sinucidă în urma
numeroaselor agresiuni, violenţe, ameninţări şi loviri aplicate de-a lungul timpului şi
care au adus-o în situaţia să se sinucidă pentru a scăpa de acest tratament.
În jurisprudenţă s-a reţinut însă infracţiunea de omor şi nu aceea prevăzută
în art. 191, faţă de inculpatul care a constrâns victima să se arunce de pe geam de
la etajul al 9-lea, spunându-i că dacă nu se aruncă singură, atunci o va arunca el
însuşi. S-a raţionat că datorită constrângerii exercitate asupra ei, victima nu avea
posibilitatea de a decide liberă asupra acţiunilor ei, astfel încât fapta constituie
infracţiunea de omor1. În legătură cu această soluţie s-au exprimat rezerve în
doctrină, făcându-se afirmaţia că ne găsim totuşi în prezenţa infracţiunii de
determinare a sinuciderii, deorece moartea victimei apare ca un gest voit de către
ea, indiferent de constrângerile sau ameninţările exercitate împotriva ei, victima
păstrându-şi până în ultima clipă capacitatea de opţiune 2.
Înlesnirea presupune o acţiune de sprijinire a victimei în punerea în
executare a hotărârii ei de a-şi lua viaţa (spre exemplu, procurarea armei, a otrăvii,
întărirea convingerii, darea de sfaturi, etc.). Nu este posibil ca înlesnirea sinuciderii
să se realizeze prin inacțiune.
Atât în cazul determinării cât şi în acela al înlesnirii sinuciderii, actul de
suprimare a vieţii trebuie să aparţină sinucigaşului. În caz contrar, persoana care
cooperează cu sinucigașul răspunde pentru infracțiunea de omor şi nu pentru
aceea de determinare sau înlesnire a sinuciderii.
Fapta trebuie să aibă ca rezultat sinuciderea victimei, iar între acţiunea
făptuitorului şi acest rezultat trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. Nu ne interesează din punctul de vedere al existenței faptei dacă
făptuitorul a acționat cu vreun anumit mobil, dar acesta poate fi avut în vedere la
individualizarea pedepsei.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită. Consumarea faptei are loc în
momentul în care are loc sinuciderea sau tentativa de sinucidere.
Regimul sancţionator. Legea prevede pentru această faptă, pedeapsa
închisorii de la 3 la 7 ani.
Forme agravate. Potrivit alin. al 2-lea al articolului 191, fapta este mai
gravă dacă se săvârşeşte faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani
sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat. Raţiunea agravării pedepsei
este aceea că faţă de asemenea persoane fapta se poate săvârşi mai uşor.
Limitele de pedeapsă sunt de la 5 la 10 ani.
În alin. 3 regăsim o a doua formă agravată, iar elementul circumstanţial de
agravare îl reprezintă fie vârsta şi mai fragedă a victimei (un minor sub 13 ani) ori
calitatea ei de persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor
sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze (de ex. persoană pusă sub
interdicţie, un somnambul, persoană aflată sub hipnoză, în stare avansată de

1
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 230
2
George Antoniu, Constantin Bulai şi colaboratorii, op. cit. Vol. III, p. 54

23
ebrietate, intoxicată cu substanţe psihoactive). Pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Formă atenuată. Există doar forma atenuată a oricăreia dintre faptele
descrise în alineatele 1-3, ori de câte ori actele de determinare sau înlesnire au
fost urmate de o încercare de sinucidere. Limitele pedepsei se vor reduce la
jumătate.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

II. 2. 6. Uciderea din culpă (art. 192)

Noţiune. Infracţiunea constă în uciderea unei persoane din culpă şi este


cunoscută şi sub denumirea de „omor prin neglijenţă”.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt aceleaşi ca şi în cazul
omorului.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Deoarece fapta se
comite din culpă, participaţia penală este posibilă numai sub forma participaţiei
improprii. În această situație, instigatorii și complicii vor răspunde pentru
infracțiunea de omor.
Dacă la săvârșirea acțiunii/inacțiunii și-au adus contribuția mai multe
persoane, ele vor răspunde pentru fapta comisă în raport cu gradul de culpă avut 1.
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, la fel ca şi
omorul, uciderea din culpă se realizează printr-o activitate de ucidere, care poate
consta dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune.
Urmarea imediată a faptei. Această activitate trebuie să aibă drept rezultat,
moartea unei persoane, iar între ele trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Chiar dacă şi victima însăşi a contribuit la cauzarea propriei morţi (adică
victima are o culpă proprie), această împrejurare nu exclude răspunderea penală a
autorului, decât dacă culpa victimei are caracter exclusiv. În practica judiciară s-a
decis în mod corect că nu poate fi reţinută culpa şoferului dacă victima s-a urcat
fără ştirea sa în camion şi la o curbă periculoasă nu s-a sprijinit de barele maşinii,
a căzut şi s-a acidentat mortal2.
În situațiile în care actiunile/inacțiunile persoanelor se conjugă și sunt apte
să producă moartea victimei, va fi angajată răspunderea tuturor făptuitorilor pentru
ucidere din culpă (de ex., accidentele de circulație succesive).
S-ar putea reţine însă această infracţiune, în forma ei de bază (tipică), în
sarcina acelui făptuitor care în glumă, ridică un copil mic în braţe şi îl aruncă în
sus, vrând să-l sperie, dar îl scapă din mâini, iar copilul se loveşte în cădere cu
capul de o balustradă metalică şi moare.
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea
este culpa sub ambele ei forme: culpa cu previziune (uşurinţa) şi culpa simplă
(neglijenţa).
1
Matei Basarab și colaboratorii, op. cit., vol. II, p. 133
2
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1987, p. 133

24
Tentativa nu este posibilă datorită formei de vinovăţie cu care se comite
fapta, iar infracţiunea se consumă în momentul morţii victimei.
Regimul sancţionator. Uciderea din culpă în forma simplă, descrisă la
alineatul 1, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Forme agravate. Uciderea din culpă este mai gravă şi se pedepseşte mai
sever în următoarele împrejurări:
Alineatul al 2-lea: când se datorează nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
desfăşurarea unei anumite activităţi.
Pentru ca fapta să se încadreze în aceste dispoziţii e necesar să fie întrunite
în mod cumulativ, următoarele condiții:
 făptuitorul să fie profesionist, meseriaş sau persoană care
desfăşoară o anumită activitate;
 acţiunea acestuia să fie săvârşită în timpul exercitării profesiei,
meseriei ori activităţii;
 pentru exerciţiul acelei profesii, meserii sau activităţi să existe
anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere;
 fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale.
Această formă agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Fapte de ucidere din culpă ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere sunt întâlnite mai des în domeniul circulaţiei pe drumurile
publice, în construcţii, medicină, etc.
Dacă încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, se vor
aplica regulile concursului de infracţiuni. De ex., dacă o persoană conduce un
autoturism, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi în
timpul acestei activităţi, neacordând prioritate la trecerea de pietoni, accidentează
mortal victima, în sarcina sa se va reţine ucidere din culpă în forma agravată, în
concurs ideal cu infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului
(art. 336).
Alineatul al 3-lea: când prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau
mai multor persoane. În acest caz, fapta constituie o infracţiune complexă, unică.
Legiuitorul a instituit în acest alineat o unitate legală, în lipsa căreia pluralitatea de
victime ar fi atras un concurs de infracţiuni.
Dacă fapta a produs moartea a două sau mai multe persoane, limitele
speciale ale pedepselor prevăzute în alin. 1 şi 2 se vor majora cu jumătate.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

II. 3. Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii


(art. 193-198)

25
II. 3. 1. Aspecte generale.

Aceste infracţiuni se regăsesc în secţiunea a doua a primului capitol din titlul


al II-lea consacrat infracţiunilor contra persoanei şi cuprinde în articolele 193 – 198,
următoarele incriminări: lovirea sau alte violențe, vătămarea coprorală, lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă, relele tratamente
aplicate minorului și încăierarea.
Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale
privitoare la dreptul oricărei persoane la integritate corporală şi sănătate. La fel ca
şi dreptul la viaţă, acest drept este ocrotit de legislaţia penală împotriva atingerilor
aduse de alte persoane. Obiectul material este corpul persoanei în viaţă, alta
decât făptuitorul. Actele de autovătămare nu constituie infracțiune, decât dacă
subiectul activ le săvârșește în scopul de a se sustrage de la serviciul militar pe
timp de război, caz în care există infracțiunea prevăzută în art. 432 (sustragerea de
la serviciul militar în timp de război).
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană. Uneori, legea
cere subiectului activ o anumită calitate: membru de familie, persoană care
exercită o profesie sau meserie ori persoană minoră.
Alteori, cum este cazul infracţiunii de încăierare, subiectul activ îl constituie
o pluralitate naturală de făptuitori constituiţi în cel puţin două grupuri care conțin
măcar câte două persoane fiecare.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă constă în acţiuni de lovire sau vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Nu este exclusă săvârşirea faptelor şi prin inacţiune (de
ex. neluarea unei măsuri care să prevină vătămarea corporală a unei persoane).
Aceste fapte sunt infracţiuni de rezultat, adică trebuie să se producă efectiv
urmarea imediată: vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Între actul de lovire sau vătămare trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
Latura subiectivă. Faptele se pot comite cu intenţie directă sau indirectă,
intenţie depăşită (preterintenţie) sau din culpă.
Tentativa este posibilă la faptele intenționate, dar nu se pedepseşte decât
la forma agravată a vătămării corporale (art. 194 alin. 2). Consumarea faptelor are
loc în momentul producerii rezultatului cerut de lege.
Regimul sancţionator variază între amendă şi închisoare de la 3 luni până
la 16 ani (încăiererarea prin care s-a cauzat moartea a două sau mai multe
persoane). Pentru o singură infracțiune din această grupă legiuitorul a prevăzut
posibilitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi (relele
tratamente aplicate minorului).
Aspecte procesuale. În această grupă există două infracţiuni care se
pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (lovire sau alte
violenţe şi vătămare corporală din culpă), iar retragerea plângerii va conduce la
înlăturarea răspunderii penale.

II. 3. 2. Lovirea sau alte violenţe (art. 193)

26
Noţiune. În forma simplă descrisă la alin. 1, infracţiunea constă în lovire sau
orice alte acte violente care provoacă unei persoane, suferinţe fizice.
Alineatul al 2-lea cuprinde o formă agravată, caracterizată de orice faptă
prin care se produc leziuni traumatice sau se afectează sănătatea unei persoane,
împrejurare ce necesită pentru vindecare, cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt identice cu obiectul
juridic comun şi obiectul material al tuturor infracţiunilor din această secţiune
(respectiv relațiile sociale privitoare la dreptul persoanei la integritate corporală şi
sănătate și corpul persoanei în viață).
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia este
posibilă.
Dacă făptuitorul este un funcţionar şi săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, în sarcina sa va fi reţinută infracţiunea de purtare abuzivă (art. 296) şi
nu aceea de lovire sau alte violenţe.
În schimb, dacă subiectul pasiv are calitatea de funcționar public care
îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, fapta va fi
încadrată conform prevederilor din art. 257 (ultraj).
Latura obiectivă. Elementul material al variantei simple din alin. 1 îl
reprezintă acţiunea de lovire sau orice alt act violent.
Mijloacele de comitere a faptei sunt foarte diverse. Lovirea sau actul de
violenţă se poate datora propriei energii a făptuitorului (izbire, pălmuire, îmbrâncire,
înţepare, tragere de păr, etc.), sau altei energii (de ex. asmuţirea unui animal care
doboară victima).
Acţiunea se poate efectua direct asupra victimei sau indirect (de ex. se
trage scaunul pe care aceasta doreşte să se aşeze ori se lasă să se închidă brusc
o ușă care o lovește pe victimă).
Urmarea imediată. Lovirea sau actul de violenţă trebuie să producă victimei
suferinţe fizice. Dacă acel act a produs doar suferinţe psihice sau morale, fapta nu
va constitui infracţiune.
Potrivit alineatului al 2-lea, fapta care a produs leziuni vindecabile în cel mult
90 de zile de îngrijiri medicale este mai gravă şi se pedepseşte mai sever.
Elementul material este acelaşi, dar urmarea imediată trebuie să constea în
vătămări care necesită îngrijiri medicale de una până la 90 de zile, inclusiv.
Numărul zilelor de îngrijiri medicale este stabilit de către medicul legist.
Gravitatea juridică a vătămării nu este identică cu gravitatea medicală a
acesteia1, astfel că este posibil ca din punct de vedere legal, leziunile să necesite
zile de îngrijiri medicale mai numeroase decât acelea de spitalizare sau dimpotrivă,
mai puţine.
Trebuie să existe legătură de cauzalitate între faptă și urmarea socialmente
periculoasă
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.

1
Matei Basarab şi colaboratorii, Codul penal comentat, vol. II, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 162

27
Lovirea sau actul violent din culpă care produce doar suferinţe fizice nu
constituie infracţiune. La fel, lovirea săvârşită cu consimţământul persoanei nu este
infracţiune.
De asemenea, nu va constitui infracţiune, lovirea sau vătămarea produsă în
cadrul unor activităţi îngăduite ori reglementate de lege: intervenţii chirurgicale,
tratamente medicale, jocuri sportive (fotbal, box, etc.), cu condiţia să se fi respectat
limitele normale ale unei asemenea activităţi şi regulamentele referitoare la
acestea.
Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul în care s-a
produs urmarea prevăzută de lege: suferinţa fizică, respectiv leziunea sau
afectarea sănătăţii cu consecinţa îngrijirilor medicare pentru vindecare în cel mult
90 de zile.
Dacă în aceeaşi împrejurare, făptuitorul aplică victimei mai multe lovituri
care fiecare în parte produc suferinţe fizice, vom avea o singură infracţiune.
Atunci când însă sunt lovite în aceeaşi împrejurare, mai multe victime, vom
avea pluralitate de infracţiuni.
Este posibilă şi săvârşirea infracţiunii în formă continuată, spre exemplu,
făptuitorul loveşte aceeaşi persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii din alin. 1 se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar forma agravată din alineatul
al 2-lea, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Dacă faptele incriminate în art. 193 sunt săvârşite asupra membrilor familiei,
maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime,
conform dispoziţiilor din art. 199 alin. 1.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru faptele descrise în alineatele
1 şi 2 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.
Pentru lovirile sau violenţele săvârşite contra unui membru al familiei,
acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu. Chiar dacă acţiunea penală
este pusă în mişcare din oficiu, în această situație legea permite împăcarea
părţilor, ceea ce are drept consecinţă înlăturarea răspunderii penale.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 3. 3. Vătămarea corporală (art. 194)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta prin care s-a cauzat integrităţii


corporale sau sănătăţii, o vătămare (leziuni traumatice sau afectarea sănătății)
care necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau vreuna
dintre următoarele consecinţe: o infirmitate; un prejudiciu estetic grav şi
permanent; avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Deosebirea faţă de infracţiunea precedentă este dată de numărul mai mare
de zile de îngrijiri medicale: peste 90 de zile ori vreo altă consecinţă gravă dintre
cele enumerate de legiuitor.

28
De aceea, cu excepţia rezultatului mai grav, structura şi conţinutul juridic al
infracţiunii de vătămare corporală este asemănător cu acela al infracţiunii de lovire
sau alte violenţe.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt comune întregului grup
de infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele sale. Subiect pasiv poate fi orice persoană, cu
excepția vătămării corporale care are ca rezultat avortul, unde subiectul pasiv
trebuie să aibă calitatea de femeie însărcinată.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o faptă care pricinuieşte o
vătămare, iar fapta poate fi o acţiune violentă (lovire, îmbrâncire, tăiere), o acţiune
neviolentă (punerea de substanţe toxice în băutură sau în mâncare) sau o
inacţiune.
Urmarea acţiunii sau inacţiunii trebuie să fie:
 a) o infirmitate,
 b) o vătămare care necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri
medicale,
 c) un prejudiciu estetic grav şi permanent,
 d) avortul,
 e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
a) Producerea unei infirmităţi. Infirmitatea înseamnă o stare anormală a
organismului din punct de vedere al integrităţii corporale şi a sănătăţii, care face ca
persoana să fie pusă într-o stare de inferioritate fizică sau psihică, în raport cu alte
persoane.
Pentru a constitui o consecinţă în sensul art. 194, infirmitatea trebuie să fie
permanentă şi ireversibilă, astfel că evaluarea ei ca atare se poate face numai
după vindecare. Nu prezintă importanță din punct de vedere al existenței acestei
consecințe legale, dacă starea de infirmitate se poate ameliora ori ar putea să
dispară după efectuarea vreunei intervenții chirurgicale sau după protezare.
În practica judiciară s-a considerat infirmitate, pierderea unui ochi, pierderea
auzului, etc.
b) Cauzarea unei vătămări care a necesitat pentru vindecare îngrijiri
medicale peste 90 de zile. Orice faptă care atrage îngrijiri medicale care dureză
peste 90 de zile va fi caracterizată drept infracţiune de vătămare corporală.
Chiar dacă numărul de zile de îngrijiri medicale s-a prelungit peste 90 de
zile din cauza complicaţiilor, stării anterioare de sănătate ori aplicării cu întîrziere a
tratamentului, fapta va constitui tot vătămare corporală, dacă nu s-a dovedit că
partea vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor care i-au fost produse 1.
Numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare este stabilit
de medicul legist.
c) Cauzarea unui prejudiciu estetic grav şi permanent are în vedere
modificarea înfăţişării fizice a corpului persoanei, astfel încât aceasta capătă un
aspect respingător, urât şi inestetic, iar revenirea la aspectul iniţial nu se mai poate
face printr-o vindecare naturală. Spre exemplu, se consideră prejudiciu estetic grav
şi permanent, o cicatrice adâncă pe obraz, pierderea definitivă a podoabei
1
Tudorel Toader, op. cit. p. 71

29
capilare, desfigurarea cauzată de aruncarea asupra feţei victimei de acid sulfuric,
etc.
Gravitatea prejudiciului estetic se va stabili de către instanţă pe baza
expertizei medico-legale, dar şi cu ajutorul altor mijloace de probă.
d) Producerea avortului. Această consecinţă presupune întreruperea
cursului sarcinii şi expulzarea fătului. Subiectul pasiv trebuie să fie o femeie
însărcinată, iar făptutorul să fi cunoscut ori să fi putut cunoaște această
împrejurare. Dacă făptuitorul nu cunoștea ori sarcina nu era atât de vizibilă încât
să-și dea seama de existența ei, nu se va putea reține infracțiunea de vătămare
corporală cu această urmare ori eventual, infracțiunea de lovire sau alte violențe.
e) Punerea în primejdie a vieţii persoanei. Acţiunea făptuitorului are ca
rezultat o vătămare care prin amploarea tulburărilor pe care le produce, conduce la
periclitarea vieţii victimei, cu posibilitatea survenirii morţii ei.
În această ipoteză, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu
acceptă acest rezultat, deoarece altfel fapta ar fi încadrată ca tentativă de omor.
De regulă, punerea în primejdie a vieții persoanei ca urmare mai gravă i se
datorează făptuitorului din culpă.
Dacă totuşi moartea se produce, fapta va constitui infracţiunea de loviri
cauzatoare de moarte.
Ori de câte ori fapta va produce două sau mai multe consecinţe dintre cele
enumerate de legiuitor, se va reţine o singură infracţiune de vătămare corporală,
dar la individualizarea pedepsei se va ţine seama de acest aspect.
Între acţiune şi urmarea ei trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Vătămarea corporală în forma de bază, simplă din
alineatul 1 al art. 194 se săvârşeşte cu intenţie indirectă sau cu preterintenţie.
Forme agravate. În alineatul al doilea este incriminată forma agravată a
infracţiunii descrise în alineatul 1, constând în săvârşirea faptei în scopul
producerii vreuneia dintre consecinţele următoare: o infirmitate, o vătămare care
necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau un prejudiciu
estetic grav şi permanent. Forma de vinovăţie pentru varianta agravată este numai
intenţia directă.
Tentativa este posibilă, dar legea o incriminează numai în privinţa faptei
descrise la alineatul al 2-lea. Infracţiunea se consumă în momentul când se
produce consecinţa gravă sau leziunile care necesită peste 90 de zile de îngrijiri
medicale.
Regimul sancţionator. Infracţiunea în forma simplă se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani, iar pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea
de la 3 la 10 ani.
Conform art. 199 alin. 1, dacă faptele sunt săvârşite asupra unui membru de
familie, maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

II. 3. 4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195)

30
Noţiune. Infracţiunea reprezintă o formă agravată a faptelor prevăzute în
articolele 193 şi 194, comise cu intenţie, dar care produc moartea victimei, iar
acest rezultat mai grav se datorează culpei făptuitorului.
Obiectul juridic special, subiectul activ al infracţiunii şi latura obiectivă
prezintă caracteristici asemănătoare cu infracţiunile precedente şi nu se mai
impune analizarea lor.
Întrucât prin această incriminare se ocroteşte atât dreptul la viaţă cât şi la
integritate corporală şi sănătate, în mod justificat s-a afirmat în doctrină, că locul
acestei infracţiuni ar fi trebuit să fie în capitolul consacrat infracţiunilor contra vieţii 1.
Specific pentru această infracţiune este rezultatul deosebit de grav care se
produce şi anume, moartea victimei. Între faptă şi rezultat trebuie să existe
legătură de cauzalitate.
Făptuitorului îi va fi imputată această infracţiune ori de câte ori acţiunii
săvârşite de acesta i se vor adăuga şi alţi factori sau cauze anterioare,
concomitente sau posterioare faptei.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie depăşită
(preterintenţie), adică acţiunea/inacţiunea (lovirea, actul violent sau neviolent ) se
comite cu intenţie, dar consecinţa mai gravă, moartea victimei, se datorează culpei
făptuitorului care fie a prevăzut acest rezultat, dar a sperat că nu se produce, fie nu
a prevăzut acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Spre exemplu, constituie această infracţiune, lovirea puternică a victimei cu
pumnul în faţă, urmată de dezechilibrare şi lovirea capului în cădere de asfalt, ceea
ce a provocat un traumatism cranio-cerebral cu hemoragie puternică şi în final,
moartea persoanei.
Dacă nu se poate reţine nici o culpă în sarcina făptuitorului în legătură cu
moartea victimei, atunci acesta va răspunde numai pentru infracţiunea de lovire
sau alte violenţe ori pentru vătămare corporală. Prin urmare, culpa făptuitorului
trebuie dovedită și nu prezumată. Dacă dimpotrivă, făptuitorului i se reține intenția
de a ucide și nu aceea de a vătăma integritatea corporală, atunci el va răspunde
opentru infracțiunea de omor și nu pentru loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte.
Tentativa nu este posibilă datorită formei de vinovăţie cu care se comite
fapta. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce moartea
victimei.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12
ani.
Conform art. 199 alin. 1, dacă fapta se săvârşeşte asupra unui membru de
familie, maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

II. 3. 5. Vătămarea corporală din culpă (art. 196)

1
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. p. 169

31
Noţiune. Faptele descrise în art. 193 alin. 2 (producerea de leziuni
traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane care necesită pentru vindecare
cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale) şi în art. 194 alin. 1 (cauzarea unei
vătămări care necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale, o
infirmitate, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul ori punerea în primejdie
a vieţii persoanei) se pedepsesc în anumite condiţii şi în situaţia săvârşirii din
culpă, fiind incriminate sub denumirea de vătămare corporală din culpă.
Obiectul juridic special prezintă aceleaşi trăsături ca şi la incriminările
precedente.
Subiectul activ al faptei descrise la alin. 1 al art. 196 este calificat şi trebuie
să fie o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe
psihoactive ori o persoană aflată în desfăşurarea unei activităţi care constituie prin
ea însăşi o infracţiune (de ex. un făptuitor care conduce autoturismul pe drumul
public fără să posede permis de conducere) .
Latura obiectivă.
- Forma tip de la alin. 1 constă în fapta prevăzută în art. 193 alin. 2 (lovirea
sau alte violențe) care a pricinuit pentru vindecare cel mult de 90 zile de îngrijiri
medicale, comisă de subiectul activ calificat menţionat mai sus.
- Forma agravată de la alin. al 2-lea constă în vătămarea corporală descrisă
de art. 194, alin. 1.
- Forma specială este prevăzută în alineatul 3 al art. 196 şi constă în forma
agravată aşa cum este descrisă în alin. 2 (vătămarea corporală), dar care a fost
săvârşită ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere
pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite
activităţi.
- Forma calificată de la alin. 4 se referă la ipoteza în care urmările acestor
fapte se produc faţă de două sau mai multe persoane; limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu o treime.
Latura subiectivă. Faptele se comit din culpă, în ambele ei forme: culpa cu
previziune şi culpa simplă.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Pentru forma simplă de la alin. 1, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Pentru forma agravată din alineatul al 2-lea, pedeapsa este închisoarea de
la 6 luni la 2 ani sau amenda, iar pentru forma specială din alineatul al 3-lea,
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Pentru forma calificată din alineatul al 4-lea care are în vedere producerea
consecinţelor faţă de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu o treime.
Aspecte procesuale. Pentru oricare dintre faptele prevăzute în acest
articol, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.
Când vătămarea corporală din culpă este săvârşită asupra unui membru de
familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. În acest caz,
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

32
Ori de câte ori nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei
anumite activităţi care a condus la comiterea faptelor descrise în alineatele 1 şi 3
constituie prin ea însăşi o infracţiune, se vor aplica regulile concursului de
infracţiuni.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 3. 6. Relele tratamente aplicate minorului (art. 197)

Noţiune. Infracţiunea constă în punerea în primejdie gravă, a dezvoltării


fizice, intelectuale sau morale a minorului, prin măsuri sau tratamente de orice fel,
aplicate de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.
Obiectul juridic special este complex şi constă pe de o parte, în relaţiile
sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea minorului şi pe de altă
parte, în relaţiile sociale care privesc asigurarea unui cadru normal de dezvoltare a
minorului, atât din punct de vedere fizic şi intelectual, cât şi moral.
Obiect material al infracţiunii este corpul minorului dacă tratamentele
aplicate privesc în mod direct, corpul minorului.
Subiectul activ este calificat şi poate fi numai părintele sau persoana în
grija căreia se află minorul.
Latura obiectivă. Elementul material constă în orice măsuri sau tratamente
aplicate minorului.
Cerinţa esenţială a elementului material constă în aceea ca măsurile sau
tratamentele să pericliteze dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Dacă tratamentele sau măsurile aplicate realizează şi conţinutul
infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi 194 din Codul penal (lovire sau alte violențe,
vătămare corporală), acestea se vor reţine în concurs cu infracţiunea prevăzută în
art. 197 din C.pen. (decizia nr. 37/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în
recurs în interesul legii). De asemenea infracțiunea poate intra în concurs și cu
lipsirea de libertate în mod ilegal sau cu alte infracțiuni.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Infracţiunea este sancţionată cu închisoare de la 3
la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 3. 7. Încăierarea (art. 198)

Noţiune. Infracţiunea constă în participarea la o încăierare între mai multe


persoane.
Obiectul juridic special este complex, fiind format din relaţiile sociale care
privesc integritatea corporală şi sănătatea persoanelor, precum şi acelea

33
referitoare la ordinea şi liniştea publică. Obiect material al infracţiunii pot fi corpul
persoanelor şi bunurile asupra cărora se exercită actele de violenţă.
Subiectul activ al infracţiunii îl constituie o pluralitate naturală de
făptuitori, constituiţi în cel puţin două grupuri, de măcar două persoane fiecare,
care se confruntă reciproc1.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă.
Elementul material al infracţiunii îl constituie acţiunea de participare la o
încăierare între mai multe persoane, adică o situaţie în care mai mulţi făptuitori îşi
aplică reciproc lovituri, astfel încât este dificilă stabilirea contribuţiei infracţionale a
fiecăruia dintre ei.
Nu există încăierare, ci infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori vătămare
corporală, în ipoteza în care mai mulţi făptuitori lovesc o singură victimă.
Ori de câte ori în cursul încăierării se produc participanţilor leziuni care
necesită pentru vindecare maximum 90 de zile de îngrijiri medicale, în sarcina
făptuitorilor se va reţine doar infracţiunea de încăierare în forma simplă, descrisă în
alineatul 1, întrucât lovirile sau alte violenţe sunt absorbite în conţinutul infracţiunii
de încăierare.
Urmarea imediată se poate manifesta sub forma suferinţei fizice ori a unei
leziuni traumatice sau a afectării sănătăţii unei persoane.
Forme agravate. În alineatul 2 este descrisă o formă agravată a infracţiunii,
iar elementul circumstanţial de agravare îl constituie cauzarea în cursul încăierării,
a unei vătămări corporale în dauna uneia sau mai multor persoane (în sensul art.
194 din C.pen.). În acest caz, dacă nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs
urmările, toţi făptuitorii (cu excepţia victimei) vor fi pedepsiţi cu închisoare de la unu
la 5 ani.
„Per a contrario”, dacă se identifică autorul faptei, acesta va răspunde
pentru infracţiunea de vătămare corporală (art. 194).
Potrivit alin. al 3-lea, când s-a cauzat moartea unei persoane şi nu se
cunoaşte autorul, toţi participanţii la încăierare vor fi pedepsiţi cu închisoare de la 6
la 12 ani. În acest caz se prezumă că toţi participanţii au acţionat cu intenţie
depăşită, iar rezultatul mai grav (moartea victimei) le este imputabil din culpă.
Dacă se identifică autorul, acesta va răspunde pentru infracţiunea de omor
simplu ori calificat sau pentru loviri cauzatoare de moarte, nu şi pentru încăierare.
Cu toate acestea, în ipoteza în care autorul omorului sau al lovirilor cauzatoare de
moarte a lovit şi alte persoane (decât victima omorului sau al lovirilor cauzatoare
de moarte), participante la încăierare, el va răspunde atât pentru încăierare cât şi
pentru infracţiunea mai gravă al cărei autor este.
Atunci când în încăierare se cauzează moartea a două sau mai multe
persoane, pluralitatea de victime ucise va conduce la majorarea limitelor de
pedeapsă cu o treime.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă
sau cu intenţie depăşită (preterintenţie).

1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit. vol. IV, p. 679

34
În situaţia descrisă la alin. 3, dacă s-a cauzat moartea uneia sau mai multor
persoane, forma de vinovăţie este intenţia depăşită (preterintenţia) 2.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă
este închisoarea de la 3 luni la un an, alternativ cu amenda.
Cauza specială de nepedepsire. Potrivit alin. 4, în privinţa persoanei care
a fost prinsă în încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să despartă pe
alţii, va opera cauza specială de înlăturare a răspunderii penale, astfel că acea
persoană va fi apărată de pedeapsă.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei, exceptând forma agravată descrisă în alin. 3 (s-a cauzat
moartea unei persoane), când competenţa de soluţionare revine tribunalului, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

II. 4. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie


(art. 199-200)

II. 4. 1. Violenţa în familie (art. 199)

Acest articol face referire la faptele prevăzute în art. 188, 189 şi art. 193-195
din Codul penal, în situaţia în care ele sunt săvârşite asupra unui membru de
familie.
Potrivit art. 177 alin. 1 din Codul penal, prin membru de familie se înţelege:
 ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
 soţul;
 persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi
sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Calitatea de membru de familie se păstrează în privinţa persoanei adoptate
ori a descendenţilor ei, faţă de rudele ei fireşti, aşa cum sunt menţionate la alin. 1.
Ori de câte ori faptele menţionate în lege se comit asupra unui membru de
familie, maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.
În cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 193) şi vătămare
corporală din culpă (art. 196), comise asupra unui membru de familie, acţiunea
penală se poate pune în mişcare şi din oficiu, nu doar la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Este însă posibilă împăcarea părţilor.

II. 4. 2. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă


(art. 200)

Noţiune. Faptele constau în uciderea copilului nou-născut (alin. 1) sau în


săvârşirea oricăreia dintre acţiunile descrise la art. 193 - 195: lovire sau alte

2
Matei Basarab şi colaboratorii, op. cit., vol. II Partea specială, p. 322

35
violenţe, vătămare corporală sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte (alin. 2),
asupra copilului nou-născut, la cel mult 24 de ore de la naştere, de către mama
aflată într-o stare de tulburare psihică.
După cum se observă, legiuitorul a reunit într-un singur articol de lege,
faptele incriminate în art. 188, 193, 194 şi 195, elementul comun reprezentându-l
subiectul activ care nu poate fi decât mama nou-născutului, aflată într-o stare de
tulburare psihică.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl reprezintă relaţiile sociale privitoare
la dreptul la viaţă al copilului nou-născut.
Obiect material al infracţiunii este corpul copilului nou-născut. Un copil este
considerat nou-născut din momentul declanşării naşterii şi atâta timp cât pe trupul
său se menţin semnele naşterii recente şi anume: vernix caseosa 1, resturile
cordonului ombilical care dispar în 7-10 zile, bosa serosanguină, etc.
Nu are importanţă dacă acel copil este din afara căsătoriei sau este născut
în cadrul căsătoriei. El trebuie să se fi născut viu, dar nu şi viabil.
Subiect activ al infracţiunii este numai mama copilului. Persoanele care
instigă, ajută sau cooperează cu mama în vederea comiterii oricăreia dintre aceste
fapte asupra nou-născutului, vor răspunde pentru instigare, complicitate şi
respectiv coautorat la omor, deoarece legea consacră un tratament penal mai
blând, numai în favoarea mamei aflată într-o stare de tulburare psihică.
Opinia majoritară în doctrina penală consideră uciderea copilului nou născut
o formă atenuată a omorului şi nu o infracţiune autonomă, ceea ce justifică
tratamentul penal diferenţiat al participanţilor.
Subiect pasiv al infracţiunii este copilul nou-născut.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de ucidere, lovire
ori de vătămare corporală îndreptată împotriva copilului nou-născut.
Uciderea poate avea loc prin acţiune (sugrumare, sufocare, înecare, lovire,
otrăvire, ardere etc.) sau prin inacţiune (lăsare fără îngrijiri, nehrănire, etc.).
Uciderea săvârşită în timpul naşterii asupra fătului va fi considerată avort şi
nu ucidere a copilului nou-născut.
Activitatea de ucidere, lovire ori vătămare coprorală trebuie să aibă loc
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, adică după expulzarea
copilului. Această dublă condiţie de timp caracterizează acţiunea ce formează
elementul material al infracţiunii şi trebuie dovedită de către organele judiciare prin
intermediul expertizei medico-legale. Îndoiala asupra acestui interval de timp va
profita întotdeauna făptuitoarei, potrivit principiului „in dubio pro reo”.
Atunci când se stabileşte că acţiunea de ucidere, lovire ori vătămare
corporală a copilului a avut loc după acest interval de timp, fapta va fi încadrată ca
omor.
Pentru a se reţine această infracţiune este esenţial ca acţiunea incriminată
să se comită în primele 24 de ore de la naştere, chiar dacă rezultatul faptei se
produce după acest interval.
Introducerea acestei cerinţe esenţiale în textul de incriminare a fost criticată
pe bună dreptate în doctrină, deoarece formularea va da naştere unei controverse
1
Vernix caseosa este stratul de grăsime de culoare alb-cenuşie care acoperă pielea fătului
şi îl protejează în uterul mamei de contactul cu lichidul amniotic (Dicţionar de neologisme,
Bucureşti, Editura Academiei, 1978, p. 1139)

36
şi anume dacă prin durata de maximum 24 de ore se înţelege sau nu şi că fapta
trebuie să aibă obligatoriu şi caracter imediat, cu atât mai mult cu cât există deja în
text, cerinţa ca fapta să se comită imediat după naştere 1.
Activitatea de ucidere trebuie să aibă ca urmare imediată, moartea nou-
născutului, iar între ele trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă, indirectă sau
depăşită.
Specific laturii subiective este că mama acţionează sub imperiul unor
tulburări psihice de orice natură, fie psiho-patologică (febra puerperală, psihozele
maniaco-depresive, schizofrenia), dar şi socială, economică, socială, morală,
religioasă (diferite emoţii, sentimente, teama de reacţia celor din jur, ruşinea de a
naşte un copil provenit din viol, incest, etc.). Aceste tulburări nu atrag însă
iresponsabilitatea, ci doar modifică procesele subiective care au loc în psihicul
mamei.
Dacă acţiunea nu a avut loc sub imperiul acestor tulburări psihice, fapta va
constitui infracţiunea de omor, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau
loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, după caz şi nu aceea prevăzută în art.
200.
Tentativa de ucidere a nou-născutului nu este incriminată, dar dacă fapta i-
a cauzat acestuia, vreo vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se va
reţine forma prevăzută în alineatul al 2-lea, constând în oricare dintre faptele
descrise în art. 193-195 din C.penal.
Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru uciderea nou-născutului este
cuprinsă între unu şi 5 ani, iar pentru faptele descrise în art. 193-195, limitele
pedepsei sunt de la o lună la 3 ani.
Aspecte procesuale. În ceea ce priveşte fapta de ucidere a nou-născutului,
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului, deşi nu
există o dispoziţie explicită în Codul de procedură penală în acest sens.
Această concluzie se poate deduce din împrejurarea că din moment ce
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (chiar şi a unui nou-
născut) este dată în competenţa tribunalului, conform dispoziţiilor art. 36 alin. 1 lit.
„b” din Codul de procedură penală, cu atât mai mult, uciderea nou-născutului
săvârşită cu intenţie, care este o faptă mai gravă, va intra în competenţa materială
a tribunalului. Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine procurorului.
Pentru fapta de vătămare a nou născutului, competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 5. Agresiuni asupra fătului (art. 201-202)

Această secţiune cuprinde două infracţiuni: întreruprerea cursului sarcinii şi


vătămarea fătului.
În ianuarie 1990, toate faptele referitoare la agresiunile asupra fătului au
fost dezincriminate, pentru ca în 1996 să fie reincriminată provocarea ilegală a
1
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecţii asupra infracţiunilor contra persoanei, în
Revista de Drept Penal, nr. 4/2013, p. 14-15

37
avortului, datorită consecinţelor grave pe care le poate avea întreruperea cursului
sarcinii, efectuată de persoane fără calificare, sau în afara instituţiilor medicale de
specialitate.
Fătul este produsul de concepţie, din momentul când începe să aibă mişcări
proprii şi până când se naşte.
Noua legislaţie penală incriminează şi faptele de vătămare a integrităţii
corporale ori a sănătăţii fătului, inspirându-se pentru aceasta din legislaţia
spaniolă.

II. 5. 1. Întreruperea cursului sarcinii (art. 201)

Noţiune. Infracţiunea constă în întreruperea cursului sarcinii, prin orice


mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
- în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate;
- de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate
obstretică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate;
- dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Problema dacă femeia are dreptul să hotărască asupra întreruperii cursului
propriei sarcini a frământat legiuitorii din toate timpurile, iar cu ocazia reglementării
acestei probleme s-a dat prioritate fie dreptului femeii de a decide dacă şi când să
aducă pe lume copii, fie dreptului copilului nenăscut de a trăi.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea femeii însărcinate, precum şi acelea referitoare
la viaţa produsului de concepţie. Obiectul material al infracţiunii este corpul femeii
în viaţă şi fructul concepţiei sau fătul.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, inclusiv un medic care
nu are specialitatea cerută de lege. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Infracţiunea este mai gravă atunci când este săvârşită de către medic
care, pe lângă pedeapsa principală, va fi sancţionat şi cu interzicerea exercitării
profesiei de medic.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de întrerupere a
cursului sarcinii, săvârşită prin orice mijloace, cu consimţământul femeii
însărcinate.
Modalităţile faptice de întrerupere a cursului sarcinii sunt variate şi nu pot fi
enumerate de legiuitor. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie să se
comită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate. S-a
considerat de legiuitor că astfel de intervenţii trebuie efectuate numai în instituţii de
specialitate, pentru a preîntâmpina complicaţiile şi pentru a se asigura igiena şi
asistenţa medicală necesară.
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate
obstetrică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate.
S-a apreciat de asemenea, că nimeni altcineva decât medicul specialist ginecolog-
obstetrician, nu are calificarea necesară pentru a întreprinde un astfel de act.
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece (14) săptămâni. În această
situaţie, circumstanţa are caracterul unei condiţii temporale şi se consideră că

38
întreruperea cursului sarcinii după acest moment ar periclita inclusiv viaţa femeii
însărcinate.
Urmarea imediată constă în uciderea fătului ca urmare a manoperelor
avortive, în uter sau în afara acestuia, ori în expulzarea produsului de concepţie.
Trebuie să existe legătură de cauzalitate între acţiune şi urmarea imediată.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie. Dacă se produce
moartea sau vătămarea corporală gravă a femeii însărcinate, fapta se comite cu
preterintenţie.

Forme agravate.
1) Alineatul al 2-lea al art. 201 prevede că fapta este mai gravă dacă se
săvârşeşte în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate.
Existenţa consimţământului se stabileşte potrivit regulilor de drept civil,
dreptul comun în materie.
2) Potrivit alin. 3, se reţine această formă agravată atunci când prin faptele
descrise la alineatele 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate, vreo vătămare corporală
sau moartea. Fapta este mai gravă datorită urmărilor pe care le produce.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în cazul faptelor descrise la alin. 1
(forma simplă) şi la alin. 2 (fapta comisă fără consimţământul femeii însărcinate).
Regimul sancţionator. Forma simplă de la alin. 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Dacă întreruperea cursului sarcinii se comite fără consimţământul femeii
însărcinate (alin. 2), pedepsele prevăzute sunt închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Când prin fapta săvârşită s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare
corporală, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
unor drepturi, iar dacă se produce moartea femeii însărcinate, pedeapsa este
închisoarea de la 6 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Cauză justificativă specială. Potrivit alin. 6, nu constituie infracţiune,
întreruperea cursului sarcinii realizată de către medicul de specialitate obstetrică-
ginecologie, efectuată în scop terapeutic până la vârsta sarcinii de 24 de
săptămâni sau chiar după acest moment, cu condiţia ca intervenţia să fie în
interesul mamei sau al fătului.
Cauză de nepedepsire. Deşi fapta sa constituie infracţiune, nu se
pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii. În schimb,
participanţii (coautori, instigatori sau complici) vor fi sancţionaţi potrivit dispoziţiilor
cuprinse în art. 201.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei, dar atunci când se cauzează cu intenţie depăşită, moartea
femeii însărcinate, competenţa de soluţionare revine tribunalului (art. 36 alin, 1. lit.
b din Codul de procedură penală).

II. 5. 2. Vătămarea fătului (art. 202)

39
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de vătămare a fătului, în timpul
naşterii, astfel încât a fost împiedicată instalarea vieţii extrauterine.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea produsului de concepţie. Obiectul material al
infracţiunii este corpul fătului.
Subiect activ poate fi orice persoană. Dacă fapta se săvârşeşte în timpul
naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele pedepselor se
reduc la jumătate.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de vătămare a
fătului, în timpul naşterii (de la declanşarea travaliului şi până la expulzarea
produsului de concepţie), astfel încât se împiedică instalarea vieţii extrauterine,
adică fătul moare până la momentul expulzării şi separării de corpul mamei.
Urmarea imediată constă în moartea fătului, astfel încât nu se instalează
viaţa extrauterină. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între acţiune şi rezultat.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă ori din
culpă. Atunci când faptele se comit din culpă, limitele pedepselor se reduc la
jumătate.
Regimul sancţionator. Forma tip descrisă în alineatul 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
Forme atenuate. Potrivit alin. al 2-lea, dacă fapta nu a împiedicat instalarea
vieţii extrauterine, dar a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală în sensul art.
194, atunci pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a cauzat
moartea copilului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, fapta fiind comisă cu
intenţie depăşită.
În alineatul al 3-lea este descrisă o altă formă atenuată a infracţiunii,
constând în vătămarea fătului în timpul sarcinii, nu al naşterii, cu consecinţa
cauzării unei vătămări corporale copilului (pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la 2 ani) ori a morţii copilului (în acest caz pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
3 ani).
Cauză de inexistenţă a infracţiunii. Forma tip şi formele atenuate ale
faptelor aşa cum sunt descrise în alineatele 1-3 nu constituie infracţiune dacă sunt
comise de un medic ori de persoana autorizată să urmărească sarcină ori să asiste
naşterea, ori de câte ori sunt săvârşite în cursul actului medical cu respectarea
prevederilor specifice profesiei şi au fost realizate în interesul gravidei ori al fătului,
dar sunt urmarea riscului inerent exercitării actului medical.
Cauză de nepedepsire. Fapta de vătămare a fătului în perioada sarcinii, de
către femeia însărcinată nu se pedepseşte.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei, dar atunci când se cauzează moartea copilului, competenţa
de soluţionare revine tribunalului (art. 36 alin, 1. lit. b din Codul de procedură
penală).

II. 6. Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în


primejdie (art. 203-204)

40
II. 6. 1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203)

Noţiune. Infracţiunea constă în omisiunea de a ajuta ori de a înştiinţa


autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau
integritate corporală este în primejdie şi care este în neputinţă de a se salva.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale privitoare la necesitatea
de a proteja viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a celor care se află în
primejdie şi nu se pot salva singuri.
Subiectul activ poate fi orice persoană care este responsabilă penal. Fapta
nu este susceptibilă de săvârşire în participaţie, pluralitatea de făptuitori atrăgând
şi o pluralitate de infracţiuni.
Nu ar putea fi subiect activ al acestei infracţiuni, acela care a pus el însuşi
victima în pericol, ci doar cel care a găsit-o într-o asemenea situaţie.
De asemenea, nu poate fi subiect activ al acestei infracţiuni cel care are
obligaţia legală să intervină pentru salvarea unei persoane aflate în pericol
(pompier, poliţist, salvamar, medic, salvamontist, etc.). Aceştia vor răspunde
eventual pentru alte infracţiuni: abuz în serviciu, etc. Subiect pasiv este acea
persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care
nu se poate salva singură.
Latura obiectivă. Elementul material constă doar din inacţiuni: omisiunea
de a da ajutorul necesar şi omisiunea de a înştiinţa autoritatea.
Prin acordarea de ajutor nu trebuie ca făptuitorul să se pună el însuşi în
pericol (de ex. încercarea cuiva care nu ştie să înoate, de a salva de la înec o
persoană). În acest caz, făptuitorul are la îndemână cea de-a doua variantă de
salvare, înştiinţarea imediată a autorităţii.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a persoanei aflată în primejdie.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la 1 an, alternativ cu amenda.
Cauză de inexistenţă a infracţiunii. Fapta nu constituie infracţiune dacă
prin acordarea ajutorului, făptuitorul s-ar expune unui pericol grav privind viaţa,
integritatea corporală ori sănătatea.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 6. 2. Împiedicarea ajutorului (art. 204)

Noţiune. Infracţiunea constă în împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru


salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea acesteia.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
necesitatea de a proteja viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a celor care se
află în primejdie şi nu se pot salva singuri.

41
Subiectul activ poate fi orice persoană şi participaţia este posibilă. Subiect
pasiv este persoana aflată într-un pericol iminent şi grav pentru viaţa sa,
integritatea corporală ori sănătatea ei.
Latura obiectivă. Elementul material presupune orice acţiune de
împiedicare a intervenţiei ajutoarelor în vederea salvării persoanei. Legiuitorul nu
precizează în ce consta acţiunea , astfel că ea se poate realiza în variate modalităţi
faptice (de ex., blocarea unui drum de acces, întreruperea legăturilor telefonice,
etc.)
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru această
infracţiune este închisoarea de la unu la 3 ani, alternativ cu amenda.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 7. Infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 205-208)

II. 7. 1. Aspecte generale

Libertatea persoanei, considerată drept valoare fundamentală pentru fiinţa


umană este ocrotită şi în dreptul penal deoarece în lipsa libertăţii, omul nu-şi va
putea dezvolta propria personalitate.
Însăşi Constituţia României proclamă libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, aşa după cum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului instituie
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenţei, reputaţiei şi onoarei.
Codul penal incriminează în articolele 205-208, faptele săvârşite împotriva
libertăţii persoanei şi anume: lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţarrea,
şantajul şi hărţuirea.
Spre deosebire de Codul penal anterior, noul cod a transferat în alte capitole
anumite incriminări care, din punct de vedere al obiectului juridic special, au în
vedere tot relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei: violarea de domiciliu,
sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, violarea secretului
corespondenţei, divulgarea secretului profesional, astfel că soluţia de sistematizare
propusă este criticabilă1.
Obiectul juridic comun tuturor infracţiunilor din acest capitol îl constituie
dreptul la libertate. Acest drept este însă un drept complex, al cărui conţinut este
dat de toate aspectele care îl conturează: libertatea fizică, de mişcare, libertatea
psihică.
Fiecare componentă a acestui drept complex, este ocrotită în mod distinct
prin infracţiunile existente în acest capitol.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. Infracţiunile contra libertăţii sunt infracţiuni comisive şi se
pot comite atât prin acţiune. cât şi prin inacţiune. Urmarea imediată constă într-o
1
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecţii asupra infracţiunilor contra persoanei, în
Revista de Drept Penal, nr. 4/2013, p. 15-16

42
atingere adusă dreptului la libertate al persoanei. Legătura de cauzalitate este
evidentă şi stabilirea ei nu comportă dificultăţi.
Latura subiectivă. Infracţiunile contra libertăţii persoanei se săvârşesc cu
intenţie directă sau indirectă.
Prin excepţie, şantajul se poate săvârşi numai cu intenţie directă.
Tentativa este posibilă la toate infracţiunile, dar este pedepsită numai la
lipsirea de libertate în mod ilegal.
Consumarea faptelor are loc în momentul în care se produce urmarea
periculoasă: încălcarea dreptului la libertate al persoanei.
Regimul sancţionator. Aceste fapte sunt pedepsite cu închisoarea sau cu
închisoare, alternativ cu amenda
Aspecte procesuale. Pentru unele dintre infracţiunile cu grad mai scăzut
de pericol social, este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale (ameninţarea şi hărţuirea).

II. 7. 2. Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205)

Noţiune. Infracţiunea constă, potrivit alin. 1 care incriminează forma ei


simplă, în fapta persoanei care fără a avea vreun temei legal, lipseşte de libertate
o altă persoană.
Alineatele 3-4 ale articolului 205 descriu formele calificate ale infracţiunii.
Obiectul juridic special îl constituie dreptul la libertate fizică al persoanei
care nu trebuie să fie stingherită în posibilitatea de a se deplasa şi acţiona conform
propriei sale voinţe.
La unele din formele calificate ale acestei infracţiuni, pe lângă acest obiect
juridic vom regăsi şi valori sociale care interesează viaţa persoanei. În aceste
cazuri, formele agravate vor avea şi obiect material şi anume, corpul persoanei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv poate fi orice persoană, dar dacă
acesta este un minor, fapta va fi pedepsită mai grav, iar pluralitatea de victime va
atrage reţinerea unui concurs de infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă într-o acţiune sau
inacţiune1 care are ca efect lipsirea persoanei de libertatea de mişcare: legarea ei,
închiderea într-o încăpere, imobilizarea, neeliberarea ei după încetarea temeiului
legal al reţinerii sau arestării, împiedicarea persoanei de a se deplasa într-un
anume loc, etc. Potrivit alin. 2 al art. 205, este asimilată lipsirii de libertate şi
răpirea unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa ori de a se
apăra (de ex. un copil mic, o persoană lipsită de discernământ, o persoană
imobilizată din cauza bolii, etc.).
În practica judiciară s-a ridicat problema concursului dintre lipsirea de
libertate în mod ilegal şi alte infracţiuni. Astfel, uneori lipsirea de libertate în mod
ilegal este absorbită în mod natural în conţinutul altei infracţiuni şi se va reţine doar

1
Ioan Gârbuleţ, Traficul de persoane, proxenetismul, lipsirea de libertate şi înşelăciunea, în
Revista de Drept Penal nr. 1/2011, p. 53

43
infracţiunea absorbantă (violul nu se poate comite decât dacă victima e lipsită pe
durata actului sexual, de libertate; la fel în cazul tâlhăriei).
Alteori însă se va reţine concurs de infracţiuni dacă lipsirea de libertate este
ea însăşi mod de săvârşire a altor infracţiuni (de ex., tâlhăria ori violul săvârşite
prin imobilizarea victimei, dar lipsirea de libertate a acesteia durează mai mult
decât timpul necesar comiterii infracţiunii scop).
Cerinţa esenţială a acţiunii sau inacţiunii ce formează elementul material
este ca lipsirea de libertate să aibă caracter ilegal, adică să nu aibă vreo justificare
legitimă (executarea unui mandat de arestare, a unui mandat de aducere, a unei
pedepse privative de libertate, internare nevoluntară a celor bolnavi psihic,
periculoşi ş.a.).
Nu va fi considerată ca având caracter ilegal, fapta părinţilor care în dorinţa
de a le asigura copiilor o educaţie corespunzătoare, le îngrădesc acestora
libertatea de mişcare (nu le permit deplasarea în anumite locuri, la anumite ore,
etc.), prin măsuri proporţionale cu scopul urmărit.
La fel, pentru anumite persoane cum sunt militarii, sportivii aflaţi în
cantonament, cercetătorii izolaţi în condiţii specifice, privarea de libertate nu se
consideră că are caracter ilegal, ea izvorând din necesitatea şi utilitatea
desfăşurării unor astfel de activităţi sau realizându-se cu consimţământul acelor
persoane.
Urmarea imediată constă într-o atingere adusă libertăţii de mişcare a
persoanei.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Culpa, eroarea sau consimţământul victimei vor atrage inexistenţa infracţiunii. Este
necesar ca persoana să fie conştientă de semnificaţia măsurii la care va fi supusă.
Tentativa este posibilă şi este pedepsită. Prin natura ei, infracţiunea este
continuă şi se epuizează atunci când încetează lipsirea de libertate.
Forme calificate. Cum am arătat mai sus, fapta este susceptibilă de
săvârşire în forma calificate, iar împrejurările care duc la reţinerea acestei forme
presupun că fapta se săvârşeşte:
Alineatul 3:
- de către o persoană înarmată. Termenul „persoană înarmată” se
defineşte prin raportare la articolul 179 din Codul penal, astfel că o asemenea
persoană are asupra sa o armă special confecţionată pentru atac sau apărare ori a
folosit orice dispozitiv sau obiect, considerat armă prin asimilare. Nu prezintă
importanţă dacă arma aflată asupra făptuitorului este sau nu în loc vizibil. Dacă
arma este folosită, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni 1.
- asupra unui minor. Cauza agravării rezidă în calitatea victimei de
persoană sub 18 ani şi pentru care o asemenea faptă poate avea urmări dintre
cele mai grave. Eroarea asupra vârstei victimei va conduce la reţinerea infracţiunii
în forma simplă.
- punând în pericol viaţa sau sănătatea victimei.. Această agravantă
se va aplica ori de câte ori regimul la care este supusă victima îi va pune acesteia
viaţa sau sănătatea în primejdie, chiar dacă nu îi produce suferinţe (victima este

1
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. vol. I, p. 209

44
ţinută în condiţii insalubre, în pericol de contaminare cu anumite boli sau maladii,
ori dacă este drogată, etc.).
Alineatul 4:
- dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei. Existenţa acestei
forme calificate este justificată de urmarea mai gravă a lipsirii de libertate şi anume
moartea victimei. Acest rezultat mai grav îi este imputat autorului din culpă, astfel
că infracţiunea se comite în această modalitate cu forma de vinovăţie a intenţiei
depăşite (preterintenţie).
Regimul sancţionator. Forma simplă a lipsirii de libertate în mod ilegal se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani. Pentru formele calificate pedepsele
sunt următoarele:
- pentru alin. 3: închisoare de la 3 la 10 ani
- pentru alin. 4: închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 7. 3. Ameninţarea (art. 206)

Noţiune. Infracţiunea constă în ameninţarea adresată unei persoane, cu


săvârşirea împotriva ei ori împotriva unei alte persoane, a unei infracţiuni sau fapte
păgubitoare, dacă este de natură să-i producă o stare de temere.
Obiectul juridic special al infracţiunii este format din relaţiile sociale
privitoare la dreptul persoanei la libertate psihică. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia este posibilă.
Subiect pasiv poate fi orice persoană aptă să-şi dea seama că îi este lezată
libertatea psihică. Prin urmare, n-ar putea fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni un
copil foarte mic, o persoană aflată în stare de inconştienţă, un bolnav psihic, etc.
adică aceia care nu pot percepe constrângerea psihică şi care nu simt temere
datorită acestei constrângeri.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de ameninţare
care trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare
nejustificate;
- acţiunea de ameninţare trebuie să fie îndreptată împotriva persoanei
ameninţate ori împotriva unei alte persoane;
- această acţiune să fie serioasă, de natură să alarmeze victima, adică să-i
poată produce acesteia o temere reală, chiar dacă victima n-a fost alarmată.
Aptitudinea de alarmare va fi stabilită în concret, de la caz la caz, în funcţie de
profilul psihic al victimei, modalitatea concretă de comitere a faptei.
Acţiunea de ameninţare se poate realiza prin orice mijloace: oral, în scris,
prin gesturi, prin comunicare directă sau indirectă.
Atunci când acţiunea de ameninţare este cuprinsă în conţinutul vreunei alte
infracţiuni, ea îşi va pierde individualitatea şi va fi reţinută doar cea din urmă
infracţiune (tâlhărie, şantaj, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, etc.).

45
Dacă făptuitorul ameninţă cu comiterea unei anumite infracţiuni, spre
exemplu cu infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi imediat acesta trece la
săvârşirea faptei, lovind victima, va fi reţinută doar infracţiunea de lovire sau alte
violenţe care va absorbi infracţiunea de ameninţare.
Nu există această infracţiune atunci când ameninţarea vizează utilizarea
unei căi legale (acţiune în justiţie, plângere penală, realizarea unui drept).
Urmarea imediată a faptei constă în atingerea adusă libertăţii psihice a
victimei, iar între acţiune şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Legea pedepseşte această infracţiune cu
închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, prevăzând şi limita maximă a
sancţiunii aplicate care nu poate depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de ameninţare se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea
plângerii înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 7. 4. Şantajul (art. 207)

Noţiune. Aşa cum este descrisă fapta în forma simplă din alin. 1, şantajul
constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere
ceva, în scopul pentru a obţine în mod injust, un folos nepatrimonial, pentru sine
sau pentru altul.
În alineatul 2 este descrisă o formă asimilată care constă în ameninţarea cu
darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana
ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul arătat în alin. 1.
Obiectul juridic special este format în principal, din relaţiile sociale
privitoare la libertatea morală a persoanei şi în secundar, din relaţiile sociale
referitoare la patrimoniul acesteia.
De regulă, infracţiunea nu are obiect material, dar dacă fapta se comite prin
violenţă, atunci corpul persoanei va fi obiectul material al infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia penală
este posibilă.
Latura obiectivă. Elementul material al formei simple descrise în alin. 1
constă în acţiunea de constrângere exercitată asupra victimei prin care se
urmăreşte determinarea persoanei să dea, să facă să nu facă sau să sufere ceva.
A constrânge înseamnă a obliga, a impune cuiva o anumită conduită (să
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva), împotriva voinţei sale. Constrângerea
se poate realiza prin violenţă fizică (în sensul art. 193, lovire sau alte violenţe) sau
violenţă psihică (ameninţare – art. 206). De fiecare dată, indiferent că şantajul se
comite prin violenţă fizică sau prin violenţă psihică, el devine o infracţiune
complexă deoarece absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori
infracţiunea de ameninţare.

46
Pentru forma asimilată din alin. 2, elementul material constă în acţiunea de
ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare
pentru persoana ameninţată sau un membru al familiei sale. Acţiunea presupune
aşadar numai violenţa psihică – ameninţare. Cerinţa esenţială a elementului
material presupune ca ameninţarea să se refere la darea în vileag a unei fapte
reale ori nereale, care ar compromite victima sau un membru de familie al
acesteia.
Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă victima a rezistat
constrângerii sau nu.
Urmarea imediată constă în ştirbirea libertăţii victimei care nu mai poate
acţiona conform propriei voinţe.
Între acţiunea de constrângere sau ameninţare şi urmarea imediată trebuie
să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Şantajul se săvârşeşte numai cu intenţie directă,
calificată prin scop, înţeles ca finalitate, acesta fiind obţinerea în mod injust a unui
folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Forma calificată. Potrivit alineatului al 3-lea, fapta descrisă în alin. 1 sau 2
este mai gravă atunci când ea se comite în scopul de a dobândi în mod injust un
folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.
În practica judiciară au apărut dificultăţi în legătură cu încadrarea juridică a
faptelor în infracţiunea de şantaj sau tâlhărie şi în doctrină 1 s-a arătat în mod corect
că la şantaj, între momentul realizării acţiunii de constrângere şi cel al satisfacerii
pretenţiilor făptuitorului, se interpune un anumit interval de timp. Tâlhăria
presupune că victima este constrânsă să predea imediat banii, valorile sau
bunurile aflate asupra sa, ameninţarea sau violenţa fiind simultană cu remiterea de
către victimă a bunului. Durata intervalului de timp trebuie apreciată de la caz la
caz de către instanţa de judecată.
Regimul sancţionator. Şantajul se pedepseşte în formele simple cu
închisoare de la unu la 5 ani, iar forma calificată se sancţionează cu închisoare de
la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 7. 5. Hărţuirea (art. 208)

Noţiune. Infracţiunea de hărţuire constă în fapta de a urmări în mod repetat


şi nejustificat, o persoană ori de a-i supraveghea locuinţa, locul de muncă sau alte
locuri frecventate de către ea, cauzându-i-se astfel o stare de temere.
Obiectul juridic special este format din relaţiile referitoare la libertatea
psihică a victimei. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă.

1
Ana Pârvu, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, în Revista de Drept
Penal, nr. 3/2006, p. 84-87

47
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de urmărire a
persoanei sau de supraveghere a locuinţei, locului de muncă sau a altor locuri
frecventate de ea.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca fapta să se comită
în mod repetat (de cel puţin două ori) şi fără drept ori fără interes legitim (adică în
mod nejustificat). Datorită cerinţei de repetabilitate a acţiunii ce formează
elementul material, hărţuirea este o infracţiune de obicei, astfel încât pentru
consumarea faptei este ncesar ca acţiunea să se comită de un număr suficient de
ori.
Urmarea imediată a faptei constă în starea de temere indusă victimei, iar
între acţiune şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie directă. În
doctrină1 s-a afirmat că forma de vinovăţie constă numai în intenţia directă
deoarece făptuitorul acţionează în scopul de a cunoaşte nemijlocit acţiunile
persoanei vătămate.
Forma atenuată. Potrivit alineatului al 2-lea, fapta este mai puţin gravă
dacă se comite prin efectuarea de apeluri telefonice ori comunicări prin mijloace de
transmitere la distanţă, care prin frecvenţă sau conţinut, produc victimei o stare de
temere.
Regimul sancţionator. Pentru formele simple din alineatul 1, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda.
Pentru forma atenuată din alin. al 2-lea, pedeapsa este închisoarea de la o
lună la 3 luni sau amenda
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii
înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 8. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile


(art. 209-217)

Această subgrupă de infracţiuni cuprinde atât incriminări tradiţionale,


provenind din Codul penal anterior (de ex. sclavia, supunerea la muncă forţată sau
obligatorie, proxenetismul), cât şi incriminări preluate din legislaţia penală specială
(traficul de persoane, şi traficul de minori sunt preluate din Legea nr. 678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane).

II. 8. 1. Sclavia (art. 209)

Noţiune. Infracţiunea constă în suprimarea totală a libertăţii individuale a


persoanei care devine un simplu obiect aflat în proprietatea făptuitorului şi se poate
comite prin punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie ori traficul de
sclavi.

1
Tudorel Toader, op. cit. 2014, p. 361 şi Alexandru Boroi, op. cit. 2011, p. 109

48
Chiar dacă în prezent astfel de fapte se întâlnesc extrem de rar, pentru a se
preveni comiterea lor, pe plan inernaţional au fost adoptate o serie de convenţii şi
tratate care le incriminează2, iar România a aderat şi ea la aceste convenţii, astfel
că a menţinut incriminarea sclavia şi în noul Cod penal.
În conformitate cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului,
(art. 4, paragraful 1), nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile juridice care
privesc libertatea persoanei. Obiect material al infracţiunii este însuşi corpul
persoanei transformate în sclav.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din cele trei acţiuni:
punerea, ţinerea persoanei în stare de sclavie, respectiv traficul de sclavi.
Punerea persoanei în stare de sclavie presupune că persoana devine prin
fapta autorului, sclav, deşi înainte era o persoană liberă; ţinerea în stare de sclavie
semnifică prelungirea în timp a acestei stări, iar traficul de sclavi presupune
vânzarea, cumpărarea şi orice alte acte de transmitere a sclavilor de la un făptuitor
la altul.
Urmarea imediată constă în suprimarea totală a libertăţii victimei
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului.

II. 8. 2. Traficul de persoane (art. 210)

Noţiune. Infracţiunea constă în recrutarea, transportarea, transferarea,


adăpostirea sau primirea unei persoane, în vederea exploatării ei.
Potrivit art. 182 din Codul penal, prin exploatarea unei persoane se înţelege:
supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;
ţinerea în stare de scalvie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate
ori de aservire; obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în
vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de
exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerşetoriei, precum şi prelevarea de
organe în mod ilegal.
Incriminarea este preluată din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, cu anumite modificări.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
libertatea fizică şi psihică a persoanei. În literatura de specialitate s-a arătat că
această infracţiune se deosebeşte de sub aspectul obiectului juridic de infracţiunea

2
G & G Consulting, Norme de Drept penal comunitar, Colecţia EUROLEX, f. ed., f. an, p.
58-60

49
de lipsire de libertate în mod ilegal ori alte infracţiuni similare deoarece constituie o
infracţiune mijloc, pentru a realiza exploatarea victimei. Obiect material al
infracţiunii există în măsura în care fapta se comite prin violenţă sau altă formă de
constrângere, iar atunci corpul persoanei este obiect material al infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală
este posibilă.
Dacă fapta se comite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, fapta este mai gravă şi se pedepseşte mai sever.
Subiectul pasiv este persoana recrutată, transportată, transferată,
adăpostită sau primită, în scopul exploatării.
Consimţământul subiectului pasiv nu constituie, conform alin. 3 al art. 210,
cauză justificativă. Existenţa unui asemenea consimţământ nu poate produce
efecte juridice, deşi s-a susţinut printr-o excepţie de neconstituţionalitate că prin
incriminarea traficului de persoane se lezează dreptul constituţional al persoanei
de a dispune de ea însăşi (art. 26 alin. 2 din Constituţie). Excepţia de
neconstituţionalitate a fost respinsă şi Curtea Constituţională a arătat că
exploatarea sexuală a unei persoane, chiar cu acordul acesteia reprezintă un grav
atentat la ordinea publică şi la libertatea de voinţă şi acţiune a oricărei persoaner,
în acord cu exigenţele morale. Incriminând traficul de persoane, legiuitorul a
urmărit tocmai protejarea acestui drept constituţional 1.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în vreuna din
următoarele acţiuni alternative: recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau
primire a unei persoane.
Recrutare înseamnă a atrage, a convinge pe cineva; transportare înseamnă
a deplasa pe cineva dintr-un loc în altul; transferare presupune mutarea victimei de
la un traficant la altul; adăpostire semnifică găzduire, cazare, instalare într-o
locuinţă; primire a unei persoane înseamnă preluarea unei persoane prin tranzacţii
diverse (cumpărare, închiriere, schimb, etc.) de la alţi traficanţi 2.
Pentru ca fapta să constituie infracţiunea de trafic de persoane, oricare
dintre acţiunile enumerate trebuie săvârşită cu anumite mijloace şi anume:
- prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate,
- profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei,
- prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte
foloase, în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra
acelei persoane.
Ori de câte ori acţiunea ce formează elementul material se săvârşeşte în
aceleaşi condiţii de loc şi timp, asupra mai multor persoane, existând rezoluţie
infracţională unică, se va reţine o infracţiune continuată de trafic de persoane (a se
vedea în aces sens, decizia nr. 49/2007 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) 3.

1
Decizia nr. 1546 din 25 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul
Oficial nr. 60 din 25 ianuarie 2011.
2
Ioan Gârbuleţ, Traficul de persoane, proxenetismul, lipsirea de libertate şi înşelăciunea.
Deosebiri, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2011, p. 37-39
3
Publicată în Monitorul Oficial nr. 775/2007

50
Dacă fapta se comite asupra aceluiaşi subiect pasiv prin două sau mai
multe modalităţi dintre cele alternative, va exista o singură infracţiune de trafic de
persoane.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca oricare dintre
acţiunile ce formează elementul material să se realizeze în scopul expoatării
persoanei, dar considerăm că în conţinutul acestei incriminări, scopul are înţelesul
de destinaţie şi caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile referitoare la
libertatea şi demnitatea persoanei.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă
întrucât în opinia noastră cerinţa esenţială a scopului are înţelesul de destinaţie şi
caracterizează elementul material şi nu latura subiectivă.
Tentativa este incriminată şi sancţionată.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Forme agravate. Alineatul al 2-lea al art. 210 introduce o formă agravată a
faptei constând în împrejurarea săvârşirii ei de către un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu, caz în care pedeapsa prevăzută în lege este
închisoarea de la 5 la 12 ani.
Elementul de agravare îl constituie atât calitatea subiectului activ care este
funcţionar public, cât şi împrejurarea în care comite fapta, în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
În cazul acestei variante agravate, în mod regretabil, legiuitorul a omis
prevederea referitoare la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului. Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine
procurorilor DIICOT.

II. 8. 3. Traficul de minori (art. 211)

Noţiune. Infracţiunea constă în recrutarea, transportarea, transferarea,


adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării sale.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
libertatea fizică şi psihică a persoanelor minore. Obiect material al infracţiunii
există în măsura în care fapta se comite prin violenţă sau altă formă de
constrângere, iar atunci corpul minorului este obiect material al infracţiunii.
Subiectul activ activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia
penală este posibilă.
Dacă fapta se comite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu fapta este mai gravă şi se pedepseşte mai sever.
Subiectul pasiv este minorul recrutat, transportat, transferat, adăpostit sau
primit, în scopul exploatării.

51
Dacă sunt recrutate două victime, una minoră şi alta majoră, vor exista două
infracţiuni: trafic de minori şi trafic de persoane 1.
Consimţământul subiectului pasiv nu constituie, conform alin. 3 al art. 211,
cauză justificativă.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în vreuna din
următoarele acţiuni alternative: recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau
primire a unui minor.
Recrutare înseamnă a atrage, a convinge pe cineva; transportare înseamnă
a deplasa pe cineva dintr-un loc în altul; transferare presupune mutarea victimei de
la un traficant la altul; adăpostire semnifică găzduire, cazare, instalare într-o
locuinţă; primire a unei persoane înseamnă preluarea unei persoane prin tranzacţii
diverse (cumpărare, închiriere, schimb, etc.) de la alţi traficanţi, adică aceleaşi
explicaţii date în cazul infracţiunii de trafic de persoane.
În ceea ce priveşte cerinţa esenţială a elementului material şi urmarea
imediată rămân valabile explicaţiile de la art. 210
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă, exact
ca în situaţia analizată la art. 210.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pentru forma tip din alineatul 1, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Forme agravate. Alineatul al 2-lea al art. 211 introduce formele agravate ale
faptei constând în împrejurarea săvârşirii ei în condiţiile arătate în alin. 1 al art. 210
(adică prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea
de vădită vulnerabilitate a persoanei; prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea
de bani ori de alte foloase, în schimbul consimţământului persoanei care are
autoritate asupra acelei persoane) sau de către un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, caz în care pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de
la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului. Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine
procurorilor DIICOT.

II. 8. 4. Supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 212)

Noţiune. Infracţiunea constă în obligarea persoanei să presteze o anumită


muncă împotriva voinţei ei sau la o muncă obligatorie. Incriminarea a fost preluată
din Codul penal precedent, cu modificarea limitei minime a pedesei de la 6 luni la
un an.
Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale care presupun
libertatea persoanei de a alege şi a presta acele activităţi care corespund
aspiraţiilor şi pregătirii sale profesionale.

1
Decizia nr. 3272 din 15 iunie 2004 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date.

52
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Latura obiectivă. Acţiunile alternative ce formează elementul material sunt:
- supunerea unei persoane la prestarea unei munci contra voinţei
sale, adică o muncă pe care nu ar presta-o de bună voie. Cerinţa esenţială a
acestei acţiuni este ca acea muncă să fie prestată în alte cazuri şi condiţii decât
cele prevăzute de dispoziţiile legale.
- supunerea persoanei la muncă obligatorie, adică prestarea muncii
ca şi când ar fi datoare să o presteze.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă persoana a fost sau
nu remunerată ori prin ce mijloace s-a comis fapta.
Conform dispoziţiilor constituţionale din art. 42, nu reprezintă muncă forţată
serviciul militar activ ori activităţile desfăşurate în locul acestuia de aceia care nu
prestează serviciul militar din motive religioase sau de conştiinţă; munca unei
persoand condamnate prestată în condiţii normale în perioada de detenţie sau de
liberare condiţionată precum şi prestaţiile impuse de situaţiile create prin calamităţi
ori alt pericol sau care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 3 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 8. 5. Proxenetismul (art. 213)

Noţiune. În forma sa simplă, tipică, proxenetismul constă în determinarea


ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării
prostituţiei, de către una sau mai multe persoane.
Potrivit alin. 4 al art. 213, prin prostituţie se înţelege întreţinerea de acte
sexuale cu diferite persoane, în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine
sau pentru altul. În prezent, noul Cod penal nu mai incriminează prostituţia.
Aşa cum rezultă din Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane
şi a exploatării prostituării acestora, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 2
decembrie 1949, proxenetismul şi prostituţia au un profund caracter antisocial, fiind
incompatibile cu demnitatea şi valoarea fiinţei umane.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care presupun
respectul pentru libertatea şi demnitatea persoanei, precum şi acelea referitoare la
obţinerea de bunuri sau venituri prin activităţi oneste şi morale.
Obiectul material este format la unele variante de comitere a faptei, din
corpul sau corpurile persoanelor constrânse la prostituţie.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana determinată la prostituţie ori
căreia i s-a înlesnit prostituţia.

53
Latura obiectivă. Elementul material constă din acţiuni alternative: de a
determina, de a înlesni practicarea prostituţiei şi de a obţine foloase patrimoniale
de pe urma practicării prostituţiei.
A determina înseamnă convinge pe cineva să ia hotărârea să practice
prostituţia. A înlesni practicarea prostituţiei presupune crearea condiţiilor propice,
punerea la dispoziţie a unui spaţiu, procurarea clienţilor, etc. A obţine foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei înseamnă a obţine anumite avantaje
materiale sau profituri de acelaşi gen1.
Nu este necesar ca actele incriminate să aibă caracter de obişnuinţă, fiind
suficientă o singură acţiune dintre cele enumerate de legiuitor pentru ca fapta să
constituie infracţiune.
Urmarea socialmente periculoasă constă în crearea unei stări de pericol
pentru relaţiile ocrotite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte numai în cazul formei agravate din alin. 2, deşi s-
ar fi impus ca ea să fie pedepsită şi în cazul formei agravate din alin. 3 (faptele din
alin. 1 şi 2 săvârşite faţă de un minor), din moment ce limitele de pedeapsă sunt de
la 4 ani şi 6 luni, la 15 ani.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se sancţionează cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forme agravate. În alineatele 2 şi 3 sunt incriminate formele agravate ale
proxenetismului.
Potrivit alin. 2, atunci când determinarea la începerea sau continuarea
practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, fapta este pedepsită mai sever
cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În fine, potrivit alin. 3, faptele descrise în alin. 1 şi 2 sunt socotite mai grave
dacă sunt săvârşite faţă de un minor. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 8. 6. Exploatarea cerşetoriei (art. 214)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care determină un minor


sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila
publicului pentru ajutor material sau care beneficiază de foloase patrimoniale de pe
urma acestei activităţi.
În actualul Cod penal, cerşetoria a fost dezincriminată, astfel că această
faptă nu mai constituie infracţiune.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
libertatea şi demnitatea persoanelor, precum şi din relaţiile sociale care vizează
obţinerea de bunuri sau venituri prin activităţi oneste şi morale.

1
Matei Basarab şi colaboratorii, Codul penal comentat, vol. II, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 1030

54
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Când fapta se comite de părinte, tutore, curator sau de cel care are în îngrijire
persoana care cerşeşte, pedeapsa este mai gravă, calitatea subiectului activ fiind
un element circumstanţial de agravare. Subiect pasiv este minorul sau persoana
cu dizabilităţi fizice sau psihice. Autorul trebuie să cunoască vârsta minorului ori
să-şi fi putut da seama de vârsta acestuia. De asemenea, făptuitorul trebuie să fi
cunoscut că persoana are o dizabilitate fizică sau psihică sau să-şi fi putut da
seama de această împrejurare.
Latura obiectivă. Elementul material presupune fie determinarea unui
minor sau a unei persoane cu dizabilităţi să cerşească (adică să apeleze în mod
repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material), fie ca autorul faptei să
beneficieze de foloase patrimoniale de pe urma cerşetoriei practicate de minor ori
de persoana cu dizabilităţi.
Nu prezintă importanţă dacă apelul la mila publicului a avut efectul scontat
sau nu.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile ocrotite.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă a
infracţiunii este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Formele agravate a faptei sunt descrise în alineatul al 2-lea şi presupun în
varianta descrisă la lit. „a”, săvârşirea faptei de către părinte, tutore, curator sau de
cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte, iar la varianta de la lit. „b”,
săvârşirea faptei prin constrângere (care poate fi fizică sau psihică).
În oricare dintre aceste variante agravate, pedeapsa este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 8. 7. Folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei majore care având


capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor
material şi se foloseşte în acest scop de prezenţa unui minor.
Cerşetoria a fost pedepsită încă din vechime, de legislaţiile lumii, inclusiv de
legiuirile din Ţările Române, iar în prezent practicarea acestei activităţi de către
persoane majore care se folosesc de minori a proliferat atât în ţară cât şi în
străinătate, antrenând serioase prejudicii de imagine României.
Incriminarea a fost preluată cu unele modificări din Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Obiectul juridic special este format în principal din acele relaţii sociale
referitoare la protejarea minorilor, iar în secundar din acele relaţii sociale privitoare
la procurarea mijloacelor de subzistenţă prin activităţi licite care nu aduc atingere
demnităţii umane. Obiect material este corpul minorului utilizat pentru cerşetorie.

55
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică majoră cu capacitatea de a
munci, legiuitorul considerând că apelul la mila publicului de către o persoană cu
capacitatea de a munci constituie o formă de parazitism social 1.
Infracţiunea nu poate fi săvârşită în condiţiile coautoratului, fiecare persoană
săvârşind fapta „in persona propria”, dar este posibilă participaţia sub forma
instigării sau complicităţii.
Persoanele lipsite de capacitatea de a munci nu pot fi subiecţi activi ai
infracţiunii.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de apelare
repetată la mila publicului căruia i se cere ajutor material. A apela la mila publicului
înseamnă a solicita diferitelor persoane, oral, prin gesturi, în scris sau prin orice
mijloace, ajutor material.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca:
- acţiunea de apelare la mila publicului să aibă caracter repetat,
cerşetoria în prezenţa unui minor fiind o infracţiune de obicei,
ceea ce înseamnă că numai un număr suficient de repetări pot
întregi latura obiectivă a infracţiunii.
- apelarea la mila publicului să se realizeze prin folosirea
prezenţei unui minor.
Urmarea imediată implică producerea unei stări de pericol pentru relaţiile
ocrotite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, iar aceasta poate fi
directă sau indirectă. Nu interesează mobilul sau scopul comiterii faptei, dar
acestea pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
Tentativa nu este posibilă deoarece folosirea minorului în scop de
cerşetorie este o infracţiune de obicei care presupune un număr suficient de
repetări ale acţiunii incriminate.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 8. 8. Folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a utiliza oricare din serviciile


menţionate în art. 182 din Codul penal, servicii care sunt prestate de o persoană
despre care autorul ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de
minori.
Art. 182 din Codul penal include în sfera serviciilor menţionate pe acelea
care definesc situaţia de persoană exploatată: supunerea la executarea unei munci
sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat; ţinerea în stare de sclavie sau alte
procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la

1
Ştefan Daneş, „Combaterea prin mijloace de drept penal, a unor fapte de parazitism
social”, în Revista Română de Drept, nr. 11/1972, p. 32.

56
practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării
de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la
practicarea cerşetoriei, precum şi prelevarea de organe în mod ilegal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
moralitatea şi demnitatea care trebuie să caracterizeze activităţile umane şi
prestările de servicii. Obiect material este corpul persoanei (majoră ori minoră)
traficate.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub forma instigării sau complicităţii. Nu este posibil coautoratul deoarece fiecare
persoană care utilizează astfel de servicii va săvârşi o faptă distinctă. Subiectul
pasiv principal este statul ca reprezentant al societăţii, iar subiect pasiv
secundar este persoana supusă traficului de persoane ori de minori.
Latura obiectivă. Elementul material constă în utilizarea vreunui serviciu
prestat de o persoană expolatată, victimă a traficului de persoane sau a traficului
de minori. A utiliza un serviciu înseamnă a beneficia de el. Nu prezintă importanţă
dacă serviciul este prestat gratuit sau contra cost.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială presupune ca făptuitorul să cunoască împrejurarea că
prestatorul de servicii este o victimă a traficului de persoane sau a traficului de
minori.
Tentativa nu este sancţionată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (de ex. act sexual
cu un minor, viol, etc.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine tribunalului. Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine
procurorilor DIICOT.

II. 8.9. Folosirea prostituției infantile (art. 216 1)

Noțiune. Fapta constă în întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un


minor care practică prostituția, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Incriminarea a fost introdusă recent în Codul penal prin OUG nr. 18/2016.
Obiectul juridic special este format în principal din acele relaţii sociale
referitoare la protejarea minorilor, iar în secundar din acele relaţii sociale privitoare
la procurarea mijloacelor de subzistenţă prin activităţi licite care nu aduc atingere
demnităţii umane. Obiect material este corpul minorului.
Subiect activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele. Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor care practică
prostituția.
Latura obiectivă. Elementul material constă în întreținerea de acte de
natură sexuală cu un minor care practică prostituția. Prin expresia ”a întreține acte
de natură sexuală” înțelegem gesturi, acțiuni, comportamente cu conotație

57
sexuală, obscenă asupra unui minor (de ex., palparea organelor genital, mimarea
actului sexual, etc) .
Nu este posibilă săvârșirea infracțiunii prin inacțiune. Nu interesează sexul
minorului.
Urmarea imediată. Acțiunea făptuitorului are ca rezultat o stare de pericol
pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție direct sau indirectă.
Tentativa se pedepsește. Fapta se consumă în momentul săvârșirii actelor
de natură sexuală cu minorul.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (de ex.
act sexual cu un minor, viol, etc.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 9. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale


(art. 218-223)

II. 9. 1. Aspecte generale

Incriminarea faptelor din prezentul capitol se datorează gradului ridicat de


pericol social pe care îl reprezintă atingerile aduse libertăţii sexuale şi implicaţiilor
de natură morală, socială, religioasă şi juridică, specifice acestui gen de
infracţionalitate.
Infracţiunile cuprinse în această grupă se particularizează prin valorile
sociale pe care le ocrotesc şi anume libertatea sexuală, dar şi asigurarea
perpetuării speciei umane, în condiţii de sănătate biologică, socială şi morală. Nu
în ultimul rând, trebuie menţionată importanţa ocrotirii minorilor împotriva oricăror
forme de agresiune sexuală, cu atât mai mult cu cât urmările pe care asemenea
fapte le pot avea asupra dezvoltării armonioase şi sănătoase a acestora, pot fi
dintre cele mai grave.
S-a urmărit ca incriminările din acest capitol să fie în concordanţă cu
conţinutul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu interesul statului în
asigurarea protecţiei minorilor contra infracţiunilor sexuale.

58
În prezent, grupa infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale cuprinde
următoarele fapte: violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor, seducţia,
coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale şi hărţuirea
sexuală.

II. 9. 2. Violul (art. 218)

Noţiune. În forma simplă prevăzută în alineatul 1, fapta constă în raportul


sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângerea
acesteia, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
sau profitând de această stare.
În forma asimilată descrisă la alin. al 2-lea, violul mai poate consta în orice
alte acte de penetrare vaginală sau anală comise prin constrângerea victimei, prin
punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând
de această stare.
Prin act sexual se înţelege atât raportul sexual între o persoană de sex
bărbătesc şi una de sex femeiesc, cât şi actele sexuale între persoane acelaşi sex,
care conduc la obţinerea satisfacţiei sexuale prin folosirea organelor sexuale.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la viaţa
sexuală a persoanei şi libertatea acestor relaţii. Însăşi denumirea infracţiunii, aceea
de viol sugerează noţiunea de constrângere, dat fiind faptul că termenul viol
provine din limba latină unde cuvântul „vis” înseamnă „a forţa”. Obiectul material
al infracţiunii este corpul persoanei în viaţă. Dacă actul sexual are loc asupra unui
cadavru, fapta va fi încadrată în dispoziţiile articolului 383 din Codul penal care
incriminează profanarea de cadavre.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare şi
complicitate.
Uneori, pluralitatea subiectului activ va constitui o circumstanţă agravantă
(săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un act sexual de orice
natură (vaginală, anală sau orală), precum şi orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală cu o persoană. Diferenţa dintre cele două variante de incriminare constă
în împrejurarea folosirii sau nu de către făptuitor a propriilor organe genitale. Astfel,
în varianta de incriminare din alin. 1, făptuitorul comite fapta folosindu-se de
organele genitale proprii, pe când în varianta de specie din alin. 2, făptuitorul
acţionează (prin penetrare) asupra zonei vaginale sau anale a victimei cu diferite
obiecte sau alte părţi ale corpului.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca actul sexual să fie
realizat fără consimţământul persoanei, adică prin constrângere (fizică sau
morală), prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa sau profitând de această stare a victimei.
Nu interesează dacă starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa se datorează acţiunii făptuitorului sau altor cauze (infirmitate,
alienaţie mintală, stare de oboseală, stare de intoxicaţie cu droguri ori alcool).

59
Rezistenţa victimei la constrângerea exercitată asupra ei nu este esenţială,
această rezistenţă prezentând importanţă doar ca expresie a refuzului ei de a
consimţi la actul sexual.
Imposibilitatea de a se apăra a victimei se poate datora bolii, infirmităţii,
hipnozei, beţiei, etc., fiind indiferent cui se datorează această stare (victimei,
autorului însuşi ori altor cauze).
Imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa se referă la acele situaţii în
care victima deşi nu este constrânsă, nu are capacitatea necesară pentru a
accepta actele sexuale, lipsindu-i discernământul (minori, bolnavi psihic, persoane
puse sub interdicţie).
Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale
a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă. Dacă violul se
săvârşeşte în varianta că făptuitorul profită de imposibilitatea victimei de a se
apăra sau de a-şi exprima voinţa, el trebuie să fi cunoscut această stare de
neputinţă a victimei şi să fi profitat efectiv de ea.
Eroarea asupra stării victimei va înlătura existenţa infracţiunii.
Tentativa se pedepseşte şi nu poate avea decât forma neterminată
(întreruptă).
Se consideră tentativă de viol, exercitarea actelor de constrângere (violenţă
fizică sau psihică), punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa în vederea întreţinerii actului sexual, dar acesta din urmă nu are loc
din motive independente de voinţa autorului. Fapta se consumă în momentul
realizării actului sexual, când se aduce atingere libertăţii sexuale a victimei.
Forma agravată a violului din alin. 4 (violul care a avut ca urmare moartea
victimei) nu este susceptibilă de săvârşire sub forma tentativei, întrucât chiar dacă
actele de executare a intenţiei de a viola victima au fost întrerupte însă s-a produs
rezultatul mai grav (moartea victimei), pedeapsa este aceea prevăzută pentru
forma consumată a infracţiunii (7-18 ani închisoare).
Forme agravate. În alineatele 3 şi 4 ale articolului 218 sunt descrise
anumite circumstanţe agravante ale infracţiunii care se referă la subiecţii
infracţiunii, la victimă sau la producerea unui anumit rezultat.
Alineatul 3
a) Victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului. Ascendentul moral al făptuitorului asupra victimei, precum şi
raporturile speciale în care se află victima şi autorul, îi permit acestuia din urmă să
săvârşească fapta mult mai uşor şi în dispreţul obligaţiilor legale pe care le are faţă
de victimă.
b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Această se justifică prin
importanţa relaţiilor de încredere şi respect care trebuie să existe între persoanele
înrudite, dar şi prin uşurinţa cu care asemenea fapte se pot comite la adăpostul
vieţii private între rude. Această formă agravată a violului va absorbi şi incestul.
c) Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani. Circumstanţa agravantă constă în
vârsta fragedă a victimei şi este motivată de uşurinţa cu care asemenea fapte
reprobabile se pot comite asupra minorilor, dar şi de gravitatea urmărilor pe care le
poate avea asupra psihicului şi dezvoltării ulterioare a victimei.

60
Pentru reţinerea agravantei este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta
victimei sau să-şi fi putut da seama de aceasta.
d) Dacă fapta s-a săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice. De
această dată, scopul comiterii infracţiunii (producerea de materiale pornografice)
conferă caracter agravat faptei.
Nu prezintă importanţă dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a existat
la momentul comiterii faptei.
e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Agravanta este justificată
de urmările grave ale faptei.
Pe lângă atingerea adusă libertăţii sexuale a victimei se vatămă integritatea
corporală sau sănătatea acesteia, producându-se una din urmările prevăzute în
art. 194 din C. penal.
Fapta se săvârşeşte cu preterintenţie, adică urmarea mai gravă este
produsă din culpa făptuitorului. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între fapta
autorului şi vătămarea gravă a victimei. Dacă vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii victimei are loc cu intenţie, se va reţine un concurs de
infracţiuni.
f) Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
Pluralitatea de participanţi conferă faptei o periculozitate sporită, indiferent de
calitatea acestora: coautori, instigatori sau complici. Este suficient ca numai unul
dintre făptuitori să fi întreţinut actul sexual cu victima, în timp ce ceilalţi au acţionat
ca instigatori ori complici concomitenţi pentru ca această agravantă să poată fi
reţinută. Această agravantă presupune o cooperare simultană a participanţilor la
comiterea faptei.
Alineatul 4
Fapta a avut ca urmare moartea victimei. Potrivit acestei agravante, fapta
este mai gravă dacă s-a produs moartea victimei, iar urmarea îi este imputată
făptuitorului din culpă, el acţionând cu preterintenţie. Dacă moartea victimei se
cauzează cu intenţie, se va reţine infracţiunea de viol, în concurs cu infracţiunea de
omor ori determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Regimul sancţionator. Forma simplă sau forma asimilată a infracţiunii (alin.
1 şi 2) se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Formele agravate incriminate în alineatul al 3-lea se pedepsesc cu
închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar violul care a avut ca
urmare moartea victimei (alin. 4) se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Pentru fapta prevăzută în alineatele 1 şi 2, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa
plângerii prealabile ori retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, competenţa de soluţionare
revine tribunalului, iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.

II. 9. 3. Agresiunea sexuală (art. 219)

61
Noţiune. Infracţiunea constă în actul de natură sexuală, altul decât cele
prevăzute la articolul 218 în care este incriminat violul, săvârşit asupra unei
persoane prin constrângerea acesteia, prin punerea ei în imposibilitate de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa
sexuală a persoanei şi libertatea acestor relaţii. Obiect material al infracţiunii
poate fi corpul persoanei.
Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de sex. Pluralitatea
subiectului activ, calitatea sa de rudă în linie directă ori de frate sau soră constituie
elemente circumstanţiale de agravare, iar fapta săvârşită de asemenea făptuitori
va fi considerată mai gravă.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv poate fi orice persoană indiferent de sexul ei
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie orice act de natură
sexuală, altul însă decât acelea descrise în cadrul incriminării violului. Acte de
natură sexuală sunt acele practici sexuale care fiziologic nu sunt apte să producă
orgasm, ci vizează doar obţinerea excitaţiei sexuale cum ar fi: mângâierile
obscene, fetişismul, voyeurismul, exhibiţionismul şi bestialitatea. De asemenea, în
categoria actelor de natură sexuală se includ şi acelea care ţin de psihopatologia
sexuală: sadismul, masochismul, vampirismul, mixoscopia, etc. Tot în categoria
actelor de natură sexuală intră şi gesturile obscene.
Ori de câte ori actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de
acţiunile descrise în art. 218 alin. 1 sau 2, fapta va fi considerată viol, adică actele
de natură sexuală sunt absorbite în conţinutul complex al infracţiunii de viol.
Cerinţa esenţială este aceeaşi ca la infracţiunea de viol: actele de natură
sexuală să fi fost comise prin constrângerea victimei, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare. Explicaţiile date cu privire la aceste noţiuni se menţin.
Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale
a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Tentativa se pedepseşte în cazul faptelor descrise la alin. 1 şi 2.
Forme agravate. În alineatul al 2-lea şi al 3-lea sunt menţionate elementele
circumstanţiale de agravare ale agresiunii sexuale, acestea fiind identice cu cele
regăsite în cazul violului:
- victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului;
- victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
- victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
- dacă fapta s-a săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice;
- fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
- fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
- fapta a avut ca urmare moartea victimei (alin. 3)
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii descrisă în alineatul 1
este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

62
Formele agravate descrise în alineatul al 2-lea se pedepsesc cu închisoare
de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar agresiunea sexuală
urmată de moartea victimei se sancţionează cu închisoare de la 7 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. În cazul formei simple a infracţiunii (alin. 1), acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate. Lipsa
plângerii prealabile ori retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 9. 4. Actul sexual cu un minor (art. 220)

Noţiune. Potrivit alineatului 1, în forma sa simplă, infracţiunea constă în


raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani.
Prin incriminarea acestei fapte se asigură protecţia penală a minorilor (fete
sau băieţi) în privinţa vieţii lor sexuale, ştiut fiind faptul că începerea prea devreme
a vieţii sexuale poate avea repercusiuni dintre cele mai grave asupra dezvoltării lor.
În cazul victimelor cu vârsta între 13 şi 18 ani se pune problema sancţionării acelor
persoane aflate în relaţii speciale cu minorul şi de care acestea profită pentru a
întreţine acte sexuale.
Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale care presupun
abţinerea de la acte sexuale cu persoane care nu au împlinit o anumită vârstă sau
care fiind minori, se află în anumite relaţii cu făptuitorul. Obiectul material al
infracţiunii este corpul minorului.
Subiectul activ al infracţiunii este orice persoană. La alineatul 3 care
incriminează actul sexual cu un minor între care are vârsta între 13 şi 18 ani,
subiectul activ este calificat şi trebuie să fi abuzat de autoritatea sau influenţa sa
asupra victimei (profesor, antrenor, medic curant, supraveghetor, instructor, etc.).
Subiect pasiv este minorul cu vârsta cuprinsă între 13 şi 15 ani. În cazul
formei agravate din alin. 2, subiect pasiv este un minor sub 13 ani.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii în forma prevăzută în
alineatul 1, constă într-un raport sexual, act sexual oral sau anal, precum şi orice
acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15
ani.
De această dată, actul sexual se realizează cu consimţământul minorului,
fără ca acesta să fie constrâns sau fără ca acesta să se afle în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Acest consimţământ este considerat a fi viciat
din cauza vârstei reduse şi a lipsei de experienţă a victimei şi ca atare nu ar putea
produce efecte juridice.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie şi făptuitorul trebuie să
cunoască vârsta victimei ori să-şi fi putut da seama de aceasta. Cunoaşterea
nesigură echivalează cu intenţia indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma tip prevăzută în alineatul 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.

63
Forme agravate. Alineatele 2-4 descriu împrejurările în care actul sexual cu
un minor are caracter mai grav şi anume:
Alineatul 2
Dacă fapta se săvârşeşte asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani. În acest caz, fapta este considerată mai gravă datorită vârstei fragede a
victimei şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
În practica judiciară s-a reţinut însă infracţiunea de viol şi nu aceea de act
sexual cu un minor, în sarcina inculpatului care a întreţinut relaţii sexuale cu o fetiţă
de 6 ani deoarece s-a apreciat în mod corect că la această vârstă, victima nu
putea să-şi exprime în mod liber voinţa cu privire la actul sexual 1.
Alineatul 3
Aici se incriminează actul sexual comis de o persoană majoră care a abuzat
de autoritatea sau influenţa sa asupra victimei. Victima trebuie să fie un minor între
13 şi 18 ani. De această dată, deşi actul sexual se realizează tot cu
consimţământul victimei, acest consimţământ a fost obţinut de făptuitor profitând
de calitatea sa sau de autoritatea ori influenţa asupra victimei. Pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Alineatul 4
Fapta prevăzută în alineatele 1-3 este mai gravă şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:
- minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; (în acest caz incestul este
absorbit în infracţiunea de act sexual cu un minor);
- minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
- fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatele 1 şi 2
nu se pedepsesc dacă diferenţa de vârstă dintre autor şi victimă nu depăşeşte 3
ani. S-a considerat de către legiuitor că integritatea sexuală a minorului ar trebui
pretojată diferenţiat, după cum este vorba de acte săvârşite de un major asupra
minorului sau de minori ori de persoane apropiate de vârsta lor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 9. 5. Coruperea sexuală a minorilor (art. 221)

Noţiune. Infracţiunea constă în săvârşirea de acte de natură sexuală (altele


decât acelea enunţate la art. 220) asupra unui minor care nu a împlinit 13 ani,
precum şi în determinarea minorului să suporte ori să efectueze asemenea acte.
Incriminarea faptei este justificată de pericolul pe care îl prezintă pentru minor

1
Decizia nr. 3/1995 a Curţii de Apel Bucureşti în George Antoniu, Revista de Drept Penal.
Studii şi practică judiciară 1994-2006, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 732-733

64
dezvăluirea prea timpurie a unor aspecte ale vieţii sexuale şi care ar putea să-i
afecteze dezvoltarea psihică.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care privesc
necesitatea de a se asigura moralitatea şi decenţa comportamentului în ceea ce
priveşte viaţa sexuală, faţă de minori. Obiectul material este corpul victimei
minore asupra căreia se comit actele obscene.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este un minor mai mic de 13 ani.
Latura obiectivă. Elementul material constă în săvârşirea unor acte de
natură sexuală, adică acelea care aduc atingere moralei şi pudorii. Doctrina a
identificat drept acte de natură sexuală acele gesturi obscene prin care se
dezvăluie ori se sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale (nuditate, practicarea
de acte sexuale în prezenţa minorilor, manifestări care sugerează actul sexual,
excitarea organelor sexuale) dar şi alte manifestări cum sunt cele deja menţionate
la art. 219 (voyeurism, bestialitate, etc.).
Cerinţa esenţială a legii este ca aceste acte să se comită de făptuitor
împotriva unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani ori ca minorul să fie determinat
să suporte ori să efectueze asemenea acte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Forme agravate: acestea sunt descrise în alineatul 2 şi sunt pedepsite cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Astfel, fapta prevăzută în alineatul 1 este mai gravă şi se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:
- Minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; asemenea fapte prezintă
caracter mai grav datorită faptului că într-un astfel de cadru ele se săvârsesc mai
uşor, dar şi datorită împrejurării că prin asemenea manifestări se aduce atingere şi
relaţiilor de familie care ar trebui să asigure minorului o dezvoltare armonioasă şi
sănătoasă.
- Minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului; raporturile speciale în care se află victima şi autorul îi permit acestuia
din urmă să săvârşească fapta mult mai uşor şi în dispreţul obligaţiilor legale pe
care le are faţă de victimă.
- Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. De
această dată, scopul comiterii infracţiunii (producerea de materiale pornografice)
conferă caracter agravat faptei.
Nu prezintă importanţă dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a existat
la momentul comiterii faptei.
Forme atenuate. Alineatele 3 şi 4 descriu forme atenuate ale infracţiunii şi
anume:
Alineatul 3
Fapta constă în actul sexual de orice natură săvârşit de un major, în
prezenţa unui minor mai mic de 13 ani.
În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
Alineatul 4: Se incriminează în această variantă:

65
- determinarea de către un major a unui minor mai mic de 13 ani să
asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist, la
spectacole/reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură
- punerea la dispoziţia minorului de materiale cu caracter pornografic.
Pedeapsa în astfel de situaţii este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amenda.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatul 1 nu se
pedepsesc dacă diferenţa de vârstă dintre autor şi victimă nu depăşeşte 3 ani. S-a
considerat de către legiuitor că integritatea sexuală a minorului ar trebui protejată
diferenţiat după cum este vorba de acte săvârşite de un major asupra minorului, de
persoane apropiate de vârsta lor sau de minori între ei.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 9. 6. Racolarea minorilor în scopuri sexuale (art. 222)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta unui major de a-i propune unui minor
mai mic de 13 ani să se întâlnească în scopul comiterii vreunui act din cele
prevăzute la art. 220 şi 221, chiar şi atunci când propunerea este făcută prin
intermediul mijloacelor de transmitere la distanţă.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care privesc
necesitatea de a se asigura moralitatea şi decenţa vieţii sexuale faţă de minori. Nu
există obiect material.
Subiectul activ este o persoană majoră, iar subiectul pasiv este un minor
care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele.
Latura obiectivă. Elementul material presupune adresarea către minor, a
unei propuneri de întâlnire. Nu prezintă importanţă dacă propunerea se adresează
direct minorului (prin viu grai) sau indirect prin intermediul mijloacelor de
transmitere la distanţă (scrisori, telefon, reţele de socializare în mediu virtual,
scrisori, SMS-uri, etc.)
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă propunerea a fost sau nu
acceptată, fiind suficient că a fost făcută.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă calificată prin
scopul urmărit de către făptuitor: comiterea unui act sexual sau de natură sexuală
cu minorul. Scopul are înţelesul de finalitate.
Tentativa nu este posibilă şi deci nu se pedepseşte, fapta fiind de
consumare instantanee.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
o lună la un an sau amenda.

66
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune
în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
aparţine judecătoriei.

II. 9. 7. Hărţuirea sexuală (art. 223)

Noţiune. Fapta constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de natură


sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă victima
este intimidată ori pusă într-o situaţie umilitoare.
Obiectul juridic special este complex1 şi este format din relaţiile sociale
privitoare la viaţa sexuală a persoanei, relaţiile privitoare la demnitatea umană ş iîn
secundar, din relaţiile sociale privitoare la buna desfăşurarea a serviciului.
Subiectul activ este o persoană (bărbat sau femeie) care află într-o relaţie
de muncă ori asemănătoare acesteia, cu victima, indiferent dacă este vorba de o
poziţie ierarhic inferioară, superioară ori de egalitate.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii,
coautoratul nefiind posibil.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea repetată de
pretindere a favorurilor de natură sexuală. Un singur act de acest gen nu poate
constitui infracţiunea de hărţuire sexuală.
Urmarea imediată constă în intimidarea victimei sau punerea ei într-o
situaţie umilitoare. Intimidare înseamnă crearea unei stări de teamă, iar situaţia
umilitoare presupune înjosirea victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă
instanţă aparţine judecătoriei.

II. 10. Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private


(art. 224-227)

II. 10. 1. Violarea de domiciliu (art. 224)

Noţiune. Infracţiunea constă în pătrunderea unei persoane fără drept, în


orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
aceasta, fără consimţământul persoanei care o utilizează, ori refuzul de a le părăsi
la cererea acesteia.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la dreptul
oricărei persoane de a avea un domiciliu în care primească pe cine doreşte.
1
V. Dobrinoiu şi W. Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, în
Revista de Drept penal, nr. 4/2002, p. 26

67
Potrivit Constituţiei, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. De la această prevdere
pot exista excepţii, dar ele sunt prevăzute în lege: pentru executarea unui mandat
de arestare, de percheziţie, a unei hotărâri judecătoreşti, pentru înlăturarea unei
primejdii privind viaţa, sănătatea sau bunurile unei persoane, pentru prevenirea
răspândirii unei epidemii.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă fapta se săvârşeşte de o
persoană înarmată, această împrejurare va atrage agravarea faptei.
Autor al faptei poate fi chiar proprietarul locuinţei care pătrunde în aceasta,
fără a avea consimţământul chiriaşului.
Subiect pasiv este persoana care foloseşte domiciliul ori reşedinţa,
indiferent dacă este proprietarul sau posesorul ei.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în una din
următoarele acţiuni:
- a) pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta. Pătrunderea presupune că
făptuitorul îşi introduce tot corpul în acea locuinţă.
Prin locuinţă se înţelege locul unde o persoană îşi duce existenţa
permanent sau temporar, încăperea este o parte din locuinţă, iar dependinţele pot
fi bucătăria, boxa, şopronul, podul, debaraua, pivniţa, cămara, etc., după cum locul
împrejmuit ţinând de aceasta poate fi curtea sau grădina.
Locuinţa sau încăperea nu înseamnă doar imobilele construite anume
(case, apartamente, blocuri), ci şi orice altă construcţie amenajată în acest scop:
cort, cabană, barcă, baracă, colibă, garaj, etc.
De asemenea, nu prezintă importanţă dacă locuinţa este ocupată
permanent sau numai temporar: cameră de hotel, cabina vagonului de dormit,
locuinţa de vacanţă, camera unui cămin de studenţi sau elevi.
Ori de câte ori violarea de domiciliu se comite în scopul săvârşirii unei alte
infracţiuni, se va reţine un concurs de infracţiuni, cu excepţia cazurilor când
pătrunderea într-o locuinţă în vederea furtului sau tâlhăriei se realizează prin
violare de domiciliu sau de sediu profesional, căci atunci se va reţine doar
infracţiunea de furt calificat (art. 229 alin. 2, litera „b” din Codul penal), respectiv
aceea de tâlhărie calificată (art. 234 alin. 1 lit. „f” din C. penal).
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca pătrunderea să se
realizeze fără drept, adică nejustificat, fără îndreptăţire legitimă şi fără
consimţământul celui care foloseşte locuinţa, adică fără învoirea ei.
- b) refuzul de a părăsi domiciliul unei persoane la cererea sa. Această
modalitate de comitere presupune cererea expresă a celui care foloseşte domiciliul
adresată făptuitorului de a părăsi locuinţa.
Urmarea imediată constă în atingerea adusă libertăţii persoanei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa deşi este posibilă, nu se pedepseşte.
Forme calificate. În afară de forma simplă, legea descrie în alin. 2, mai
multe împrejurări care vor atrage existenţa formei calificate:
- dacă fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată. Expresia „persoană
înarmată” denumeşte persoana care are asupra sa o armă în sensul legii penale
(art. 179 din Codul penal).

68
- dacă fapta se săvârşeşte în timpul nopţii. Durata nopţii se apreciază în
funcţie de anotimp şi zonă geografică.
- dacă fapta se săvârşeşte prin folosire de calităţi mincinoase. Noţiunea de
calităţi mincinoase este foarte largă şi se referă la orice calităţi pe care făptuitorul
nu le posedă (rudă, funcţionar, meseriaş, etc.)
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar forma calificată cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Pentru ambele forme ale infracţiunii, atât forma
simplă cât şi forma calificată din alin. 2, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 10. 2. Violarea sediului profesional (art. 225)

Noţiune. Infracţiunea constă în pătrunderea fără drept în orice mod, în


vreunul dintre sediile în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea profesională, precum şi în refuzul de a le părăsi la cererea persoanei
îndreptăţite.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la dreptul
oricărei persoane de a avea un loc în care să-şi desfăşoare activitatea profesională
şi în care să nu fie deranjat.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă fapta se săvârşeşte de o
persoană înarmată, această împrejurare va atrage agravarea faptei.
Autor al faptei poate fi chiar proprietarul imobilului care pătrunde fără
consimţământul chiriaşului. Subiect pasiv poate fi persoana juridică al cărei sediu
este violat sau persoana fizică în măsura în care îşi defăşoară activitatea într-un
anumit sediu.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei este format din oricare dintre
următoarele acţiuni:
a) pătrunderea fără drept în oricare dintre sediile unde o persoană juridică
sau fizică îşi desfăşoară activitatea. Sediul reprezintă unul dintre atributele de
identificare ale unei persoane juridice. Acesta se stabileşte potrivit actului de
constituire a societăţii respective şi pot exista şi sedii secundare pentru sucursale,
reprezentanţele teritoriale sau punctele de lucru.
b) refuzul de a părăsi sediul unei persoane la cererea îndreptăţită a
acesteia. Această modalitate de comitere presupune cererea expresă şi
îndreptăţită a celui care poate dispune cu privire la accesul în sediu, adresată
făptuitorului de a părăsi locuinţa.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa deşi este posibilă, nu se pedepseşte.
Forme calificate. În afară de forma simplă, legea descrie în alin. 2, mai
multe împrejurări care vor atrage existenţa formei calificate:

69
- dacă fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată. Expresia „persoană
înarmată” denumeşte persoana care are asupra sa o armă în sensul legii penale
(art. 179 din Codul penal).
- dacă fapta se săvârşeşte în timpul nopţii. Durata nopţii se apreciază în
funcţie de anotimp şi zonă geografică.
- dacă fapta se săvârşeşte prin folosire de calităţi mincinoase. Noţiunea de
calităţi mincinoase este foarte largă şi se referă la orice calităţi pe care făptuitorul
nu le posedă (rudă, funcţionar, meseriaş, etc.)
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar forma calificată cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Pentru ambele forme ale infracţiunii, atât forma
simplă cât şi forma calificată, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

II. 10. 3. Violarea vieţii private (art. 226)

Noţiune. Infracţiunea constă în atingerea adusă vieţii private fără drept prin
fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă
ţinând de aceasta ori a unei convorbiri private.
Obiectul juridic special este format din relaţiile care asigură protecţie vieţii
private, intime a persoanei.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana căreia i-a fost lezată intimitatea vieţii private.
Latura obiectivă. Elementul material al formei tip din alineatul 1 îl
reprezintă atingerea adusă vieţii private prin oricare dintre următoarele modalităţi:
fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice,
înregistrare audio a unei persoane, ori a unei convorbiri private.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca atingerea adusă vieţii
private să se realizeze fără drept, nejustificat, fără vreo îndreptăţire legitimă.
De asemenea, mai este necesar ca persoana fotografiată, înregistrată
ascultată să se afle într-o locuinţă, încăpere ori dependinţă care ţine de acea
locuinţă. Prin urmare, nu intră în sfera de incriminare asemenea acţiuni
desfăşurate în afara locuinţei, în spaţii publice în care oricine are acces.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea persoanei
de a avea o viaţă privată netulburată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pentru forma tip din alineatul 1, pedeapsa este
închisoarea de la o lună la 6 luni sau amendă.
Forme agravate. Regăsim forme agravate ale acestei infracţiuni în
alineatele 2 şi 5 ale art. 226.

70
Alin. 2: Fapta este mai gravă dacă sunetele, convorbirile ori imaginile
captate sunt divulgate, difuzate, prezentate sau transmise fără drept către o altă
persoană sau către public.
În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Cel care captează imaginile ori sunetele fără drept şi apoi le difuzează, le divulgă
în mod nejustificat, va răspunde doar pentru infracţiunea în formă agravată
descrisă la alin. 2 şi nu pentru un concurs de infracţiuni.
Alin. 5: Plasarea fără drept de mijloace tehnice de înregistrare audio sau
video în scopul săvârşirii faptelor descrise în alineatele 1 şi 2 se sancţionează cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Scopul în care se comite fapta reprezintă o cerinţă esenţială a elementului
material întrucât se referă la destinaţia mijolacelor de înregistrare audio sau video.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Aspecte procesuale. Pentru formele prevăzute în alineatele 1 şi 2,
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
Cauze care înlătură existenţa infracţunii. Potrivit alin. 4, nu constituie
infracţiune faptele descrise la alin. 1 şi 2, comise:
- de către acela care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în
cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, în măsura în
care făptuitorul justifică un interes legitim (de ex. soţia care se întâlneşte cu
amanta soţului ei pentru a-i cere să pună capăt relaţiei extraconjugale);
- dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi auzită sau
văzută de făptuitor (de ex. cel care se lasă anume fotografiat, înregistrat în faţa
geamului larg deschis sau pe terasa locuinţei);
- dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni (de ex. persoana care suprinde imagini/sunete
din locuinţa vecinului care comite acte sexuale cu minori pe care îi ademeneşte în
locuinţa sa);
- dacă făptuitorul surprinde fapte de interes public care au semnificaţie
pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari
decât prejudiciul produs persoanei vătămate (de ex. autorul surpinde imagini ori
sunete cu un magistrat care are întâlniri cu rudele unui inculpat, înainte de
pronunţarea hotărârii).

II. 10. 4. Divulgarea secretului profesional (art. 227)

Noţiune. Această infracţiune constă în divulgarea fără drept a datelor şi


informaţiilor privind viaţa privată a unei persoane, de natură să prejudicieze acea
persoană, de către acela care a luat cunoştinţă despre acele date în virtutea
profesiei sau funcţiei sale şi care are obligaţia de păstrare a confidenţialităţii.
Obiectul juridic special principal este format din relaţiile sociale privitoare
la libertatea persoanei, iar obiectul juridic secundar din relaţiile care privesc
drepturile patrimoniale sau cele privind demnitatea.

71
Subiectul activ este calificat, adică trebuie să fie o persoană care exercită
o anumită funcţie (magistrat, poliţist, notar, etc.) sau profesie, din domeniul public
sau privat (medic, avocat, farmacist, etc.) şi care are obligaţia de păstrare a
secretului profesional.
Participaţia penală este posibilă sub forma complicităţii şi instigării.
Coautoratul nu este posibil, fiecare persoană comiţând fapta în nume propriu.
Subiect pasiv posate fi orice persoană. Pluralitatea subiecţilor pasivi va
atrage o pluralitate de infracţiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de divulgare a
secretului profesional, adică aducerea la cunoştinţa altor persoane, a unor date
secrete privind viaţa privată a unei persoane, de către făptuitorul căruia i-au fost
încredinţate sau de care a luat cunoştinţă prin natura profesiei sau funcţiei.
Acţiunea de divulgare trebuie să aibă loc fără drept, adică fără
consimţământul acelei persoane pe care o privesc. Uneori, deşi divulgarea datelor
secrete are loc fără consimţământul persoanei, ea este licită dacă aducerea la
cunoştinţă este impusă de lege (nedenunţarea unor infracţiuni grave sau
neaducerea la cunoştinţa organelor judiciare a anumitor împrejurări care dacă ar fi
cunoscute ar duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată,
arestată sau condamnată pe nedrept).
De asemenea, acţiunea de divulgare trebuie să fie de natură să aducă
prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale unei persoane. Nu este necesar ca
aceste prejudicii să se producă efectiv, fiind suficient că s-a creat pericolul
producerii lor.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Legea pedepseşte această infracţiune cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de divulgare a
secretului profesional se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

72
CAPITOLUL III: INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
(art. 228-256)

1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra


patrimoniului
2. Furtul
3. Tâlhăria şi pirateria
4. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii
5. Fraude comise prin sisteme informatice şi
mijoace de plată electronice
6. Distrugerea şi tulburarea de posesie

III. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra


patrimoniului

73
În legislaţia noastră penală, proprietatea se bucură de protecţie egală,
indiferent de titularul ei.
Prin patrimoniu se înţelege complexul de drepturi şi obligaţii privind entităţi
care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. Noţiunea de patrimoniu are un
conţinut mai amplu decât aceea de proprietate, deoarece include orice situaţie
care prezintă chiar şi numai o aparenţă de drept.
În incriminările care ocrotesc patrimoniul, legea penală vizează acţiunea
ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei, aceasta nefiind ţinută să-şi
dovedească dreptul de proprietate asupra bunului sustras, însuşit ori distrus sau
vreun alt drept asupra bunului. De aceea, uneori legea penală pedepseşte în
anumite situaţii pe însuşi proprietar când acesta, prin acţiunea sa schimbă starea
de fapt a unui bun al său, în dauna intereselor legitime ale unei alte persoane.
Obiectul juridic comun acestor infracţiuni este format din relaţiile sociale
privitoare la ocrotirea patrimoniului.
Subiectul activ al infracţiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană,
la fel şi subiectul pasiv. Faptele se pot săvârşi în participaţie.
Latura obiectivă. Sub aspectul acţiunilor ilicite prin care se pot comite
infracţiunile contra patrimoniului, acestea pot fi clasificate în: acţiuni de sustragere,
de fraudă şi de samavolnicie1. Vom avea astfel incriminate în acest capitol,
 fapte de sustragere: 228, 233, 234, 235, 241
 fapte de fraudă: 238, 239, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 247, 249,
250, 251
 fapte de samavolnicie: 253, 254, 255, 256.
Cele mai multe infracţiuni contra patrimoniului se comit prin acţiune, cu o
singură excepţie: nepredarea bunului găsit la infracţiunea de însuşire a bunului
găsit.
Latura subiectivă. De regulă, infracţiunile contra patrimoniului se comit cu
intenţie (directă sau indirectă). Singura excepţie o constituie distrugerea care se
poate comite şi din culpă în anumite condiţii. Uneori, latura subiectivă este întregită
de prezenţa unui scop sau a unei anumite poziţii psihice (cu rea credinţă).

III. 2. Furtul (art. 228-232)

III. 2. 1. Furtul şi furtul în scop de folosinţă (art. 228 şi 230)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta oricărei persoane care fără drept, ia


un bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, pentru a-l trece în propria sa
stăpânire.
Conform art. 230, constituie furt în scop de folosinţă şi sustragerea unui
vehicul în scopul folosirii pe nedrept precum şi folosirea fără drept a unui terminal
de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără
drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.

1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 449

74
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale de ordin patrimonial
care presupun menţinerea situaţiei de fapt a unui bun mobil în sfera patrimonială a
unei persoane. Obiect material este bunul mobil asupra căruia s-a efectuat
acţiunea de sustragere.
Pentru a fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul trebuie să fie corporal,
adică are o anumită valoare economică. De asemenea, bunurile care au o valoare
sentimentală pentru posesorul lor pot constitui obiectul material al infracţiunii.
În alin. 3, legea asimilează unui bun mobil, înscrisurile şi energia care are
valoare economică (calorică, electrică, termică, atomică), precum şi impulsurile
electromagnetice telefonice1. Mai poate constitui obiect material al furtului, orice
vehicul sustras în scopul folosirii pe nedrept, dar şi terminalul sau reţeaua de
comunicaţii.
Bunurile abandonate ori fără stăpân nu pot fi obiect material al furtului.
Părţi ale unui bun imobil, devenite mobile prin detaşare pot constitui obiect
material al furtului: cărămizile, plăcile de faianţă ori gresie, ferestrele ori uşile,
caloriferele desprinse din pereţi sau pardoseli, arborii tăiaţi, fructele culese,
recoltele sau iarba cosită, etc.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent dacă are
sau nu vreun drept de proprietate asupra bunului.
Legea prevede în alin. 2 al art. 228 că fapta constituie furt, chiar dacă bunul
aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii bunul se
afla în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, cu
condiţia ca aceasta să aibă bunul în posesie sau detenţie. Posesia şi detenţia
presupun ambele o stăpânire de fapt asupra bunului, dar în timp de detentorul îl
deţine pentru altul sau în numele altuia, posesorul îl stăpâneşte ca şi cum i-ar
aparţine.
De aceea, nu se consideră furt, neaflându-se în posesia sau detenţia
legitimă a unei persoane, bunurile nimănui, bunurile abandonate sau părăsite ori
bunurile pierdute.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de
luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane. Luarea înseamnă
scoaterea bunului din sfera de stăpânire a acelei persoane şi se poate realiza prin
orice mijloace: apucare, dosire, înhăţare, deviere, consumare, etc. Luarea cu
aceeaşi ocazie, a mai multor bunuri reprezintă o singură infracţiune de furt şi nu un
concurs de fapte.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt:
 bunul să fie un bun mobil,
 bunul să se afle în posesia sau detenţia altei persoane (adică în
stăpânirea ei de fapt)
 luarea bunului în stăpânire să se facă fără consimţământul celui
deposedat

1
Tudorel Toader, Folosirea clandestină a unui post telefonic, în Revista de Drept Penal, nr.
1/2003, p. 68

75
 bunul să fie luat în scopul însuşirii pe nedrept sau în scop de folosinţă
pe nedrept (în cazul sustragerii unui vehicul, în scopul folosirii pe
nedrept); s-ar putea susţine că aici, condiţia scopului caracterizează
elementul material şi nu latura subiectivă, câtă vreme bunul este luat
în vederea însuşirii1.
Urmarea imediată constă în deposedarea (diminuarea patrimoniului)
persoanei care avea posesia sau detenţia bunului.
Legătura de cauzalitate apare în mod firesc între acţiunea de luare care
formează elementul material şi urmare a imediată.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv presupune intenţia, de regulă
directă. În unele situaţii, furtul se poate comite şi cu intenţie indirectă, spre exemplu
când făptuitorul sustrage o haină, iar în buzunarul acesteia el găseşte şi alte
bunuri. Faţă de acestea din urmă, făptuitorul acţionează cu intenţie indirectă.
Tentativa se pedepseşte. Furtul se consumă în momentul în care acţiunea
de luare a fost dusă până la capăt şi subiectul pasiv a fost deposedat prin
schimbarea situaţiei de fapt a bunului.
Pentru a stabili momentul consumării faptei, în doctrină 2 s-au propus mai
multe teorii:
- teoria aprehensiunii (când s-a pus mâna pe bun),
- teoria amoţiunii (a fost deplasat bunul din locul în care se află),
- teoria ilaţiunii (bunul a fost dus în altă parte sau ascuns) şi în fine,
- teoria apropriaţiunii, acceptată şi împărtăşită atât de practică, cât şi de
doctrină, adică momentul în care bunul a trecut în stăpânirea de fapt a făptuitorului,
indiferent cât a durat aceasta.
Uneori furtul poate îmbrăca forma infracţiunii continue (furtul de energie
electrică), sau forma infracţiunii continuate, elementul material prelungindu-se în
timp, după momentul consumării.
Modalităţi normative. Forma tipică este descrisă în alineatul 1 al art. 228.
În alineatul 2 se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă, furtul unui bun care aparţine
în întregime sau în parte făptuitorului.
În art. 230 sunt incriminate două forme atenuate ale infracţiunii de furt:
sustragerea unui vehicul în scop de folosinţă, precum şi folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii (de ex. a unui telefon) ori conectarea fără drept la o reţea
de comunicaţii, acestea din urmă fiind cu condiţia producerii unei pagube.
Vehiculul sustras în scopul folosirii poate fi cu tracţiune mecanică sau
animală, legea nefăcând nicio distincţie. Nu are importanţă cât timp s-a aflat
făptuitorul în posesia acelui vehicul, atâta timp cât a fost luat pentru a fi folosit fără
drept.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă a
infracţiunii de furt este închisoarea de la 6 luni 3 ani sau amenda. În cazul
infracţiunii de furt în scop de folosinţă descrisă în art. 230, limitele de pedeapsă se
reduc cu o treime.

1
George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 89;
Elisabeta Boţian, op. cit. p. 78-79
2
Vintilă Dongoroz, op. cit., vol. III, p. 467

76
Aspecte procesuale. Furtul săvârşit între membrii de familie, de către un
minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana
vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepseşte numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală.
În cazul infracţiunilor de furt prevăzute în art. 228 şi art. 230, împăcarea
înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 2. 2. Furtul calificat (art. 229)

Furtul calificat este o variantă a infracţiunii de furt pe care legea o consideră


ca prezentând un grad mai ridicat de pericol social. Ceea ce caracterizează furtul
calificat este că acesta se comite în anumite împrejurări care constituie elemente
circumstanţiale de agravare a faptei.
Aceste elemente circumstanţiale nu fac parte din elementele esenţiale ale
furtului, ci sunt valorizate de legiuitor în aşa fel încât săvârşirea furtului în vreuna
din acele circumstanţe, va atrage încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 229.
Furtul este calificat dacă se săvârşeşte în următoarele împrejurări:
Alineatul 1, pedeapsa fiind închisoarea de la unu la 5 ani:
a) într-un mijloc de transport în comun. Este vorba de acele mijloace cu care
se transportă deodată, mai multe persoane: autobuze, autocare, troleibuze,
tramvaie, feriboturi, vase de călători, etc., nu însă şi taximetre în care sunt
transportate de regulă, persoane care se cunosc între ele.
b) în timpul nopţii. Agravanta este justificată de împrejurarea că pe timpul
nopţii, bunurile oamenilor sunt mai puţin apărate. Se consideră noapte intervalul de
timp de când întunericul a luat locul luminii şi până în clipa în care lumina va lua
locul întunericului.
Astfel, amurgul nu este noapte, nefiind încă instalat întunericul, dar zorile de
zi fac parte din noapte deoarece lumina nu a luat încă locul întunericului. Se va
avea de fiecare dată în vedere, pentru stabilirea împrejurării că furtul a fost comis
pe timp de noapte, criteriul real în raport cu luna, anotimpul, ziua, condiţiile
atmosferice, poziţia topografică a localităţii.
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Agravanta constă
în procedeul utilizat de făptuitor care împiedică recunoaşterea şi identificarea lui.
d) prin efracţie, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase. Împrejurările agravante privesc modul sau
mijloacele de săvârşire a furtului şi se referă la violarea încuietorilor, a îngrădirilor.
Efracţia presupune distrugerea, forţarea încuietorilor, a sistemelor de închidere.
Escaladarea presupune ocolirea unui obstacol care află între făptuitor şi bunul
vizat: saltul peste un gard, săparea unui şanţ pe sub gard, etc.
Atât efracţia cât şi escaladarea trebuie să se realizeze în scopul sustragerii
bunului, iar nu pentru părăsirea locului faptei. Cheia adevărată este cheia reală,
dar folosită nejustificat, pe când cheia mincinoasă este o copie sau un şperaclu ori
o cheie universală.

77
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Agravanta se referă la împrejurarea înlăturării de către făptuitor a sistemelor de
protecţie a bunurilor instalate de către posesor/detentor: mijloace de alarmare ori
de supraveghere, ori la punerea lor în stare de nefuncţionare.
Alineatul 2, pedeapsa fiind de la 2 la 7 ani:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural naţional. Obiectul
material al furtului îl reprezintă un bun care face parte din patrimoniul cultural,
declarat astfel în condiţiile legii şi având aşadar o valoare deosebită.
b) prin violare de domiciliu sau de sediu profesional. În această situaţie,
violarea de domiciliu ori de sediu profesional este absorbită în infracţiunea de furt
calificat.
c) de o persoană având asupra sa o armă. Noţiunea de armă este aceea
descrisă în art. 179 din C. penal, nu şi obiectele devenite arme prin folosire.
Alineatul 3, pedeapsa fiind de la 3 la 10 ani închisoare, incriminează furtul
săvîrşit asupra următoarelor categorii de bunuri:
- Ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă;
- Componente ale sistemelor de irigaţii;
- Componente ale reţelelor electrice;
- Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
- Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
- Instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente;
- Bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice;
- Cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radio-comunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii (cu condiţia ca acestea, la momentul
sustragerii să fie efectiv integrate într-o reţea sau sistem de comunicaţii aflat sau
nu în funcţiune)1.
Raţiunea agravării faptelor de furt care se comit asupra acestor categorii de
bunuri o reprezintă importanţa economică sau socială a unor astfel de bunuri.
Aspecte procesuale. În cazul infracţiunilor de furt prevăzute în art. 229 alin.
1, şi alin. 2 lit. b şi c, împăcarea înlătură răspunederea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 3. Tâlhăria şi pirateria (art. 233-237)

III. 3. 1. Tâlhăria (art. 233)

1
Decizia nr. 2/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii,
publicată în Monitorul Oficial nr. 291 din 31 martie 2006.

78
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care pentru săvârşirea
furtului, păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau a
pericolului de a fi prins, recurge la violenţe sau ameninţări contra altei persoane ori
o pune pe aceasta, în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
În această infracţiune sunt conjugate două acţiuni:
- acţiunea de bază este aceea de sustragere a unui bun, îndreptată
împotriva patrimoniului şi
- acţiunea secundară sau adiacentă, constând în folosirea violenţei,
ameninţării sau a altei forme de constrângere (punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra).
Cele două acţiuni sunt unite din punct de vedere subiectiv, astfel încât
tâlhăria este o infracţiune complexă, formând o unitate infracţională legală.
Obiectul juridic special este complex, la fel ca şi conţinutul infracţiunii şi
este format din relaţiile sociale referitoare la patrimoniul unei persoane (obiect
juridic special principal) şi relaţiile sociale legate de ocrotirea persoanei şi anume
libertatea, integritatea corporală, sănătatea sau viaţa acesteia (obiect juridic
special secundar).
Obiectul material al infracţiunii trebuie privit atât în raport cu acţiunea
principală, cât şi cu acţiunea secundară. În ceea ce priveşte acţiunea principală,
obiectul material este bunul mobil sustras, iar în ceea ce priveşte acţiunea
secundară, obiectul material este corpul persoanei.
Este posibil ca în ceea ce priveşte acţiunea secundară, să nu existe obiect
material, dacă aceasta constă în ameninţare.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Dacă unul dintre făptuitori sustrage bunul, iar celălalt ameninţă
ori loveşte victima, ambii vor fi consideraţi coautori la tâlhărie deoarere caţiunile lor
se completează reciproc.
Subiect pasiv este persoana faţă de care se comite tâlhăria, adică
persoana ale cărei bunuri au fost sustrase, dar şi persoana faţă de care s-a
exercitat constrângerea.
Uneori, în practica judiciară, subiectul pasiv al acţiunii principale este diferit
de subiectul pasiv al acţiunii secundare (de ex. tâlhărirea casierului care are
asupra sa banii mai multor persoane juridice) 1.
Latura obiectivă. Elementul material aşa cum am arătat, constă într-o
acţiune principală de furt şi una secundară sau adiacentă de exercitare a
violenţelor, de ameninţare sau de folosire a constrângerii.
Ceea ce este specific acestei fapte e că de regulă, luarea bunului ia forma
remiterii silite făcută de către victimă.
Legea nu pretinde acţiunile care compun elementul material să se succeadă
imediat ori să fie concomitente. Este posibil ca făptuitorul să folosească
constrângerea pentru a determina victima să-i predea bunul, pentru a păstra bunul
furat ori pentru a-şi asigura scăparea, astfel că acţiunea adiacentă se comite la un
oarecare interval de timp de la consumarea sustragerii.

1
George Antoniu, Tâlhăria, unitate sau pluralitate de infracţiuni, Revista de Drept Penal,
nr. 4/2006, p. 18-19

79
Acţiunea principală, furtul, constă în luarea bunului mobil din detenţia sau
posesia altuia. Analiza acestei acţiuni s-a făcut cu ocazia examinării elementului
material al infracţiunii de furt şi nu mai revenim asupra lui.
Acţiunea secundară, constrângerea, serveşte ca mijloc pentru săvârşirea
furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii sau scăparea
făptuitorului. Ea se poate realiza prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, prin
punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra (folosirea
unor substanţe narcotice sau a altora care pot provoca inconştienţă, imobilizarea
persoanei, punerea unui căluş în gură, etc.)
Esenţial este ca acţiunea adiacentă, de exercitare a violenţei, ameninţării ori
a altei constrângeri să se comită împotriva persoanei, dar nu este exclus ca
anumite forme de violenţă faţă de lucruri să constituie ameninţări adresate
persoanei. Aceste mijloace de constrângere trebuie efectiv folosite pentru ca fapta
să constituie tâlhărie. Chiar şi în cazul tentativei de tâlhărie, trebuie să se consume
acţiunea adiacentă de exercitare a violenţei ori de constrângere, în timp ce
acţiunea principală (sustragerea) rămâne în faza de tentativă.
Cerinţele esenţiale ale acţiunii principale din cadrul elementului material
sunt cele deja analizate la furt, iar cerinţele esenţiale ale acţiunii secundare se
referă la condiţia ca ea să fi servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului, păstrarea
bunului furat, înlăturarea urmelor ori asigurarea scăpării. Aceste acţiuni de
constrângere trebuie să se realizeze înainte ori imediat după consumarea furtului
sau chiar în timpul săvârşirii acestuia.
Urmarea imediată este complexă şi constă pe de o parte în producerea unei
pagube în patrimoniul unei persoane, iar pe de altă parte în vătămarea adusă
libertăţii, integrităţii corporale ori sănătăţii acelei persoane.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă. Se regăsesc aici
şi anumite cerinţe esenţiale: acţiunea principală de sustragere trebuie să se comită
în scopul însuşirii pe nedrept, iar acţiunea secundară se săvârşeşte în scopul
realizării furtului, a păstrării bunului furat, asigurarea scăpării sau înlăturarea
urmelor infracţiunii.
Tentativa se pedepseşte şi există atunci când acţiunea principală (furtul) a
fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul, cu condiţia ca până atunci să se fi efectuat
acţiunea adiacentă.
Regimul sancţionator. Tâlhăria în forma simplă se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerera unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 3. 1. Tâlhăria calificată (art. 234)

Tâlhăria calificată este o variantă a infracţiunii de tâlhărie pe care legea o


consideră ca prezentând un grad mai ridicat de pericol social. Ceea ce
caracterizează tâlhăria calificată este că aceasta se comite în anumite împrejurări
care constituie elemente circumstanţiale de agravare a faptei.

80
Aceste elemente circumstanţiale nu fac parte din elementele esenţiale ale
infracţiunii de tâlhărie în forma sa tipică, ci sunt valorificate de legiuitor în aşa fel
încât săvârşirea tâlhăriei în vreuna din acele circumstanţe, va atrage încadrarea
juridică a faptei în dispoziţiile art. 234.
Forme agravate. Potrivit alineatelor 1, 2 şi 3 ale art. 234 din Codul penal,
tâlhăria este mai gravă dacă este săvârşită în următoarele împrejurări:
Alin. 1: a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice ori
paralizante. Noţiunea de armă este cea prevăzută în art. 179 din Codul penal şi de
această dată include chiar şi obiectele devenite arme prin folosire. Substanţele
narcotice sunt substanţele care provoacă artificial adormirea unei persoane, ele
acţionând imediat şi profund (somniferele), iar substanţele paralizante sunt cele
care pun persoana în imposibilitatea de a acţiona (de ex. sprayurile paralizante,
cloroformul, etc.)
b) prin simulare de calităţi oficiale. Agravanta presupune ca
făptuitorul să invoce anumite calităţi oficiale nereale, în sensul art. 175, 176 şi 178
din Codul penal şi se se folosească de vreuna din aceste calităţi pentru a comite
tâlhăria (de ex. calitatea de poliţist, procuror, inspector fiscal, etc).
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită. Ca şi la furtul
calificat, analizat anterior, agravanta constă în procedeul utilizat de făptuitor care
împiedică recunoaşterea lui, având totodată şi efect intimidant asupra victimei.
d) în timpul nopţii. Agravanta este de asemenea justificată de
împrejurarea că pe timpul nopţii, oamenii şi bunurile acestora sunt mai puţin
apăraţi.
Se consideră noapte intervalul de timp de când întunericul a luat locul
luminii şi până în clipa în care lumina va lua locul întunericului. Astfel, amurgul nu
este noapte, nefiind încă instalat întunericul, dar zorile de zi fac parte din noapte
deoarece lumina nu a luat încă locul întunericului.
Se va avea de fiecare dată în vedere, pentru stabilirea împrejurării că
tâlhăria a fost comisă pe timp de noapte, criteriul real în raport cu luna, anotimpul,
ziua, condiţiile atmosferice, poziţia topografică a localităţii.
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport.
Spre deosebire de furt care este calificat atunci când este săvârşit într-un mijloc de
transport în comun, tâlhăria se consideră agravată atunci când este comisă într-un
mijloc de transport, indiferent că este vorba de transport în comun sau individual.
De asemenea, tâlhăria prezintă un caracter mai grav dacă se comite asupra unui
mijloc de transport (autoturism, autobuz, tren, autocamion, etc.)
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional. Tâlhăria este
considerată mai gravă ori de câte ori se comite prin violarea domiciliului ori a
sediului profesional. De această dată, tâlhăria calificată va absorbi infracţiunea de
violare de domiciliu ori de sediu profesional.
Pentru oricare dintre aceste forme agravate, pedeapsa prevăzută este
închisoarea de la 3 la 10 ani.
Alin. al 2-lea: Ori de câte ori tâlhăria este săvârşită în condiţiile arătate la
alin. 3 al art. 229 din C.pen., ea este considerată mai gravă. Astfel, este vorba de
tâlhăria săvârşită asupra aceloraşi categorii de bunuri enumerate în alin. 3 al art.
229 care incriminează furtul calificat şi anume:

81
- Ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă
- Componente ale sistemelor de irigaţii
- Componente ale reţelelor electrice
- Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică
- Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru
- Instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente
- Bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice
- Cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radio-comunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii.
Pentru această variantă, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 5 la 12
ani.
Alin. al 3-lea; în acest caz este vorba de spre tâlhăria care a avut ca
urmare vătămarea corporală a victimei.
Rezultatul mai grav care se produce şi anume vătămarea corporală a
victimei (cu producerea consecinţelor menţionate în art. 194 din C.pen), face ca
fapta să dobândească un caracter mai grav.
În această formă agravată, infracţiunea se săvârşeşte cu preterintenţie
întrucât tâlhăria se comite cu intenţie, iar urmarea mai gravă (aceea din art. 194) îi
este imputată făptuitorului din culpă.
Dacă făptuitorul cauzează cu intenţie vătămarea corporală gravă, se va
reţine concurs de infracţiuni între art. 194 şi art. 233 din C.pen.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru această formă agravată este
închisoarea de la 5 la 12 de ani şi interzicerea unor drepturi
Tentativa se pedepseşte.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 3. 2. Pirateria (art. 235)

Noţiune. Această infracţiune este de fapt o tâlhărie comisă în marea liberă


sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat (pe o navă sau
aeronavă, sau între aeronavă şi o navă). Fiind comisă într-un loc nesupus
jurisdicţiei vreunui stat, această faptă aduce atingere intereselor tuturor ţărilor,
astfel că incriminarea acestei fapte reprezintă respectarea de către statul nostru a
unor obligaţii asumate prin tratate şi convenţii internaţionale.
Potrivit art. 1 al art. 235, pirateria este furtul comis prin violenţă sau
ameninţare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii
unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor care se găsesc pe acel vas sau pe o
altă navă.

82
Forma asimilată din alin 2 constă în capturarea unei nave aflate în marea
liberă sau faptul de a provoca prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia în
scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
Ca şi la tâlhărie, pirateria se compune din două acţiuni: o acţiune principală
de jefuire a bunurilor şi o acţiune secundară care constă în acte de violenţă comise
faţă de persoane sau alte bunuri (navă ori părţi din navă).
Obiectul juridic special este complex, fiind format pe de o parte din
relaţiile sociale privitoare la ocrotirea bunurilor, iar pe de altă parte din relaţiile
sociale privitoare la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea persoanei. Vom
avea un obiect material general şi anume însăşi nava/aeronava în contra căreia
se săvârşeşte infracţiunea şi un obiect material special, format din toate bunurile
şi persoanele asupra cărora se comite activitatea infracţională. Aceste bunuri se
pot afla pe acelaşi vas sau pe un alt vas
Subiectul activ. De regulă, această infracţiune presupune o pluralitate de
subiecţi activi şi pasivi. Subiecţii activi pot fi membrii echipajului, pasagerii de pe
nava în care se săvârşeşte infracţiunea, dar şi echipajul ori pasagerii de pe o altă
navă agresoare.
Latura obiectivă. Elementul material pentru varianta tip constă în cele două
acţiuni: furtul şi actele de violenţă faţă de persoane sau bunuri. Violenţa poate să
fie fizică sau morală (ameninţare).
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- acţiunea de jefuire să fie săvârşită de o persoană sau de persoane care
fac parte din echipajul unei nave ori pasagerii aflaţi pe o navă;
- jefuirea să se comită asupra unui vas aflat în marea liberă;
- acţiunea de jefuire să aibă ca obiect bunurile aflate pe nava asupra căreia
se săvârşeşte infracţiunea de piraterie;
- actele de violenţă să se săvârşească contra persoanelor sau bunurilor
aflate pe nava asupra căreia se comite infracţiunea.
Pentru varianta asimilată, elementul material îl reprezintă acţiunea de
capturare a unei nave sau de a provoca naufragiul ori eşuarea ei.
Alin. 4 asimilează pirateriei şi fapta comisă pe o aeronavă sau între
aeronave şi nave.
Urmarea imediată este aceeaşi ca în cazul infracţiunii de tâlhărie.
Latura subiectivă. Pirateria se comite cu intenţie, iar cerinţele esenţiale ale
laturii subiective constau în:
- fapta (atât acţiunea principală cât şi cea adiacentă) să se săvârşească cu
intenţia însuşirii bunurilor ce fac obiectul jefuirii.
- acţiunea de jefuire să se realizeze în scopuri personale.
Cerinţa esenţială a laturii subiective pentru varianta asimilată din alin.2
presupune ca oricare dintre acţiuni să se realizeze în scopul de a-şi însuşi
încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Fapta de piraterie în forma simplă ori asimilată
prevăzută în alineatul 1 sau 2 al art. 235 din C.pen. se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

83
Forma agravată din alin. 3. Potrivit alin. 3 din art. 235, pirateria se
consideră mai gravă dacă a avut ca urmare vătămarea corporală (oricare din
consecinţele arătate la art. 194 din C.pen.). Consideraţiile făcute la articolul
precedent referitor la tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală rămân
valabile.
Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 3. 3. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art. 236)

În acest articol sunt grupate formele agravate ale tâlhăriei şi pirateriei care
sunt urmate de moartea victimei.
Ori de câte ori tâlhăria sau pirateria conduce la decesul victimei, fapta este
considerată mai gravă şi se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Urmarea mai gravă (moartea victimei) i se datorează autorului din culpă,
astfel că fapta se comite cu intenţie depăşită (preterintenţie).
Dacă moartea victimei este cauzată cu intenţie, vom avea un concurs de
infracţiuni: tîlhărie/piraterie şi omor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.
Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine procurorului.

III. 4. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea


încrederii (art. 238-248)

III. 4. 1. Abuzul de încredere (art. 238)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care deţinând un bun al


altuia, cu orice titlu şi cu un anumit scop, şi-l însuşeşte, dispune de el sau îl
foloseşte pe nedrept ori refuză să-l restituie.
Pericolul social este reprezentat de încălcarea încrederii pe care persoana
vătămată o are în cel căruia îi încredinţează bunul şi de paguba materială
încercată de aceasta.
Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale patrimoniale
pentru a căror dezvoltare este necesară o anumită încredere pe care participanţii
trebuie să şi-o acorde reciproc şi fără care nu sunt posibile relaţii sociale normale 1.
Obiectul material este bunul mobil al altuia şi care se află în detenţia cu orice titlu,
a făptuitorului.
Subiectul activ poate fi orice persoană căreia persoana vătămată îi
încredinţează bunul său mobil, în temeiul unui titlu juridic provenit dintr-un raport
1
Versavia Brutaru, Sorin Corlăţeanu, Abuzul de încredere, Revista de Drept Penal, nr.
3/2007, p. 144

84
patrimonial netranslativ de proprietate: depozit, mandat, împrumut de folosinţă,
locaţiune, gaj, etc. Este posibilă participaţia penală. Subiect pasiv este persoana
fizică sau juridică de la care făptuitorul deţine bunul.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o activitate materială ce se
poate realiza prin patru acţiuni alternative:
- însuşirea pe nedrept a bunului mobil. În această variantă, făptuitorul
ia efectiv în stăpânire bunul, ca şi cum ar fi al său şi se comportă ca un proprietar;
- dispunerea de bun pe nedrept. Făptuitorul efectuează asupra
bunului acte pe care nu avea dreptul să le facă: vânzare, închiriere, gajare,
transformare sau distrugere;
- folosirea pe nedrept a bunului. Făptuitorul utilizează bunul în alt
mod de cum avea dreptul să o facă: îl împrumută altei persoane, sau îl foloseşte în
alt scop decât acela pentru care i-a fost încredinţat;
- refuzul de restituire. Această acţiune presupune o declaraţie
explicită în acest sens sau o manifestare din care rezultă implicit că deţinătorul nu
vrea să restituie bunul. Pentru ca fapta să se comită în forma refuzului de restituire,
trebuie să existe din partea celui căruia îi aparţine bunul, o cerere formală de
înapoiere.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- acţiunea trebuie să aibă ca obiect un bun mobil al altuia, încredinţat
autorului acţiunii cu orice titlu;
- fiecare dintre modalităţile alternative de comitere a faptei trebuie să aibă
caracter abuziv, nejustificat.
Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt contrară celei ar fi
trebuit să existe dacă n-ar fi fost încălcată încrederea între cele două persoane 1.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită de lege.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de abuz de
încredere se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 2. Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239)

Noţiune. Potrivit alin. 1, în forma tip, infracţiunea constă în fapta debitorului


care înstrăinează, ascunde, deteriorează sau distruge valori sau bunuri din
patrimoniul său ori invocă datorii sau acte fictive, în scopul fraudării creditorilor.
Varianta asimilată din alin. 2 se comite prin achiziţionarea de bunuri sau
servicii de către o persoană care ştie că nu poate plăti pentru ele.
Această incriminare are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod
penal.
1
Vintilă Dongoroz, op. cit. Vol. III, p. 512

85
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care presupun ca
debitorul să manifeste bună credinţă în ceea ce priveşte executarea obligaţilor care
îi revin faţă de creditor. Obiect material al infracţiunii sunt bunurile, valorile din
patrimoniul debitorului.
Subiectul activ este calificat, putând fi numai debitorul unei obligaţii. Fapta
se poate comite în coautorat, dar fiecare făptuitor trebuie să aibă calitatea de
debitor. Actele de executare săvârşite de o persoană fără calitate de debitor pot fi
considerate acte de complicitate. Subiect pasiv este creditorul obligaţiei.
Latura obiectivă. Elementul material al variantei tipice din alin. 1 poate
consta în vreuna din următoarele acţiuni: înstrăinare, ascundere, deteriorare sau
distrugere, invocare de acte sau datorii fictive.
Înstrăinarea înseamnă că bunul trece în patrimoniul altuia, indiferent cu ce
titlu: vânzare, donaţie, etc. Ascunderea presupune plasarea bunului sau a valorii
într-un alt loc necunoscut de către creditor. Deteriorarea are în vedere afectarea
sau atingerea adusă aspectului exterior al bunului sau diminuarea funcţionalităţii
sale. Distrugerea înseamnă nimicirea fizică a bunului sau valorii.
Nu prezintă importanţă dacă înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau
distrugerea priveşte bunurile ori valorile, în totalitate sau parţial.
Invocarea actelor sau datoriilor fictive înseamnă aducerea la cunoştinţa
creditorului a existenţei unor acte sau datorii inexistente în realitate.
Varianta asimilată din alin. 2 are ca element material, acţiunea de
achiziţionare a bunurilor sau serviciilor.
Urmarea imediată constă la alin. 1 într-o stare de pericol pentru relaţiile
ocrotite. În cazul alin. 2, urmarea imediată se concretizează într-o pagubă creată
creditorului.
Latura subiectivă. Fapta descrisă la alin. 1 se poate comite numai cu
intenţie directă, calificată prin scopul urmărit: fraudarea creditorilor. Nu prezintă
importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă scopul este sau nu realizat. Scopul are
aici înţelesul de finalitate urmărită prin comiterea acţiunii incriminate.
Pentru varianta asimilată din alin. 2, latura subiectivă presupune atât intenţia
directă cât şi intenţia indirectă. Cerinţa esenţială se referă la cunoaşterea de către
făptuitor a imposibilităţii de a achita bunurile sau serviciile de care a beneficiat.
Tentativa faptei incriminate în alin. 1 se pedepseşte conf. art. 248.
Regimul sancţionator. Infracţiunea de abuz de încredere în frauda
creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, în
ambele variante de incriminare.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
pralabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 3. Bancruta simplă (art. 240)

86
Noţiune. Infracţiunea de bancrută simplă constă în fapta debitorului de a nu
introduce sau de a introduce tardiv, cu mai mult de 6 luni peste termenul prevăzut
de lege, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.
Incriminarea este preluată din art. 143 alin. 1 al Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei1.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se formează
între creditori şi debitori şi care presupun ca debitorii să solicite deschiderea
procedurii de insolvenţă atunci când intră în incapacitate de plată.
Subiectul activ este calificat şi nu poate fi decât debitorul persoană fizică
ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare. Subiect pasiv al infracţiunii
este creditorul făptuitoarei.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub formă alternativă,
constând într-o acţiune sau inacţiune: introducerea tardivă ori neintroducerea
cererii de insolvenţă.
Introducerea tardivă a cererii de insolvenţă, ca acţiune ce formează
elementul material este supusă unei condiţii de timp: pentru existenţa infracţiunii
trebuie să treacă mai mult de 6 luni de la termenul prevăzut de lege de la apariţia
stării de insolvenţă (cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă trebuie
adresată tribunalului în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă) 2.
Prin urmare, dacă după expirarea acestui termen de 30 de zile mai trec încă
6 luni şi nu se introduce cererea de insolvenţă, ori cererea se formulează peste
acest termen, fapta este considerată infracţiunea de bancrută simplă.
Situaţia preexistentă sau elementul premisă pentru ambele forme ale
elementului material are în vederea apariţia stării de insolvenţă, adică acea situaţie
în care se află un debitor care nu mai are posibilitatea achitării datoriilor.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol .
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie drectă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 4. Bancruta frauduloasă (art. 241)

Noţiune. Infracţiunea se prezintă sub trei variante de incriminare şi constă


în fapta persoanei care în frauda creditorilor:
 falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o
parte a averii acestuia;
 înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului
sau în alte acte, sume nedatorate;

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006.
2
A se vedea art. 27 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

87
 înstrăinează în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din art. 143 alin. 2 al Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei .
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care
se formează în mediul de afaceri, între creditori şi debitori şi care presupun ca
debitorii să manifeste corectitudine faţă de creditorii lor în lergătură cu datoriile pe
care le au de achitat.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Subiect pasiv este creditorul sau
creditorii.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii este diferit după cum ne
aflăm în prezenţa unei variante sau alta de comitere a faptei.
Astfel, în prima variantă, acţiunile ce formează elementul material sunt:
falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori ascunderea
unei părţi a averii acestuia. Falsificarea înseamnă contrafacerea, modificarea
alterarea evidenţelor, sustragerea presupune luarea lor din locul în care ar trebui
să fie, iar distrugerea semnifică deteriorarea ori nimicirea (prin ardere, topire,
tocare, etc.)
Cea de-a doua variantă de comitere se referă la următoarele acţiuni:
înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea de sume nedatorate. Prezentarea
sumelor nedatorate trebuie să se realizeze în registrele debitorului sau în alte acte.
Cea de-a treia variantă de comitere a infracţiunii are ca element material
acţiunea de înstrăinare a unei părţi din active, de regulă la preţuri mult inferioare
valortii reale. Situaţia premisă a acestei variante constă în preexistenţa stării de
insolvenţă.
Apreciem, în acord cu alte opinii exprimate în doctrină că starea de
insolvenţă la care se referă legea este o stare de fapt şi nu de drept. Prin urmare,
pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă nu este necesar să existe vreo
hotărâre judecătorescă anterioară de declarare a stării de insolvenţă, fiind
suficientă condiţia încetării plăţilor1.
Urmarea imediată a infracţiunii se prezintă sub forma unei stări de pericol
pentru valorile ocrortite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite de regulă cu intenţie directă, dar
e posibilă şi comiterea cu intenţie indirectă.
Tentativa se pedepseşte
Regimul sancţionator. Infracţiunea de bancrută frauduloasă se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 5. Gestiunea frauduloasă (art. 242)

1
Gheorghe Ivan, Bancruta, o infracţiune specifică mediului de afaceri, în Revista de Drept
Penal, nr. 2/2010, p. 70; Dorin Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Revista de Drept Penal nr.
3/2000, p. 124

88
Noţiune. Această infracţiune constă în fapta aceluia care având în
conservare sau administrare, bunuri ale altei persoane, îi provoacă acesteia
pagube.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal (art.
214).
Obiectul juridic special este acelaşi cu cel identificat la infracţiunea de
abuz de încredere, adică relaţiile sociale patrimoniale pentru a căror dezvoltare
este necesară o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde
reciproc şi fără care nu sunt posibile relaţii sociale normale. Obiectul material în
schimb, prezintă particularităţi faţă de obiectul material al abuzului de încredere
deoarece el se prezintă sub forma unei universalităţi de bunuri 1 de toate
categoriile: bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale.
Subiectul activ poate fi numai o persoană căreia îi este încredinţată
gestionarea averii unei persoane, deci este vorba de un subiect activ calificat.
Participaţia penală este posibilă. Actele de autorat săvârşite de o persoană
care nu are calitatea de gestionar al averii altuia vor constitui acte de complicitate
materială. Subiectul pasiv este persoana care şi-a încredinţat averea sau o parte
din avere, spre gestionare, subiectului activ şi a fost păgubită prin faptele comise
de acesta.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea ori inacţiunea care
produce pagube unei persoane. Cerinţele esenţiale ale elementului material
presupun ca:
- acţiunea păgubitoare să fie săvârşită cu ocazia administrării sau
conservării bunurilor;
- acţiunea păgubitoare să constituie o încălcare a grijii pe care făptuitorul
era ţinut să o manifeste faţă de averea subiectului pasiv.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este sancţionată de lege.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru această
infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Forme agravate. În alineatul al 2-lea şi al 3-lea sunt descrise formele
agravate ale infracţiunii.
Potrivit alin. 2, fapta este mai gravă atunci când este săvârşită de către
administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant ori
prepus al acestora. Pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.
La varianta agravată descrisă în alin. 3, elementul circumstanţial de
agravare constă în scopul urmărit de făptuitor: dobândirea unui folos material,
indiferent dacă fapta se prezintă în forma simplă a alin. 1 sau în forma calificată a
alin. 2. La această formă a infracţiunii, latura subiectivă presupune prezenţa
intenţiei directe, calificate prin scop. Pedeapsa prevăzută în acest caz este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru oricare din formele infracţiunii
de gestiune frauduloasă, se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

1
Gheorghe Voinea, Abuz de încredere, gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă, în
Dreptul nr. 2/1996, p. 65

89
vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 6. Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor


(art.243)

Noţiune. Prima variantă a infracţiunii descrisă la alineatul 1 constă în fapta


persoanei care găsind un bun pierdut de altcineva, nu-l predă în termenul legal de
10 zile, autorităţilor sau celui care l-a pierdut ori dispune de acel bun ca şi cum ar fi
al său.
Cea de-a doua variantă menţionată în alineatul 2 al articolului 243 constă în
fapta persoanei care ajungând din eroare sau întâmplător, în posesia unui bun
mobil care aparţine altuia, şi-l însuşeşte pe nedrept ori nu-l predă în 10 zile de
când a cunoscut că bunul nu-i aparţine.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal, cu unele modificări (art.
216).
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale de protejare a
patrimoniului altuia, relaţii care implică buna-credinţă atunci când este vorba de
bunuri pierdute sau ajunse din eroare în posesia altei persoane. Obiectul material
îl constituie la prima variantă, bunul mobil pierdut, iar la varianta a doua, bunul
mobil, ajuns din eroare sau întâmplător în posesia făptuitorului.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care a găsit un bun
pierdut sau a ajuns din eroare în posesia lui. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele. Subiect pasiv este persoana care a pierdut bunul sau al cărei bun a
ajuns din eroare ori întâmplător în posesia făptuitorului.
Latura obiectivă. Elementul material în cazul variantei din alineatul 1 poate
consta în:
- nepredarea bunului găsit (neremiterea, nedepunerea lui). Cerinţa esenţială
a legii presupune că această inacţiune capătă caracter infracţional doar dacă au
trecut 10 zile de la găsirea bunului;
- dispunerea de acel bun ca de al său (efectuarea de acte patrimoniale cu
privire la acel bun). Cerinţa esenţială a elementului material la această variantă
constă în împrejurarea că făptuitorul dispune de acel bun ca şi cum ar fi al său (îl
vinde, îl modifică, etc., deşi nu are acest drept).
Elementul material pentru varianta prevăzută în alineatul 2 constă în:
- însuşirea bunului de către făptuitorul care a ajuns din eroare sau
întâmplător, în posesia lui. Făptuitorul se comportă aşadar ca un proprietar cu acel
bun, deşi nu este îndreptăţit la aceasta. Cerinţa esenţială a elementului material
presupune ca însuşirea să se facă pe nedrept.
- nepredarea bunului către autorităţi sau către cel căruia îi aparţine. Cerinţa
esenţială a legii presupune că această inacţiune capătă caracter infracţional doar
dacă au trecut 10 zile de la momentul în care făptuitorul şi-a dat seama că bunul
nu-i aparţine.

90
Urmarea imediată la ambele variante de comitere constă într-o stare de fapt
contrară celei iniţiale şi într-o pagubă adusă persoanei căreia îi aparţine bunul.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie.
Tentativa nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
o lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 7. Înşelăciunea (art. 244)

Noţiune. Înşelăciunea constă în fapta persoanei care, pentru a obţine un


folos material injust, induce în eroare o altă persoană prin amăgire, cauzându-i
astfel o pagubă materială.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal (art. 215), iar diferenţa
dintre cele două texte este dată de renunţarea la unele variante agravate şi de
posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părţilor.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale cu caracter
patrimonial care presupun ca în relaţiile dintre oameni să existe un minim de bună
credinţă. Obiectul material al infracţiunii poate fi un bun mobil sau imobil.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiectul pasiv este persoana păgubită prin acţiunea de
inducere în eroare. Uneori persoana indusă în eroare nu este aceeaşi cu persoana
păgubită. De exemplu, făptuitorul îi spune copilului rămas singur acasă, că a fost
trimis de părinţii acestuia să ia o sumă de bani pentru a achiziţiona un anumit
obiect. Inducerea în eroare se comite asupra copilului, dar paguba constând în
suma de bani remisă făptuitorului este suportată de părinte. În astfel de cazuri
avem un subiect pasiv primar (cel păgubit) şi un subiect pasiv subsidiar (cel indus
în eroare).
Latura obiectivă. Elementul material al înşelăciunii constă în acţiunea de
inducere în eroare, amăgire a victimei. Inducerea în eroare trebuie să se realizeze
prin prezentarea ca adevărată, a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă, a unei
fapte adevărate. Mijloacele cu ajutorul cărora făptuitorul induce în eroare victima
sunt foarte variate în practică, unele dintre ele relevând imaginaţia şi ingeniozitatea
infractorilor. Chiar dacă aparent, remiterea bunurilor de către persoana vătămată
se realizează cu consimţământul ei, acest consimţământ este viciat prin inducerea
în eroare.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul
persoanei vătămate.
Între acţiunea de inducere în eroare şi urmarea imediată trebuie să existe
legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Înşelăciunea se comite numai cu intenţie directă
calificată prin scop deoarece legea pretinde ca făptuitorul să fi acţionat cu un

91
anumit scop: obţinerea unui folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul. Nu
interesează dacă făptuitorul a obţinut sau nu acel folos.
Scopul are în această situaţie, înţelesul de finalitate şi caracterizează latura
subiectivă.
Tentativa este posibilă şi este pedepsită de lege. Există tentativă ori de câte
ori s-a realizat inducerea în eroare, dar nu s-a produs paguba. Spre exemplu,
comite tentativă la înşelăciune acela care se prezintă drept delegatul unei societăţi
comerciale şi încarcă de la un depozit en-gros marfă, dar gestionarul depozitului
observă că actele prezentate sunt falsificate şi opreşte încărcarea camionului.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Forme şi modalităţi. Alin. 2 descrie forma calificată a înşelăciunii, iar
elementul circumstanţial de agravare îl constituie folosirea de nume sau calităţi
mincinoase ori alte mijloace frauduloase.
Folosirea numelor mincinoase constă în utilizarea de nume care în realitate
nu aparţin făptuitorului; folosirea de calităţi mincinoase presupune atribuirea de
titluri, funcţii, grade de rudenie, etc. pe care autorul nu le deţine.
În fine, mijloacele frauduloase sunt orice mijloace apte să inducă în eroare:
pachete de hârtie albă tăiată la dimensiunea unor bancnote reale, dar care au doar
deasupra o bancnotă reală; inele ori alte bijuterii confecţionate din material galben
despre care făptuitorul pretinde că sunt din aur, etc.
Dacă mijloacele frauduloase constituie prin ele însele o altă infracţiune, se
vor aplica regulile concursului de infracţiuni (bancnote falsificate, acte false, etc.).
Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma calificată este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 8. Înşelăciunea privind asigurările (art. 245)

Noţiune. Infracţiunea reprezintă o variantă de specie a înşelăciunii şi constă


în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate.
Forma atenuată descrisă la alin. 2 se săvârşeşte de către persoana care
simulează, îşi cauzează sau îşi agravează leziuni sau vătămari corporale produse
de un risc asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care
se desfăşoară în legătură cu asigurarea bunurilor sau a sănătăţii ori a integrităţii
corporale a unei persoane.
Subiectul activ al variantei din alin. 1 poate fi orice persoană, iar la varianta
din alin. 2, subiect activ este persoana care şi-a asigurat sănătatea ori integritatea
corporală. Subiect pasiv este orice persoană fizică sau juridică al cărei patrimoniu
a fost afectat, de cele mai multe ori o societate de asigurări, dar poate fi şi
persoana asigurată.

92
Latura obiectivă. Elementul material al variantei din alin. 1 constă în
oricare din următoarele acţiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de
neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat.
Distrugerea presupune nimicirea, desfiinţarea completă a bunului;
degradarea constă în alterarea, stricarea parţială a bunului, iar aducerea în stare
de neîntrebuinţare înseamnă că bunul nu mai poate fi folosit conform cu destinaţia
sa; starea de neîntrebuinţare poate fi totală sau parţială, permanentă sau
temporară. Ascunderea bunului înseamnă dosirea acestuia, astfel încât nu mai
poate fi găsit. Înstrăinarea se referă la orice operaţiune prin care bunul iese din
patrimoniul iniţial: vânzare, donare, etc.
Elementul material al variantei atenuate descrise în alin. 2 constă în oricare
din următoarele acţiuni: simularea, cauzarea sau agravarea leziunilor sau
vătămărilor corporale. Cerinţa esenţială se referă la împrejurarea că leziunile sau
vătămările corporale trebuie să fie dintre cele produse de un anumit risc asigurat.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul
persoanei vătămate.
Între acţiunea de inducere în eroare şi urmarea imediată trebuie să existe
legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Pentru ambele variante de incriminare, vinovăţia
presupune numai intenţia directă, calificată prin scopul urmărit: obţinerea sumei
asigurate.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma simplă din alin. 1 se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani, iar forma atenuată din alin. 2, cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 4. 9. Deturnarea licitaţiilor publice (art. 246)

Noţiune. Infracţiunea constă în îndepărtarea prin constrângere sau


corupere a unui participant la o licitaţie publică sau în înţelegerea între participanţii
la o licitaţie publică în scopul denaturării preţului de adjudecare.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care ţin de mediul
de afaceri şi care presupun manifestarea corectitudinii în desfăşurarea licitaţiilor
publice.
Subiectul activ poate fi orice persoană. La varianţa de comitere sub forma
înţelegerii între participanţi, subiectul activ este multiplu şi fapta poate fi comisă
doar de participanţii la o licitaţie publică. Subiect pasiv este persoana ale cărei
interese au fost afectate prin acţiunile frauduloase.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă în formă alternativă
putând consta în următoarele acţiuni:
- îndepărtarea unui participant la o licitaţie publică. Cerinţa esenţială a
elementului material pretinde ca acţiunea de îndepărtare să se realizeze prin

93
constrângere (fizică sau morală) sau corupere (oferire de bani, bunuri ori alte
foloase);
- înţelegerea între participanţii la o licitaţie publică. Nu este necesar ca
înţelegerea să aibă loc între toţi participanţii, ci este suficient ca măcar doi dintre
participanţi să se înţeleagă între ei.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile de afaceri
care presupun o concurenţă onestă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie. Prima variantă a infracţiunii
are ca element subiectiv intenţia în ambele ei forme, pe când în cazul celei de-a
doua variante, intenţia este doar directă, fiind calificată prin scopul urmărit de
făptuitori: denaturarea preţului de adjudecare
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Deturnarea licitaţiilor publice se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei

III. 4. 10. Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile


(art. 247)

Noţiune. Infracţiunea este reglementată sub două forme: simplă (tipică) şi


agravată.
Potrivit alin. 1, în forma sa tipică, fapta constă în fapta creditorului care cu
ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profită de starea vădită
invulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori
relaţiei de dependenţă faţă de el şi îl face pe acesta să constituie sau să transmită
un drept real sau de creanţă cu valoare disproporţionată faţă de această prestaţie.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal.
S-a arătat în doctrină că prin introducerea acestei incriminări s-a dorit
reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani şi care au produs consecinţe
grave pentru cei care au căzut victimă unor astfel de practici (de ex. persoane în
vârstă sau bonave care şi-au pierdut locuinţele în urma unor înţelegeri patrimoniale
disproporţionate)1.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de afaceri dintre
debitori şi creditori care pretind ca actele prin care se constituie ori se transmit
drepturi reale sau de creanţă să fie încheiate cu bună credinţă. Obiect material îl
constituie bunurile sau valorile la care se referă actele juridice.
Subiectul activ este creditorul dreptului real ori de creanţă. Subiect pasiv
este debitorul aflat în stare de vădită vulnerabilitate, stare care se datorează
vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă faţă de creditor.
Latura obiectivă. Elementul material al formei tipice îl constituie acţiunea
creditorului de a determina debitorul să constituie ori să transmită un drept real sau
de creanţă. Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:

1
Constantin Duvac, Infracţiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal şi a
Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013, p. 77-78

94
- acţiunea de determinare trebuie să se comită cu ocazia dării cu împrumut
de bani de către făptuitor;
- făptuitorul să profite de vădita stare de vulnerabilitate a debitorului;
- constituirea sau transmiterea dreptului real sau de creanţă se face pentru
făptuitor sau pentru o altă persoană;
- între prestaţia creditorului şi dreptul real sau de creanţă constituit ori
transmis de către debitorul victimă, să existe o vădită disproporţie.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru integritatea patrimonială a
debitorului vulnerabil, independent de faptul că s-a pricinuit sau nu o pagubă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Forme agravate. Alineatul al 2-lea introduce o formă agravată a infracţiunii
care constă în punerea unei persoane, în stare de vădită vulnerabilitate prin
provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau substanţe psihoactive, în scopul de a o
determina să consimtă la constituirea sau transmiterea un drept real sau de
creanţă ori să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă.
Forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 5. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată


electronice (art. 249-252)

III. 5. 1. Frauda informatică (art.249)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a introduce, modifica sau şterge


date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea
în orice mod, a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un
beneficiu material, pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei
persoane.
Incriminarea este preluată din art. 49 al titlului III din Legea nr. 161/2003 1.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care au ca obiect
patrimoniul unei persoane prin protejarea datelor informatice şi a sistemelor
informatice. Obiect material al infracţiunii îl constituie sistemele informatice asupra
cărora acţionează făptuitorul.

1
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
emnităţilor publice a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în
Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003

95
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu
pretinde vreo calitate specială a făptuitorului. Participaţia pensală este posibilă.
Subiect pasiv poate fi persoana fizică sau juridică al cărei patrimoniu a fost afectat
de săvârşirea faptei.
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza prin oricare din
următoarele acţiuni:
- introducerea datelor informatice;
- modificarea datelor informatice;
- ştergerea datelor informatice;
- restricţionarea accesului la datele informatice sau
- împiedicarea funcţionării unui sistem informatic.
Primele patru acţiuni se referă la datele informatice şi presupun adăugarea
altor date informatice, schimbarea, respectiv alterarea datelor informatice reale cu
altele ori eliminarea lor, precum şi oprirea sau blocarea accesului obişnuit la aceste
date. Ultima acţiune constă în blocarea unui sistem informatic, astfel încât acesta
nu mai funcţionează un anumit interval de timp.
Urmarea imediată se concretizează într-o pagubă produsă patrimoniului
unei persoane.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie directă,
calificată prin scopul urmărit: acela de a obţine un beneficiu material pentru sine
sau pentru altul. Scopul are înţelesul de finalitate şi caracterizează latura
subiectivă şi nu latura obiectivă, aşa cum s-a susţinut în doctrină 1.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 5. 2. Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos (art.250)

Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 250, infracţiunea constă în efectuarea unei


operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de
monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea fără consimţămîntul
titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care
permit utilizarea acestuia.
Forma asimilată din alineatul 2 constă în efectuarea oricăreia din
operaţiunile enumerate la alin. 1, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Incriminarea este preluată din art. 27 al Legii nr. 365/2002 privind comerţul
electronic.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se dezvoltă în
legătură cu comerţul electronic şi corectitudinea care trebuie manifestată în cadrul

1
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, conform Noului Cod penal. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 233

96
acestor relaţii. Obiect material există în ipoteza utilizării instrumentului de plată
electronic.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv este persoana titulară a instrumentului de plată electronică utilizat
fără drept sau titulara datelor de identificare.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de efectuare a
unei operaţiuni de comerţ electronic (retragere de numerar, încărcare ori
descărcare a unui instrument de monedă electronică, transfer de fonduri).
Cerinţa esenţială a elementului material al variantei din alin. 1 este ca
acţiunea să se realizeze prin unul din următoarele mijloace:
- utilizarea unui instrument de plată electronic fără consimţământul
titularului;
- utilizarea datelor de identificare a unui instrument de plată electronic, fără
consimţământul titularului.
Pentru varianta din alin. 2, cerinţa esenţială a elementului material se referă
la: - utilizarea neautorizată a datelor de identificare;
- utilizarea de date de identificare fictive.
Instrumentul de plată electronic poate fi cardul bancar de salariu, de credit,
de cumpărături, etc.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pederpseşte.
Regimul sancţionator. Atât forma tip cât şi forma asimilată se
sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Forme atenuate. În alin. 3 este descrisă o formă atenuată a infracţiunii
constând în transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de
identificare, în vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute la alin. 1.
În esenţă, acestea sunt acte de complicitate materială anterioară care au
fost însă incriminate în mod distinct şi sunt pedepsite cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 5. 3. Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos


(art. 251)

Noţiune. Potrivit alineatului 1, infracţiunea constă în acceptarea unei


operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de
monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin
folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără
consimţământul titularului său.
În alineatul 2 se regăseşte o variantă de specie a infracţiunii care constă în
acceptarea oricăreia dintre operaţiunile menţionate în alin. 1, cunoscând că este
efectuată prin utilizarea neautorizată a unor date de identificare sau prin utilizarea
de date de identificare fictive.
Incriminarea este preluată din art. 28 al Legii nr. 365/2002 privind comerţul
electronic.

97
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale privitoare la comerţul
electronic şi încrederea care trebuie să existe în instrumentele de plată electronică.
Infracţiunea nu are obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, însă de cele mai multe ori este
vorba despre persoane care activează în cadrul unor societăţi care practică acte
de comerţ cu muijloace de plată electronică. Subiect pasiv este titularul
instrumentului de plată electronică sau cel căruia îi aparţin datele de identificare
utilizate.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acceptarea oricăreia dintre
următoarele operaţiuni: retragere de numerar; încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică; transfer de fonduri.
Termenul „acceptare” are înţelesul de confirmare, validare a unor demersuri
efectuate, în urma cărora operaţiunea respectivă produce efectele scontate cu
privire la plată.
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru activitatea de comerţ
electronic. Adiacent, se poate produce o pagubă titularului de instrument de plată
electronic, dar pentru consumarea infracţiunii, aceasta nu este necesară.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie iar făptuitorul trebuie să
cunoască împrejurarea că operaţiunea acceptată s-a realizat prin folosirea unui
instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului
său ori prin utilizarea neautorizată a unor date de identificare (reale) sau prin
utilizarea de date de identificare fictive. În lipsa unei asemenea atitudini subiective,
fapta nu constituie infracţiune.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Indiferent de modalitatea normativă în care se
comite, fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
III. 6. Distrugerea şi tulburarea de posesie (art. 253-256)

III. 6. 1. Distrugerea (art. 253)

Noţiune. În dreptul nostru penal, distrugerea este incriminată încă de la


apariţia primelor legiuiri, iar în prezent se regăseşte în Codul penal sub
următoarele variante:
- distrugerea forma tip (simplă şi cu formele agravate) - art. 253;
- distrugerea calificată - art. 254;
- distrugerea din culpă - art. 255.
În forma tip, infracţiunea constă în fapta persoanei care distruge,
degradează sau aduce în stare de neîntrebuinţare, un bun aparţinând altuia ori
împiedică luarea măsurilor de conservare sau salvare a unui asemenea bun,
respectiv înlătură măsurile luate.
Incriminarea acestei fapte asigură protecţia bunului, privită din perspectiva
stării materiale a acestuia.
Cu unele deosebiri, distrugerea era incriminată şi în vechiul Cod penal.

98
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care
privesc securitatea existenţei materiale şi a stării de fapt a bunurilor.
Obiectul material poate fi orice bun mobil sau imobil. Lucrurile lipsite de
valoare economică nu pot fi obiect al infracţiunii. Bunul trebuie să fie al altuia, iar în
variantele agravate ale alin. 3-4 din art. 253, bunul poate fi şi al făptuitorului.
Subiectul activ poate fi orice persoană, alta decât proprietarul bunului. La
variantele din alin. 3-4 ale art. 253, subiect activ poate fi chiar şi proprietarul
bunului, aici fiind incriminată în mod excepţional şi distrugerea bunului propriu, cu
condiţia ca bunul să facă parte din patrimoniul cultural sau cu condiţia ca fapta să
se fi comis prin incendiere, explozie sau alt mijloc asemănător. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana al cărei bun a fost distrus, sau persoana care
avea un anumit drept asupra bunului (de ex. banca în favoarea căreia este gajat
sau ipotecat un bun).
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni:
- distrugere (presupune nimicirea, desfiinţarea completă a bunului);
- degradare (constă în stricarea parţială a bunului);
- aducere în stare de neîntrebuinţare (bunul nu mai poate fi folosit conform
cu destinaţia sa, starea de neîntrebuinţare poate fi totală sau parţială, permanentă
sau temporară);
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun
(aceste măsuri trebuie să fie unele serioase şi eficiente);
- înlăturarea măsurilor de salvare sau conservare luate.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune de regulă, ca bunul să
aparţină altei persoane, dar la variantele agravate (art. 253 alin. 3 şi 4, bunul poate
fi şi al făptuitorului).
Urmarea imediată constă în schimbarea în sens negativ a situaţiei de fapt a
bunului, faţă de starea pe care o avea înaintea comiterii infracţiunii.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie
Tentativa se pedepseşte numai în cazul variantelor agravate descrise în
alineatele 3 şi 4.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii, prevăzută în alin. 1 al
art. 253 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Forme agravate şi calificate:
Alineatele 2, 3 şi 4 introduc forme agravate ale infracţiunii de distrugere,
după cum urmează:
Alin. 2: distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot
sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură
patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Împrejurarea care agravează fapta are în vedere natura bunului asupra
căruia se comite fapta: un înscris sub semnătură privată care serveşte la dovedirea
unui drept de natură patrimonială. Cerinţa esenţială a elementului material constă
în producerea unei pagube.
Alin. 3: dacă fapta priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

99
De această dată, elementul circumstanţial de agravare care se referă tot la
natura bunului, presupune ca acesta să facă parte din patrimoniul cultural.
Alin. 4: distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi
dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Agravarea faptei este justificată de periculozitatea mijloacelor de comitere a
faptei (explozie, incendiere), legiuitorul menţionând că fapta se poate comite şi prin
alte mijloace, fără a le enumera, cu condiţia ca acel mijloc să fie de natură să pună
în pericol alte persoane sau bunuri.
Aspecte procesuale. Pentru forma simplă din alineatul 1 şi pentru forma
agravată prevăzută în alin. 2, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea ei înlătură
răspunderea penală.
Pentru oricare dintre formele de incriminare, competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 6. 2. Distrugerea calificată (art. 254)

Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 254 reprezintă forme agravate ale


faptelor descrise în art. 253, analizat anterior, cu condiţia ca urmarea acestor fapte
să fie producerea unui dezastru. Prin urmare, nu se mai impune analizarea
elementelor infracţiunii, singura diferenţă faţă de considerentele teoretice de mai
sus constând în urmarea imediată a faptei: producerea unui dezastru.
În accepţiunea legiuitorului, potrivit alin. 2 al art. 254, dezastrul constă în
distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente,
instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau
vătămarea corporale a două sau mai multor persoane.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

III. 6. 3. Distrugerea din culpă (art. 255)

Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 255 este o variantă de specie a


distrugerii agravate descrise în alin. 4 al art. 253, singura diferenţă existând în
privinţa formei de vinovăţie care presupune culpa.
Astfel, fapta constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt
asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri.
Alineatul 2 al art. 255 prevede şi o formă agravată a distrugerii din culpă, ori
de câte ori fapta are ca urmare producerea unui dezastru.

100
Incriminarea exista şi în vechiul Cod penal.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma din alin.
1 este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda, în timp ce pentru forma
agravată care are ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12
ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

III. 6. 4. Tulburarea de posesie (art. 256)

Noţiune. Infracţiunea constă în ocuparea în întregime sau în parte, fără


drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor
de hotar, a unui imobil aflat în posesia altei persoane.
Incriminarea actuală preia forma agravată a faptei descrise în alin. 2 al art.
220 din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
posesia bunurilor imobile. Obiect material este orice imobil sau parte din imobil.
Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul bunului dacă
săvârşeşte fapta împotriva celui care este în drept să posede imobilul. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este acea persoană fizică
ori juridică în a cărei posesie se află imobilul.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în ocuparea în
întregime sau în parte, a unui imobil aflat în posesia altei persoane.
Ocuparea înseamnă pătrunderea în imobil şi luarea lui în stăpânire, adică o
acţiune de durată. Nu interesează dacă ocuparea priveşte întreg imobilul sau
numai o parte a acestuia. Simpla intrare într-un imobil nelocuit, urmată de
părăsirea sa imediată nu constituie tulburare de posesie.
Cerinţele esenţiale ale elementului material constau în:
- ocuparea trebuie să se realizeze fără drept, adică este neîndreptăţită,
abuzivă, nejustificată de vreun titlu juridic;
- fapta se comite prin violenţă (fizică) sau ameninţare ori prin desfiinţarea
(adică distrugerea, scoaterea) sau strămutarea semnelor de hotar.
- imobilul să se afle în posesia altei persoane.
Urmarea imediată are drept conţinut, schimbarea ilicită a stării de fapt pe
care imobilul o avea anterior în ceea ce priveşte posesia sa.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Tulburarea de posesie se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea ei înlătură
răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

101
CAPITOLUL IV: INFRACŢIUNI PRIVIND AUTORITATEA ŞI
FRONTIERA DE STAT
(art. 257-265)

1. Trăsături generale ale infracţiunilor privind


autoritatea şi frontiera de stat
2. Infracţiuni contra autorităţii
3. Infracţiuni privind frontiera de stat

IV.1. Trăsături generale ale infracţiunilor privind autoritatea şi frontiera de


stat

În România, statul constituie nucleul societăţii noastre, în jurul căruia se


coagulează toate organele şi instituţiile publice.

102
Statul îşi exercită multiplele funcţii prin intermediul organelor sale şi de
aceea, autoritatea organelor de stat constituie o valoare socială ocrotită de legea
penală.
Autoritatea statului este serios atinsă sau ştirbită atunci când funcţionarii
care o exercită devin ţinta unor acţiuni violente sau când înscrisurile, uniformele
sau sigiliile folosite de funcţionarii statului sunt distruse ori folosite fără drept de
alte persoane.
Faptele incriminate în acest capitol îi slăbesc statului autoritatea şi lovesc în
prestigiul şi credibilitatea de care trebuie să se bucure funcţionarii săi.
Frontiera de stat reprezintă linia naturală sau convenţională care separă
teritoriul unei ţări de teritoriul altui stat sau de întinderi de ape care nu fac parte din
teritoriul său. Frontiera de stat a României este definită în art. 2 din O.U.G.
105/20011, ea delimitând teritoriul statului nostru de teritoriul fiecăruia dintre statele
vecine şi marea teritorială a României, de zona contiguă.
Frontiera unui stat se continuă în plan vertical, delimitând spaţiul aerian şi
subsolul care aparţin României, de cele ale ţărilor vecine.
În mod obişnuit, frontiera de stat este marcată prin semnele caracteristice
de frontieră, aşa cum sunt prevăzute în documentele de demarcare bilaterale
încheiate cu statele vecine.
Stabilirea şi protejarea frontierei constituie prerogative statale, ele fiind o
expresie a autorităţii sale, astfel că poziţionarea infracţiunilor privind frontiera de
stat în acest capitol este pe deplin justificată.
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale
care presupun apărarea riguroasă a autorităţii organelor de stat şi a frontierei
statului.
În ceea ce priveşte latura obiectivă, toate infracţiunile contra autorităţii şi
frontierei de stat sunt infracţiuni comisive. Se pot comite prin acţiune sau inacţiune.
Uneori, latura obiectivă pretinde şi îndeplinirea unor cerinţe esenţiale, iar urmarea
imediată constă fără excepţie, într-o stare de pericol pentru valoarea socială a
autorităţii statale.
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, iar uneori
calitatea subiectului activ devine o circumstanţă agravantă în conţinutul infracţiunii.
Latura subiectivă. Majoritatea infracţiunilor din acest capitol se săvârşesc
cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este incriminată doar la unele infracţiuni.
Acţiunea penală pentru toate infracţiunile se pune în mişcare din oficiu. Nu
este posibilă nici împăcarea părţilor.

IV. 2. Infracţiuni contra autorităţii (art. 257-261)

IV. 2. 1. Ultrajul (art. 257)

1
O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial nr.
352/2011

103
Noţiune. Această infracţiune constă în fapta persoanei care ameninţă,
loveşte, vatămă ori ucide un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul acelor funcţii.
Fapta este incriminată în mai multe variante de specie şi cunoaşte şi
variante agravate.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este complex şi constă în principal în relaţiile
sociale privitoare la prestigiul şi protecţia persoanelor care îndeplinesc o anumită
funcţie publică ce implică exerciţiul autorităţii de stat, iar în subsidiar în relaţiile care
se referă la libertatea, integritatea corporală, sănătatea sau viaţa funcţionarului
public. Obiect material este corpul funcţionarului public atunci când fapta se
săvârşeşte prin lovire, vătămare corporală sau omor.
Subiect activ al infracţiunii de ultraj poate fi orice persoană. Fapta se poate
comite în participaţie, sub toate formele acesteia. Subiect pasiv principal este
statul, iar subiect pasiv secundar este funcţionarul care exercită autoritatea de
stat şi faţă de care se comite fapta. Pot fi subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii de
ultraj: deputatul, senatorul, un membru al Guvernului, al Curţii de Conturi, poliţistul,
primarul, prefectul, judecătorul, procurorul, agentul fiscal, inspectorul sanitar-
veterinar1, jandarmul, poliţistul comunitar, etc.
Pluralitatea subiectului pasiv secundar va atrage întotdeauna, existenţa unui
concurs de infracţiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiuni alternative, fiecare
dintre ele fiind suficientă pentru existenţa infracţiunii.
Astfel, elementul material poate consta în acţiuni de:
- ameninţare nemijlocită sau prin mijloace de comunicare directă: telefon,
telegramă, SMS, e-mail;
- lovire sau alte violenţe,
- vătămare corporală,
- lovire sau vătămare cauzatoare de moarte şi respectiv,
- omor,
aşa cum au fost analizate cu ocazia studierii incriminărilor respective.
Fiind o infracţiune complexă, ultrajul va absorbi în conţinutul său
ameninţarea, lovirile sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte şi respectiv, omorul2.
Cerinţa esenţială a elementului material pentru toate variantele de
incriminare constă în aceea că acţiunea trebuie să fie îndreptată contra unui
funcţionar public care se află în exerciţiul funcţiunii sau pentru acte îndeplinite în
exerciţiul funcţiunii.
Nu prezintă importanţă dacă funcţionarul îşi exercita atribuţiile la sediul
instituţiei sau în altă parte, în misiune şi chiar în afara programului de serviciu.
Pentru a se afla sub protecţia incriminării din art. 257, funcţionarul trebuie să
fi acţionat însă în conformitate cu atribuţiile de serviciu şi nu abuziv. În caz contrar,
1
Eugen Stoina, Subiectul pasiv al infracţiunii de ultraj, în Revista de Drept Penal, nr.
3/2000, p. 135
2
Constantin Duvac, Infracţiunile privind autoritatea şi frontiera de stat din perspectiva
noului Cod penal şi a Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2013, p. 27

104
fapta va fi încadrată potrivit art. 206, 193, 194, 195, 188, 189 din C. penal, iar
funcţionarul public nu mai beneficiază de protecţia instituită prin art. 257, fapta
încadrându-se în dispoziţiile anterior menţionate.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea
cu care a fost investit funcţionarul. Secundar poate exista o atingere adusă
integrităţii corporale, sănătăţii sau chiar vieţii funcţionarului.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială a laturii subiective presupune că făptuitorul cunoaşte:
- calitatea persoanei pe care o agresează;
- împrejurarea că aceasta se află în exerciţiul funcţiunii ori
- că faptele la care se referă acţiunea au fost îndeplinite de funcţionar în
exerciţiul funcţiunii.
Tentativa este posibilă şi se sancţionează conform reglementării privitoare
la infracţiunea de origine.
Regimul sancţionator. În forma tipică din alineatul 1, ultrajul se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în lege pentru infracţiunea comisă, ale cărei
limite speciale se majorează cu o treime.
Forme agravate şi variante de specie
În alin. 2 şi alin. 3 sunt descrise două variante de specie, constând în
săvârşirea unei infracţiuni (alta decât acelea enumerate în alin. 1), asupra unui
funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat
sau asupra unui membru al familiei sale, ori asupra bunurilor acestora, în scop de
intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
De această dată, fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată
prin scopul urmărit (intimidarea funcţionarului) sau prin mobilul făptuitorului
(răzbunarea).
Pedeapsa este este aceea prevăzută de lege pentru infracţiunea de bază,
ale cărei limite se majorează cu o treime.
Alin. 4 descrie o variată agravată a faptelor descrise în primele trei alineate,
iar elementul circumstanţial de agravare îl constituie calitatea specială subiectului
pasiv: aceea de poliţist sau jandarm aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, sau
în legătură cu exercitarea acelor atribuţii.
Limitele speciale ale pedepselor se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
Urmărirea penală se efectuează de către procuror.
Dacă ultrajul se comite prin omor ori prin loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului,
iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.

IV. 2. 2. Uzurparea de calităţi oficiale (art. 258)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care foloseşte fără drept o


calitate oficială care implică exerciţiul autorităţii de stat şi îndeplineşte vreun act
legat de acea calitate.

105
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care presupun ca
exercitarea calităţilor oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat să se
realizeze numai de către persoanele care sunt învestite în mod legal cu acele
calităţi.
Subiect activ poate fi orice persoană. La varianta de specie din alin. 2,
subiect activ este funcţionarul public care continuă să exercite funcţia care implică
exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acea calitate. Participaţia este
posibilă. Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este
persoana fizică sau juridică, prejudiciată prin actele îndeplinite de făptuitor.
Latura obiectivă. Elementul material constă în două acţiuni conjugate care
trebuie realizate cumulativ:
- folosirea unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat (adică
invocarea, pretinderea ei) şi
- îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate.
Cerinţa esenţială a legii constă în împrejurarea că folosirea calităţii oficiale
trebuie să se facă fără drept, adică fără titlu legitim, abuziv, nejustificat sau după ce
titlul legitim a încetat (varianta de specie descrisă în alin. 2).
Depăşirea de către un funcţionar a competenţei pe care i-o conferă calitatea
respectivă nu constituie uzurpare de calităţi oficiale, ci infracţiunea de uzurpare a
funcţiei (art. 300 din C.penal).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritate, dar se pot
produce şi anumite consecinţe păgubitoare pentru subiectul pasiv secundar.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani sau amenda.
Varianta agravată. Dacă faptele descrise în alin. 1 şi 2 se comit de către o
persoană care poartă fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi
publice, această împrejurare agravează fapta care va fi pedepsită cu închisoare de
la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IV. 2. 3. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 259)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care sustrage sau distruge


un înscris care se află în păstrarea ori deţinerea unui organ sau instituţii de stat
sau publice, din cele prevăzute la art. 176 sau 175 alin. 2 din Codul penal.
Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
autoritatea de stat care implică protejarea existenţei înscrisurilor şi documentelor
aflate în deţinerea unor unităţi de stat sau publice. Obiectul material al infracţiunii
este constituit din dosarele, registrele şi înscrisurile aflate în păstrarea unităţilor de
stat.

106
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele sale. Dacă subiectul activ este un funcţionar public
aflat în exerciţiul îndatoririlor de serviciu, pedeapsa este mai gravă pentru fapta
săvârşită în asemenea condiţii. Subiect pasiv principal este statul, iar subiect
pasiv secundar este unitatea sau instituţia care avea înscrisul în păstrare.
Latura obiectivă. Elementul material al formei tip prevăzute la alin. 1
constă în una din cele două acţiuni alternative: sustragerea sau distrugerea de
înscrisuri. Înţelesul termenilor este acela analizat cu ocazia abordării incriminărilor
din art. 228 (furtul) şi art. 253 (distrugerea) din C.penal.
Cerinţa esenţială pentru elementul material este ca acţiunea să privească
înscrisuri aflate în păstrarea sau deţinerea organelor prevăzute la art. 176 sau 175
alin. 2 din Codul penal, adică autorităţi publice, instituţii publice sau persoane
juridice care administrează bunuri proprietate publică ori entităţi care exercită
servicii de interes public şi pentru care autorităţile publice exercită controlul sau
supravegherea activităţii.
Nu are importanţă unde anume se afla depozitat înscrisul şi nu interesează
dacă aparţinea sau nu acelei unităţi, fiind suficient că se afla în păstrarea ori
deţinerea ei.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma tip a infracţiunii se sancţionează cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Forma agravată. Alineatul al 2-lea introduce o formă agravată a incriminării,
împrejurarea agravantă constând în calitatea subiectului activ, respectiv fapta se
comite de un funcţionar public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
În această situaţie, maximul special al pedepsei prevăzute în alineatul 1 se
majorează cu o treime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IV. 2. 4. Ruperea de sigilii (art. 260)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care înlătură ori distruge un


sigiliu legal aplicat.
Sigiliul este acel instrument de care se servesc organizaţiile ori instituţiile de
stat pentru a asigura conservarea sau identificarea bunurilor mobile sau imobile.
Potrivit alineatului 2 al art. 260, fapta este mai gravă dacă este săvârşită de
custode.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
autoritatea de stat care presupun existenţa şi integritatea sigiliilor aplicate în
numele statului. Obiect material al infracţiunii este însuşi sigiliul aplicat, indiferent
că este confecţionat din ceară, plumb, hârtie sau alt material.

107
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, participaţia fiind posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv
secundar este unitatea care a aplicat sigiliul.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în vreuna din
următoarele acţiuni:
- înlăturarea (scoaterea sigiliului din poziţia pe care o avea, astfel încât nu-şi
poate realiza scopul în care a fost aplicat);
- distrugerea (adică nimicirea, desfiinţarea, sfărâmarea lui).
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca sigiliul să fi fost legal
aplicat de organele de stat competente, după procedura prevăzută în lege. Un
sigiliu aplicat abuziv sau nelegal nu poate fi ocrotit prin această normă de
incriminare.
În practica judiciară s-a decis că furtul mărfurilor din vagoanele SNCFR prin
ruperea sigiliilor aplicate de autorităţile vamale se află în concurs cu infracţiunea de
rupere de sigilii.
Tot în jurisprudenţă s-a mai decis că furtul de curent electric comis prin
înlăturarea sigiliului aplicat pe contorul electric este un furt săvârşit prin efracţie,
fără a se reţine în concurs infracţiunea de rupere de sigilii, deoarece sigiliul aplicat
pe contorul electric nu are rolul de a asigura conservarea sau identificarea bunului,
ci pe acela de a închide caseta cu firele electrice 1.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. Făptuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că înlătură sau distruge un
sigiliu aplicat de o autoritate competentă.
Tentativa nu este pedepsită, deşi este posibilă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip din
alineatul 1 este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Forma agravată. Alineatul 2 introduce o formă agravată constând în
împrejurarea că fapta este săvârşită de către custodele bunului asupra căruia s-a
aplicat sigiliul, iar pedeapsa în acest caz este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau
amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IV. 2. 5. Sustragerea de sub sechestru (art. 261)

Noţiune. Infracţiunea constă fapta persoanei care sustrage un bun legal


sechestrat.
Potrivit alineatului 2 al art. 261, fapta este mai gravă dacă este săvârşită de
custodele bunului.
Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
autoritatea de stat şi dreptul acesteia de a indisponibiliza anumite bunuri. Obiectul
material îl reprezintă însuşi bunul sechestrat.

1
Costică Bulai şi George Antoniu, Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1992, p. 128

108
Subiect activ poate fi orice persoană. Când subiectul activ are calitatea de
custode al bunului, fapta este mai gravă. Subiect pasiv principal este statul, iar
subiect pasiv secundar este organul de stat care a instituit sechestrul
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de
sustragere, aşa cum este definită în art. 228 alin. 1.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca acţiunea de
sustragere să aibă loc asupra unui bun care este sechestrat în mod legal, iar
făptuitorul să cunoască această împrejurare.
Ori de câte ori se comite infracţiunea de furt asupra unui bun legal
sechestrat, se va reţine un concurs de infracţiuni între art. 228 (furt) şi art. 261
(sustragere de sub sechestru) din Codul penal.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă,
iar cerinţa esenţială a laturii subiective presupune ca făptuitorul să cunoască
împrejurarea că bunul fusese anterior sechestrat.
Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută pentru forma tip a infracţiunii
este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Forma agravată. Potrivit alin. 2, fapta este mai gravă dacă este săvârşită
de custodele bunului.
Când acesta are şi calitatea de proprietar al bunului, în sarcina sa se va
reţine doar infracţiunea de sustragere de sub sechestru, dar dacă făptuitorul nu
este proprietar al bunului, ci doar custodele lui, el va săvârşi infracţiunea de
sustragere de sub sechestru, în concurs formal cu infracţiunea de abuz de
încredere.
Pentru varianta agravată din alineatul al 2-lea când fapta este săvârşită de
custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IV. 3. Infracţiuni privind frontiera de stat (art. 262-265)

IV. 3. 1. Trecerea frauduloasă a frontierei de stat (art. 262)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei de a intra sau de a ieşi din


ţară, prin trecerea ilegală a frontierei de stat.
Trecerea frontierei de stat trebuie să se realizeze numai prin locurile
amenajate în acest scop (puncte de trecere a frontierei) sau prin alte locuri stabilite
de comun acord cu statele vecine şi numai în baza unor documente legal emise:
paşaport, carte de identitate, permis de mic trafic ori permis pentru treceri simple.
Varianta simplă de incriminare a fost preluată din art. 71 al O.U.G. nr.
105/2001 privind frontiera de stat a României 1.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se formează în
legătură cu necesitatea de a se asigura inviolabilitatea frontierei şi respectarea
regulilor de trecere a acesteia. Nu există obiect material.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 352 din 30 iunie 2001

109
Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de cetăţenie. Participaţia
este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii, deoarece fiecare
persoană care trece ilegal, frontiera comite o faptă proprie, coautoratul nefiind
posibil. Subiectul pasiv este statul român a cărui autoritate este lezată prin
comiterea faptei.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie oricare din cele două
acţiuni menţionate: intrarea sau ieşirea din ţară.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca trecerea frontierei
prin intrarea în ţară ori ieşirea din ţară să se realizeze în mod nelegal, fraudulos.
Astfel, trecerea frontierei este considerată nelegală dacă se face prin alte
locuri decât acelea amenajate în acest scop, precum şi atunci când trecerea
frontierei se face prin locurile special amenajate, dar făptuitorul se sustrage
controlului de frontieră, ascunzându-se fizic (în autoturism, tren, vapor, avion, etc.)
ori ascunzându-şi identitatea reală (prin utilizarea documentelor de identitate
false).
În practica judiciară1 s-au reţinut în sarcina persoanei care intră fraudulos în
ţară şi apoi iese din ţară în acelaşi mod, două infracţiuni de trecere frauduloasă a
frontierei de stat, în concurs real.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru autoritatea statului care are
dreptul suveran de a controla intrarea şi ieşirea din ţară a persoanelor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma tip a infracţiunii se sancţionează cu
închiosare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Forme agravate. În alineatul al 2-lea sunt descrise formele agravate ale
incriminării, iar elementele circumstanţiale de agravare pot fi:
- scopul urmărit de făptuitorul care trece frontiera fraudulos: în scopul
sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse
ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
- calitatea subiectului activ care este un străin declarat indezirabil ori căruia
i-a fost interzis în orice mod, dreptul de intrare sau de şedere în ţară.
Pentru forma agravată a faptei, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5
ani.
Cauză de înlăturare a răspunderii penale. În alineatul 4 este prevăzută o
cauză de înlăturare a răspunderii penale, astfel că trecerea frauduloasă a frontierei
de stat de către o persoană victimă a traficului de persoane ori de minori nu va
atrage sancţionarea acesteia.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IV. 3. 2. Traficul de migranţi (art. 263)

1
Decizia penală nr. 257/1994 a Curţii de Apel Timişoara, în Revista Juridică, Editura
Helicon, Sinteze, 1994, p. 34

110
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a racola, îndruma, călăuzi,
transporta, transfera sau adăposti o persoană, în scopul trecerii frauduloase a
frontierei de stat a României.
Fapta presupune acţiuni prin care se înlesneşte trecerea frauduloasă a
frontierei, de către persoane migrante (care nu sunt cetăţeni români, nici străini cu
drept de rezidenţă).
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din art. 71 al O.U.G. nr.
105/2001 privind frontiera de stat a României
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
respectarea autorităţii statului în ceea ce priveşte intrarea ori ieşirea din ţară,
precum şi necesitatea de a combate transformarea migranţilor în surse de câştig
ilicit pentru anumite persoane. Obiect material este corpul persoanei traficate.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv principal al infracţiunii esta
statul ca titular la valorii ocrotite, iar subiect pasiv secundar este însuşi migrantul,
dacă acesta a fost supus la tratamente inumane sau degradante ori dacă i-a fost
pusă în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.
Latura obiectivă. Elementul material este format din următoarele acţiuni
alternative: racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau
adăpostirea unei persoane.
Racolare înseamnă a atrage, a convinge pe cineva; îndrumare înseamnă a-i
arăta cuiva drumul, a-l sfătui; călăuzire înseamnă a însoţi pe cineva pentru a-i
arăta drumul, a face pe ghidul; transportare înseamnă a deplasa pe cineva dintr-un
loc în altul; transferare presupune mutarea migrantului dintr-un loc în altul;
adăpostire semnifică găzduire, cazare, instalare într-un loc ferit, ascundere.
Cerinţa esenţială a elementului material o reprezintă scopul, înţeles ca
destinaţie a acţiunii: trecerea frauduloasă a frontierei României.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă,
deoarece scopul în care se comite fapta caracterizează acţiunea, având înţelesul
de destinaţie (migranţii sunt racolaţi, călăuziţi, etc., pentru a trecere frontiera), nu
acela de finalitate.
Tentativa se sancţionează.
Regimul sancţionator. Forma tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 7 ani.
Forme agravate. În alinatul al 2-lea sunt descrise formele agravate ale
infracţiunii, iar elementele circumstanţiale de agravare constau în scopul urmărit de
făptuitor sau în mijloacele folosite pentru a comite fapta.
Astfel, infracţiunea este considerată mai gravă dacă se săvârşeşte:
- în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
- prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea
migrantului;
- prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
În aceste cazuri, fapta se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.

111
De această dată, scopul obţinerii de foloase patrimoniale caracterizează
latura subiectivă şi această formă agravată se poate comite numai cu intenţie
directă calificată prin scop.
Pentru ca fapta să subziste în formă agravată, nu este necesar ca mijoacele
folosite să fi cauzat vreo vătămare vieţii, integrităţii sau sănătăţii migrantului, fiind
suficient că a existat acest pericol sau că migrantul a fost tratat inuman ori
degradant.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

IV. 3. 3. Facilitarea şederii ilegale în România (art. 264)

Noţiune. În forma tipică descrisă la alin. 1, infracţiunea constă în fapta de a


facilita prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României, a unei
persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de
migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în România.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din art. 141 din O.U.G. nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
respectarea autorităţii statului în ceea ce priveşte dreptul său de a decide cu privire
la rămânerea în ţară a persoanelor. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este statul român ca titular al valorii ocrotite.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de facilitare
(înlesnire, ajutorare) a rămânerii ilegale în ţară, a unei persoane. Elementul
material se poate prezenta sub forma comisiunii sau omisiunii.
Cerinţele esenţiale ale elementului material se referă la calităţile cerute
persoanei căreia i se facilitează rămânerea ilegală în ţară. Persoana trebuie să fie
victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi, fără
cetăţenia română şi fără domiciliul în România.
Dacă mijloacele folosite constituie prin ele însele o altă infracţiune, se vor
aplica regulile privind concursul de infracţiuni.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită:
regulile privitoare la regimul de şedere în România a străinilor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie diectă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma tipică descrisă în alin. 1 se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Forme agravate şi atenuate. În alineatul al 2-lea regăsim variantele
agravate ale faptei, iar elementele circumstanţiale de agravare se referă la scopul
urmărit de făptuitor (acela de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial) sau
calitatea specială a acestuia (un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu).
În acest caz, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.

112
Alineatul al 3-lea descrie o formă atenuată a faptelor descrise la alin. 1 şi 2,
care se va reţine ori de câte ori acţiunea se comite faţă de un străin aflat ilegal pe
teritoriul României care nu e victima unei infracţiuni de trafic de persoane, de
minori sau de migranţi. Limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IV. 3. 4. Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul


României (art. 265)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta străinului faţă de care s-a dispus


măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă interzicerea
dreptului de şedere, de a se sustrage de la executarea obligaţiilor instituite de
autorităţile competente.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din art. 138 al O.U.G. nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
respectarea autorităţii statului în ceea ce priveşte dreptul său de a decide cu privire
la rămânerea în ţară a persoanelor. Nu există obiect material.
Subiectul activ este calificat şi nu poate fi decât persoana cu cetăţenie
străină faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a
fost dispusă interzicerea dreptului de şedere. Subiect pasiv este statul român ca
titular al valorii ocrotite.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de sustragere de
la executarea obligaţiilor impuse de statul român prin autorităţile competente, în
sensul încălcării lor. Astfel, persoana în cauză refuză să părăsească ţara, deşi s-a
luat măsura îndepărtării sale ori i s-a interzis dreptul de şedere.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită:
regulile privitoare la regimul de şedere în România a străinilor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie diectă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

113
CAPITOLUL V: INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII
JUSTIŢIEI (art. 266-288)
1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei
2. Nedenunţarea
3. Omisiunea sesizării
4. Inducerea în eroare a organelor judiciare
5. Favorizarea făptuitorului
6. Tăinuirea
7. Obstrucţionarea justiţiei
8. Influenţarea declaraţiilor
9. Mărturia mincinoasă
10. Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
11. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri
12. Compromiterea intereselor justiţiei
13. Încălcarea solemnităţii şedinţei

114
14. Ultrajul judiciar
15. Cercetarea abuzivă
16. Supunerea la rele tratamente
17. Tortura
18. Represiunea nedreaptă
19. Asistenţa şi reprezentarea neloială
20. Evadarea
21. Înlesnirea evadării
22. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
23. Neexecutarea sancţiunilor penale

V. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei.

Denumirea acestei grupe de infracţiuni este dată de valoarea socială


ocrotită prin intermediul incriminărilor cuprinse în ea. Puterea judecătorească
reprezintă una din cele trei puteri ale statului, iar activitatea de înfăptuire a justiţiei,
în sensul Codului penal, acoperă o paletă largă, incluzând întregul complex de
activităţi prin care se înfăptuieşte justiţia.
Obiectul juridic generic al acestei grupe de infracţiuni este format din
relaţiile sociale referitoare la protejarea activităţii de înfăptuire a justiţiei. Fiecare
infracţiune are şi un obiect juridic special propriu, în funcţie de aspectul concret
vizat prin incriminarea respectivă, iar la unele infracţiuni regăsim alături de obiectul
juridic special principal şi un obiect juridic special secundar (de ex. viaţa,
integritatea corporală, sănătatea). Uneori vom regăsi şi obiect material.
Subiecţi activi ai infracţiunilor contra justiţiei pot fi orice persoane, dar la
unele dintre ele, subiectul activ este calificat (de ex. martor, expert, interpret,
investigator sub acoperire, persoană deţinută, etc.). Subiect pasiv general este
statul ca titular al valorii ocrotite. În unele cazuri vom avea şi subiect pasiv
secundar, fie el persoană fizică sau juridică şi este posibil ca şi subiectul pasiv
secundar să fie calificat, legea pretinzându-i o anumită calitate.
Latura obiectivă. În general aceste infracţiuni sunt comisive, elementul
material constând în aceea că făptuitorul face ceea ce legea îi interzice. Avem însă
şi infracţiuni omisive, făptuitorul neacţionând aşa cum legea îi ordonă (de ex.,
nedenunţarea, omisiunea sesizării).
Urmarea imediată constă de regulă, într-o stare de pericol, nefiind excluse şi
cazurile în care urmarea imediată secundară constă într-o vătămare adusă
subiectului pasiv secundar.
Latura subiectivă. Aceste infracţiuni se săvârşesc de regulă cu intenţie
directă sau indirectă, dar există şi situaţii în care se pedepseşte şi săvârşirea lor
din culpă (de ex. înlesnirea evadării, omisiunea sesizării). Unele infracţiuni au
incluse în latura subiectivă şi elemente psihice caracteristice mobilului sau
scopului, caz în care intenţa nu poat fi decât directă.
Tentativa de cele mai multe ori nu este incriminată, dar în anumite cazuri ea
este incriminată şi pedepsită (tortura, evadarea, înlesnirea evadării).

115
Dezincriminare. Prin Legea nr. 159/2014 1, a fost abrogat art. 276 din acest
capitol care incrimina sub denumirea „Presiuni asupra justiţiei”, fapta persoanei
care în timpul unei proceduri judiciare aflate în curs, face declaraţii publice nereale
referitoare la săvârşirea de către judecător sau de organele de urmărire penală, a
unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave, legate de instrumentarea
acelei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida.

V. 2. Nedenunţarea (art. 266)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care având cunoştinţă


despre săvârşirea unei fapte penale contra vieţii sau care a avut ca urmare
moartea unei persoane, omite să încunoştinţeze de îndată organele competente.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care asigură
înfăptuirea justiţiei, prin îndeplinirea de către toţi cetăţenii, a obligaţiei de a anunţa
de îndată organele competente, cu privire la săvârşirea anumitor infracţiuni.
Subiectul activ poate fi orice persoană, cu excepţia autorilor, participanţilor,
tăinuitorilor şi favorizatorilor infracţiunii nedenunţate. Acestora din urmă nu li se
poate opune obligaţia de a se autodenunţa. Nu sunt posibile nici coautoratul şi nici
complicitatea deoarece este o faptă care se săvârşeşte în persoană proprie. În
schimb, este posibilă instigarea ca formă a participaţiei penale. Subiect pasiv este
statul.
Latura obiectivă. Elementul material constă omisiunea de a denunţa
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală din cele enumerate în text. Este
aşadar o infracţiune omisivă.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca:
- fapta prevăzută de legea penală să fie din cele care s-au comis contra
vieţii sau au avut ca urmare moartea unei persoane, indiferent de forma de
vinovăţie cu care s-a comis fapta: intenţie, culpă sau intenţie depăşită (omor, omor
calificat, ucidere din culpă, uciderea la cererea victimei, determinarea sau
înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă, uciderea nou-născutului, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, alte infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca
urmare moartea victimei).
- omisiunea trebuie să se refere la denunţarea de îndată, adică
fără întârziere, oral sau în scris, în mod direct sau prin intermediul altei
persoane.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în forma de vinovăţie a
intenţiei.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Cauze de nepedepsire. Alineatele 2 şi 3 ale art. 266 introduc două situaţii
în prezenţa cărora fapta de nedenunţare nu va fi pedepsită:

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 5 decembrie 2014

116
- nedenunţarea săvârşită de un membru de familie al vreunui participant la
săvârşirea faptei nedenunţate (conf. art. 177 din C. penal, prin membru de familie
se înţelege: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în
cazul în care convieţuiesc. Calitatea de membru de familie se păstrează în privinţa
persoanei adoptate ori a descendenţilor ei, faţă de rudele ei fireşti, aşa cum sunt
menţionate la alin. 1).
- atunci când persoana, deşi nu denunţă de îndată, înainte de a se pune în
mişcare acţiunea penală pentru fapta nedenunţată, înştiinţează autorităţile
competente despre acea faptă sau chiar dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală
şi autorii au fost descoperiţi, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorilor
sau a participanţilor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 3. Omisiunea sesizării (art. 267)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public care luând


cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, nu sesizează de îndată
organele de urmărire penală.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care asigură
înfăptuirea justiţiei. Nu avem obiect material.
Subiectul activ este calificat, neputând fi decât un funcţionar public.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se săvârşeşte în nume
propriu. Este însă posibilă participaţia sub forma instigării. Subiect pasiv este
statul.
Latura obiectivă. Elementul material constă în omisiunea funcţionarului
public de a sesiza organele de urmărire penală în legătură cu săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în care îşi desfăşoară activitatea
şi de care a luat cunoştinţă cu ocazia exercitării funcţiei.
Prin specificul elementului material, este vorba de o infracţiune omisivă.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- funcţionarul public să fi luat cunoştinţă de săvârşirea acelei fapte în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
- sesizarea despre săvârşirea infracţiunii să nu fi fost făcută de
îndată, adică fără întârziere, oral sau în scris, în mod direct sau prin
intermediul altei persoane.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie (alin. 1) sau din culpă
(alin. 2).
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru fapta săvârşită
cu intenţie este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, iar atunci când

117
omisiunea sesizării se comite din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la
un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 4. Inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268)

Noţiune. Considerată drept cauza principală a erorilor judiciare, această


faptă a fost incriminată în legislaţia noastră din cele mai vechi timpuri şi constă în
fapta persoanei care prin denunţ sau plângere, învinuieşte în mod mincinos o altă
persoană, că a săvârşit o infracţiune sau prin care se reclamă existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală, deşi aceasta nu este reală.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal
unde era intitulată denunţare calomnioasă.
Obiectul juridic special este complex şi este format pe de o parte din
relaţiile sociale referitoare la îndeplinirea în bune condiţii a activităţii de justiţie şi pe
de altă parte, din relaţiile sociale care privesc demnitatea, onoarea şi libertatea
persoanei.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele, inclusiv sub forma coautoratului (de ex., cei care semnează
împreună un denunţ penal)1. Subiect pasiv general şi imediat este statul, iar
subiect pasiv secundar poate fi persoana învinuită pe nedrept.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a formula un
denunţ penal sau o plângere penală.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca:
- denunţul sau plângerea penală să se refere la existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală sau la împrejurarea că o persoană a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
- sesizarea să fie făcută prin denunţ sau plângere (fie în scris, fie oral2);
- sesizarea să fie făcută cu privire la o anumită persoană indicată prin nume,
prenume sau prin alte elemente care fac posibilă identificarea ei
- sesizarea să se refere la fapte nereale.
Urmarea imediată constă pe de o parte, într-o stare de pericol pentru
valoarea ocrotită, dar şi în vătămarea adusă persoanei învinuite pe nedrept.
Latura subiectivă. Infracţiunea de inducere îneroare a organelor judiciare
se comite cu intenţie directă sau indirectă, cu precizarea că făptuitorul ştie că
persoana învinuită este nevinovată, iar cele relatate de el nu corespund adevărului,
fapta sesizată neavând corespondent în realitate.
Dacă însă făptuitorul a avut anumite motive să creadă că persoana învinuită
este autoarea faptei, lipseşte reaua credinţă şi fapta nu va constitui infracţiune.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită.

1
Maria Oprea, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
în Revista de Drept Penal, nr. 2/2013, p. 86
2
Avram Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.
22-23

118
Regimul sancţionator. Varianta simplă de la alin. 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Forme agravate. În alin. 2 este descrisă forma agravată a infracţiunii,
constând în producerea sau ticluirea de probe nereale în scopul de a dovedi
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o
persoană.
A produce probe mincinoase înseamnă a le prezenta sau aduce în faţa
organelor judiciare, iar a ticlui probe mincinoase înseamnă a crea sau a aranja
într-o manieră abilă, ingenioasă probe, urme, fotografii, înscrisuri ce se pot referi la
bunuri şi persoane1.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun:
- probele produse sau ticluite să fie mincinoase, neadevărate, nereale.
- aceste probe mincinoase să se refere la existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală sau la împrejurarea că o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală.
Varianta agravată de la alin. 2 se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani.
Cauză de nepedepsire. În alineatul al 3-lea este inserată o cauză de
nepedepsire, aceasta constând în împrejurarea că denunţătorul arată, mai înainte
de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
persoanei faţă de care s-a făcut sesizarea ori s-au produs ori ticluit probele, că
acea sesizare este nereală.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 5. Favorizarea făptuitorului (art. 269)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care ajută un făptuitor,


pentru a împiedica sau a îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la
răspundere penală, executarea pedepsei ori a măsurii privative de libertate.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
realizarea justiţiei prin împiedicarea acţiunilor de natură a ajuta un făptuitor.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, dar nu şi participanţii
la săvârşirea faptei în legătură cu care se comite favorizarea. Participaţia este
posibilă.
Subiect pasiv general este statul.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit. vol. IV, p. 170

119
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a da ajutor unui
făptuitor (prin acte comisive sau omisive, materiale sau morale, direct sau indirect),
în scopul ca acesta să evite tragerea la răspundere penală, executarea pedepsei
ori a măsurii privative de libertate sau pentru a se împiedica sau îngreuna
cercetările într-o cauză penală.
Acest ajutor trebuie să intervină după săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală de către o altă persoană, indiferent dacă s-a început urmărirea
penală sau s-a pronunţat o condamnare pentru acea faptă şi independent de
împrejurarea că persoana favorizată va putea fi sau nu trasă la răspundere penală
(de ex. este minor sub 14 ani, iresponsabil).
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca:
- ajutorul să fie dat pentru a împiedica sau a îngreuna ori cercetările într-o
cauză penală, judecata sau executarea pedepsei, ori executarea pedepsei sau a
măsurii privative de libertate. Scopul ajutorului este în acest caz o cerinţă esenţială
ataşată elementului material, cu înţelesul de „destinaţie” şi nu influenţează latura
subiectivă;
- acest ajutor să fie dat ulterior săvârşirii faptei şi să nu fie consecinţa unei
înţelegeri anterioare ori concomitente1, altfel am fi în ipoteza complicităţii (art. 48
alin. 2 din Codul penal).
Nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ce mijloace a folosit
favorizatorul, dar dacă mijlocul utilizat constituie prin el însuşi o infracţiune, se vor
aplica regulile concursului de infracţiuni.
De asemenea, nu contează dacă făptuitorul favorizat a săvârşit o faptă
consumată sau doar o tentativă, o faptă intenţionată sau din culpă,
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
unu la 5 ani sau cu amendă.
Potrivit alineatului al 2-lea, pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai
mare decât pedeapsa prevăzută în lege pentru fapta săvârşită de autor.
Cauză de nepedepsire. Alineatul al 3-lea introduce o cauză specială de
nepedepsire, constând în împrejurarea comiterea favorizării de către un membru
de familie.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 6. Tăinuirea (art. 270)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care a cunoscut sau


prevăzut că un bun provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi
cu toate acestea, îl primeşte, îl dobândeşte, îl transformă ori înlesneşte
valorificarea acelui bun.
Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal.

1
Decizia penală nr. 1072/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de Drept Penal nr.
3/2003, p. 117

120
Obiectul juridic special este format în principal din relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei. Obiect material al infracţiunii este bunul sau
bunurile provenite din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Subiectul activ poate fi orice persoană, cu excepţia acelor persoane care
sunt membri de familie ai făptuitorului, aceştia fiind exoneraţi de răspundere
penală. Subiect pasiv este persoana faţă de care s-a comis fapta penală din
săvârşirea căreia provine bunul tăinuit.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în una din
următoarele acţiuni:
- primirea, adică acceptarea, preluarea bunului în detenţie cu orice titlu
juridic (depozit, gaj, împrumut, etc.);
- dobândirea, adică luarea bunului în stăpânire definitivă, cu titlu de
proprietar (prin cumpărare, schimb, donaţie, etc.);
- transformarea bunului, adică modificarea parţială a substanţei şi formei, ori
a aspectului exterior astfel încât acesta nu mai poate fi recunoscut (vopsire,
recondiţionare, prelucrare, etc.);
- înlesnirea valorificării acestuia presupune orice ajutor dat pentru a uşura
înstrăinarea bunului, schimbarea lui cu altul, vânzarea lui, etc.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca bunul asupra căruia
se comite tăinuirea, să provină dintr-o altă faptă prevăzută de legea penală (furt,
înşelăciune sau orice altă infracţiune). Nu este necesar ca tăinuitorul să cunoască
natura exactă a faptei din care provine bunul.
În practica judiciară s-a ridicat problema încadrării juridice a actelor de
tăinuire repetată, iar prin Decizia nr. 2/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
dată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în situaţia existenţei unui prim act de
tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicităţii la furt în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar
dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a mai fost îndeplinită.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa laturii subiective, mai trebuie întrunită o cerinţă esenţială şi
anume: făptuitorul să cunoască că bunul tăinuit provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sau el să fi prevăzut din împrejurările concrete acest
lucru. Această împrejurare poate rezulta din condiţiile concrete în care s-a comis
fapta de tăinuire (de ex. cumpărarea unui bun sustras de altul cu un preţ ridicol de
mic, în condiţii de clandestinitate, etc.), ceea ce face ca făptuitorul să bănuiască în
mod rezonabil, provenienţa ilicită a bunului 1.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru tăinuire este
închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda, fără ca sancţiunea aplicată să poată
depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul
tăinuit.

1
Tudorel Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 438

121
Cauză de nepedepsire. Alineatul al 3-lea introduce o cauză specială de
nepedepsire, constând în împrejurarea comiterea tăinuirii de către un membru de
familie.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 7. Obstrucţionarea justiţiei (art. 271)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care fiind avertizată asupra


consecinţelor faptei sale, împiedică fără drept, organul de urmărire penală sau
instanţa să efectueze un act procedural sau refuză să pună la dispoziţia organului
de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele
informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute care i-au fost solicitate în vederea
soluţionării unei cauze.
Acest articol introduce o incriminare nouă, inexistentă în vechea legislsaţie
penală.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
înfăptuirea justiţiei. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, dar nu şi persoanele urmărite sau
judecate pentru infracţiunea faţă de care se desfăşoară procesul penal. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este statul ca titular val
valorii ocrotite.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni:
- împiedicarea organului de urmărire penală sau a instanţei să efectueze
un act procedural. Cerinţele esenţiale ale acţiunii impun ca împiedicarea să se
realizeze fără drept, nejustificat, iar actul procedural trebuie să fie efectuat în
condiţii legale.
- refuzul de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau
judecătorului sindic, a datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurile deţinute.
Cerinţa esenţială a acţiunii se referă la faptul că datele informaţiile, înscrisurile sau
bunurile deţinute au fost cerute în mod explicit şi conform legii de către organul
judiciar.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 8. Influenţarea declaraţiilor (art. 272)

122
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care prin constrângere sau
corupere încearcă să determine sau determină o altă persoană să nu dea
declaraţii, să facă declaraţii mincinoase, să îşi retragă declaraţiile, să nu sesizeze
organele de urmărire penală ori să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă
sau altă cauză judiciară.
Incriminarea are caracter de noutate, însă preia şi anumite elemente ale
infracţiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
activitatea de înfăptuire a justiţiei. Există obiect material când fapta se comite prin
constrângere sau altă formă de intimidare asupra corpului persoanei.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă. Subiect
pasiv este persoana constrânsă, intimidată sau persoana faţă de care s-a exercitat
coruperea.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a încerca
determinarea unei persoane sau de a determina o persoană să dea declaraţii
mincinoase, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să nu sesizeze
organele de urmărire penală ori să nu prezinte probe.
Infracţiunea se realizează printr-o activitate de instigare sau o tentativă de
instigare a unei persoane, activitate rămasă însă fără rezultat. Dacă persoana faţă
de care se instigă, a comis fapta (a dat declaraţii mincinoase ori şi le-a retras, etc.),
atunci făptuitorul va răspunde pentru instigare la mărturie mincinoasă şi nu pentru
influenţarea declaraţiilor. În lipsa acestei incriminări nu era posibilă pedepsirea
instigării neurmate de executare sau a încercării de instigare.
Cerinţele esenţială ale elementului material presupun ca:
- acţiunea să se realizeze prin constrângere, corupere sau altă faptă cu
caracter intimidant (comisă asupra persoanei sau asupra unei membru de familie).
Constrângerea poate fi fizică (prin acte de violenţă) sau morală (ameninţare)
şi trebuie să inspire celui constrâns, o stare de temere care îi îngrădeşte libertatea.
Prin corupere se înţelege ademenirea martorului sau persoanei, cu bani sau
alte foloase, să realizeze o mărturie necorespunzătoare realităţii ori să adopte o
altă conduită judiciară .
- acţiunea să aibă loc într-o cauză penală, civilă sau altă cauză judiciară.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită:
activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu e pedepsită.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
unu la 5 ani. Potrivit alin. 2, nu constituie infracţiune, înţelegerea patrimonială
intervenită între infractor şi victimă în cazul infracţiunilor pedepsite la plângere
prealabilă sau al celor la care este posibilă împăcarea părţilor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 9. Mărturia mincinoasă (art. 273)

123
Noţiune. Pedepsită din cele mai vechi timpuri şi denumită în legiuirile de
atunci „jurământ mincinos” ori „mărturie strâmbă”, în actualul Cod penal, mărturia
mincinoasă constă în fapta martorului care în cauza la care participă în această
calitate, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările
esenţiale, asupra cărora este întrebat.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este complex, fiind format din relaţiile sociale care
privesc înfăptuirea justiţiei în conformitate cu adevărul judiciar şi din relaţiile
referitoare la libertatea, demnitatea ori patrimoniul persoanei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi numai persoana care are calitatea de
martor. Dacă infracţiunea se comite de către un martor protejat, de un investigator
sub acoperire, de expert sau interpret, această circumstanţă conferă un caracter
mai grav faptei, iar limitele de pedeapsă sunt majorate.
Martorul este persoana care are cunoştinţe despre o faptă sau împrejurare
de natură să ajute la aflarea adevărului în cauză. În literatură1 s-a arătat că poate fi
subiect activ al infracţiunii şi martorul ascultat fără prestare de jurământ, soţul sau
membrul de familie al inculpatului, chiar dacă nu i s-a atras atenţia că are dreptul
să nu depună ca martor. Martorul protejat este acel martor cu identitate protejată
sau care se află în programul de protecţie a martorilor, conform dispoziţiilor
C.proc.pen.
Investigatorul sub acoperire este persoana care furnizează date şi informaţii
despre comiterea unei infracţiuni, organelor judiciare şi care acţionează cu o altă
identitate decât aceea reală.
Expertul este persoana care prin pregătirea sa posedă cunoştinţe de
specialitate într-un anumit domeniu, iar interpretul este persoana care prin
cunoştinţele pe care le posedă, asigură traducerea într-o altă limbă.
Această infracţiune se poate săvârşi doar de către un singur subiect activ,
coautoratul nefiind posibil.
Subiect pasiv general şi imediat este statul, iar subiect pasiv secundar
este persoana a cărei demnitate sau libertate este ameninţată prin săvârşirea
faptei.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă una din cele două
acţiuni:
- a face afirmaţii mincinoase, adică a nu relata adevărul;
- a nu spune (a omite, a trece sub tăcere) tot ce ştie privitor la împrejurările
esenţiale asupra cărora este întrebat.
Acţiunea trebuie să aibă loc în cadrul unei proceduri judiciare, adică în faţa
unui organ jurisdicţional care soluţionează o cauză penală, civilă, administrativă,
disciplinară, comercială, etc.
Împrejurările esenţiale sunt acelea care pot servi la aflarea adevărului în
cauza respectivă, iar cerinţa esenţială a legii este ca făptuitorul să fi fost întrebat cu
privire la acele împrejurări esenţiale.
Urmarea imediată constă pe de o parte într-o stare de pericol pentru
valoarea ocrotită.

1
Eugen Stoina, Declaraţii de martor.Jurământ, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2000, p. 65

124
Latura subiectivă. Mărturia mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă.
Tentativa este posibilă dar nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la
3 ani sau amenda.
Forme agravate. Potrivit alin. 2 al art. 273, fapta este mai gravă dacă se
comite de către un martor protejat, de un investigator sub acoperire, de expert sau
interpret ori în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare. În acest caz, limitele de
pedeapsă sunt de la unu la 5 ani.
Cauze de nepedepsire. În alineatul al 3-lea este inserată cauza de
nepedepsire care constă în împrejurarea că înainte de a se da o soluţie în cauză
sau în cauzele penale, înainte de a se produce reţinerea, arestarea inculpatului,
punerea în mişcare a acţiunii penale, martorul îşi retrage mărturia mincinoasă.
Pentru a fi considerată retragere a mărturiei mincinoase, ea trebuie să
intervină în acelaşi cadru jurisdicţional în care s-au făcut afirmaţiile mincinoase şi
nu în faţa organului judiciar care cercetează sau judecă infracţiunea de mărturie
mincinoasă, unde ea va echivala doar cu recunoaşterea faptei.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 10. Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei (art. 274)

Noţiune. Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui


membru al familiei acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, că
a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice
procedură în care se ascultă martori, constituie răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este complex, fiind format din relaţiile sociale care
privesc înfăptuirea justiţiei şi din relaţiile referitoare la viaţa, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea, patrimoniul persoanei faţă de care se comite fapta.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Subiect pasiv principal este
statul, întrucât el înfăptuieşte justiţia prin organele sale specializate, iar subiect
pasiv secundar este persoana care a sesizat organele de urmărire penală, a dat
declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză sau un membru al familiei sale.
Latura obiectivă. Elementul material constă în săvârşirea unei infracţiuni,
oricare ar fi aceasta (de ex. ameninţare, lovire, lipsire de libertate, etc.), împotriva
unei persoane care a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a
prezentat probe într-o cauză sau împotriva unui membru al familiei sale.
Deşi în literatură1 s-a susţinut că această infracţiune trebuie reţinută în
concurs ideal neomogen cu fapta al cărei conţinut constitutiv este realizat,
considerăm că făptuitorului i se va reţine doar răzbunarea pentru ajutorul dat

1
Florin Radu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în Revista de Drept Penal, nr.
2/2013, p. 57 şi 60

125
justiţiei, întrucât este o infracţiune complexă care absoarbe infracţiunea de bază. În
cazul reţinerii unui concurs de infracţiuni s-ar ajunge la o dublă agravare a
tratamentului penal.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie directă datorită
prezenţei motivului cu care se comite fapta: răzbunarea pentru conduita unei
persoane care a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a
prezentat probe într-o cauză.
Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează. Prin urmare, dacă fapta
rămâne în stare de tentativă, autorul va fi pedepsit pentru tentativa la infracţiunea
concretă pe care a săvârşit-o şi nu pentru tentativa de răzbunare pe motivul
ajutorului acordat justiţiei, cu condiţia ca tentativa să fie incriminată şi pedepsită în
cazul acelei infracţiuni.
Regimul sancţionator. Pedeapsa aplicabilă este aceea prevăzută în lege
pentru infracţiunea concretă comisă, ale cărei limite speciale se majorează cu o
treime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 11. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de


înscrisuri (art. 275)

Noţiune. Infracţiunea este reglementată în două variante şi anume:


- fapta persoanei care reţine, distruge, ascunde ori alterează mijloace de
probă sau înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară;
- fapta persoanei care împiedică în orice mod ca un înscris destinat unuia
din aceste organe să ajungă la ele, dacă asemenea înscrisuri sunt necesare
soluţionării unei cauze.
Incriminarea a fost preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale care privesc
înfăptuirea justiţiei prin accesul nestingherit al organelor judiciare la mijloacele de
probă sau înscrisurile care o privesc în mod direct. Obiect material sunt mijloacele
materiale de probă, înscrisurile, dar şi copiile lor ori manuscrisele.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă acesta are calitatea de
funcţionar, va exista concurs de infracţiuni între art. 275 şi 297 (abuz în serviciu).
Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv adiacent este persoana ale
cărei interese au fost lezate prin comiterea faptei.
Latura obiectivă. Elementul material constă la cele două variante de
comitere în oricare din următoarele acţiuni:
- reţinerea mijoacelor de probă sau a înscrisurilor, (adică oprirea, păstrarea
lor);
- distrugerea mijoacelor de probă, a înscrisurilor, (adică nimicirea,
desfiinţarea în totul sau în parte);

126
- ascunderea mijoacelor de probă, a înscrisurilor, (adică punerea lor în locuri
în care nu pot fi găsite sau în care nu sunt accesibile);
- alterarea mijoacelor de probă, a înscrisurilor, (adică modificarea,
deteriorarea substanţei lor, a conţinutului, astfel încât nu mai pot fi utilizate în
cauze);
- împiedicarea în orice mod ca un înscris să ajungă la organul judiciar.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- pentru varianta I: reţinerea sau distrugerea să privească un mijloace
materiale de probă sau înscrisuri
- pentru varianta a II-a: împiedicarea trebuie să privească înscris destinat
unui organ judiciar şi înscrisul să fie necesar soluţionării unei cauze.
Latura subiectivă. În varianta din alin. 1, infracţiunea se comite numai cu
intenţie directă datorită prezenţei elementelor psihice specifice scopului în latura
subiectivă (în scopul de a împiedica aflarea adevărului).
Varianta din alin. 2 se poate comite atât cu intenţie directă cât şi indirectă.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5
ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 12. Compromiterea intereselor justiţiei (art. 277)

Noţiune. În forma tipică descrisă la alin. 1, infracţiunea constă în fapta


magistratului sau a funcţionarului public care divulgă fără drept, informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să
se administreze o probă în procesul penal, dacă prin aceasta poate fi îngreunată
sau împiedicată urmărirea penală.
Incriminarea este nouă, neavând corespondent în legislaţia penală
anterioară.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei, cu referire la necesitatea de a proteja activitatea de probaţiune
a organelor judiciare, prin împiedicarea divulgării de informaţii privitoare la
administrarea probelor. Nu există obiect material.
Subiectul activ este calificat, legea cerând ca acesta să fie un magistrat
(judecător, procuror) sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acele
informaţii în virtutea funcţiei.
În cazul formelor atenuate ale infracţiunii din alineatele 2 şi 3, subiect activ
nu poate fi decât un funcţionar public, respectiv un martor, un expert sau un
interpret.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării şi a complicităţii,
fiind exclus coautoratul, întrucât fiecare subiect activ care divulgă astfel de
informaţii răspunde pentru o faptă proprie. Subiectul pasiv principal este statul
ca titular al valorii ocrotite (activitatea de justiţie), dar poate exista şi un subiect

127
pasiv secundar, persoana fizică sau juridică prejudiciată prin divulgarea acelor
informaţii.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de divulgare a
informaţiilor confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care
urmează să se administreze o probă în cursul urmăririi penale.
Cerinţele esenţiale ale elementului material pretind ca:
- divulgarea să se realizeze fără drept, adică neîndreptăţit, nejustificat,
neautorizat;
- informaţiile divulgate să se refere la data, timpul, locul, modul sau
mijloacele prin care urmează să se administreze o probă în procesul penal;
- divulgarea informaţiilor să creeze posibiltatea îngreunării sau împiedicării
urmăririi penale.
Comite această faptă de exemplu, judecătorul de drepturi şi libertăţi care
face publice momentul şi adresa la care urmează să se efectueze o percheziţie
domiciliară sau datele de identificare a unui telefon pus sub supraveghere tehnică,
astfel încât aceste activităţi probatorii nu şi-ar mai putea atinge scopul în care au
fost dispuse.
Urmarea imediată se concretizează într-o stare de pericol pentru activitatea
de urmărire penală. Nu este necesar pentru existenţa infracţiunii ca activitatea de
divulgare să fi compromis interesele justiţiei, fiind suficientă crearea stării de
pericol.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte
Forme atenuate. În alineatele al 2-lea şi al 3-lea sunt descrise două forme
atenuate ale infracţiunii.
Alin. 2: fapta constă în dezvăluirea fără drept de mijloace de probă sau
înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar
public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
Alin. 3: această formă atenuată presupune dezvăluirea fără drept de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci
când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală
Regimul sancţionator. Forma tipică din alineatul 1 este sancţionată cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar formele atenuate din alineatele 2 şi
3 se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an sau amendă.
Cauză justificativă. Alineatul al 4-lea descrie o cauză justificativă specială
potrivit căreia, fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit
ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală nu constituie infracţiune.
Cauza justificativă se aplică tuturor variantelor de incriminare a faptei,
reprezentând un mijloc de protecţie pentru aceia care ar putea dezvălui abuzuri ale
autorităţilor judiciare într-o cauză penală.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

128
V. 13. Încălcarea solemnităţii şedinţei (art. 278)

Noţiune. Această infracţiune constă în folosirea de cuvinte ori


gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea
instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură
care se desfăşoară în faţa instanţei .
Incriminarea a fost introdusă în vechiul Cod penal prin O.U.G. nr.
198/2008 sub denumirea de sfidare a organelor judiciare şi a fost
preluată în noul Cod penal cu unele modificări.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
necesitatea de a se asigura un cadru solemn procedurilor judiciare în curs de
desfăşurare.
Subiectul activ poate fi orice persoană sau o persoană care asistă sau
participă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei, nu însă şi magistratul
care conduce şedinţa ori se află în completul de judecată.
Participaţia este posibilă sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu
este posibil deoarece fapta se săvârşeşte în persoană proprie de fiecare făptuitor.
Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate
exista un subiect pasiv secundar: judecătorul, procurorul, avocatul, părţile sau
alte persoane care se află în sala de şedinţă.
Latura obiectivă. Elementul material constă în întrebuinţarea de cuvinte
ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea
instanţei.
Cerinţele esenţiale ale acţiunii ce formează elementul materal presupun ca
acele cuvinte sau gesturi să fie de natură să perturbe activitatea instanţei, adică să
se creeze acest pericol, iar manifestărle să aibă loc întimpul şedinţei de judecată.
Urmarea socialmente periculoasă constă într-o stare de pericol pentru buna
desfăşurare a activităţilor judiciare din faţa instanţei.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este posibilă şi nu este incriminată, infracţiunea fiind de
execuţie promptă.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 14. Ultrajul judiciar (art. 279)

Noţiune. Infracţiunea constă în ameninţarea, lovirea sau alte


violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte ori omorul, săvârşie împotriva unui judecător sau procuror aflat
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau împotriva unui avocat în legătură
cu exercitarea profesiei.
Variantele de specie sancţionează săvârşirea unei infracţiuni (alta
decât acelea menţionate în forma de bază a infracţiunii) împotriva unui

129
judecător, procuror, avocat sau împotriva bunurilor sale, în legătură cu
activităţi îndeplinite în exerciţiul funcţiei/profesiei, în scop de intimidare
sau răzbunare.
De asemenea, se mai sancţionează şi infracţiunile săvârşite
împotriva unui membru de familie a judecătorului sau procurorului, în
scop de intimidare sau răzbunare.
Incriminarea este nouă, neavând corespondent în legislaţia penală
anterioară.
Obiectul juridic special este complex şi constă în principal în relaţiile
sociale privitoare la prestigiul şi protecţia persoanelor care îndeplinesc o anumită
funcţie în cadrul autorităţii judecătoreşti, iar în subsidiar în relaţiile care se referă la
integritatea corporală, sănătatea sau viaţa magistratului, avocatului, ale membrului
sau de familie. Obiect material este corpul magistratului, avocatului, ale
membrului de familie ori bunurile acestuia.
Subiect activ al infracţiunii de ultraj judiciar poate fi orice persoană. Fapta
se poate comite în participaţie, sub toate formele acesteia. Subiect pasiv poate fi
judecătorul sau procurorul, avocatul, membrul de familie al acestuia.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este
magistratul, avocatul, membrul de familie faţă de care se comite fapta.
Pluralitatea subiectului pasiv secundar va atrage întotdeauna, existenţa unui
concurs de infracţiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiuni alternative, fiecare
dintre ele fiind suficientă pentru existenţa infracţiunii.
Astfel, elementul material poate consta în acţiuni de: ameninţare nemijlocită
sau prin mijloace de comunicare directă: telefon, telegramă, SMS, e-mail; lovire
sau alte violenţe, vătămare corporală, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte şi
respectiv, omor, aşa cum au fost analizate cu ocazia studierii incriminărilor
respective.
Cerinţa esenţială a elementului material pentru toate variantele de
incriminare constă în aceea că acţiunea trebuie să fie îndreptată contra unui
magistrat/avocat care se află în exerciţiul funcţiunii ori profesiei sau pentru acte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii ori profesiei.
Pentru a se afla sub protecţia incriminării din art. 279, magistratul/avocatul
trebuie să fi acţionat însă în conformitate cu atribuţiile de serviciu şi nu abuziv. În
caz contrar, fapta va fi încadrată exclusiv conform art. 206, 193, 194, 195, 188, 189
din C. penal, iar subiectul pasiv nu mai beneficiază de protecţia instituită prin art.
279, fapta constituind o altă infracţiune decât ultraj judiciar.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru buna înfăptuire a
justiţiei, dar se poate produce şi o atingere integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii
sau vieţii subiectului pasiv secundar.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială a laturii subiective presupune că făptuitorul cunoaşte:
- calitatea persoanei pe care o agresează;
- împrejurarea că aceasta se află în exerciţiul funcţiunii ori profesiei;
- că faptele la care se referă acţiunea au fost îndeplinite de magistrat/avocat
în exerciţiul funcţiunii/profesiei.

130
Tentativa este posibilă şi se sancţionează conform reglementării privitoare
la infracţiunea de origine.
Variante de specie şi agravate.
În alin. 2 şi alin. 3 sunt descrise două variante de specie, constând în
săvârşirea unei infracţiuni (alta decât acelea enumerate în alin. 1, asupra unui
magistrat, sau asupra unui membru al familiei sale, ori asupra bunurilor acestora,
în scop de intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
De această dată, fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată
prin scopul urmărit (intimidarea funcţionarului) sau prin mobilul făptuitorului
(răzbunarea).
Alineatul al 4-lea descrie o variată de specie a faptelor descrise în primele
trei alineate, diferenţa constând în calitatea subiectului pasiv: aceea de avocat.
Regimul sancţionator. În forma tipică din alineatul 1, ultrajul se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în lege pentru infracţiunea comisă, ale cărei
limite speciale se majorează cu jumătate.
În literatura de specialitate1 s-a făcut observaţia că această majorare cu
jumătate a limitelor de pedeapsă nu ar putea să conducă la aplicarea unei
pedepse peste maximul general al pedepsei de 30 de ani, dar fără îndoială că este
posibil ca în asemenea situaţii să se aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cu
condiţia ca legea să prevadă această pedeapsă.
În ceea ce priveşte variantele din alin. 2-4, pedeapsa este aceea prevăzută
de lege pentru infracţiunea de bază, ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

V. 15. Cercetarea abuzivă (art. 280)

Noţiune. Acest text incriminează abuzurile organelor judiciare şi constă în


întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
aflată în curs de urmărire penală sau de judecată, pentru a o determina să dea ori
să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Alineatul al 2-lea se referă la o variantă de specie care constă în
producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de
cercetare penală, procuror sau judecător.
Incriminarea a fost preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale care protejează
justiţia de abuzurile săvârşite de organele judiciare. Obiectul juridic special
secundar cuprinde relaţiile sociale ocrotite prin apărarea persoanei. Obiect
material este corpul persoanei împotriva căreia se comit astfel de fapte.
Subiectul activ este calificat putând fi numai un organ judiciar cu atribuţii
din cele menţionate în text: un organ de cercetare penală, un procuror sau un

1
Gavril Paraschiv şi Daniel Ştefan Paraschiv, Ultrajul judiciar în noul Cod penal, în
Revista de Drept Penal, nr. 2/2013, p. 40

131
judecător. Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv secundar este
persoana aflată în curs de urmărire penală ori judecată.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de întrebuinţare a
promisiunilor, violenţelor sau ameninţărilor împotriva unor persoane aflate în curs
de urmărire penală ori judecată. Deşi textul nu prevede în mod expres, este
evident că pesoana se poate afla şi în cursul procedurii de cameră preliminară,
având în vedere dispoziţiile noului Cod de procedură penală.
Cerinţa esenţială presupune ca întrebuinţarea acelor metode să se facă
pentru a determina obţinerea de declaraţii în sensul dorit de cel care realizează
urmărirea penală ori judecata.
Urmarea imediată la ambele infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru
valoarea ocrotită. Poate exista şi o urmare imediată adiacentă atunci când este
vătămat corpul persoanei faţă de care se comite activitatea infracţională din
ambele incriminări.
Latura subiectivă. Infracţiunea de cercetare abuzivă se comite numai cu
intenţie directă, calificată prin scopul urmărit: obţinerea anumitor declaraţii,
respectiv nedeclararea, retragerea acestora.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Variante de specie. Alin. al 2-lea introduce o variantă de specie care
presupune producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ
de cercetare penală, procuror sau judecător.
Noţiunea de probă este definită în Codul de procedură penală (element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei). Nu prezintă importanţă dacă proba falsificată a
produs sau nu consecinţe pentru urmărirea penală ori pentru judecata cauzei, dacă
s-a realizat în favoarea sau în defavoarea unei părţi sau subiect procesual.
Regimul sancţionator. Cercetarea abuzivă se pedepseşte cu închisoare de
la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

V. 16. Supunerea la rele tratamente (art. 281)

Noţiune. Infracţiunea este reglementată în două variante: una simplă


descrisă în alin. 1 şi o variantă agravată prevăzută în alin. 2.
Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în fapta celui care supune o persoană la
executarea unei pedepse ori măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât
cel prevăzut în dispoziţiile legii.
În varianta agravată din alin. 2, este incriminată fapta funcţionarului care
supune o persoană aflată în stare de reţinere, deţinere ori de executare a unei
măsuri educative sau de siguranţă, unor tratamente inumane sau degradante.

132
Incriminarea a fost preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei şi la drepturile fundamentale ale fiinţei umane. Obiect material
este corpul persoanei supuse la rele tratamente.
Subiectul activ este calificat deoarece nu poate fi decât un funcţionar
public care are autoritatea să dispună cu privire la tratamentul aplicat persoanelor
reţinute, deţinute ori aflate în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
Fapta este susceptibilă de comitere în participaţie.
Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv secundar este
persoana aflată în stare de reţinere, deţinere ori de executare a unei măsuri
educative sau de siguranţă.
Latura obiectivă. Elementul material al formei simple, tipice constă în
acţiunea de a supune o persoană la executarea unei pedepse/măsuri de
siguranţă/măsuri educative, în alt mod decât cel prevăzut de lege.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca acţiunea să se
realizeze în alt mod decât cel prevăzut de lege: mai sever decât permite legea, în
alte condiţii de detenţie decât cele legale, etc.
Fapta se poate comite prin acţiune sau prin inacţiune. Trebuie să fie vorba
de o măsură privativă de libertate.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Adiacent, poate surveni şi o vătămare adusă demnităţii ori integrităţii corporale sau
sănătăţii persoanei asupra căreia se comite infracţiunea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Consumarea faptei presupune o anumită durată în timp sau o repetare a
actelor de un număr suficient de ori, astfel încât să poată fi considerate, luate
împreună, drept un tratament rău. Un act izolat nu poate întregi elementul material
al acestei infracţiuni, dar poate constitui o altă infracţiune (purtare abuzivă de
exemplu).
Forma agravată. Potrivit alin. 2., fapta este mai gravă dacă persoana aflată
în stare de reţinere, deţinere ori de executare a unei măsuri educative sau de
siguranţă, este supusă unor tratamente inumane sau degradante este sancţionată
Elementul material constă în acţiunea de a supune la tratamente inumane
sau degradante, persoana aflată sub puterea unei pedepse sau măsuri privative de
libertate, adică victima trebuie să suporte în mod continuu sau cu întreruperi,
prigoniri, privaţiuni, ori alte condiţii grele care îi periclitează sănătatea fizică sau
psihică.
Aceste condiţii se pot referi la încălcări ale normelor şi regulilor privind
cazarea, igiena, îmbrăcămintea, hrana, odihna, regimul de muncă, de plimbare ori
de asistenţă medicală.
Suferinţele cauzate victimei nu trebuie confundate cu acelea inerente
oricărei privări de libertate aplicată în condiţiile legii.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru varianta simplă
este închisoarea de la 6 uni la 3 ani, iar pentru forma agravată, pedeapsa este
este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea dreptului de a mai ocupa o
funcţie publică.

133
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

V. 17. Tortura (art. 282)

Noţiune. Această infracţiune a fost introdusă în Codul penal ca urmare


ratificării de către ţara noastră, a Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse şi
tratamente inumane.
Ea constă în fapta funcţionarului public ce îndeplineşte o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la
instigarea ori cu consimţământul acestuia, de a provoaca unei persoane cu
intenţie, suferinţe puternice fizice sau psihice cu scopul de a obţine de la ea sau de
la o terţă persoană, informaţii sau mărturisiri, cu scopul de a o pedepsi pentru un
act pe care ea sau terţa persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, cu scopul
de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru
oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare.
În alineatele 2 şi 3 sunt incriminate formele agravate ale infracţiunii,
constând în tortura care a avut ca rezultat o vătămare corporală şi respectiv tortura
care a avut ca urmare moartea victimei.
Incriminarea a fost preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este complex, fiind format pe de o parte din
relaţiile sociale care privesc îndeplinirea activităţii de către agenţii autorităţilor
publice în condiţii legale, iar pe de altă parte din relaţiile sociale referitoare la
apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Obiect material al infracţiunii este
corpul persoanei asupra căreia se comit actele de tortură.
Subiectul activ este calificat şi anume un agent al autorităţii publice sau o
persoană care acţionează cu titlu oficial, la instigarea ori cu consimţământul expres
sau tacit al acesteia. Participaţia penală este posibilă. Subiect pasiv general este
statul, iar subiect pasiv secundar este persoana supusă torturii.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiuni sau inacţiuni diverse
prin care se cauzează unei persoane durere, suferinţe puternice sau chiar
moartea. Dacă suferinţele nu sunt puternice, adică de o intensitate mare, fapta va
constitui după caz infracţiunea de purtare abuzivă sau supunere la rele tratamente.
Aprecierea cu privire la intensitatea suferinţelor psihice sau fizice va fi făcută de
către organul judiciar.
Urmarea imediată constă în producerea unor suferinţe de intensitate mare
victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată fie
prin scopul urmărit: obţinerea de informaţii, pedepsirea, intimidarea sau supunerea
la presiuni, fie prin mobilul care îl determină pe făptuitor să acţioneze: orice formă
de discriminare.
Tentativa faptei din alin. 1 se pedepseşte.
Forma agravate. Alineatele 2 şi 3 introduc forme agravate ale faptei, iar
elementele circumstanţiale de agravare constau în:

134
- alin. 2: fapta a avut ca urmare o vătămare corporală (urmările arătate în
art. 194: o infirmitate; o vătămare care necesită pentru vindecare peste 90 de zile
de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav şi permanent; avortul sau punerea în
primejdie a vieţii persoanei).
În acest caz pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi;
- alin. 3: fapta a avut ca urmare moartea victimei. Pedeapsa este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.
Textul mai arată în alin. 5 că nici o împrejurare excepţională nu poate fi
invocată pentru a justifica tortura, iar în alin. 6 sunt exceptate de la încadrarea ca
acte de tortură, a durerii şi suferinţelor care rezultă exclusiv din aplicarea unor
sancţiuni legale şi sunt inerente acestora sau ocazionate de ele.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă a
infracţiunii este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

V. 18. Represiunea nedreaptă (art. 283)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care pune în mişcare


acţiunea penală, ia o măsură preventivă neprivativă de libertate sau trimite în
judecată o altă persoană, ştiind că aceasta este nevinovată.
Forma agravată din alin. 2 se comite prin reţinerea, arestarea sau
condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
necesitatea de a realiza justiţia numai faţă de persoane vinovate. Adiacent, există
şi un obiect juridic special secundar format din relaţiile sociale privind libertatea
şi demnitatea persoanei.
Subiectul activ este calificat, neputând fi decât un judecător, procuror sau
care are atribuţiile enumerate în text. Participaţia este posibilă. Subiect pasiv
general este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana faţă de care s-au
comis actele de represiune nedreaptă.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni
alternative: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri preventive
neprivative de libertate sau trimiterea în judecată.
Punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată sunt acte de
dispoziţie ale procurorului, iar luarea unei măsuri preventive neprivative de liberate
poate fi dispusă atât de judecător, cât şi de către procuror.
Dacă acelaşi subiect activ comite mai multe acţiuni alternative faţă de
aceeaşi persoană, vom avea o singură infracţiune.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca acţiunea ce formează
elementul material să fie îndreptată împotriva unei persoane nevinovate, adică faţă
de care s-a putea face aplicarea art. 16, lit. a-c din Codul de procedură penală.

135
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Există şi o urmare adiacentă concretizată în vătămarea adusă libertăţii şi demnităţii
subiectului pasiv.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială a laturii subiective presupune ca făptuitorul să ştie că persoana
faţă de care a comis actul de represiune este nevinovată.
Dacă făptuitorul crede persoana ca fiind nevinovată, dar ulterior se
dovedeşte că aceasta era vinovată, nu există infracţiune.
Tentativa este posibilă dar nu este incriminată.
Forma agravată din alin. 2 se referă la reţinerea, arestarea (preventivă ori
la domiciliu) sau condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Subiectul activ poate fi organul de cercetare penală sau procurorul pentru
acţiunea reţinerii, respectiv judecătorul, pentru luarea măsurii preventive a
arestării şi pentru condamnare.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă
este închisoarea de la 3 luni la 3 ani, iar pentru forma agravată, închisoarea de la 3
la 10 ani şi interzicererea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, iar
urmărirea penală se efectuează de către procuror.

V. 19. Asistenţa şi reprezentarea neloială (art. 284)

Noţiune. Fapta descrisă în art. 284 reprezintă o incriminare nouă, fără


corespondent în vechea legisaţie penală şi constă în fapta avocatului sau a
reprezentantului unei persoane care în înţelegere frauduloasă cu o persoană
având interese contrare în aceeaşi cauză, în cursul unei proceduri judiciare sau
notariale, vatămă interesele clientului său ori ale persoanei reprezentate.
Varianta de specie din alin. 2 constă în înţelegerea frauduloasă dintre
avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia care se va
pronunţa în cauză, în scopul de a vătăma interesele clientului ori ale persoanei
reprezentate.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei în condiţiile unei comportări oneste şi corecte a avocatului sau
reprezentantului unei persoane.
Subiectul activ este calificat, neputând fi decât avocatul sau
reprezentantul legal al unei persoane. Subiect pasiv principal este statul, iar
subiect pasiv secundar este clientul avocatului sau persoana reprezentată
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a încheia o
înţelegere frauduloasă cu o parte adversă, având interes contrar, în cauza judiciară
sau notarială. Fapta se poate comite prin acţiune (acceptarea unor termeni sau
condiţii dezavantajoase, a unui preţ disproporţionat), sau prin inacţiune
(nedeclararea unei căi de atac, nedepunerea unor mijloace de probă, etc.)
Cerinţele esenţiale ale elementului material se referă la următoarele
împrejurări: înţelegerea frauduloasă trebuie să se încheie cu o parte adversă din

136
aceeaşi cauză; înţelegerea trebuie să survină în cursul unei proceduri judiciare sau
notariale.
Urmarea imediată reprezintă atât o stare de pericol pentru justiţie ca valoare
socială, dar şi un anumit rezultat: o vătămare a intereselor clientului ori persoanei
reprezentate (prejudicii patrimoniale sau neptrimoniale).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Forme agravate. În alin. 2 este incriminată înţelegerea frauduloasă dintre
avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia care se va
pronunţa în cauză, în scopul de a vătăma interesele clientului ori ale persoanei
reprezentate.
De această dată, înţelegerea frauduloasă se încheie cu un terţ interesat de
soluţie, nu cu partea adversă, ca în forma de la alin. 1, iar forma de vinovăţie este
intenţia directă, calificată prin scopul urmărit: acela de a vătăma interesele
clientului sau persoanei reprezentate.
Regimul sancţionator. În ambele variante de incriminare, infracţiunea se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii ori lipsa acesteia înlătură
răspunderea penală. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine
judecătoriei.

V. 20. Evadarea (art. 285)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care se sustrage stării


legale de privare a libertăţii, adică din starea legală de reţinere sau de deţinere.
Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
executarea în condiţii legale a măsurilor preventive şi a pedepselor privative de
libertate. Există şi un obiect juridic special adiacent în cazul formei agravate a
infracţiunii, constând în relaţiile sociale privitoare la integritatea fizică şi sănătatea
persoanei. De asemenea, în cazul formei agravate vom avea şi obiect material:
corpul persoanei asupra căreia s-au aplicat violenţele sau bunurile distruse cu
ocazia evadării.
Subiectul activ este calificat neputând fi decât o persoană aflată în stare
legală de reţinere sau deţinere (suspect reţinut, inculpat arestat preventiv sau
persoană condamnată la închisoare şi executare în regim de detenţie).
Nu poate fi subiect activ o persoană supusă unei măsuri de siguranţă sau
măsuri educative. De asemenea, nu poate fi subiect activ al infracţiunii o persoană
reţinută sau deţinută nelegal.
Infracţiunea este susceptibilă de săvârşire în participaţie. În anumite condiţii,
complicitatea la evadare este considerată infracţiune distinctă şi anume, aceea de
înlesnire a evadării.
Dacă evadarea este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună
se va aplica circumstanţa agravantă generală prevăzută în art. 77 alin. 1.

137
Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv adiacent este
persoana asupra căreia s-au folosit violenţe cu ocazia evadării.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de sustragere din
starea legală de reţinere sau deţinere: plecarea din penitenciar sau arestul poliţiei,
din locul în care se munceşte, sau din alt loc unde s-ar putea afla făptuitorii (sediul
instanţei de judecată, spital, sediul parchetului, autovehiculul destinat transportării
persoanelor private de libertate, etc.).
Potrivit alin. 3, se consideră evadare chiar dacă făptuitorul nu se află sub
pază:
- neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere,
la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate şi
- părăsirea fără autorizare a locului de muncă aflat în exteriorul locului de
deţinere.
Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, împrejurarea că
făptuitorul este ulterior găsit nevinovat pentru fapta care a condus la arestarea sau
reţinerea sa.
Nu constituie evadare, sustragerea de la executarea unei măsuri educative
ori de siguranţă, chiar privative de libertate, fapta întrunind elementele constitutive
ale infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale (art. 288).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, iar la forma agravată şi într-
o vătămare adusă vieţii sau integrităţii corporale.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani.
Dacă cel care evadează este o persoană care execută o pedeapsă
definitivă, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul
rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Când evadatul săvârşeşte şi o altă infracţiune în cursul stării de evadare,
pentru aceasta se vor aplica dispoziţiile legale care reglementează recidiva.
Forme agravate. Potrivit alineatului al 2-lea fapta este considerată mai
gravă dacă se săvârşeşte prin folosire de violenţe (cele descrise la art. 193) sau
prin folosire de arme (armele aşa cum sunt definite în art. 179). Armele trebuie să fi
fost efectiv utilizate la executarea faptei.
Această formă agravată se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 21. Înlesnirea evadării (art. 286)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta prin se care înlesneşte în orice fel,


evadarea unei persoane din starea legală de reţinere sau deţinere.
Incriminarea a fost preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special principal este format din relaţiile sociale
referitoare la executarea în condiţii legale a măsurilor preventive şi a pedepselor

138
privative de libertate. Există şi un obiect juridic special adiacent în cazul formei
agravate a infracţiunii, constând în relaţiile sociale privitoare la integritatea fizică şi
sănătatea persoanei. De asemenea, în cazul formei agravate vom avea şi obiect
material: corpul persoanei asupra căreia s-au aplicat violenţele cu ocazia evadării.
Subiectul activ poate fi orice persoană, inclusiv o altă persoană reţinută
sau deţinută. La varianta de comitere din culpă a faptei, subiect activ poate fi
numai o persoană care avea îndatoriri de a-l păzi pe cel evadat. Subiect pasiv
general este statul, iar subiect pasiv adiacent este persoana asupra căreia s-au
folosit violenţe cu ocazia evadării.
Latura obiectivă. Elementul material constă în înlesnirea, adică sprijinirea
sau ajutorarea prin orice mijloace a evadării.
Legea nu enumeră acţiunile prin care se poate comite fapta, astfel că
acestea pot fi acte comisive sau acte omisive, pot avea caracter de contribuţie
materială sau morală, pot fi anterioare sau concomitente evadării. Ajutorul dat unei
persoane după evadarea sa constitue infracţiunea de favorizare a făptuitorului.
Înlesnirea trebuie să se refere la evadarea dintr-o stare legală de reţinere
sau deţinere (măsură preventivă sau pedeapsă definitivă).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, iar la forma agravată şi într-
o vătămare adusă vieţii sau integrităţii corporale.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar
varianta din alineatul al 4-lea se comite din culpă de către persoana care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat.
Tentativa la fapta săvârşită cu intenţie este pedepsită, deşi ca regulă
generală, tentativa la complicitate nu este incriminată. Infracţiunea se consumă în
momentul în care cel care a beneficiat de sprijin, a evadat sau a încercat să
evadeze.
Regimul sancţionator. Forma simplă din alineatul 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Forme agravate. Pentru această infracţiune, în alin. 2 sunt descrise trei
forme agravate şi anume:
a) fapta se comite prin folosirea de violenţe, arme, substanţe narcotice sau
paralizante;
b) se înlesneşte evadarea a două sau mai multe persoane în aceeaşi
împrejurare;
c) se înlesneşte evadarea unei persoane reţinute, arestate sau condamnate
pentru o infracţiune în privinţa căreia legea prevede o pedeapsă cu închisoarea 10
ani sau mai mare ori cu detenţiune pe viaţă.
Pedeapsa în aceste cazuri este este închisoarea de la 2 la 7 ani.
În alin. 3 este incriminată o altă formă agravată a infracţiunii, iar elementul
circumstanţial de agravare este dat de calitatea subiectului activ al infracţiunii:
fapta se comite de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel
evadat. Limitele de pedeapsă se majorează faţă de dispoziţiile alin. 1 şi 2 cu o
treime.
Forme atenuate. Alineatul al 4-lea descrie şi o formă atenuată: înlesnirea
din culpă a evadării, săvârşită de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe
cel evadat. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

139
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 22. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (art. 287)

Noţiune. Infracţiunea este prevăzută în şapte variante alternative de


comitere care constau în:
- a) fapta persoanei care se împotriveşte la executarea unei hotărâri
judecătoreşti prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
- b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre
judecătorescă prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
- c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a unei
hotărâri de către persoanele care au această obligaţie legală;
- d) neexecutarea unei hotărâri jdecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea
în muncă a unui salariat;
- e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de
15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată;
- f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata,
actualizarea şi recalcularea pensiilor;
- g) fapta persoanei căreia îi este opozabilă hotărârea judecătorescă de a
împiedica o altă persoană să folosească, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
activitatea de înfăptuire a justiţiei prin punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti. Obiectul juridic special adiacent va consta din relaţiile sociale care
privesc drepturile persoanelor lezate prin încălcarea hotărârilor judecătoreşti.
Obiect material poate fi corpul persoanei când fapta se comite prin acte de
violenţă.
Subiectul activ poate fi orice persoană, exceptând variantele de specie de
la punctele b, c, d, e şi f unde subiectul activ este o persoană cu atribuţii în
exeutarea hotărârilor judecătoreşti, iar la varianta de la lit. g, subiectul activ este
persoana căreia îi e opozabilă hotărârea judecătorească.
Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv adiacent este
executorul judecătoresc împiedicat să execute hotărârea, persoana vătămată prin
neexecutarea hotărârii ori persoana împiedicată să folosească imobilul.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de nerespectare
a unei hotărâri judecătoreşti, particularizat în funcţie de varianta de comitere.
În cazul variantei de la punctul a), elementul material este format din
acţiunea de opunere sau împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Împotrivirea este întotdeauna un act comisiv şi se poate săvârşi la începutul
executării sau în cursul ei. Cerinţele esenţiale presupun ca:
- hotărârea judecătorească să fie executabilă în fapt şi în drept;
- împotrivirea la executare să se facă prin opunere de rezistenţă;

140
- opunerea de rezistenţă să fie adresată organului de executare.
Dacă modalitatea concretă prin care se opune rezistenţă constituie prin ea
însăşi o infracţiune, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni.
Variantele de comitere de la lit. b)-c) se realizează prin refuzul de a pune în
aplicare o hotărâre judecătorescă sau prin refuzul de a acorda ajutor organului de
executare. Refuzul trebuie precedat de o cerere expresă de punere în executare a
hotărârii sau de a acorda sprijin organului de executare.
Variantele de la punctele d)-f) se comit prin neintegrarea în muncă a
persoanei, neplata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii ori neexecutarea
dispoziţiilor privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
Varianta ultimă de la punctul g) se comite prin împiedicarea unei alte
persoane să folosească, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti. Împiedicarea se poate realiza prin modalităţi diferite: blocarea uşilor,
a accesului la anumite încăperi sau dependinţe, etc. Imobilul poate fi o clădire, o
locuinţă, un teren.
Cerinţele esenţiale presupun următoarele condiţii:
- împiedicarea de a folosi să privească un imobil sau parte din imobil;
- imobilul să fie deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită, iar
adiacent poate consta în vătămări fizice sau psihice.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte, indiferent de varianta
alternativă de comitere, cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Pentru variantele de la punctele d-g, acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Retragerea
plângerii prelabile sau lipsa ei înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

V. 23. Neexecutarea sancţiunilor penale (art. 288)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei fizice care se sustrage ori


nu execută o pedeapsă complementară, o pedeapsă accesorie sau o măsură de
siguranţă din cele prevăzute la art. 108 lit. b şi c: internarea medicală sau
interdicţia de a ocupa o funcţie sau o profesie.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
protejarea înfăptuirii justiţiei, inclusiv prin respectarea pedepselor complementare,
accesorii, a măsurilor educative şi de siguranţă.
Subiectul activ este calificat, neputând fi decât o persoană căreia i s-a
aplicat o pedeapsă accesorie, complementară sau de siguranţă ori în cazul
variantei din alin. 2, un minor faţă de care s-a luat o măsură educativă. În cazul
variantei atenuate din alin. 3, subiectul activ poate fi numai administratorul sau
mandatarul persoanei juridice. Subiect pasiv este statul ca titular al valorii ocrotite.

141
Latura obiectivă. Elementul material al formei tipice din alin. 1 constă în
acţiunea de sustragere de la executarea unei hotărâri prin care s-au aplicat
pedepse accesorii, complementare ori măsuri de siguranţă.
Fapta se poate comite prin acţiune sau prin inacţiune. Cerinţa esenţială este
ca subiectului activ să-i fi fost aplicată o pedeapsă accesorie, complementară
printr-o hotărâre penală definitivă sau să se fi luat faţă de ea o măsură de
siguranţă, chiar şi provizorie (a se vedea internarea medicală).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Forme atenuate. Potrivit alin. 2, fapta este mai puţin gravă dacă se comite
de către un minor sau de un minor devenit major, prin sustragerea de la
executarea unei măsuri educative privative de libertate; părăsirea fără drept a
centrului educativ sau a centrului de detenţie; neprezentarea la centru după
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate. Fapta se comite prin
acţiune sau prin inacţiune.
Varianta atenuată din alin. 3 are ca element material, acţiunea de
neexecutare a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice. Fapta
se poate comite numai de reprezentantul legal al unei persoane juridice, adică
mandatarul sau administratorul său.
Persoana juridică trebuie să fie dintre acelea prevăzute în art. 141 (adică
aceste dispoziţii nu se vor aplica instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor,
patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale sau
persoane juridice care acţionează în domeniul presei, constituite potrivit legii).
Regimul sancţionator. Pentru forma tipică din alin. 1 pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, dacă fapta nu constituie o o
infracţiune mai gravă.
Pentru varianta atenuată din alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la un an sau amendă, iar pentru varianta din alin. 3, pedeapsa prevăzută este
amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

142
CAPITOLUL VI: INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU
(art. 289-309)
1. Trăsături generale ale infracţiunior de corupţie şi
de serviciu
2. Infracţiuni de corupţie
3. Infracţiuni de serviciu

VI. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor de corupţie şi de


serviciu

Infracţiunile din această grupă se săvârşesc de către funcţionari publici,


precum şi de angajaţi ai persoanelor juridice din mediul privat ori de către liber
profesionişti, prin acte de încălcare a atribuţiilor de serviciu, precum şi de alte
persoane în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionari.

143
Alăturarea celor două grupe de infracţiuni într-un singur titlu a fost criticată
în doctrină1, deoarece fiecare dintre cele două subgrupe au obiect juridic distinct,
aspect care ar fi impus sistematizarea lor în două titluri diferite sau cu o altă
denumire care le-ar fi putut îngloba pe toate.
Potrivit art. 293, dispoziţiile art. 289 (luarea de mită) şi ale art. 290 (darea de
mită) sunt aplicabile şi persoanelor care în baza unui acord de arbitraj sunt
chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre
soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se
desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
În art. 294 se arată că dispoziţiile întregului capitol se sapliucă şi
următoarelor persoane, dacă prin tratateleinternaţionale la care România este
parte nu se dispune altfel: funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară
activitatea pe baza unui contract de muncă sau altor persoane care exercită
atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România
este parte (ONU, FMI, Consiliul Europei, UNESCO, etc); membrilor adunărilor
parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte;
funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract
de muncă ori care exercită atribuţii similare în cadrul Uniunii Europene,
persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror
competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor la grefele acestor
instanţe; funcţionarilor unui stat străin; membrilor adunărilor parlamentare sau
administrative ale unui stat străin, precum şi juraţilor din cadrul unor instanţe
străine.
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este format din relaţiile
sociale a căror existenţă e asigurată prin apărarea anumitor valori sociale: bunul
mers al persoanelor juridice, al organizaţiilor şi instituţiilor, precum şi drepturile sau
interesele legale ale persoanelor.
Subiect activ al acestor infracţiuni este de cele mai multe ori calificat şi
anume un funcţionar public sau angajat al unei persoane juridice. Subiectul activ
poate fi şi orice persoană. Dacă infracţiunea este opera unui colectiv de persoane,
toţi membrii acelui colectiv vor fi coautori.
Latura obiectivă. Elementul material al acestor fapte constă într-o acţiune
sau inacţiune.
Latura subiectivă. Infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din culpă.
Tentativa se pedepseşte în cazul delapidării, obţinerii ilegale de fonduri şi
deturnării de fonduri.
Regimul sancţionator. Pedepsele prevăzute sunt amenda şi închisoarea,
în limite diferenţiate în funcţie de gravitatea faptei.

VI. 2. Infracţiuni de corupţie (art. 289-294)

VI. 2. 1. Luarea de mită (art. 289)

1
George Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în
Revista de Drept Penal, nr. 1/2008, p. 26

144
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public sau a altui
funcţionar care direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul pretinde ori primeşte
bani sau alte foloase sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură
cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri.
Luarea de mită este considerată corupţie activă.
Incriminarea este preluată, cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale referitoare la
buna desfăşurare a activităţii organelor de stat a instituţiilor şi a altor organizaţii.
Obiectul material al infracţiunii constă în banii, valorile sau bunurile primite de
funcţionar şi care sunt supuse confiscării.
Subiectul activ poate fi un funcţionar public sau un funcţionar asimilat celui
public, aşa cum este definit în art. 175 din Codul penal, deci avem subiect activ
calificat. Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv special este
organizaţia sau instituţia în al cărei serviciu se află funcţionarul.
Latura obiectivă. Elementul material care poate consta din acţiuni sau o
inacţiune, se poate prezenta sub una din următoarele forme:
- pretindere,
- primire,
- acceptarea promisiunii de bani ori de alte foloase
Toate cele trei variante de comitere trebuie să se refere la bani sau alte
foloase. Acestea pot fi pretinse sau primite direct de către funcţionar ori prin
interpuşi.
Prin foloase se înţeleg avantaje de ordin patrimonial sau nepatrimonial şi
cerinţa esenţială a acestora este ca ele să fie necuvenite (nedatorate).
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca pretinderea
banilor/foloaselor sau înţelegerea în privinţa primirii lor, să fi fost urmată de
executare. Simpla pretindere ori simpla înţelegere (acceptare a promisiunii) cu
privire la bani/alte foloase constituie infracţiunea de luare de mită.
Cerinţa esenţială ale elementului material presupune ca acţiunea/inacţiunea
săvârşită de făptuitor să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea
ori întârzierea îndeplinirii actului sau îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Urmarea imediată a faptei constă într-o stare de pericol pentru bunul mers
al activităţii organizaţiei sau instituţiei din care face parte funcţionarul.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa. Această infracţiune este de consumare instantanee sau
anticipată deoarece se consumă de îndată ce a avut loc acţiunea incriminată,
tentativa fiind asimilată faptei consumate.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forma asimilată. Alineatul al 2-lea descrie varianta asimilată a faptei, iar
elementul circumstanţial de diferenţiere constă în calitatea subiectului activ, aceea
de funcţionar în sensul alin 2 al art. 175: persoana care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este

145
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public (de ex. notarul public, executorul judecătoresc).
Acest subiect activ poate comite luarea de mită doar în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, nu şi în legătură cu
îndeplinirea conformă ori urgentarea îndeplinrii acelor îndatoriri.
Limitele de pedeapsă sunt aceleaşi ca la alin. 1 (de la 3 la 10 ani
închisoare).
Forma atenuată. Potrivit art. 308, luarea de mită se sancţionează şi atunci
când este săvârşită de către persoanele care exercită temporar sau permanent cu
sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
din cele prevăzute la art. 175 alin. 2 ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Limitele de pedeapsă se reduc cu o treime pentru faptele de luare de mită
comise aceste persoane.
Măsuri de siguranţă. Potrivit alineatului al 3-lea, banii, valorile sau bunurile
care au făcut obiectul luării de mită se confiscă.
Nu se vor confisca valorile sau bunurile promise, ci doar cele efectiv primite.
Dacă aceste valori nu se găsesc, făptuitorul va fi obligat la plata echivalentului lor
bănesc.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului. Urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

VI. 2. 2. Darea de mită (art. 290)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care promite, oferă sau dă


bani ori alte foloase necuvenite, în condiţiile art. 289.
Dacă luarea de mită este considerată corupţie activă, darea de mită este
privită drept corupţie pasivă.
Incriminarea este preluată, cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt asemănătoare cu cele
ale infracţiunii de luare de mită.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă. Subiect
pasiv general este statul, iar subiect pasiv special este organizaţia sau instituţia
în al cărei serviciu se află funcţionarul căruia i se dă mită.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din cele trei acţiuni
alternative:
- promisiunea;
- oferirea;

146
- darea de bani ori alte foloase.
Termenii folosiţi de legiuitor au sensul uzual din vorbirea curentă.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun că banii sau foloasele
trebuie să fie necuvenite, adică nedatorate, iar promisiunea, oferirea sau darea lor
să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întârzierea îndeplinirii
actului ori îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Urmarea imediată a faptei constă într-o stare de pericol pentru bunul mers
al activităţii organizaţiei sau instituţiei din care face parte funcţionarul.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este asimilată faptei consumate, la fel ca la art. 289 deoarece şi
această faptă este de consumare instantanee.
Cauză de neimputabilitate. Potrivit alineatului al 2-lea, darea de mită nu
constituie infracţiune, dacă mituitorul a fost constrâns de către cel mituit, prin orice
mijloace, să dea mită. Nu va opera această cauză de neimputabilitate dacă
mituitorul a avut iniţiativa oferirii mitei
Cauză de nepedepsire. În alineatul al 3-lea se arată că fapta nu se
pedepseşte dacă mituitorul denunţă fapta, mai înainte ca organul de urmărire
penală să fie sesizat cu acea infracţiune.
Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru dare de mită este închisoarea de
la 2 la 7 ani.
Banii, valorile sau alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat în
cazurile de la alin. 2 (constângerea mituitorului) şi alin. 3 (denunţarea faptei), cu
condiţia ca în acest ultim caz , banii valorile sau bunurile să fi fost date după
denunţarea faptei .
În celelalte situaţii, banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date se
confiscă, iar când acestea nu se mai găsesc, se vor confisca prin echivalent
bănesc. Nu se vor confisa bunurile, valorile sau foloasele care au fost doar
promise.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului. Urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

VI. 2. 3. Traficul de influenţă (art. 291)

Noţiune. Traficul de influenţă constă în fapta persoanei care, având


influenţă sau lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public,
pretinde, primeşte sau acceptă bani ori alte foloase, direct sau indirect, pentru sine
ori pentru altul şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Această infracţiune poate fi considerată în esenţă, o înşelăciune comisă în
legătură cu influenţa asupra unui funcţionar.
Incriminarea este preluată, cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la buna
desfăşurare a activităţii instituţiilor publice sau altor persoane juridice.

147
Subiectul activ poate fi orice persoană. Cerinţa esenţială a subiectului activ
este ca acesta să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are influenţă asupra
funcţionarului. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Cumpărătorul de influenţă nu este participant la această infracţiune, el
săvârşind o infracţiune distinctă, cumpărarea de influenţă.
Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv special este
organizaţia sau instituţia în al cărei serviciu lucrează funcţionarul.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii are caracter dual şi se
poate realiza în primul rând, prin oricare din următoarele acţiuni alternative:
primirea; pretinderea; acceptarea de bani sau alte foloase, la care se adaugă în
mod necesar, o altă acţiune şi anume aceea de a promite determinarea
funcţionarului să adopte o anumită conduită în legătură cu îndatoririle sale de
serviciu.
Banii ori foloasele trebuie să fie necuvenite, adică nedatorate şi să
reprezinte un preţ al influenţei, nu un bacşiş (o mulţumire, o atenţie sau un cadou) 1.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă intervenţia pe lângă
funcţionar s-a produs sau nu şi nici dacă actul urmărit este sau nu licit.
De asemenea, nu prezintă importanţă dacă iniţiativa aparţine făptuitorului
sau cumpărătorului de influenţă. Totodată, nu interesează dacă banii sau foloasele
sunt destinate făptuitorului ori altei persoane.
În practica judiciară2 s-a decis că pentru existenţa infracţiunii de trafic de
influenţă nu este necesar ca făptuitorul să arate identitatea funcţionarului pe lângă
care are sau pretinde că are influenţă, fiind suficient că este indicată doar funcţia
ori calitatea pe care o are persoana sau instituţia în care lucrează.
Dacă funcţionarul în cauză primeşte şi el o parte din bunuri sau foloase de
la traficantul de influenţă, se vor reţine şi infracţiunile de luare şi dare de mită.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este asimilată faptei consumate, fiind vorba tot de o infracţiune de
consumare anticipată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru această infracţiune este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Măsuri de siguranţă. Potrivit alineatului al 2-lea, banii, valorile sau bunurile
primite se confiscă. Dacă aceste valori nu se găsesc, făptuitorul va fi obligat la
plata echivalentului lor bănesc.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului. Urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

VI. 2. 4. Cumpărarea de influenţă (art. 292)

Noţiune. Infracţiunea de cumpărare de influenţă constă în fapta persoanei


care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, în condiţiile art. 291.
1
Valerică Dabu şi Remus Borza, Traficul de influenţă în noul Cod penal, în Revista de
Drept Penal nr. 2/2011, p. 70
2
Decizia penală nr. 2383/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de Drept Penal nr.
4/2001, p. 158

148
Această incriminare a fost preluată în Codul penal din art. 6 1 al Legii nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie 3.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt asemănătoare cu acelea
ale infracţiunii de trafic de influenţă.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă. Subiect
pasiv general este statul, iar subiect pasiv special este organizaţia sau instituţia
în al cărei serviciu se află funcţionarul pe lângă care se pretinde că are loc ori chiar
are loc intervenţia.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare din următoarele
acţiuni: promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase. Aspectele
analizate cu privire la elementul material al traficului de influenţă rămân valabile.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile apărate.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit de făptuitor: acela de a determina funcţionarul să să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Scopul are înţelesul de finalitate, ceea ce înseamnă că pentru consumarea
infracţiunii nu este necesar ca acel scop să se realizeze.
Tentativa este asimilată faptei consumate, fiind vorba tot de o infracţiune de
consumare anticipată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru această infracţiune este
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Măsuri de siguranţă. Potrivit alineatului al 4-lea, banii, valorile sau bunurile
date ori oferite se confiscă. Dacă aceste valori nu se găsesc, făptuitorul va fi
obligat la plata echivalentului lor bănesc.
Cauză de nepedepsire. În alineatul al 2-lea se arată că fapta nu se
pedepseşte dacă cumpărătorul de influenţă denunţă fapta, mai înainte ca organul
de urmărire penală să fie sesizat cu acea infracţiune. Denunţul trebuie aşadar
adresat organului de urmărire penală, chiar şi necompetent să instrumenteze
cauza.
Banii, valorile sau alte bunuri date după formularea denunţului se restituie
persoanei care le-a dat în acest caz.
Nu se vor restitui banii sau foloasele date înainte de formularea denunţului,
ci acestea se vor confisca.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului. Urmărirea
penală se efectuează de către procuror.

VI. 3. Infracţiuni de serviciu (art. 295-309)

VI. 3. 1. Delapidarea (art. 295)

3
Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările
ulterioare.

149
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public cu atribuţii de
gestiune sau administrare, de a sustrage bunuri din avutul pe care îl gestionează.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc buna
desfăşurare a raporturilor de serviciu. Obiectul material al infracţiunii constă în
valorile sau bunurile asupra cărora se comite infracţiunea de sustragere. Ele pot fi
bunuri mobile, cu existenţă materială şi valoare economică.
Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât un funcţionar public cu
atribuţii de gestionare sau administrare, deci este vorba de un subiect activ dublu
calificat.
Activitatea de gestiune presupune ca atribuţii principale de serviciu,
primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa ori
deţinerea unei unităţi publice sau altei persoane juridice.
Administrarea presupune un complex de acte de dispoziţie care privesc
operaţii asupra bunurilor ce aparţin acelei unităţi: planificare, aprovizionare,
desfacere, repartizare, plăţi, etc.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Actele de sustragere
comise de o persoană care nu are calitatea de gestionar/administrator, pentru a-l
ajuta pe autor, vor fi încadrate drept acte de complicitate.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii de delapidare constă în
una din cele trei acţiuni de sustragere:
- însuşire (luare, înstrăinare); se realizează prin luarea bunului din posesia
sau detenţia unităţii şi trecerea lui în stăpânirea infractorului.
- folosire (întrebuinţarea bunului sustras); presupune scoaterea temporară a
bunului din gestiunea unităţii şi întrebuinţarea lui în interesul făptuitorului.
-traficare (specularea bunului pentru obţinerea unui profit prin închiriere,
gajare, etc.); şi în acest caz, bunul este scos temporar din gestiunea unităţii şi
utilizat de făptuitor în scopuri speculative: vânzarea pe credit în schimbul unui folos
personal.
Nu interesează dacă sustragerea s-a comis în interesul făptuitorului ori
pentru altul.
Urmarea imediată a oricăreia din acţiunile care formează elementul material
constă în scoaterea bunului, din sfera patrimonială a unităţii. Trebuie să existe
legătură de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în
care s-a realizat însuşirea bunului sau când acesta a fost folosit ori traficat.
Forme agravate. Delapidarea este mai gravă atunci când produce
consecinţe deosebit de grave, aşa cum sunt ele descrise în art. 183 din C.penal,
adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
Regimul sancţionator. Forma simplă a delapidării se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică. În cazul formei agravate limitele pedepsei se majorează cu jumătate.
Forme atenuate. Conform art. 308, delapidarea săvârşită de persoanele
care exercită permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de

150
orice natură în serviciul unei persoane fizice din cele prevăzute în art. 175 alin. 2
sau în cadrul oricărei persoane juridice, se pedepseşte, iar limitele menţionate mai
sus se reduc cu o treime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VI. 3. 2. Purtarea abuzivă (art. 296)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta oricărei persoane care în exerciţiul


atribuţiilor de serviciu, întrebuinţează expresii jignitoare faţă de o persoană, o
ameninţă, o loveşte sau exercită împotriva ei alte violenţe.
Fapta este incriminată în 3 variante distincte, descrise în alineatele 1-2.
Incriminarea este preluată, cu anumite deosebiri, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
activitatea organelor şi instituţiilor publice precum şi demnitatea, onoarea,
integritatea corporală ori sănătatea persoanei. Obiect material va exista atunci
când fapta se comite prin lovire sau alte acte de violenţă şi va fi corpul persoanei.
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, trebuind să aibă calitatea de
persoană, angajat aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Subiect pasiv
general este statul, iar subiecţi pasivi speciali sunt unitatea din care face parte
angajatul precum şi persoana agresată.
Latura obiectivă. Elementul material constă pentru varianta de comitere din
alin. 1 în acţiunea de întrebuinţare de expresii jignitoare; sintagma se poate referi
la cuvinte ori expresii, vorbite sau chiar cântate 1. Acestea pot fi cuvinte sau expresii
injurioase, vulgare, triviale, obscene, umilitoare. Ele trebuie adresate fie în mod
direct (prin viu grai), fie în mod indirect (prin telefon, SMS, e-mail, telegramă,
mass-media, etc).
În alin. 2 sunt descrise formele agravate ale infracţiunii, iar elementul
material poate consta în:
- ameninţare; noţiunea are în vedere fapta descrisă la art. 206;
- lovire sau alte acte de violenţă; această sintagmă are de asemenea un
conţinut mai larg decât cel arătat în art. 193, putând consta şi în acte violente
comise asupra obiectelor unei persoane.
Cerinţa esenţială a elementului material pentru toate variantele de comitere
a infracţiunii de purtare abuzivă este ca acţiunea să fie comisă de o persoană
aflată în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedepsele pentru variantele de comitere a
infracţiunii sunt următoarele:
- alineatul 1: închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
- alineatul 2: limitele prevăzute în lege pentru ameninţare ori lovire sau alte
violenţe se majorează cu o treime

1
Daniel Soare, Unele discuţii privind latura obiectivă a infracţiunii de purtare abuzivă, în
Revista de Drept Penal, nr. 4/2011, p. 116-117

151
De remarcat că în ipoteza comiterii faptei prin vătămare corporală se va
reţine un concurs de infracţiuni între art. 296 şi infracţiunea de bază, întrucât
absorbţia operează numai cu privire la modalităţile de săvârşire enumerate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VI. 3. 3. Abuzul în serviciu (art. 297)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public care în exerciţiul


atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi
astfel cauzează o pagubă ori o vătămare drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
În alin. 2 este descrisă forma asimilată a infracţiunii, constând în îngrădirea
de către un funcţionar public, a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean sau crearea
pentru acesta, a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA
Incriminarea este preluată cu anumite modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este complex, fiind format pe de o parte din
relaţiile sociale pentru desfăşurarea cărora este necesară asigurarea bunului mers
al activităţii instituţiilor şi persoanelor juridice, precum şi din cele referitoare la
apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor.
Subiectul activ este calificat, putând fi un funcţionar public, precum şi orice
persoană asimilată funcţionarului public (conform art. 308, o persoană care
exercită o însărcinare în cadrul oricărei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin, 2
sau persoane juridice). Participaţia este posibilă. Instigatorii sau complicii nu
trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru autor, putând fi orice persoane.
Subiectul pasiv general este statul, iar subiect pasiv special este persoana
fizică sau juridică şi căreia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale.
Latura obiectivă. Elementul material constă în îndeplinirea defectuoasă
(contrară regulilor sau normelor aplicabile în domeniu) sau neîndeplinirea unui act
care trebuie efectuat de subiectul activ. Acest act poate fi o acţiune sau inacţiune şi
reprezintă o operaţiune sau activitate ce intră în atribuţiile de serviciu ale
funcţionarului. Fapta s-ar putea comite şi în coautorat de membrii unei comisii, ai
unui consiliu, etc, care acţioează concomitent sau succesiv.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca acea acţiune sau omisiune
să fi fost săvârşită de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Urmarea imediată presupune cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a
drepturilor şi intereselor legale ale unei persoane. Prin interes legal se înţelege un
interes ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă.
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, vătămarea trebuie să aibă o
anumită gravitate, altfel fapta va fi considerată o abatere disciplinară. Vătămarea
poate fi morală, fizică sau materială.
Între activitatea prin care s-a realizat elementul material şi vătămarea
suferită trebuie să existe legătură de cauzalitate.

152
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Culpa este exclusă. Dacă fapta s-ar comite din culpă, ea ar constitui infracţiunea
de neglijenţă în serviciu.
Tentativa este posibilă doar la fapta săvârşită prin comisiune, dar nu se
pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege atât pentru forma de
bază cât şi pentru forma asimilată este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Această incriminare are un
caracter subsidiar, aplicându-se doar atunci când fapta nu este incriminată în mod
special printr-o altă dispoziţie legală (fals intelectual, delapidare, uz de fals, etc.).
Forma asimilată. În alin. 2 al art. 297 este descrisă forma asimilată,
constând în îngrădirea de către un funcţionar public, a exerciţiului drepturilor
vreunui cetăţean sau crearea pentru acesta, a unei situaţii de inferioritate pe temei
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA.
Elementul material constă în una din cele două acţiuni alternative descrise
în text:
- îngrădirea exerciţiului unor drepturi ale cetăţenilor;
- crearea pentru cetăţeni, a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
Acţiunea se poate realiza prin comisiune sau omisiune, iar cerinţa esenţială
a elementului material presupune ca acţiunea să se realizeze în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
Urmarea imediată trebuie să constea în lezarea materială sau morală a unui
drept ori crearea unei situaţii de inferioritate pentru cetăţeanul respectiv.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, deoarece
elementul subiectiv presupune şi prezenţa unui anumit mobil cu care acţionează
făptuitorul. El acţionează motivat de acele temeiuri enumerate de către legiuitor:
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
Forma agravată. Potrivit art. 309 din Codul penal, când fapta a produs
consecinţe deosebit de grave (o pagubă mai mare de 2.000.000 lei) se
sancţionează cu pedeapsa din alin. 1 ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VI. 3. 4. Neglijenţa în serviciu (art. 298)

Noţiune. Această infracţiune constă în fapta funcţionarului care din culpă,


încalcă o îndatorire de serviciu prin neîndeplinirea ei sau prin îndeplinirea ei

153
defectuoasă şi astfel cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Incriminarea este preluată cu anumite modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este complex, fiind format din relaţiile sociale
referitoare la desfăşurarea în bune condiţii a activităţii oricărui organ, instituţii
publice sau unităţi, precum şi din relaţiile privind interesele legale ale persoanelor.
Obiectul material de regulă lipseşte, dar uneori poate exista.
Subiectul activ este calificat, cele arătate la art. 297 rămânând valabile. În
practica judiciară s-a stabilit că şi notarul public poate răspunde pentru neglijenţă
în serviciu dacă a legalizat un contract de vânzare cumpărare, fără procura
specială necesară1. Subiect pasiv general este statul, iar subiect pasiv special
este persoana căreia i s-a cauzat o pagubă sau persoana căreia i s-au vătămat
drepturile sau interesele legitime.
Latura obiectivă prezintă aceleaşi componente ca şi latura obiectivă a
infracţiunilor de abuz în serviciu, elementul material realizându-se prin
neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu sau prin îndeplinirea ei defectuoasă.
Urmarea imediată poate consta în:
- o pagubă în patrimoniul persoanei fizice sau juridice.
- o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane (fizice
sau juridice).
Trebuie să existe legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea ce
formează elementul material şi urmarea imediată.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu forma de vinovăţie a culpei, în
ambele ei modalităţi: culpa simplă şi culpa cu previziune.
Tentativa nu este posibilă datorită elementului subiectiv. Din acelaşi motiv
nu este posibilă nici săvârşirea faptei în formă continuată.
Regimul sancţionator. Neglijenţa în serviciu în forma simplă, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Pentru ceilalţi
funcţionari sancţionaţi conform art. 308, limitele pedepselor se reduc cu o treime.
Forma agravată. Potrivit art. 309 din Codul penal, când fapta a produs
consecinţe deosebit de grave (o pagubă mai mare de 2.000.000 lei) se
sancţionează cu pedeapsa din art. 298 ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VI. 3. 5. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public care în scopul de


a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri,
pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct
sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
Incriminarea este nouă şi nu are corespondent în legislaţia anterioară.

1
T. C. Medeanu, Neglijenţă în serviciu. Notar public, în Revista de Drept Penal nr. 1/2007
p. 126-129

154
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
activitatea de serviciu.
Subiectul activ este calificat fiind un funcţionar public precum şi orice
persoană asimilată funcţionarului public (conform art. 308, o persoană care
exercită o însărcinare în cadrul oricărei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin, 2
sau al unei persoane juridice). Subiectul pasiv este de asemenea calificat, fiind o
persoană interesată direct sau indirect de efectele actului care intră în atribuţiile de
servicu ale funcţionarului .
Latura obiectivă. Elementul material presupune săvârşirea oricăreia dintre
următoarele acţiuni alternative: pretinderea sau obţinerea de favoruri sexuale.
Dacă fapta se comite prin obţinerea de favoruri sexuale, nu prezintă
importanţă cui aparţine iniţiativa. Noţiunea de favoruri sexuale constă în orice
manifestare aptă să conducă la obţinerea satisfacţiei sexuale 1.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru bunul mers al
serviciului ori instituţiei din care provine funcţionarul şi o atingere adusă demnităţii
subiectului pasiv
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit de făptuitor: acela de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a
întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de
a face un act contrar acestor îndatoriri.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma simplă prevăzută în alin. 1 se sancţionează
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicererea dreptului de a ocupa o funcţie
publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit
fapta.
Pentru ceilalţi funcţionari sancţionaţi conform art. 308, limitele pedepselor se
reduc cu o treime.
Forma atenuată. În alineatul al 2-lea este descrisă forma atenuată acestei
fapte, constând în pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către
un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate sau
superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută.
Subiect pasiv poate fi orice persoană faţă de care faptuitorul are autoritate
sau este superior prin funcţia deţinută, inclusiv un subaltern al său.
Elementul circumstanţial de atenuare îl reprezintă împrejurarea că subiectul
activ comite fapta prevalându-se sau profitând de o situaţie de autoritate ori
superioritate asupra victimei.
De această dată, legiuitorul nu a mai inserat condiţia scopului în care se
comite fapta, ceea ce înseamnă că varianta atenuată se poate comite cu intenţie
directă sau indirectă.
Pedeapsa pentru forma atenuată este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amendă şi şi interzicererea dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita
profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

1
Tudorel Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 483

155
VI. 3. 6. Uzurparea funcţiei (art. 300)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public care în timpul


serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a
produs vreuna din urmările arătate în art. 297 (se cauzează o pagubă ori o
vătămare drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice ori îngrădirea exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean sau crearea
pentru acesta, a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA).
Incriminarea este nouă şi nu are corespondent în legea veche.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
activitatea de serviciu care presupun ca funcţionarii să se abţină de la executarea
actelor care nu intră în atribuţile lor de serviciu pentru a nu provoca pagube ori
vătămări ale drepturilor persoanelor.
Subiectul activ este un funcţionar public, sau un funcţionar asimilat celui
public, aşa cum este definit în art. 175 din Codul penal, deci avem subiect activ
calificat. Participaţia penală este posibilă. Subiect pasiv poate fi orice persoană.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de îndeplinire a
unui act care nu intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, aşa cum sunt ele
descrise în fişa postului ocupat.
Cerinţa esenţială a elementului material pretinde ca îndeplinirea actului să
aibă loc în timpul serviciului desfăşurat de către subiectul activ, la locul său de
muncă.
Urmarea imediată presupune producerea unei pagube ori a unei vătămări
aduse drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice ori îngrădirea exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean sau crearea
pentru acesta, a unei situaţii de inferioritate pe anumite temeiuri (de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA).
În lipsa vreuneia dintre consecinţele indicate mai sus, fapta nu constituie
infracţiune, putând fi cel mult o abatere disciplinară.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă su indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte
Regimul sancţionator. În forma tipică, fapta se sancţionează cu închisoare
de la unu la 5 ani sau cu amendă. Pentru funcţionarii asimilaţi, sancţionaţi conform
art. 308, limitele pedepselor se reduc cu o treime.
Forme agravate. Fapta este mai gravă şi va fi sancţionată potrivit art. 309
atunci când va produce consecinţe deosebit de grave (o pagubă peste 2.000.000
lei).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

156
VI. 3. 7. Conflictul de interese (art. 301)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public care în exerciţiul


atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin
care s-a obţinut direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă
ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în
raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat
ori beneficiază de foloase de orice natură.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la buna
desfăşurare a activităţii organelor şi instituţiilor statului. Nu avem obiect material.
Subiectul activ este calificat, neputând fi decât un funcţionar public sau un
alt funcţionar asimilat, în sensul art. 175 alin. 2. Participaţia este posibilă. Subiect
pasiv este instituţia, autoritatea, persoana juridică din care face parte făptuitorul.
Latura obiectivă. Elementul material presupune săvârşirea uneia din
următoarele acţiuni alternative:
- îndeplinirea unui act, adică a unei operaţiuni sau activităţi ce intră în
atribuţiile sale de serviciu. Actul trebuie realizat de către făptuitor însuşi;
- participarea la luarea unei decizii, adică acea hotărâre se ia în
colectiv de mai multe persoane, dar făptuitorul se află într-o situaţie conflictuală
prin interesul particular pe care îl are.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca prin actul sau decizia
respectivă să se fi realizat un folos material pentru sine, soţul său, o rudă sau un
afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în
raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat
ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită: bunul
mers al activităţii în instituţia din care face parte făptuitorul.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Pentru funcţionarii asimilaţi, sancţionaţi conform art. 308, limitele pedepselor
se reduc cu o treime.
Cauză de neaplicare a legii. Alineatul al 2-lea introduce o astfel de ipoteză
şi potrivit textului, incriminarea nu se aplică activităţilor de emitere, aprobare sau
adoptare a actelor normative.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VI. 3. 8. Violarea secretului corespondenţei (art. 302)

157
Noţiune. Violarea secretului corespondenţei reprezintă o gravă ingerinţă în
exerciţiul dreptului persoanei de a avea libertate de comunicare 1.
În Codul penal anterior, această infracţiune era inclusă în grupa infracţiunilor
contra libertăţii persoanei, iar această sistematizare a fost considerată mai corectă
în literatura de specialitate2, arătându-se că în realitate, obiectul juridic al acestei
infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care se referă la libertatea persoanei şi nu
relaţile sociale care privesc buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu.
În varianta tip din alin. 1, infracţiunea constă în deschiderea, sustragerea,
distrugerea sau reţinerea fără drept a unei corespondenţe adresate altuia, precum
şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar dacă
aceasta a fost trimisă deschisă sau deschisă din greşeală.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
dreptul persoanei de a se bucura de inviolabilitatea secretului corespondenţei,
acest drept fiind prevăzut în Constituţie şi acelea provitoare la relaţiile de serviciu.
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede că nici o
persoană nu poate fi urmărită pentru opiniile sale şi nu poate face obiectul vreunei
imixtiuni în viaţa sa particulară, domiciliul său, proprietăţile sale, în corespondenţă
sau comunicaţii, decât dacă săvârşeşte vreuna din faptele care constituie o
ameninţare la adresa siguranţei naţionale.
Obiectul material este reprezentat de corespondenţa adresată altuia şi pe
care făptuitorul o deschide din greşeală, o sustrage sau o reţine fără drept.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. În sens larg, elementul material constă într-o acţiune de
violare fără drept a corespondenţei care se poate săvârşi în una din următoarele
variante:
- deschiderea fără drept a corespondenţei altuia;
- sustragerea, distrugerea sau reţinerea fără drept a corespondenţei;
- divulgarea conţinutului corespondenţei sau unei convorbiri ori comunicări
interceptate, chiar atunci când corespondenţa a fost trimisă deschisă sau a fost
deschisă din greşeală.
Violarea secretului corespondenţei trebuie să aibă loc fără drept, adică
nejustificat, nelegal (fără dispoziţia organelor judiciare).
Nu va constitui această infracţiune, deschiderea de către părinţi a
corespondenţei copiilor minori, dat fiind că aceştia trebuie să vegheze asupra
educaţiei şi comportamentului lor.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul
producerii urmării periculoase, adică atunci când se realizează atingerea relaţiilor
de serviciu sau a libertăţii persoanei.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau amenda.
1
L. Sabău, Protecţia penală a dreptului la respectarea vieţii private, în Revista de Drept
Penal, nr. 2/2002, p. 58
2
Ion Ifrim, Reflecţii asupra infracţiunii de violare a secretului corespondenţei, în Revista de
Drept Penal, nr. 1/2011, p. 128

158
Forme agravate. În alineatele 2-4 sunt descrise formele agravate ale
acestei infracţiuni, după cum urmează:
Alin. 2: fapta este mai gravă dacă se comite prin interceptarea fără drept a
unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon sau prin orice alte mijloace
electronice de comunicaţii.
Se va reţine această infracţiune şi în cazul violării comunicărilor efectuate
prin poşta electronică (e-mail).
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Alin. 3: faptele din alin. 1-2 sunt mai grave dacă sunt comise de un
funcţionar public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi
confidenţialitatea informaţiilor la care are acces.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Alin. 4: de asemenea, fapta se sancţionează mai sever dacă se comite prin
divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea către o altă persoană sau
către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate,
chiar dacă făptuitorul a luat cunoştinţă de ea din greşeală sau din întâmplare.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Alin. 6: sunt incriminate şi sancţionate deţinerea sau confecţionarea fără
drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor.
Deşi aceste acţiuni reprezintă în esenţă, acte de pregătire care de regulă nu
sunt pedepsite, legiuitorul a decis să le incrimineze datorită gradului ridicat de
pericol social şi mai ales pentru a-i descuraja pe aceia care ar deţine ori ar
confecţiona asemenea mijloace care pot fi folosite pentru a încălca secretul
comunicaţiilor.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Cauză justificativă. În alineatul 5 este introdusă o cauză justificativă
specială, alta decât cele enumerate în partea generală a codului penal, care se va
aplica în două situaţii:
- dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
- dacă făptuitorul surprinde fapte de interes public care au semnificaţie
pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari
decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Ori de câte ori sunt întrunite condiţiile pentru existenţa cauzei justificative,
fapta nu va constitui infracţiune, legiuitorul acordând prioritate interesului public şi
nu păstrării secretului corespondenţei.1
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de violare a
secretului corespondenţei în forma simplă din alin. 1, se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii înlătură
răspunderea penală. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine
judecătoriei.

1
Tudorel Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 489

159
VI. 3. 9. Divulgarea informaţiilor secrete de stat (art. 303)

Noţiune. Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în divulgarea fără drept a unor


informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de
serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre
cele prevăzute în art. 176.
Fapta este incriminată în două variante normative: varianta tipică din
alineatul 1 şi varianta atenuată din alin. 2
Alineatul al 2-lea se referă la varianta deţinerii în afara îndatoririlor de
serviciu a documentelor ce conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta
activitatea uneia dintre persoanele juridice din art. 176.
Incriminarea conţine elemente ale infracţiunii de divulgare a secretului care
periclitează securitatea naţională existentă în art. 169 din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale referitoare la
activitatea persoanelor juridice de interes public prin protejarea secretelor de stat.
Obiect material al infracţiunii sunt acele documente care conţin secrete de stat.
Subiectul activ al infracţiunii în ambele variante este calificat, adică un
funcţionar public care cunoaşte informaţii secrete de stat datorită atribuţiilor de
serviciu. Subiect pasiv este o persoană juridică dintre cele prevăzute în art. 176,
adică o autoritate publică, o instituţie publică sau altă persoană juridică ce
administrează sau exploatează bunuri proprietate publică.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă fie în acţiunea de
divulgare, fie în acţiunea de deţinere a unor informaţii secrete de stat.
Prin divulgare se înţelege aducerea la cunoştinţa altor persoane, a datelor şi
informaţiilor din documentele secrete, parţial sau în totalitate.
Deţinerea documentelor ce conţin informaţii secrete de stat, în afara
îndatoririlor de serviciu presupune că ele sunt deţinute fără îndreptăţire legală (de
ex. la domiciliu sau în alt loc decât acela autorizat).
Art. 178 defineşte informaţiile secrete de stat ca fiind acele informaţii
clasificate astfel potrivit legii, adică după procedura instituită prin Legea nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Urmarea imediată constă în afectarea intereselor persoanei juridice de
interes public. La varianta atenuată, urmarea imediată se prezintă sub forma unei
stări de pericol pentru interesele subiectului pasiv.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Dacă fapta descrisă la alin. 1 se comite din culpă, se va pedepsi cu închisoare de
la 3 luni la un an sau amendă, conform art. 305 alin. 2.
Tentativa este posibilă numai în cazul săvârşirii infracţiunii în forma
divulgării, dar nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care o
altă persoană ia cunoştinţă de conţinutul documentelor divulgate sau atunci când
făptuitorul intră în posesia lor.
Regimul sancţionator. Pedepsele prevăzută în lege pentru varianta
prevăzută în alineatul 1 sunt închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor
drepturi, iar pentru varianta atenuată, închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

160
Forme agravate. Fapta este mai gravă şi va fi sancţionată potrivit art. 309,
cu limite speciale ale pedepselor majorate cu jumătate, atunci când va produce
consecinţe deosebit de grave (o pagubă peste 2.000.000 lei).
Cauză specială de nepedepsire. Alineatul al 3-lea inserează o clauză de
nepedepsire care se aplică numai în cazul variantei atenuate din alin. 2, astfel că
făptuitorul nu se pedepseşte dacă predă de îndată, documentul, la organul sau
instituţia emitentă. Predarea de îndată înseamnă că aceasta trebuie să aibă loc
imediat ce făptuitorul a intrat în posesia acelor informaţii şi predarea este posibilă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VI. 3. 10. Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice


(art. 304)

Noţiune. Infracţiunea constă potrivit alin. 1, în divulgarea fără drept a unor


informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel
care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate
interesele sau activitatea unei persoane.
Fapta este incriminată în trei variante normative: varianta tipică din alineatul
1, o variantă atenuată în alin. 2 şi o variantă agravată în alin. 3.
Varianta atenuată din alin. 2 constă în divulgarea fără drept a unor
informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel
care ia cunoştinţă de acestea.
Varianta agravată din alin. 3 are în vedere împrejurarea că urmare săvârşirii
faptelor din alin. 1 sau 2, s-a comis o infracţiune împotriva investigatorului sub
acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a
martorilor ori o infracţiune intenţionată contra vieţii.
Incriminarea preia anumite elemente din vechiul Cod penal, precum şi din
Legea nr. 683/2002 privind protecţia martorilor.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale referitoare la
relaţiile de serviciu, prin protejarea secretelor de serviciu ale instituţiilor. Obiect
material al infracţiunii sunt documentele sau suporturile în care sunt înglobate
informaţiile secrete.
Subiectul activ al formei tip este calificat, trebuind să aibă calitatea de
funcţionar public sau alt salariat care cunoaşte prin natura atribuţiilor de serviciu,
informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii. Subiect pasiv
este persoana fizică sau juridică ale cărei interese sunt afectate prin săvârşirea
faptei.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de divulgare a unor
informaţii secrete de serviciu.
Prin divulgare se înţelege aducerea la cunoştinţa altor persoane, a datelor şi
informaţiilor din documentele secrete, parţial sau în totalitate.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca acţiunea de divulgare
să se realizeze fără drept, adică fără îndreptăţire, neautorizat, nelegal.

161
Urmarea imediată constă în atingerea adusă intereselor pe care le are
subiectul pasiv.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Dacă fapta se comite din culpă, se va pedepsi cu închisoare de la 3 luni la un an
sau amendă, conform art. 305 alin. 2.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pentru varianta tipică din alin. 1, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, iar pentru forma atenuată din alin. 2
pedeapsa prevăzută este închisoarea de la o lună la un an sau amenda.
Când fapta din alin. 1 sau 2 are ca urmare comiterea unei infracţiuni
împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei
incluse în Programul de protecţie a martorilor ori a unei infracţiuni intenţionate
contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, respectiv de la 5 la 12 ani.
În astfel de situaţii se va reţine un concurs real de infracţiuni.
Forme agravate. Fapta este şi mai gravă şi va fi sancţionată potrivit art.
309, cu limite speciale ale pedepselor majorate cu jumătate, atunci când va
produce consecinţe deosebit de grave (o pagubă peste 2.000.000 lei).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VI. 3. 11. Neglijenţa în păstrarea informaţiilor (art. 305)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului a cărui neglijenţă are ca


urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce
conţine informaţii secrete de stat ori de a prilejui aflarea unui asemenea secret de
către o altă persoană.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale de serviciu,
referitoare la necesitatea de a păstra secretul de stat. Obiect material al
infracţiunii îl constituie documentul ori suportul care conţine secretul de stat, în
ipoteza distrugerii, alterării sau sustragerii. În varianta care presupune aflarea
secretului de stat, infracţiunea nu are obiect material.
Subiectul activ este calificat şi anume un funcţionar public sau alt
funcţionar sau salariat. Subiect pasiv este o instituţie sau autoritate publică ori altă
persoană juridică.
Latura obiectivă. Elementul material constă în comportarea neglijentă a
funcţionarului în ceea ce priveşte păstrarea documentelor şi care are drept
consecinţă, distrugerea, pierderea, alterarea, sustragerea ori aflarea acestora.
Noţiunea de neglijenţă are un conţinut mai larg decât cel din vorbirea uzuală,
putând fi o lipsă de grijă, imprudenţă, nepăsare, neîndemânare, etc. Ea poate
îmbrăca aspect comisiv sau omisiv.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită, relaţiile
de seriviciu care impun protejarea informaţiilor secrete de stat.

162
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite din culpă sub ambele ei forme:
culpa simplă sau cu prevedere.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VI. 3. 12. Obţinerea ilegală de fonduri (art. 306)

Noţiune. Infracţiunea constă în folosirea ori prezentarea de documente sau


date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor
necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are
ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
Infracţiunea nu are corespondent în vechiul cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii referitoare la disciplina
bugetară şi la activitatea de acordare a finanţărilor din fondurile publice.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică solicitantă de
finanţări din fonduri publice. Subiect pasiv este statul, el fiind titularul bugetului.
Latura obiectivă. Elementul material are caracter alternativ putându-se
realiza prin oricare din cele două acţiuni menţionate: folosirea ori prezentarea de
de documente sau date false, inexacte ori incomplete.
Drept cerinţă esenţială a elementului material, este necesar ca acţiunile să
se refere la primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor
obţinute sau garantate din fonduri publice.
Urmarea imediată se prezintă sub forma unui rezultat şi anume obţinerea pe
nedrept, a fondurilor publice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este incriminată şi se pedepseşte conform alin. 2 al art. 306.
Fapta va rămâne în fază de tentativă dacă nu s-au obţinut fondurile publice, deşi s-
au folosit ori prezentat documentele sau datele false, inexacte ori incomplete.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
2 la 7 ani.
Forme agravate. Fapta este mai gravă şi va fi sancţionată potrivit art. 309,
cu limite speciale ale pedepselor majorate cu jumătate, atunci când va produce
consecinţe deosebit de grave (o pagubă peste 2.000.000 lei).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VI. 3. 13. Deturnarea de fonduri (art. 307)

Noţiune. Infracţiunea constă în schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori


a resurselor materiale alocate unei autorităţi sau instituţii publice, fără respectarea
prevederilor legale.

163
Varianta asimilată din alineatul 2 se comite prin schimbarea destinaţiei
fondurilor provenite din finanţări obţinute sau garantate din fonduri publice, fără
respectarea prevederilor legale.
Incriminarea este preluată din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
disciplina financiară şi corecta utilizare a fondurilor băneşti puse la dispoziţia
persoanelor juridice.
Subiectul activ poate fi orice persoană implicată în gestionarea fondurilor
sau resurselor materiale alocate autorităţilor ori instituţiilor publice, respectiv a
celor provenind din fonduri publice. Subiect pasiv este statul ca titular al bugetului
din care provin fondurile.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de schimbare a
destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale. Schimbarea destinaţiei
înseamnă că fondurile sau resursele sunt folosite în alt mod sau în alte scopuri
decât cele pentru care au fost prevăzute.
Cerinţa esenţială a elementului material al ambelor variante pretinde ca
acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor sau resurselor să aibă loc fără
respectarea dispoziţiilor legale, adică prin încălcarea legii.
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru valoarea ocrotită în
concret:disciplina bugetară.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este incriminată şi se pedepseşte conform alin. 3 al art. 307.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
unu la 5 ani, atât pentru forma tip, cât şi pentru forma asimilată din alin. 2.
Forme agravate. Fapta este mai gravă şi va fi sancţionată potrivit art. 309,
cu limite speciale ale pedepselor majorate cu jumătate, atunci când va produce
consecinţe deosebit de grave (o pagubă peste 2.000.000 lei).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

164
CAPITOLUL VII: INFRACŢIUNI DE FALS
(art. 310-328)

1. Trăsături generale ale infracţiunilor de fals


2. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori
3. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau
de marcare
4. Falsuri în înscrisuri

VII. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor de fals

În sens larg, prin fals înţelegem orice fel de alterare ori modificare adusă
adevărului.
Legea penală înţelege să protejeze prin intermediul acestei grupe de
infracţiuni, încrederea şi adevărul care trebuie să existe în relaţiile dintre
oameni.
În cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului se realizează prin
acţiuni asupra unor bunuri sau entităţi cărora le este conferită din punct de
vedere juridic, aptitudinea de a servi drept probă a unui anumit adevăr:
bancnote, monede, bilete de transport, titluri de credit, sigilii, înscrisuri, etc.

165
Falsificarea presupune operaţia de alterare a adevărului care poate fi
săvârşită prin mijloace diferite: plăsmuire, contrafacere, alterare, denaturare,
etc.
Toate infracţiunile de fals sunt fapte comisive şi se realizează prin
comisiune.

VII. 2. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori


(art. 310-316)

VII. 2. 1. Falsificarea de monede (art. 310)

Noţiune. Falsul de monedă a fost incriminat de-a lungul timpurilor în


legislaţiile tuturor ţărilor, fiind considerat o infracţiune de fals deosebit de gravă.
Infracţiunea constă în falsificarea de monedă metalică sau monedă de
hârtie aflată în circulaţie.
Alineatul 2 introduce o variante asimilată şi anume: falsificarea unei monede
emise de autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
încrederea publică în monede şi în operaţiunile care se efectuează cu aceste
valori. Obiectul material constă în monedele metalice ori de hârtie, iar când fapta
se comite prin contrafacere, obiectul material sunt materialele din care se
confecţionează monedele, bancnotele, etc.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Este considerat autor şi făptuitorul care a executat chiar şi
numai o operaţie din întregul proces de falsificare.
Când aceeaşi persoană falsifică şi apoi pune în circulaţie valorile falsificate,
vom avea un concurs de infracţiuni între fapta din art. 310 şi fapta din art. 313
(punerea în circulaţie de valori falsificate).
Subiect pasiv este instituţia emitentă a valorilor care au fost falsificate.
Latura obiectivă. Pentru fapta din ambele alineate, elementul material
constă în acţiunea de falsificare, iar aceasta la rândul ei se poate realiza prin:
- contrafacere (plăsmuire), adică o confecţionare prin imitare a unei
monede aflate în circulaţie;
- alterare, adică o modificare a conţinutului sau aspectului unei
monede adevărate.
Nu contează cantitatea monedelor şi nici valoarea lor nominală. În sensul
legii penale, noţiunea de monedă presupune atât piesele metalice cât şi piesele din
hârtie, plastic sau orice alt material (bancnotele).
Pentru fapta din alin. 1, cerinţa esenţială se referă la condiţia ca moneda să
se afle în circulaţie, adică în circuitul civil.
Cerinţa esenţială a elementului material de la varianta a doua de comitere
este aceea a momentului la care se comite acţiunea: înainte de punerea
monedelor în circulaţie.

166
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa este posibilă şi este sancţionată de lege.
Regimul sancţionator. Pentru faptele descrise în alin. 1 şi 2, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dispoziţiile legii se aplică, în conformitate cu art. 316 şi atunci când
infracţiunea priveşte monede aflate în circulaţie, emise de alte state.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 2. 2. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art.


311)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea de titluri de credit, titluri sau orice


instrumente pentru efectuarea plăţilor, sau a oricăror alte titluri ori valori
asemănătoare.
În alineatul al doilea este introdusă o variantă agravată care constă în
falsificarea instrumenteloer de plată electronică.
Incriminarea este preluată parţial din vechiul Cod penal şi din Legea nr.
365/2002 privind comerţul electronic.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
încrederea publică în titlurile de credit, instrumentele de plăţi şi în operaţiunile care
se efectuează cu aceste valori. Obiectul material constă în titlurile de credit,
cecurile, instrumentele de orice fel alterate sau modificate, iar când fapta se comite
prin contrafacere, obiectul material sunt materialele din care se confecţionează
titlurile de credit sau instrumentele de plată, etc.
Subiectul activ poate fi, ca şi în cazul infracţiunii precedente, orice
persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Este considerat autor
şi făptuitorul care a executat chiar şi numai o operaţie din întregul proces de
falsificare.
Când aceeaşi persoană falsifică şi apoi pune în circulaţie valorile falsificate,
vom avea un concurs de infracţiuni între fapta din art. 311 şi fapta din art. 313
(punerea în circulaţie de valori falsificate).
Subiect pasiv este instituţia emitentă a valorilor care au fost falsificate.
Latura obiectivă. Pentru fapta din alin. 1, elementul material constă în
acţiunea de falsificare, iar aceasta la rândul ei se poate realiza prin:
- contrafacere (plăsmuire), adică o confecţionare prin imitare a unei
valori aflate în circulaţie;
- alterare, adică o modificare a conţinutului sau aspectului unei valori
adevărate.
Urmarea imediată reprezintă o stare de pericol pentru sistemul titlurilor şi
instrumentelor de plată precum şi pentru operaţiunile care se desfăşoară cu ele.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa este posibilă şi este sancţionată de lege.

167
Forme agravate. Alin. al 2-lea introduce o formă agravată a infracţiunii şi
anume: dacă falsificarea priveşte un instrument de plată electronică.
Potrivit art. 180 din Codul penal, instrumentul de plată electronică este acel
instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi
descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de
fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare (de
exemplu, carduri de credit, carduri de salarii, etc.).
Regimul sancţionator. Pentru faptele descrise în alin. 1, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forma agravată descrisă în alin. 2 se sancţionează cu închisoare de la 3 la
10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile legii se aplică în conformitate cu art. 316 şi atunci când
infracţiunea priveşte valori străine.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 2. 3. Falsificarea de timbre sau efecte poştale (art. 312)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea de timbre de orice fel, mărci


poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoane răspuns internaţional.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea timbrelor de orice fel, mărcilor
poştale, plicurilor poştale, cărţilor poştale sau a cupoanelor răspuns internaţional.
Obiect material al infracţiunii comise prin contrafacere sunt materialele din care se
confecţionează falsurile, iar dacă infracţiunea se comite prin alterare, obiect
material sunt înseşi valorile falsificate.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia este posibilă sub
toate formele. Subiect pasiv este instituţia emitentă a valorilor care au fost
falsificate.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de falsificare a
entităţilor menţionate în lege.
Falsificarea se poate realiza prin contrafacere sau prin alterare, aşa cum au
fost ele definite la infracţiunile precedente.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca acţiunile de falsificare sau
punere în circulaţie să aibă loc asupra unor valori (timbre, mărci poştale, cupoane,
etc.) aflate în circulaţia publică.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se sancţionează. Dacă produsul infracţiunii este în
realitate un fals grosolan care nu ar putea fi pus în circulaţie, nu va exista faptă
consumată, ci doar tentativă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani sau amenda.
Dispoziţiile legii se aplică în conformitate cu art. 316 şi atunci când
infracţiunea priveşte timbre ale altor state ori valori străine.

168
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 2. 4. Punerea în circulaţie de valori falsificate (art. 313)

Noţiune. Infracţiunea constă în punerea în circulaţie a valorilor falsificate


arătate în art. 310-312, precum şi în primirea, deţinerea sau transmiterea acestora,
în vederea punerii lor în circulaţie.
În alineatul 2 este descrisă o variantă alternativă care constă în punerea în
circulaţie a valorilor falsificate arătate la art. 310-312, săvârşită de un autor sau de
un alt participant la infracţiunea de falsificare.
Alineatul al 3-lea se referă la varianta atenuată a infracţiunii care constă în
repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile arătate la art. 310-312, de către o
persoană care a constatat ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată.
Incriminarea este preluată parţial din vechiul Cod penal şi din Legea nr.
365/2002 privind comerţul electronic.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
încrederea publică în valorile menţionate în art. 310-312. Obiect material al
infracţiunii îl reprezintă valorile falsificate (moneda, titlurile de credit, alte
instrumente de plată electronice, timbrele, mărcile poştale, plicurile poştale sau
cupoanele răspuns internaţional).
Subiectul activ poate fi orice paersoană, iar participaţia penală este
posibilă. În cazul variantei asimilate din alin. 2, subiect activ este autorul ori
participantul la infracţiunea de falsificare a acelor valori, iar în cazul variantei
atenuate din alin. 3, subiect activ este persoana care a constatat că acele valori
sunt false după ce a intrat în posesia lor. Subiect pasiv este instituţia emitentă a
valorilor care au fost falsificate.
Latura obiectivă. Pentru varianta tipică şi aceea alternativă de incriminare din alin.
2, elementul material constă în punerea în circulaţie a valorilor de acest fel,
falsificate.
Punerea în circulaţie se poate realiza prin folosire personală, prin
transmiterea lor altei persoane, prin expedierea unei corespondenţe, etc.
La forma de bază din alin. 1, elementul material se mai poate prezenta sub
forma acţiunilor de primire, deţinere sau transmitere.
Cerinţa esenţială pentru aceste ultime trei modalităţi de realizare a
elementului material este acela al scopului în care sunt primite, deţinute ori
transmise acele valori falsificate: în vederea punerii în circulaţie. Scopul acţiunii are
însă înţelesul de destinaţie şi caracterizează exclusiv latura obiectivă a infracţiunii,
neavând influenţă asupra formei de vinovăţie cu care se comite fapta.
Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
protejate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este incriminată şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma tipică şi forma asimilată din alineatele 1 şi 2
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare

169
prin care au fost produse. Autorul sau participantul la infracţiunea de falsificare va
răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
Forme atenuate. Alin. al 3-lea descrie o variantă atenuată care presupune
repunerea în circulaţie a valorilor falsificate de către persoana care a constatat
ulterior intrării în posesie, că sunt false. Fapta se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse, ale
cărei limite se reduc cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 2. 5. Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art.


314)

Noţiune. Infracţiunea constă în fabricarea, primirea, deţinerea sau


transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea
valorilor sau titlurilor enumerate în art. 310, 311 alin. 1 şi art. 312.
În alineatul 2 este descrisă o formă agravată care constă în fabricarea,
primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau
software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică.
Incriminarea este preluată parţial din vechiul Cod penal şi din Legea nr.
365/2002 privind comerţul electronic.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
încrederea publică în valorile enumerate în acele texte de lege. Obiect material
sunt înseşi instrumentele sau materialele fabricate, primite, transmise ori deţinute.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare din următoarele
acţiuni alternative: fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea.
Fabricarea înseamnă producere, confecţionare, adaptare; primirea
înseamnă preluarea lor de la altcineva, deţinerea presupune păstrarea, depunerea
într-un anume loc, iar transmiterea semnifică transportul, trimiterea, expedierea
etc.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca aceste acţiuni să poarte
asupra materialelor şi instrumentelor de natură a putea fi folosite la falsificarea
unor titluri sau valori.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valorile ocrotite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, caracterizată
prin scopul urmărit: falsificarea valorilor sau titlurilor menţionate în art. 310, 311
alin. 1 şi art. 312. Aceeaşi formă de vinovăţie se regăseşte şi în cazul variantei
agravate din alin. 2.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Forma de bază din alin. 1 se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Forma agravată din alin. 2 se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Cauză de nepedepsire. În alineatul 3 este inserată o cauză de nepedepsire
aplicabilă acelora care după comiterea vreuneia din faptele descrise la alineatele

170
precedente, înainte de descoperirea acestora şi înainte de a se fi trecut la
săvârşirea infracţiunii de falsificare, predau autorităţilor judiciare, instrumentele sau
materialele deţinute ori încunoştiinţează autorităţile despre existenţa lor.
Încunoştiinţarea autorităţilor trebuie să se refere la locul precis unde se află
acele materiale.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 2. 6. Emiterea frauduloasă de monedă (art. 315)

Noţiune. În forma de bază din alin. 1, infracţiunea constă în confecţionarea


de monedă autentică, prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui
scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul
lor.
Forma asimilată este descrisă în alin. 2 şi constă în punerea în circulaţie a
monedei confecţionate în condiţiile alin. 1, precum şi în primirea, deţinerea sau
transmiterea ei în vederea punerii în circulaţie.
Incriminarea nu are corespondent în vechea legislaţie.
Obiectul juridic special este acelaşi ca şi în cazul falsificării de monedă.
Obiect material este moneda confecţionată nelegal.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, dar în mod necesar
sunt acele persoane care prin natura funcţiilor deţinute, lucrează sau au acces la
instalaţiile ori materialele folosite la confecţionarea de monedă autentică
Latura obiectivă. Elementul material este format din acţiunea de
confecţionare a monedei autentice. Confecţionare înseamnă fabricare, făurire,
producere.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca acţiunea de
confecţionare să se realizeze fără acordul autorităţilor competente sau cu
încălcarea condiţiilor stabilite de acele autorităţi (de ex., se confecţionează mai
multă monedă ori cu altă valoare nominală decât cantitatea comandată ).
Pentru forma asimilată din alin. 2, elementul material constă într-una din
următoarele acţiuni alternative: punerea în circulaţie a monedei confecţionate în
condiţiile alin. 1, primirea, deţinerea sau transmiterea ei în vederea punerii în
circulaţie. Termenii au acelaşi înţeles ca şi în cazul incriminărilor precedente.
Urmarea imediată se concretizează în crearea unei stări de pericol pentru
valoarea ocrotită şi în apariţia unei cantităţi de monedă confecţionată fraudulos.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Ambele forme de comitere a infracţiunii se
pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile se aplică şi în cazul în care este vorba de valori străine.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

171
VII. 3. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de
marcare (art. 317-319)

VII. 3. 1. Falsificarea de instrumente oficiale (art. 317)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a


unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176
sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. 2.
Alineatul al 2-lea conţine o variantă atenuată, care presupune falsificarea
unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc
alte persoane decât acelea prevăzute în alin. 1.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
încrederea publică care trebuie să existe în veridicitatea instrumentelor de
autentificare ori marcare utilizate de persoanele prevăzute în art. 176 sau
persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. 2. Obiect material sunt sigiliile,
ştampilele sau instrumentele de marcare.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este instituţia, persoana juridică sau autoritatea
care se foloseşte de instrumentul oficial respectiv.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de falsificare,
înţeleasă atât drept contrafacere, cât şi ca alterare.
Ceea ce se contraface este partea destinată aplicării amprentei
instrumentului falsificat (de ex. discul de cauciuc în care sunt modelate inscripţia şi
imaginea ştampilei – simbolul şi legenda ei).
Dacă se falsifică doar amprenta lăsată de aceste instrumente pe anumite
înscrisuri, va exista infracţiunea prevăzută de fals material în înscrisuri oficiale (art.
320) sau infracţiunea de înşelăciune (dacă spre exemplu, se imită pe un obiect
care nu este din aur, marcajul de autenticitate al Băncii Naţionale) .
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru încrederea care trebuie să
existe în instrumentele oficiale.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani sau amenda.
Dispoziţiile legale se aplică şi în cazul instrumentelor de autentificare sau de
marcare folosite de autorităţile unui stat străin.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 3. 2. Folosirea instrumentelor oficiale false (art. 318)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care foloseşte instrumentele


false arătate în art. 317: un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de marcare .
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.

172
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
încrederea publică în autenticitatea instrumentelor oficiale. Obiectul material al
faptei descrise sunt sigiliile, ştampilele sau instrumentele de marcare falsificate,
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este instituţia, persoana juridică sau autoritatea
care se foloseşte de instrumentul oficial respectiv.
Latura obiectivă. Elementul material 1 constă în acţiunea de folosire a unui
instrument fals (sigiliu, ştampilă sau instrument de marcat). Dacă făptuitorul este
aceeaşi persoană care a şi falsificat instrumentul respectiv, în sarcina sa se va
reţine un concurs de infracţiuni.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru încrederea care trebuie să
existe în instrumentele oficiale.
Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau
indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă.
Dispoziţiile legale se aplică şi în cazul instrumentelor de autentificare sau de
marcare folosite de autorităţile unui stat străin.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. Falsul în înscrisuri (art. 320-328)

VII. 4. 1. Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care falsifică un înscris


oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod,
de natură să producă consecinţe juridice.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
încrederea publică ce trebuie să existe în înscrisurile oficiale. Obiect material al
infracţiunii este înscrisul asupra căruia se săvârşeşte acţiunea incriminată.
Art. 178 alin. 2 defineşte înscrisul oficial, acesta constând în orice înscris
care emană de la o persoană din cele la care se referă art. 176 ori de la persoana
prevăzută în art. 175 alin. 2 sau care aparţine unei asemenea persoane.
Sunt considerate înscrisuri oficiale: certificatele, autorizaţiile, cărţile de
identitate, permisele de conducere, diplome de studiu, tichetele, biletele (de loterie,
de teatru, cinematograf, etc.), cărţile de muncă, actele autentice şi copiile lor
legalizate, precum şi altele.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Dacă fapta se comite de către un funcţionar în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, calitatea subiectului activ constituie o circumstanţă
agravantă şi fapta este pedepsită mai sever, ea constituind o variantă agravată
descrisă la alin. 2 al art. 320. Subiect pasiv este autoritatea, organul sau instituţia
căreia i se atribuie în mod nereal înscrisul falsificat.

173
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de falsificare, în
mod material a unui înscris oficial. Falsificarea se poate comite prin contrafacerea
scrierii ori a subscrierii (adică a semnăturii) ori prin alterare (modificare) în orice
mod.
Prin contrafacere se înţelege imitarea prin reproducere, a conţinutului uzual
al unui înscris, plăsmuirea lui, ticluirea lui de aşa manieră încât să aibă aparenţa
unui înscris oficial autentic.
Alterarea înseamnă modificarea, schimbarea, transformarea unui înscris
oficial autentic, într-unul fals, fără corespondent în realitate.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca actul falsificat să fie
susceptibil să producă consecinţe juridice.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează mobilul sau scopul urmărit.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Forme agravate. Alineatul al 2-lea introduce o formă agravată care constă
în aceea că falsificarea este comisă de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu. Pedeapsa este în acest caz închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
VII. 4. 2. Falsul intelectual (art. 321)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul


întocmirii acestuia de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului,
sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera în act, unele date sau împrejurări.
Spre deosebire de infracţiunea precedentă, unde acţiunea de falsificare
poartă asupra substanţei materiale a unui înscris oficial, falsul intelectual
presupune întocmirea încă de la început, a unui act al cărui conţinut nu este
conform cu realitatea.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt aceleaşi ca la
infracţiunea precedentă.
Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât un funcţionar public, deci
este un subiect activ calificat. Participaţia este posibilă, sub toate formele, cu
menţiunea că în cazul coautorilor, aceştia trebuie să aibă calitatea de funcţionari
publici şi întocmirea acelui înscris intră în atribuţiile lor de serviciu (de ex., membrii
unei comisii). Subiect pasiv este autoritatea, organul sau instituţia din care face
parte subiectul activ.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din cele două acţiuni
alternative:
- atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului
(acţiune),
- omisiunea cu ştiinţă de a insera anumite date sau împrejurări (omisiune).

174
Cerinţa esenţială a elementului material este ca acţiunea de falsificare să fie
comisă cu prilejul întocmirii înscrisului, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ale
subiectului activ.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă, inclusiv aceea săvârşită prin omisiune („cu ştiinţă”, deci presupune
intenţia).
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. 3. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea unui înscris sub semnătură


privată, prin vreunul din modurile arătate în art. 320 sau art. 321 din C. pen., dacă
făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează unei alte persoane spre
folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
încrederea publică în înscrisurile sub semnătură privată. Obiectul material este
înscrisul sub semnătură privată asupra căruia se comite acţiunea incriminată.
Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care emană de la o
persoană fizică sau juridică (altele decât cele menţionate în art. 176 ori art. 175
alin. 2 din C. pen.), poartă o semnătură şi este apt să producă efecte juridice: de
exemplu, chitanţe de plată, contracte de vânzare-cumpărare, închiriere, avize de
expediţie, borderouri de vânzare, etc.
Înscrisurile sub semnătură privată care au fost autentificate devin înscrisuri
oficiale.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana ale cărei interese au fost lezate
prin utilizarea înscrisului falsificat.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii presupune săvârşirea
succesivă şi cumulativă a celor două acţiuni distincte:
- 1) falsificarea înscrisului (prin contrafacerea scrierii, a subscrierii sau
alterare în orice mod, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera anumite date sau împrejurări);
- 2) folosirea înscrisului falsificat, ori încredinţarea sa spre folosire altei
persoane.
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru încrederea care ar
trebui să existe în înscrisurile sub semnătură privată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit: producerea unei consecinţe juridice
Tentativa se pedepseşte.

175
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. 4. Uzul de fals (art. 323)

Noţiune. Această infracţiune constă în folosirea unui înscris oficial sau sub
semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe
juridice.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este acelaşi cu cel al infracţiunilor precedente.
Obiectul material îl constituie înscrisul oficial sau sub semnătură privată, falsificat.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Dacă înscrisul sub semnătură privată este folosit de însăşi persoana care l-a
falsificat, aceasta va răspunde doar pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată, nu şi pentru uz de fals.
Subiect pasiv este persoana ale cărei interese au fost lezate prin utilizarea
înscrisului falsificat.

Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui


înscris oficial fals sau a unui înscris sub semnătură privată falsificat. Folosirea
presupune prevalarea de acel înscris, invocarea ori prezentarea lui.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca înscrisul folosit să fie
susceptibil să producă consecinţe juridice, adică să servească drept probă.
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru încrederea care ar
trebui să existe în înscrisurile oficiale sau sub semnătură privată.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenţie directă,
calificată prin scopul urmărit, înţeles ca finalitate.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Folosirea unui înscris oficial fals se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, iar folosirea unui înscris sub
semnătură privată falsificat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. 5. Falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea unei înregistrări tehnice prin


contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau
împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de

176
încredinţarea acesteia, unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei
consecinţe juridice.
Forma asimilată din alineatul al 2-lea constă în folosirea unei înregistrări
tehnice falsificate, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Incriminarea nu are corespondent în vechea legislaţie penală.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
utilizarea înregistrărilor tehnice pentru producerea de consecinţe juridice şi la
încrederea care trebuie să existe în ele.
Obiectul material îl reprezintă înregistrarea tehnică. Noţiunea de
înregistrare tehnică este definită în alineatul al treilea al acestui articol şi prin ea se
înţelege atestarea unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui eveniment,
realizată în tot sau în parte în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic
omologat şi care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de
consecinţe juridice.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv poate fi deţinătorul legitim al înregistrărilor tehnice sau persoana
căreia i-au fost afectate drepturile ori interesele prin folosirea înregistrării tehnice
falsificate.
Latura obiectivă. Elementul material are caracter dual şi constă în
comiterea a două acţiuni succesive şi cumulative:
1) acţiunea de falsificare a a unei înregistrări tehnice, urmată de
2) folosirea înregistrării tehnice ori încredinţarea spre folosire către o altă
persoană.
Falsificarea trebuie să se realizeze prin vreuna din următoarele metode:
contrafacere, alterare, determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare
adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări.
În cazul formei asimilate din alin. 2, elementul material constă în acţiunea de
folosire a unei înregistrări tehnice falsificate. Folosirea se realizează de o altă
persoană decât autorul falsificării.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenţie directă,
calificată prin scopul urmărit de făptuitor: producerea unei consecinţe juridice.
Cerinţa esenţială a scopului este introdusă de legiuitor în text cu ajutorul unei
expresiei echivalente „în vederea” şi are înţelesul de finalitate.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. În ambele variante de comitere, fapta se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. 6. Falsul informatic (art. 325)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a introduce, modifica sau şterge,


fără drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept, accesul la aceste date,

177
rezultând obţinerea de date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi
utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Incriminarea este preluată din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitareas demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corpuţiei.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
corectitudinea datelor informatice. Obiect material este suportul pe care se află
stocate datele informatice.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate
formele. Subiect pasiv este persoana care deţine datele informatice sau persoana
ale cărei intererse au fost afectate prin comiterea faptei.
Latura obiectivă. Elementul material constă în vreuna din următoarele
acţiuni: introducerea, modificarea, ştergerea datelor informatice ori restricţionarea
accesului la acele date.
Cerinţa esenţială a elementului material petinde ca oricare dintre acţiuni să
se realizeze fără drept, adică nejustificat, neîndreptăţit, neautorizat.
Urmarea imediată se concretizează într-un anumit rezultat: obţinerea de
date necorespunzătoare adevărului.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit de făptuitor: acela de a fi utilizate în vederea producerii unei
consecinţe juridice.
Tentativa nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. 7. Falsul în declaraţii (art. 326)

Noţiune. Infracţiunea constă în declararea necorespunzătoare a adevărului,


făcută unei persoane din cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta
îşi desfăşoară activitatea, în vederea producerii de consecinţe juridice pentru sine
sau pentru altul, atunci când potrivit legii, declaraţia făcută serveşte pentru
producerea acelei consecinţe.
Spre deosebire de falsul intelectual unde funcţionarul însuşi întocmeşte un
înscris neconform cu realitatea, în cazul acestei infracţiuni, funcţionarul întocmeşte
actul pe baza unei declaraţii mincinoase date de subiectul activ al infracţiunii.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este acelaşi ca la infracţiunile precedente.
Obiectul material este înscrisul în care s-a consemnat declaraţia falsă.
Subiectul activ poate fi orice persoană îndreptăţită să facă o a numită
declaraţie. Subiect pasiv este persoana ale cărei interese au fost lezate prin
declaraţia falsă.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiunea de a face
o declaraţie nereală, adică necorespunzătoare adevărului, fie în tot, fie în parte. Ea

178
se poate face în scris sau oral (fiind apoi consemnată ca atare de funcţionarul
competent).
Comite o astfel de infracţiune de exemplu, moştenitorul legal care declară în
mod neadevărat, în faţa notarului că este singurul fiu al defunctului pentru a intra în
posesia întregii moşteniri, ori acela care completează la primărie, o declaraţie pe
proprie răspundere cu date nereale, pentru a obţine ajutor social sau ajutor pentru
încălzire.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca declaraţia făcută să fie din
acelea care potrivit legii, servesc la producerea unei consecinţe juridice.
Dacă declaraţia făcută nu poate servi la producerea unei consecinţe
juridice, nu avem infracţiune.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit: în vederea producerii unei consecinţe juridice. Nu prezintă
importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă făptuitorul şi-a atins sau nu scopul.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea prevăzută în lege este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VII. 4. 8. Falsul privind identitatea (art. 327)

Noţiune. Infracţiunea este prevăzută în trei variante: aceea de bază din alin.
1, o variantă agravată în alin. 2 şi o variantă atenuată în alin. 3.
Forma de bază constă în prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea
unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unei persoane din cele prevăzute în
art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, prin
folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la
dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a a
menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Varianta agravată din alineatul 2 se comite prin întrebuinţarea identităţii
reale a unei alte persoane.
Alineatul al treilea cuprinde varianta atenuată constând în încredinţarea unui
act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile, spre a fi folosit
fără drept.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale referitoare la
încrederea publică în activitatea organelor competente, cu privire la constatarea
identităţii persoanelor. Obiect material este mijlocul de care s-a folosit făptuitorul
pentru a se prezenta sub o altă identitate.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este instituţia sau autoritatea în faţa căreia s-a
uzat de identitatea falsă ori persoana fizică a cărei indentitate a fost folosită.

179
Latura obiectivă. Elementul material la forma tip din alineatul 1 constă în
una din următoarele acţiuni:
- prezentarea sub o identitate falsă,
- atribuirea unei asemenea identităţi, altei persoane.
Prezentarea sub o identitate falsă înseamnă că făptuitorul îşi atribuie o altă
identitate decât aceea pe care o are, fără corespondent realitate. Atribuirea unei
asemenea identităţi altei persoane înseamnă că făptuitorul afirmă despre o altă
persoană că are o anumită identitate, diferită de cea reală.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca prezentarea sau atribuirea
identităţii să aibă loc în faţa unei persoane din cele prevăzute la art. 175.
Pentru forma agravată din alin. al 2-lea, elementul material constă în
întrebuinţarea identităţii reale a altei persoane (făptuitorul se prezintă în mod
mincinos ca fiind o altă persoană, existentă în realitate, decât aceea care este).
Varianta atenuată din alin. al 3-lea, are ca element material, acţiunea de
încredinţare către o altă persoană, a unui înscris care serveşte pentru dovedirea
stării civile, identificare ori legitimare (carte de identitate, buletin de identitate,
paşaport, legitimaţie de serviciu, etc,). Încredinţarea înseamnă remiterea,
înmânarea actului.
Actul încredinţat trebuie să fie real, autentic, altfel ne-am afla în prezenţa
infracţiunii din art. 323 şi este încredinţat pentru a fi folosit fără drept.
Latura subiectivă. Faptele din alin. 1 şi 2 se comit cu intenţie directă,
calificată prin scopul (înţeles ca finalitate) precizat: pentru a induce în eroare sau a
a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Varianta atenuată din alin. al 3-lea se poate comite atât cu intenţie directă
cât şi cu intenţie indirectă, aici scopul având înţelesul de destinaţie.
Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa este diferenţiată în funcţie de gravitatea
faptelor.
Pentru forma de bază din alin. 1, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3
ani; pentru forma agravată din alin. 2 este de la unu la 5 ani, în timp ce varianta
atenuată din alin. 3 se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

180
CAPITOLUL VIII: INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI
PUBLICE
(art. 329-366)
1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra siguranţei
public
2. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
3. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice
4. Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor
nucleare şi al materiilor explozive
5. Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte
activităţi reglementate de lege
6. Infracţiuni contra sănătăţii publice
7. Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice

VIII. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra siguranţei


publice

181
Importanţa anumitor activităţi cum sunt activitatea de transport pe calea
ferată sau circulaţia pe drumurile publice a determinat instituirea unui cadrul legal
care să cuprindă reguli stricte pentru desfăşurarea lor în condiţii de siguranţă şi
eficienţă. Ocrotirea acestor activităţi are loc şi prin intermediul mijloacelor dreptului
penal, iar capitolul prezent include o serie de infracţiuni care vizează aceste valori
sociale.
Referitor la activitatea de transport pe calea ferată, trebuie ştiut că toţi
cetăţenii sunt ţinuţi să respecte integritatea bunurilor care aparţin sectorului căilor
ferate, iar fiecare angajat trebuie să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu în
condiţii de disciplină, la timp şi de calitate.
Cel mai grav eveniment care poate avea loc pe căile ferate este accidentul
de cale ferată şi el este definit de legiuitor în art. 333.
Potrivit art. 333, accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau
degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de
cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră,
întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
Similar, amploarea pe care a luat-o circulaţia pe drumurile publice,
împrejurarea că această activitate angrenează numeroase persoane şi mijloace
materiale importante au determinat includerea incriminărilor din acest domeniu în
Codul penal, renunţându-se la reglementarea separată printr-o lege specială cum
se procedase până la 1 februarie 2014.
De asemenea, periculozitatea anumitor obiecte, materii şi materiale cum
sunt armele, muniţiile, explozibilii ori materialele nucleare impun ca activităţile de
producere, transport ori manipulare a acestora să fie foarte strict reglementate.
Tot în acest titlu sunt incluse şi infracţiunile care aduc atingere sănătăţii
publice ori siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice, dar şi
incriminări cu caracter general, aplicabile oricărui sector de muncă.

VIII. 2. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate


(art. 329-333)

VIII. 2. 1. Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor


defectuoasă (art. 329)

Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 329, infracţiunea constă în neîndeplinirea


îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor necorespunzătoare de către angajaţii
care gestionează infrastructura feroviară ori operatorii de transport, intervenţie sau
manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe căile ferate.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la siguranţa
circulaţiei pe căile ferate, precum şi cele referitoare la relaţiile patrimoniale. Obiect
material există în ipoteza formei agravate care presupune producerea anumitor
urmări şi acesta poate consta în bunurile din sectorul feroviar.

182
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, el trebuind să aibă calitatea de
angajat care gestionează infrastructura feroviară ori operator de transport,
intervenţie sau manevră. Participaţia penală este posibilă. Subiect pasiv principal
este Compania Naţională a CFR, dar pot exista şi subiecţi pasivi secundari, în
măsura în care fapta a produs urmarea agravată a accidentului de cale ferată.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din cele două acţiuni
alternative:
- neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, adică omiterea executării anumitor
acte care potrivit sarcinilor de serviciu ar fi trebuit efectuate (de ex., necoborârea
barierei la trecerile de nivel cu calea ferată ar putea crea o stare de pericol pentru
siguranţa circulaţiei pe căile ferate),
- îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu adică actele de serviciu
care trebuie efectuate, sunt executate în mod necorespunzător, contrar normelor
instituite.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii este suficientă existenţa
unui singur act îndeplinit necorespunzător sau neîndeplinirea unui singur astfel de
act.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca neîndeplinirea actului sau
îndeplinirea lui defectuoasă să fi pus în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe căile ferate.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe căile
ferate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar legea nu o incriminează.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani.
Forma agravată. Potrivit alin. al 2-lea, fapta este mai gravă dacă a avut ca
urmare un accident de cale ferată. Pentru forma agravată, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10.
În ceea ce priveşte forma agravată, elementul subiectiv constă în intenţie,
iar pentru urmarea mai gravă, poziţia subiectivă este aceea a intenţiei sau a culpei.
Ca atare, forma agravată a infracţiunii se poate comite cu intenţie sau cu
preterintenţie (intenţie depăşită).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 2. 2. Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor


defectuoasă din culpă (art. 330)

Noţiune. Infracţiunea presupune aceeaşi faptă descrisă în articolul


precedent, deosebirea constând doar în forma de vinovăţie cu care se comite fapta
şi anume culpa sub amebele ei form: culpa simplă şi neglijenţa.
Aspectele legate de latura obiectivă sunt aceleaşi cu cele analizate la
infracţiunea precedentă.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.

183
Subiect activ şi subiect pasiv. Consideraţiile făcute la articolul precedent
rămân valabile, cu singura diferenţă că participaţia penală este posibilă numai sub
forma participaţiei improprii (instigare şi complicitate la fapta săvârşită din culpă),
nu şi sub forma coautoratului.
Modalităţi normative: La fel ca în alineatul precedent, infracţiunea se
prezintă în două modalităţi normative:
- alineatul 1: forma simplă a faptei care ar fi putut pune în pericol siguranţa
circulaţiei mijloacelor de transport pe căile ferate,
- alineatul 2: forma agravată se va reţine atunci când fapta a avut ca urmare
un accident de cale ferată.
Regimul sancţionator. Pentru forma simplă din alin. 1, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă.
Pentru forma agravată, (urmarea fiind un accident de cale ferată), pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 2. 3. Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa


alcoolului sau a altor substanţe (art. 331)

Noţiune. Infracţiunea este descrisă în două modalităţi normative distincte:


părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe.
Astfel potrivit art. 331 alin. 1, părăsirea postului în orice mod şi sub orice
formă, de către angajaţii cu atribuţii privind siguranţa mijloacelor de transport,
intervenţie sau manevră pe calea ferată este infracţiune dacă prin aceasta se pune
în pericol siguranţa circulaţiei acestor mijloace.
În alineatul 2 se incriminează exercitarea atribuţiilor de serviciu de către
angajaţii cu atribuţii privind siguranţa mijloacelor de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată, având în sânge o îmbibaţie alcoolică mai mare de 0,80
g/l alcool pur în sânge ori se află sub influenţa substanţelor psihoactive.
Alineatul al 3-lea descrie forma agravată a acestor fapte care au avut ca
urmare un accident de cale ferată.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care asigură
desfăşurarea în condiţii de siguranţă a circulaţiei pe calea ferată, iar în secundar
alte relaţii patrimoniale. Obiect material există la formele agravate când se
deteriorează şi alte bunuri aparţinând unor persoane fizice sau juridice.
Subiectul activ este calificat, putând fi doar un angajat cu atribuţii privind
siguranţa mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.

184
Pentru varianta din alin. 2, angajatul trebuie să aibă în sânge o anumită
îmbibaţie alcoolică, fie să se afle sub influenţa substanţelor psihoactive , iar
îmbibaţia alcoolică se dovedeşte cu buletinul de analiză toxicologică din care
rezultă valoarea alcoolemiei. Consumul de alcool ori de substanţe psihoactive
trebuie să fie voluntar şi nu să constituie o intoxicaţie involuntară, în sensul art. 29
din C.pen. Participaţia este posibilă.
Subiect pasiv principal este Compania Naţională a CFR, dar pot exista şi
subiecţi pasivi secundari, în măsura în care fapta a produs urmarea agravată a
accidentului de cale ferată.
Latura obiectivă. Elementul material constă în:
- alin. 1: părăsirea postului, adică plecarea din postul respectiv (acţiunea),
dar şi nerevenirea după o învoire acordată (inacţiune sau omisiune). Nu are
importanţă durata absenţei sau motivul acesteia. Fapta este infracţiune numai
dacă este realizată cerinţa esenţială a elementului material: acţiunea de părăsire a
postului să fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport.
- alin. 2: exercitarea atribuţiilor de serviciu având în sânge o îmbibaţie
alcoolică superioară limitei de 0,80 g/l alcool pur în sânge sau sub influenţa unei
substanţe psihoactive. În cazul acestei variante normative nu interesează dacă
fapta a pus ori ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport,
intervenţie sau manevră pe calea ferată, fiind suficientă realizarea acţiunii.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe căile
ferate.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Nu interesează mobilul sau scopul urmărit de făptuitor.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Formele simple ale infracţiunilor din alineatele 1 şi 2
se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Forme agravate. Cele două modalităţi normative ale infracţiunii descrise în
alin. 1 şi 2 se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă a avut ca
urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 de ani
şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 2. 4. Distrugerea sau semnalizarea falsă (art. 332)

Noţiune. După cum arată şi denumirea, în articolul 332 legiuitorul a grupat


două infracţiuni diferite, din raţiuni de tehnică legislativă şi similaritate a obiectului
juridic special vizat.
Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în distrugerea, degradarea sau aducerea
în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale
ferată ori a celor de comunicaţii feroviare, precum şi a oricăror alte bunuri sau
dotări aferente infrastructurii feroviare ori în aşezarea de obstacole pe linia ferată,
dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport,
intervenţie sau manevră pe calea ferată.

185
În alineatul 2, infracţiunea constă în săvârşirea de acte de semnalizare falsă
sau săvârşirea oricăror acte de natură a induce în eroare personalul căilor ferate,
în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, dacă fapta ar fi putut expune la un
pericol de accident de cale ferată.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special şi obiectul material este acelaşi ca la infracţiunile
precedente.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Când faptele sunt comise de
angajaţii căilor ferate, această calitate a subiectului pasiv constituie o agravantă
legală. Participaţia penală este posibilă. Dacă faptele sunt comise din culpă, nu
este posibil coautoratul, dar este posibilă participaţia improprie.
Subiect pasiv principal este Compania Naţională a CFR, dar pot exista şi
subiecţi pasivi secundari.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii descrise în alin. 1, prima
variantă constă în una din cele trei acţiuni alternative:
- distrugerea,
- degradarea sau
- aducerea în stare de neîntrebuinţare
a liniei ferate, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de
comunicaţii feroviare, precum şi a oricăror alte bunuri sau dotări aferente
infrastructurii feroviare. Noţiunile au fost deja analizate la infracţiunea de distrugere
din art. 253 şi nu necesită explicaţii suplimentare.
A doua variantă descrisă în alin. 1 constă în aşezarea de obstacole pe linia
ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport.
La fapta prevăzută în alineatul 2, elementul material constă în acte de
semnalizare falsă sau orice alte acte de natură a induce în eroare personalul căilor
ferate. Actele de semnalizare trebuie să fie din cele utilizate curent de personalul
de transport feroviar şi să fie mincinoase.
Latura subiectivă. Infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din culpă.
Tentativa se pedepseşte la faptele comise cu intenţie.
Regimul sancţionator. Faptele prevăzute în forma simplă din alineatele 1
şi 2 se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Forme agravate. Alin. 3 descrie formele agravate ale faptele din alin. 1 şi 2,
iar elementul circumstanţial de agravare îl constituie împrejurarea că au avut ca
urmare un accident de cale ferată (pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10).
Forme atenuate. În alin. 4 este descrisă posibilitatea săvârşirii tuturor
faptelor din alin. 1-3 cu forma de vinovăţie a culpei, caz în care limitele speciale ale
pedepselor se reduc cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile


publice (art. 334-341)

186
VIII. 3. 1. Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul
neînmatriculat (art. 334)

Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 334, infracţiunea constă în fapta de a pune în


circulaţie sau de a conduce pe drumurile publice, un autovehicul sau un tramvai
neînmatriculat sau neînregistrat potrivit legii.
Incriminarea este preluată cu modificări din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Nu există obiect material
Subiectul activ poate fi orice persoană. Subiect pasiv este statul ca titular
al valorii sociale ocrotite: siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a pune în
circulaţie sau de a conduce un autovehicul sau un tramvai pe drumurile publice. A
pune în circulaţie înseamnă a dispune, a decide ca acel autovehicul să fie introdus
în circulaţia rutieră, ceea ce se şi întâmplă.
Cerinţa esenţială este ca autovehiculul sau tramvaiul pus în circulaţie ori
condus să nu fie înmatriculat sau înregistrat potrivit legii.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru
existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii faptei.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Sancţiunea prevăzută este închisoarea de la unu la
3 ani sau amenda.
Formă agravate. În alin. 2 este descrisă o formă agravată a faptei constând
în punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a un autovehicul sau
un tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare. Această formă se
sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani.
Forme atenuate. Alineatele 3 şi 4 incriminează forme atenuate ale faptei
astfel:
Alin. 3: tractarea unei remoci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare se sancţionează cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau amendă.
Alin. 4: conducerea pe drumurile publice a un autovehicul sau tractarea unei
remoci ale cărei plăcuţe de înmatriculare sau înregistrare au fost retrase sau a unui
vehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulaţie în România, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 2. Conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335)

187
Noţiune. Infracţiunea constă în conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul sau a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de
conducere.
Incriminarea este preluată din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Nu există obiect material
Subiectul activ poate fi orice persoană care nu posedă permis de
conducere. Subiect pasiv este statul ca titular al valorii sociale ocrotite: siguranţa
circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a conduce pe
drumurile publice un autovehicul sau tramvai. Cerinţa esenţială presupune că
acţiunea de conducere se realizează de către o persoană care nu posedă premis
de conducere.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru
existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii faptei.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Sancţiunea prevăzută este închisoarea de la unu la
5 ani.
Forme atenuate. În alin. 2 şi 3 sunt descrise două forme atenuate ale
infracţiunii, după cum urmează:
Potrivit alin. 2, constituie infracţiune şi conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul, de către o persoană care posedă permis de conducere
necorespunzător categoriei autovehiculului sau al cărei permis i-a fost retras sau
anulat ori căreia dreptul de a conduce i-a fost suspendat sau care nu are dreptul
de a conduce autovehicule în România. Această formă se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
În alin. 3 este descrisă fapta de încredinţare a unui vehicul pentru care
legea prevede obligaţia deţinerii permisului de conducere, pentru a fi condus pe
drumurile publice de către o persoană despre care se ştie că se află într-una din
situaţiile prevăzute la alin. 1, sau 2 ori se află sub influenţa alcoolului sau a unei
substanţe psihoactive.
Această formă se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 3. Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor


substanţe (art. 336)

Noţiune. În forma tipică din alin. 1, infracţiunea constă în conducerea pe


drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligaţia deţinerii
permisului de conducere, de către o persoană care la momentul prelevării probelor
biologice are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

188
Incriminarea este preluată cu modificări din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Subiect pasiv este statul ca titular
al valorii sociale ocrotite: siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a conduce pe
drumurile publice un autovehicul pentru care legea pretinde deţinerea permisului
de conducere.
Cerinţa esenţială constă în aceea că acţiunea de conducere se realizează
de o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l la momentul
prelevării probelor biologice. Această sintagmă ”la momentul prelevării mostrelor
biologice” a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 732/2014 a Curții
Constituționale a României1.
Recoltarea mostrelor biologice se efectuează de personal medical calificat.
Stablirea valorii îmbibaţiei alcoolice se realizează de către institutele medico-
legale, după o procedură prevăzută şi reglementată în norme metodologice emise
de Ministerul Sănătăţii.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru
existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii faptei.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani sau cu amendă.
Forme asimilate. În alin. al 2-lea este descrisă o formă asimilată constând
în conducerea pe drumurile publice, a unui vehicul pentru care legea prevede
obligaţia deţinerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub
influenţa substanţelor psihoactive.
Starea de influenţă a unor substanţe psihoactive se determină de către
personalul medical autorizat. Substanţe psihoactive sunt stupefiantele sau
produsele medicamentoase similare acestora.
Formă agravată. Alin. al 3-lea cuprinde forma agravată a faptelor descrise
la alin. 1 şi 2, săvârşite de o persoană care efectuează transport public de
persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori se află în procesul
de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere
sau în timpul defăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea
permisului de conducere.
Pedeapsa pentru această formă este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 4. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice


(art. 337)

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din 27 ianuarie 2015

189
Noţiune. Infracţiunea constă în refuzul ori sustragerea conducătorului unui
vehicul pentru care lege prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere
ori a instructorului auto aflat în procesul de instruire sau a examinatorului aflat în
timpul defăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare pentru
stabilirea alcoolemiei ori a prezenţei substanţelor psihoactive.
Incriminarea este preluată cu modificări din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice conducător de autovehicul care necesită un
permis de conducere, instructorul auto aflat în procesul de instruire sau
examinatorul aflat în desfăşurarea probelor practice ale examenului pentru
obţinerera permisului de conducere. Subiect pasiv este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite: siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a refuza sau de
se sustrage de la recoltarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei
sau a prezenţei substanţelor psihoactive.
Refuzul înseamnă respingerea explicită a cererii de deplasare la unitatea
sanitară pentru recoltarea mostrelor biologice sau a solicitării adresate de medic în
acest sens .
Sustragerea de la recoltare se poate realiza prin amânarea deplasării la
unitatea sanitară, fuga de sub escorta organelor de poliţie, părăsirea locului
accidentului, etc.
Mostre biologice înseamnă sânge sau urină, ambele purtând servi la
stabilirea alcoolemiei.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru
existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii faptei.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 5. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea


urmelor acestuia (art. 338)

Noţiune. În forma de bază din alin. 1, infracţiunea constă în părăsirea


locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul
auto aflat în procesul de instruire ori de către examinatorul aflat în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, implicat într-un accident de circulaţie.

190
Incriminarea este preluată cu modificări, din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Nu există obiect material.
Subiectul activ este calificat, trebuind să aibă una din următoarele calităţi:
conducător de vehicul, instructor auto aflat în procesul de instruire sau examinator
aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea
permisului de conducere. Subiect pasiv este statul ca titular al valorii sociale
ocrotite: siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de părăsire a
locului accidentului, acţiune care ar putea periclita activitatea de stabilire a
cauzelor şi condiţiilor accidentului, precum şi a identităţii sau a vinovăţiei
persoanelor implicate. Părăsire înseamnă a pleca, a se îndepărta dintr-un loc.
Cerinţa esenţială presupune ca subiectul activ să fie implicat într-un
accident de circulaţie.
Definiţia accidentului de circulaţie este dată de art. 75 din O.U.G. nr.
195/2002: evenimentul survenit în cadrul circulaţiei rutiere datorită încălcării
regulilor de circulaţie sau normelor privind verificarea tehnică a autovehiculelor,
produs prin tamponare, lovire, răsturnare, căderea încărcăturii sau orice alt mod şi
care are ca urmare moartea, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
persoanelor, avariarea unor bunuri ori care înterupe desfăşurarea traficului.
Locul accidentului este perimetrul de teren în care s-a săvârşit evenimentul
rutier şi în care există urme ale acestuia.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru
existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii faptei.
Tentativa nu este posibilă.
Forme asimilate. În alin. 2 este descrisă o formă asimilată constând în
modificarea stării locului sau ştergerea urmelor accidentului de circulaţie din care a
rezultat moartea, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii persoanelor, fără
acordul echipei de cercetare la faţa locului.
Regimul sancţionator. Ambele forme se sancţionează cu închisoare de la
2 la 7 ani.
Cauze justificative speciale. Alin. 3 introduce anumite cauze justificative,
menţionându-se că nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului atunci
când:
- în urma acestuia au rezultat doar pagube materiale;
- conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el
însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară şi la care a declarat
datele persoanle de identitate şi numărul de înmatriculare/înregistrare a
vehiculului, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
- conducătorul autiovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de
îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie în
a cărei rază teritorială s-a produs accidentul;
- victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat
evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.

191
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 6. Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice


(art. 339)

Noţiune. Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în instalarea de mijloace de


semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora, fără autorizaţie eliberată de
autorităţile competente, de natură să inducă în eroare participanţii la trafic ori să
îngreuneze circulaţia pe drumul public.
În alineatele 2-4 sunt descrise şi alte variante asimilate de comitere a faptei:
Alin. 2: participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri
neautorizate pe drumurile publice;
Alin. 3: aşezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia pe
drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere
dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
Alin. 4: lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a
unui vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase.
Incriminarea este preluată cu modificări, din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa irculaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Obiect material îl constituie
mijloacele de semnalizare rutieră.
Subiectul activ poate fi orice persoană sau un conducător de vehicul
pentru variantele din alin. 2 şi 4. Participaţia este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este statul ca titular al valorii sociale ocrotite: siguranţa
circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material pentru variantele în care este
incriminată fapta îl constituie următoarele acţiuni:
- instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor
acestora; acţiunea se realizează fără autorizaţia emisă de organele competente şi
trebuie să fie de natură să inducă în eroare participanţii la trafic (de ex., se
inversează ordinea de prioritate, sau se permite circulaţia în ambele sensuri pe un
drum cu sens unic) ori să îngreuneze circulaţia pe drumul public;
- participarea la întreceri neautorizate;
- aşezarea de obstacole; trebuie să fie vorba de obstacole care care
îngreunează sau împiedică circulaţia, cu condiţia să se pună în pericol siguranţa
circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi
la trafic (de ex., se depozitează pe drum grămezi de moloz)
- lăsarea fără supraveghere a unui vehicul care transportă produse sau
substanţe periculoase;
Cerinţa esenţială comună pentru toate aceste acţiuni presupune ca ele să
aibă loc pe drumul public sau pentru ultima variantă, pe partea carosabilă a
drumului public.

192
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei
rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie sub ambele ei forme: directă
sau indirectă.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Forma incriminată în alin 1 se sancţionează cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, variantele din alin. 2 şi 3 se
pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar cea de-a patra
variantă a faptei se sancţionează cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 7. Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori


efectuarea reparaţiilor (art. 340)

Noţiune. Infracţiunea constă în îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea


atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor,
remorcilor sau a tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau
intervenţii tehnice, de către persoanele care au asemenea atribuţii, dacă din cauza
stării tehnice a vehiculului s-a pus în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile
publice.
În alineatul 2 este descrisă o forma agravată care presupune producerea
unui accident de circulaţie cu vătămări corporale sau moartea unor persoane;
alineatul al treilea se referă la săvârşirea ambelor variante din alineatele
precedente, din culpă, iar alineatul al 4-lea conţine o variantă de specie a formei
tipice din alin. 1.
Incriminarea este preluată cu modificări, din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa irculaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Nu există obiect material.
Subiectul activ este calificat, trebuind să fie o persoană care au atribuţii de
verificare tehnică (de ex., inspectori tehnici) sau de efectuare a reparaţiilor ori
intervenţiilor tehnice (de ex., mecanici auto, lucrători, etc). Subiect pasiv este
statul ca titular al valorii sociale ocrotite: siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie o acţiune sau o inacţiune:
îndeplinire defectuoasă şi respectiv, neîndeplinirea anumitor atribuţii. Atribuţiile la
care face referire elementul material sunt cele de verificare tehnică, inspecţie
tehnică periodică şi de efectuare a unor reparaţii sau intervenţii tehnice.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca starea tehnică
deficitară să fi pus în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Tentativa nu este sancţionată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau amenda.

193
Forme agravate. În alin. 2 este introdusă varianta agravată, iar elementul
circumstanţial de agravare îl reprezintă un rezultat mai grav al faptei descrise în
alin. 1: producerea unui accident de circulaţie care a avut ca urmare vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane sau moartea
uneia sau mai multor persoane.
Această formă se sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani, iar dacă s-
a produs moartea, închisoarea de la 3 la 10 ani.
Forme atenuate. În alin. 3 este incriminată comiterea faptelor descrise în
primele două alineate, cazuri în care limitele pedepselor se reduc cu o treime.
Varianta de specie este descrisă în alin. al 4-lea şi constă în repararea
autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau a mopedelor având urme de accident
fără a fi îndeplinite condiţiile legale.
Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 3. 8. Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public


(art. 341)

Noţiune. Infracţiunea constă potrivit alin. 1, în efectuarea unor lucrări de


construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de
amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizaţie de construcţie
eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie.
În alineatele 2-4 sunt introduse variante atenuate ale infracţiunii.
Incriminarea este preluată cu modificări, din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
siguranţa circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice. Obiect material sunt
elementele drumului public asupra cărora se intervine.
Subiectul activ poate fi orice persoană care intervine asupra drumului
public. Pot fi persoane fizice sau juridice care au în obiectul de activitate,
efectuarea de asemenea lucrări. Subiect pasiv este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite: siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de efectuare a
unor lucrări la drumurile publice. Aceste lucrări trebuie să fie de lucrări de
construire, modificare, modernizare sau reabilitare ori de amenajare a accesului
rutier la drumul public.
Cerinţa esenţială presupune ca aceste lucrări să se realizeze nelegal, adică
fără autorizaţie sau cu încălcarea condiţiilor impuse de acea autorizaţie.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Forma de bază descrisă în alin. 1 se sancţionează
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

194
Forme atenuate. Alin. 2 introduce o variantă atenuată de săvârşire
constând în amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitate în zona
drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea
condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru
siguranţa circulaţiei rutiere.
Sancţiunea este închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.
Potrivit alin. 3 şi 4 sunt sancţionate atât persoana autorizată de
administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru
semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată, cât şi persoana autorizată de
administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă
care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a
lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de
circulaţie.
Pedeapsa aplicabilă în cazul ambelor variante este închisoarea de la 3 luni
la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 4. Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,


materialelor nucleare şi al materialelor explozive (art. 342-347)

VIII. 4. 1. Nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor (art. 342)

Noţiune. Potrivit textului din alineatul 1, în forma sa de bază, infracţiunea


constă în deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţie privind
circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau
funcţionarea atelierelor de reparat a armelor letale, fără drept.
Incriminarea este preluată cu modificări, din vechiul Cod penal şi din Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
respectarea regimului legal al armelor şi muniţiilor. Obiectul material constă în
armele sau muniţiile, piesele sau dispozitivele acestora, asupra cărora se
desfăşoară activitatea infracţională. În sensul art. 179 alin. 1 din C.pen, prin arme
se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii
legale.
Actul normativ care defineşte arma este Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor, iar în art. 2 se arată că arma este orice obiect sau dispozitiv a
cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe
explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze
nocive, iritante sau de neutralizare.
Potrivit aceluiaşi act normativ, muniţia este ansamblul format din proiectil şi
după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte
elemente de asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit.

195
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate exista şi
un subiect pasiv secundar, în măsura în care fapta aduce atingere intereselor
unei alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni
alternative: deţinere, port, confecţionare sau orice operaţiune privind circulaţia
armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau
funcţionarea atelierelor de reparat arme letale fără drept.
A deţine înseamnă a avea armele sau muniţiile în posesie; a purta
înseamnă a avea asupra sa. A confecţiona înseamnă a crea, a produce, iar
operaţiune privind circulaţia armelor şi muniţiilor înseamnă a orice acţiune prin care
aceste bunuri trec de la un deţinător la altul, cu sau fără un titlu juridic, inclusiv
transport.
Armele letale sunt acele arme prin a căror utilizare se poate cauza moartea
ori rănirea gravă a persoanelor.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca toate aceste acţiuni să se
realizeze fără drept, adică fără vreo justificare legală, fără autorizaţia emisă de
organele competente.
Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru valoarea
ocrotită.
Latura subiectivă. Varianta prevăzută în alin. 1 se comite cu intenţie
directă sau indirectă.
Tentativa faptelor descrise în alin. 1 şi 3 este sancţionată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma de bază
din alin. 1 este închisoarea de la unu la 5 ani.
Forme atenuate. În alin. 2 este incriminată o formă atenuată a infracţiunii
constând în deţinerea sau portul fără drept de arme neletale, din categoria celor
supuse autorizării.
Armele neletale sunt acelea destinat unui scop utilitar sau pentru agrement
ori autoapărare, confecţionate astfel încât prin utilizarea lor să nu se cauzeze
moartea persoanelor. În aceeaşi categorie intră şi armele vechi.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
În alin. 6, este descrisă o altă formă atenuată constând în nedepunerea
armei şi a muniţiei la un armurier autorizat, în termenul de 10 zile de la expirarea
perioadei de valabilitate a permisului. Elementul material constă într-o inacţiune şi
anume, nedepunearea armei şi a juniţiei.
Pedeapsa prevăzută în lege este la 6 luni la 3 ani.
Forme agravate. Alineatele 3, 4, 5 şi 7 introduc formele agravate ale
infracţiunii, iar elementele circumstanţiale care agravează fapta sunt:
- alin. 3: Sustragerea armelor sau muniţiilor prevăzute în alin. 1 şi
2. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
- alin. 4: Portul armelor pevăzute în alin. 1 şi 2, fără drept în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de
interes public ori în spaţiile rezervate procesului electoral. Fapta se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

196
- alin. 5: faptele descrise în alin. 1 şi 3 (adică operaţiunile interzise
şi sustragerea) au ca obiect arme interzise sau muniţii, mecanisme ori
dispozitive ale acestora. Limitele speciale ale pedepsei se majorează cu
o treime.
- alin. 7: fabricarea sau asamblarea de arme letale de piese sau
muniţie pentru acestea
- din orice componente esenţiale traficate ilicit;
- fără autorizaţie eliberată de o autoritate competentă a
statului în care are loc fabricarea sau asamblarea;
- fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii
lor, conform dispoziţiilor legale.
Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 4. 2. Uzul de armă fără drept (art. 343)

Noţiune. Infracţiunea constă potrivit alin. 1, în uzul de armă letală sau


interzisă, fără drept.
În alin. 2 este introdusă forma atenuată a infracţiunii care presupune uzul de
armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept.
Incriminarea este preluată cu modificări, din Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor şi muniţiilor.

Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la


respectarea regimului legal al armelor şi muniţiilor. Obiectul material îl constituie
armele folosite fără drept.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Subiect pasiv principal este statul
ca titular al valorii ocrotite, dar poate exista şi un subiect pasiv secundar, în
măsura în care fapta aduce atingere intereselor unei alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material constă pentru ambele variante de
incriminare în acţiunea de a uza de armă, adică de a o folosi potrivit scopului în
care a fost creată: pentru a trage cu ea asupra persoanelor, bunurilor sau
animalelor.
Cerinţa esenţială presupune ca acţiunea de folosire a armei să se realizeze
fără drept, adică fără justificare legitimă, abuziv.
Persoanele care sunt autorizate să deţină, să folosească şi să poarte arme
pentru pază şi autoapărare pot face uz de armăîn legitimă apărare sau în cau de
necesitate.
Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru valoarea
ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este incriminată.

197
Regimul sancţionator. Forma de bază din alin. 1 se sancţionează cu
închisoarer de la unu la 3 ani, iar forma atenuată din alin.2 cu închisoare de la 6
luni la 2 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 4. 3. Falsificarea sau modificarea. Ştergerea sau modificarea


marcajelor de pe arme letale (art. 344)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a falsifica, şterge, înlătura sau


modifica fără drept, marcajele existente pe armele letale.
Incriminarea este preluată cu modificări, din Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor şi muniţiilor.
Denumirea marginală a infracţiunii s-a realizat defectuos în lege, deoarece
menţionează de două ori operaţiunea de modificare, omiţând-o pe aceea de
înlăturare. Denumirea corectă a infracţiunii ar trebui să fie: „Falsificarea sau
modificarea. Ştergerea sau înlăturarea marcajelor de pe arme letale”.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
respectarea regimului legal al armelor şi muniţiilor. Obiectul material îl constituie
marcajele aflate pe armele letale.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă. Subiect
pasiv principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate exista şi un
subiect pasiv secundar, în măsura în care fapta aduce atingere intereselor unei
alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie una din următoarele
acţiuni: falsificarea, ştergerea, înlăturarea sau modificarea marcajelor de pe armele
letale.
Cerinţa esenţială presupune ca acţiunea să se realizeze fără drept, adică
fără autorizaţie, fără justificare legală.
Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru valoarea
ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de un
an la 3 ani, alternativ cu amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 4. 4. Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor


materii radioactive (art. 345)

Noţiune. Infracţiunea constă în primirea, deţinerea, folosirea, cedarea,


modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, producţia, procesarea,
manipularea, depozitarea intermediară, importul, exportul ori depozitarea finală,

198
transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive,
precum şi orice operaţie privind circulaţia acestora, fără drept.
Incriminarea este preluată cu modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
anumite drepturi fundamentale: dreptul oamenilor la siguranţă, la viaţă, sănătate,
integritate corporală. Obiectul material constă în materialele nucleare sau
materiile radioactive asupra cărora se comite activitatea infracţională.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv pasiv principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate
exista şi un subiect pasiv secundar, în măsura în care fapta aduce atingere
intereselor unei alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în oricare dintre
următoarele acţiuni alternative: primirea, deţinerea, folosirea, cedarea,
modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, producţia, procesarea,
manipularea, depozitarea intermediară, importul, exportul ori depozitarea finală,
transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive,
precum şi orice operaţie privind circulaţia acestora,
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca oricare dintre aceste
acţiuni să se realizeze fără drept.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se sancţionează în cazul faptei prevăzute în art.
345 alin. 1 şi 2.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută pentru forma simplă din alin. 1
este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forme agravate. Alineatele 2-7 introduc anumite circumstanţe agravante şi
ca atare fapta va fi mai gravă dacă:
- alin. 2: s-au sustras ori distrus materiale nucleare sau radioactive.
Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi;
- alin. 3: dacă faptele descrise în alin. 1 şi 2 au pus în pericol alte persoane
sau bunuri, au produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane.
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi
- alin. 4: dacă faptele descrise în alin. 1 şi 2 au produs moartea uneia sau
mai multor persoane. Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi;
- alin. 5: dacă faptele descrise în alin. 1, 3 şi 4 au fost săvârşite din culpă,
limitele speciale ale pedepselor se reduc la jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 4.5. Nerespectarea regimului materiilor explozive (art. 346)

Noţiune. Având un pericol social deosebit de ridicat, această infracţiune


constă potrivit alin. 1 care incriminează forma simplă, în producerea,
experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea materiilor
explozive sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără drept.

199
Incriminarea este preluată cu modificări, din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acelaşi mănunchi de relaţii sociale
arătate la art. 345. Obiectul material îl constituie materiile explozive.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv pasiv principal este statul ca titular al valorii
ocrotite, dar poate exista şi un subiect pasiv secundar, în măsura în care fapta
aduce atingere intereselor unei alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare din următoarele
acţiuni alternative: producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul
ori folosirea materiilor explozive sau orice alte operaţiuni privind aceste materii.
Cerinţa esenţială a elementului material este ca toate aceste acţiuni să fie
săvârşite fără drept.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în cazul faptei prevăzute în art.
346 alin. 1 şi 2.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii din alineatul 1 se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Forme agravate. În alineatele 2-7 sunt descrise formele agravate ale
acestei infracţiuni, care presupun următoarele:
- alin. 2: sustragerea materiilor explozive. Această formă agravată se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
- alin. 3: dacă faptele din alin. 1 şi 2 privesc o cantitate mai mare de 1 kg.
echivalent trotil sau când cantitatea de exploziv este însoţită de materiale de
iniţiere, pedeapsa este închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
- alin. 4: când faptele prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 au avut ca urmare moartea
uneia sau mai multor persoane. Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi;
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 5. Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte


activităţi reglementate de lege (art. 348-351)

VIII. 5. 1. Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi (art. 348)

Noţiune. Infracţiunea constă în exercitarea fără drept a unei profesii sau a


oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în
alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unei
astfel de fapte se pedepseşte conform legii penale.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la regimul
juridic de exercitare a unor profesii şi activităţi. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
numai sub forma complicităţii şi instigării, nefiind posibil coautoratul. Va fi reţinută o
astfel de infracţiune în sarcina fiecărei persoane care comite fapta. Subiect pasiv

200
pasiv principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate exista şi un
subiect pasiv secundar, în măsura în care fapta aduce atingere intereselor unei
alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare din cele două acţiuni
alternative: exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi pentru care legea
cere autorizaţie sau exercitarea acestora în alte condiţii de cât cele legale.
Nu interesează în ceea ce priveşte prima modalitate alternativă, dacă s-a
practicat acea profesie sau activitate ca îndeletnicire ori s-a comis un singur act
specific.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca legea specială care
reglementează exercitarea acelei profesii ori activităţi să prevadă că săvârşirea
unei astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale (este cazul spre ex. al
următoarelor profesii: medicina, avocatura, arhitectura, farmacia, medicina
veterinară, activitatea notarială, etc.)
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 5. 2. Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă


(art. 349)

Noţiune. Infracţiunea constă în neluarea vreuneia dintre măsurile legale de


securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua
aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau îmbolnăvire profesională.
În alin. 2 este descrisă forma atenuată a faptei care are aceeaşi latură
obiectivă, cu singura diferenţă a săvârşirii ei din culpă.
Incriminarea este preluată din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în
muncă.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
asigurarea securităţii şi a sănătăţii persoanelor angrenate în procesul muncii. Nu
există obiect material.
Subiectul activ este calificat, fiind doar o persoană care are îndatorirea de
a lua măsurile privind securitatea muncii şi sănătatea, indiferent dacă este
persoană fizică sau juridică. Subiect pasiv pasiv principal este statul ca titular al
valorii ocrotite, dar poate exista şi un subiect pasiv secundar, în măsura în care
fapta aduce atingere intereselor unei alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o inacţiune sau omisiune:
aceea de a nu lua vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în
muncă. Aceste măsuri au caracter obligatoriu, fiind impuse prin lege. Comite
această faptă de ex., şeful de echipă care nu distribuie muncitoriilor centuri şi căşti
de protecţie pentru lucrul la înălţime.

201
Dacă urmare neluării acestor măsuri de securitate şi sănătate în muncă se
produce un accident de muncă, făptuitorul va răspunde pentru două infracţiuni:
aceea prevăzută în art. 349 precum şi pentru infracţiunea contra vieţii ori integrităţii
corporale sau sănătăţii care s-a comis, în funcţie de rezultatul concret. În practica
judiciară s-a reţinut că inacţiunea inculpatului de a nu lua măsurile referitoare la
protecţia muncii în efectuarea unei operaţiuni de montaj a condus la producerea
unui accident mortal de muncă şi ca atare, fapta întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de ucidere din culpă, în concurs formal cu infracţiunea din art. 349 1.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru
forma atenuată din alin. 2, care are acelaşi element material, forma de vinovăţie
este culpa.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru forma de bază din alin. 1 care
este săvârşită cu intenţie este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Forma
atenuată comisă din culpă se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau
amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
VIII. 5. 3. Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în
muncă (art. 350)

Noţiune. Infracţiunea constă în nerespectarea de către orice persoană, a


obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă,
dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau îmbolnăvire profesională.
Alin. 2 descrie o formă asimilată, constând în repunerea în funcţiune a
instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care
s-a luat măsura opririi lor.
În alin. 3 este descrisă forma atenuată a faptelor descrise în alin. 1 şi 2,
care au aceeaşi latură obiectivă, cu singura diferenţă a săvârşirii lor din culpă.
Incriminarea este preluată cu modificări, din Legea nr. 319/2006 a securităţii
şi sănătăţii în muncă.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc
asigurarea securităţii şi a sănătăţii persoanelor angrenate în procesul muncii. Nu
există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică ori juridică. Subiect pasiv
pasiv principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate exista şi un
subiect pasiv secundar, în măsura în care fapta aduce atingere intereselor unei
alte persoane.
Latura obiectivă. Elementul material al formei de bază din alin. 1, constă în
acţiunea de nerespectare sau încălcare a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu
privire la securitatea şi sănătatea în muncă.

1
Decizia penală nr. 903/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de Drept Penal nr.
3/2001, p. 141

202
Pentru forma asimilată din alin. 2, elementul material constă în repunerea în
funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.
Cerinţa esenţială presupune ca repornirea să se realizeze anterior eliminării
tuturor deficienţelor care au impus oprirea utilajelor, ceea ce ar conduce la crearea
unui nou pericol pentru securitatea şi sănătatea în muncă.
Dacă nerespectarea sau încălcarea obligaţiilor şi măsurilor stabilite ori
repornirea a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor a condus la producerea unui accident
de muncă, făptuitorul va răspunde tot pentru un concurs de infracţiuni, în funcţie de
rezultatul concret cauzat.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Faptele din alin. 1 şi 2 se comit cu intenţie directă sau
indirectă. Pentru forma atenuată din alin. 3, care are acelaşi element material,
forma de vinovăţie este culpa.
Tentativa nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru forma de bază din alin. 1 şi forma
asimilată din alin. 2 care sunt săvârşite cu intenţie este închisoarea de la 6 luni la 3
ani sau amenda. Formele atenuate comise din culpă se sancţionează cu
închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 5. 4. Camăta (art. 351)

Noţiune. Infracţiunea constă în darea de bani cu dobândă ca îndeletnicire,


de către o persoană neautorizată.
Incriminarea este preluată din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea
activităţii de cămătărie.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
activitatea bancară de creditare. Obiect material sunt sumele de bani
împrumutate şi percepute ca dobânzi.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizicvă sau juridică, cu condiţia să
nu deţină autorizaţie pentru darea de bani cu dobândă. Subiect pasiv pasiv
principal este statul ca titular al valorii ocrotite, dar poate exista şi un subiect
pasiv secundar, în măsura în care fapta a produs pagube în patrimoniul unei
persoane.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de a împrumuta
bani cu dobândă. Pentru împrumuturi e necesar să se perceapă dobânzi, indiferent
în ce procentaj, chiar dacă acesta este inferior celor practicate de instituţiile
autorizate.
Infracţiunea de camătă este sub aspectul elementului material o infracţiune
de obicei, iar cerinţa esenţială presupune ca acţiuea să se repete de un număr
suficient de ori astfel încât să se poată trage concluzia că făptuitorul practică
această activitate ca îndeletnicire sau ocupaţie. Un act izolat de împrumutare cu
dobândă sau câteva acte sporadice efectuate la intervale mari de timp nu pot
întregi conţinutul infracţiunii. De asemenea, este nevoie ca pentru împrumuturi să

203
fie percepute dobânzi, indiferent în ce procentaj, chiar dacă acesta este inferior
celor practicate de instituţiile autorizate.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită şi pentru
patrimoniul persoanelor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6. Infracţiuni contra sănătăţii publice (art. 352-359)

VIII. 6. 1. Zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352)

Noţiune. Fapta constă în încălcarea măsurilor privind prevenirea sau


combaterea bolilor molipsitoare, dacă a avut ca urmare răspândirea unei astfel de
boli.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
ocrotirea sănătăţii publice, prin prevenirea răspândirii bolilor molipsitoare.
Subiectul activ poate fi orice persoană care răspunde penal. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material constă în nerespectarea (încălcarea)
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor molipsitoare şi se poate
realiza atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea ce formează elementul
material să conducă la răspândirea unei boli molipsitoare, deci este vorba de o
infracţiune de rezultat.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii urmării periculoase pentru
sănătatea publică: răspândirea bolii molipsitoare.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma tip a
acestei infracţiuni este închisoarea de la 6 luni la 2 ani, alternativ cu amenda.

204
Forma atenuată. În alin. 2 este descrisă o formă atenuată a infracţiunii, iar
elementul de atenuare îl constituie forma de vinovăţie şi anume culpa. Dacă fapta
se comite din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6.2. Contaminarea venerică (art. 353)

Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 353, infracţiunea constă în transmiterea unei


boli venerice prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care ştie
că suferă de o astfel de boală.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
ocrotirea sănătăţii publice, prin prevenirea răspândirii bolilor venerice.
Subiectul activ poate fi numai o persoană care suferă de o boală venerică.
Subiect pasiv este persoana care s-a îmbolnăvit de o boală venerică.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de transmitere a
unei boli venerice.
Transmiterea bolii venerice trebuie să se facă numai prin raport sexual sau
prin alte acte sexuale. Ori de câte ori raportul sexual sau actul sexual constituie
prin el însuşi o altă infracţiune (de ex. viol, agresiune sexuală, act sexual cu un
minor, etc.), se va reţine un concurs de infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar să se producă rezultatul
socialmente periculos: contaminarea victimei cu boala venerică.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială a laturii subiective presupune ca subiectul activ să
cunoască împrejurarea că suferă de o astfel de boală venerică.
Dacă transmiterea bolii are loc de la victima unei agresiuni sexuale, la
agresor, ea nu va răspunde pentru această infracţiune, neputându-şi exprima
voinţa în legătură cu eventualitatea contaminării.
Regimul sancţionator. Infracţiunea de contaminare venerică se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit alin. 2 al art. 353, instanţa va putea lua faţă de făptuitor, măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6. 3. Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit (art. 354)

Noţiune. Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 354, infracţiunea constă în


transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit (SIDA), de către o persoană care
ştie că suferă de această boală.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.

205
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
ocrotirea sănătăţii publice, prin prevenirea răspândirii SIDA.
Subiectul activ poate fi numai o persoană care suferă de SIDA. Subiect
pasiv este persoana care s-a îmbolnăvit de sindromul imunodeficitar dobândit.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de transmitere a
sindromului imunodeficienţei dobândite.
Transmiterea SIDA se poate realiza în orice modalitate, inclusiv acte sau
raporturi sexuale, muşcături, zgârieturi, etc.
Dacă transmiterea bolii are loc de la victima unei agresiuni sexuale, la
agresor, ea nu va răspunde pentru această infracţiune, neputându-şi exprima
voinţa în legătură cu eventualitatea contaminării.
Ori de câte ori fapta se comite prin raport sexual sau act sexual şi acesta
constituie prin el însuşi o altă infracţiune (de ex. viol, agresiune sexuală, act sexual
cu un minor, etc.), se va reţine un concurs de infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar să se producă rezultatul
socialmente periculos: contaminarea victimei cu SIDA.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială a laturii subiective presupune ca subiectul activ să
cunoască împrejurarea că suferă de SIDA.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani,
Forme agravate. În alin. 2 al art. 354 este descrisă o primă formă agravată
care constă în transmiterea prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar
dobândit (SIDA), de către o altă persoană decât aceea prevăzută în alin. 1.
Această formă se sancţionează cu închisoare de la 5 la 12 ani. Instanţa va
putea lua măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
Alin. 3 se referă la agravarea faptelor descrise în alin. 1 şi 2 care au produs
moartea victimei. Fapta se comite în aceste situaţii cu intenţie depăşită şi se
sancţionează cu închisoare de la 7 la 15 ani.
În alin. 4 sunt prevăzute două forme atenuate ale infracţiunii, iar elementul
de atenuare îl reprezintă forma de vinovăţie şi anume culpa. Ori de câte ori fapta
din alin. 2 a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3
ani, iar dacă această faptă comisă din culpă a produs moartea victimei, pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Tentativa faptelor descrise în alin. 1 şi 2 se pedepseşte.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 6. 4. Răspândirea bolilor la animale sau plante (art. 355)

Noţiune. Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în nerespectarea măsurilor


privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau
plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea bolii sau a
dăunătorilor.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.

206
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
prevenirea şi combaterea bolilor sau a dăunătorilor la animale ori plante, în
vederea asigurării sănătăţii oamenilor şi a menţinerii unui echilibru ecologic optim.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele acesteia. Subiect pasiv este persoana ale cărei animale ori
plante au fost afectate prin răspândirea bolilor ori a dăunătorilor.
Latura obiectivă. Elementul material constă în nerespectarea (încălcarea)
anumitor măsuri luate de organele competente pentru prevenirea bolilor sau a
dăunătorilor, ceea ce înseamnă că fapta se poate comite atât prin acţiune cât şi
prin inacţiune.
Pentru existenţa infracţiunii trebui să se producă rezultatul cerut de norma
de incriminare şi anume, răspândirea bolii sau a dăunătorilor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru această faptă
este închisoarea de la 3 luni la 3 ani, alternativ cu amenda.
Forma atenuată. Dacă fapta descrisă în alin. 1 se comite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6. 5. Infectarea apei (art. 356)

Noţiune. Fapta constă în infectarea prin orice mijloace, a surselor sau


reţelelor de apă, dacă aceasta devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor
sau plantelor.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale privitoare la asigurarea
sănătăţii publice, prin menţinerea purităţii surselor sau reţelelor de apă. Obiectul
material îl constituie sursa sau reţeaua de apă asupra căreia se comite fapta
incriminată.
Sursa de apă poate fi artificială (construită prin activitatea omului): fântâni,
puţuri, uzine de filtrare, sau naturală: lacuri, izvoare, râuri, fluvii, etc.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de infectare a
surselor sau reţelelor de apă, prin răspândirea de substanţe ori de microorganisme
vătămătoare.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar să se producă un rezultat concret
şi anume ca apa să devină dăunătoare (periculoasă) pentru sănătatea oamenilor,
animalelor sau a plantelor.
Dacă însă se produce şi rezultatul vătămării sănătăţii oamenilor, atunci fapta
poate intra în concurs ideal cu infracţiunea de vătămare corporală, respectiv de
distrugere, dacă este vorba de animale sau plante.

207
Când fapta are ca efect otrăvirea în masă a unei colectivităţi şi este de
natură să slăbească puterea de stat, se va reţine concurs ideal între infracţiunea
de infectare a apei şi aceea de atentat contra unei colectivităţi (art. 402 din Codul
penal).
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 3 ani, alternativ cu amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6. 6. Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse (art.


357)

Noţiune. Sub această denumire, în art. 357 sunt incriminate două fapte
diferite şi anume:
- alineatul 1 se referă la prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare
de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite dacă sunt
vătămătoare sănătăţii;
- alineatul 2 incriminează prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare
de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătăţii.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la protejarea
sănătăţii publice, prin măsuri de asigurare a calităţii alimentelor, băuturilor,
produselor ori medicamentelor destinate consumului uman. Obiectul material al
faptei îl constituie alimentele sau băuturile falsificate/alterate, mărfurile substituite
sau falsificate, respectiv medicamentele contrafăcute sau substituite.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material este diferit, în funcţie de variantele de
incriminare:
- alin. 1: elementul material constă în una din următoarele acţiuni
alternative: prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi
sau alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
Alimentele sau băuturile falsificate sunt acelea asupra cărora s-a intervenit,
în sensul denaturării calităţii acestora, astfel încât par autentice, dar în realitate au
un conţinut diferit. Falsificarea alimentelor sau băuturilor se realizează prin
adăugarea unor substanţe, înlocuirea unor componente, etc.
Alimentele ori băuturile substituite sunt acelea au fost înlocuite cu altele de
acelaşi tip, dar de o calitate inferioară1.
Cerinţa esenţială presupune ca alimentele, băuturile sau produsele să fi
devenit prin falsificare ori substituire, vătămătoare sănătăţii.

1
Valerică Dabu şi T. B. Enoiu, Înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor. Falsificarea de
alimente sau alte produse. Deosebiri, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2001, p. 105

208
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se producă vreun rezultat
concret (îmbolnăvire ori vătămare a sănătăţii), fiind suficient că ele sunt
vătămătoare pentru sănătate.
- alin. 2: elementul material constă în prepararea, oferirea sau expunerea
spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite.
Medicamentele contrafăcute sunt acelea falsificate, iar acelea substituite
sunt acelea înlocuite cu unele de calitate inferioară.
Nu este necesar ca activitatea incriminată să fi produs anumite rezultate,
fiind suficient că prin substituire sau falsificare, medicamentele au devenit
vătămătoare sănătăţii.
Latura subiectivă. Faptele se comit cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru varianta din
alin. 1 este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Fapta din alineatul al 2-lea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6. 7. Comercializarea de produse alterate (art. 358)

Noţiune. Sub această denumire, în art. 358 sunt incriminate trei fapte
diferite şi anume:
- alin. 1: vânzarea de alimente, băuturi ori alte produse cunoscând că sunt
alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii;
- alin. 2: punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din
tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare sănătăţii;
- alin. 3: vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute,
alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii ori
şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la protejarea
sănătăţii publice, prin măsuri de asigurare a calităţii alimentelor şi băuturilor, cărnii,
produselor din carne şi a medicamentelor. Obiectul material al faptei îl constituie
alimentele, băuturile sau produsele alterate ori cu valabilitatea depăşită; carnea
sau produsele din carne sustrase controlului veterinar, respectiv medicamentele
contrafăcute, alterate ori cu valabilitatea depăşită.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material este diferit, în funcţie de variantele de
incriminare:
alin. 1: elementul material constă în acţiunea de vânzare a alimentelor
băuturilor sau altor produse. Acestea trebuie să fie alterate ori cu perioada de
valabilitate depăşită.

209
Cerinţa esenţială presupune ca alimentele, băuturile sau produsele să fie
vătămătoare sănătăţii. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se producă
vreun rezultat concret (îmbolnăvire ori vătămare a sănătăţii), fiind suficient că ele
sunt vătămătoare pentru sănătate.
- alin. 2: elementul material constă în punerea în consum de carne sau
produse din carne. Punerea în consum poate însemna vânzarea, înglobarea în
preparate care sunt oferite spre consum, etc. Acestea trebuie să provină din tăieri
de animale sustrase controlului veterinar, iar cerinţa esenţială are în vedere
împrejurarea că ele sunt vătămătoare sănătăţii;
- alin. 3: elementul material presupune vânzarea de medicamente. Acestea
trebuie să fie contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită. Cerinţa
esenţială presupune ca ele să fie vătămătoare sănătăţii ori să-şi fi pierdut în tot sau
în parte eficienţa terapeutică.
Latura subiectivă. Faptele se comit cu intenţie directă sau indirectă, iar
pentru faptele din alineatele 1 şi 3 există condiţia ca făptuitorul să fi cunoscut că
alimentele, băuturile sau medicamentele sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada
de valabilitate depăşită.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru primele două
variante de comitere este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Fapta din alineatul al 3-lea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 6. 8. Traficul de produse sau substanţe toxice (art. 359)

Noţiune. Infracţiunea constă în producerea, deţinerea sau orice operaţiune


privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare
a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau
substanţelor toxice, dacă toate aceste operaţii se realizează fără drept.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal cu anumite modificări.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
asigurarea sănătăţii publice prin interzicerea operaţiunilor care au ca obiect
substanţele toxice.
Obiectul material îl constituie produsele sau substanţele toxice, ori plantele
care conţin asemenea substanţe.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material poate consta în oricare dintre acţiunile
enumerate de legiuitor: producere, deţinere de substanţe toxice, cultivare în scop
de prelucrare a plantelor care conţin asemenea substanţe, experimentarea
produselor ori substanţelor toxice, precum şi orice operaţiune cu aceste substanţe
sau produse.

210
Producere înseamnă fabricare, preparare ori transformare. Deţinerea se
referă la primirea, păstrarea lor. Cultivarea în scop de prelucrare presupune
însămânţarea, sădirea, îngrijirea acelor plante, iar experimentarea înseamnă
efectuarea unor operaţii de dozare, combinare sau încercare în condiţii de
laborator1. Orice operaţie se poate referi la vânzare, împrumutare, transmitere,
transportare, depozitare, etc.
Cerinţa esenţială a elementului material în oricare dintre formele sub care
se prezintă este aceea ca acţiunea incriminată să se realizeze fără drept, adică
fără autorizaţie sau prin încălcarea dispoziţiilor legale.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau in directă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar varianta agravată cu detenţiune pe
viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

VIII. 7. Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor


şi datelor informatice

VIII. 7. 1. Accesul ilegal la un sistem informatic (art. 360)

Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 360, infracţiunea în forma sa simplă constă în


accesul fără drept, la un sistem infomatic.
Incriminarea este preluată cu modificări din art. 42, Titlul III al Cărţii I din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţeiîn
exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea
corupţiei 2.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
integritatea şi inviolabilitatea sistemelor informatice care trebuie accesate doar de
către persoanele îndreptăţite (proprietari, utilizatori legali, etc.). Obiect material
este însuşi sistemul informatic ori acele entităţi pe care sunt stocate informaţiile.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este acea persoană deţinătoare, proprietară sau
utilizatoare legală a sistemului informatic.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit. vol. IV, p. 611
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.

211
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de accesare a
sistemului informatic, adică intrarea totală sau parţială înt-un sistem informatic,
capacitatea de a lansa comenzi, de a accesa date informatice, de a efectua
operaţiuni informatice1.
Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, metoda concretă folosită
pentru intrarea în sistemul informatic: atacarea parolelor, atacarea prin exploatarea
slăbiciunilor electronice, atacul de acces liber, atacurile prin inginerie socială,
deturnarea sesiunii, etc.2. Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca
făptuitorul să fi acţionat fără drept.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul informatic
accesat fără drept.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se sancţionează conform art. 366.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Forme agravate. În alineatele 2 şi 3 sunt descrise formele agravate ale
faptei.
Potrivit alin. 2, fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte în scopul obţinerii
de date informatice. Datele informatice sunt acele reprezentări ale unor fapte,
informaţii sau concepte, într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic. De această dată, datorită prezenţei scopului, înţeles ca finalitate, fapta
se poate comite numai cu intenţie directă. Pedeapsa prevăzută este închisoarea
de la 6 luni la 5 ani.
Alin. 3 descrie o altă formă agravată care se reţine atunci când fapta se
comite cu privire la un sistem informatic la care prin intermediul unor proceduri,
dispozitive sau programe specializate, accesul este restricţionat sau interzis pentru
anumite categorii de utilizatori. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 2 la 7
ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 7. 2. Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice


(art. 361)

Noţiune. Infracţiunea constă în interceptarea fără drept a unei transmisii de


date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic,
provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem
informatic.
În forma asimilată din alin. 2, fapta constă în interceptarea fără drept a unei
emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date
informatice care nu sunt publice.
Incriminarea este preluată cu modificări din art. 43, Titlul III al Cărţii I din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţeiîn
1
Ioana Vasiu şi Lucian Vasiu, Afaceri electronice. Aspecte legale, tehnice şi manageriale,
Cluj-Napoca, Editura Albastră, 2007, p. 124-125
2
Lars Klander, Antihacker, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999, p. 22-25, 250, 431 şi 508

212
exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea
corupţiei.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
securitatea transmisiilor de date informatice nepublice. Obiectul material îl
reprezintă pachetul virtual care conţine datele informatice nedestinate publicităţii.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv este persoana care deţine sistemul informatic ori transmisiunile de
date sau destinatarul acestor transmisii.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de interceptare a
transmisiilor de date informatice (forma de bază) sau a emisiilor electromagnetice
provenite dintr-un sistem informatic (forma asimilată).
„A intercepta” înseamnă a capta cu un echipament specializat intrus,
impulsurile electrice sau emisiile electromagnetice prin intermediul cărora circulă
transmisiile de date între sistemele informatice.
Transmisia datelor informatice interceptate nu este publică, adică nu este
destinată oricărei persoane, ci numai celor autorizate.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca interceptarea să se
realizeze fără drept, nejustificat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
transmisiilor de date.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se sancţionează conform art. 366.
Regimul sancţionator. Indiferent de forma de comitere (de bază ori
asimilată), fapta se sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 7. 3. Alterarea integrităţii datelor informatice (art. 362)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a modifica, şterge sau deteriora


date informatice ori de a restricţiona accesul la aceste date, fără drept.
Incriminarea este preluată cu modificări din art. 44, Titlul III al Cărţii I din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţeiîn
exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea
corupţiei.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
integritatea datelor informatice. Obiectul material îl reprezintă înseşi datele
informatice concretizate într-un anumit număr de biţi.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care deţine în mod legal datele
informatice.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare dintre următoarele
acţiuni: modificarea, ştergerea, deteriorarea datelor informatice sau restricţionarea
accesului la aceste date.

213
Cele mai uzuale forme de alterare a datelor informatice sunt virusurile
(acele programe care se ataşează fără acordul utilizatorului şi infectează sistemul)
şi viermii informatici (programele care determină căderea şi blocarea unui sistem
prin automultiplicarea sa repetată).
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca alterarea datelor să
se realizeze fără drept, nejustificat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru integritatea datelor
informatice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se sancţionează conform art. 366.
Regimul sancţionator. Fapta se sancţionează cu închisoare de la unu la 5
ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 7. 4. Perturbarea funcţionării sistemelor informatice (art. 363)

Noţiune. Infracţiunea constă în perturbarea gravă, fără drept, a funcţionării


unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau
deteriorarea datelor informatice ori prin restricţionarea accesul la aceste date.
Incriminarea este preluată cu modificări din art. 45, Titlul III al Cărţii I din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţeiîn
exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea
corupţiei.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la buna
funcţionare a sistemelor informatice care conţin date informatice. Obiectul
material îl reprezintă înseşi sistemele informatice.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care deţine în mod legal sistemul
informatic.
Latura obiectivă. Elementul material constă în perturbarea funcţionării unui
sistem informatic. Perturbarea (adică tulburarea) se poate realiza prin oricare
dintre următoarele operaţiuni: introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea
sau deteriorarea datelor informatice ori prin restricţionarea accesul la aceste date.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca perturbarea să se
realizeze fără drept, nejustificat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru integritatea datelor
informatice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se sancţionează conform art. 366.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se sancţionează cu închisoare de la 2
la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

214
VIII. 7. 5. Transferul neautorizat de date informatice (art. 364)

Noţiune. Infracţiunea constă în transferul neautorizat de date dintr-un


sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.
Incriminarea este preluată cu modificări din art. 44 alin. 2 şi 3, Titlul III al
Cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţeiîn exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi combaterea corupţiei.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
inviolabilitatea datelor informatice. Obiect material îl constituie înseşi datele
informatice transferate fără drept.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care deţine în mod legal datele
informatice.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de transferare a
datelor informatice. „Transferare” înseamnă copiere sau mutare în alt loc.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca transferarea să se
realizeze neautorizat, adică fără drept, nejustificat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru inviolabilitatea
datelor informatice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se sancţionează conform art. 366.
Regimul sancţionator. Fapta se sancţionează cu închisoare de la unu la 5
ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

VIII. 7. 6. Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice


(art. 365)

Noţiune. În forma de bază descrisă în alin. 1, infracţiunea constă în fapta


persoanei care fără drept produce, importă, distribuie sau pune la dispoziţie sub
orice formă:
- dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul
comiterii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364;
- parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit
accesul total sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii vreuneia dintre
infracţiunile prevăzute în art. 360-364.
Incriminarea este preluată cu modificări din art. 46, Titlul III al Cărţii I din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţeiîn
exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea
corupţiei.
În esenţă, în art. 365 sunt incriminate distinct anumite acte preparatorii sau
pregătitoare ale infracţiunilor din art. 360-364.

215
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
protecţia sistemelor şi datelor informatice. Obiect material îl constituie înseşi
dispozitive sau programele informatice, parolele, codurile de acces sau alte
asemenea date informatice.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care deţine în mod legal sistemele
ori datele informatice.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie oricare dintre următoarele
acţiuni enumerate în text: producere, import, distribuire sau punere la dispoziţie a
dispozitivelor sau programelor informatice ori a parolelor, codurilor de acces sau a
altor asemenea date informatice care permit accesul total sau parţial la un sistem
informatic.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca operaţiunea să se
realizeze neautorizat, adică fără drept, nejustificat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa datelor şi
sistemelor informatice.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit: săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364.
Tentativa se sancţionează conform art. 366.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau amendă.
Forme atenuate. În alin. 2 este descrisă o formă atenuată a infracţiunii care
constă în deţinerea fără drept a unui dispozitiv sau program informatic, a unei
parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în
alin. 1, în scopul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364.
Această formă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

216
CAPITOLUL IX: INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR
RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
(art. 367-384)

1. Aspecte generale privind infracţiunile care aduc


atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
2. Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice
3. Infracţiuni contra contra familiei
4. Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului
datorat persoanelor decedate

IX. 1. Aspecte generale privind infracţiunile care aduc


atingere unor relaţii privind convieţuirea socială

Obiect juridic generic. Infracţiunile grupate în acest titlu au ca obiect juridic


generic, acele relaţii sociale care se dezvoltă între oameni cu ocazia vieţuirii în
comun, dar din punct de vedere al pericolului social, ele reprezintă fapte de o
anumită gravitate care trebuie reprimate prin intermediul sancţiunilor penale.

217
Aceste relaţii sociale protejate privesc ordinea şi liniştea publică, relaţiile de
familie, libertatea religioasă, precum şi, în strânsă legătură cu aceasta din urmă,
respectul cuvenit persoanelor decedate şi monumentelor funerare.
Obiect material regăsim în cazul infracţiunii de port au folosire fără drept de
obiecte periculoase (art. 372), pornografia infantilă (art. 374), profanarea
lăcaşurilor sau a obiectelor de cult (art. 382), profanarea de cadavre sau morminte
(art. 383), etc., dar majoritatea infracţiunilor din acest cxapitol nu au obiect
material.
Subiecţii infracţiunilor nu sunt de regulă circumstanţiaţi de lege şi deci orice
persoană poate fi subiect activ al acestora. Cu toate acestea, există şi incriminări
pentru care legiuitorul pretinde ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, de ex.
aceea de persoană căsătorită (în cazul infracţiunii de bigamie - art. 376), persoană
care are o obligaţie legală de întreţinere (abandonul de familie – art. 377), părinte
sau persoană care are un minor încredinţat (nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului şi împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu - art. 379 şi 380).
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile
din acest titlu sunt infracţiuni comisive şi se pot comite de regulă prin acţiune, dar
şi prin inacţiune. Există însă şi infracţiuni omisive cum este abandonul de familie,
în formele descrise la literele „b” şi „c” ale art. 378 alin. 1 (neîndeplinirea obligaţiei
de întreţinere şi neplata pensiei de întreţinere).
Urmarea socialmente periculoasă constă de cele mai multe ori într-o stare de
pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Infracţiunile din acest titlu se săvârşesc cu intenţie directă
sau indirectă. Uneori, pentru întregirea laturii subiective mai sunt necesare anumite
cerinţe esenţiale: de ex. făptuitorul trebuie să acţioneze cu rea-credinţă (art. 378
alin. 1 lit. b şi alin. 2 – abandon de familie).
Tentativa este posibilă la cele mai multe dintre infracţiuni, dar se pedepseşte
numai în cazul infracţiunii de pornografie infantilă (art. 374).
Sancţiunile prevăzute în lege sunt închisoarea şi amenda. În cazul
infracţiunii de constituire a unui grup inbfracţional organizat (art. 367) este
prevăzută şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

IX. 2. Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice

IX. 2. 1. Constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a iniţia sau de a constitui un grup


infracţional organizat, de a adera la el ori de a-l sprijini sub orice formă.
Dacă de regulă, acţiunile de asociere a cetăţenilor nu cad sub incidenţa
legii penale, ori de câte ori asocierea unor persoane urmăreşte ca scop comiterea
de infracţiuni, legea penală este datoare să reprime asemenea asociaţii sau
grupări.
În alin. 6 al articolului este definit grupul infracţional organizat drept acel
grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită

218
perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia
sau mai multor infracţiuni.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal şi din Legea
nr. 39/2003 privind prevenirea şi combarera criminalităţii organizate.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
ordinea şi securitatea socială care trebuie protejate împotriva grupărilor
infracţionale. Nu există obiect material.
Subiectul activ în cazul formei de comitere prin constituire a grupului este
multiplu, prezentându-se sub forma unei pluralităţi constituite. În privinţa celorlalte
forme de comitere (iniţiere, aderare, sprijinire), subiectul activ poate fi orice
persoană, chiar şi una singură.
Diferenţele dintre participaţia penală obişnuită şi constituirea unui grup
infracţional organizat constau în următoarele:
- la participaţia penală, pericolul social este dat de infracţiunea concretă
comisă, pe când în cazul constituirii unui grup infracţional organizat, pericolul social
derivă din însăşi activitatea de asociere;
- grupul infracţional organizat presupune o anumită existenţă în timp şi de
sine stătătoare, o organizare şi o împărţire a rolurilor fiecărui membru,
- în cazul participaţiei penale, activitatea fiecărui participant se absoarbe în
conţinutul infracţiunii concrete comise în această modalitate, pe când în cazul
constituirii unui grup infracţional organizat, aceasta va fi reţinută distinct de
infracţiunile concrete comise de grupul respectiv.
Subiect pasiv al infracţiunii este statul ca titular al valorii ocrotite.
Latura obiectivă. Elementul material este exprimat în formă alternativă,
putând consta din următoarele acţiuni: iniţierea, constituirea, aderarea la un grup
infracţional organizat sau sprijinirea sub orice formă a unei asemenea asocieri.
Iniţierea unui grup infracţional organizat presupune activităţile de propunere
a constituirii unei asociaţii ori grupări criminale, enunţarea unor astfel de idei,
precum şi atragerea de adepţi ai asociaţiei sau grupării, efectuarea de acte prin
care se pregăteşte înfiinţarea unui asemenea grup;
Constituirea unui grup infracţional organizat se referă la crearea în fapt a
unei asociaţii/grupări, înţelegerea sau acordul lor de voinţă în acest sens, dar şi
acordul membrilor de a coopera în vederea realizării scopurilor organizaţiei;
Aderarea la un grup infracţional organizat înseamnă alăturarea la o astfel de
organizaţie, intrarea efectivă în grupare sau asociaţie, în deplină cunoştinţă a
scopurilor ei şi cu voinţa de a participa la acţiunile acesteia;
Sprijinirea sub orice formă a unei asemenea asocieri desemnează acţiunile
de ajutor date de persoane din afara organizaţiei şi poate consta în ajutor material
sau moral sau înlesnirea funcţionării acelei asocieri.
Oricare dintre aceste acţiuni poate forma singură elementul material al
infracţiunii, dar ultimele două forme de comitere presupun o situaţie premisă şi
anume preexistenţa unei asocieri la care se aderă sau care este sprijinită în orice
fel. Persoana care comite mai multe din aceste acţiuni alternative, cu aceeaşi
rezoluţie infracţională va răspunde numai pentru o singură infracţiune.

219
Ori de câte ori grupul infracţional organizat a trecut şi la comiterea unei
infracţiuni, potrivit dispoziţiilor alin. 3, se vor aplica regulile referitoare la concursul
de infracţiuni.
Urmarea socialmente periculoasă constă într-o stare de pericol pentru
relaţiile de convieţuire socială.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
datorită
Regimul sancţionator. Infracţiunea este pedepsită cu închisoare de la unu
la 5 ani.
Forme agravate. În alin. 2 este descrisă forma agravată, iar elementul
circumstanţial de agravare îl constituie împrejurarea că în scopul grupului
infracţional organizat intră săvârşirea unei infracţiuni care este pedepsită cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoare mai mare de 10 ani.
Cauza specială de nepedepsire. Potrivit alin. 4, sunt apăraţi de
răspundere penală acei membri ai grupării care denunţă autorităţilor, existenţa
grupului, mai înainte ca acesta să fi fost descoperit şi de a se fi început săvârşirea
faptelor care intră în scopul grupării.
Cauza de reducere a pedepsei. Alin. 5 conţine şi o cauză specială de
reducere a pedepsei constând în aceea că persoana care a comis vreuna din
faptele descrise în alin. 1-3, înlesneşte în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului
şi tragerea la răspundere penală a unui sau mai multor membri ai grupării, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

IX. 2. 2. Instigarea publică (art. 368)

Noţiune. Fapta constă în îndemnarea publicului prin viu grai, în scris sau
orice alte mijloace să săvârşească infracţiuni.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
convieţuirea socială care presupun respectarea ordinii de drept prin interzicerea
oricăror forme de apologie a infracţiunilor. Nu există obiect material al infracţiunii.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate
formele.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public, această împrejurare
constituie element circumstanţial de agravare, iar fapta săvârşită de o astfel de
persoană va fi pedepsită mai aspru, potrivit dispoziţiilor din alin. 2. Subiect pasiv
este statul.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiunea de
îndemnare a publicului să comită infracţiuni.
Fapta se poate comite verbal (prin viu grai în adunări, întruniri, etc), în scris
(prin articole din ziar, manifeste, mesaje virtuale, etc.) sau orice alte mijloace (de
ex., sau prin intermediul televiziunii, radioului, etc.)

220
După cum se observă, cerinţa esenţială a elementului material constă în
săvârşirea acţiunii în condiţii de publicitate.
Urmarea socialmente periculoasă presupune producerea unei stări de
pericol pentru regulile de convieţuire socială.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la 3 ani sau amenda, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
Dacă fapta la care s-a instigat public a fost săvârşită, se va aplica pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea faptă.
Forma agravată. Pentru forma agravată din alin. 2, când subiectul activ
este calificat, pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 1 la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

IX. 2. 3. Incitarea la ură sau discriminare (art. 369)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care incită publicul, prin


orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privind convieţuirea
socială care sunt astfel protejate prin reprimarea oricărei forme de discriminare
între oameni. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, iar participaţia
penală este posibilă sub toate formele. Fapta se poate comite şi de către o
persoană juridică. Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv
secundar este grupul de persoane împotriva cărora s-a incitat la ură ori
discriminare.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de instigare, adică
de apologie sau propagandă a discriminării persoanelor în funcţie de anumite
criterii.
Acţiunea incriminată se poate realiza prin orice mijloace: prin viu grai, în
scris (afişe, manifeste, etc), prin mijloace de comunicare în masă, sau alte mijloace
(desene, picturi, filme sau alte manifestări artistice cu un astfel de conţinut).
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru valorile ocrotite.
Tentativa deşi este posibilă, nu este pedepsită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Potrivit legii, fapta se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani, alternativ cu amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

221
IX. 2. 4. Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni (art. 370)

Noţiune. Infracţiunea constă în încercarea de a determina o persoană prin


constrângere sau corupere, să comită o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privind convieţuirea
socială care se opun încercărilor de instigare a persoanelor să comită fapte cu un
grad ridicat de pericol social. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de a încerca
determinarea unei persoane să comită o infracţiune.
Din punct de vedere al formelor infracţiunii, fapta este în realitate o tentativă
de instigare nereuşită. În lipsa incriminării din art. 370, pedepsirea unei încercări
neizbutite de instigare nu ar putea fi sancţionată.
Cerinţele esenţiale ale elementului material au în vedere următoarele
aspecte:
- încercarea de determinare trebuie să aibă loc prin constrângere (fizică sau
morală) sau prin corupere (oferire de bani, foloase sau alte servicii);
- instigarea să se refere la săvârşirea unei infracţiuni pedepsită cu
detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie care poate fi directă
sau indirectă.
Tentativa nu este posibilă, fapta însăşi fiind o tentativă de instigare
nereuşită. Dacă instigarea a reuşit şi cel instigat a săvârşit infracţiunea la care s-a
instigat, atunci făptuitorul instigator va răspunde pentru instigare la acea infracţiune
şi nu pentru încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
unu la 5 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 2. 5. Tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371)

Noţiune. Potrivit textului, infracţiunea constă în fapta persoanei care tulbură


ordinea şi liniştea publică prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor
ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, în public.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din acele relaţii sociale privitoare la
convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică.
Ordinea şi liniştea publică presupun un climat de convieţuire paşnică,
încredere şi securitate personală.

222
Dacă fapta este îndreptată împotriva persoanei sau a unor bunuri, acestea
vor deveni obiect material al infracţiunii.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni:
săvârşirea de violenţe, de ameninţări ori de atingeri grave aduse demnităţii
persoanelor.
Urmează ca organele judiciare să stabilească în funcţie de urmările
produse, dacă manifestările concrete (de ex. proferarea de cuvinte obscene într-un
local public, expunerea nudului în public într-o manieră care au produs vreunul din
rezultatele cerute de norma de incriminare, indignarea cetăţenilor, etc.) au adus
atingere bunelor moravuri, au provocat tulburarea ordinii şi liniştii publice).
Cerinţa esenţială a oricăreia dintre acţiunile ce formează elementul material
este ca aceasta să aibă loc în public.
Urmarea imediată se concretizează într-o atingere adusă ordinii şi liniştii
publice1.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 2. 6. Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase (art. 372)

Noţiune. Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în fapta de a purta fără drept, la


adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi
autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a
următoarelor obiecte: cuţit, pumnal, box sau alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, arme neletale care nu sunt
supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice, substanţe iritant-
lacrimogene sau cu efect paralizant.
În alin. 2 este introdusă o altă modalitate de comitere, fapta constând în
folosirea fără drept la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special
amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport
în comun, a obiectelor menţionate în alineatul 1.
Deşi în doctrină2 s-a susţinut că modalitatea normativă din alin. 2 reprezintă
o formă agravată a faptei descrise în primul alineat, considerăm că este vorba de o
altă infracţiune deoarece elementul material este diferit.

1
Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 427
2
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, conform Noului Cod penal. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 610; Tudorel Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii
pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 571

223
Incriminarea este preluată cu modificări din Legea nr. 61/1991 pentru
sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
liniştii publice3.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale de convieţuire
socială conform cărora anumite obiecte periculoase nu pot fi purtate în locuri
publice, pentru a se împiedica incidentele violente. Obiect material sunt înseşi
obiectele a căror purtare este interzisă.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă,
excepţie făcând coautoratul deoarece fiecare persoană care săvârşeşte acţiunea
interzisă comite o infracţiune în nume propriu. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei din alin. 1 constă în fapta de
a purta (adică de a avea asupra sa, fie în mână, în buzunar, geantă, poşetă,
rucsac, etc.) anumite obiecte cu potenţial periculos: cuţit, pumnal, box sau alte
asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau
lovire, arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri
electrice, substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Pentru fapta descrisă în alin. 2, elementul material se realizează prin
acţiunea de a folosi aceste obiecte periculoase, în locurile menţionate la alin. 1.
Cerinţele esenţiale ale elementului material pentru ambele variante de
comitere, presupun ca:
- portul/folosirea obiectelor să aibă loc fără drept (adică nejustificat,
neautorizat),
- acţiunea să fie comisă în anumite locuri, expres menţionate de legiuitor: la
adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi
autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Dacă făptuitorul a purtat întâi obiectul într-unul din locurile menţionate de
legiuitor şi apoi l-a şi folosit, în sarcina sa se va reţine doar a doua modalitate
normativă a faptei, aceea din alin. 2, portul obiectelor fiind absorbit în acţiunea de
folosire.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma
infracţiunii din alin. 1 este închisoarea de 3 luni la un an sau amenda, iar pentru
forma descrisă în alin. 2 este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
Forme agravate. În alin. 3 este introdusă o formă agravată a faptei din alin.
1, care este pedepsită mai sever dacă făptuitorul poartă fără drept, în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes
public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral, obiectele
menţionate în alineatul 1.
Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la unu la 3 ani sau
amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

3
Republicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 31 ianuarie 2011.

224
IX. 2. 7. Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice (art. 373)

Noţiune. Infracţiunea constă în împiedicarea prin orice mijloace a


desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.
Incriminarea are caracter de noutate şi nu se regăseşte în legislaţia penală
anterioară.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privind convieţuirea
care presupun ca persoanele să-şi exercite nestingherit dreptul la liberă exprimare
a opiniilor lor în cadrul unor adunări publice. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar şi o persoană juridică.
Participaţia penală este posibilă. Subiect pasiv principal este statul, iar subiect
pasiv secundar este grupul de persoane împiedicat să ţină adunarea publică.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de împiedicare
(adică obstrucţionare, stânjenire) a desfăşurării unei adunări publice. Această
acţiunea de împiedicare se poate comite prin orice mijloace, de ex. prin acte de
violenţă contra manifestanţilor, strigăte sau zgomote puternice, organizarea unei
alte adunări publice în acelaşi loc sau în apropiere, etc.
Cerinţa esenţială a elementului material impune ca adunarea publică să fi
fost în prealabil autorizată potrivit legii. Prin urmare împiedicarea desfăşurării unei
adunări publice neautorizată nu constituie infracţiune.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 2. 8. Pornografia infantilă (art. 374)

Noţiune. Infracţiunea constă în producerea, deţinerea în vederea expunerii


sau distribuirii, achiziţionarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea,
precum şi punerea la dispoziţie în orice mod, de materiale pornografice cu minori.
Incriminarea este preluată cu modificări din legislaţia penală cu caracter
special anterioară noului Cod penal (Legea nr. 678/2001 privind combaterea
traficului de persoane şi Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei1.
Obiectul juridic special este format din relaţiile privind convieţuirea socială
care impun un comportament demn şi respectarea bunelor moravuri faţă de minori.
Obiect material sunt materialele pornografice cu minori.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penalăp este
posibilă. Subiect pasiv este minorul reprezentat în acele materiale.
1
Republicată în Monitorul Oficial nr. 87 din 4 februarie 2008.

225
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin oricare dintre
acţiunile enumerate cu titlu exemplificativ de către legiuitor: producerea, deţinerea
în vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea, stocarea, expunerea,
promovarea, distribuirea, precum şi punerea la dispoziţie în orice mod a
materialelor pornografice.
Cerinţa esenţială a elementului material impune ca aceste materiale
pornografice să se refere la minori, adică la persoane cu vârsta mai mică de 18
ani. Potrivit alin. 4, prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice material
care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care deşi nu
prezintă o persoană reală, simulează în mod credibil, un minor având un astfel de
comportament.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Forme agravate şi atenuate. În alin. 2 regăsim o formă agravată a faptei
care presupune săvârşirea faptelor din alin. 1 prin intermediul unui sistem
informatic sau printr-un alt mijloc de stocare a datelor.
Caracterul grav este dat de posibilitatea mai mare de răspândire a unor
astfel de materiale în mediul virtual prin reţelele de comunicare.
Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Alin. 3 introduce o formă atenuată a faptei care constă în accesarea fără
drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice
sau a altor mijloace de comunicaţii electronice.
Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau
amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 2. 9. Ultrajul contra bunelor moravuri (art. 375)

Noţiune. Infracţiunea constă în expunerea sau distribuirea fără drept, în


public, de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât pornografia
infantilă ori săvârşirea în public, a actelor de exhibiţionism sau a altor acte sexuale
explicite.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privind convieţuirea
socială în conformitate cu care oamenii sunt ţinuţi să respecte bunele moravuri.
Aşa cum a fost definită în doctrină1, noţiunea de bune moravuri semnifică acele
obiceiuri, deprinderi şi comportări în societate care implică respectul reciproc,
păstrarea decenţei şi considerarea demnităţii umane. Nu există obiect material.

1
G. Marcov, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a infracţiunii de ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, în „Revista Română de Drept”, nr. 10/1971, p.
94

226
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv sunt persoanele care au fost lezate prin
comportamentul indezirabil al făptuitorului.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare dintre acţiunile
enumerate de legiuitor: expunerea sau distribuirea fără drept, de imagini ce
prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât pornografia infantilă, săvârşirea
actelor de exhibiţionism sau a altor acte sexuale explicite.
Expunerea înseamnă etalare, arătarea către alţii; distribuirea înseamnă
împărţirea, înmânarea de asemenea imagini, unor alte persoane. Exhibiţionism
înseamnă expunerea publică a organelor genitale.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca toate aceste acţiuni
să aibă loc în public. În ceea ce priveşte acţiunile de expunere şi distribuire, mai
există o cerinţă suplimentară şi anume ca activităţile să se desfăşoare fără drept,
adică neautorizat. Dacă aceste acţiuni se realizează de către persoane autorizate
(de ex. distribuitori de ziare şi reviste care desfăşoară astfel de activităţi în
condiţiile legii), fapta nu constituie infracţiune
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 3. Infracţiuni contra familiei

IX. 3. 1. Bigamia (art. 376)

Noţiune. Statul nostru consacră caracterul monogam al familiei, iar potrivit


art. 376, infracţiunea de bigamie constă în încheierea unei noi căsătorii de către o
persoană căsătorită.
Se pedepseşte de asemenea şi persoana necăsătorită care încheie o
căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
instituţia căsătoriei monogame. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi persoana (bărbat sau femeia) care are calitatea de
persoană căsătorită ori persoana necăsătorită care cunoaşte că partenerul este
deja căsătorit. Subiect pasiv este soţul persoanei căsătorite
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de încheiere a unei
noi căsătorii, în sensul de act juridic valabil întocmit de către persoana competentă
(ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei)..
Nu contează dacă soţii trăiau împreună sau erau despărţiţi în fapt.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.

227
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru bigamie este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
În alineatul 2 se arată că persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o
persoană pe care o ştie căsătorită, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un
an sau cu amendă. Acest alineat incriminează în realitate, complicitatea la bigamie,
dar o sancţionează mai blând.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 3. 2. Incestul (art. 377)

Noţiune. Fapta constă în raportul sexual consimţit între rude în linie directă
sau între fraţi şi surori şi a fost sancţionată aspru din cele mai vechi timpuri.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special îl formează pe de o parte relaţiile referitoare la
moralitatea vieţii sexuale, dar şi relaţiile care se formează în legătură cu sănătatea
biologică a speciei umane.
Subiectul activ. În mod necesar, fapta este o infracţiune bilaterală, adică
presupune cooperarea a două persoane de sex opus, chiar dacă numai una poate
fi pedepsită. Subiecţii activi trebuie să fie înrudiţi între ei, fie în linie directă ori să fie
frate şi soră.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Latura obiectivă. Elementul material constă în raportul sexual, consimţit şi
normal care are loc între două persoane de sex opus.
Cerinţa esenţială a legii este ca raportul sexual să fie consimţit şi să aibă loc
între rude în linie directă (mamă-fiu, tată-fiică, bunic-nepoată sau bunică-nepot,
etc.) sau între frate şi soră.
Dacă raportul sexual are loc prin constrângere sau asupra unei persoane în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, făptuitorul va răspunde doar
pentru viol în formă agravată, nu şi pentru incest.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă. Eroarea
asupra existenţei relaţiilor de rudenie înlătură caracterul penal al faptei.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 3. 3. Abandonul de familie (art. 378)

Noţiune. Abandonul de familie constă în săvârşirea de către cel care


obligaţia legală de întreţinere a uneia din următoarele fapte:
 părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunând persoana
îndreptăţită la întreţinere, la suferinţe fizice sau morale;

228
 neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de
lege;
 neplata cu rea credinţă timp de 3 luni a pensiei de întreţinere, stabilită
pe cale judecătorească.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la necesitatea
îndeplinirii obligaţiei legale de întreţinere care derivă din relaţiile de familie.
Subiectul activ poate fi numai persoana care are faţă de subiectul pasiv o
obligaţie de întreţinere. Potrivit Codului civil, obligaţia de întreţinere există între
următoarele persoane:
 soţ şi soţie
 rudele în linie dreaptă, chiar şi în situaţia adopţiei
 fraţi şi surori, chiar şi în situaţia adopţiei
 între foştii soţi, în anumite condiţii
Dreptul la întreţinere îl are numai acela care se află în nevoie, neavând
posibilitatea să obţină câştiguri din muncă, din cauza incapacităţii de a munci (este
minor, este major, dar urmează studii superioare forma de învăţământ la zi şi nu
depăşeşte vârsta de 26 de ani, este bolnav, etc).
Latura obiectivă. Infracţiunea este reglementată sub forma a trei modalităţi
alternative pe care le vom analiza separat în cele ce urmează:
- părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor. Elementul material constă în
una din cele trei acţiuni enumerate de legiuitor. Cerinţa esenţială a oricăreia din
aceste acţiuni este aceea ca cel îndreptăţit la întreţinere să fie expus prin fapta
comisă la suferinţe fizice sau morale.
- neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege. Fapta se comite
prin inacţiune şi presupune ca făptuitorul să nu-şi îndeplinească cel puţin două luni
această obligaţie;
- neplata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Această
variantă alternativă se comite de asemenea prin inacţiune, iar cerinţa legii este ca
să existe o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a stabilit plata unei astfel
de pensii.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă,
iar pentru ultimele două variante de incriminare legiuitorul pretinde ca făptuitorul să
fie de rea-credinţă: adică are posibilităţi materiale să-şi îndeplinească această
obligaţie, dar nu o face. Organele judiciare sunt obligate să facă dovada relei
credinţe a făptuitorului.
Regimul sancţionator. Toate variantele de comitere, inclusiv varianta
asimilată din alin. 2 se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Forma asimilată. În alin. 2 este incriminată şi neexecutarea cu rea-credinţă,
de către persoana condamnată a prestaţiilor periodice stabilite nprin hotărâre
judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din paete
victimei infracţiunii.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar competenţa de soluţionare revine judecătoriei.
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

229
Dacă în cursul procesului penal, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile de
întreţinere, dar nu a fost retrasă plângerea prealabilă, instanţa va pronunţa
împotriva inculpatului o hotărâre de amânare a aplicării pedepsei sau cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.

IX. 3. 4. Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art.


379)

Noţiune. Legea incriminează această faptă în două modalităţi normative şi


anume:
- reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul
celuilalt părinte sau al persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat potrivit legii;
- fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre
judecătorească spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare
dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi
sau de către organul competent.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
existenţa unui cadru familial normal privind creşterea şi educarea copiilor.
Subiectul activ al infracţiunii este la prima variantă de incriminare, părintele
minorului, iar la a doua variantă de incriminare, numai persoana căreia i s-a
încredinţat minorul printr-o hotărâre judecătorească. Această persoană poate fi
unul din părinţi, o rudă sau o altă persoană.
Latura obiectivă. Elementul material al primei variante constă în reţinerea
minorului de către părintele său. Această acţiunea trebuie să se săvârşească în
mod abuziv, în lipsa consimţământului celuilalt părinte sau al persoanei căreia i s-a
încredinţat minorul.
Pentru a doua variantă, elementul material constă în împiedicarea repetată
a părintelui de a avea legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi
sau stabilite de către instanţa judecătorească.
Cerinţa esenţială a legii presupune ca împiedicarea să aibă loc în mod
repetat, adică să aibă caracterul unui tratament sistematic de natură a compromite
bunele relaţii care trebuie să existe între părinte şi copilul său minor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
o lună la 3 luni sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar competenţa de soluţionare revine judecătoriei.
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

IX. 3. 5. Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu (art.


380)

230
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta părintelui sau a persoanei căreia i-a
fost încredinţat minorul potrivit legii, de a-l retrage sau de a-l împiedica prin orice
mijloace să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu.
Incriminarea are caracter de noutate şi nu se regăseşte în legislaţia penală
anterioară
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
dreptul minorului la învăţătură. Nu există obiect material.
Subiectul activ este calificat şi trebuie să fie părintele minorului sau
persoana căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii. Subiectul pasiv este
minorul căruia i se interzice accesul la învăţământul general obligatoriu, dar până
la vârsta de 16 ani, deoarece după această vârstă învăţământul general nu mai
este obligatoriu.
Latura obiectivă. Elementul material constă în oricare dintre cele două
acţiuni: retragerea minorului de la şcoală sau împiedicarea lui să meargă la şcoală.
Retragerea minorului înseamnă că acesta este scos din evidenţele şcolare,
iar acţiunea de împiedicare se poate realiza prin orice mijloace: nu este înscris în
clasa I, nu este lăsat să plece la şcoală, este trimis în alt loc, etc.
Cerinţa esenţială presupune ca minorul să nu poată urma cursurile
învăţământului general obligatoriu (durata acestuia este în prezent de 11 clase
conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 1.În acest sens, obligaţia de a frecventa
învăţământul obligatoriu de 11 clase, la forma cu frecvenţă, încetează la vârsta de
18 ani.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru educaţia minorului.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau amendă.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 2, fapta nu se sancţionează dacă
îniante de a se termina urmărirea penală, inculpatul reia frecventarea cursurilor de
către minor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.
Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul
asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa va pronunţa
împotriva inculpatului o hotărâre de amânare a aplicării pedepsei sau cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.

IX. 4. Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului


datorat persoanelor decedate

IX. 4. 1. Împiedicarea exercitării libertăţii religioase (art. 381)


1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 10 ianuarie 2011 şi modificată prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 117/2013 privind modificarea şi completarea şi pentru luarea unor măsuri
în domeniul învăţământului (publicată în Monitorul Oficial nr. 843 din 30 decembrie 2013).

231
Noţiune. Infracţiunea este incriminată în două variante alternative de
comitere şi anume:
- în alineatul 1 este descrisă fapta persoanei care împiedică sau tulbură
libera exercitare a ritualului unui cult religios care funcţionează şi este organizat în
mod legal.
- în alineatul 2 regăsim o variantă de specie care constă în obligarea unei
persoane prin constrângere să participe la serviciile religioase ale vreunui cult sau
să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult
- în alineatul 3 este prezentată forma asimilată a variantei de incriminare din
alineatul precedent, constând în obligarea unei persoane, prin violenţă sau
ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul organizat potrivit legii, căruia
îi aparţine.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
libertatea conştiinţei, întrucât nimeni nu poate fi obligat să practice un anumit cult
religios, iar cei care doresc să practice un astfel de cult care funcţionează legal, nu
pot fi tulburaţi ori împiedicaţi să-l exercite.
Obiect material al infracţiunii poate fi corpul persoanei împiedicată sau
tulburată prin violenţă de la exercitarea cultului religios ori obiectele şi lucrurile care
servesc la practicarea acelui cult.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este persoana împiedicată
ori constrânsă să participe la cultul religios.
Latura obiectivă. La varianta din alin. 1, elementul material constă în două
acţiuni alternative: împiedicarea sau tulburarea, acte care se pot realiza prin orice
fel de mijloace, legea neindicându-le în mod expres (de ex. împiedicarea accesului
enoriaşilor în biserici sau temple în intervalele în care au loc servicii religioase;
încuierea bisericilor sau altor lăcaşe de cult, etc).
Pentru varianta din alin. 2, elementul material constă în acţiunea de
constrângere (prin ameninţare sau violenţă fizică) a unei persoane să participe la
serviciile religioase ale unui anumit cult sau să îndeplinească un act religios legat
de exercitarea unui cult.
În cazul variantei de specie din alin. 3, elementul material constă în acţiunea
de obligare a persoanei să îndeplinească un act interzis de cultul organizat potrivit
legii, căruia îi aparţine acea persoană. Obligarea trebuie să se realizeze prin
violenţă sau ameninţare, aceasta fiind cerinţa esenţială a elementului material.
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Sancţiunea prevăzută în lege pentru varianta de
incriminare din alin. 1 este închisoarea de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu amenda.
Pentru variantele de specie din alin. 2 şi 3, pedeapsa prevăzută în lege este
închisoarea de la unu la 3 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar competenţa de soluţionare revine judecătoriei.
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

232
IX. 4. 2. Profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult (art. 382)

Noţiune. Respectul datorat lăcaşurilor de cult sau a obiectelor folosite


pentru practicarea credinţelor religioase reprezintă pentru societatea noastră, o
valoare morală şi religioasă de importanţă deosebită, astfel că în noul Cod penal a
fost introdusă o incriminare cu caracter de noutate prin care sunt protejate astfel de
simboluri.
Infracţiunea constă în profanarea unui lăcaş sau a unui obiect de cult,
aparţinând unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii.
Obiectul juridic special constă în relaţiile juridice referitoare la convieţuirea
socială care reclamă manifestarea sentimentelor de respect faţă de lăcaşurile sau
obiectele de cult.
Obiectul material îl reprezintă lăcaşul sau obiectul de cult asupra căruia se
comite fapta.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de profanare, care
se poate realiza prin orice mijloace. Prin „profanare” se înţelege orice atingere
lipsită de respect, injurioasă ori batjocoritoare a valorilor ocrotite (de ex. executarea
de desene, inscripţii obscene, etc).
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca lăcaşul sau obiectul
de cult asupra căruia se realizează acţiunea să fie dintre acelea ce aparţin unui
cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la
6 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 4. 3. Profanarea de cadavre sau morminte (art. 383)

Noţiune. Din cele mai vechi timpuri, respectul datorat morţilor a reprezentat
pentru societatea noastră o valoare morală de mare importanţă, astfel că şi Codul
penal ocroteşte sentimentele de pietate pe care cetăţenii trebuie să le manifeste în
raport cu cei decedaţi.
Varianta din alin. 1 se referă la cadavre ori cenuşa umană şi constă în
sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenuşii rezultate din
incinerarea acestuia.
Varianta de specie din alin. 2 se referă la construcţiile sau obiectele
conţinând rămăşiţe umane şi se comite prin profanarea prin orice mijloace, a unui
mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.

233
Obiectul juridic special constă în relaţiile juridice referitoare la convieţuirea
socială care reclamă manifestarea sentimentelor de pietate faţă de cei dispăruţi ori
faţă de obiectele care simbolizează amintirea acestora. Obiectul material îl
reprezintă cadavrul, cenuşa umană, mormântul, monumentul funerar sau urna
funerară asupra căreia se comite fapta.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei din alin. 1 constă în oricare
din următoarele acţiuni: sustragere, distrugere sau profanare, care se poate realiza
prin orice mijloace.
Sustragerea presupune acţiunea analizată la art. 228 (furtul), iar distrugerea
pe aceea din art. 253 (distrugerea). Prin profanare se înţelege orice atingere lipsită
de respect, injurioasă ori batjocoritoare a valorilor ocrotite.
Infracţiunea de profanare de morminte poate intra în concurs ideal cu alte
infracţiuni cum ar fi tulburarea ordinii şi liniştii publice, etc.
De asemenea, prin decizia nr. 35/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că infracţiunea de profanare de
cadavre poate intra în concurs real cu infracţiunea de omor dacă inculpatul, prin
dezmembrarea sau incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea infracţiunii de
omor comise anterior.
Elementul material al variantei de specie din alin. 2 se realizează prin
acţiunea de profanare a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument
funerar. Profanarea se poate realiza prin orice mijloace.
Urmarea imediată este atingerea adusă sentimentelor de pietate
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru varianta din
alin. 1 este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar pentru varianta de specie din alin. 2
sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.

IX. 4. 4. Prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe (art. 384)

Noţiune. Infracţiunea constă în prelevarea de ţesuturi sau organe de la un


cadavru, fără drept.
Incriminarea este preluată cu modificări din Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii1.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se formează în
legătură cu sănătatea publică. Obiect material sunt organele ori ţesuturile
prelevate.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006

234
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de prelevare a
organelor sau ţesuturilor de la un cadavru. Prin prelevare se înţelege luare, ridicare
a unei cantităţi sau părţi dintr-un întreg.
Potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, ţesutul este
gruparea diferenţiată de celule care formează împreună o asociere topografică şi
funcţională (de ex. ţesut epitelial, hepatic, renal, etc.), iar organul este partea
diferenţiată din structura unui organism, adaptată la o funcţie definită şi care este
formată din ţesuturi ori tipuri celulare, prezentând vascularizaţie şi inervaţie proprii
(de ex. splina, tiroida, inima, pielea, etc.)
Cerinţa esenţială presupune ca acţiunea să aibă loc fără drept, adică fără
îndreptăţire legală, neautorizat.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru sănătatea publică, precum
şi atingerea adusă cadavrului de la care s-a realizat prelevarea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege închisoarea de la 6 luni
la 3 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare revine judecătoriei.
CAPITOLUL X: INFRACŢIUNI ELECTORALE
(art. 385-393)
1. Aspecte generale privind infracţiunile electorale
2. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale
3. Coruperea alegătorilor
4. Frauda la vot
5. Frauda la votul electronic
6. Violarea confidenţialităţii votului
7. Nerespectarea regimului urnei de vot
8. Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale

X.1. Aspecte generale privind infracţiunile electorale.

Această grupă de infracţiuni a fost preluată în Codul penal din legislaţia


electorală anterioară. Printre actele normative anterioare care au reglementat
procesul electoral din ţara noastră se regăsesc: Legea nr. 3/2000 privind
organizarea referendumului, Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
admininistraţiei publice locale, Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi dsfăşurarea alegerilor pentru
Parlamentul European şi Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
Existenţa unei ample legislaţii consacrate procesului democratic al alegerilor
şi exercitării dreptului la vot a condus la apariţia unor paralelisme şi repetări ale
incriminărilor din acest domeniu, aspecte care au fost avute în vedere de legiuitor
şi care au determinat introducerea infracţiunilor electorale în noul Cod penal.

235
Obiectul juridic generic este format din relaţiile sociale privitoare la
desfăşurarea alegerilor în România şi la exercitarea dreptului de vot.
Obiect material vom regăsi în cazul anumitor infracţiuni cum sunt de
exemplu: frauda la vot (art. 387), frauda la votul electronic (art. 388),
nerespectarea regimului urnei de vot (art. 390).
Subiect activ al infracţiunilor electorale poate fi orice persoană. Uneori,
legea pretinde o anumită calitate subiectului activ: aceea de persoană care
votează (art. 387 – frauda la vot), aceea de membru al biroului electoral sau al
secţiei de votare (art. 389 – violarea confidenţialităţii votului). În acest din urmă
caz, calitatea subiectului activ constituie un element circumstanţial de agravare a
faptei. Participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv principal este statul român, prin instituţiile sale
organizatoare ale alegerilor, dar pot exista şi subiecţi pasivi secundari: persoanele
împiedicate să voteze, persoanele agresate, etc..
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile
electorale sunt infracţiuni comisive.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru stabilitatea şi corectitudinea
procesului electoral.
Latura subiectivă. Infracţiunile din acest capitol se comit numai cu intenţie,
fie ea directă sau indirectă. În anumite cazuri vor exista şi cerinţe esenţaile
referitoare la scopul urmărit (art. 386 - coruperea alegătorilor).
Tentativa. Cu excepţia infracţiunii menţionate în art. 386 (coruperea
alegătorilor), pentru toate celelalte infracţiuni, tentativa este incriminată şi
sancţionată, aşa cum se disune în art. 393.
Regimul sancţionator. Pedepsele prevăzute în lege sunt închisoarea (de la
6 luni la 7ani) şi amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu pentru
toate infracţiunile din această grupă, iar competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine judecătoriei.
Dispoziţiile art. 385-391 care incriminează faptele săvârşite în dauna
procesului electoral se vor aplica şi în cazul în care faptele sunt comise cu prilejul
unui referendum (art. 392).

X. 2. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale (art. 385)

Noţiune. Infracţiunea constă în împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului


exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
exercitarea dreptului fundamental de a alege sau a dreptului de a fi ales. Nu există
obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toater formele. Subiect pasiv este persoana împiedicată să voteze sau să fie
aleasă.

236
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de împiedicare a
liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales. Acţiunea se poate comite
prin orice mijloace.
A împiedica înseamnă a nu permite ceva unei persoane, a o opri să
realizeze o anumită acţiune. Astfel, fapta se poate comite prin interzicerea
accesului în secţia de votare, prin omiterea intenţionată de pe listele electorale,
închiderea secţie de votare, etc.
Urmarea imediată se concretizează într-o stare de pericol pentru liberul
exerciţiu al dreptului de a alege şi de a fi ales.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie indirectă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi este sancţionată.
Regimul sancţionator. Forma simplă din alin. 1 se sancţionează cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Forme agravate. În alin. 2 este descrisă forma agravată a faptei, constând
în atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare.
Atacul înseamnă o acţiune violentă comisă de două sau mai multe
persoane, care pot fi înarmate sau nu. Violenţele se pot exercita fie asupra
persoanelor, asupra bunurilor sau asupra localului secţiei. În acest caz vom avea
obiect material: corpul presoanelor agresate sau bunurile lezate.
Pedeapsa pentru forma agravată este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicererea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

X. 3. Coruperea alegătorilor (art. 386)

Noţiune. Infracţiunea constă în oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de


alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o
anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
corectitudinea procesului electoral. Nu avem obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie oricare dintre cele două
acţiuni alternative: oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru corectitudinea care trebuie
să caracterizeze procesul electoral.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie directă,
calificată prin scopul urmărit: acela al determinării alegătorului să voteze sau să nu
voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat.
Tentativa nu este sancţionată.
Regimul sancţionator. Potrivit legii, sancţiunea este închisoarea de la 6
luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

237
X. 4. Frauda la vot (art. 387)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care votează: a) fără a avea


acest drept; b) de două sau mai multe ori; c) prin introducerea în urnă a mai multor
buletine de vot decât are dreptul un alegător.
În alineatul al doilea este descrisă o variantă de specie care presupune
utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui
buletin de vot fals.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
corectitudinea operaţiilor care au loc cu ocazia alegerilor şi la caracterul real al
documentelor utilizate în acest scop. Obiect material vom avea în ipoteza din alin.
2, acesta fiind reprezentat de cartea de alegător, actul de identitate nul ori fals sau
buletinul de vot fals.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
sub forma instigării şi a complicităţii, dar nu este posibil coautoratul deoarece
acţiunea se săvârşeşte de fiecare persoană în nume propriu. Subiect pasiv este
statul.
Latura obiectivă. Elementul material pentru forma de bază din alin. 1 o
constituie oricare dintre cele trei acţiuni alternative menţionate de legiuitor:
- a vota fără drept;
- a vota de două sau mai multe ori,
- a introduce în urnă mai multe buletine de vot decât are dreptul un alegător.
Oricare dintre aceste acţiuni sunt specifice exercitării frauduolase a dreptului
de a alege.
A vota fără drept înseamnă că persoana votează, dar nu are vârsta de 18
ani, este pusă sub interdicţie sau i s-a interzis ca pedepasă accesorie ori
complementară, exerciţiul dreptului de a alege.
A vota de două sau mai multe ori presupune că deşi oricare cetăţean are
dreptul la un singur vot, el şi-a exercitat abuziv acest drept, repetând în mod
nelegal operaţiunea de a alege, în aceeaşi zi.
A introduce în urnă mai multe buletine de vot decât are dreptul un alegător
reprezintă tot o încălcare a regulii unicităţii votului pe care şi-l poate exprima
fiecare cetăţean.
Pentru varianta de specie din alin. 2, elementul material îl constituie
acţiunea de a utiliza pentru exprimarea votului, o carte de alegător sau un act de
identitate nul ori fals sau un buletin de vot fals.
Cerinţa esenţială presupune ca votarea să aibă loc fie în baza unor
documente de identitate nereale (nule sau false) ori să se realizeze pe buletine de
vot false.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru încrederea ce trebuie să
existe în desfăşurarea corectă a procesului electoral.
Latura subiectivă. Faptele se comit cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este pedepsită.

238
Regimul sancţionator. Ambele variante de incriminare se sancţionează cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

X. 5. Frauda la votul electronic (art. 388)

Noţiune. Infracţiunea constă în tipărirea şi utilizarea de date de acces false,


accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea prin orice
mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
corectitudinea operaţiilor care au loc cu ocazia alegerilor în sistem electronic.
Obiect material al infracţiunii este sistemul electronic de vot sau buletinele de vot
în format electronic.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă
sub toate formele. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie oricare dintre următoarele
activităţi:
- tipărirea şi utilizarea de date de acces false, (acţiuni cumulative);
- accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau;
- falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru integritatea sistemului de
vot electronic.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Fapta se sancţionează cu închisoare de la unu la 5
ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

X. 6. Violarea confidenţialităţii votului (art. 389)

Noţiune. Infracţiunea constă în violarea prin orice mijloace, a secretului


votului.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
confidentialitatea ce trebuie să caracterizeze exprimarea votului. Nu există obiect
material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă subiectul activ are calitatea
de membru al biroului electoral sau al secţiei de votare, fapta are caracter mai
grav, fiind descrisă în alin. 2 al art. 389. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acţiunea de violare
a confidenţialităţii votului. Legea arată că această violare poate avea loc prin orice

239
mijloace (prin fotografierea buletinului de vot, prin supravegherea votanţilor, prin
citirea buletinului de vot înainte de a fi introdus în urnă, etc.).
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru corectitudinea procesului
electoral.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma tip a
faptei descrise în alin. 1 este amenda.
Forme agravate. În alin. 2 este descrisă forma agravată a faptei, care
presupune violarea confidenţialităţii votului de către un membru al biroului electoral
sau al secţiei de votare.
Elementul circumstanţial de agravare îl reprezintă calitatea subiectului activ,
aceea de membru al biroului electoral sau al secţiei de votare, adică o persoană
care are printre alte atribuţii, asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a
procesului electoral.
Această formă agravată se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

X. 7. Nerespectarea regimului urnei de vot (art. 390)

Noţiune. Potrivit alin. 1, infracţiunea constă în deschiderea urnelor înainte


de ora stabilită pentru închiderea votării.
În alin. 2 este descrisă o variantă de specie a acestei infracţiuni care se
comite prin încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului
electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau
în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la
respectarea regulilor de manipulare a urnelor electorale. Obiect material sunt
urnele deschise prea devreme sau urnele speciale manipulate defectuos.
Subiectul activ poate fi orice persoană, dar apreciem că n-ar putea fi decât
un membru al al biroului electoral, deoarece doar aceste persoane au acces la
urne. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este statul.
Latura obiectivă. Elementul material este realizat în ceea ce priveşte
varianta din alin. 1, prin acţiunea de deschidere a urnelor.
Cerinţa esenţială a elementului material este o condiţie temporală: pentru ca
fapta să constituie infracţiune, deschiderea urnelor trebuie să aibă loc înainte de
ora stabilită pentru închiderea votării. În mod obişnuit, procesul de votare are loc
între ora 7 şi ora 21, astfel că o deschidere cu caracter penal a urnei se va realiza
înainte de ora 21.
Pentru varianta din alin. 2, elementul material constă în oricare dintre
următoarele acţiuni alternative:
- încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului
electoral al secţiei de votare ori

240
- transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât
cele prevăzute de lege.
Urna specială este o urnă mobilă utilizată pentru exercitarea dreptului de vot
în anumite condiţii, strict reglementate de lege, de către persoanele
netransportabile din motive de boală sau invaliditate. Această urnă trebuie
manipulată doar cu respectarea condiţiilor impuse de lege, de către cel puţin doi
membri ai biroului electoral al secţiei de votare şi numai în raza teritorială arondată
secţiei de votare.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru corectitudinea cu care
trebuie să se desfăşoare alegerile.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pentru forma tip din alin. 1, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 3 ani sau amenda şi interzicerea exercitării unor drepturi,
iar pentru varianta de specie din alin. 2, pedeapsa este închisoarea de 3 luni la 2
ani sau amenda şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

X. 8. Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale (art. 391)

Noţiune. Infracţiunea constă în falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor


de la birourile electorale.
În alin. 2 este descrisă o variantă de specie a faptei care presupune
înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă ori de pe lista electorală
complementară, a unor persoane care nu figurează în această listă.
Alin. 3 se referă la introducerea în uz sau folosirea unui program informatic
cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de
votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legale.
Potrivit alin. 4, constituie infracţiune, introducerea de date, informaţii sau
proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii
rezultatelor alegerilor.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
corectitudinea documentelor, înscrisurilor şi programelor informatice utilizate în
procesul electoral, precum şi a listelor electorale. Obiect material sunt înscrisurile,
documentele, listele electorale ori programele informatice viciate.
Subiectul activ poate orice persoană, chiar şi un membru al biroului
electoral. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este
statul.
Latura obiectivă. Elementul material pentru varianta din alin. 1 este realizat
prin acţiunea de falsificare a înscrisurilor de la birourile electorale. Falsificarea se
poate realiza prin orice mijloace (alterare sau contrafacere).

241
Pentru varianta de specie din alin. 2, elementul material îl formează
acţiunea de înscriere în copiile listelor electorale, a unor persoane care nu
figurează în acele liste (fictive, decedate, etc.).
La varianta din alin. 3, elementul material îl constituie introducerea în uz sau
folosirea unui program informatic cu vicii. Viciile programului informatic trebuie să
fie de natură să altereze înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile
de votare sau să conducă la repartizarea mandatelor în afara prevederilor legale.
În fine, pentru ultima variantă de incriminare, aceea din alin. 4, elementul
material este reprezentat de acţiunea de introducere unor date, informaţii sau
proceduri care conduc la alterarea sistemului informaţional pentru stabilirea
rezultatelor alegerilor.
Urmarea imediată este în toate cazurile, o stare de pericol pentru
corectitudinea procesului electoral.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pentru primele două variante de incriminare,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Pentru variantele de incriminare din alin. 3 şi 4, pedeapsa este închisoarea
de 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

CAPITOLUL XI: INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII


NAŢIONALE (art. 394- 412)

1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra securităţii


naţionale
2. Trădarea
3. Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat
4. Trădarea prin ajutarea inamicului
5. Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
6. Înalta trădare
7. Acţiunile ostile contra statului şi spionajul
8. Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
9. Atentatul contra unei colectivităţi
10. Actele de diversiune
11. Comunicarea de informaţii false
12. Propaganda pentru război
13. Compromiterea unor interese de stat
14. Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională
15. Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională
16. Constituirea de structuri informative ilegale
17. Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale

242
XI. 1. Trăsături generale ale infracţiunilor contra securităţii naţionale

Această grupă de infracţiuni este consacrată apărării unor valori de


importanţă deosebită. Faptele care aduc atingere acestor valori prezintă o
periculozitate ridicată, aspect reflectat şi în limitele de pedeapsă prevăzute de
legiuitor.
Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale ce
se constituie în legătură cu dreptul statului nostru la existenţă şi dezvoltare, ceea
ce se regăseşte în atributele fundamentale ale puterii de stat: independenţă,
suveranitate, unitate şi indivizibilitate.
In cazul anumitor infracţiuni din această grupă, obiectul juridic comun
coincide cu obiectul juridic special (de exemplu, la infracţiunea de trădare, acţiuni
ostile contra statului, spionajul).
Alteori, obiectul juridic special al acestor infracţiuni este complex, incluzând
şi relaţii sociale ocrotite prin alte incriminări: relaţii sociale patrimoniale, relaţii
sociale referitoare la atributele persoanei, etc.
Obiectul material. De regulă, aceste infracţiuni nu au obiect material, dar
uneori putem identifica obiect material la infracţiunea de trădare, spionaj, actele de
diversiune.
Subiectul activ al infracţiunilor contra securităţii statului poate fi orice
persoană, însă la anumite infracţiuni, autorul lor trebuie să aibă o anumită calitate:
aceea de cetăţean român sau de persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul
statului român, cetăţean străin, etc.
Infracţiunile se pot comite de regulă în participaţie penală, dar unele dintre
ele nu admit coautoratul, reţinându-se atâtea infracţiuni câţi făptuitori există
(nedenunţarea unor infracţiuni); pe când altele presupun o pluralitate de făptuitori
cum este cazul constituirii de structuri informative ilegale.
Subiectul pasiv principal este statul român, dar în unele cazuri poate
exista şi un subiect pasiv secundar (de ex. persoana care deţine o funcţie de
demnitate publică în cazul atentatului care pune în pericol securitatea naţională -
art. 401 ori membrii unei colectivităţi în cazul atentatului contra unei colectivităţi –
art. 402))
Latura obiectivă. Elementul material al acestor infracţiuni constă de regulă
într-o acţiune, singura infracţiune al cărei element material constă într-o inacţiune
fiind nedenunţarea unor infracţiuni.
Unele dintre infracţiuni au conţinuturi alternative, legiuitorul descriind în
norma de incriminare mai multe acţiuni, fiecare din ele putând realiza singură
elementul material al infracţiunii (de exemplu, actele de diversiune se pot săvârşi
prin distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare).
Caracteristică pentru infracţiunile contra securităţii statului este condiţia
producerii unei stări de pericol pentru valorile ocrotite prin incriminarea faptelor.
Această cerinţă este menţionată expres de legiuitor în normă.
Latura subiectivă. Aceste infracţiuni se săvârşesc de regulă cu intenţie,
care poate fi directă sau indirectă. Uneori, latura subiectivă poate include ca
element necesar, scopul, caz în care intenţia nu poate fi decât directă, calificată

243
prin scop: acţiunile de trădare se comit în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea,
şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului.
Singura infracţiune care se poate comite şi din culpă este nedenunţarea
unor infracţiuni.
Desfăşurarea activităţii infracţionale. Prin excepţie de la regula
nesancţionării actelor de pregătire, legiuitorul a asimilat tentativei actele de
procurare sau producere a mijloacelor, instrumentelor, precum şi luarea de măsuri
în vederea comiterii infracţiunilor contra securităţii statului (art. 412 alin. 2).
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte la toate infracţiunile din acest titlu,
mai puţin în cazul nedenunţării unor infracţiuni care se săvârşeşte prin inacţiune şi
atentatului unde legiuitorul a asimilat faptei consumate şi tentativa.
Regimul sancţionator. Datorită importanţei excepţionale a valorilor
ocrotite, unele infracţiuni contra securităţii statului sunt sancţionate foarte sever;
cele mai grave cu detenţiune pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la
25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Infracţiunile cu un grad de pericol
mai scăzut sunt pedepsite cu închisoarea în limite mai reduse.
Cazuri de reducere a pedepsei. Conform art. 411, în cazul participantului
la aceste infracţiuni care înlesneşte în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului, şi
tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.

XI. 2. Trădarea (art. 394)

De-a lungul istoriei, infracţiunea de trădare a fost considerată drept cea mai
gravă faptă a omului, fiind adeseori pedepsită cu moartea. În concepţia legiuitorului
român, trădarea semnifică abdicarea de la datoria de fidelitate faţă de ţară şi de
apărare a ei.
Codul nostru penal incriminează sub denumirea de trădare, faptele
intenţionate ale unui cetăţean român, prin care se aduce atingere atributelor
fundamentale ale statului în interesul altor state sau puteri străine.
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a intra în legătură cu o putere sau
organizaţie străină ori cu agenţii acesteia, în scopul de a suprima sau ştirbi
unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni
provocatoare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori
de subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului, ori de
aservire faţă de o putere străină sau de ajutare a unei puteri/organizaţii străine
pentru desfăşurarea de activităţi duşmănoase împotriva statului român.
Incriminarea este preluată cu modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului nostru, adică acele
atribute fundamentale în lipsa cărora România nu ar putea fi considerată un stat de
sine stătător.
Subiect activ al infracţiunii de trădare poate fi numai un cetăţean român.
Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare şi
complicitate. În cazul în care la săvârşirea faptei a contribuit nemijlocit un cetăţean

244
străin sau o persoană fără cetăţenie, se consideră că acesta din urmă va răspunde
pentru infracţiunea de acţiuni ostile contra statului (art. 399) şi nu pentru
complicitate la trădare, întrucât deşi elementul material al infracţiunilor este acelaşi,
încadrările juridice diferă datorită calităţilor speciale ale făptuitorilor 1. Subiectul
pasiv este statul român.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea persoanei de a
intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină sau agenţi ai acestora, adică
stabilirea unui contact cu unul din aceşti factori.
Nu prezintă importanţă cui aparţine iniţiativa, nici dacă s-a ajuns sau nu la o
înţelegere şi nici modalităţile ori locul în care s-a realizat contactul. Factorii cu care
se poate intra în legătură sunt:
- o putere străină, adică orice stat străin sau organ reprezentativ al acestuia;
- o organizaţie străină, adică o organizaţie din altă ţară sau chiar
internaţională şi care poate fi partid politic, organizaţie economică, socială,
religioasă, culturală, etc.;
- agenţi ai acestora, adică persoane care acţionează pentru o putere străină
sau o organizaţie străină.
Urmarea socialmente periculoasă constă în crearea unei stări de pericol
pentru atributele fundamentale care caracterizează existenţa României ca stat, iar
legătura de cauzalitate între acţiunea persoanei şi urmarea produsă rezultă din
însăşi săvârşirea infracţiunii.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, dar alături de
procesele psihice specifice acestei forme de vinovăţie le vom regăsi şi pe cele
specifice scopului: acela de a suprima sau ştirbi unitatea, indivizibilitatea,
independenţa şi suveranitatea statului.
Prin prezenţa scopului intenţia devine calificată. Acest scop se realizează
prin una din următoarele acţiuni enumerate de lege: acţiuni de provocare de război
contra ţării, înlesnire a ocupaţiei militare străine, subminare economică sau politică
a statului, aservire faţă de o putere străină sau ajutare a unei puteri străine pentru
desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva României. Nu trebuie ca scopul
să fie efectiv realizat, fiind suficient că el a existat în momentul acţiunii de intrare în
legătură.
Tentativa. La această infracţiune tentativa este posibilă atât în formă
imperfectă (întreruptă) cât şi în formă perfectă (terminată) 2 şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Trădarea se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă,
alternativ cu pedeaps