Sunteți pe pagina 1din 67

Infracţiunea complexă - Sala Viorel 1

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNITATEA


DE INFRACŢIUNE

Secţiunea I:
Aspecte introductive

Analiza unei instituţii atât de importante în dreptul nostru penal


nu poate începe fără o determinare a cadrului legal şi ştiinţific în care
această instituţie se situează.
În Capitolul IV al Titlului II din partea generală a Codului
penal, legiuitorul arată în articolul 41, intitulat unitatea infracţiunii
continuate şi a celei complexe, faptul că nu există pluralitate de
infracţiuni în cazurile de mai sus.
Unitatea de infracţiune nu a rămas doar la stadiul reglementării
ei legale, ci a fost abordată fie integral, fie doar sub anumite aspecte
în dostrină, încercându-se cristalizarea unor aoncepte specifice.
În concepţia clasică s-a arătat că unitatea de infracţiune există
când activitatea făptuitorului realizează conţinutul unei singure
infracţiuni1. S-a explicat astfel că unitatea de infracţiune ori din mai
multe acţiuni ori infracţiune, pentru care se aplică o sigură pedeapsă,
sub aspect subiectiv existând o singură rezoluţie infracţională2.
Considerându-se că este o caracterizare prea generală faptul că
unitatea de infracţiune implică un singur conţinut de infracţiune, iar
pluralitatea mai multe asemenea conţinuturi, s-a exemplificat că la
infracţiunea continuată, deşi există o pluralitate de acţiuni sau
inacţiuni săvârşite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele
putând constitui infracţiuni distincte, unitatea de rezoluţie este cea
1
T. Pop, Drept penal comparat, partea generală, vol.II, Cluj, 1923, p.598; V. Dongoroz, Drept penal,
Bucureşti, 1939, p.325; C. Bulai, Drept penal român, partea generală, vol.I, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p.207
2
I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.216;
M.Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol.II, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p.413;
V.Dobrinoiu, Drept penal, partea generală, Editura „Atlas Lex”, Bucureşti, 1996, p.191.
Infracţiunea complexă - 2

care dă caracterul de unitate, după cum, de exemplu, la infracţiunea


de obicei, elementul care unifică pluritatea actelor este obiceiul sau
deprinderea.

Secţiunea a II-a:
Felurile unităţii de infracţiune

Cu privire la felurile unităţii infracţionale, doctrina distinge


intre unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune3, dar de dată
mai recentă unitatea de infracţiune a fost tratată şi fără a se mai face
în mod expres această distincţie.4
Unitatea naturală de infracţiune, având la bază unitatea acţiunii
sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii,
producând un singur rezultat şi fiind săvârşită cu o formă unică de
vinovăţie- se prezintă sub trei forme: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
Infracţiunea simplă în esenţă constă, sub aspectul laturii
obiective, într-o acţiune (inacţiune) unică şi într-o urmare unică; sub
aspectul laturii subiective, într-o formă unică de vinovăţie; arc un
singur subiect activ (nefiind exclusă participaţi a) şi un singur subiect
pasiv, precum şi un obiect unic.
Cele mai multe infracţiuni se prezintă sub această formă, însă
apare necesitatea formulării unor precizări, cum ar fi în cazul
infracţiunii unice de lovire, când sunt săvârşite mai multe acte care
fac parte dintr-o singură acţiune sau în cazul infracţiunii unice de furt
când există mai mulţi subiecţi pasivi iar făptuitorul nu a avut
reprezentarea faptului că bunurile furate aparţin mai multor persoane.
Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că elementul
său material, constând intr-o acţiune sau inacţiune, se prelungeşte în
timp, după momentul consumării până la epuizarea activităţii
infracţionale, care se poate datora intervenţiei făptuitorului, a altor
persoane ori a organelor competente. In literatura juridică s-a făcut

3
V. Dongoroz, op.cit, p.326-331; M. Basarab, Drept penal, partea generală, vol. II, Editura Fundaţiei,
partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL Bucureşti, 1994, p.113-122; V. Dobrinoiu,
op.cit, p.194.
4
Vezi în acest sens V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.18
Infracţiunea complexă - 3

distincţia intre infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue


succesive.5
Infracţiunea deviată se realizează în două modalităţi: prin
devierea acţiunii de la persoana sau obiectul împotriva căruia a fost
îndreptată, ca urmare a greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea
acţiunii asupra altei persoane sau altui obiect decât acela pe care a
vrut să-1 lezeze, ca urmare a unei erori aparţinând tot făptuitorului.
S-a exprimat şi un punct de vedere, pe care îl considerăm întemeiat,
care, fără a respinge în principiu caracterul unitar al infracţiunii
deviate, a argumentat că în anumite situaţii există totuşi o pluralitate
infracţională6. Dacă în ipoteza erorii făptuitorului ideea de unitate
este acceptată fără rezerve, în cazul devierii acţiunii datorită greşelii
făptuitorului, atunci când se constată că există o tentativă
pedepsibilă, se apreciază că absorbirea acesteia în infracţiunea
consumată este contrară legii pentru că astfel tentativa ar rămâne
nesancţionată şi în plus s-ar lipsi de apărare o valoare socială sau
alta, ceea ce ar veni în contradicţie cu însuşi scopul legii penale.
Unitatea legală de infracţiune, având la bază voinţa
legiuitorului, desemnează crearea unei infracţiuni unice din două sau
mai multe acţiuni care ar putea constitui infracţiuni distincte şi între
care fie există o legătură în plan material, fie o legătură subiectivă.
Tipurile unităţii de infracţiune nu apar toate în partea generală
a actualului Cod penal, aici fiind tratate în mod special în art. 41 doar
infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă. In ceea ce priveşte
infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei, existenţa acestora
este dedusă din incriminarea unor fapte ca infracţiuni, fie în partea
specială a Codului penal, fie în alte legi. Această lacună legislativă a
fost însă acoperită de doctrină care a tratat în mod amănunţit aceste
modalităţi ale unităţii legale.
Infracţiunea progresivă reprezintă acea infracţiune în care, deşi
este de sine stătătoare, urmările ei fie se amplifică, fie se produc noi
urmări, fără nici o intervenţie din partea făptuitorului, astfel că se
realizează conţinutul unei alte infracţiuni7. Se va reţine astfel o

5
V. Dongoroz, op.cit., p.311; C. Bulai op.cit, vol. I, p.210; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.417
6
C. Mitreche, op.cit, p.115; L. Biro, M. Basarab, Curs de drept penal, partea generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.153; C. Bulai, „Eroarea de fapt în teoria şi practica
dreptului penal”, în J.N. nr.10/1965, p.52.
7
I. Oancea, op.cit, p.229-230; C. Bulai, op.cit, vol.I, p.219, M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.455-457; C.
Mitrache, op.cit, p.121-122, V. Dobrinoiu, op.cit, p.218-220.
Infracţiunea complexă - 4

singură infracţiune, şi anume cea caracterizată de urmarea finală, în


acest fel forma iniţiala sau formele intermediare fiind absorbite, prin
voinţa legiuitorului, în infracţiunea cu urmarea cea mai gravă.
S-a mai susţinut că există infracţiune progresivă şi în cazul
infracţiunilor după fazele de desfăşurare, atunci când, după ce se
realizează tentativa, se trece la infracţiunea consumată. Se reţine deci
numai infracţiunea consumată, nefiind posibil concursul între cele
două forme8. Tot în această idee s-ar putea spune că există o situaţie
asemănătoare şi în ipoteza când actele preparatorii sunt sancţionate
distinct şi când făptuitorul nu s-a oprit în această fază, continuându-şi
activitatea infracţională, materializată în final sub forma infracţiunii
consumate.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunile progresive sunt de
cele mai multe ori infracţiuni praeterintenţionate, ele putând însă fi
comise şi cu intenţie directă, ca în ipoteza anterioară, respectiv
tentativă-infracţiune consumată sau acte preparatorii-infracţiune
consumată, sau numai din culpă.
Infracţiunea de obicei nu este definită în Codul penal, însă în
partea sa specială şi în alte legi sunt incriminate ca astfel de
infracţiuni o serie de fapte penale. în doctrina penală ea a fost
definită ca acea infracţiune care se săvârşeşte prin repetarea faptei
incriminate de un număr suficient de mare pentru ca, prin acea
repetare, să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională
respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire9. Rezultă că
ceea ce se repetă sunt o serie de fapte şi nu infracţiunea însăşi, care
nu există decât după ce s-a produs repetarea care să ateste obişnuinţa,
obiceiul sau îndeletnicirea.10
Deosebit de aceste infracţiuni, tocmai fiindcă le lipseşte
caracteristica obişnuinţei, sunt, după unii autori,11 infracţiunile de
simplă repetare, ca formă de unitate infracţională alcătuită dintr-o
serie de acte materiale de acelaşi fel, şi care luate separat nu au
caracter penal, dar datorită repetării sunt infracţiuni. Se exemplifică
prin infracţiunile de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea
minorului şi tulburarea folosinţei locuinţei prevăzute de art.307 alin.2
şi respectiv art.320 alin.l, teza I, Cod penal.
8
I. Oancea, op.cit, p.230
9
C. Bulai, op.cit, p.220; V. Domogoroz, op.cit, p.236; V. Dobrinoiu, op.cit, p.221; M. Zolyneak, op.cit,
vol.II, p.453; M. Basarab, op.cit, p.335
10
T. Pop, op.cit, vol.II, p.618
11
V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.243
Infracţiunea complexă - 5

Aşa cum Codul penal în art.41 alin.2 prevede, infracţiunea este


continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Această din urmă
condiţie de existenţă a infracţiunii continuate o diferenţiază de
infracţiunile de obicei şi de cele de simplă repetare unde actele nu au
o semnificaţie juridică proprie luate fiecare în parte.
Cu privire la subiectul activ al infracţiunii continuate, achiesăm
la punctul de vedere potrivit căruia unitatea infracţională, sub această
formă, se menţine chiar dacă subiecţii îşi schimbă calităţile în care
participă la săvârşirea actelor componente, cu condiţia ca ei să facă
parte dintre cei care au luat rezoluţia iniţială.12
Unicitatea rezoluţiei înseamnă în mod principal că a fost luată
o hotărâre infracţională, iar în lipsa ei nu se poate vorbi despre o
infracţiune continuată, aceasta, deci, neputând fi comisă din culpă.
Acţiunile se pot prezenta fie sub forma consumată, fie sub
forma tentativei, dacă aceasta este pedepsibilă, importantă fiind
pentru existenţa infracţiunii continuate unicitatea rezoluţiei.
În ceea ce priveşte infracţiunea complexă, ne propunem să
analizăm în acest capitol numai conceptul de complexitate în raport
cu semnificaţiile şi implicaţiile sale juridice.
În doctrină s-a exprimat un punct de vedere potrivit căruia ar
exista şi o altă formă de unitate legală, strâns legată de infracţiunea
complexă, şi anume infracţiunea conexă.13 Exemplificându-se prin
infracţiuni ca violul care a avut ca urmare moartea victimei, omorul
săvârşit asupra mai multor persoane sau omorul prin incendiere,
autorul arată că, spre deosebire de infracţiunea complexă, unde există
o legătură organică întemeiată pe un raport între instrument şi scop,
între antecedenţă şi consecinţă, la infracţiunea conexă această
legătură este mai laxă, mai accidentală. In concordanţă cu dispoziţiile
actualului Cod penal, nu credem că se mai poate vorbi de unitate
legală în situaţia unor infracţiuni conexe şi cu atât mai mult nu se
poate face o apropiere de infracţiunea complexă, conexitatea fiind
specifică concursului de infracţiuni (art.33 lit.a Teza II Cod penal)
dar şi unor infracţiuni precum tăinuirea (art.221 Cod penal),
favorizarea infractorului (art.264 Cod penal), nedenunţarea unor
12
V. Rămureanu, Comentariu în Codul Penal comentat şi adnotat, partea generală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p.309; C. Bulai, op.cit, vol.I, p.212; V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.164.
13
T. Pop, op.cit, vol.II, p.608 - 609
Infracţiunea complexă - 6

infracţiuni (art.262 Cod penal), legătura conexă facându-se cu


infracţiunile tăinuite, favorizate sau nedenunţate.
În doctrina penală s-au pus în discuţie şi noţiunile de
complexitate legală, complexitate naturală şi complexitate judiciară.
Complexitatea legală este rezultatul operei legislative. Deşi nu
s-a dat o definiţie a acesteia, ea a fost asimilată cu infracţiunea
complexă.14 Deşi între aceste două concepte există o strânsă legătură,
trebuie făcută o diferenţiere în sensul că în timp ce infracţiunea
complexă, ca un tip anume de infracţiune, este în materialitatea ei o
faptă umană, complexitatea legală este o situaţie juridică, este
rezultatul unui proces legislativ.
În tratarea conceptului de complexitate naturală există o serie
de deosebiri. Dacă într-un punct de vedere mai vechi15 s-a negat
existenţa complexităţii naturale, susţinându-se opinia potrivit căreia
complexitatea este exclusiv atributul legiuitorului care contopeşte
două infracţiuni într-una singură, ulterior s-a afirmat că infracţiunea
este complexă când în conţinutul ei cuprinde, esenţial sau accidental,
o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului,16
arătându-se astfel că în situaţia complexităţii naturale vorbim despre
o infracţiune complexă distinctă.
Mai recent, doctrina penală a susţinut că existenţa
complexităţii naturale nu determină o infracţiune complexă deoarece
nu se întrunesc toate elementele unor infracţiuni diferite, cum este
cazul complexităţii legale, o astfel de infracţiune rămânând o
infracţiune simplă. Utilitatea practică a existenţei ca atare a
complexităţii naturale a fost argumentată de susţinătorii ei şi prin
faptul că atunci când, din diferite motive, nu s-ar putea reţine în
sarcina făptuitorului infracţiunea mai gravă, acesta urmează să
răspundă penal pentru infracţiunea absorbită, mai puţin gravă.17
Există însă şi o opinie potrivit căreia în situaţia mai sus expusă
se ajunge la a se pune semnul egalităţii între complexitatea naturală
şi unitatea naturală, ceea ce nu este posibil. De asemenea, se susţine
că existenţa complexităţii naturale nu prezintă nici un fel de
importanţă din punct de vedere juridic, nici teoretic şi nici practic.18

14
C. Bulai, op.cit, vol.I, p.218
15
N.T.Buzea, Infracţiunea penală si culpabilitatea, Iaşi, 1940, p.214.
16
V. Dongoroz, op.cit, 1939, p.312.
17
C. Bulai, op.cit, vol.I, p.218; C. Mitrache, op.cit, p.121
18
M. Basarab, op.cit, vol.II, p.638
Infracţiunea complexă - 7

În ceea ce priveşte complexitatea judiciară, doctrina penală


este în unanimitate de acord că aceasta este incompatibilă cu sistemul
nostru de drept, din moment ce legea nu pune la îndemâna
judecătorilor posibilitatea de a crea infracţiuni complexe,
respectându-se astfel principiul legalităţii incriminării prevăzut de
art.72 lit. f din Constituţie şi de art.2 din Codul penal.
Infracţiunea complexă - 8

CAPITOLUL II

DEFINIREA INFRACŢIUNII COMPLEXE

Secţiunea I: Conceptul de infracţiune complexă în doctrină

Deşi la prima vedere s-ar părea că faţă de reglementarea


expresă înscrisă în art.41 alin.3 din Codul penal punerea în discuţie a
definirii infracţiunii complexe este de prisos, se observă că problema
definirii acestei infracţiuni nu a fost pe deplin clarificată nici din
punct de vedere legislativ, nici din punct de vedere doctrinar.
Au existat o serie de opinii divergente în definirea infracţiunii
complexe. Anticipând actuala reglementare, infracţiunea complexă a
fost definită ca rezultând juridiceşte din unirea a două sau chiar a mai
multor infracţiuni.19 Într-o altă accepţiune s-a considerat că o
infracţiune este complexă atunci când conţinutul său obiectiv
cuprinde, esenţial sau accidental, o altă infracţiune, fie în mod
natural, fie prin voinţa legiuitorului.20 Se poate trage concluzia, chiar
şi numai din prezentarea acestor două opinii, că problema definirii
infracţiunii complexe nu a fost una dintre cele mai uşor de rezolvat.
În momentul de faţă, chiar reglementată legal, infracţiunea
complexă, sub aspectul mecanismului de formare şi implicit al
definirii, oferă un cadru larg de discuţii şi interpretări. Aceste discuţii
îşi au sorgintea în însuşi textul art.41 alin.3 Cod penal, care foloseşte
o serie de termeni fie prea generali, fie în mod impropriu.
În concepţia legiuitorului "infracţiunea este complexă când în
conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală."
Am afirmat că textul cuprinde termeni prea generali. Ne
referim la cuvântul "intră", folosit pentru stabilirea modului de

19
T. Pop, op.cit, vol.II, p.606, N.T. Buzea, op.cit, p.138; V. Papadopol, Principii de drept, Editura
Ştiinţifică, Budureşti, 1958, p.575
20
V. Donogoroz, op.cit, p.312
Infracţiunea complexă - 9

formare a infracţiunii complexe. Tocmai interpretarea acestui termen


s-a făcut diferit în doctrină şi a apărut astfel dificultatea explicării cât
mai exacte a acestui tip de infracţiune. Pentru nuanţarea ideii
exprimate prin termenul "intră" s-au folosit alţi trei termeni:
contopire, absorbţie, reunire, de multe ori utilizaţi intr-un mod
confuz.
Au existat autori care au folosit în explicaţiile date toţi trei
termenii menţionaţi,21 după cum au existat şi grupe de opinii mai
restrictive, care folosesc doi termeni, fie contopire şi absorbţie,22 fie
reunire şi absorbţie,23 sau chiar un singur termen, absorbţie, folosit în
mod exclusiv, precizându-se că infracţiunea complexă mai poartă
numele de absorbantă, iar infracţiunea inclusă de absorbită.24
În practica instanţelor noastre, spre deosebire de doctrină, s-a
manifestat totuşi o anumită constanţă, folosindu-se de cele mai multe
ori termenul de "absorbţie",25 însă în alte situaţii s-a mai utilizat şi
termenul consacrat în textul legal, "intră",26 precun şi o serie de alţi
termeni mai mult sau mai puţin neutri, cum ar fi27 "se integrează",
"implică", "se include".
Folosirea tuturor acestor termeni în doctrină şi în practică,
alături de termenul specific art.41 alin.3 din Codul penal, ne
determină să tragem concluzia că există o reală problemă a definirii
infracţiunii complexe drept pentru care, în lămurirea acestei
probleme, se impun a fî făcute unele constatări şi precizări cu
caracter preliminar, legate de terminologia folosită.
Astfel, absorbţia înseamnă o înghiţire, o încorporare;
contopirea desemnează amestecul cu ceva formându-se un tot, o
împreunare, o unire strânsă; reunirea desemnează adunarea,
strângerea laolaltă.28
21
D. Pavel, "Infracţiunea complexă. Structură. Criterii de deosebire de concursul de infracţiuni," JN nr.
11/1969, p.59,61; I. Fodor, "Unitatea infracţiunii" în Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
partea generală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p,288; V. Dobnnoiu, op. cit, p.212.
22
V. Pătulua, "Aspecte teoretice şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe", RRD
nr.4/1984, p.32; I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971, p.288.
23
C. Mitrache, op. cit., p. 119; M. Basarab, op. cit., voi. II, p.347,349.
24
V. Rămureanu, op. cit., p.311.
25
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2777/1974, CD 1974, p.375; Trib. Suprem, secţia penală, dec.
nr.3291/1971, CD 1971, p.306; Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.2/1975, RRD nr.10/1975, p.33-35.
26
Trib. Jud. Sălaj, dec. pen. Nr. 17/1973, RRD nr.4/1973, p. 181.
27
Tnb. Jud. Caras Severin, dec. pen. nr.163/1981; Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2311/1978, CD
1978, p.338.
28
A se vedrea dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.3, 191,
803
Infracţiunea complexă - 10

Faţă de oscilaţiile la care am făcut referire mai sus, constatăm


că textul legal nu satisface exigenţele unei definiri cât mai exacte, a
unei definiri cu adevărat ştiinţifice.
Pentru a stabili care dintre aceşti termeni este mai judicios
folosit în contextul definirii infracţiunii complexe trebuie pornit de la
formele acestui tip de infracţiune. Astfel, pe lângă clasificarea
tradiţională, fără a analiza în detaliu această problemă care face
obiectul unui alt capitol, considerăm că infracţiunea complexă se
prezintă sub două forme: infracţiuni complexe tipice şi infracţiuni
complexe atipice. Primele se împart la rândul lor în infracţiuni
complexe tipice simple şi infracţiuni complexe tipice calificate.
În acest sens, pentru definirea infracţiunii complexe tipice
simple credem că este corectă folosirea termenului de "reunire",
adică adunarea, strângerea laolaltă a două sau mai multor infracţiuni
distincte, infracţiunea rezultantă fiind deosebită de componentele ei,
cum este cazul tâlhăriei care, prin voinţa legiuitorului, este rezultatul
reunirii furtului cu violenţa sau ameninţarea.
În ceea ce priveşte infracţiunea complexă tipică calificată, ar
trebui să se folosească termenul de "absorbţie", deoarece există o
infracţiune preexistentă incriminată distinct de către legiuitor şi care,
prin absorbţia alteia, ca circumstanţă agravantă, generează o
infracţiune complexă. Este cazul, de exemplu, a infracţiunii de furt
prevăzută de art.208 Cod penal, care absorbind infracţiunea de
distrugere prevăzută de art.217 Cod penal, generează infracţiunea
complexă de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i Cod penal.
Dacă reunirea, în cazul formei simple, are drept consecinţă
apariţia unei noi infracţiuni, absorbţia nu are o asemenea consecinţă,
deoarece infracţiunea absorbantă preexistă şi devine complexă prin
înglobarea alteia care îi conferă o formă agravată, păstrându-şi în
acelaşi timp şi denumirea.
Termenul de "absorbţie" ar trebui folosit şi în cazul infracţiunii
complexe atipice, care ar desemna astfel formarea unei infracţiuni
complexe prin absorbţia alteia la care se adaugă unele condiţii
speciale privind subiectul sau valoarea ocrotită. Şi de această dată
avem de-a face cu o infracţiune preexistentă care însă, spre deosebire
de situaţia precedentă, nu este absorbantă ci este absorbită, absorbţia
operând concomitent cu geneza noii infracţiuni. O astfel de
infracţiune este atentatul săvârşit contra vieţii, integrităţii corporale
Infracţiunea complexă - 11

ori sănătăţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă


de stat, care pune în pericol siguranţa statului, prevăzută de art.160
Cod penal.
Faţă de cele arătate considerăm că termenul de "contopire" în a
desemna mecanismul de formare a infracţiunii complexe nu este cel
mai fericit ales, deoarece, aşa cum arătam, contopirea ar însemna un
amestec, o unire strânsă a infracţiunilor, iară posibilitatea unei
disocieri în componentele sale iniţiale, lucru de altfel posibil în cazul
reunirii şi absorbţiei. In plus, în cazul infracţiunii complexe atipice
nu se poate vorbi de o contopire a unei infracţiuni cu o condiţie
specială pentru geneza unei infracţiuni complexe, întrucât nu este
vorba despre acelaşi tip de elemente.

Secţiunea a II-a:
Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe

Pornind de la ideea că infracţiunea complexă este creată din


anumite considerente de politică penală şi că legiuitorul ar putea la
un moment dat să o desfacă când aceste considerente dispar, dacă s-
ar folosi termenul de "contopire" cu privire la mecanismul de
formare, s-ar putea susţine că această disociere nu ar mai fi posibilă.
Pentru a înţelege cât mai exact acest aspect exemplificăm prin
practica instanţei supreme în materia infracţiunii de provocare ilegală
a avortului prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal.29
Soluţia instanţei supreme,30 pe care o considerăm pe deplin
legală, a fost aceea de a încadra fapta în infracţiunea de ucidere din
culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal. Pentru a decide astfel s-
au reţinut următoarele: instanţa de fond la 19 aprilie 1989 a
condamnat inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de provocare
ilegală a avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate,
faptă prevăzută de art.185 alin.l şi 4 Cod penal. La data de 10
ianuarie 1990, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis
recursul declarat de inculpată, a casat hotărârea primei instanţe, iar în
29
Prin Decretul Lege nr.1/1989, publicat în monitorul Oficial nr.4/1989, a fost dezinciminată
infracţiunea de avort, abrogâbdu-se srt.185-188 din Codul penal.
30
Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare
judecătorească, dec. Nr.89/8 octombrie 1991, în „Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de
Justiţie (1990 - 1992)”, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.356-358.
Infracţiunea complexă - 12

baza art.ll pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.b din Codul de procedură
penală, a pronunţat achitarea cu motivarea că fapta a fost
dezincriminată (s.n.).
Curtea Supremă, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3
din Legea pentru organizare judecătorească, a constatat că instanţa de
recurs nu a observat însă că art.185 alin.4 din Codul penal a
constituit o formă agravată a infracţiunii de avort, fiind o infracţiune
complexă - întreruperea ilegală a sarcinii şi uciderea din culpă a
femeii însărcinate - iar dintre cele două componente numai cea de
provocare ilegală a avortului a fost dezincriminată. Cea de-a doua
componentă a infracţiunii complexe a fost şi este prevăzută de legea
penală, respectiv în art.178 alin.2, text de lege care nu a fost abrogat.
Greşeala instanţei de recurs este evidentă şi nu îşi poate avea
sorgintea decât în modul eronat de a înţelege mecanismul de formare
a infracţiunii complexe, socotindu-se probabil că cele două
componente ale acestei infracţiuni s-au contopit pentru ca disocierea
lor să nu mai fie posibilă, şi pronunţându-se astfel o soluţie profund
injustă ce ar fi avut drept consecinţă rămânerea nesancţionată a unei
fapte prin care s-a cauzat moartea unei persoane.
Considerăm, de aceea, că nu este indicată folosirea termenului
de "contopire" la definirea infracţiunii complexe atât din
considerente de ordin semantic cât şi datorită eventualelor consecinţe
de ordin practic ce pot apărea.

Secţiunea a lll-a:
Unele concluzii privind definirea infracţiunii complexe

Aşa cum arătam la începutul acestui capitol, textul legal mai


are şi o altă carenţă, legată de folosirea improprie a unor termeni,
reieşind din modul cum sunt calificate infracţiunile reunite sau
absorbite în infracţiunea complexă. Astfel, se face o distincţie
neştiinţifică între acţiune sau inacţiune şi fapta prevăzută de legea
penală.
Nu există puncte de vedere divergente în literatura juridică
asupra conţinutului (componentelor) laturii obiective a infracţiunii,
fiind unanim recunoscut că acţiunea (inacţiunea) este un subelement
al laturii obiective. Aşa fiind, nu se poate pune semnul egalităţii între
Infracţiunea complexă - 13

acţiune (inacţiune), pe de o parte, şi fapta prevăzută de legea penală,


pe de altă parte.
în acelaşi timp, nici formularea "faptă prevăzută de legea
penală" nu este corect aleasă pentru a desemna infracţiunile reunite
sau absorbite în conţinutul infracţiunii complexe, deoarece, potrivit
art.17 Cod penal, prevederea în legea penală a unei fapte constituie
numai una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi care în lipsa
celorlalte două (pericolul social şi comiterea cu vinovăţie), nu are
acest caracter. De altfel, cei mai mulţi dintre autori au arătat că în
acest caz prin acţiune sau inacţiune se înţelege o infracţiune în
totalitatea componentelor ei.31
Având în vedere problemele mai sus abordate, mai ales că s-a
afirmat, cu privire la incriminarea diferitelor infracţiuni complexe, că
legiuitorul ar trebui, într-o perfectă tehnică legislativă, să
denumească faptele componente pentru a nu exista nici o îndoială
asupra infracţiunii rezultante,32 credem că o acurateţe deosebită
trebuie să existe cu atât mai mult atunci când este definită
infracţiunea complexă în general.
Astfel, de lege ferenda, ar trebui în primul rând ca la relevarea
mecanismului de formare a infracţiunii complexe să se stabilească că
acesta se constituie fie prin reunirea, fie prin absorbţia unei (unor)
infracţiuni, iar în al doilea rând, în noua definire ar trebui să se
folosească exclusiv termenul de "infracţiune" pentru a desemna
componentele reunite sau absorbite în conţinutul infracţiunii
complexe.
Deci infracţiunea complexă ar putea fi definită astfel:
infracţiunea complexă rezultă din reunirea mai multor
infracţiuni sau din absorbţia unei infracţiuni ca element sau ca
circumstanţă agravantă, în conţinutul unei alte infracţiuni.

31
C. Bulai, op.cit, vol.I, p.215; Rrămureanu, op.cit, p.231; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.443; I.Oancea,
op. cit., p.227; V. Dobrinoiu, op.cit, p.221.
32
G. Antoniu, „În legătură cu unitatea şi pluralitatea în infracţiuni”, RRD nr.9/1967, p.122-123.
Infracţiunea complexă - 14

CAPITOLUL III

FROMELE INFRACŢIUNII COMPLEXE

Secţiunea I:
Clasificarea tradiţională a formelor infracţiunii complexe.

La stabilirea formelor în care poat exista infracţiunea complexă


trebuie pornit de la textul legal şi în acelaşi timp trebuie avute în
vedere şi clasificările şi distincţiile care s-au făcut în literatura de
specialitate.
Din reglementarea cuprinsă în art.41 alin.3 din Codul penal
reiese că infracţiunea complexă se poate prezenta sub două forme şi
anume:
- prima formă, când în conţinutul ei intră ca element o altă
infracţiune;
- a doua formă, când în conţinutul ei intră ca circumstanţă
agravantă o altă infracţiune.
S-ar putea susţine, intr-o interpretare restrictivă, că în ambele
forme infracţiunea complexă nu poate îngloba în conţinutul ei decât
o singură infracţiune, întrucât s-a folosit de fiecare dată singularul
Această interpretare nu se poate face având în vedere şi alte
reglementări din Codul penal, precum şi doctrina penală şi practica
judiciară, care adoptă o interpretare largă a textului legal.
Exemplificăm prin infracţiunea de tâlhărie care include două
infracţiuni, fie furtul şi violenţa, fie furtul şi ameninţarea, existând
însă şi posibilitatea ca ea să reunească toate cele trei infracţiuni
concomitent, reţinându-se totuşi o singură infracţiune de tâlhărie. Pe
aceeaşi linie s-a situat şi practica judecătorească atunci când a statuat
că cel care, în acelaşi timp, ameninţă şi insultă un funcţionar care
îndeplineşte o funcţie ce implică, exerciţiul autorităţii de stat, ori
pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, săvârşeşte o singură
Infracţiunea complexă - 15

infracţiune de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal, şi nu două


astfel de infracţiuni în concurs.33
Cu unele deosebiri de nuanţă privind denumirile, doctrina a
reţinut că infracţiunea complexă se poate concretiza în două forme: o
formă simplă sau de bază şi o formă agravată sau calificată.34 Pentru
a reţine existenţa acestor două forme s-a pornit de la reglementarea
legală.
Prin infracţiunea complexă în formă simplă sau de bază s-a
înţeles infracţiunea creată prin includerea în conţinutul ei, ca
element, a unei alte infracţiuni. Forma de bază prezintă la rândul ei
două modalităţi.
În prima dintre acestea, infracţiunea complexă este creată prin
reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte, procedeu în
urma căruia rezultă o nouă infracţiune deosebită de componentele ei,
cum este de exemplu tâlhăria.
A doua modalitate a infracţiunii complexe simple ar exista
atunci când în conţinutul ei este absorbită o nouă infracţiune, tară să
creeze o a treia infracţiune distinctă, cum este de exemplu
infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului,
prevăzută de art. 160 Cod penal şi care include alternativ
infracţiunile de: lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 Cod
penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal, vătămare
corporală gravă prevăzută de art. 182 Cod penal, sau omor prevăzută
de art. 174 Cod penal.
Prin infracţiunea complexă în formă agravată sau calificată s-a
înţeles infracţiunea creată prin includerea în conţinutul ei, ca
circumstanţă agravantă a unei alte infracţiuni. Ca şi forma de bază, şi
forma agravată prezintă două modalităţi.
Prima modalitate se realizează atunci când infracţiunea simplă
include o altă infracţiune ca circumstanţă agravantă. De exemplu,
furtul calificat prevăzut de art.209 lit.i Cod penal, săvârşit prin
efracţie. Infracţiunea de furt prevăzuta de art.208 alin.l Cod penal
este o infracţiune simplă, dar prin absorbţia infracţiunii de distrugere
prevăzută de art.217 Cod penal, ea devine o infracţiune complexă.
A doua modalitate se realizează atunci când o infracţiune
complexă în forma simplă include o altă infracţiune ca circumstanţă
33
Trib. Jud Suceava, dec.pen. nr.123/1970, RRD nr.5/1970, p.170; Trib Jud. Braşov, dec.pen
nr.70/1969, RRD nr.11/1969, p.180.
34
V. Dobrinoiu, op.cit, p.212; M. Zolyneak, op.cit., p.443; I. Oancea, op.cit., p.227-229
Infracţiunea complexă - 16

agravantă, ca de exemplu în cazul pirateriei care a avut ca urmare


vătămarea integrităţii corporale prevăzută de art.212 alin.2 Cod
penal, sau moartea victimei prevăzută în alin. 3, ori în cazul tâlhăriei
şi violului în formele agravate.

Secţiunea a ll-a:
O nouă abordare a formelor infracţiunii complexe

Deşi, în principiu, subscriem la clasificarea formelor


infracţiunii complexe făcută în doctrină, credem că se impun unele
nuanţări. Astfel, putem clasifica infracţiunile complexe în două
categorii: infracţiuni complexe tipice şi infracţiuni complexe
atipice.35
Prima categorie de infracţiuni complexe are drept caracteristică
esenţială constituirea ei din infracţiuni de sine stătătoare, infracţiunea
complexă rezultată înglobând în mod obligatoriu cel puţin alte două
infracţiuni. Deosebit de aceasta, legiuitorul a creat şi categoria de
infracţiuni complexe denumite de noi atipice pentru că infracţiunea
complexă rezultată nu apare ca fiind constituită în considerarea a
două infracţiuni distincte, preexistente, ci se creazâ cu ajutorul unei
singure infracţiuni simple, căreia î se adaugă anumite condiţii
speciale.
În cadrul categoriei infracţiunilor complexe tipice se disting
infracţiuni complexe în formă simplă şi infracţiuni complexe în
formă calificată.
Infracţiunea complexă tipică în formă simplă este acea
infracţiune pe care legiuitorul o crează prin reunirea a două sau mai
multe infracţiuni distincte. Infracţiunile componente pot fi în forma
de bază sau în forma calificată. Exemplul cel mai potrivit pentru o
astfel de infracţiune este tâlhăria care reuneşte în conţinutul ei
infracţiunile de furt şi violenţă, sau, într-o altă ipoteză, infracţiunile
de furt şi ameninţare, componentele ei putându-se prezenta fiecare
dintre ele în forma simplă sau în forma calificată, după cum una
dintre componente poate fi în forma de bază iar cealaltă în forma
calificată. Această alternanţă nu are nici un fel de influenţă asupra
35
Această terminologie a mai fost folosită în literatura juridică, a se vedea în acest sens, V. Pătulea
„Aspecte teoretile şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe”, RRD nr.4/1984, p.32, dar
într-o altă accepţiune.
Infracţiunea complexă - 17

existenţei infracţiunii complexe, singurul fapt care ar putea duce la


inexistenţa ei fiind lipsa însăşi a infracţiunii componente.
Trebuie remarcat că legiuitorul nu face o reunire întâmplătoare
a unor infracţiuni distincte, ci la baza procedeului stă raportul de
cauzalitate necesară între infracţiuni. Acest lucru rezultă chiar din
redactarea textului legal. Defmindu-se tâlhăria în art.211 alin.l Cod
penal, se arată că aceasta este furtul săvârşit prin întrebuinţarea de
violenţe sau ameninţări. Sintagma "prin întrebuinţare de"
desemnează tocmai legătura dintre componentele infracţiunii
complexe, în care infracţiunea de furt este scopul, iar violenţa şi
ameninţarea sunt mijlocul de realizare a acestui scop, raportul de
cauzalitate fiind astfel evident.
Prin infracţiunea complexă tipică în formă agravată se înţelege
acea infracţiune creată de legiuitor prin absorbirea în conţinutul ei a
unei alte infracţiuni, dar ca circumstanţă agravantă. Ceea ce este
caracteristic acestei forme este modalitatea de constituire prin
absorbţie. Una dintre infracţiuni, considerată de bază, absoarbe o altă
infracţiune care nu poate avea alt caracter decât cel de circumstanţă
agravantă, ceea ce reiese în mod explicit din definiţia legală. Este
vorba, în faza iniţială de existenţa a două infracţiuni distincte.
După cum se ştie, infracţiunea absorbantă se poate prezenta
sub două forme, fie ca o infracţiune simplă, fie ca o infracţiune
complexă în formă simplă.
In prima variantă, infracţiunea simplă absorbind ca
circumstanţă agravantă o altă infracţiune, devine nu numai o
infracţiune complexă, ci şi o formă calificată în raport cu forma
simplă (de exemplu infracţiunea de furt calificat săvârşit prin
efracţie).
În a doua variantă, infracţiunea absorbantă este ea însăşi o
infracţiune complexă dar în forma simplă, de exemplu tâlhăria - care
a avut drept urmare moartea victimei, prevăzută de art.211 alin.3
Cod penal. In această situaţie, infracţiunea de tâlhărie în forma sa de
bază ia naştere prin procedeul reunirii altor două infracţiuni, iar în
forma calificată prevăzută de alin.3 ia naştere prin procedeul
absorbţiei, în speţă, a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de
art.178 alin.l Cod penal. Dacă lipsa infracţiunii reunite are drept
consecinţă pierderea caracterului de infracţiune complexă, lipsa
infracţiunii absorbite ca circumstanţă agravantă nu mai are această
Infracţiunea complexă - 18

consecinţă întrucât chiar infracţiunea de bază (absorbantă) este


complexă.
În ceea ce priveşte infracţiunea complexă atipică, aceasta se
formează pe structura unei infracţiuni preexistente la care se adaugă
unele condiţii speciale, care pot privi o anumită calitate a subiectului
activ sau a subiectului pasiv, ori se pot referi la o valoare socială
apărată prin respectiva incriminare. In literatura juridică s-au purtat
discuţii despre caracterul acestor condiţii care adăugate unor
infracţiuni simple generează o infracţiune complexă. într-o primă
opinie,36 acestea au fost denumite elemente supraordonate care se
împart în două categorii: elemente supraordonate fără relevanţă
penală proprie şi elemente supraordonate cu relevanţă penală proprie.
În ce priveşte prima categorie de elemente, se exemplifică prin
infracţiunea de ultraj, unde caracterul de element supraordonat îl are
calitatea subiectului pasiv, neavând astfel relevanţă juridică proprie.
Elementele supraordonate cu relevanţă penală proprie s-ar găsi
tot în structura infracţiunilor care absorb ca element o altă
infracţiune. De data aceasta, pe lângă infracţiunea absorbită,
elementele supraordonate ar putea avea (s.n.) relevanţă penală
proprie, constituind o infracţiune. Exemplifîcându-se prin
infracţiunea de tâlhărie, după ce se arată că furtul este infracţiunea
principală, iar violenţa şi ameninţarea acţiuni adiacente, se afirmă că
acţiunea adiacentă "se încadrează de fapt în acele elemente
supraordonate pe care le cuprinde infracţiunea absorbantă şi care,
adăugându-se infracţiuni principale absorbite, întregesc conţinutul
infracţiunii complexe, cu singura deosebire că de această dată ele au
o relevanţă penală proprie."37
Alţi autori apreciază că este inutil să se vorbească despre
elemente supraordonate cu relevanţă proprie, deoarece, după cum se
vede, nu sunt altceva decât infracţiuni în sine care se regăsesc în
conţinutul unor infracţiuni complexe, iar a atribui infracţiunii o altă
denumire ar însemna să ne situăm în afara legii. De altfel, opinia cu
privire la elementele supraordonate nu şi-a găsit adepţi în doctrină şi
nici nu a fost îmbrăţişată în practica instanţelor.

36
D. Pavel, „Structura bivalenă a unor infracţiuni complexe”, RRD nr.4/1982, p.3-4, Papadopol,
D.Pavel, „Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992, p.190-193.
37
V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.192
Infracţiunea complexă - 19

Pe de altă parte, nu se poate nega că în cadrul infracţiunii


complexe atipice nu există anumite elemente fără relevanţă penală
proprie, a căror lipsă duce la inexistenţa infracţiunii complexe însăşi,
însă se pare că denumirea de elemente supraordonate nu este cea mai
potrivită deoarece ar putea duce la concluzia că ele sunt primordiale
în raport cu infracţiunea absorbită, ceea ce nu ar fi firesc, din
moment ce nu au relevanţă penală.
De aceea, este mai potrivită denumirea de condiţii speciale
care apar, aşa cum arată autorul acestei teorii,38 în cazul acelor
infracţiuni complexe unde nu există o îmbinare a două infracţiuni
pentru a crea o a treia, ci, pornindu-se de la o infracţiune simplă, se
adaugă unele condiţii speciale, alcătuind împreună o infracţiune
complexă. Se urmăreşte astfel ocrotirea unor valori sociale diferite de
cele ocrotite prin infracţiunea absorbită, de aceea lipsa atingerii
valorilor sociale care au determinat crearea respectivei infracţiuni
complexe duce la inexistenţa acesteia, rămânând numai infracţiunea
care a fost destinată înglobării în infracţiunea complexă.
Concluzionând deci, formele infracţiunii complexe ar putea fi
următoarele:
- infracţiuni complexe tipice, care la rândul lor pot fi
infracţiuni complexe tipice în formă simplă şi
infracţiuni complexe tipice în formă calificată;
- infracţiuni complexe atipice.

38
I. Fodor, op.cit, p.290
Infracţiunea complexă - 20

CAPITOLUL IV

STRUCTURA INFRACŢIUNII COMPLEXE

În analiza structurii infracţiunii complexe avem în vedere


opinia potrivit căreia infracţiunea, în general, are patru elemente, şi
anume: obiect, latură obiectivă, subiect, latură subiectivă,39 spre
deosebire de unii autori care referindu-se la structura infracţiunii
complexe înţeleg să trateze formele acesteia.40

Secţiunea I:
Obiectul infracţiunii compiexe

Obiectul infracţiunii complexe este format din totalitatea


valorilor sociale ocrotite de legea penală şi împotriva cărora sa
îndreaptă acţiunea (inacţiunea) ilicită ce are drept urmare o vătămare
sau crearea unei stări de pericol.
Odată stabilit că infracţiunea complexă se formează prin
reunirea altor infracţiuni sau prin absorbţia unei infracţiuni de către
alta, rezultă în mod logic că infracţiunea nou creată de legiuitor are,
după caz, două sau mai multe obiecte juridice care formează
împreună obiectul juridic complex.
Multiplicitatea obiectului juridic întâlnită la infracţiunea
complexă nu este specifică numai acestui gen de infracţiuni, în
literatura juridică arătându-se că există şi alte infracţiuni ce au un
obiect multiplu şi cu toate acestea nu sunt complexe.41
Dacă în cazul infracţiunilor cu obiect juridic complex există de
la început două infracţiuni care în principiu s-ar fi aflat în concurs
real (flecare având propriul său obiect juridic), în cazul infracţiunilor
cu obiect multiplu, printr-o singură acţiune se lezează mai multe
39
T.Pop, op.cit, vol.II, p.267; G. Antoniu, „Din nou despre conţinutul infracţiunii”, RRD nr.8/1982,
p.35; M. Basarab, op.cit, vol.I, p.88. S-a exprimat şi opinia după care obiectul şi subiectul, ca elemente
ale infracţiunii, sunt preexistente acesteia. În acest sens a se vedea V. Dongoroz, op.cit., p.202 şi 204; I.
Oancea, op.cit, p.164; C. Bulai, op.cit, p.144, V. Dobrinoiu, op.cit, p.120.
40
V. Pătulea, „Aspecte teoretice şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe”, RRD
nr.4/1984, p.30 şi urm.
41
M. Basarab, op.cit, vol.I, p.91.
Infracţiunea complexă - 21

obiecte juridice, autorul exemplificând prin infracţiunea de


delapidare prevăzută de art.223 Cod penal, care afectează atât
integritatea avutului public, cât şi corecta îndeplinire a atribuţiilor de
serviciu de către subiectul activ.
De aceea, pentru a putea deosebi obiectul infracţiunii complexe
de obiectul multiplu al altor infracţiuni, primul ar putea fi numit
obiect juridic multiplu prin complexitate.
Multiplicitatea obiectului multiplu al infracţiunii complexe se
raportează la existenţa mai multor obiecte juridice speciale
(nemijlocite) şi nu la obiectul juridic generic, care poate fi identic
pentru componentele infracţiunii (ca de exemplu în cazul omorului
săvârşit asupra a două sau mai multor persoane prevăzut de art.176
lit.b din Codul penal).
Dacă analiza s-ar face numai prin prisma obiectului juridic
generic s-ar putea ajunge chiar la a contesta posibilitatea disocierii
infracţiunii complexe în componentele ei iniţiale ca urmare a
dezincriminării uneia din componente, ceea ce ar putea duce, după
cum am arătat,42 chiar la grave greşeli în practică.
In literatura juridică s-a mai arătat că în cadrul obiectului
juridic complex există un obiect juridic principal şi unul sau mai
multe obiecte juridice secundare.43
S-a afirmat în acest sens că obiectul juridic principal este cel
aparţinând infracţiunii complexe absorbante, fiind constituit din
valorile sociale cărora activitatea infracţională specifică întregii
infracţiuni le aduce atingere, în timp ce obiectul juridic secundar este
specific infracţiunii absorbite.
Trebuie făcute însă nişte precizări care rezultă din definiţia
dată infracţiunii complexe.
Astfel, în cazul infracţiunilor complexe create prin reunirea
altor infracţiuni întâietatea uneia dintre componente este stabilită de
legiuitor din considerente de politică penală, prin includerea ei într-o
anumită grupă de infracţiuni, respectiv într-un anumit titlu din partea
specială a Codului penal. De exemplu, legiuitorul încadrând
infracţiunea de tâlhărie în categoria infracţiunilor contra
patrimoniului, primordială devine componenta ce desemnează flirtul,
astfel că obiectul juridic al infracţiunii de furt devine obiectul juridic
al infracţiunii complexe.
42
Vezi supra, cap.II, p.10-11
43
V. Rămureanu, op.cit, p.312; V.Dobrinoiu, op.cit, p.216
Infracţiunea complexă - 22

Nu este mai puţin adevărat că, de exemplu, în situaţia


prevăzută de art.176 lit.b Cod penal, amintită anterior, nu putem
vorbi despre un obiect juridic principal şi altul secundar.
La infracţiunile complexe constituite prin absorbţie, din
moment ce infracţiunea absorbantă este primordială în raport cu
infracţiunea absorbită, este firesc ca obiectul juridic principal să fie
cel al infracţiunii absorbante, iar cel secundar al infracţiunii
absorbite.
În afară de obiect juridic, unele infracţiuni complexe pot avea
şi obiect material. Există infracţiuni complexe care sunt caracterizate
de existenţa obiectului material atât la forma de bază cât şi la formele
agravate (de exemplu la infracţiunea de viol), după cum la alte
infracţiuni complexe forma de bază nu are obiect material în timp ce
forma agravată prezintă un astfel de obiect (de exemplu la
infracţiunea de ultraj sau la cea de purtare abuzivă).
Obiectul material poate fi unul singur, sau putem vorbi despre
obiect material multiplu, în această a doua situaţie fîind posibil ca
unul dintre obiectele materiale care compun obiectul multiplu să fie
principal, iar celălalt secundar (precum în cazul tâlhăriei, când
obiectul material principal este cel al infracţiunii de furt, iar cel
secundar este corpul victimei, în ipoteza în care furtul se săvârşeşte
prin violenţă).44
Mai trebuie remarcat că unele infracţiuni complexe pot
prezenta o alternanţă în sensul că într-o situaţie au un singur obiect
material, iar în alte situaţii mai multe obiecte materiale, acest lucru
decurgând din natura infracţiunilor componente, după cum ele sunt
infracţiuni de rezultat sau şi de rezultat şi de pericol (de exemplu
infracţiunea de tâlhărie are un singur obiect material dacă furtul se
săvârşeşte prin ameninţare, dar poate avea şi două obiecte materiale
când furtul este săvârşit prin violenţă).

44
A se vedea în acest sens O.A. Stoica, Drept Penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, p.158.
Infracţiunea complexă - 23

Secţiunea a II-a
Latura obiectivă a infracţiunii complexe

În literatura juridică s-a conturat un punct de vedere unitar


referitor la latura obiectivă a infracţiunii care are ca elemente
definitorii acţiunea sau inacţiunea, urmarea socialmente periculoasă
şi raportul de cauzalitate între acestea, ea incluzând totodată şi alte
subelemente precum locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a
infracţiunii.45
Uneori, în literatură, pornindu-se tocmai de la definiţia dată de
legiuitor infracţiunii complexe, se pune semnul egalităţii între
acţiunea infracţională şi infracţiune, or, aşa cum arătam şi atunci
când am abordat definiţia, o astfel de confuzie nu se poate face,
tocmai pe considerentul că acţiunea este doar un subelement al laturii
obiective.
În doctrină s-a conturat un punct de vedere care, după modul
cum este formulat, duce la concluzia că întotdeauna latura obiectivă
a infracţiunii complexe este caracterizată de două acţiuni, dintre care
una a fost denumită acţiune principală sau scop şi cealaltă acţiune
secundară sau mijloc.46 Aceasta este însă numai una din situaţiile în
care se găsesc acţiunile care compun latura obiectivă a infracţiunii
complexe, existând însă şi alte cazuri.
Într-adevăr, în cazul infracţiunilor complexe create prin reunire
vom constata întotdeauna existenţa unor acţiuni multiple, de exemplu
în cazul tâlhăriei, unde avem de-a face cu o acţiune scop sau
principală (specifică furtului) şi o acţiune mijloc sau adiacentă
(specifică violenţei sau ameninţării).
O situaţie identică se întâlneşte şi în cazul infracţiunilor
complexe create prin absorbţia unei alte infracţiuni ca circumstanţă
agravantă, unde acţiunea specifică infracţiunii absorbante are
caracterul de acţiune scop, iar acţiunea ce caracterizează infracţiunea
absorbită este acţiunea mijloc (cum este situaţia furtului calificat
săvârşit prin efracţie sau a lipsirii de libertate în mod ilegal în
varianta în care se cere în schimbul eliberării un folos material).

45
C. Bulai, op.cit, vol.I, p.130 şi urm; I.Oancea, op.cit, p.172 şi urm; M-Zolyneak, op.cit, Vol.II,
p.197-198.
46
A se vedea în acest sens I.Oancea, op.cit, p.227.
Infracţiunea complexă - 24

O situaţie deosebită însă se poate constata în cazul


infracţiunilor complexe create prin absorbţia unei alte infracţiuni ca
element constitutiv, infracţiuni complexe pe care le-am numit atipice.
În primul rând, constatăm că există astfel de infracţiuni care
absorb ca element o singură infracţiune căreia îi adaugă unele
condiţii speciale, situaţie în care nu ne aflăm decât în prezenţa unei
singure acţiuni infracţionale, corespunzătoare infracţiunii absorbite,
nemaiputându-se pune problema unei acţiuni scop şi a alteia mijloc
( de exemplu în situaţia infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută de
art.250 alin.l Cod penal, când absoarbe infracţiunea de insultă
prevăzută de art.205 Cod penal, acţiunea specifică insultei devenind
şi unica acţiune a infracţiunii complexe).
În al doilea rând, există infracţiuni complexe care, potrivit
normei de incriminare, se pot realiza şi prin mai multe acţiuni
săvârşite concomitent care ţin de două infracţiuni distincte absorbite
deodată.
Această posibilitate a fost pusă în evidenţă în practica judiciară
în materia infracţiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal.
S-a statuat că fapta aceluia care ameninţă şi insultă pe primarul
comunei constituie o singură infracţiune de ultraj;47 acelaşi lucru se
întâmplă şi când s-a dovedit că inculpatul a adresat unui lucrător de
poliţie cuvinte insultătoare şi 1-a îndepărtat ameninţător din curte.48
Este evident că în ambele situaţii infracţiunea de ultraj este
caracterizată de două acţiuni distincte, specifice infracţiunilor
absorbite concomitent, între care nu se poate vorbi de o relaţie de
subordonare, ambele devenind acţiuni ale infracţiunii absorbante în
aceeaşi măsură.
La fel, nu putem vorbi despre un raport de subordonare nici în
cazul în care acţiunile multiple specifice laturii obiective a
infracţiunii complexe sunt identice, cum întâlnim, de exemplu, la
omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.49
Aspectele prezentate cu privire la acţiune, ca şi componentă a
laturii obiective, în cazul infracţiunilor complexe, sunt relevante şi în
ceea ce priveşte inacţiunea.
47
Trib.jud.Suceava, dec. pen. nr.123/1970, RRD nr.5/1970, p.170.
48
Trib. jud. Braşov, dec. pen. nr.370/1969, RRD nr.11/1969, p.180.
49
În sensul că infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. b Cod penal poate fi săvârşită prin acţiuni distincte,
diferite, dar identice, a se vedea Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.4/1970, CD 1970, p. 19.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi printr-o acţiune unică, în acest sens a se vedea Trib. Suprem, secţia
penală, dec. nr.239/1972, CD 1972, p.325-327.
Infracţiunea complexă - 25

Urmarea socialmente periculoasă prezintă în cadrul infracţiunii


complexe o serie de particularităţi. Trebuie însă arătat de la început
că urmarea nu este identică cu rezultatul, care este doar una din
formele urmării, a doua formă constituind-o starea de pericol.
În cazul infracţiunii complexe urmarea socialmente periculoasă
este întotdeauna multiplă, indiferent de unitatea sau multiplicitatea
acţiunii infracţionale.
Daca în ceea ce priveşte infracţiunea complexă creată prin
reunire, precum şi infracţiunea complexă creată prin absorbţia ca
circumstanţă agravantă a unei alte infracţiuni este de la sine înţeles
că se vor produce două urmări, a fiecărei infracţiuni reunite şi
respectiv a infracţiunii absorbante şi a celei absorbite, discuţiile apar
în legătură cu infracţiunea complexă creată prin absorbţia ca element
a unei alte infracţiuni.
S-a afirmat, luându-se ca exemplu infracţiunea de ultraj, că
"...deşi infracţiunea este complexă, nu produce în ordinea cauzalităţii
fizice un alt rezultat decât acela produs de infracţiunea contra
persoanei absorbită...Acest rezultat capătă însă, în cazul infracţiunii
complexe, o semnificaţie juridică mai amplă (subl. aut.). El
reprezintă - deşi unic în cadrul cauzalităţii fizice - o atingere adusă şi
altor relaţii sociale decât cele privind ocrotirea persoanei."50
Stabilind că în acest caz este vorba despre un singur rezultat, se
omite faptul că legiuitorul, încadrând infracţiunea de ultraj în grupa
infracţiunilor contra autorităţii (Titlul V din partea specială a Codului
penal), în mod obligatoriu această infracţiune aduce atingere acelor
valori sociale constând în prestigiul şi respectul datorat autorităţii.
Rezultă deci că tocmai crearea acestei stări de pericol este urmarea
principală a infracţiunii de ultraj şi, în acelaşi timp, este ceea ce ţine
de specificul acestei infracţiuni, pe când atingerea adusă demnităţii,
libertăţii psihice a persoanei, ori, în varianta agravată, sănătăţii sau
integrităţii corporale, reprezintă urmarea secundară.
In cadrul aceleiaşi infracţiuni complexe urmările pot fi sub
forma numai a unor rezultate materiale (de exemplu tâlhăria, când
furtul se săvârşeşte prin violenţă), fie pot să constea numai în crearea
unor stări de pericol (de exemplu ultrajul prevăzut de art.239 alin.l
Cod penal) sau este posibil să se întâlnească o urmare sub forma unei

50
D. Pavel, Nota II la dec.pen. nr.845/1975 a Trib jud. Mureş, RRD nr.8/1977, p.61.
Infracţiunea complexă - 26

stări de pericol şi una sub forma unui rezultat material (de exemplu
ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 Cod penal).
Nu trebuie omis însă faptul că în cadrul infracţiunilor
complexe care sub aspect subiectiv se comit cu praeterintenţie
urmarea iniţială se poate amplifica odată cu trecerea timpului, având
drept consecinţă recalificarea infracţiunii într-una din formele ei
agravate.
în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, acesta nu prezintă un
specific anume în cazul infracţiunii complexe, după cum nici
elementele secundare ale laturii obiective, precum locul, timpul,
modul şi mijloacele de săvârşire nu prezintă particularităţi faţă de
cele comune tuturor infracţiunilor la care se regăsesc.

Secţiunea a lll-a
Subiectul infracţiunii complexe

Aspectele esenţiale care privesc subiectul infracţiunii în


general sunt aceleaşi şi în cazul infracţiunii complexe, astfel că
trebuie surprinse numai acelea care prezintă un anumit specific.
În principiu, orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
cerute de lege poate săvârşi o infracţiune complexă, fiind subiect
activ al unei astfel de infracţiuni.
Sunt situaţii însă când, pentru a putea săvârşi o asemenea
infracţiune, subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate. Spre
exemplu, în cazul infracţiunii de purtare abuzivă, subiectul activ
trebuie să fie un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu
atunci când săvârşeşte fapta incriminată.
Dacă în exemplul de mai sus calitatea subiectului activ este
arătată în mod explicit de către legiuitor, în alte situaţii cerinţa unei
astfel de calităţi este numai subînţeleasă. Exemplificăm în acest sens
cu infracţiunea de cercetare abuzivă, unde nu se prevede în mod
expres calitatea subiectului activ, dar prin interpretarea logică a
textului nu se poate ajunge decât la concluzia că el trebuie să fie o
persoană care are calitatea de organ de urmărire penală sau de
judecător.
Infracţiunea complexă - 27

Astfel de subiecţi au fost denumiţi diferit: subiect activ


calificat sau propriu,51 subiect activ circumstanţiat,52 sau subiect activ
special.53
Calitatea cerută de lege subiectului activ trebuie să existe în
momentul săvârşirii infracţiunii.
Pot exista mai mulţi subiecţi activi care să realizeze fiecare
doar parţial latura obiectivă a infracţiunii, ca de exemplu în cazul
unei tâlhării când un făptuitor loveşte victima iar un altul o
deposedează de bunuri.
Ca şi în cazul subiectului activ, sunt situaţii în care, pentru a fi
subiect pasiv al infracţiunii complexe, persoana trebuie să aibă o
anumită calitate. Astfel este, de exemplu infracţiunea de ultraj
prevăzută de art.239 Cod penal, la care în calitate de subiect pasiv nu
poate figura decât persoana fizică cu calitatea de funcţionar care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exerciţiul funcţiunii, sau care este victima acţiunii ilicite din cauza
faptei îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Ceea ce se impune a fi precizat este aspectul pe care practica
judecătorească 1-a evidenţiat constant, şi anume că funcţionarul care
încalcă ori exercită abuziv atribuţiunile sale de serviciu se situează,
în asemenea împrejurări, în afara protecţiei pe care legea o acordă, şi
deci actele sale nu mai pot fi considerate ca acte ale autorităţii.
Trebuie remarcat că în postura de subiect pasiv al infracţiunii
complexe poate să apară şi o persoană juridică cum ar fi, de exemplu,
cazul unui furt prin efracţie săvârşit în dauna unei instituţii sau
societăţi comerciale.
O situaţie interesantă apare în cazul unor infracţiuni complexe
în care avem ca subiect pasiv atât o persoană juridică cât şi o
persoană fizică. Amintim în acest sens infracţiunea de tâlhărie în
paguba avutului public, unde subiect pasiv este persoana juridică
prejudiciată prin sustragerea bunului, şi tot în calitate de subiect
pasiv figurează şi persoana fizică asupra căreia s-au exercitat
violenţele sau ameninţările. Această persoană poate fi prepusul
unităţii (de exemplu paznic), persoana care deţine cu un titlu
oarecare bunul (depozitar, cărăuş), sau orice altă persoană care se
află la locul faptei şi care îl împiedică pe făptuitor să sustragă bunul
51
C. Bulai, op.cit, vol.I, p.156
52
I.Oancea, op.cit, p.171.
53
M. Basarab, op.cit, vol.I, p.95; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.176.
Infracţiunea complexă - 28

şi să-şi asigure scăparea.54 Într-o atare situaţie subiecţii pasivi ai


infracţiunii complexe pot fi clasificaţi în subiect pasiv principal
(persoana juridică prejudiciată în integritatea patrimoniului) şi
subiect pasiv adiacent sau secundar (persoana fizică victimă a
ameninţărilor sau violenţelor).55

Secţiunea a IV-a:
Latura subiectivă a infracţiunii complexe

» Sub aspectul laturii subiective, infracţiunile complexe se pot


săvârşi cu intenţie, din culpă sau sub forma praeterintenţiei, dar s-a
exprimat şi opinia potrivit căreia culpa nu caracterizează latura
subiectivă a infracţiunii complexe.56
De cele mai multe ori infracţiunile complexe sunt comise cu
intenţie directă, infractorul prevăzând rezultatul faptei şi urmărind
producerea lui, existând o singură- rezoluţie, deci o omogenitate în
plan subiectiv. Este posibil însă să existe şi o omogenitate în plan
subiectiv. Este posibil însă să existe şi o pluralitate de rezoluţii
distincte,57 de exemplu în cazul când făptuitorul, surprins că a
săvârşit furtul, recurge la violenţe sau ameninţare pentru păstrarea
bunului furat sau pentru a-şi asigura scăparea. Deşi iniţial a existat
numai intenţia directă de a fura, ulterior, datorită modificării de
situaţie în plan obiectiv, infractorul adoptă o nouă atitudine,
caracterizată tot de intenţie directă. Distanţa în timp dintre luarea
celor două hotărâri nu are nici o influenţă asupra existenţei ca atare a
infracţiunii complexe deoarece rezultatul specific prevăzut de
legiuitor s-a produs.
Infracţiunile complexe nu pot fi săvârşite cu intenţie indirectă
în mod exclusiv, deoarece cel puţin sub aspectul uneia dintre
componente făptuitorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului.
Este posibil însă ca în funcţie de rezultatul multiplu intenţia să apară
atât ca directă cât şi ca indirectă în acelaşi timp, ca în situaţia când o
persoană trage cu o armă automată cu intenţia de a omorî o persoană,
dar gloanţele omoară şi o altă persoană, săvârşindu-se astfel

54
V. Rămureanu, op.cit, vol.I, p.410; I.Oancea, op.cit, p.613, O.A.Stoica, op.cit, p.188.
55
C. Bulai, op.cit, vol.I, p.158
56
Idem, p.217-218; C. Mitreche, op.cit, p.120.
57
V. Rămureanu, op.cit, p.313
Infracţiunea complexă - 29

infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit.b Cod


penal.
Unele infracţiuni complexe pun în evidenţă o situaţie
interesantă sub aspect subiectiv, în sensul că există o alternanţă a
formelor de vinovăţie, după cum infracţiunile sunt săvârşite în formă
de bază sau în formă agravată. De exemplu, infracţiunile de viol,
tâlhărie, piraterie, în forma de bază nu se pot săvârşi decât cu intenţie
directă, pe când în formele agravate sunt săvârşite cu preterintenţie.
În practică s-a considerat că atunci când moartea victimei este
rezultatul culpei, calificarea faptei este aceea a unei infracţiuni unice
complexe. Instanţa supremă a decis că atunci când, în cadrul
săvârşirii infracţiunii de viol, victima, încercând să scape coborând în
balconul apartamentului de la etajul inferior, cade şi suferă vătămări
corporale grave, trebuie să se reţină o singură infracţiune, aceea de
viol calificat, prevăzută de art. 197, alin.2, lit.c Cod penal, iar nu
două infracţiuni, de viol şi de vătămare corporală din culpă în
concurs real.58
Când însă moartea s-a datorat intenţiei (directe sau indirecte)
s-a considerat că infracţiunea complexă este în concurs cu
infracţiunea de omor.59
Din punct de vedere legal mai este posibilă o situaţie în care
acţiunilor specifice infracţiunilor complexe le corespund ca formă de
vinovăţie intenţia directă şi culpa. Este cazul infracţiunii de ucidere
din culpă săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune
mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita
legală sau care se află în stare de ebrietate.
În literatura juridică această infracţiune a generat numeroase
dispute, iar punctul nodal în rezolvarea problemei îl reprezintă
tocmai corecta surprindere a laturii subiective a acestei infracţiuni.
Fără a anticipa asupra modului de soluţionare a acestei
probleme, care face parte din obiectul unui alt capitol, în acest
context suntem de acord cu opinia potrivit căreia o infracţiune
intenţionată nu poate fi absorbită într-o infracţiune din culpă pentru
că ar fi împotriva logicii juridice ca o formă de vinovăţie mai uşoară

58
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.1482/1985, CD 1985, p.306-307
59
Trib.Suprem, secţia penală, dec. nr.2036/1986, CD 1986, p.279-281
Infracţiunea complexă - 30

să absoarbă o formă de vinovăţie mai grea.60


O ultimă situaţie ce se poate întâlni este aceea a infracţiunii
complexe săvârşită sub aspect subiectiv, exclusiv din culpă. Această
posibilitate a fost acceptată de unii autori în doctrină, dar şi de unele
instanţe în practică,61 iar alţi autori au combătut-o, acest punct de
vedere fiind şi el îmbrăţişat la rândul lui de alte instanţe.62
Controversa are în vedere în esenţă posibilitatea ca
infracţiunile împotriva protecţiei muncii săvârşite din culpă să fie
absorbite în infracţiunile de vătămare corporală din culpă şi respectiv
ucidere din culpă, care astfel devin complexe, sau dimpotrivă, să
existe un concurs de infracţiuni.
Ţinând cont că această problemă va ii analizată în mod
amănunţit în capitolul referitor la infracţiunea complexă şi concursul
de infracţiuni, precizăm că ne raliem opiniilor potrivit cărora atunci
când infracţiunea de ucidere din culpă sau cea de vătămare corporală
din culpă se datorează neluării sau nerespectării unor măsuri
protecţie a muncii săvârşite tot din culpă, cele dintâi, respectiv cele
prevăzute de art.178, alin.2 şi art.184, alin.3 din Codul penal, devin
infracţiuni complexe culpoase, prin absorbţia ca circumstanţă
agravantă a uneia sau alteia din infracţiunile prevăzute în Legea
nr.90/1996 (fosta Legenr.5/1965).
Concluzionând, putem afirma că infracţiunea complexă, sub
aspectul laturii subiective, poate fi săvârşită cu intenţie, cu
praeterintenţie sau din culpă.

60
G. Antoniu, Comentariu în "Codul penal comentat şi adnotat", partea specială, vol.I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedicâ.Bucureşti.1975, p. 111; C. Turianu, V. Stoica, "Unele consideraţii..." (III),
RRD nr.6/1986, p. 47, 49.
61
R. Stănoiu, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", partea specială, vol.111, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p.209; Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 1647/1969, RRD nr 4/1987.
62
G. Antoniu, "Infracţiuni prevăzute în legi speciale", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, ~
1976, p.122; Trib. jud. Timiş, dec. pen. nr. 635/1973, RRD nr. 11/1973, p.174.
Infracţiunea complexă - 31

CAPITOLUL V
PARTICIPATIA ÎN CAZUL INFRACŢIUNII COMPLEXE

Secţiunea I:
Aspecte generale

Participaţia penală este compatibilă cu infracţiunea complexă,


dar, ţinând cont de specificul acestor infracţiuni, se pot constata
unele particularităţi.
După cum se ştie, Codul penal nu defineşte participaţia arătând
însă în art.23 participanţii, respectiv: autori, instigatori şi complici,
ca persoane care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală. Pe lângă aceştia, atât doctrina cât şi practica penală
recunosc existenţa unei alte categorii de participanţi, şi anume
coautorii.
Rezultă din cele arătate că legiuitorul român a adoptat punctul
de vedere după care în caz de participaţie este vorba despre o unitate
infracţională, neexistând atâtea infracţiuni câţi participanţi sunt.
În doctrina penală română63 se arată că mai există şi un alt
punct de vedere, de altfel criticat şi contrar primului, după care în caz
de participaţie se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi sunt, teorie
cunoscută sub denumirea de "teoria complicităţii ca delict distinct."
Unele precizări cu privire la infracţiunile cu subiect calificat ne
folosesc şi la înţelegerea infracţiunilor complexe care prezintă un
astfel de subiect. Astfel, dacă în ceea ce priveşte posibilitatea
participaţiei sub forma instigării şi complicităţii la aceste tipuri de
infracţiuni nu se ridică probleme, rămâne controversată problema
calificării actelor de executare săvârşite de o persoană care nu are
calitatea de subiect activ calificat.
Credem că este întemeiată opinia64 după care unele acte de
executare săvârşite de o persoană care nu este subiect activ calificat
(circumstanţiat, special) nu constituie o formă de participaţie la acea

63
V.Dongoroz, op.cit, p.499; T.Pop, op.cit, p.807 şi urm.
64
V. Dobrinoiu, op.cit, p.499; T.Pop, op.cit, p.807 şi urm
Infracţiunea complexă - 32

infracţiune, ci pot constitui o infracţiune distinctă. Acest lucru este


valabil şi în cazul infracţiunilor complexe.
Practica a demonstrat că de cele mai multe ori infracţiunile
complexe se săvârşesc de către un autor unic, fiind totuşi situaţii
când ele se comit cu contribuţia mai multor persoane, autoratul
apărând în această ipoteză ca formă de participaţie. In ceea ce
priveşte autoratul, nu se ridică probleme deosebite la infracţiunea
complexă.
În continuare vom analiza formele de participaţie penală
posibil a fi întâlnite la infracţiunea complexă.

Secţiunea a II-a:
Coautoratul

Principala problemă ce trebuie abordată este cea a


infracţiunilor complexe la care este posibil coautoratul, precum şi a
celor care nu pot fi săvârşite în această formă de participaţie.
Este indiscutabil că infracţiunile complexe săvârşite, sub
aspectul laturii subiective, cu intenţie, pot fi realizate în coautorat.
Acest fapt apare pregnant la infracţiunile complexe create prin
reunirea altor infracţiuni, atunci când un coautor săvârşeşte o
infracţiune componentă a infracţiunii complexe iar altul săvârşeşte
cealaltă componentă a aceleiaşi infracţiuni complexe. Cooperarea
materială a coautorilor poate fi concomitentă sau succesivă, ea
putând fi posibilă la fiecare dintre infracţiunile componente sau
numai la una dintre acestea.
Este de esenţa coautoratului în cazul unor asemenea infracţiuni
complexe săvârşirea de acte care să corespundă în mod indubitabil
laturii obiective.
De asemenea, legătura subiectivă este determinantă pentru
existenţa coautoratului. Se arată în acest sens că în ipoteza în care
unul dintre participanţi săvârşeşte acţiunea specifică uneia dintre
infracţiunile componente, fără să ştie că o altă persoană săvârşeşte
acţiunea specifică altei infracţiuni componente, fiecare dintre ei sunt
doar autori la infracţiunile distincte comise, şi nu coautori la
infracţiunea complexă însăşi. Deci lipsa cooperării intelectuale nu
Infracţiunea complexă - 33

duce numai la inexistenţa coautoratului ca formă de participaţie, ci


duce chiar la inexistenţa infracţiunii complexe.65
În ceea ce priveşte problema coautoratului la infracţiunile
complexe comise din culpă, ne raliem opiniei care susţine că la
acestea nu este posibil coautoratul.
În principiu, problema coautoratului la infracţiunile din culpă
este controversată în doctrină.
Într-o primă opinie s-a susţinut că există coautorat pentru că
fiecare dintre făptuitori contribuie în mod nemijlocit la producerea
rezultatului datorită actelor culpoase efectuate simultan sau succesiv,
constatându-se şi o voinţă comună de a coopera. În acelaşi timp,
întrucât există o unitate de acţiune şi un rezultat unic se exclude
pluralitatea de infracţiuni.66 Această opinie a fost îmbrăţişată izolat şi
de unele instanţe.67
Într-o a doua opinie se neagă posibilitatea coautoratului la
infracţiunile din culpă, cu argumentarea că deşi este posibilă
cooperarea materială între făptuitori, totuşi între aceştia nu există o
legătură subiectivă, culpa însăşi excluzând prin caracteristicile ei
ideea de cooperare. Autorii acestei opinii pornesc de la o
reglementare anterioară, respectiv art.124 din Codul penal din 1936,
care prevedea că la "infracţiunile neintenţionate, dacă efectele
delictuoase se datorează cooperării mai multor persoane la actele
materiale, fiecare din ele este pedepsită ca autor al acelei
infracţiuni."68
De altfel şi instanţa supremă, în plenul ei, într-o decizie mai
veche, referindu-se la coautorat, reţinea că acesta este caracterizat
printr-o activitate care constituie latura obiectivă a infracţiunii, sau
printr-o activitate care este legată direct şi nemijlocit de această
activitate comisă cu intenţia (s.n.) de a participa la săvârşirea unor
noi infracţiuni.69
În general, literatura juridică şi practica admit posibilitatea
coautoratului şi la infracţiunile praeterintenţionate. Plecându-se de la
art.28, alin.2 din Codul penal, privitor la circumstanţele reale,
65
V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.214
66
V. Donogoroz, op.cit, p.194; C.Bulai, op.cit, vol.I, p.194; C.Mitrache, op.cit, p.155; V.Dobrinoiu,
op.cit, p.309.
67
Trib.jud.Argeş, dec.pen nr.2567/1972, RRD nr.7/1973, p.177; Trib jud.Alba, dec.pen nr.128/1972,
RRD nr.3/1975, p.46
68
V.Papadopol, op.cit, p.164; M.Basarab, op.cit, vol.I, p.239
69
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.3/1959, LP nr.5/1959, p.82
Infracţiunea complexă - 34

potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra


participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-
au prevăzut, autorii arată că există intenţia coautorilor pentru
realizarea faptei iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa culpei în
sensul că nu au prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi puteau să-1
prevadă, sau l-au prevăzut, socotind fără temei că nu se va produce,
ei vor răspunde cu toţii pentru rezultatul mai grav.70
Ideea coautoratului la infracţiunile complexe praeter-
intenţionate a fost admisă şi în practică. Instanţa supremă s-a
pronunţat în sensul că furtul comis împreună când unul dintre
participanţi exercită acte de violenţă, iar cel de-al doilea acte de
sustragere, constituie coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Când cel dintâi, cu intenţie, ucide victima pentru a se putea comite
tâlhăria, fapta acestuia constituie şi infracţiunea de omor deosebit de
grav prevăzută de art.176, lit. d, Cod penal. Fapta celui de-al doilea
inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă
agresiunii, dacă nu se dovedeşte că a urmărit ori acceptat decesul
victimei, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211,
alin.3, Cod penal deoarece poziţia lui subiectivă este caracterizată
prin intenţie depăşită.
Există, după cum arătam la începutul capitolului, unele
infracţiuni complexe care nu pot fi comise decât de către o persoană
care îndeplineşte anumite condiţii sau are anumite calităţi, devenind
astfel subiect calificat.
Apar astfel unele aspecte mai deosebite. Distingem în primul
rând infracţiuni complexe care atât în forma de bază cât şi în cea
agravată nu pot fi săvârşite în coautorat dacă unul dintre făptuitori nu
are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ (de exemplu la
infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art.250 Cod penal,
făptuitorul care nu are calitatea de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor
sale de serviciu, dar care, alături de unul care are această calitate,
săvârşeşte acte prin care insultă o altă persoană, este autor al
infracţiunii prevăzută de art.205 Cod penal, existând o situaţie
identică în cazul infracţiunii prevăzute la art.250 alin.2 Cod penal).
În al doilea rând, există infracţiuni complexe cu subiect
calificat la care posibilitatea coautoratului este controversată în
literatura juridică.

70
M.Zolyneak, op.cit, vol.II, p.374; V.Donogoroz, op.cit, p.494, 510.
Infracţiunea complexă - 35

În această categorie intră şi infracţiunea de viol, cu privire la


care s-au conturat trei opinii.
Într-o primă opinie se susţine că la infracţiunea de viol nu
poate exista coautorat, deoarece un act sexual firesc cu o persoană de
sex feminin nu poate fi realizat în acelaşi timp de mai mulţi
făptuitori, fiind deci o infracţiune cu autor unic.71 Acest punct de
vedere a fost îmbrăţişat şi în practică.72
Într-o a doua opinie se consideră că poate fi autor, respectiv
coautor, doar bărbatul care este capabil să întreţină un raport sexual,
altfel, cel care este lipsit de această aptitudine şi exercită actele de
constrângere asupra victimei, săvârşeşte o altă infracţiune, respectiv
de lovire sau ameninţare.
În sfârşit, într-o ultimă opinie, se susţine că poate fi coautor la
infracţiunea de viol orice persoană, chiar şi bărbatul incapabil să
întreţină un raport sexual, precum şi femeia.73 În argumentarea
acestei originale opinii autorul porneşte de la o constatare a instanţei
supreme, potrivit căreia coautorul realizează direct şi nemijlocit fie
toate actele ce constituie latura obiectivă a infracţiunii, fie o parte din
aceste acte, arătând în continuare că violul, fiind o infracţiune
complexă, prezintă în conţinutul laturii obiective şi constrângerea
prealabilă sau concomitentă actului sexual. Aşadar apreciind aceste
acte de constrângere ca nefiind acte de executare, în ipoteza când
făptuitorul ar comite aceste acte fără însă a înfăptui actul sexual,
acestea fiind considerate acte pregătitoare şi nefiind sancţionate
corespunzător, s-ar lăsa nepedepsită tentativa la infracţiunea de viol,
ceea ce ar intra în contradicţie cu înseşi dispoziţiile art.204 din Codul
penal.
În acelaşi sens, în doctrină, s-a arătat recent74 că "executarea de
acte de constrângere a victimei în scop de viol înseamnă începutul
executării infracţiunii de viol chiar dacă nu s-a început şi executarea
raportului sexual, iar întreruperea executării actelor de constrângere
(de exemplu, prin intervenţia unui terţ) va însemna totodată şi
întreruperea infracţiunii de viol şi tragerea la răspundere a agentului
71
C.Bulai, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, partea specială”, vol.III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971, p.350; G.Antoniu, Comentariu…, 1975, p.207; O.Loghin, Drept penal roman, partea
specială, vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”SRL, Bucureşti, 1994, p.164.
72
T.Pop, op.cit, vol.II, p.637.
73
M.Basarab, op.cit, vol.II, p.256; M.Basarab, în Drept penal, partea specială, vol.I, Cluj-Napoca, 1985,
p.149-156.
74
G.Antoniu, „Tentativa”, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p.290.
Infracţiunea complexă - 36

pentru tentativă de viol. în acelaşi sens în practica judiciară75 s-a


decis corect că acela care imobilizează victima urmărind să o
constrângă la raport sexual, rezultat care nu s-a produs datorită
intervenţiei unui terţ, va răspunde pentru tentativă la viol."
Controversa privind coautoratul la viol, este, cel puţin parţial,
determinată şi de modul cum este redactat textul art.197 Cod penal,
care nu indică în mod explicit că este vorba despre o infracţiune cu
autor unic, faţă de codul penal anterior care în art.419 reglementa
violul de o manieră care excludea posibilitatea coautoratului
("Comite delictul de viol bărbatul care prin violenţă sau ameninţare
constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual" -
executarea raportului sexual este condiţionată de executarea
constrângerii de către aceeaşi persoană).
În ce priveşte distincţia între actele de coautorat şi cele de
complicitate în cadrul infracţiunilor complexe, esenţială pentru
calificarea faptei este coroborarea activităţii materiale cu poziţia
subiectivă a participantului.

Secţiunea a lll-a:
Instigarea

Instigarea este posibilă la infracţiunea complexă atât ca formă


de participaţie proprie, cât şi ca formă de participaţie improprie.
Din punct de vedere subiectiv, instigarea nu se poate săvârşi
decât cu intenţie, infracţiunile complexe neputând constitui o
excepţie de la reglementarea înscrisă în art.25 Cod penal.
În literatură s-a exprimat punctul de vedere după care
instigarea poate constitui o cauză de disociere a infracţiunii
complexe sub aspectul răspunderii instigatorului. In acest sens s-a
spus că instigatorul nu va răspunde decât pentru infracţiunea pentru
care a instigat, iar dacă autorul săvârşeşte şi altceva, aceasta va
atrage numai răspunderea lui, nu şi a instigatorului.76 Tot la fel şi în
cazul aşa-numitei instigări putative, când instigatorul a instigat la
săvârşirea unei infracţiuni complexe, dar autorul a comis doar una
dintre infracţiunile componente, instigarea putativă privind acea
parte din conţinutul infracţiunii complexe care nu s-a realizat. Logica
75
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.1545/1982, RRD nr.4/1983, p.76
76
V.Papadopol, d.Pavel, op.cit, p.215
Infracţiunea complexă - 37

lucrurilor obligă la concluzia că instigatorul nu va putea răspunde


pentru o faptă care nu s-a săvârşit, chiar dacă din punct de vedere
subiectiv a dorit altceva.77
Probleme mai deosebite ridică instigarea în situaţia
infracţiunilor complexe praeterintenţionate, deoarece aici doctrina şi
practica s-au situat pe poziţii diferite.
Instanţa supremă a decis că atunci când instigatorul determină
pe autor să săvârşească o tâlhărie, putând să prevadă că victima va
deceda în urma actelor de violenţă, dar, deşi prevede un asemenea
rezultat, nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, iar
autorul tâlhăriei ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi constituie
instigare la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.3 Cod
penal, iar fapta autorului infracţiunea de omor deosebit de grav
prevăzută de art.176 lit. d Cod penal. S-a motivat că soluţia se
impune ţinând cont de poziţia subiectivă a fiecărui participant,
caracterizată prin intenţie depăşită în cazul instigatorului şi prin
intenţie în cazul autorului infracţiunii.78 Fără îndoială că temeiul legal
de la care s-a pornit în rezolvarea unei asemenea situaţii este
dispoziţia înscrisă în art.28 alin.2 Cod penal.
O asemenea rezolvare a instigării a fost primită cu rezerve în
doctrină. Plecând de la faptul că instigarea nu se poate produce decât
cu intenţie precum şi de la constatarea că în Codul penal infracţiunile
praeterintenţionate nu sunt reglementate în partea generală, s-a
concluzionat în mod corect că dispoziţiile art.28 alin.2 se referă doar
la infracţiunile comise cu intenţie.
Necontestând existenţa unei culpe în sarcina instigatorului în
legătură cu rezultatul mai grav produs, se susţine că răspunderea
acestuia nu poate fi reţinută pentru că instigarea nu se poate săvârşi
din culpă. Potrivit autorilor,79 în această situaţie ar trebui să opereze o
disociere între infracţiunea absorbantă (praeterintenţionată) şi cea
absorbită (de bază), autorul răspunzând pentru întreaga infracţiune
iar instigatorul numai pentru infracţiunea de bază, deoarece la
aceasta a înţeles să participe.
După cum se ştie, în art.29 Cod penal se reglementează şi
instigarea neurmată de executarea faptei precum şi cea urmată de

77
Ibidem
78
Trib.Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin2 şi 3 din Legea pentru organizare
judecătorească, dec.nr.23/1984, CD 1987, p.153.
79
V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.219
Infracţiunea complexă - 38

desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii


rezultatului.
Aceste forme ale instigării se pot întâlni numai la infracţiunile
complexe posibil a fi săvârşite cu intenţie, neputând exista în situaţia
în care infracţiunile complexe la care se instigă sunt culpoase sau
praeterintenţionate.

Secţiunea a IV-a:
Complicitatea

O ultimă formă de participaţie ce se impune a fi abordată în


cazul infracţiunii complexe este complicitatea.
Complicitatea, sub ambele forme, materială şi morală, este
compatibilă cu infracţiunile complexe intenţionate.
De esenţa complicităţii este înţelegerea între autor şi complice
cu privire la săvârşirea unei anumite fapte. Dacă după intervenirea
unei asemenea înţelegeri, autorul reconsiderându-şi rezoluţia iniţială,
săvârşeşte o altă faptă despre care complicele nu are cunoştinţă,
acesta din urmă nu poate răspunde ca participant sub forma
complicităţii la noua faptă. în acest sens nu putem fi de acord cu o
soluţie adoptată în practică, contrară acestui punct de vedere. In fapt,
trei inculpaţi s-au hotărât să comită un furt, unul dintre ei rămânând
de pază, iar ceilalţi doi pătrunzând în locuinţa victimei, unde au
molestat-o şi au luat o serie de bunuri. Cel de-al treilea a fost
considerat complice la tâlhărie pe baza faptului că, văzând lumină în
locuinţă şi auzind zgomote, putea să-şi dea seama că ceilalţi doi vor
folosi violenţa pentru realizarea furtului propus.80 O asemenea
interpretare este totuşi excesivă, fiindcă nu ţine seama de poziţia
subiectivă a complicelui bazată pe înţelegerea iniţială cu autorii. Faţă
de considerentele arătate, în speţă este vorba despre complicitate la
furt calificat.
În ceea ce priveşte complicitatea morală, nu este necesar, din
punct de vedere subiectiv, să intervină o înţelegere prealabilă între
autor şi complice, fiind suficient ca acesta din urmă să ştie despre
comiterea infracţiunii şi că ajută prin activitatea lui. Astfel, s-a decis

80
Trib.Mun. Bucureşti, secţia I penală, dec.nr.927/1992, în “Culegerea practică judiciară penală pe anul
1992”, p.55-56, în acelaţi sens Trib Suprem, secţia penală, dec. nr.711/1974, RRD nr.9/1974, p.66-67.
Infracţiunea complexă - 39

că fapta unor persoane care făceau parte din grupul agresorilor de a


se fi aflat în apropierea victimei, înconjurând-o, în timp ce agresorii
o deposedau de bunuri, constituie complicitate morală la infracţiunea
de tâlhărie.81
Aşa cum reiese din art.26 Cod penal, complicitatea nu poate fi
comisă decât cu intenţie, ceea ce semnifică faptul că cel care este
complice prevede acţiunea autorului şi urmarea acesteia, dorind sau
acceptând producerea urmărilor.
Complicitatea la infracţiunile complexe praeterintenţionate
ridică aceleaşi probleme ca şi în cazul instigării, nefiind necesară
reluarea aspectelor discutate.
Trebuie totuşi arătat că practica judiciară s-a situat pe poziţia
recunoaşterii complicităţii şi la infracţiunile praeterintenţionate. în
acest sens, instanţa supremă a reţinut că 'însoţirea de la mică distanţă
a autorului şi a victimei, după ce autorul, cunoscut ca o persoană
deosebit de violentă, a comunicat participanţilor intenţia sa de a
sustrage banii victimei, şi asistarea în continuare la lovirea repetată şi
gravă a acesteia precum şi la deposedarea ei de bani, constituie acte
de complicitate, chiar în lipsa unei înţelegeri exprese, deoarece
prezenţa la locul faptei a constituit un ajutor dat autorului. Dacă
victima moare în urma agresiunii, complicitatea se raportează la
prevederile art.211 alin.3 Cod penal, deoarece, văzând că victima
este lovită, participanţii şi-au putut da seama de eventualitatea
acestui rezultat, poziţia lor subiectivă fiind caracterizată de intenţie
depăşită.82
Şi în doctrină remarcăm existenţa unor opinii din tabăra
susţinătorilor acestei idei care denotă că problema în discuţie nu şi-a
găsit pe deplin soluţionarea ştiinţifică. Se arată astfel că "într-o
exprimare riguroasă" nu se poate vorbi despre complicitate la
infracţiunile complexe praeterintenţionate datorită culpei care există
în componenţa acestei forme de vinovăţie, însă, totuşi, un "simţ
elementar de justiţie" conduce la ideea îmbrăţişată în practică.83
Clarificarea definitivă însă a complicităţii la infracţiunile
praeterintenţionate, şi implicit la infracţiunile complexe praeter-
intenţionate, nu poate fi făcută decât de către legiuitor printr-o
reglementare expresă.
81
Trib.Mun.Bucureşti, secţia II-a panală, dec.nr.127/1982, Repertoriu... 1981 - 1986, p.46
82
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2112/1986, CD 1986, p.270.
83
M. Zolyneak, op.cit, în „Dreptul” nr.1-2/1990, p.71
Infracţiunea complexă - 40

Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile complexe cu


subiect calificat sau special, întrucât complicele săvârşind numai acte
de înlesnire sau ajutor, deci care nu aparţin laturii obiective a
infracţiunii, calitatea cerută de lege nu poate fi extinsă şi asupra
acestuia.
În cazul infracţiunilor complexe este uneori mai dificil de făcut
deosebirea între actele de complicitate şi cele de executare, datorită
specificului laturii obiective acestor infracţiuni. Esenţial este de a
constata dacă actele realizate aparţin sau nu laturii obiective; în
ipoteza că sunt extrinseci acesteia, nu pot fi catalogate decât ca acte
de complicitate. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici
aspectul subiectiv, fapt cu atât mai important în cazul complicităţii
morale şi care a fost subliniat în unele hotărâri judecătoreşti. în acest
sens s-a reţinut că simpla prezenţă a unei persoane la locul săvârşirii
infracţiunii nu este suficientă pentru a conchide că prin aceasta ea ar
fi intenţionat să înlesnească sau să ajute la comiterea infracţiunii, din
moment ce nu s-a stabilit că ar fi cunoscut sau prevăzut intenţia
autorului.84

Secţiunea a V-a:
Participaţia improprie în cazul infracţiunii complexe

Participaţia improprie, aşa cum este reglementată în art.31 din


Codul penal, cunoaşte două modalităţi.
Prima dintre acestea constă în determinarea, înlesnirea sau
ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o
altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.
A doua formă constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în
orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie.
În ceea ce priveşte infracţiunea complexă, nu există nici un
impediment ca aceasta să fie săvârşită sub forma participaţiei
improprii, dacă bineînţeles sunt îndeplinite condiţiile generale ale
acesteia, aşa cum sunt formulate în art.31 Cod penal, însă, datorită
specificului ei, participaţia improprie este rar întâlnită în practică la
săvârşirea infracţiunii complexe.

84
Trib.Suprem, Colegiul penal, dec. nr.571/1962, JN nr.10/1962
Infracţiunea complexă - 41

CAPITOLUL VI
TENTATIVA LA INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ

Secţiunea I:
Aspecte generale

Tentativa în cazul oricărei infracţiuni nu poate fi analizată


decât prin prisma art.20, 21, 22 din Codul penal, tentativa la
infracţiunea complexă prezentând însă unele particularităţi pe care
încercăm să le surprindem în continuare.
Ţinând cont că infracţiunea complexă poate fi săvârşită cu
intenţie, din culpă şi cu praeterintenţie, trebuie precizat de la început
un lucru, de altfel evident, şi anume că nu putem vorbi despre
tentativă la infracţiunile complexe săvârşite din culpă.
În ceea ce priveşte infracţiunile complexe intenţionate, la care
în principiu este posibilă tentativa, sunt totuşi situaţii când astfel de
infracţiuni nu pot fi săvârşite sub forma tentativei, din diferite
considerente.
Probleme mai deosebite ridică tentativa în cazul infracţiunilor
complexe săvârşite cu praeterintenţie la care nu s-a produs urmarea
de bază.
Raportul dintre actele preparatorii şi tentativă este o altă
chestiune ce trebuie lămurită. Legiuitorul român a adoptat principiul
neincriminării actelor preparatorii, dar uneori, prin excepţie, anumite
acte preparatorii au fost asimilate cu tentativa, fiind sancţionate ca
atare, această măsură având un caracter preventiv faţă de
infracţiunile grave ce ar urma să fie săvârşite. Acest aspect vizează,
tot ca excepţie, şi unele infracţiuni complexe, cum ar fi aceea de
atentat, prevăzută de art.160 Cod penal. Astfel, în art. 173 alin.2 Cod
penal se arată că producerea sau procurarea mijloacelor sau
instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunii prevăzute de art.160 Cod penal se consideră tentativă.
În continuare vom analiza tentativa la infracţiunea complexă
creată prin reunire, la infracţiunile complexe create prin absorbţia
Infracţiunea complexă - 42

altor infracţiuni, făcând o analiză separată a tentativei în cazul


infracţiunilor complexe praeterintenţionate la care nu s-a produs
urmarea de bază.

Secţiunea a ll-a:
Tentativa ia infracţiunea complexă creată
prin reunirea altor infracţiuni

Infracţiunea complexă creată prin reunirea altor infracţiuni sau


în componenţa căreia intră cel puţin două infracţiuni a mai fost
denumită în literatură infracţiune complexă propriu-zisă.85 Această
formă a infracţiunii complexe prezintă un anumit specific ce se
repercutează asupra tentativei.
În doctrină s-au conturat două opinii referitoare la tentativa în
cazul acestui tip de infracţiune complexă.
Într-o primă opinie, exemplificându-se prin infracţiunea de
tâlhărie, s-a arătat că "infracţiunea complexă se consumă când s-a
adus atingere obiectului juridic principal (a avut loc luarea bunului).
Dacă a avut loc numai o acţiune şi inacţiune (violenţa sau
ameninţarea) se realizează doar tentativa la tâlhărie şi nu infracţiunea
simplă de violenţă sau ameninţare."86 S-a considerat astfel că există
tentativă prin executarea uneia din acţiunile specifice infracţiunii
complexe şi care ar avea semnificaţia de act de executare a
infracţiunii complexe în întregul ei.87
Într-o a doua opinie, s-a susţinut că există tentativă la
infracţiunea complexă când s-a început executarea fiecăreia dintre
acţiunile componente.88 Acest punct de vedere a fost receptat de alţi
autori într-o manieră mult prea restrictivă încât s-a ajuns la a se
susţine că "...pentru a exista tentativă a infracţiunii complexe, este
necesar să aibă loc un început de executare a ambelor acţiuni
componente, începutul de executare sau executarea uneia singure
85
G. Antoniu, "Unele reflecţii cu privire la tentativa infracţiunii complexe", RRDnr. 10/1983, p.43.
Denumirea de "infracţiune complexă propriu-zisă" este folosită în opoziţie cu "complexitatea
improprie" sau "'aparentă", existentă, în concepţia autorului, în situaţia absorbirii unei singure
infracţiuni.
86
M. Basarab, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.142; T.
Dima, "Delimitarea tentativei la infracţiunea consumată de tâlhărie", RRD nr. 1
87
V.Rămureanu, op.cit, p.313
88
V.Dongoroz, „Eplicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială”, vol.III, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p.491
Infracţiunea complexă - 43

având efectul de a disocia pe cealaltă, de a o autonomiza, făcând să


ne aflăm în faţa tentativei sau consumării infracţiunii respective şi nu
în faţa tentativei la infracţiunea complexă." 89
Ţinând cont, în cadrul acestui tip de infracţiune, de raportul
existent între acţiunea principală (scop) şi acţiunea adiacentă (mijloc)
considerăm, aşa cum s-a arătat recent în doctrină,90 că sunt posibile
trei situaţii:
- ambele infracţiuni au rămas în faza tentativei perfecte sau
imperfecte (de exemplu, în cazul tâlhăriei, când
făptuitorul vrea să lovească victima pentru a-i smulge
geanta, însă este oprit de un terţ în momentul când vroia
să aplice lovitura şi să smulgă geanta);
- acţiunea adiacentă s-a consumat însă acţiunea principală a
rămas în faza tentativei (păstrând exemplul de mai sus,
autorul loveşte victima pentru a-i smulge geanta, însă în
momentul când ia geanta intervine un terţ care îl opreşte;
tâlhăria ca infracţiune complexă în ansamblul ei nu s-a
consumat);
- acţiunea principală s-a consumat însă acţiunea adiacentă a
rămas în faza tentativei (de exemplu, făptuitorul a smuls
geanta victimei, dar în momentul când vrea să se
depărteze, victima începe să strige după ajutor, iar
agentul, vrând să lovească victima este oprit de un terţ;
ipoteza este mai rară în practică).
Aşa cum acelaşi autor arata,91"în principiu, există tentativă la
infracţiunea complexă când executarea acesteia, privită în ansamblul
ei (s.n.i nu este dusă până la capăt ori rezultatul nu se produce."

89
V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, 1992, p.223
90
G.Antoniu, „Tentativa”, p.294.
91
Idem, p.293.
Infracţiunea complexă - 44

Secţiunea aIII-a:
Tentativa la infracţiunea complexă creată
prin absorbţia unei alte infracţiuni

Trebuie remarcat pentru început că nu în toate situaţiile este


posibilă tentativa la acest tip de infracţiune complexă.
Această imposibilitate decurge din faptul că infracţiunea
absorbită nu poate fi săvârşită sub forma tentativei. Este cazul, spre
exemplu, a infracţiunii complexe de ultraj care ia naştere prin
absorbţia uneia dintre infracţiunile de insultă, calomnie sau
ameninţare, la niciuna dintre aceste infracţiuni componente tentativa
nefiind posibilă, fiind vorba despre infracţiuni de executare promptă
sau imediată.92
Totuşi legiuitorul a creat astfel de infracţiuni complexe la care
tentativa este posibilă. Este, de exemplu, cazul infracţiunii de viol
prevăzută de art.197 alin.l Cod penal. Aceasta este o infracţiune
complexă întrucât absoarbe infracţiunile de lovire (art.180 Cod
penal) sau ameninţare (art.193 Cod penal). Aşa cum arătam anterior,
săvârşirea de violenţe sau ameninţări asupra victimei, în vederea
întreţinerii de relaţii sexuale, chiar dacă acestea din urmă nu s-au
consumat, constituie tentativă. Şi în ipoteza în care infracţiunea
absorbită în infracţiunea complexă are caracterul unei circumstanţe
agravante, se pot face constatări identice, în sensul că sunt infracţiuni
la care nu este posibilă tentativa, şi infracţiuni care pot fi săvârşite în
forma tentativei.
În primul caz putem exemplifica prin infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, prevăzută de art.189 Cod penal, în varianta
prevăzută de alin.2, când se săvârşeşte pentru a cere un folos material
sau un alt avantaj în schimbul eliberării. Deşi legiuitorul a înţeles să
incrimineze tentativa, considerând-o deosebit de periculoasă, din
punct de vedere ştiinţific apare o inadvertenţă pentru că infracţiunea
absorbită, respectiv cea de şantaj prevăzută de art.194 Cod penal, nu
poate fi săvârşită sub forma tentativei. Din moment ce pretinderea
unui folos material sau a unui alt avantaj este o acţiune ulterioară

92
N.Iliescu, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală”, vol.I, Editura Academiei
Bucureşti, 1969, p.141; C.Bulai, op.cit, p.173.
Infracţiunea complexă - 45

lipsirii de libertate, care este deja consumată, tentativa la această


infracţiune este, practic, imposibilă.
În cel de-al doilea caz se situează, de exemplu, infracţiunea de
furt calificat prevăzută de art.209 lit. i Cod penal, când este săvârşită
prin efracţie, în infracţiunea complexă absorbindu-se ca circumstanţă
agravantă infracţiunea de distrugere, prezentată de art.217 Cod penal.
Practica judiciară,93 în acord cu doctrina,94 a reţinut că, deşi
infracţiunea de distrugere este deja consumată, nu are loc o disociere
a infracţiunii complexe şi nu operează concursul de infracţiuni între
distrugere şi tentativă de flirt. Astfel, acţiunea specifică infracţiunii
absorbite ca circumstanţă agravantă şi consumată se converteşte în
act de executare specific infracţiunii complexe care în acest mod
apare ca fiind săvârşită sub forma tentativei.
O situaţie aparte, sub aspectul tentativei, o are infracţiunea de
omor deosebit de grav săvârşită asupra a două sau mai multe
persoane, prevăzută de art.176, lit.b Cod penal. Aici trebuie avute în
vedere două ipoteze:
Prima, când făptuitorul a încercat să omoare două sau mai
multe persoane, dar acţiunea lui rămâne în faza tentativei. In practică
s-a conturat în cele din urmă un punct de vedere unitar în sensul că
fapta constituie o singură tentativă la această infracţiune.95
A doua ipoteză are în vedere situaţia când făptuitorul a încercat
să omoare două sau mai multe persoane, dar numai una dintre
victime a decedat. Iniţial, în practică s-a statuat că infracţiunea
complexă s-ar afla în faza tentativei.96 Apoi, instanţa supremă, în
plenul ei, a îmbrăţişat un alt punct de vedere constatând că într-o
anumită ipoteză se ajunge ca o faptă de omor consumată să fie mai
blând sancţionată în cadru tentativei la infracţiunea prevăzută de
art.176 lit.b Cod penal, decât dacă ar fi sancţionată independent.
Considerând că astfel tentativa la omorul agravat ar constitui o cauză
de atenuare a răspunderii penale pentru o infracţiune consumată de
omor săvârşită în cadrul infracţiunii complexe, instanţa supremă a
decis să reţină un concurs între tentativa de omor, după caz, simplu,
calificat sau deosebit de grav, şi infracţiunea consumată.97
93
Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr.2086/1971, RRD nr. 1/1972, p.155
94
V. Papadopol, Comentariu..., p. 113; I.Fodor, în "Expliicaţii teoretice ale Codului penal român,
partea generală", vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.295.
95
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.4/1970, RRDnr.7/1970.
96
Tribunalul Suprm, col. Penal, dec. nr.734/1964, J.N. nr. 1/1965, p.172.
97
Idem 96
Infracţiunea complexă - 46

Deşi în acest mod s-a ajuns la o soluţie judicioasă sub aspectul


aplicării pedepsei, practic se desface pe cale judiciară unitatea legală,
ceea ce este inacceptabil. Alături de alţi autori,98 considerăm că
desfacerea unităţii legale ar putea fi luată în considerare de legiuitor
într-o nouă reglementare a acestei infracţiuni complexe, sau i s-ar
putea sugera legiuitorului să prevadă limite speciale ale pedepselor
pentru tentativa la infracţiunea incriminată în art.176 lit.b Cod penal
similare cu cele pentru tentativă, când fapta consumată este
sancţionată cu detenţiunea pe viaţă.
Din prezentarea acestor situaţii se observă că în ceea ce
priveşte tentativa la infracţiunile complexe create prin absorbţie nu
există o regulă generală în materie.

Secţiunea a IV-a:
Despre posibilitatea tentativei la infrac-ţiunile complexe
praeterintenponate la care nu s-a pro-dus urmarea de bază

Există un punct de vedere unitar în sensul că infracţiunile


complexe praeterintenţionate, tocmai datorită prezenţei culpei, nu pot
fi săvârşite sub forma tentativei.99
Codul penal, reglementând unele infracţiuni complexe,
prevede şi forme praeterintenţionate ale acestora. în legătură cu
acestea s-au purtat în literatura de specialitate discuţii privitor la
posibilitatea sau imposibilitatea tentativei atunci când nu se produce
urmarea de bază.
Astfel, s-au exprimat o serie de opinii, pe care le vom prezenta
pe scurt:
A. Într-o primă accepţiune s-a considerat că la infracţiunea
complexă praeterintenţionată nu este posibilă tentativa.
Pornindu-se de la existenţa culpei s-a arătat că în ipoteza când
acţiunea de bază, care este intenţionată, a rămas în stare de tentativă,
dar s-a produs rezultatul din culpă al infracţiunii absorbante
praeterintenţionate, atât producerea acestuia cât şi existenţa culpei
sunt incompatibile cu ideea că ar putea exista tentativă la acest tip de
infracţiune. S-a mai arătat că, din moment ce rezultatul infracţiunii

98
V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.228; G.Antoniu, op.cit, p.310
99
N.Iliescu, op.cit, vol.I, p.120; C.Bulai, op.cit, vol.I, p.174.
Infracţiunea complexă - 47

praeterintenţionate s-a produs, nu mai are relevanţă gradul de


realizare a fiecăreia dintre acţiunile infracţiunii complexe de bază.100
În concluzie, când se produce rezultatul mai grav, din culpă,
fapta nu poate fi socotită tentativă (tocmai pentru că s-a produs
rezultatul), ci este vorba despre o infracţiune consumată,
acţiunea adiacentă convertindu-se în acţiune principală.101
B. Într-o a doua accepţiune, s-a considerat că există tentativă, dar
sub forma tentativei la infracţiunea de bază.
În susţinerea acestei opinii s-a arătat că la infracţiunile
complexe praeterintenţionate tentativa nu poate fi concepută ca o
tentativă a întregii infracţiuni, deoarece rezultatul produs din culpă
exclude ideea tentativei. Se arată că, deşi se foloseşte sintagma
"tentativă la infracţiunile praeterintenţionate", prin aceasta trebuie
înţeles o tentativă a elementului de bază, ceea ce decurge din unitatea
infracţiunilor care compun infracţiunea complexă.102
Autorii propun instituirea aşa-numitei tentative relative care ar
însemna punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectele decât
parţial. De asemenea, se propune disocierea conţinutului infracţiunii
praeterintenţionate în infracţiunea de bază rămasă sub forma
tentativei şi rezultatul praeterintenţionat produs.
Această opinie a fost criticată arătându-se că disocierea
propusă nu este prevăzută de lege şi că "unitatea legală a infracţiunii
complexe nu poate fi spulberată prin interpretare."103
C. În sfârşit, în cea de-a treia opinie, s-a considerat că infracţiunea
complexă praeterintenţionată poate fi săvârşită sub forma
tentativei.
Ipoteza care duce la o asemenea concluzie are în vedere că
infracţiunea de bază a rămas sub forma tentativei, iar infracţiunea
adiacentă, care din punct de vedere subiectiv este săvârşită din culpă,
este în formă consumată.
În argumentarea opiniei,104 pe care o considerăm cea mai
elaborată, se arată că în cazul unităţii naturale de infracţiune tentativa
100
D.Pavel, „Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei (II)", RRD nr.3/1982, p.35.
101
V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p.230-231.
102
M. Petrovici, Geza-Laczko David, "Structura şi regimul juridic al infracţiunii praeterintentionalitate,
atunci când urmarea de bază a rămas în forma tentativei (I)", RRD nr. 1/1986, p.42.
103
D. Pavel, "Structura şi regimul juridic al infracţiunii... (II)", RRD nr. 1/1986, p.48.
104
G. Antoniu, Nota II la decizia nr. 112/1979 a Trib. Suprem, secţia penala, RRD nr.4/1980, p.56-60.
Infracţiunea complexă - 48

se prezintă ca o întrerupere a acţiunii, şi numai la aceste infracţiuni


este valabilă regula după care la infracţiunea praeterintenţionată nu
este posibilă tentativa. Tentativa la infracţiunea complexă este
deosebită calitativ (s.n.) de cea de la unitatea naturală de infracţiune,
tocmai pentru că infracţiunea complexă este o construcţie juridică cu
un anumit specific.
În acest sens, la infracţiunea complexă "întrerupere" poate
însemna fie întreruperea uneia sau tuturor acţiunilor componente, fie
existenţa doar a unei fapte consumate absorbite şi inexistenţa sau
existenţa parţială a acţiunii principale. Deci acţiunea absorbită se
converteşte în act de executare care se raportează la rezultatul
infracţiunii complexe în întregul ei. Or infracţiunea absorbită poate
să constea chiar dintr-o faptă săvârşită cu praeterintenţie, feră ca
aceasta să influenţeze tentativa la infracţiunea complexă.
Considerând că nu are nici o semnificaţie faptul că actul de
executare a infracţiunii complexe a absorbit şi o faptă
praeterintenţionată, incriminată distinct de legea penală, "într-o
asemenea viziune, tentativa este totdeauna posibilă la o infracţiune
complexă."105
O problemă care mai apare în acest context este faptul că în
unele cazuri pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea complexă
praeterintenţionată este mai mică decât cea pentru infracţiunea
absorbită care s-a consumat. Arătându-se că infracţiunea complexă
nu poate fi o modalitate de atenuare a răspunderii penale pentru
infracţiunea absorbită, s-a propus ca în aceste cazuri să se reţină un
concurs de infracţiuni, desfacându-se astfel pe cale judiciară unitatea
infracţională instituită de lege, soluţie care este inacceptabilă. Este,
de exemplu, situaţia tentativei la infracţiunea de viol care a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei, care se pedepseşte cu
închisoarea de la 7 ani şi jumătate la 12 ani şi jumătate, pedeapsă
care este mai mică decât cea pentru infracţiunea absorbită, respectiv
cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, care este cuprinsă
între 5 şi 15 ani închisoare.106 Credem că, aşa cum arăta şi autorul
respectiv,107 este necesară intervenţia legiuitorului pentru modificarea

105
Idem, p.59
106
Atât art. 183 cât şi art. 197 alin.3 au fost modificate, în sensul agravării sancţiunilor, prin Legea nr.
140/1996, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.289 din 14 noiembrie 1996.
107
G. Antoniu, 'Tentativa", p.297.
Infracţiunea complexă - 49

corespunzătoare a sancţiunilor prevăzute pentru infracţiunile


complexe respective.

O ultimă problemă ce se impune a fi abordată este cea a


incidenţei desistării faptuitorului asupra existenţei acestui tip de
infracţiune.
În situaţia în care actele de executare a infracţiunii complexe s-
au întrerupt datorită unor cauze independente de voinţa făptuitorului,
există tentativă la infracţiunea complexă.
În caz de desistare din partea autorului de la săvârşirea
infracţiunii complexe, în ipoteza că infracţiunea absorbită a fost
săvârşită integral, părerea dominantă în literatură este că făptuitorul
va răspunde penal pentru infracţiunea absorbită şi nu va fi sancţionat
pentru tentativa la infracţiunea complexă.108
Acest punct de vedere care de fapt se bazează pe reglementarea
legală (art.22 alin.2 Cod penal), a fost însuşit şi de practică. Astfel
s-a decis că atunci când, prin actele materiale îndeplinite până în
momentul desistării, inculpatul a deteriorat un bun, el este apărat de
pedeapsă pentru furt (art.209 lit.i Cod penal), dar trebuie să fie
sancţionat pentru infracţiunea de distrugere.109
S-a arătat astfel că are loc o disociere a infracţiunii complexe
pe care o prevede legea, ea reprezentând o excepţie de la structura
unitară a acestei forme de unitate legală, iar infracţiunea căreia îi
aparţine acţiunea dusă până la capăt "se autonomizează".110
Trebuie subliniat că în acest caz organele judiciare doar
constată o asemenea situaţie, desfacerea unităţii legale operând în
temeiul legii, respectiv prin aplicarea dispoziţiilor înscrise în art.22
alin.2 Cod penal.

108
C. Bulai, op. cit, voi. II, p.73, V. Rămureanu, op. cit., p.314; I. Fodor, op. cit., p.294.
109
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2950/1970, CD 1970, p.284.
110
D. Pavel, op. cit, în RRD nr. 1/1986, p.48.
Infracţiunea complexă - 50

CAPITOLUL VII
INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ Şl CONCURSUL DE
INFRACŢIUNI

Secţiunea I:
Criterii de diferenţiere a infracţiunii complexe
de concursul de infracţiuni

În abordarea acestei probleme trebuie precizat că nu avem


intenţia de a face o analiză comparativă a celor două instituţii, ci vom
încerca să prezentăm acele aspecte care, reţinând atenţia
specialiştilor şi căpătând uneori rezolvări diferite în practică, au făcut
şi fac posibilă încă o astfel de discuţie.
Este evident că atât infracţiunea complexă cât şi concursul de
infracţiuni au în vedere la realizarea lor existenţa mai multor
infracţiuni, dar, aşa cum s-a spus, incriminarea distinctă a infracţiunii
complexe se datorează faptului că prezintă o periculozitate socială
proprie, deosebită de cea a infracţiunilor care o compun. 111 Gradul de
pericol social al infracţiunii complexe este mai mare decât al
fiecăruia din infracţiunile componente pentru că sunt puse în pericol
mai multe obiecte juridice, iar reunirea lor într-o infracţiune
complexă asigură o luptă mai eficientă împotriva unor astfel de
fapte.112
În literatura juridică s-au propus mai multe criterii specifice
prin care infracţiunea complexă să fie deosebită de concursul de
infracţiuni:113
- Criteriu esenţial de caracterizare a infracţiunii
complexe ar consta în condiţia ca infracţiunea
absorbantă să nu se poată consuma fără săvârşirea
infracţiunii absorbite. În cazul concursului de
infracţiuni, întâlnirea infracţiunilor este rezultatul unei
conjuncturi faptice create prin voinţa legiuitorului, în
111
1. Pahontu, "Ultimele modificări ale Codului de procedură penală", LP nr. 8/1960, p.8.
112
V. Dobrinoiu, op. cit, p.212.
113
D. Pavel, "Infracţiunea complexă", JN nr.11/1964, p.68-71.
Infracţiunea complexă - 51

timp ce la infracţiunea complexă reunirea infracţiunilor


este rezultatul incriminării legale. Dacă la concurs este
posibilă consumarea unei infracţiuni fără a fi săvârşită în
acelaşi timp şi cealaltă, infracţiunea complexă nu se poate
considera săvârşită dacă nu se comite şi infracţiunea
absorbită în acelaşi timp.
- Al doilea criteriu constă în faptul că infracţiunea
absorbită trebuie să fie o infracţiune determinată sau
determinabilă (de exemplu, în cazul infracţiunii de furt
calificat săvârşit prin efracţie care include prin absorbţie
infracţiunea de distrugere).
- Al treilea criteriu se referă la faptul că infracţiunea
absorbantă nu poate avea un grad de pericol social mai
redus decât infracţiunea absorbită.
Reţinând importanţa acestei susţineri, trebuie însă făcută
completarea că afirmaţiile îşi păstrează valabilitatea şi în cazul
infracţiunilor complexe create prin reunirea altor infracţiuni.
Concomitent cu stabilirea acestor criterii s-a considerat că în
mod nejustificat s-a recurs şi la alte criterii de deosebire a infracţiunii
complexe de concursul de infracţiuni şi care au fost catalogate ca
improprii, deoarece ele nu sunt specifice doar acestei forme de
unitate infracţională, ele fie întâlnindu-se şi la alte asemenea forme,
fie la pluralitatea de infracţiuni, fie neexistând întotdeauna la
infracţiunea complexă:114
- Un astfel de criteriu impropriu ar fi acela al
simultaneităţii de rezoluţie, cu privire la care se arată că
funcţionează uneori şi în cazul concursului real de
infracţiuni şi anume când comiterea acţiunilor a fost
concepută concomitent. în acelaşi timp, simultaneitatea
de rezoluţie nu există la toate infracţiunile complexe, ca
de exemplu în cazul tâlhăriei când făptuitorul, fiind
surprins în timp ce fura, ia hotărârea să-şi asigure
scăparea prin violenţă sau ameninţare.
- Un alt criteriu impropriu ar fi relaţia dintre infracţiunea
mijloc şi infracţiunea scop. Este impropriu pentru că este
în acelaşi timp specific şi concursului cu

114
Idem, p. 65-68.
Infracţiunea complexă - 52

conexitate, aici existând, indiscutabil, întotdeauna o


relaţie între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop.
- Un ultim criteriu impropriu ar fi cel al lipsei de
relevanţă penală, în sensul lipsei de pericol social al
infracţiunii absorbite. Nu se poate susţine că
infracţiunea sau infracţiunile absorbite rămân lipsite de
pericol social, pentru că pericolul social propriu
acestora îşi pierde doar individualitatea, el fiind inclus în
pericolul social al in-fracţiunii complexe.
Deşi faţă de cele arătate s-ar părea că din punct de vedere
principial lucrurile sunt clare, totuşi în practică au fost date rezolvări
diferite, după cum şi în doctrină interpretările au fost diferite.

Secţiunea a II-a:
Implicaţii practice ale diferenţierii infracţiunii
complexe de concursul de infracţiuni

A.Vătămarea corporală şi uciderea din culpă comise


în urma nerespectării din culpă a unor dispoziţii
legale privind protecţia muncii

Probleme interesante privind raportul dintre infracţiunea


complexă şi concursul de infracţiuni ridică infracţiunile de ucidere
din culpă şi vătămare corporală din culpă, atunci când ele sunt
comise în urma nerespectării din culpă a unor dispoziţii legale
privind protecţia muncii.
Atât în doctrină cât şi în practica judiciară, plecând de la
dispoziţiile vechii legi privind protecţia muncii, Legea nr.5/1965
(discuţia rămâne valabilă şi după apariţia noii legi reglementând
protecţia muncii, respectiv Legea nr.90/1996, art.34-38), s-au
exprimat păreri opuse, opinia dominantă în materie fiind cea a
concursului de infracţiuni.
Într-o sinteză a argumentelor susţinătorilor acestei opinii, se
reţine că există concurs de infracţiuni pentru următoarele
considerente:
Infracţiunea complexă - 53

-există două obiecte juridice lezate de acelaşi subiect activ,


condiţiile normale de muncă precum şi persoana omului
(viaţa, sănătatea, integritatea corporală);
- există două laturi obiective, nerespectarea normelor de
protecţie a muncii precum şi provocarea morţii victimei
în urma încălcării acestor dispoziţii;
- există două laturi subiective, o atitudine psihică faţă de
faptul nerespectării normelor de protecţie a muncii şi o
altă atitudine psihică faţă de rezultatul produs (moartea,
vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii);
- există două dispoziţii legale încălcate, cele privitoare la
protecţia muncii, şi cele referitoare la viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea persoanei.115
Recurgând la aceleaşi argumente, în favoarea concursului de
infracţiuni s-a pronunţat şi instanţa supremă prin decizia de
îndrumare nr.7/1957, la rândul lor, şi alte instanţe pronunţând soluţii
în acest sens, cu motivări mai mult sau mai puţin asemănătoare.116
În literatura juridică s-a conturat şi o altă opinie, reflectată de-a
lungul timpului şi în practica unor instanţe. S-a arătat astfel că
infracţiunea contra protecţiei muncii se consumă prin simpla
producere a unei stări de pericol, neexistând cerinţa legală pentru
producerea unui accident sau a unei îmbolnăviri profesionale, iar în
ipoteza că şi acestea se produc, răspunderea va fi distinctă pentru
aceste urmări, potrivit dispoziţiilor Codului penal.117 Deci, dacă stării
de pericol îi urmează o vătămare fără ca subiectul activ să fi
intervenit printr-o acţiune sau omisiune (s.n.), înseamnă că
accidentul sau îmbolnăvirea profesională este rezultatul acţiunii sau
inacţiunii iniţiale, care constă fie în neluarea unor măsuri privind
protecţia muncii, fie în nerespectarea acestora.118
În consecinţă, infracţiunea de ucidere din culpă şi cea de
vătămare corporală din culpă, fiind urmarea încălcării dispoziţiilor
115
V. Papadopol, "Câteva observaţii cu privire la sancţionarea infracţiunilor contra protecţiei muncii",
LP nr.7/1955, p.743; în acelaşi sens, N. Hogaş, ''Infracţiunile contra protecţiei muncii", JN nr.5/1960, .
p.827; M. Sivisici, A. Todea, "Particularităţi ale cercetării infracţiunilor contra protecţiei muncii", RRD
nr. 1/1971, p.78-79.
116
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.315/1974, RRD nr.4/1975,p. 16; Trib. Suprem, secţia penală,
dec, nr.3/1980, p.74
117
G. Antoniu, "Infracţiuni prevăzute în legi speciale", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976, p. 122.
118
D. Galbură, "Aspecte ale încadrării juridice în materia infracţiunilor contra protecţiei muncii", RRD
nr. 10/1973, p.106-111
Infracţiunea complexă - 54

legale privind protecţia muncii, devin infracţiuni complexe prin


absorbţia, ca element, a acelor fapte care luate în considerare izolat
constituie infracţiuni contra protecţiei muncii.
Şi în practică situaţiile de acest gen au fost rezolvate în
concordanţă cu această opinie, reţinându-se că este vorba despre o
infracţiune unică, complexă.119
În acord cu această opinie, trebuie observat, în primul rând, că
unele dintre argumentele aduse în sprijinul concursului de infracţiuni
nu sunt specifice exclusiv acestei forme de pluralitate infracţională.
Este vorba despre existenţa a două obiecte juridice lezate, a doua
laturi obiective şi a două laturi subiective, elemente care, aşa cum
arătam anterior, se regăsesc şi la infracţiunea complexă.
Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.174.
alin.2 şi de art.184 alin.3 Cod penal, culpa făptuitorului constă
tocmai în neluarea unor măsuri privind protecţia muncii. Şi atunci,
dacă am accepta teza concursului de infracţiuni, ar însemna că
făptuitorul ar comite aceleaşi acţiuni sau inacţiuni cu două forme de
vinovăţie distincte, o culpă a infracţiunii contra protecţiei muncii şi o
alta a infracţiunii contra persoanei, ceea ce este inadmisibil, ţinând
cont că de fapt este vorba despre o singură culpă.
Nu înseamnă însă că incriminările din legea specială sunt
inutile, pentru că ele rămân aplicabile ori de câte ori, prin neluarea
sau nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii, se crează o stare
de pericol; dacă însă se produce vreuna dintre urmările specifice
infracţiunilor prevăzute de art.178 alin.2 şi art.184 alin.3 Cod penal,
aceste fapte sunt absorbite în conţinutul acestora.

B. Uciderea din culpă săvârşită de către un conducător de vehicul


cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeş-te limita legală sau care se află în stare de ebrietate

Dicţii îndelungate în doctrină pe marginea raportului dintre


infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni s-au purtat şi în
legătură cu infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravată
prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal, redactat astfel: "Când uciderea
119
Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 1647/1969, RRD nr.4/1970, p.187; Trib. jud. Constata, dec. pen.
nr.433/1987, RRD nr. 11/1987, p.76.
Infracţiunea complexă - 55

din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul


cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 15 ani."
Pe de altă parte, prin art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966 a
fost incriminată ca infracţiune conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul de către o persoană care, fie că are în sânge o
îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, fie că se află în stare
de ebrietate.
Dat fiind că o serie de instanţe au apreciat că aceste două
infracţiuni sunt în concurs, iar altele, dimpotrivă, că este vorba
despre o infracţiune complexă, instanţa supremă a intervenit printr-o
decizie de îndrumare, conchizând că acest ultim punct de vedere este
corect.
Este de menţionat că instanţa supremă a apreciat că este vorba
despre o infracţiune complexă numai atunci când uciderea din culpă
în condiţiile art.178 alin.3 s-a produs pe drumurile publice (s.n.). In
ipoteza când nu se produce pe drumurile publice, nu este vorba
despre o infracţiune complexă, ci doar despre o infracţiune în formă
agravată.
Argumentul esenţial care a stat la baza acestei teze a fost, în
concepţia instanţei supreme, acela al pericolului social. In acest sens,
s-a motivat că infracţiunea prevăzută de art. 178 alin.3 Cod penal
prezintă un pericol social propriu, pedeapsa prevăzută pentru această
infracţiune complexă depăşind pedeapsa maximă ce s-ar putea aplica
în cazul concursului de infracţiuni. în acelaşi timp s-a mai motivat şi
că nu este posibil ca legiuitorul să fi voit ca aceeaşi împrejurare,
respectiv conducerea autovehiculului în stare de ebrietate sau cu o
îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, să constituie două
agravări ale pedepsei, odată ca circumstanţă agravantă inclusă în
conţinutul infracţiunii prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal, iar a
doua oară ca infracţiune distinctă, în concurs cu aceasta.
Deşi după apariţia acestei decizii, instanţele s-au conformat
punctului de vedere al instanţei supreme, totuşi în doctrină discuţiile
au continuat, formulându-se critici bazate pe argumente judicioase,
care nu pot fi ignorate.
Sub aspectul elementului material, s-a arătat că cel al
infracţiunii prevăzute de art.178 alin.3 Cod penal este, din punct de
Infracţiunea complexă - 56

vedere noţional, mai amplu decât cel al infracţiunii prevăzute de


art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966, pentru ca infracţiunea există
chiar dacă autovehiculul a fost condus şi în alte locuri decât pe
drumurile publice. Pe cale de consecinţă, prima infracţiune nu o
poate absorbi pe cea de-a doua, pentru că o infracţiune nu poate fi
când simplă, când complexă.120
S-a mai arătat că infracţiunea de ucidere din culpă este o
infracţiune instantanee, pe când cea prevăzută de art.37 alin.l din
Decretul nr.328/1966 este o infracţiune continuă, ea neputând fi
absorbită în totalitate, tocmai pentru acest considerent, în conţinutul
celei dintâi. Se ajunge deci la concluzia că agravanta reglementată de
art.178 alin.3 Cod penal se referă la starea conducătorului de
autovehicul din momentul impactului care a cauzat moartea unei
persoane, indiferent dacă acest impact s-a produs pe un drum public
sau în alt loc, iar nu la întreaga activitate care a precedat acest
moment.121 Faptul de a fi condus autovehiculul pe drumuri publice în
această stare, anterior impactului, constituie deci o infracţiune
distinctă aflată în concurs real cu cealaltă, respectiv cu uciderea din
culpă.
Şi din punct de vedere al elementului subiectiv este imposibilă
absorbţia logică şi, pe cale de consecinţă, cea legală, deoarece o
formă de vinovăţie mai gravă, cum este intenţia ce caracterizează
infracţiunea prevăzută de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966, nu
poate fi absorbită într-o formă de vinovăţie mai uşoară, precum
culpa ce caracterizează infracţiunea prevăzută de art.178 alin.3 Cod
penal.122
În concluzie, eventuala intervenţie a legiuitorului este singura
în măsură să dea rezolvarea adecvată disputei de faţă. Soluţia
concursului de infracţiuni pare cea mai potrivită având în vedere
argumentele prezentate, drept pentru care textul art.178 alin.3 Cod
penal ar trebui modificat în acest sens.

120
O.A. Stoica, op. cit.,p.85; O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, parte specială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.46.
121
C. Turianu, V. Stoica, "Unele consideraţii...", p.48.
122
G. Antoniu, op. cit, voi. I, 1975, p.lll
Infracţiunea complexă - 57

C. Raportul dintre infracţiunea de furt calificat prevăzută


de art.209 lit. i Cod penal şi infracţiunea de violare de
domiciliu prevăzută de art.192 Cod penal

O altă controversă existentă atât în doctrina penală cât şi în


practica instanţelor s-a ridicat şi în legătură cu raportul dintre
infracţiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i Cod penal şi
infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art.192 Cod penal.
S-a susţinut123 că furtul dintr-o locuinţă unde s-a pătruns fără
drept este o infracţiune unică, nefîind vorba despre un concurs real,
deoarece violarea de domiciliu constituie o treaptă necesară în
desfăşurarea activităţii care caracterizează elementul material al
infracţiunii de furt. Ulterior s-au adus corective acestui punct de
vedere, apreciindu-se că numai furtul calificat săvârşit prin efracţie,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori
mincinoase absoarbe "în mod natural" infracţiunea de violare de
domiciliu, în celelalte cazuri fiind un concurs de infracţiuni.124
Ca luare de poziţie la acest punct de vedere, într-o altă opinie 125
s-a susţinut că furtul calificat prevăzut de art.209 liti Cod penal este o
infracţiune complexă, ce absoarbe ca circumstanţă agravantă
infracţiunea de violare de domiciliu, în celelalte cazuri fiind vorba
despre un concurs de infracţiuni fiindcă în textul art.209 Cod penal
nu figurează în alt loc o astfel de agravantă.
Criticându-se aceste opinii, s-a argumentat în mod judicios că
din conţinutul legal al infracţiunii prevăzută de art.209 lit.i nu rezultă
în mod implicit că ea nu s-ar putea comite şi fără violarea de
domiciliu.126
S-a arătat astfel că dacă efracţia şi celelalte modalităţi
prevăzute de art.209 lit. i Cod penal au loc cu ocazia pătrunderii fără
drept într-o locuinţă există într-adevăr o legătură între furtul calificat
şi violarea de domiciliu, însă este o legătură de fapt (s.n.), pentru că
nu decurge din conţinutul legal al infracţiunii înscrise în art.209 liti
Cod penal, ci din circumstanţa concretă în care se comite furtul. în

123
G. Navrot, '"încadrarea juridică a furtului... (I)", RRD nr.6/1974, p.19-20.
124
V. Papadopol, "Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de domiciliu
comise în vederea săvârşirii altor infracţiuni", RRDnr.6/1975, p.31.
125
L. Biro, "Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu (II)", RRD nr.6/1974, p.21.
126
V. Suian, Drept penal, partea specială, voi. I, Cluj-Napoca, p. 132-133.
Infracţiunea complexă - 58

ipoteza în care autorul furtului are consimţământul victimei de a se


afla în locuinţa sa această legătură dispare.
Pe de altă parte, pentru a exista unitate legală sub forma
infracţiunii complexe, infracţiunea absorbită ca element sau ca
circumstanţă agravantă, trebuie determinată fie prin denumirea
infracţiunii ca atare, fie prin indicarea acţiunii sau urmărilor ei, ceea
ce nu este cazul infracţiunii prevăzute de art.209 liti Cod penal.
În plus, ţinând cont că în cazul formei de bază a infracţiunii de
violare de domiciliu acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, admiţând ideea infracţiunii complexe, o
eventuală împăcare a părţilor nu ar mai fi posibilă pentru că s-ar
desface, pe cale judiciară, unitatea legală a infracţiunii complexe,
ceea ce ar veni în contradicţie cu legea.
Soluţia preconizată este cea a concursului de infracţiuni în
toate cazurile (s.n.) când furtul este comis prin violare de domiciliu,
soluţie la care subscriem, în considerarea argumentelor expuse.
Infracţiunea complexă - 59

D. Raportul dintre infracţiunea de nerespectarea hotărârilor


judecătoreşti prevăzută de art.272 alin. 1 Cod penal şi
infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin. 1 şi 2 Cod penal

Modul în care este reglementată infracţiunea de nerespectarea


hotărârilor judecătoreşti, în varianta prevăzută de art.272 alin.l Cod
penal, a dat ocazia unor discuţii referitoare tot la raportul dintre
infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni.
Textul invocat stabileşte că este infracţiunea de nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti împotrivirea la executarea unei hotărâri
judecătoreşti prin acte de violenţă sau ameninţare faţă de organul de
executare.
Analiza raportului la care ne referim trebuie făcută în două
situaţii şi anume când organul de executare nu are exerciţiul
autorităţii de stat şi, respectiv, când are exerciţiul acestei autorităţi.
Cu privire la prima situaţie, după cum justificat s-a spus,
constituie infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti nu
numai actele de împotrivire îndreptate asupra organelor de executare
propriu-zise, ci şi cele îndreptate contra persoanelor care, din
însărcinarea şi sub supravegherea organelor de executare, execută
operaţiuni materiale necesare ducerii la îndeplinire a hotărârii
judecătoreşti.127
În această ipoteză infracţiunea prevăzută de art.271 alin.l Cod
penal este o infracţiune complexă pentru că absoarbe în conţinutul ei
infracţiunea de ameninţare prevăzută de art.193 Cod penal sau, după
caz, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art.180 Cod
penal. Nu este mai puţin adevărat că dacă actele de împotrivire la
executarea unei hotărâri judecătoreşti realizează conţinutul
constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală (art.181 Cod penal),
vătămare corporală gravă (art.182 Cod penal ) ori loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 183 Cod Penal), acestea vor fi în concurs
cu infracţiunea prevăzută în art. 271 alin.l Cod penal.
A doua situaţie are în vedere ipoteza în care organul de
executare are exerciţiul autorităţii de stat. împotrivirea prin acte de
violenţă sau ameninţare constituie infracţiunea de ultraj prevăzută de
art.239 Cod penal cu privire la care se pune problema de a şti dacă
127
N. Iliescu, op. cit., voi. IV, p.280
Infracţiunea complexă - 60

este absorbită în infracţiunea de nerespectarea hotărârilor


judecătoreşti, sau, dimpotrivă, se află în concurs cu aceasta.
Analiza textului impune concluzii diferite.
Astfel, dacă împotrivirea la executare are loc prin ameninţare,
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este complexă
deoarece absoarbe infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.l
Cod penal, soluţie ce a fost adoptată şi în practica judiciară.128 Dacă
însă împotrivirea la executare are loc prin insulte sau calomnii,
această infracţiune nu mai este complexă, deoarece textul art. 2871
alin.l Cod penal nu prevede posibilitatea absorbirii acestora, existând
astfel un concurs ideal cu infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239
alin.l Cod penal.
În ceea ce priveşte modalitatea comiterii infracţiunii înscrise în
art 271 alin.l Cod penal, prin recurgerea la violenţă, suntem de acord
cu opinia potrivit căreia este vorba despre o infracţiune complexă
prin absorbţia infracţiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.2 Cod
penal, soluţie confirmată şi de practica judiciară.129 Este, în acest caz,
evident că ne aflăm în faţa unui concurs de texte (art.271 alin.l şi
art.239 alin.2 Cod penal), situaţie în care se aplică cel special
(art.271 alin.l Cod penal).
Ideea concursului de infracţiuni nu trebuie cu totul respinsă,
pentru că atunci când actele de violenţă îmbracă forma infracţiunilor
prevăzute de art. 181, art. 182 sau art. 183 Cod penal, ultrajul
prevăzut de art.239 alin.2 cod penal este în concurs cu nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti, infracţiune care absoarbe numai violenţele
incriminate sub forma prevăzută de art. 180 Cod penal.

128
Trib. Suprem, secţia penală, dec.nr.1847/1981, RRD nr.7/1982, p.92.
129
Trib. MUR Bucureşti, secţia a doua penală, dec.nr.2268/1976, CD 1976, p.78
Infracţiunea complexă - 61

Secţiunea a lll-a:
Consideraţii finale

În încheiere, dat fiind situaţiile arătate, se impun unele


precizări. Legiuitorul, renunţând la un moment dat la concursul de
infracţiuni în favoarea infracţiunii complexe, o face din două motive,
în primul rând, din considerente de politică penală, realizând astfel o
combatere mai eficientă a unor infracţiuni, şi în al doilea rând pentru
considerente de tehnică legislativă, facilitând astfel aplicarea legii
penale.
Unitatea infracţională sub forma infracţiunii complexe nu
poate fi creată decât pe cale legală, impunerea ei pe cale judiciară
fiind inadmisibilă.
Nu este mai puţin adevărat că uneori chiar reglementările
legale sunt inadecvate, fiind de datoria practicienilor ca în aceste
cazuri să găsească soluţiile cele mai potrivite, iar a doctrinarilor să
ofere rezolvarea teoretică corespunzătoare, ceea ce-1 poate determina
pe legiuitor să intervină cu reglementările care se impun.
Cert este că raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul
de infracţiuni este maleabil, el putând fi schimbat oricând în favoarea
uneia sau alteia dintre cele două instituţii în funcţie de interesele
generale ale societăţii la un moment dat, interese care-şi găsesc
reflectarea şi în domeniul dreptului penal.
Infracţiunea complexă - 62

BIBLIOGRAFIE

I.Bibliografie juridică generală

1. Antoniu,G. - Codul penal comentat şi adnotat, partea


specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
- Infracţiuni prevăzute în legi speciale,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976
- Tentativa , Editura Societăţii „Tempus”,
Bucureşti, 1995
2. Basarab, M. - Drept penal, partea generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
- Drept penal, partea generală, vol.II,
Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992
3. Biro, L, - Curs de drept penal, partea generală,
Basarab, M. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1963
4. Bulai, C. - Drept penal român, partea generală, vol.I,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992
5. Buzea, N.T. - Principii de drept penal, vol.I, Iaşi, 1937
6. Dobrinoiu, V. - Drept penal, partea generală, Editura
„Atlas Lex”, Bucureşti, 1996
7. Dongoroz, V. - Drept penal, Bucureşti, 1939
8. Dongoroz, V. - Explicaţii teoretice ale Codului penal
Infracţiunea complexă - 63

Kahane, S. român, vol.I, 1969, vol.II, 1970, vol.III,


Oancea, I. 1971, vol.IV, 1972, Editura Academiei,
Fodor, I. Bucureşti
Iliescu, N.
Bulai, C.
Stănoiu, R.
9. Loghin, O. - Drept penal, partea specială, Editura
Filipaş, A. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
- Drept penal român, partea specială, vol.I,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994.
10 Mitrache, C. - Drept penal român, partea generală, Casa
. de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994
11 Oancea, I. - Drept penal, partea generală, Editura
. Didactică şi Pedagăgică, Bucureşti, 1971
12 Papadopol, V. - Principii de drept, Editura Ştiinţifică,
. Bucureşti, 1958
13 Papadopol, V. - Formele unităţii infracţionale în dreptul
. Pavel, D. penal român, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1992
14 Pop, T. - Drept penal comparat, partea generală,
. vol.II, Cluj Napoca, 1923
15 Rămureanu, V. - Codul penal comentat şi adnotat, partea
. generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972
16 Stoica, O.A. - Drept penal, partea specială, Editura
. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
17 Suian, V. - Drept penal, partea specială, vol.I, Cluj
Infracţiunea complexă - 64

. Napoca, 1985
18 Zolyneak, M. - Drept penal, partea generală, vol.II,
. Editura Fudaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993
Infracţiunea complexă - 65

II.Bibliografie ju ridică specifică

1. Antoniu, G. - „În legătură cu unitatea şi pluralitatea de


infracţiuni”, RRD nr.9/1967
- Nota II la decizia nr.112/1979 a Trib.
Suprem, secţia penală, RRD nr.4/1980
- „Unele reflecţii cu privire la tentativa
infrecţiunii complexe”, RRD nr.10/1983
2. Biro, L - „Încadrarea juridică a furtului săvârşit
prin violare de domiciliu (II)”, RRD
nr.6/1974
3. Bulai, C. - „Eroarea de fapt în teoria şi practica
dreptului penal român”, JN nr.10/1965
4. Dima, T. - „Delimitarea tentativei la infrecţiunea
consumată de tâlhărie”, RRD nr.11/1973
5. Galbură, D. - „Aspecte ale încadrării juridice în
materia infrecţiunilor contra protecţiei
muncii”, RRD nr.10/1973
6. Hogaş, N. - „Infrecţiuni contra protecţiei muncii”, JN
nr.5/1960
7. Navrot, G. - „Încadrarea juridică a furtului săvârşit
prin violare de domiciliu (I)”, RRD
nr.6/1974

8. Papadopol, V. - „Consideraţii cu privire la încadrarea


juridică a faptelor de violare de domiciliu
Infracţiunea complexă - 66

comise în vederea săvârşirii altor


infracţiuni”, RRD nr.6/1975
- Câteva observaţii cu privire la
sancţionarea infrecţiunilor contra protecţei
muncii, LP nr.7/19759.
9. Pavel, D. - „Infrecţiunea complexă”, JN nr.11/1964
- „Infrecţiunea complexă. Structură.
Criterii de deosebire de concursul de
infrecţiuni”, JN nr.11/1969
- Nota II la decizia penală nr,845/1975 a
Trib. Jud. Mureş, nr.8/1977
- „Caractere specifice ale formelor de
unitate infracţională”, RRD nr.10/1890
- „Cu privire la încadrarea juridică a
tentativei de viol care a avut loc ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei (II)”,
RRD nr.3/1982
- „Structura şi regimul juridic al
infracţiunii preaterintenţionate atunci când
infrecţiunea de bază a rămas în forma
tentativei (II)”, RRD nr.1/1986

10 Pătulea, V. - „Aspecte teoretice şi practice referitoare


. la structura infracţiunii complexe”, RRD
nr.4/1984
11 Petrovici, M., - „Structura şi regimul juridic al
Infracţiunea complexă - 67

. David, G.L. infracţiunii preaterintenţionate, atunci când


urmarea de bază a rămas în forma
tentativei (I)”, RRD nr.1/1986
12 Pahonţu, I. - „Ultimele modificări ale Codului de
. Procedură Penală”, LP nr.8/1960
13 Sivisici, M., - „Particularităţi ale cercetării
. Todea, A. infrecţiunilor contra protecţiei muncii”,
RRD nr.1/1971
14 Turianu, C., - „Unele consideraţii în legătură cu
. Stoica, V. structura infracţiunii prevăzută de art.178
alin.3 din Codul penal (III)”, RRD
nr.6/1986