Tema 12.

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

Secţiunea I: Consideraţii generale privind unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni

Problema unităţii și pluralității de infracţiune se pune în cazul acelor infracţiuni

al căror conţinut complex se realizează printr-un complex de acte sau activități și
trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură infracţiune, sau două
sau mai multe infracţiun.
În viziunea savantei ruse N.Kuznetsova, „pluralitatea de infracţiuni se
caracterizează prin aceea că toate cele săvârşite nu sunt cuprinse de o singură normă
a părţii speciale, care prevede o infracţiune unică, totodată cele săvârşite uneori pot
fi divizate într-un lanţ de epizoade, fiecare din care formează o faptă penală de sine
stătătoare.” Opinează convingător Tkeşeliadze G. :”unitatea infracţională este
determinată de componenţa respectivă de infracţiune. Pentru pluralitatea de
infracţiuni are importanţă nu cantitatea acţiunilor comise, ci câte componenţe de
infracţiune au fost realizate.” În consecinţă, pentru pluralitate de infracţiuni sunt
caracteristice cazurile, când una sau un şir de fapte consecutive săvârşite de vinovat
conţin semnele câtorva componenţe de infracţiune.1
Alţi autori dau o definiţie mai largă, care evidenţiază semnele distinctive ale
formelor pluralităţii de infracţiuni. În acest sens, pluralitatea desemnează situaţia în
care o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi fost definitiv
condamnată pentru vreuna dintre ele, ori a comis o nouă infracţiune după ce a fost
condamnată definitiv pentru o alta, săvârşită anterior.2
Însă, de fapt noţiunea juridico-penală de pluralitate de infrcţiuni nu cuprinde
toate cazurile de săvârşire de către o persoană a două sau mai multe infracţiuni.
Această noţiune nu include, în particular, cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către
o persoană dacă a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală
pentru infracţiunea anterioară, fie termenul de prescripţie de executarea a sentinţei
de condamnare, în cazul când persoana a fost amnistiată sau graţiată, fie când există
piedici procesuale pentru intentarea cauzei penale în privinţa uneia sau mai multor

1
Iu.Krasicov, A.Alakaev. Уголовное прво. Общая часть. Курс лекций. Множественность преступлений.-
Норма.-1996.-p.77.
2
M.Zolyneac, Drept penal, partea generală, ed.Chemarea, Iaşi, 1992, vol.II, p.567.
fapte săvârşite de persoană (lipsa plângerii prealabile a victimei în cazul când
urmărirea penală poate fi pornită doar în această bază – art.276 CPP). La fel şi
stingerea antecedentelor penale înseamnă că consecinţele juridice penale ale
infracţiunii anterioare sunt anulate şi aceasta nu constitui pluralitatea cu alte
infracţiuni. O soluţie analogică trebuie de adoptat când persoana care a săvârşit o
nouă infracţiune a fost liberată de răspundere penală pentru infracţiunea anterioară
cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ.
Cu alte cuvinte, pluralitatea lipseşte dacă referitor la una sau câteva din
infracţiunile săvârşite există temeiuri care exclud urmărirea penală sau alte
consecinţe juridico-penale. Deci, pluralitatea de infrcţiuni presupune săvârşire de
către o persoană a două sau mai multe infracţiuni care duc la răspundere penală.3
Pentru ca pluralitatea de infracţiuni să existe nu este necesar ca infracţiunile
care fac parte din pluralitate să fie în mod obligatoriu consumate. Pluralitate va şi în
cazul când una sau mai multe infracţiuni au fost întrerupte la etapa pregătirii sau
tentativei.
Sub raportul locului pe care pluralitatea de infracţiuni îl ocupă în sistemul
Codului penal în vigoare trebuie relevat că această instituţie este reglementată în
cadrul mai larg al instituţiei infracţiunii, ca o amplificare a activităţii infracţionale,
respectiv ca un aspect important al instituţiei infracţiunii.4 Deci, CP în vigoare a RM,
ca şi legea penală anterioară, nu evidenţiază pluralitatea de infracţiuni într-un capitol
aparte, însă enumără formele pluralităţii – concursul şi recidiva, comun pentru care
este faptul săvârşirii de către o persoană a cel puţin a două infracţiuni.
Problema pluralităţii de infracţiuni este, totodată, strâns legată de răspunderea
penală. Persoana care a săvârşit mai multe infracţiuni va răspunde penaliceşte pentru
toate infracţiunile săvârşite, iar condiţiile necesare pentru stabilirea temeiului
răspunderii penale vor trebui să fie cercetate şi verificate în raport cu fiecare
infracţiune în parte. Aşadar, pluralitatea de infracţiuni este, înainte de toate, o
problemă care priveşte infracţiunea, raportul dintre infracţiunile săvârşite de acelaşi
făptuitor, o problemă legată de constatarea existenţei infracţiunilor şi deci a

3
Курс уголовного права, Н.Кузнецова, vol.I, p.498.
4
Explicaţii teoretice la codul penal român, vol.I, p.228.
temeiurilor răspunderii penale pentru mai multe infracţiuni şi numai după aceasta
pluralitatea de infracţiuni devine şi o problemă care priveşte aplicarea pedepsei, a
unei pedepse corespunzătoare gravităţii ansamblului de infracţiuni săvârşite de o
persoană.5
Se poate deci concluziona că singurul factor unificator al instituţiei pluralităţii
îl constituie legătura „in personam” dintre infracţiuni, faptul că ele sunt atribuite
unuia şi aceluiaşi subiect. Cum însă fiecare faptă în parte prezintă un anumit grad de
pericol social şi el se răsfrânge asupra pericolului pe care îl prezintă infractorul, acest
pericol primeşte o intensitate specifică în situaţia săvârşirii unei pluralităţi de
infracţiuni, în raport cu ipoteza comiterii unei infracţiuni unice.6

Secţiunea II: Infracţiunea unică. Modalităţi

Conform art.28 CP, infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un
sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme
a legii penale. Definiţia legală menţionează în primul rând cazul tipic al infracţiunii
unice care se realizează printr-o faptă simplă, adică infracţiunea pentru care este
suficientă o singură acţiune (inacţiune) pentru a fi în prezenţa componenţei
respective de infracţiune, dar legea, totodată, ne atrage atenţia şi asupra cazurilor
când infracţiunea se realizează nu printr-o singură acţiune (inacţiune), ci printr-o
serie de fapte, fiecare dintre care poate constitui o infracţiune aparte, însă din punct
de vedere legal ele sunt privite ca o singură infracţiune.
Dintr-un alt punct de vedere devenit clasic, unitatea de infracţiune există când
activitatea făptuitorului realizează o singură infracţiune, adică când se identifică
conţinutul [componenţa] unei singure infracţiuni.7
În realitate, delimitarea unor infracţiuni unice de diferite forme ale pluralităţii
de infracţiuni nu este o sarcină uşoară, ceea ce determină necesitatea cunoaşterii
diverselor manifestări, forme ale infracţiunilor unice şi specificul lor. Uneori o
singură infracţiune prin natura ei se realizează prin mai multe acte criminale, fie
produce câteva rezultate prejudiciabile, ceea ce ne poate duce în eroare cu privire la

5
Explicaţii teoretice la codul penal român, vol.I, p.228.
6
F.Streteanu, Concursul de infracţiuni, Lumina lex, Cluj-Napoca, 1999, p.8-9.
7
C.Bulai, op.cit., p.466.
unitatea sau pluralitatea faptelor penale comise. În unele cazuri, însă, însuşi legiutrul
„face mai dificilă” determinarea soluţiei corecte, prin faptul că reuneşte în cadrul
unei infracţiuni elementele constitutive ale altor componenţe de infracţiune.
Cu privire la tipurile unităţii infracţionale s-a înrădăcinat tendinţa de a face
distincţia dintre unitate naturală şi unitate legală de infracţiune, fiecare
manifestându-se prin diferite forme de infracţiuni unice.
CP nu conţine toate formele de manifestare a infracţiunii unice, ci numai unele
din ele care trezesc mai multe dificultăţi şi necesită clarificări suplimentare. Astfel,
CP prevede în art.29-30 doar definiţiile infracţiunii continue şi prelungite
(continuate). Cu toate acestea, doctrina mai cunoaşte şi astfel de tipuri de infracţiuni
unice compuse ca infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei, infracţiunea cu
acţiuni alternative etc., care pot fi întâlnite în partea specială a CP.
§1. Unitatea naturală de infracţiune. Noţiune şi modalităţi
Unitatea naturală de infracţiune are la bază unicitatea acţiunii sau inacţiunii care
constituie elementul material al infracţiunii, în acelaşi timp ea producând un singur
rezultat iar sub aspect subiectiv forma de vinovăţie este, de asemenea, unică. 8 În
doctrină unitatea naturală se prezintă sub forma infracţiunii simple şi continue. În
doctrina română se mai menţionează şi infracţiunea deviată ca formă a unităţii
naturale.9
Infracţiunea simplă este acea infracţiune al cărei latură obiectivă este compusă
dintr-o singură acţiune (inacţiune) (uciderea dintr-o lovitură de cuţit) fie dintr-o
activitate unică (uciderea printr-o serie de împuşcături din arma de foc), care produce
rezultatul ce corespunde componenţei de infracţiune în cauză.
Activitatea unică constă din multiple acte de executare care se integrează în
chip natural în activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al
infracţiunii, astfel încât nu se pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a
subiectului pasiv, a rezoluţiei psihice etc.. Actele trebuie să fie săvârşite într-o
succesiune neîntreruptă şi cu aceeaşi ocazie.
Infracţiunea unică simplă se caracterizează prin unicitatea faptei care intră în
latura obiectivă, atentarea la un singur obiect, o singură formă de vinovăţie, conţine

8
C.Butiuc, Infracţiunea complexă, ed.All Beck, Bucureşti, 1999, p.3.
9
Ibidem, p.7.
elementele unei singure componenţe de infracţiune, care este prevăzută de un singur
articol sau alineat din articol (furtul – art.186 al.1; omorul – art.145 al.1).
Infracţiunea continuă se caracterizează prin săvârşirea neântreruptă, timp
nedeterminat, a activităţii infracţionale (alin.1 art.29). Astfel de infracţiuni sunt
evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP), purtarea ilegală a armelor (art.290
CP), dezertarea (art.371 CP), eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la
întreţinerea copiilor (art.202 CP) etc.
Latura obiectivă a acestui tip de infraciune se caracterizează printr-o
continuitate în timp, care durează neîntrerupt până ce făptuitorul singur nu o va
înceta (dezertorul se predea autorităţilor), fie până în mometul intervenţiei
persoanelor terţe (infractorul este reţinut de poliţie etc.). În literatura de specialitate
se distinge între infracţiunea continuă permanentă şi succesivă: prima, realizându-
se fără intervenţia făptuitorului (de exemplu furtul de curent electric), iar a doua,
dimpotrivă, necesită intervenţia succesivă a acestuia10 (purtarea ilegală de armă cu
diferite ocazii, care se înfăptuieşte de fiecare dată prin intervenţia făptuitorului).
CP dispune în al.2 art.29 că infracţiunea continuă se consumă din momentul
încetării activităţii infracţionale sau datorită unor evenimente care împiedică această
activitate. În definiţia legală momentul consumării este confundat cu momentul
epuizării infracţiunii. În opinia noastră acest tip de infracţiuni se consumă în
momentul comiterii acţiunii (inacţiunii) (de ex. în momentul evadării) şi se
epuizează în momentul încetării faptei (în momentul când infractorul a fost reţinut
sau singur s-a predat autorităţilor). În caz contrar, persoana evadată până în
momentul reţinerii s-ar afla la etapa pregătirii sau tentativei, deşi evadarea a reuşit,
ceea ce este o absurditate. Acest punct de vedere este împărtăşit şi de alţi autori, în
opinia cărora infracţiunea continuă începe şi formează o componenţă consumată fie
din momentul săvârşirii primei acţiuni criminale, fie din momentul inacţiunii11
(eschivarea de la seviciul militar art.372 CP) – din momentul neprezentării conform
citaţiei la comisariat sau în alte locuri stabilite fără motive întemeiate.
Infracţiunea continuă se epuizează, cu alte cuvinte starea de pericol pentru
valorile protejate încetează la iniţiativa făptuitorului, ori în urma intervenirii unor

10
C.Bulai, op.cit., p.470.
11
Курс уголовного права, Н.Кузнецова, vol.I, p.503.
terţi sau evenimente care împiedică desfăşurarea infracţiunii în continuare, fie
decăderea obligaţiei care forma conţinutul infracţiunii continue (decesul copilului
minor fie a părinţilor inapţi de muncă la art.202-203 CP).
§2. Unitatea legală de infracţiune. Noţiune şi modalităţi.
Unitatea legală de infracţiune are la bază voinţa legiuitorului de a reuni în cadrul
unei singure infracţiuni mai multe fapte, care, în caz contrar, ar constitui infracţiuni
de sine stătătoare care ar forma o pluralitate. Unitatea legală se prezintă sub forma
infracţiunii continuate (prelungite), complexe, infracţiunii de obicei.
Conform art.30 CP, se consideră infractiune prelungită (continuată) fapta
săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale
identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune. Ca şi în
multe alte norme din CP, în cazul infracţiunii prelungite termenul „acţiune” necesită
o interpretare extensivă, în sensul includerii şi acelor fapte penale, care se comit prin
inacţiune.
În acest context, la comiterea acestui tip de infracţiune persoana săvârşeste la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii criminale, acţiuni sau
inacţiuni care formează fiecare în parte componenţa aceleiaşi infracţiuni.
Din definiţia menţionată putem deduce condiţiile existenţei infracţiunii
prelungite:
- scop unic (rezoluţie unică);
- fiecare acţiune (inacţiune) luată în parte reprezintă aceiaşi componenţă de
infracţiune;
- ultima condiţie, care se subînţelege, ca toate actele care formează infracţiunea
prelungită să fie comise de aceiaşi persoană, la unele din care ea poate fi fie autor
fie complice.
Legea penală ne indică momentul consumării infracţiunii continuate (prelungite)
– momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale (alin.2 art.30 CP).
La infracţiuni continuate pot fi atribuite înşelarea clenţilor (art.255), vătămarea
intenţionată gravă sau medie a integrităţii corporale săvârşită prin tortură. Vom fi de
faţa unei infracţiuni continuate în cazul unui angajat, care vrând să sustragă un
computer de la locul de muncă îl scoate pe piese în zile diferite.
 Acţiunile sau inacţiunile care formează latura obiectivă a infracţiunii continuate
sunt înfăptuite la diferite intervale de timp, relativ scurte, de regulă comise prin
acelaşi mijloc, urmărindu-se un rezultat omogen, de aceiaşi natură. Din punct de
vedere a laturii subiective, determinant este scopul unic, adică toate faptele sunt
cuprinse de aceiaşi intenţie, care sunt comise prin aceiaşi formă a vinovăţiei, acelaşi
scop şi motiv.
Infracţiunea complexă constă din îmbinarea, în calitate de element constitutiv
sau ca semn agravat (calificativ) al componenţei de infracţiune, a două sau mai multe
fapte penale, care luate izolat constituie componenţe de infracţiuni de sine
stătătoare.12 Infracţiunea complexă este un tip de unitate infracţională creată de
legiuitor prin absorbirea în conţinutul13 acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care
reprezintă, fiecare în parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care prin voinţa
legiuitorului, fiind inclusă în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia
infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în
conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial în
conţinutul agravat sau calificat al acesteia. Un exemplu din cele mai reuşite, în acest
sens, ne serveşte tâlhăria (art.188 CP), care reuneşte în sine elementele a două
componenţe de infracţiuni separate – furtul (art.186 CP) şi vătămarea intenţionată
medie (art.151 CP) sau gravă (art.152 CP) a integrităţii corporale, fie prin
ameninţarea cu vătămarea gravă a integrităţii corporale (art.155 CP), formând o
infracţiune distinctă. De asemenea, infracţiuni complexe sunt: diversiunea (art.343
CP), munca forţată (art.168 CP), terorismul (art.278 CP) etc.
Infracţiunea complexă se prezintă sub două forme:
- când în componenţa ei intră ca element constitutiv o altă infracţiune (tâlhăria,
munca forţată), denumită şi infracţiune complexă ca infracţiune tip;
- varianta agravată a infracţiunii complexe, când în componenţa ei intră în
calitate de semn agravat (calificativ) o altă infracţiune.14 Această variantă a
infracţiunii complexe, folosită pe larg în CP, include în componenţa sa în calitate

12
Conform alin.3 art.41 CP român ”infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau
ca circumstanţă agravantă, o actiune sau inactiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”
13
Termenul de „conţinutul infracţiunii” din legea şi doctrina penală română are ca echivalent în doctrina şi CP RM
termenul de „componenţă de infracţiune”.
14
În doctrina rusă acest tip al infracţiunii complexe este denumit ca infracţiune care se caracterizează prin
consecinţe agravate suplimentare ; a se vedea : Курс уголовного права, Н.Кузнецова, vol.I, p.506.
de semn calificativ o altă infracţiune (avortul ilegal cu decesul din imprudenţă a
victimei – lit.c) alin.2 art.159 CP; viol însoţit de contaminarea cu o boală venerică –
lit.e) alin.2 art.171 CP; dezordini de masă însoţite de violenţă – lit.a) alin.2 art.285
CP etc.).
Din denumire însăşi rezultă că infracţiunea complexă are şi o structură
complexă, în ceea ce priveşte elementele componenţei de infracţiune. Odată stabilit
că infracţiunea complexă se formează prin reunirea altor infracţiuni sau prin
absorbţia unei infracţiuni de către alta, rezultă în mod logic că infracţiunea nou creată
de legiuitor are, după caz, două sau mai multe obiecte juridice care împreună
formează obiectul complex.15 Dintre aceste obiecte juridice, care pot fi de natură
diferită sau identice, unul este principal – care se află în legătură nemijlocită cu
capitolul în care este inclusă infracţiunea (în cazul tâlhăriei proprietatea este obiectul
juridic principal, şi nu integritatea corporală sau sănătatea persoanei, deoarece
infracţiunea face parte din cadrul infracţiunilor contra patrimoniului), şi altul –
secundar. Latura obiectivă a infracţiunii complexe este compusă din suma
elementelor materiale ale infracţiunilor din care se compune. În cazul variantei
agravate a infracţiunii complexe vinovăţia este una dublă.
Construirea în CP de infracţiuni complexe este o chestiune de politică penală, o
tehnică menită a caracteriza mai precis activităţile criminale prin reunirea
infracţiunilor care, de regulă, se însoţesc una pe alta, şi, prin aceasta, a pune la
dispoziţia organelor de drept de instrumente de luptă adecvate.
În doctrină se mai menţionează şi aşa tip de infracţiune compusă ca infracţiunea
cu acţiuni alternative, al căror specific constă în faptul că este suficient a comite o
singură acţiune din cele menţionate în dispoziţia articolului pentru a fi în prezenţa
componenţei date de infracţiune (art.290, 292, 360, 361 CP).
Infracţiunea de obicei este definită ca fiind acea formă de unitate legală care se
săvârşeşte prin repetarea unei fape de un număr de ori, care să denote obişnuinţa,
obiceiul sau îndeletnicirea16 (art.214 CP – practicarea medicinei ca profesie, art.234
CP – îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul sau alte exploatări ale apelor) Dacă

15
C.Butiuc, op.cit., p.56.
16
C.Butiuc, op.cit., p.12.
din săvârşirea faptei sau a faptelor nu rezultă obişnuinţa sau îndeletnicirea, fapta nu
constituie infracţiune.17
Incriminarea unor asemenea fapte sub forma unităţii legale se face cu condiţia ca
ele, toate împreună, să pună în evidenţă prin repetabilitatea lor obişnuinţa sau
îndeletnicirea, pentru ca luate separat nu au relevanţă juridico-penală. De aici, în
mod logic, rezultă concluzia că ceea ce se repetă sunt o serie de fapte şi nu
infracţiunea însăşi, fiindcă infracţiunea ca atare nu există decât după ce s-a produs
repetarea care să ateste obişnuinţa, obiceiul sau îndeletnicirea.18

Secţiunea III: Pluralitate de infracţiuni.

CP nu ne dă o definiţie pluralităţii de infracţiuni, această sarcină revenind ştiinţei
dreptului penal, în care nu se observă un comun acord nici cu privire la problema în
cauză, şi nici în ceea ce priveşte formele pluralităţii de infracţiuni.
Autorul rus I.Galiperin menţionează că “pluralitatea de infracţiuni constă în
faptul că vinovatul săvârşeşte până la tragerea la răspundere penală a câtorva fapte
penale, care conţin semnele diferitelor componenţe de infracţiune, sau câtorva fapte
penale, care conţin semnele unei componenţe de infracţiune, dar care nu se
caracterizează printr-o legătură internă, fie, în sfârşit, din nou comite oricare altă
infracţiune după condamnarea pentru infracţiunea anterioară.4
O astfel de tratare a pluralităţii de infracţiuni în mod reuşit pune în evidenţă faptul
că aceasta poate consta nu numai din infracţiuni eterogene (de natură diferită), dar
şi omogene (de aceiaşi natură), atât până la tragerea la răspundere penală а persoanei,
cât şi după condamnarea pentru infracţiunea anterioară. În această definiţie se mai
trasează o linie de distinţie de infracţiunea unică. Însă, această definiţie nu pune în
evidenţă acele cauze, semne care exclud pluralitatea de infracţiuni.
Astfel, pluralitate de infracţiuni poate fi caracterizată prin acele cazuri generatorii
de consecinţe juridice, când o persoană săvârşeşte concomitent sau succesiv câteva
infracţiuni până a fi trasă la răspundere penală, fie săvârşeşte din nou o infracţiune
după condamnarea pentru infracţiunea anterioară, dacă cel puţin pentru două

17
C.Bulai, op.cit., p.485.
18
T.Pop, Drept penal comparat, partea generală, vol.II, Cluj, 1923, p.618; citat după: C.Butiuc, op.cit., p.13.
4
Советское уголовное право: Общая часть.М. Изд-во МГУ, 1974, p.251.
infracţiuni nu sunt stinse sau ridicate consecinţele juridice penale, şi, de asemenea,
nu sunt piedici procesuale pentru intentarea cauzei penale.19
Luân în consideraţie cele menţionate, putem evidenţia trăsăturile de bază a
pluralităţii de infracţiuni:
- săvârşirea de către o persoană a două sau mai multe
infracţiuni, în sensul că faptele săvârşite trebuie să constituie infracţiuni, şi
alt ilicit juridic, caracterul penal al faptei nu trebuie să fie înlăturat printr-o
cauză prevăzută de lege.
- prezenţa consecinţelor juridice penale nestinse sau neridicate
cel puţin referitor la două infracţiuni. Pluralitatea de infracţiuni reflectă
din punct de vedere juridic gradul sporit al pericolului social al faptei şi
făptuitorului pe care se întemeiază consecinţele juridice nefavorabile
cauzate de acestă situaţie.
Din aceste considerente, în teoria dreptului penal ş practica judiciară s-a
încetăţenit formula conform căreia pluralitatea de infracţiuni nu este de faţă dacă cel
puţin în privinţa uneia din cele două fapte, s-a scurs termenul de prescripţie de
tragere la răspundere penală sau de executare a sentinţei de condamnare1.
Circumstanţă care exclude pluralitatea este de asemenea stingerea sau ridicarea
antecedentelor penale pentru infracţiunea anterior comisă. Nu poate fi privită ca
parte componentă a pluralităţii nici infracţiunea, consecinţele juridice a căreia au
fost anulate printr-un act de amnisitie sau graţiere. Lipsa piedicilor procesuale
pentru intentarea dosarului penal cu privire la infracţiunea săvârşită este o altă
trăsătură a pluralităţii (de exemplu a celor indicate în art.275 CPP).
În legătură cu cele expuse, în calitate de semne a pluralităţii de infracţiuni pot
fi menţionate săvârşirea de către o persoană a două sau mai multe infracţiuni dacă în
privinţa lor nu sunt stinse consecinţele juridice penale şi dacă nu sunt piedici de ordin
procesual pentru urmărire penală.
În ceea ce priveşte formele pluralităţii de infracţiuni CP în vigoare menţionează
în această calitate concursul de infracţiuni şi recidiva. Repetarea infracţiunii, contrar

19
V.Malcov, Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному праву, p.12.
1
V.Malcov , Повторность преступлений. Изд-во Казанского университета, 1970, с.38-50.
tradiţiilor juridice formate, legiuitorul o lasă a fi interpretată ca o formă a unicităţii
infracţionale, şi aceasta în condiţiile în care înţelesul acesteia a rămas practic intact,
întrunind toate caracteristicile unei forme a pluralităţii de infracţiuni.
§ 1. Concursul de infracţiuni.
Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau
mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui
singur articol din partea specială a CP, dacă persoana nu a fost condamnată pentru
vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie (alin.1 art.33 CP).
Din definiţie rezultă anumite condiţii de existenţă a concursului de infracţiuni :
- săvârşirea de către o persoană a două sau mai multe infracţiuni omogene (de
aceiaşi natură, de exemplu violul (art.171 CP) şi raportul sexual cu o persoană care
nu a atins vârsta de 14 ani (art.174 CP)) sau eterogene (de natură diferită, de exempli
omorul (art.145 CP) şi violul);
- săvârşirea infracţiunilor înainte de adoptarea unei sentinţe definitive de
condamnare pentru vreuna din ele;
- infracţiunile sau cel puţin două dintre ele să atragă o condamnare.20
Concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme : real şi ideal.
Concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune)
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite
alineate ale unui articol din CP (alin.3 art.33 CP). Suntem în prezenţa concursului
ideal când făptuitorul săvârşind un viol (art.171 CP), contaminează victima cu boala
SIDA (art.212 CP) sau îi transmite o boală venerică (art.211CP).
În cazul concursului ideal are loc o legătură foarte strânsă dintre infracţiuni, de
regulă, una fiind un mijloc pentru comiterea celeilalte care reprezintă scopul final al
infractorului (de exemplu incendierea casei pentru a omorî victima).
Probleme practice care apar în privinţa concursul ideal sunt cele de a-l deosebi
de o infracţiune unică complexă, care atentează de asemenea la două obiecte juridice
şi provoacă două tipuri de consecinţe, însă se califică în baza unui singur articol,
spre deosebire de concursul ideal, care se califică în baza a două sau mai multor
articole.

20
F.Streteanu, op.cit., p.36.
 Concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de
sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite
articole sau la diferite alineate ale unui articol din CP (alin.4 art.33 CP).
Comun pentru ambele forme ale concursului de infracţiuni sunt următoarele
trăsături: 1) săvârşirea de către aceiaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni ;
2) infracţiunile să fie omogene sau eterogene, adică să fie prevăzute la diferite
articole sau la diferite alineate ale unui articol din CP.
În cazul concursului real infracţiunile sunt comise prin acelaşi număr de acţiuni
(inacţiuni), adică câte infracţiuni avem atâtea şi fapte (făptuitorul trage din armă în
victimă, omorând-o şi apoi comite un furt, sustrăgându-i banii din buzunar). În cazul
concursului ideal printr-o singură acţiune (inacţiune) se săvârşeşte două sau mai
multe infracţiuni (făptuitorul, având intenţia de a omorâ vicitima, dă foc imobilului
în care ea se află, prin această incendiere săvârşind un omor – art.145, şi distrugere
intenţionată a bunurilor – art.197).
Astfel, din art.33 CP decurg semnele concursului real: 1) săvârşirea de către
aceiaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni ; 2) fiecare infracţiune conţine
semnele unei componenţe de sine stătătoare de infracţiuni; 3) fiecare infracţiune
trebuie să fie prevăzută la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din
CP ; 4) nici pentru o infracţiuni care intră în concurs persoana nu este definitiv
condamnată ; 5) nici pentru o infracţiune care intră în concurs nu au expirat
termenele de prescripţie de tragere la răspundere penală sau de executare a sentinţei
de condamnare.
Necesită concretizare cazurile când în concursul real intră infracţiuni prevăzute
la diferite alineate ale unui articol din CP. În aceste cazuri, se are în vedere că la
aceste alineate ale unui singur articol sunt prevăzute componenţe diferite de
infracţiune. De exemplu, în concurs intră al.1 şi al.2 art.218 CP, în care se prevede
răspunderea penală pentru prescrierea de către medic fără necesitate a preparatelor
narcotice şi psihotrope, şi, respectiv, falsificarea reţetei sau a altor documente care
permit obţinerea substanţelor date. În aceste alineate ale unui articol sunt prevăzute
componenţe de infracţiuni diferite.
 Uneori în concurs real pot intra infracţiuni omogene şi identice. Astfel,
concursul real poate fi format dintr-o infracţiune consumată şi o infracţiune omogenă
sau identică neconsumată, fie participarea la o astfel de infracţiune.
Un moment extrem de discutabil în doctrină constă în faptul dacă suntem în faţa
unui concurs real în situaţia săvârşirii infracţiunilor prevăzute la diferite alineate ale
unui articol, una dintre care este componenţa de bază, iar alta componenţa agravată
de infracţiune. Într-o opinie, suntem în faţa concursului real de infracţiuni, din alt
punct de vedere – este o infracţiune repetată şi prima infracţiune nu necesită o
calificare de sine stătătoare. În opinia noastră, este un concurs real dacă persoana
comite u furt cu pătrundere (lit.c) al.2 art.186 CP), iar apoi un furt fără semne
calificative. O altă situaţie discutabilă este când este comisă un furt fără semne
calificative, iar apoi furt cu semne calificative. În teorie şi practică acest caz este
considerat drept furt săvârşit repetat (lit.a) al.2 art.186).
În atare situaţii suntem în prezenţa a două forme ale pluralităţii – repetare şi
concurs, care nu se exclud un ape alta. Tentativa la infracţiune şi infracţiunea
consumată se vor califica în baza a două articole, componenţa calificată de
infracţiune şi componenţa de bază – de asemenea pe două articole, componenţa de
bază şi cea calificată (cu excepţia calificativului repetat) – tot pe două articole, iar
două infracţiuni care formează componenţa de bază, fără semne calificative se
califică în practică în baza aliniatului articolului care prevede calificativul repetat.
În toate aceste cazuri este vorba de infracţiuni omogene.21
Cu toată confuzia dată, care poate fi exclusă doar prin excluderea din CP a
repetării ca formă a pluralităţii, pot fi trasate unele deosebiri dintre concurs şi
repetarea infracţiunilor. Repetarea este constituită din infracţiuni identice, şi doar,
ca excepţie, în unele cazuri – din infracţiuni omogene. Concursul lipseşte dacă
legiuitorul a inclus în articol semnul repetării în calitate de semn constitutiv al
componenţei de infracţiune. Repetarea infracţiunii lipseşte dacă semnul calificativ
dat nu este prevăzut în articol. În atare cazuri, chiar dacă sunt comise infracţiuni
identice sau omogene, acestea vor constitui un concurs de infracţiuni.

21
Курс уголовного права, Н.Кузнецова, vol.I, p.517-518.
 § 2. Recidiva.

Recidiva este considerată cea mai periculoasă formă a pluralităţii de infracţiuni.

În traducere din latină termenul "recidivus" înseamnă renuvelabil,
возобновляющийся, возвращающийся. Esenţa recidivei se manifestă în nedorinţa
statică a persoanei de a se corecta, a se conforma cu legea penală.

Conform art. 34 CP, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai
multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune savâirşită
cu intenţie. Pericolul sporit al recidivei decurge din forma intenţionată a vinovăţiei
infracţiunilor din care se constituie aceasta, precum şi din faptul că persoana a fost
deja preîntâmpinată despre consecinţele săvârşirii unei noi infracţiuni prin însuşi
faptul condamnării sale anterioare.
CP în vigoare abordează recidiva ca fiind o stare de fapt şi nu o calitate atribuită
persoanei infractorului, spre deosebire de legea penală anterioară, în baza căreia
instanţa de judecată, dacă erau întrunite condiţiile legale, declara persoana ca fiind
recidivist deosebit de periculos, fapt care determina o răspundere penală sporită.
CP în vigoare a refuzat de la noţiunile recidivist, recidivist deosebit de periculos,
punând accentul nu pe personalitatea infractorului, ci pe infracţiunile comise de
acesta. Astfel, legiuitorul a abandonat formula veche care permitea recunoaşterea
persoanei ca recidivist deosebit de periculos, adoptând în loc anumite semne care
caracterizează starea de recidivă: categoria infracţiunii comise, numărul de
condamnări, forma vinovăţiei, tipul pedepsei şi vârsta făptuitorului.
Primul moment care se evidenţiază în definiţia recidivei este, după cum am
menţionat deja, forma intenţionată de vinovăţie a infracţiunilor săvârşite.
Antecedentele penale pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă nu pot evolua în
calitate de element constituiv al recidivei (lit.b) alin.5 art.34 CP).
Următorul caracter important este săvârşirea a cel puţin două fapte, care să fie
recunoscute ca infracţiuni conform CP al RM. În caz că faptele comise şi imputate
constituie infracţiuni conform legilor penale străine, însă nu sunt incriminate în
codul nostru penal, fie au fost decriminalizate, acestea nu vor fi luate în consideraţie
de către instanţa de judecată (lit.c) alin.5 art.34 CP. În caz de săvârşire a infracţiunii
în străinătate, de aceasta se poate ţine cont la stabilirea stării de recidivă, recidivă
periculoasă şi deosebit de periculoasă dacă hătărârea definitivă de condamnare care
a fost pronunţată în străinătate a fost rcunoscută de instanţa de judecată a Republicii
Moldova (alin.4 art.34 CP) în ordinea stabilită de legislaţia procesual penală
(art.558-559 CPP).
Al treilea semn constă în prezenţa antecedentelor penale (art.110 CP) pentru
infracţiunea anterior comisă. Dacă antecedentele penale sunt stinse în conformitate
cu art.111 CP sau persoana a fost reabilitată (art.112 CP), atunci infracţiunea în
cauză nu mai poate fi luată în consideraţie la stabilirea stării de recidivă (lit.d) alin.5
art.34 CP).
Al patrulea semn al recidivei este că la stabilirea acesteia nu se ţine cont de
infracţiunile săvârşite în timpul minoratului (lit.a) alin.5 art.34 CP).
Astfel, starea de recidivă se consideră săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de
către o persoană care are antecedente penale pentru o infracţiune intenţionată comisă
anterior, dacă la momentul săvârşirii acelei infracţiuni ea a atins vârsta de 18 ani.

În dependenţă de gravitatea infracţiunii (art.16) şi numărul condamnărilor, CP

clasifică recidiva în trei tipuri: 1) simplă (al.1 art.34); 2) periculoasă (al.2 art.34); 3)
deosebit de periculoasă (al.3 art.34).
În conformitate cu art. 34 alin. (2) Cod penal, recidiva se consideră
periculoasă:
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă
sau deosebit de gravă a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă.
În conformitate cu art. 34 alin. (3) Cod penal recidiva se consideră deosebit
de periculoasă:
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de
gravă a săvîrşit din nou o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă.

În conformitate cu art. 82 Cod penal, la aplicarea pedepsei pentru recidivă

periculoasă şi recidivă deosebit de periculoasă de infracţiuni se ţine cont de
numărul, caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunilor săvârşite anterior, de
circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a fost insuficientă pentru
 corectarea vinovatului, precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii
noi. Mărimea pedepsei pentru recidiva periculoasă şi deosebit de periculoasă nu
poate fi mai mică de o treime din maximul pedepsei prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod. În cazul în care sînt stabilite
numai circumstanţe atenuante, instanţa poate stabili pedeapsa în limitele prevăzute
pentru infracţiune în Partea specială a prezentului cod.

Art.34 CP este o normă imperativă care obligă instanţa de judecată, în

prezenţa semnelor prevăzute de lege, să recunoască faptul săvârşirii infracţiunii în
stare de rcidivă, recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă.
În doctrină, pe lângă această clasificare legală a recidivei, se mai evidenţiază
şi alte feluri ale acestei forme a pluralităţii de infracţiuni. Astfel, în dependenţă de
locul săvârşirii infracţiunii, se evidenţiază recidiva penitenciară, specificul căreia
constă în săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate în locurile de ispăşire a
pedepselor privative de libertate.
Caracterul infracţiunilor comise stă la baza clasificării recidivei în generală şi
specială. Recidiva generală se caracterizează prin săvârşirea de către o persoană
după condamnare a unei noi infracţiuni de natură diferită, iar recidiva specială –
săvârşirea după condamnare a unei noi infracţiuni identice sau, în cazurile expres
prevăzute de lege, - omogene.22
În afară de regulile de agravare a pedepsei conform art. 82 CP, starea de
recidivă mai este şi o circumstanţă agravantă (lit.a alin.1 art.77 CP).
În concluzie, putem spune că recidiva generează un grad sporit de răspundere
penală şi pedeapsă, şi anume:

 în cazul infracţiunilor neconsumate – pregătire de infracţiune și tentativă de

infracţiune care constiuie recidivă de infracţiuni nu se aplică regulile aplicării
pedepsei prevăzute la art. 81 alin. (2), (3) Cod penal;
 Prevederile alin. (1) art. 79 Cod penal, nu se aplică persoanelor adulte în cazul
recidivei de infracţiuni.

22
V.Malcov, Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному праву, p.92.
 În cazul recidivei periculoase sau deosebit de periculoase, condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică (art. 90 alin. (4) Cod
penal).