Revista Pro Lege

MINISTERUL PUBLIC
!
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA
CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Unitatea de infracţiuni
Constantin Sima

Procuror șef serviciu la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție

Summary:

The author analyses the complex issues of

unity and plurality of crimes considering the
new criminal legislation coming into force

Tags: simple crime, continuous crime,

continued crime, complex crime, progressive
crime, crime as a habit

§1. Generalități privind unitatea și

pluralitatea de infracțiuni.

221. Noțiunea de unitate de infracțiuni.

Constituie unitate de infracțiuni activitatea
desfășurată de o persoană în care identificăm
conținutul unei singure infracțiuni.

Constituie pluralitate de infracțiuni activitatea

unei persoane în care identificăm conținutul a
două sau mai multe infracțiuni.

Problema unității sau pluralității de infracțiuni

este determinată de existența unui complex de
acte sau activități săvârșite de aceeași
persoană, cu privire la care trebuie să se
stabilească dacă formează o singură infracțiune
ori două sau mai multe infracțiuni.

Unitatea sau pluralitatea de infracțiuni este

condiționată de o legătură personală (in
personam) între actele sau activitățile
desfășurate, constând în aceea că două sau
mai multe acțiuni sau acte sunt săvârșite de
același autor ori de aceleași persoane.[1]

222. Categorii și tipuri de unitate

infracțională.

Unitatea infracțională poate rezulta din unitatea

acțiunii sau inacțiunii și în acest caz ne aflăm în
fața unei unități naturale de infracțiuni sau din
voința legiuitorului, când o pluralitate de acțiuni
sau inacțiuni sunt incriminate ca o singură
infracțiune, caz în care ne aflăm în fața unei
unități legale de infracțiuni.

Cea mai mare parte a infracțiunilor care

constituie unități naturale sunt infracțiuni
simple, care se pot realiza printr-o singură
acțiune sau inacțiune. Astfel pentru comiterea
omorului s-a tras un singur foc de armă sau
săvârșirea furtului s-a realizat printr-un act unic
și s-a luat un singur obiect.

Chiar în situația când acțiunea este formată din

mai multe acte este posibil să nu-și piardă
caracterul unitar: în cazul faptei inculpatului
care, după ce a pătruns prin efracție în locuința
părții vătămate a ales bunurile pe care și-a
propus să le sustragă, dar din cauza volumului
mare al acestora, le-a ridicat în mod succesiv,
în două rânduri, transportându-le la locuința sa.
[2]

Toate aceste acte materiale nu au autonomie

juridică, ci sunt părți componente ale acțiunii
unice incriminate, formând o unitate naturală de
infracțiune.[3]

Dacă în cazul unității naturale există o

concordanță între unitatea juridică și unitatea
de fapt sau reală, în cazul unității legale nu
există o astfel de concordanță. Unitatea juridică
nu mai reprezintă în acest din urmă caz, o
recunoaștere și o consacrare pe plan juridic a
unității de fapt, ca în cazul unității naturale, fiind
creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte și
împotriva pluralității juridice.[4]

În cadrul unității naturale de infracțiuni se face

distincție între trei tipuri de unitate infracțională:
infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și
infracțiunea deviată.

În cadrul unității legale de infracțiuni se face

distincția între patru tipuri de unitate
infracțională: infracțiunea complexă,
infracțiunea continuată, infracțiunea progresivă
și infracțiunea de obicei.

§2. Unitatea naturală de infracțiuni

223. Infracțiunea simplă. Infracțiunea al cărei

element material constă într-o activitate unică
sau într-un fapt simplu, adică într-o acțiune sau
o inacțiune instantanee care produce rezultatul
prevăzut în norma de incriminare a fost
denumită în doctrina penală infracțiune simplă.
[5]

Cel mai adesea, comportamentul infracțional nu

cuprinde decât un singur act material,
instantaneu sau de scurtă durată: uciderea unei
persoane prin descărcarea unui foc de armă,
vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri
de cuțit.

În doctrina franceză infracțiunea simplă este

definită în opoziție cu infracțiunea complexă:
infracțiunea este simplă când este constituită
dintr-un act unic și este complexă când conține
în elementul material mai multe acte.[6]

Infracțiunea simplă este de cele mai multe ori

instantanee.[7] Infracțiunea instantanee este
definită, pe baza criteriului duratei, în opoziție
cu infracțiunea continuă și cu infracțiunea
continuată: „O infracțiune este momentană
(instantanee) atunci când elementul material al
infracțiunii sfârșește, se epuizează de la sine,
prin însăși consumarea infracțiunii”; dimpotrivă,
„o infracțiune este continuă atunci când
elementul său obiectiv, odată ajuns la
momentul consumativ, trebuie, în mod firesc, să
se prelungească în timp.”[8]

La infracțiunea simplă instantanee în momentul

consumării infracțiunii acțiunea sau inacțiunea
a încetat, iar rezultatul s-a produs integral.[9]

Elementul material al infracțiunii simple se

caracterizează printr-o acțiune sau inacțiune
unică: acela care, descărcând un revolver
asupra unei persoane o ucide, săvârșește
infracțiunea simplă de omor, cel care ia un bun
din posesia altuia, cu scopul de a și-l însuși pe
nedrept, comite infracțiunea simplă de furt.
Acțiunea sau inacțiunea unică ce
caracterizează infracțiunea simplă poate fi
uneori divizată în mai multe acte legate între
ele în mod natural. S-a apreciat că în acest caz
ne aflăm în fața unei pluralități interne intrinseci
conținutului infracțiunii care nu poate forma o
pluralitate de infracțiuni.[10] Ne aflăm în fața
unei unități naturale de infracțiuni, diferită de
unitatea juridică sau legală de infracțiuni.[11]

În cadrul unității naturale distingem infracțiunea

simplă, infracțiunea continuă, infracțiunea
complexă cu absorbție naturală, infracțiunea
deviată.

Tot ca unitate naturală este considerată

infracțiunea simplă a cărei acțiune sau
inacțiune se realizează printr-o multitudine de
acte similare, cvasisimultane, săvârșite cu
aceeași ocazie, în virtutea aceleiași rezoluții.
[12] Această formă de unitate naturală a fost
denumită unitate naturală colectivă.[13]

Infracțiunea simplă – pentru a cărei existență

este suficientă o singură acțiune și un rezultat
unic – se realizează în cazul unității naturale
colective printr-o serie de acte de același fel,
care pot produce mai multe rezultate care se
integrează în rezultatul unic.

Furtul, spre exemplu, se poate realiza nu numai

prin săvârșirea unui singur act de luare a unui
lucru ce nu aparține făptuitorului, dar și printr-o
acțiune prelungită, compusă dintr-o pluralitate
de acte de sustragere săvârșite cu aceeași
ocazie și purtând asupra unor bunuri diferite,
care nu afectează caracterul unic al infracțiunii
de furt.[14]

Pentru a constitui parte componentă a unei

acțiuni unice, iar nu acțiuni de sine stătătoare,
actele naturale trebuie să apară datorită
săvârșirii lor neîntrerupte, precum și unei unități
de timp și de loc – ca o unică realizare
materială a hotărârii infracționale, ca un produs
execuțional unic al acțiunii incriminate.[15]

Jurisprudența a statuat că există unitate

naturală de infracțiune: atunci când s-au aplicat
mai multe lovituri asupra aceleiași persoane, cu
aceeași ocazie[16]; în cazul sustragerii din
aceeași unitate, a unor saci și a unei cantități
de pâine pe care inculpatul a transportat-o în
sacii furați[17]; în cazul în care inculpatul
pătrunzând fără drept într-un magazin
universal, și-a însușit, în cadrul unei activități
neîntrerupte, mai multe bunuri din încăperile a
două raioane, chiar dacă prin aceasta a cauzat
pagube la două gestiuni diferite[18].

În astfel de cazuri unitatea de infracțiuni se

constituie în mod natural și este recunoscută ca
atare.

În cazul în care diferitele acte săvârșite cu

aceeași ocazie, într-o strânsă legătură între ele
și exteriorizând un proces intențional unic,
aparțin unor conținuturi diferite ale aceleiași
infracțiuni, acest ansamblu de activități
constituie o singură infracțiune, o unitate
infracțională naturală și nu o pluralitate de
infracțiuni. Astfel, fapta unei persoane de a se
introduce prin violență în domiciliul alteia și de
a refuza să părăsească locul la invitația
expresă a acesteia constituie o singură
infracțiune de violare de domiciliu, actele
săvârșite în cadrul celor două modalități
alternative ale infracțiunii reunindu-se în mod
firesc și dând naștere unei unități naturale de
infracțiuni.[19]

Aceeași situație urmează a fi adoptată și atunci

când conținuturile alternative sunt caracterizate
nu prin modalități diferite ale acțiunilor
săvârșite, ci prin modalități diferite ale
rezultatelor produse de o acțiune unică. Astfel,
dacă aceeași încălcare a îndatoririlor de
serviciu a produs atât o tulburare însemnată
bunului mers al unității cât și o pagubă avutului
public, nu ne găsim în fața unui concurs de
infracțiuni, ci în fața unei infracțiuni unice care a
produs două rezultate din cele prevăzute
alternativ de infracțiunea de abuz în serviciu.
Împrejurarea că pentru existența infracțiunii
este suficient ca numai unul din aceste
conținuturi să fie realizat, nu este de natură a
înlătura unitatea infracțională în cazul în care
au fost realizate amândouă.[20]

Pentru ca actele aparținând unor modalități

alternative de săvârșire să se poată integra într-
o unitate naturală de infracțiuni este necesar, în
principiu, ca ele să fie săvârșite cu aceeași
ocazie, într-o coeziune obiectivă și subiectivă
care le reunește într-o activitate infracțională
unică. Dacă se comit la intervale mai mari de
timp, acțiunile alternative pot constitui fie o
unitate legală de infracțiuni, de tipul infracțiunii
continuate, fie un concurs real de infracțiuni.

Există totuși situații când conținuturile

alternative reprezintă trepte succesive,
distincte, dar legate între ele de realizarea unui
iter criminis, unitatea infracțiunii rămânând
neștirbită chiar dacă între momentele realizării
acestor modalități alternative se interpune câte
un interval mai mare de timp. Astfel, în cazul
luării de mită, dacă funcționarul pretinde o
sumă de bani pentru a face un act privitor la
îndatoririle sale de serviciu și apoi, după un
interval de timp, primește această sumă, cele
două acte – pretinderea și primirea – deși
prevăzute ca modalități alternative de săvârșire
a infracțiunii, sunt în realitate două faze
succesive ale unei activități infracționale unice.

Trecerea unui interval de timp mai mare între

realizarea modalităților alternative nu exclude
unitatea infracțiunii nici în cazul în care
modalitățile alternative sunt prevăzute sub
forma unor rezultate diferite pe care le poate
produce aceeași acțiune sau inacțiune.
Indiferent de împrejurarea că un rezultat se
produce într-un anumit moment, iar altul la un
interval mai îndelungat după producerea
primului, cele două rezultate se îmbină între ele
caracterizând aceeași infracțiune unică. Astfel,
dacă prin lovirea unei femei însărcinate se
cauzează acesteia o infirmitate, iar după un
interval de timp, din cauza aceleiași lovituri,
femeia avortează, cele două rezultate –
infirmitatea și avortul – se înscriu în raportul
cauzal al aceleiași infracțiuni.[21]

Doctrina s-a pronunțat ferm că, chiar dacă este

vorba de rezultate multiple care, în cadrul unor
modalități alternative se „produc” în momente
diferite, acestea se integrează în conținutul unic
al laturii obiective a unei infracțiuni nu numai
simple, dar și instantanee.[22]

224. Infracțiunea continuă. Legea penală nu

definește infracțiunea continuă, această sarcină
fiind lăsată de legiuitor doctrinei.

În doctrină infracțiunea continuă a fost definită

fie ca o stare antijuridică[23], o stare delictuală
sau criminală[24], o stare permanentă de
criminalitate[25], fie ca aptitudinea acțiunii sau
inacțiunii de a se prelungi în timp fără ca prin
aceasta să se altereze unitatea infracțiunii[26].

În doctrina penală română infracțiunea a fost

definită ca fiind acea infracțiune la care
acțiunea se continuă neîntrerupt o durată
oarecare de timp[27] sau ca infracțiunea al
cărei element material, constând într-o acțiune
sau inacțiune, se prelungește în timp în chip
natural, chiar după momentul consumării până
la un moment al epuizării, când încetează
activitatea infracțională.[28]

Specific infracțiunii continue este că în

desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ce constituie
elementul material al infracțiunii există un
moment în care acumulările cantitative fac ca
rezultatul, până atunci nerelevant din punct de
vedere penal, să dobândească relevanța
penală.

Acest moment a fost denumit momentul

consumativ.[29]

Spre deosebire de infracțiunea instantanee

unde momentul consumativ reprezintă punctul
final al activității infracționale, la infracțiunea
continuă momentul consumativ reprezintă un
punct intermediar întrucât de la acest punct
acțiunea sau inacțiunea constitutivă pe de o
parte și procesul de producere a rezultatului, pe
de altă parte sunt susceptibile de prelungire
până când autorul însuși ori o intervenție
externă le pune capăt.

Sub raportul structurii infracțiunile continue sunt

infracțiuni simple, numai în mod excepțional
infracțiunile continue au un caracter complex.

Infracțiunea continuă simplă poate fi

caracterizată ca o formă de unitate infracțională
perfectă, în sensul că în conținutul său nu
există elemente de pluralitate internă relevante
din punct de vedere penal.

Sub raportul laturii obiective infracțiunea

continuă simplă se caracterizează printr-o
simplă acțiune sau o singură inacțiune și printr-
un singur rezultat; sub aspectul laturii
subiective îi este proprie o singură hotărâre
infracțională.

În cazul infracțiunilor continue succesive

elementul material este alcătuit dintr-o
pluralitate de acte materiale similare.

La infracțiunea continuă complexă apar

elemente de pluralitate: unei acțiuni principale i
se poate adăuga o acțiune adiacentă, iar unui
rezultat principal i se poate adăuga un rezultat
adiacent.

În doctrină se face distincție între infracțiuni

continue permanente și infracțiuni continue
succesive[30]. Infracțiunile continue
permanente se caracterizează printr-o activitate
continuă, fără momente de discontinuitate. Sunt
infracțiuni permanente nerespectarea regimului
armelor și munițiilor în varianta „deținerii” (art.
342 C.p.), sustragerea de energie electrică [art.
228 alin. (3) C.p.], lipsirea de libertate în mod
ilegal (art. 205 C.p.).

În aceste cazuri întâlnim o infracțiune unică, în

al cărei conținut intră o acțiune unică, un
rezultat unic prin care se aduce atingere unui
singur obiect social-juridic. Infracțiunile
continue succesive se caracterizează prin
anumite întreruperi care survin în desfășurarea
activității infracționale, determinate de natura
acesteia, fără ca întreruperile să transforme
unitatea infracțională într-o pluralitate de
infracțiuni sau într-o infracțiune continuată.
Sunt infracțiuni continue succesive portul fără
drept de uniforme sau semne distinctive ale
unei autorități publice [art. 258 alin. (3) C.p.],
nerespectarea regimului armelor și munițiilor în
varianta „portului ilegal de arme” (art. 342 C.p.)
[31], abandonul de familie în varianta neplății cu
rea credință a pensiei de întreținere stabilită pe
cale judecătorească [art. 378, alin. (1) lit. c)
C.p.][32]. În cazul infracțiunilor continue
succesive diferitele întreruperi sunt inerente
acțiunii sau inacțiunii, țin de natura faptei și nu
modifică caracterul continuu al infracțiunii și
unitatea naturală a acesteia.

Infracțiunea continuă este o formă atipică a

infracțiunii caracterizată prin prelungirea
elementului material peste momentul
consumării până la un moment denumit al
epuizării faptului. În mod firesc efectele pe care
legea penală le leagă de momentul consumării
infracțiunii, în cazul infracțiunilor continue sunt
legate de momentul epuizării, al încetării
activității infracționale. Infracțiunea continuă se
consideră săvârșită în momentul încetării
acțiunii sau inacțiunii infracționale, oricare ar fi
durata acesteia. În raport de acest moment al
încetării activității infracționale se determină
legea penală aplicabilă, se stabilește incidența
unei legi de amnistie, grațiere sau prescripție.
[33]

În teoria dreptului penal[34] se recomandă

drept criteriu formal de identificare a
infracțiunilor continue stabilirea naturii indicate
de verbum regens prin care se descrie
elementul material al infracțiunii. Dacă
elementul material indică o acțiune de durată,
cum ar fi reținerea, deținerea, lipsirea,
rămânerea, purtarea etc. infracțiunea poate fi
continuă. Acest criteriu trebuie completat cu
analiza acțiunii sau inacțiunii care constituie
elementul material al infracțiunii, reținând drept
infracțiune continuă numai pe aceea al cărei
element material nu se poate realiza decât prin
durată[35].

Noțiunea de infracțiune continuă, așa cum o

cunoaștem astăzi a fost elaborată de penalistul
francez Joseph Ortolan[36]. Definind
infracțiunile continue, J. Ortolan a arătat că
„chiar după prima lor săvârșire sunt de natură a
continua identice cu ele însele, un timp mai
mult sau mai puțin îndelungat, poate chiar
nedefinit”[37].

Distingând continuitatea materială,

caracteristică infracțiunii continue, de
continuitatea morală, caracteristică infracțiunii
continuate. J. Ortolan a desprins, pentru prima
dată, infracțiunea continuă de infracțiunea
continuată.[38]

225. Infracțiunea deviată. Unitatea de

infracțiune este formată dintr-o activitate unică,
iar unității de fapt îi corespunde o singură
infracțiune din punct de vedere juridic.[39] În
conceptul de unitate al infracțiunii intră atât
unitatea naturală, cât și unitatea legală de
infracțiune.[40]

Infracțiunea deviată este acea formă a unității

naturale de infracțiune caracterizată prin
devierea faptei materiale de la obiectul sau
persoana împotriva căreia era îndreptată,
datorată erorii făptuitorului, asupra altei
persoane sau altui obiect decât acela pe care
voia să îl vatăme, ori prin devierea acțiunii de la
un obiect sau o persoană asupra căreia era
îndreptată, asupra altui obiect sau asupra altei
persoane, datorită greșelii făptuitorului.[41]

Infracțiunea deviată se prezintă, așadar, prin

două forme:

a) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii

autorului datorită erorii acestuia în executarea
acțiunii, spre un alt obiect sau persoana decât
cea vizată (error in personam);

b) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii,

datorită greșelii autorului, spre o altă persoană
sau un alt obiect decât cel vizat (aberratio
ictus).

Cu privire la infracțiunea deviată, în știința

dreptului penal, continuă să se pună problema
dacă în situația cu care aceasta se săvârșește
nu există în realitate o pluralitate de infracțiuni
formată din tentativa infracțiunii pe care autorul
se hotărâse să o săvârșească și infracțiunea
consumată săvârșită prin devierea acțiunii.

Într-o primă opinie, majoritară în doctrină[42] și

însușită de jurisprudență[43] se susține că în
cazul infracțiunii deviate fie că este vorba de o
eroare asupra identității persoanei, fie de
devierea acțiunii, există o singură infracțiune,
aceea săvârșită prin devierea de la proiectul
inițial, deoarece rezoluția infracțională unică a
fost elaborată integral, iar faptul că infractorul,
de exemplu, a ucis sau lovit o altă persoană, pe
care a confundat-o cu cea pe care o urmărea
să o lovească este fără importanță pentru
existența unei infracțiuni unice întrucât legea
apără viața oricărei persoane și nu a unei
anumite persoane.

Hotărârea de a ucide, a lovi sau a fura fiind

realizată integral, tentativa de săvârșire a
infracțiunii asupra persoanei vizată de făptuitor
se absoarbe, în mod natural în infracțiunea fapt
consumat.

Într-o a doua opinie, se susține că în cazul

devierii acțiunii, ori de câte ori se constată pe
lângă infracțiunea consumată săvârșită prin
devierea acțiunii, a elementelor constitutive ale
unei tentative pedepsibile, trebuie să se rețină
nu o infracțiune unică, ci un concurs de
infracțiuni format din tentativa infracțiunii
proiectate de făptuitor și infracțiunea
consumată săvârșită ca urmare a devierii
acțiunii. În cazul devierii acțiunii, când se
constată existența unei tentative pedepsibile,
absorbirea acesteia în tentativă fapt consumat
apare ca artificială și contrarie legii, care nu
prevede o astfel de absorbție și lasă
nesancționată tentativa.[44]

Ne exprimăm rezerve față de această din urmă

opinie, ca fiind lipsită de consecvență sub
aspect teoretic: câtă vreme există o singură
intenție, o singură acțiune și un singur rezultat
material, nu putem avea o pluralitate de
infracțiuni. În măsura în care acțiunea deviată a
unei persoane produce două rezultate
materiale, spre exemplu uciderea unei
persoane și rănirea alteia, discuția iese din
cadrul unității naturale de infracțiuni și intră în
domeniul pluralității de infracțiuni.

§3. Unitatea legală de infracțiuni

226. Noțiune și forme. Unitatea legală de

infracțiuni este o creație a legiuitorului, care din
motive de politică legislativă și pentru o
aplicabilitate mai facilă a reținut în conținutul
aceleiași infracțiuni mai multe fapte distincte.

Temeiurile care l-au determinat pe legiuitor să

creeze o infracțiune unică din două sau mai
multe acțiuni care ar putea constitui infracțiuni
distincte au fost atât legătura materială
obiectivă, existența între acestea cât și legătura
subiectivă.[45]

Ca și în cazul unității naturale de infracțiuni,

unitatea legală de infracțiuni se caracterizează
prin unitate de subiect activ și unitatea de
rezoluție infracțională, deosebirea constând în
existența mai multor acțiuni, fiecare putând
constitui o infracțiune distinctă.[46]

227. Infracțiunea continuată. Noțiune.

Infracțiunea continuată este definită de art. 35
alin. (1) C.p. care prevede că „infracțiunea este
continuată când o persoană săvârșește la
diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect
pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare
în parte conținutul aceleiași infracțiuni”.

Față de Codul penal anterior, care definea

infracțiunea continuă în cuprinsul art. 41 alin.
(2) și față de Codul penal de la 1936 care
definea infracțiunea continuă în art. 107, Codul
penal în vigoare a introdus condiția unității de
subiect pasiv.

Infracțiunea continuată în reglementarea

Codului penal în vigoare se caracterizează
printr-o pluralitate de acte materiale legate între
ele printr-o cvadruplă unitate: personală
(același subiect activ), psihică (aceeași
rezoluție infracțională), unitate de subiect pasiv
(același subiect pasiv) și omogenitate juridică
(acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în
parte conținutul aceleiași infracțiuni).[47]

228. Condițiile infracțiunii continuate. Din

definiția infracțiunii continuate, prevăzută de
art. 35 alin. (1) C.p. rezultă condițiile necesare
existenței acesteia:

a) unitate de subiect activ. Acțiunile sau

inacțiunile care prezintă fiecare în parte
conținutul aceleiași infracțiuni trebuie săvârșite
de una și aceeași persoană, aceasta fiind o
condiție impusă de textul legal.

Mai exact, acțiunile sau inacțiunile trebuie

săvârșite de același subiect activ pentru că
infracțiunea continuată nu exclude posibilitatea
săvârșirii ei în participație penală sub toate
formele (coautorat, instigare, complicitate).[48]

Jurisprudența a statuat că există infracțiune

continuată și în cazul în care o persoană,
acționând în baza aceleiași rezoluții, participă
la săvârșirea uneia din acțiunile componente
ale infracțiunii în calitate de coautor, iar la altele
în calitate de complice; în acest caz forma de
participație mai ușoară se absoarbe în cea mai
gravă.[49]

b) săvârșirea la diferite intervale de timp a mai

multor acțiuni sau inacțiuni. Pentru existența
infracțiunii continuate este necesar ca subiectul
activ să săvârșească mai multe acțiuni sau
inacțiuni, căci numai în acest caz se pune
problema unității legale de infracțiune. Pentru
existența infracțiunii continuate este necesar ca
acțiunile sau inacțiunile să fie cel puțin două și
fiecare din ele să prezinte conținutul infracțiunii
respective, adică fiecare să prezinte elementele
caracteristice necesare pentru existența
elementului constitutiv al infracțiunii; precum și
pe cele privitoare la obiectul juridic, la subiect
ori la locul și timpul săvârșirii infracțiunii.[50]

În ceea ce privește intervalul de timp la care

trebuie să se succeadă acțiunile sau inacțiunile
care constituie elementul material al infracțiunii,
acestea trebuie să fie rezonabile sub aspectul
duratei încât să nu existe îndoieli sub aspectul
menținerii rezoluției infracționale.

Astfel, s-a reținut că săvârșirea a două

infracțiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu
are semnificația unei infracțiuni continuate dacă
faptele au fost comise pe baza unor rezoluții
spontane în împrejurări și împotriva unor
persoane diferite.[51]

Există infracțiune unică continuată, indiferent

dacă unele dintre actele infracționale sunt
consumate, iar altele sunt rămase în faza de
tentativă, și de câte ori inculpatul a săvârșit
actele respective pe baza aceleiași hotărâri
infracționale.[52]

Dacă unele dintre acțiunile componente ale

infracțiunii continuate au fost comise pe când
inculpatul era minor, având însă răspunderea
penală, iar celelalte după împlinirea vârstei de
18 ani, inculpatul va răspunde pentru întreaga
infracțiune continuată potrivit prevederilor
privind răspunderea penală a persoanelor
majore.[53]

c) acțiunile sau inacțiunile să prezinte fiecare în

parte conținutul aceleiași infracțiuni. Existența
infracțiunii continuate nu este condiționată de
omogenitatea faptică a acțiunilor componente.
Este doar necesar pe de o parte, ca deosebirile
de ordin material dintre diversele acțiuni să nu
afecteze omogenitatea juridică a acestora, iar
pe de altă parte, deosebirile să fie compatibile
cu unitate de rezoluție.
Acțiunile plurale, atunci când prezintă
elementele aceleiași infracțiuni tip, alcătuiesc o
infracțiune continuată și nu trebuie să fie
neapărat identice sub aspectul realizării lor
materiale.[54]

Omogenitatea juridică ce o implică infracțiunea

continuată nu exclude posibilitate ca în
conținutul unei asemenea infracțiuni să intre, cu
valoare de părți componente, acte de
participare neomogene, de autorat, de
instigare, de complicitate, atâta vreme cât se
raportează la acțiuni ce relatează fiecare în
parte conținutul aceluiași tip particular de
infracțiune și au fost săvârșite în baza unei
rezoluții unice.[55]

Unitatea de conținut pe care o implică

infracțiune continuată nu este afectată în cazul
în care unele din faptele săvârșite de inculpat
sunt susceptibile de încadrare în textul care
prevede infracțiunea de bază, iar altele în texte
ce prevăd diferite forme calificate ale acesteia.
[56]

d) unitatea de rezoluție infracțională.

Infracțiunea continuată are ca factor
determinant poziția subiectivă specială a
autorului, pe care art. 35 alin. (1) C.p. o
subliniază cerând ca acțiunile sau inacțiunile
care prezintă fiecare în parte conținutul
aceleiași infracțiuni să fie săvârșite în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale.[57]

În doctrină s-a prevăzut că, în absența

rezoluției unice, infracțiunile săvârșite la
intervale de timp diferite de către subiect ar
reprezenta entități infracționale independente, o
pluralitate de infracțiuni autonome aflate în
concurs.[58]

Jurisprudența a statuat că neavând o

reprezentare inițială a infracțiunilor succesive,
cele două fapte constituie o pluralitate de
infracțiuni.[59] Pentru existența infracțiunii
continuate este necesar sub aspect subiectiv,
ca autorul să-și fi reprezentat în momentul luării
hotărârii, activitatea infracțională în ansamblul
ei. Această reprezentare nu implică o imagine
exactă a acțiunilor – inacțiunilor ce urmează a
se înfăptui, a condițiilor săvârșite sau urmărilor
ce vor surveni, ci este suficientă chiar și o
prevedere în linii generale a activității
infracționale.[60] Unicitatea de rezoluție nu este
condiționată de unitatea de obiect, acțiunile –
inacțiunile ce alcătuiesc infracțiunea continuată
putând să poarte și asupra unor obiecte
diferite, atâta vreme cât autorul a avut de la
început reprezentarea lor, în ansamblu, iar nu
neapărat în individualizarea lor strictă.[61]

Unitatea de rezoluție rezultă din modul cum au

fost săvârșite diferitele acțiuni sau inacțiuni, ce
compun infracțiunea continuată și din durata
intervalelor de timp la care acestea au fost
săvârșite.[62]

e) unitatea de subiect pasiv. Este o condiție

nouă introdusă de legiuitor, prin care s-a dorit
să se pună capăt controversei referitoare la
identitatea subiectului pasiv al acțiunilor sau
inacțiunilor componente unei infracțiuni
continuate indiferent dacă este vorba de
infracțiuni contra persoanei sau contra
patrimoniului.[63]

În doctrină s-au exprimat rezerve cu privire la

oportunitatea adoptării acestei soluții legislative
care va duce la restrângerea considerabilă a
cazurilor de infracțiune continuată.[64]

229. Stabilirea datei când se consideră

săvârșită infracțiunea continuată. Potrivit art.
154 alin. (2) C.p. data săvârșirii infracțiunii
continuate este aceea a săvârșirii ultimei acțiuni
sau inacțiuni. Ca și la infracțiunea continuă,
toate consecințele juridice care sunt legate în
mod normal de momentul consumării infracțiunii
sunt legate și în cazul infracțiunii continuate de
momentul epuizării.

În raport de data ultimei acțiuni sau inacțiuni se

stabilește legea penală incidentă, se analizează
aplicabilitatea unei legi de amnistie sau grațiere
și începe să curgă termenul de prescripție a
răspunderii penale.

230. Pedeapsa pentru infracțiunea

continuată. Potrivit art. 36 alin. (1) C.p.,
infracțiunea continuată se sancționează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
săvârșită al cărei maxim se poate majora cu cel
mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv
cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Din această reglementare rezultă că

infracțiunea continuată este o cauză reală de
agravare facultativă a pedepsei; spre deosebire
de concursul de infracțiuni, care, potrivit
concepției exprimate de autorii Codului penal în
vigoare, este o cauză de agravare obligatorie a
pedepsei.

Aplicând prevederile legale referitoare la

infracțiunea continuată este posibil ca instanța
să aplice o pedeapsă situată între minimul
special și maximul special prevăzut de lege
pentru infracțiunea săvârșită fără să majoreze
pedeapsa, urmând să recurgă la această
majorare numai dacă maximul special este
neîndestulător.

În cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma

„maxim special prevăzut de lege pentru
infracțiunea săvârșită” se înțelege maximul
special prevăzut de lege fără luarea în
considerare a cauzei de majorare a pedepsei
prevăzută pentru infracțiunea continuată.[65]

231. Infracțiunea complexă. În conformitate

cu elementele definitorii prezentate de art. 35
alin. (2) C.p. putem defini infracțiunea complexă
ca o formă a unității legale de infracțiune în
conținutul căreia intră ca element constitutiv
sau ca element circumstanțial agravant o
acțiune care constituie prin ea însăși o faptă
prevăzută de legea penală.

Infracțiunea complexă este un tip de unitate

infracțională creată de legiuitor prin absorbirea
în conținutul acesteia a uneia sau a unor fapte
diferite, care reprezintă fiecare în parte
conținutul unei anumite infracțiuni, dar care,
prin voința legiuitorului, fiind inclusă în
conținutul infracțiunii complexe își pierd
autonomia infracțională originară, devenind,
după caz, fie un simplu element constitutiv, în
conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie
un element circumstanțial în conținutul agravat
sau calificat al acesteia.[66]

În doctrina franceză infracțiunea complexă este

definită ca fiind acea infracțiune a cărei
realizare necesită îndeplinirea unor acte
materiale de natură diferită. Exemplul clasic
este înșelăciunea, care presupune reunirea a
două elemente materiale distincte: folosirea
mijloacelor frauduloase și obținerea de fonduri
sau servicii ca urmare a acestor practici
frauduloase.[67]

232. Forme ale infracțiunii complexe.

În funcție de rolul pe care îl îndeplinește

infracțiunea absorbită în conținutul infracțiunii
complexe, aceasta se prezintă sub două forme
diferite: infracțiunea complexă ca infracțiune tip
și infracțiunea complexă ca variantă agravată.

a) Infracțiunea complexă ca infracțiune tip este

creată prin includerea în conținutul său ca
element constitutiv a unei acțiuni sau inacțiuni,
care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută
de legea penală. Au această formă toate
infracțiunile complexe propriu-zise dintre care
pot fi menționate: atentatul care pune în pericol
securitatea națională [art. 401 C.p.], actele de
diversiune [art. 403 C.p.], tâlhăria [art. 233
C.p.], purtarea abuzivă [art. 296 C.p.] etc.

În cazul acestei forme a infracțiunii complexe,

lipsa din conținutul ei a infracțiunii absorbite
duce la inexistența infracțiunii complexe. Astfel,
în cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă se
constată că furtul a fost comis fără violențe sau
amenințări, nu există tâlhărie.

Infracțiunile complexe, ca infracțiuni tip, pot

avea, la rândul lor, variante agravate sau
calificate în al căror conținut poate intra o
acțiune sau inacțiune ce constituie prin ea
însăși o faptă prevăzută de legea penală.
Aceasta înseamnă că infracțiunea complexă tip
poate exista și în forma infracțiunii complexe ca
variantă agravată.[68]

b) Infracțiunea complexă agravată se

caracterizează prin absorbirea ca element
circumstanțial agravant, în conținutul unei
infracțiuni de bază a unei acțiuni sau inacțiuni
care constituie ea însăși infracțiune. Legislația
noastră penală cunoaște astfel de infracțiuni
care în configurația lor tipică sunt infracțiuni
simple, dar care în variantele lor agravate sau
calificate sunt infracțiuni complexe: lipsirea de
libertate în mod ilegal [art. 205 C.p.], actul
sexual cu un minor [art. 220 C.p.], furtul calificat
[art. 229 C.p.].

Această formă a infracțiunii complexe poate

exista și în cazul în care infracțiunea, în
configurația ei tipică este tot o infracțiune
complexă: tâlhăria calificată [art. 234 C.p.],
pirateria [art. 235 alin. (2) și (3) C.p.].

233. Modalități ale infracțiunii complexe. În

ambele sale forme infracțiunea complexă se
prezintă în câte două modalități diferite. În
cazul formei simple sau de bază prima
modalitate este formată prin reunirea a două
infracțiuni distincte rezultând o nouă infracțiune,
cum este tâlhăria [art. 233 C.p.] cea de-a doua
modalitate există atunci când în conținutul
infracțiunii intră o altă infracțiune fără să se
creeze a treia infracțiune distinctă, cum este
infracțiunea de atentat care pune în pericol
securitatea națională [art. 401 C.p.].

În cazul formei agravate sau calificate prima

modalitate se realizează atunci când o
infracțiune simplă include o altă infracțiune ca
circumstanță agravantă. Spre exemplu, furtul
devine infracțiunea complexă de furt calificat
prin efracție, prin absorbția de către
infracțiunea de furt [art. 228 C.p.] a infracțiunii
de distrugere [art. 253 alin. (1) C.p.].

A doua modalitate apare când o infracțiune

complexă în formă simplă include o altă
infracțiune ca circumstanță agravantă, de
exemplu pirateria care a avut ca urmare
vătămarea integrității corporale [art. 235 alin.
(3) C.p.].[69]

234. Structura infracțiunii complexe.

Infracțiunea complexă este rezultatul reunirii în
conținutul unei infracțiuni unice a două sau mai
multe infracțiuni care, deși își pierd autonomia,
se regăsesc totuși, prin elementele lor
constitutive în conținutul infracțiunii complexe.

Astfel, în elementul material al infracțiunii

complexe vom regăsi elementul material al
infracțiunilor absorbite. În cazul infracțiunii
formate prin reunirea a două infracțiuni cum
este tâlhăria, elementul material al infracțiunii
absorbante formează corp comun cu elementul
material al infracțiunii absorbite în așa măsură
că lipsa unuia din elemente duce la inexistența
infracțiunii complexe.

În ceea ce privește legătura subiectivă a

infracțiunii complexe, aceasta se
caracterizează prin vinovăție sub forma
intenției, făptuitorul fiind conștient de
semnificația acțiunilor săvârșite, urmărind
rezultatul acestor acțiuni.

Obiectul juridic principal este acela avut în

vedere prin săvârșirea infracțiunii absorbante,
iar obiectul juridic secundar este cel avut în
vedere prin săvârșirea infracțiunii absorbite.
Conținutul constitutiv prezintă trăsături
caracteristice fiecăruia din infracțiunile
componente.

Infracțiunea complexă este susceptibilă de

săvârșire în participație sub toate formele.[70]

235. Natura juridică a infracțiunii complexe.

Infracțiunea complexă este o creație a
legiuitorului, determinată de realități obiective și
subiective, între care există strânse legături
care prin reglementarea infracțiuni complexe
primesc consacrarea legală.[71]

Reunind în conținutul său elementele

constitutive ale altor infracțiuni, infracțiunea
complexă are un obiect juridic complex
deoarece aduce atingere valorilor sociale
protejate prin normele de incriminare ale
infracțiunilor reunite.

Unitatea de subiect și unitatea de rezoluție

infracțională sunt alte elemente care
fundamentează această unitate legală de
infracțiune.

Infracțiunea complexă este o infracțiune unică

ce nu implică o prelungire în timp a acțiunii sau
inacțiunii ori a consecințelor acesteia.

Infracțiunile absorbite își pierd complet

autonomia infracțională, neproducând efecte
juridice separate, ci doar în cadrul infracțiunii
complexe. Infracțiunile absorbite nu pot cădea
separat sub incidența unor acte de clemență, ci
numai în cadrul infracțiunii complexe.

Infracțiunea complexă se consumă în momentul

realizării elementului material al infracțiunii și
producerii rezultatului necesar pentru existența
acesteia.[72]

236. Pedeapsa pentru infracțiunea complexă

Potrivit art. 36 alin. (2) infracțiunea complexă se

sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracțiune. Spre deosebire de
infracțiunea continuată, infracțiunea complexă
nu este o cauză de agravare sau de modificare
a pedepsei, astfel că aceasta se aplică în
limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.
Absorbind în conținutul său două sau mai multe
infracțiuni, legiuitorul a ținut seama de acest
aspect cu ocazia individualizării legale.

Ca și în Codul penal anterior care prevedea în

art. 43 posibilitatea recalculării pedepsei,
pentru infracțiunea continuată sau complexă,
Codul penal în vigoare a prevăzut această
posibilitate în art. 37: în cazul în care cel
condamnat definitiv pentru o infracțiune
complexă este ulterior judecat pentru alte
acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul
aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de
infracțiunea săvârșită în întregul ei se stabilește
o pedeapsă corespunzătoare. Această
pedeapsă nu poate fi mai ușoară decât cea
prevăzută anterior.

237. Complexitatea naturală. Există

complexitate naturală când elementele
obiective ale unei infracțiuni sunt cuprinse, prin
firea lucrurilor, în conținutul altei infracțiuni.[73]

Specific complexității naturale este existența

unor acte de executare cu o dublă semnificație:
pe de o parte ele reprezintă o infracțiune
autonomă, privită în mod izolat, iar pe de altă
parte sunt trepte de realizare a unei infracțiuni
consumate.[74]

Astfel, infracțiunea de omor, pentru a se

consuma conține elementele infracțiunii de
lovire sau alte violențe și ale infracțiunii de
vătămare corporală gravă.[75] În cazul
complexității naturale ne aflăm în prezența unei
infracțiuni simple care cuprinde în elementul
său material și elementul material al unei
infracțiuni simple, mai puțin gravă.[76]
Complexitatea naturală nu produce
consecințele complexității legale, distincția
prezintă interes deoarece în cazul când nu se
poate reține în sarcina autorului infracțiunea
mai gravă, acesta va răspunde pentru
infracțiunea mai puțin gravă.[77]

238. Infracțiunea progresivă. În doctrină,

infracțiunea progresivă a fost definită ca fiind
acea formă a unității legale de infracțiune a
cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul
consumativ corespunzător unei anumite
infracțiuni, se amplifică progresiv, fără
intervenția făptuitorului, fie prin agravarea
urmării produse, fie prin producerea de noi
urmări vătămătoare, corespunzătoare unei
infracțiuni mai grave.[78] Astfel, în situația în
care inițial s-a apreciat că plaga cauzată de
inculpat victimei va necesita îngrijiri medicale
de numai 9 zile, însă ulterior au intervenit
complicații care au impus un tratament medical
de mai mult de 60 de zile, încadrarea juridică a
faptei în vătămare corporală gravă prevăzută
de art. 182 alin. (1) C.p. anterior este corectă;
în adevăr în situația de mai sus este vorba de o
infracțiune progresivă, la care urmările se
prelungesc după consumare, prin amplificarea
lor progresivă, astfel că încadrare juridică este
determinată de durata îngrijirilor medicale până
la momentul epuizării faptei, adică până când
urmările subsecvente consumării infracțiunii au
încetat.[79] Infracțiunile mai grave, realizate ca
urmare a amplificării progresive a rezultatului
absorb în conținutul lor infracțiunile mai ușoare.
Această absorbție are loc prin voința
legiuitorului, care prevede ca infracțiuni de sine
stătătoare diverse etape pe care le parcurge în
evoluția sa rezultatul inițial.[80]

Infracțiunea progresivă se caracterizează prin

durata în timp, în sensul că urmarea mai gravă
se produce după un anumit interval de timp de
la săvârșirea infracțiunii inițiale. Infracțiunea
progresivă se deosebește de alte infracțiuni ce
durează în timp (infracțiunea continuată,
continuă, de obicei) prin aceea că dacă în cazul
acestora autorul continuă să desfășoare
acțiunea prin derularea faptelor (infracțiunea
continuată) sau prelungirea activității
(infracțiune continuă), în cazul infracțiunii
progresive activitatea făptuitorului ia sfârșit
odată cu terminarea acțiunii inițiale, după care
autorul nu mai desfășoară nici o activitate, însă
urmarea se amplifică și se distanțează de fapta
inițială.[81]

239. Data săvârșirii infracțiunii progresive.

Potrivit unei opinii, momentul consumării
infracțiunii progresive coincide cu momentul
epuizării rezultatului, momentul ulterior
săvârșirii faptei și determinat de încetarea
oricărei evoluții a rezultatului.[82] Tot de la
momentul epuizării rezultatului se calculează,
potrivit unei alte opinii, termenul de prescripție
a răspunderii penale, legea penală aplicabilă și
incidența unor eventuale acte de clemență.[83]

În doctrină s-a exprimat și o altă opinie, potrivit

căreia ceea ce trebuie să aibă pondere în
aprecierea momentului săvârșirii infracțiunii
progresive este acțiunea realizată de autor și
nu rezultatul apărut ulterior, asupra căruia
autorul nu mai poate interveni în nici un fel.

Aprecierea săvârșirii faptei trebuie să aibă în

vedere momentul săvârșirii faptei și nu al
producerii rezultatului pentru că se leagă de
condiția persoanei în momentul săvârșiri
acțiunii.[84]

Astfel, dacă acțiunea este săvârșită în timpul

minorității, iar rezultatul mai grav se produce în
perioada când făptuitorul a devenit major,
regimul de sancționare va fi cel specific
minorității întrucât în această etapă a vieții a
fost săvârșită infracțiunea și nu după majorat.
[85]

Aceasta din urmă opinie a fost însușită și de

jurisprudență care a stabilit că „fapta de lovire a
unei persoane, care a avut ca urmare, prin
depășirea intenției inițiale, moartea acesteia,
survenită după o perioadă mai îndelungată de
timp, se va considera săvârșită la data actului
de executare, dar va fi încadrată în infracțiunea
de lovituri cauzatoare de moarte și nu în
infracțiunea de lovire sau alte violențe.”[86]

240. Infracțiunea de obicei. Codul penal nu

cuprinde în partea generală, o definiție legală a
infracțiunii de obicei și nici o altă referire
privitoare la aceasta. În partea specială a
Codului penal și în alte norme penale speciale
au fost consacrate tipuri particulare de
infracțiuni denumite <<de obicei>> sau <<din
obișnuință>>.[87]

Sub această denumire sunt cunoscute în

doctrină acele forme ale unității de infracționale
care se săvârșesc prin repetarea de un număr
de ori suficient de mare pentru ca din această
repetare să rezulte că făptuitorul desfășoară
activitatea infracțională respectivă de obicei,
din obișnuință sau ca îndeletnicire.[88]

Infracțiunea de obicei presupune realizarea mai

multor acte care, luate izolat, nu pot fi
sancționate penal. Astfel, exercitarea ilegală a
profesiei de medic.[89]

În conținutul legal al acestor infracțiuni este

inclusă cerința repetării faptei, elementul
material fiind alcătuit din acțiuni repetate care
evidențiază faptul că în conduita autorului o
astfel de activitate a căpătat caracter de
obișnuință.[90]

Infracțiunea de obicei se compune din mai

multe acțiuni care, apreciate separat, nu intră
sub incidența legii penale, dar care se
integrează în infracțiunea unică de obicei după
acumularea unui număr suficient de repetări,
din care rezultă obișnuința.[91]

Infracțiunea de obicei este o succesiune

obiectivă de acte materiale, repetate cu o
anumită regularitate și la intervale relativ
apropiate pentru a releva caracterul unui obicei,
al unei deprinderi care este incriminată.

Infracțiunea de obicei se deosebește de

infracțiunea complexă și de infracțiunea
continuată. Infracțiunea complexă presupune
mai multe acte materiale diferite în timp ce
infracțiunea de obicei nu există din punct de
vedere penal decât începând cu reiterarea
primului act îndeplinit. În ceea ce privește
infracțiunea continuă, aceasta face posibilă
sancționarea penală chiar și a primului act în
timp ce la infracțiunea de obicei primul act nu
are relevanță penală.[92]

O singură acțiune luată separat nu constituie

infracțiune, ci doar pluralitatea, suma lor și o
anumită regularitate care să indice obișnuința,
deprinderea, îndeletnicirea.[93]

În tăcerea legii s-a ridicat problema momentului

de la care infracțiunea de obicei poate fi
sancționată. Jurisprudența franceză a statuat
că obiceiul poate fi constatat odată cu cel de-al
doilea act[94], doctrina mai veche propune
reținerea infracțiunii de obicei odată cu cel de-
al treilea act[95] în timp ce doctrina modernă
înțelege să lase la aprecierea judecătorului
numărul de acte începând cu care poate fi
reținută infracțiunea de obicei.[96]

241. Data săvârșirii infracțiunii obicei.

Infracțiunea de obicei este o formă atipică a
infracțiunii care nu este susceptibilă de
tentativă[97], dar este susceptibilă de o formă
mai mult ca perfectă, în sensul că se
prelungește în timp după ce a atins momentul
consumării, înglobând în continuare în
conținutul său noile repetări ale faptei.[98]
Consecințele legale ale săvârșirii infracțiunii de
obicei sunt legate de momentul epuizării faptei.
Acest moment este marcat de săvârșirea
ultimei repetări, fată în raport de care se
determină legea aplicabilă, incidența unor acte
de clemență, data la care începe să curgă
termenul de prescripție a răspunderii penale. În
doctrină s-a subliniat că oricâte acțiuni
succesive vor exista, acestea realizează un
singur conținut de infracțiune.

Dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească

definitivă, aceasta pune capăt activității
infracționale, actele care se comit după această
dată urmând să intre în conținutul altei
infracțiuni, săvârșită în stare de recidivă.[99]

[1] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 497.

[2] C.A. București, s.I. p.d. 75/1997, R.D.P. nr.

2/1998, p. 140.

[3] M. Basarab, Drept penal, partea generală,

Lumina Lex, București, 2001, vol. II., p. 88.

[4] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 498.

[5] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 406; F.

Desportes, F. Le Gunerec, op. cit., p. 380: J.
Pradel, op. cit., p. 334; C. Bulai, op. cit., p.
499.

[6] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.

cit., p. 206.

[7] V. Papadopol, D. Pavel – Formele unității

infracționale în dreptul penal român, Casa de
editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992,
p. 35.

[8] V. Dongoroz – Drept penal, București,

1939, p. 310.

[9] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 37.

[10] Ibidem, p. 38.

[11] I. Fodor în Explicații teoretice ale Codului

penal român, op. cit., p. 281.

[12] C. Bulai – Infracțiunea simplă ca formă a

unității naturale de infracțiune, S.C.J. nr.
1/1985, p. 69.

[13] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 39.

[14] V. Papadopol – Considerații asupra

infracțiunilor cu conținuturi alternative, R.R.D.
nr. 8/1967, p. 66.

[15] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 40.

[16] A. Glăvan, notă la d.p. nr. 392/1972 a Tg.

Buzău, RRD nr. 11/1972, p. 122.

[17] T.J. Suceava , d.p. 82/1969, R.R.D. nr.

3/1969, p. 179.

[18] T.S., sp. d. 1655/198, R.R.D. nr. 6/1981, p.

87.

[19] T.p. Drăgășani, s.p. 460/1964, cu notă de

J. Papadopol, I.N. nr. 1/1965, p. 53.

[20] D. Pavel – Considerații teoretice și practice

privind infracțiunile de serviciu, R.R.D. nr.
1/1967, p. 38

[21] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 43

[22] Ibidem, p. 44

[23] R. Garraud – Traite théorique et pratique

du droit pénal français, vol. I, Paris, 1913, p.
2447

[24] H. Donnedieu de Vabres, op. cit., p. 111

[25] M. Donnier – Les infractions continus,

Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé, nr. 4/1958, p. 749

[26] G. Vidal, J. Magnol – Cours de droit

criminel et de science pénitentiaire, Paris,
1935, p. 115

[27] Tr. Pop, op. cit., p. 62

[28] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 500

[29] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 61

[30] V. Dongoroz – Drept penal, București,

1939, p. 311; M. Zolyneak, op. cit., p. 456

[31] V. Pasca, op. cit., p. 310

[32] V. Papadopol, notă la decizia nr. 497/1997

a C.A. București, Culegere de practică judiciară
penală pe anul 1997, Holding Reporter,
București, 1998, p. 9

[33] C.Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 501.

[34] V. Dongoroz, Drept penal, București,

1939, p. 311.

[35] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 501.

[36] Joseph Louis Elzear Ortolan (1802-1873)

s-a născut la Toulon ca fiu al unui judecător de
pace. A studiat dreptul la Aix en Provence și
Paris dobândind rapid notorietate datorită
publicării lucrărilor „Explication historique des
Institutes de Justitien (1827) și Histoire de la
législation romaine (1828). A ținut cursuri de
drept constituțional și de drept penal comparat
la Universitatea din Paris.

[37] J. Ortolan – Eléments de droit pénal, tome

premier, Henri Pion, Libraire Editeur, troisième
édition, Paris, 1863, p. 319.

[38] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 68.

[39] Tr. Pop, op. cit., p. 601.

[40] G. Paraschiv – Unitatea naturală de

infracțiune. Reflecții, RDP nr. 4/2000, p. 72.

[41] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 502.

[42] V. Dongoroz – Drept penal, București,

1939, p. 423; Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 423; I.
Oancea, op. cit., p. 221; P. Bouzat, J. Pinatel
– Traté de droit pénal et de criminologie, vol. I,
Dalloz, Paris, 1963, p. 193; R. Pannain –
Manuale di diritto penale, parte generale,
Torino, 1962, p. 576.
[43] T.S. c.p., d. 1903/1968, C.D.; p. 314; T.S.,
s.p., d. 783/1975, C.D.,p. 329.

[44] L. Biro, M. Basarab – Curs de drept penal,

partea generală, Editura didactică și
pedagogică, București, 1963, p. 153; C. Bulai,
B.N. Bulai, op. cit., p. 503; C. Niculeanu –
Despre infracțiunea deviată, Dreptul nr. 2/2002,
p. 174.

[45] V. Pașca, op. cit., p. 312.

[46] M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 92.

[47] Traian Dima – Noul Cod penal comentat,

op. cit., p. 262.

[48] Pentru detalii a se vedea C. Duvac în

Explicații preliminare ale noului Cod penal, op.
cit., vol. I, p. 338.

[49] T.S., s.p., d. 1670/1971, RRD nr. 1/1972, p.

155

[50] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 506

[51] C.S.J., s.p. d.p. 364/1996, Dreptul nr.

7/1997, p. 120.

[52] T.S., s.p. d.1974/1979, RRD nr. 12/1996, p.

180.

[53] T.j Cluj, d.p. 1115/1970, RRD nr. 8/1972, p.

139.

[54] C.A. Constanța, d.p. 11/1997, Dreptul nr.

6/1197, p. 117.

[55] C.A. Constanța, d.p. 238/1995, Dreptul nr.

3/1996, p. 110.

[56] T.S., s.p. D. 241/1971, R.R.D. nr. 4/1972,

p. 107

[57] T. Dima, op. cit., p.263.

[58] V. Papadopol – Unitatea de rezoluție,

criterii de deosebire a infracțiunii continuate de
concursul de infracțiuni, RRD nr. 8/1985, p. 19.

[59] C.S.J., s.p., d.p. 364/1996, Dreptul nr.

7/1997.

[60] T.S., s.p., d. 3886/1971, RRD nr. 10/1972,

p. 181

[61] T.S, c.p, d. 35/1981, RRD nr. 12/1952, p.

73.

[62] TS, s.p., d. 447/1981, RRD nr. 3/1982, p.

64: Față de numărul mare de sustrageri pe care
l-au comis din vagoanele CFR, de caracterul
organizat al acestor sustrageri, de folosirea
unor metode identice sau asemănătoare, se
învederează că inculpații au acționat în baza
unei singure rezoluții infracționale.

[63] Pentru detalii, a se vedea C. Duvac –

Pluralitatea de subiecți pasivi în cazul
infracțiunii continuate, Dreptul nr. 7/2009, p.
119.

[64] T. Dima, op. cit., p. 266

[65] Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept, d.7 din 26 mai 2014,
w.w.w.scj.ro.

[66] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 510.

[67] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 401

[68] Ibidem, p. 512.

[69] C. Butiuc în Codul penal comentat, op.cit.,

p. 269; C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 513; V.
Pasca, op.cit., p. 319

[70] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 514.

[71] V. Pașca, op. cit., p. 320.

[72] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 514.

[73] V. Dongoroz – Explicații teoretice ale

Codului penal român, op. cit., vol. I, p. 292.

[74] C. Duvac – Pluralitatea aparentă de

infracțiuni, Universul juridic, București, 2008, p.
239.

[75] F. Dima, op. cit., p. 269; C. Bulai, B.N.

Bulai, op. cit., p. 515.

[76] V. Dongoroz, op.cit., p. 292

[77] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 515.

[78] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 516

[79] T.J. Iași, d.p. 720/1972, R.R.D. nr. 2/1973,

p. 160

[80] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 516

[81] M. Zolyneak, op. cit., p. 456

[82] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 516

[83] V. Papadopol în Codul penal comentat și

adnotat, op. cit., p. 639

[84] M. Zolyneak, op. cit., p. 457

[85] T.S., d.î. 9/1972, p. 56, RRD nr. 5/1973, p.

91

[86] T.S., d.î. 1/1987, RRD nr. 8/1987, p. 45

[87] M. Zolyneak, op. cit., p. 452 .

[88] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 517.

[89] J. Pradel, op. cit., p. 335.

[90] V. Papadopol – Contribuții la studiul

infracțiunii colective, RRD nr. 9/1981, p. 9.

[91] Fapta unei persoane de a săvârși în mod

repetat, fără drept, acțiuni specifice exercitării
profesiei de avocat, constituie o singură
infracțiune prevăzută de art. 281 C.p.; în
asemenea situație nu sunt aplicabile dispozițiile
art. 33 lit. a sau ale art. 41 alin. 2 C.p. deoarece
săvârșirea unei pluralități de acțiuni
caracteristice exercitării unei anumite profesii
este implicată de expresia <<exercitarea fără
drept a unei profesii>> folosită în cuprinsul art.
281 din acel cod pentru a desemna elementul
material al infracțiunii incriminate (T.m.
București, secția a II-a penală, decizia nr.
770/1976, RRD nr. 8/77, p. 67).

[92] J. Pradel, op. cit., p. 336.

[93] M. Basarab – Drept penal, partea

generală, Lumina Lex, București, 2005, p. 74.

[94] Crim., 24 mars 1944, D.A., 1944.75; 3

mars 1971, R.S.C., 1971.939

[95] R. Garraud, op.cit., p. 250.

[96] J. Pradel, op.cit., p. 336; R. Merle, A. Vitu,

op. cit., p. 619.

[97] A. Boroi – Drept penal, partea generală,

C.H. Beck, București, 2014, p. 238.

[98] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 517.

[99] T.S., C7, d. 74/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p.

65.

CĂUTARE

Caută aici

© 2024 Copyright Revista Pro Lege. Toate drepturile rezervate.

(Ministerul Public)

Politica privind fișierele cookies