Tema 12.

Participaţia penală

1. Noţiunea participaţiei penale şi semnele ei.

Legea penală consideră participaţia la infracţiune drept una dintre cele mai periculoase forme
de activitate infracţională. Astfel, mai mult de jumătate din infracţiunile intenţionate, precum şi
70-80% din infracţiunile săvârşite de minori sînt comise în participaţie. În afară de aceasta, după
cum mărturiseşte practica judiciară, infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave
săvârşite în participaţie sunt bine planificate, chibzuite şi urmările lor sînt foarte grave.[1]

Conform art.41 Cod penal, se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau
mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Infracţiunea poate fi comisă de o singură persoană, dar poate fi săvârşită şi de două sau mai
multe persoane, acestea cooperând şi unindu-şi forţele în scopul săvârşirii unei infracţiuni
intenţionate pentru atingerea unui scop comun.

Participaţia, ca şi o oarecare altă activitate comună, reprezintă o cooperare – semn asupra

căruia a indicat şi legiuitorul – când eforturile fiecărui participant sînt reunite pentru atingerea
unui scop comun, dorit de toţi participanţii. În rezultatul acestui fapt, nu numai că se ridică
productivitatea individuală dar se creează o forţă nouă mult mai periculoasă care măreşte
considerabil hotărârea infracţională a tuturor participanţilor la infracţiune. Cele mai simple
modalităţi de cooperare a subiecţilor infracţiunii se clasifică în: a) spaţială; b) temporală; c)
spaţial-temporală (cea mai răspândită formă a coordonării, când are loc o simplă sumare a
forţelor fiecărui participant în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Energia tuturor participanţilor devine
mai mare). În ceea ce priveşte cooperarea în timp aici are loc combinarea nu numai a forţei fizice
dar şi a particularităţilor calificative.

Astfel, susţinem că participaţia penală ridică nivelul atât a vitezei cît şi a eficacităţii acţiunilor
infracţionale, şi anume acest fapt denotă pericolul social sporit al acestei forme de activitate
infracţională.

Analizând prevederile art.41 Cod penal, putem evidenţia următoarele patru semne ale
participaţiei penale, care la rândul lor pot fi divizate în două obiective şi două subiective.

Din rândul celor obiective fac parte:

1) Semnul obiectiv cantitativ – legea penală vorbeşte despre cooperarea cu intenţie la

săvârşirea unei infracţiuni intenţionate a două sau mai multor persoane. Noţiunea de persoană
în sensul menţionat de legea penală are un conţinut concret, ea nu constituie un semn de
evaluare, ci este un termen cu un anumit conţinut juridic. Cu alte cuvinte când legiuitorul
vorbeşte despre persoană el identifică acest termen cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Astfel,
pentru existenţa unei participaţii penale, la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate este necesară
cooperarea intenţionată a cel puţin două persoane care întrunesc semnele subiectului infracţiunii,
adică două persoane care au vârsta corespunzătoare răspunderii penale, şi care sunt responsabile,
după caz, întrunind şi semnul special al subiectului dacă acesta este cerut imperativ de dispoziţia
de incriminare.

Prin urmare, dacă un subiect săvârşeşte infracţiunea împreună cu o altă persoană care conform
legii nu nimereşte sub incidenţa răspunderii penale datorită vârstei ori iresponsabilităţii, fapta
acestor persoane nu poate fi precăutată prin prisma infracţiunii săvârşite în participaţie.
 2) Semnul obiectiv calitativ – cooperarea comună – acest semn este atribuit de către teoria
dreptului penal ca semn obiectiv deoarece este vorba de o cooperare (activitate) comună iar fapta
prejudiciabilă, adică acţiunea sau inacţiunea este semnul de bază al laturii obiective a
infracţiunii.

Acest semn se referă la fapta (acţiunea sau acţiunea) comună a două sau mai multor persoane
şi presupune interacţiunea dintre acestea în procesul săvârşirii unui act complet de
comportament. Cooperarea comună se caracterizează în primul rând printr-un singur proces al
activităţii infracţionale (comunitatea de eforturi, acţiuni unificate) şi care este determinat de
atingerea unor rezultate infracţionale comune. Prin urmare activitatea comună presupune
unificarea eforturilor şi acţiunilor fiecărui participant în parte într-o singură faptă infracţională
îndreptată spre atingerea unui rezultat infracţional comun. Acţiunea unui participant contribuie la
acţiunea altui participant, uşurează săvârşirea infracţiunii şi ridică în aşa mod viteza şi
eficacitatea acţiunilor celorlalţi participanţi, contribuind astfel din punct de vedere calitativ.

Din rândul semnelor subiective ale participaţiei penale fac parte:

1) Semnul subiectiv comunitatea de intenţii (intenţia unică) – toate persoanele care

săvârşesc infracţiunea în comun acţionează cu o intenţie unică (intenţie comună).

În cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate în participaţie, factorul intelectiv al intenţiei

participanţilor la această infracţiune este mai larg după volum ca factorul intelectiv al intenţiei
unei singure persoane dacă infracţiunea ar fi comisă doar de un singur făptuitor. Conform legii
penale, infracţiunea se consideră săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări (art.17 Cod
penal). În cazul săvârşirii infracţiunii în participaţie, persoana pe lângă faptul că îşi dădea seama
de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii proprii, îşi mai dădea seama şi de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii celorlalţi participanţi, drept urmare aceasta conştientiza că
acţionează nu de una singură ci cu participarea şi a altor persoane.

2) Semnul subiectiv infracţiunea intenţionată – conform legii penale, cooperarea cu intenţie

a două sau mai multor persoane în cadrul participaţiei penale este posibilă doar la săvârşirea
unei infracţiuni intenţionate. Astfel, se exclude din start cooperarea comună a două sau mai
multor persoane în participaţia penală dar la comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. În
literatura juridico-penală de specialitate, această formă de participaţie este întâlnită sub noţiunea
de participaţie improprie ca formă atipică de participaţie.

2. Categoriile participanţilor la infracţiune.

Conform art.42 Cod penal, participanţii la infracţiune sunt persoanele care contribuie la
săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice. Figura
principală dintre toţi participanţii la infracţiune este autorul.

Potrivit alin.(2) art.42 Cod penal, se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin
intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei,
iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de legea penală. Prin urmare acţiunile autorului se
realizează sau se materializează în mediul înconjurător prin săvârşirea sau executarea laturii
obiective a infracţiunii.
 Din această noţiune putem cu uşurinţă să identificăm cele două tipuri de autor al infracţiunii:

a) autorul nemijlocit – legea prevede în calitate de autor persoana care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Această noţiune de săvârşire nemijlocită a infracţiunii
nu trebuie însă înţeleasă la direct. De exemplu, în cazul săvârşirii unui viol (art.171 Cod penal),
tot autor nemijlocit al infracţiuni va fi considerat nu doar persoana ce săvârşeşte raportul sexual
cu victima dar şi acea persoană care aplică violenţa fizică sau psihică în scopul învingerii
opunerii de rezistenţă din partea victimei. Aceasta se datorează faptului că autorul infracţiunii
poate săvârşi latura obiectivă a unei infracţiuni în întregime sau doar o parte din ea, executarea
celeilalte părţi a laturii obiective fiind asigurate de către un alt făptuitor – la fel autor nemijlocit.

Tot autor nemijlocit al infracţiunii va fi considerată şi acea persoană care la săvârşirea

infracţiunii va antrena diferite animale (câine dresat, pasăre, maimuţă) sau va orienta forţe ale
naturii (fulger, inundaţii, alunecări de teren), care îl vor ajuta să îşi atingă scopul infracţional
scontat.

b) autorul mijlocit (intermediat) – legea penală în afară de săvârşirea nemijlocită a

infracţiuni mai vorbeşte şi despre aşa zisa săvârşire intermediată a infracţiunii, adică autor al
infracţiunii se consideră şi persoana care săvârşeşte infracţiunea prin intermediul (cu ajutorul)
altor persoane care nu pot fi supuse răspunderii penale deoarece acestea încă nu au atins vârsta
răspunderii penale, sau nu sînt responsabile, ori se află într-o anumită circumstanţă care exclude
caracterul penal al faptei pentru aceasta şi anume fie sunt constrânse fizic sau psihic să comită o
infracţiune, fie execută ordinul ori dispoziţia superiorului ce are un caracter ilegal ascuns.

Astfel, în cazul în care o persoană atrage la săvârşirea unei infracţiuni o persoană care nu este
pasibilă de răspundere penală din cauza vârstei, atunci numai ea va răspunde pentru această
infracţiunea în calitate de autor mijlocit, şi în concurs, va mai purta răspundere penală şi pentru
infracţiunea de Atragere a minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea
unor fapte imorale (art.208 Cod penal)

Autor mijlocit va fi considerat şi persoana care săvârşeşte o infracţiune prin intermediul unei
persoane iresponsabile precum şi persoana care constrânge fizic sau psihic o altă persoană pentru
a săvârşi o infracţiune ori cea care a emis un ordin ilegal în aşa mod săvârşind de jure latura
obiectivă a unei infracţiuni. În calitate de autor mijlocit al infracţiunii va fi considerată şi
persoana care foloseşte în interesele sale criminale eroarea unei alte persoane.

Conform alin.(3) art.42 Cod penal, se consideră organizator al infracţiunii persoana care a
organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un
grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.

Din această definiţie reiese că avem mai multe tipuri de activităţi organizatorice:

a) organizarea săvârşirii unei infracţiuni – acţiuni îndreptate spre săvârşirea nemijlocită a

unei infracţiuni concrete. Aceste acţiuni se pot manifesta prin: elaborarea unor planuri de
săvârşire a infracţiunii; elaborarea unor metode de săvârşire a acestora; alegerea mijloacelor,
instrumentelor; asigurarea cu instrumente şi mijloace de săvârşire a infracţiunii; căutarea
obiectului de atentare şi acumularea informaţiilor despre acesta; căutarea locurilor de ascundere
etc.
b) acţiunile organizatorice ce ţin de dirijarea cu săvârşirea infracţiuni;
c) organizarea unui grup criminal ori a unei organizaţii (asociaţii) criminale;
d) acţiunile organizatorice ce ţin de dirijarea grupărilor criminale ori a organizaţiilor
(asociaţiilor) criminale.
 Alin.(4) art.42 Cod penal califică instigatorul ca fiind persoana care prin orice metode
determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune.

Specificul laturii obiective a instigării constă în faptul că are loc o exercitare de influenţă
asupra conştiinţei unei alte persoane încât la persoana instigată să apară hotărârea fermă de
săvârşire a unei infracţiuni.

Instigarea poate fi săvârşită prin următoarele metode:

a) convingere; b) rugăminte; c) propunere; d) propunere a unei recompense, stimulări,

promisiuni; e) constrângere (cu excepţia constrângerii fizice sau psihice ce exclude caracterul
penal al faptei); f) dare a unui ordin (cu excepţia ordinului sau dispoziţiei ilegale a superiorului
ce exclude caracterul penal al faptei); g) ameninţare, atât în privinţa persoanei instigate cît şi în
privinţa rudelor sale, violenţă fizică precum şi diferite tipuri ale abuzului de putere etc.

Informaţia prezentată de către instigator trebuie să-i fie clară instigatului şi interpretată de
către acesta la sensul ei direct. Legea vorbeşte despre determinarea unei persoane la săvârşirea
unei infracţiuni, adică informaţia prezentată de către instigator trebuie să aibă un sens concret
pentru cel instigat. Această informaţie în dependenţă de circumstanţele concrete trebuie să fie
clară şi acceptată de instigat. Metodele pot fi diferite. Delimitarea metodelor de instigare în cele
de convingere şi cele de constrângere are nu numai o importanţă teoretică ci şi una practică.
Instigarea săvârşită prin ameninţarea instigatului cu omor ori aplicarea violenţei fizice, va fi
calificată drept concurs de infracţiuni.

Din punct de vedere subiectiv instigarea poate fi doar intenţionată. Acţiunile pot fi calificate
drept instigare când subiectul cheamă spre săvârşirea unor infracţiuni concrete. Este cunoscută şi
instigarea la instigare. Instigatorul de multe ori poate apărea şi în rol de coautor.

Conform alin.(5) al art.42 Cod penal, se consideră complice persoana care a contribuit la
săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau
instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va
favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele
acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va
procura sau va vinde atare obiecte.

În teoria dreptului penal complicele se consideră figura de planul doi însă prin acţiunile sale
complicele întăreşte hotărârea fermă a altor participanţi de a săvârşi infracţiunea iar prin
intermediul ajutorului acordat sînt depăşite acele impedimente ce stau în faţa infracţiunii care nu
pot fi trecute de sine stătător.

Reieşind din textul normei complice va fi considerată persoana:

· care a contribuit la săvârşirea infracţiuni prin sfaturi, indicaţii, informaţii;
· care a acordat mijloace, instrumente;
· care a înlăturat obstacolele;
· care a promis că îl va favoriza pe infractor;
· care a promis că va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii;
· care a promis că va tăinui urmele infracţionale sau obiectele dobândite pe cale criminală;
·care a promis din timp că va procura sau va vinde obiectele obţinute pe cale criminală.
În dependenţă de criteriul care stă la baza sistematizării deosebim mai multe tipuri de
complicitate. Astfel, conform faptului dacă complicitatea s-a încununat sau nu cu succes
cunoaştem:
 a) complicitate reuşită – acţiunile complicelui au fost de ajutor autorului la comiterea
infracţiunii;

b) complicitate nereuşită – acţiunile complicelui fie nu au fost de ajutor autorului, fie mai tare
l-au împiedicat în săvârşirea infracţiunii.

Activitatea complicelui în dependenţă de natura ei putem să o împărţim în:

a) complicitate fizică (materială) – se referă la acţiunile complicelui manifestate prin acordare

de mijloace sau instrumente de săvârşire a infracţiunii, înlăturare a obstacolelor, favorizare a
infracţiunii, tăinuire a mijloacelor şi instrumentelor dobândite pe cale criminală.

Ajutorul fizic poate fi comis prin acţiuni active. Complicitatea fizică poate să includă în sine o
altă componenţă de infracţiune.

b) complicitate intelectuală – se referă la darea unor sfaturi, indicaţii, prestarea de informaţii

care favorizează săvârşirea infracţiunii, precum şi toate tipurile de promisiuni care trebuie să fie
făcute prealabil comiterii infracţiunii.

În dependenţă de timpul în care au fost înfăptuite acţiunile de complicitate deosebim:

a) complicitate anterioară comiterii infracţiunii – acele acţiuni care sunt întreprinse de

complice până la comiterea infracţiunii;

b) complicitate concomitentă comiterii infracţiunii – acele acţiuni care sunt întreprinse de

complice chiar în momentul comiterii infracţiunii;

c) complicitate ulterioară comiterii infracţiunii – acele acţiuni care sunt întreprinse de

complice după comiterea infracţiunii cu condiţia că au fost promise din timp.

În conformitate cu art.49 Cod penal, acţiunile de complicitate ulterioară, care nu au fost

promise din timp, nu mai constituie complicitate ci atrag răspunderea penală a persoanei ce le
înfăptuieşte, în condiţiile art.323 Cod penal pentru Favorizarea infracţiunii, şi această formă deja
nu este numită complicitate ci favorizare.

3. Formele participaţiei penale.

Conform art.43 Cod penal, în funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se

deosebesc următoarele forme de participaţie:

a) participaţie simplă;
b) participaţie complexă;
c) grup criminal organizat;
d) organizaţie (asociaţie) criminală.
Determinarea strictă a formelor participaţiei are o mare importanţă atât teoretică, cît şi
practică. O atare determinare este necesară şi pentru o apreciere justă a activităţii infracţionale
comune a mai multor persoane, pentru aprecierea limitelor răspunderii penale a fiecărei persoane
în parte.
 Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în
comun în calitate de coautori două sau mai multe persoane fiecare realizând latura obiectivă a
infracţiunii (art.44 Cod penal). Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se
săvârşeşte nemijlocit şi în mod direct nu de o singură persoană, ci de mai multe persoane. În
aceste cazuri fapta se săvârşeşte în coautorat. Coautori sunt persoanele care au cooperat
ocazional sau planificat, în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit), la
comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

De exemplu, sunt consideraţi coautori ai faptei de omor atât cel care loveşte mortal victima,
cât şi cel care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze. Există coautorat şi în cazul în care
mai mulţi infractori lovesc victima cu intenţia de a o omorâ, cu toate că s-ar putea ca nici una din
lovituri să nu fie mortală, însă, împreună luate, ca urmare a împletirii lor, acestea au cauzat
moartea.

În cazul coautoratului apare un raport complex de cauzalitate. De exemplu, în cazul infracţiunii

complexe de viol în formă consumată autorul trebuie să realizeze în întregime acţiunea
infracţională (raportul sexual precum şi constrângerea fizică sau psihică asupra victimei pentru a-
i învinge opunerea de rezistenţă), pe când în caz de coautorat unul din coautori poate realiza
numai o parte a acţiunii infracţionale (raportul sexual), iar altul – cealaltă parte a ei
(constrângerea fizică sau psihică) şi în acţiunile fiecăruia se va fixa o infracţiune consumată sub
formă de coautorat. Un exemplu asemănător îl prezintă şi infracţiunea de furt săvârşită în
coautorat unde un coautor poate să comită sustragerea, iar celălalt doar să stea de pândă pentru a
asigura metoda pe ascuns a sustragerii având la fel calitatea de coautor, căci metoda de săvârşire
a infracţiunii este un semn al laturii obiective, iar în cadrul participaţiei simple latura obiectivă a
infracţiunii poate fi săvârşită în totalitate sau în parte de către coautori.

Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii

au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:

a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori (art.45 Cod penal)
Pentru existenţa participaţiei: nu are relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici calitatea în
care au acţionat aceştia. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat
în aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (coautori), cât şi atunci când contribuţiile lor iau forme
diferite (organizatori, instigatori, complici, autori, coautori şi instigatori, autor şi complice etc.).

Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează intenţionat cel puţin
două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele fiind autor, iar cealaltă având rol diferit:
instigator, organizator sau complice.

Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe persoane,
indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, cetăţeni ai Republicii
Moldova sau străini, sau apatrizi, subiecţi speciali sau care nu au această calitate. Toate
persoanele care cooperează trebuie să îndeplinească însă condiţiile pentru a răspunde din punct
de vedere penal.

Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane constituie o altă formă de
pricinuire a daunei obiectelor apărate de lege, formă calitativ nouă, în comparaţie cu
infracţionalitatea individuală. Această formă de activitate infracţională dă temei de a fi
examinată drept participaţie, spre deosebire de mulţimea infracţiunilor de sine stătătoare,
săvârşite chiar şi în unul şi acelaşi timp şi îndreptate spre unul şi acelaşi obiect, de mai multe
persoane.

Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp
ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi
săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii. Când însă autorul a săvârşit
infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia lui se caracterizează prin faptul că a realizat
în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea.

Conform art.45 alin.(2) Cod penal, participaţia complexă se poate realiza şi în cazurile
participării nemijlocite la săvârşirea unei infracţiuni a două sau a mai multor persoane în calitate
de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei, la săvârşirea acestei infracţiuni să participe şi alţi
participanţi: organizatorul, instigatorul sau complicele, în absenţa unor asemenea împrejurări,
vom fi în prezenţa unei participaţii simple.

Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei pe care
diferiţi participanţi o au la săvârşirea faptei. Aceste forme corespund deci, diferitelor moduri de
cooperare la săvârşirea infracţiunii. Formele participaţiei au caracter absolut în sensul că cele mai
grave, cum sunt cele de coautorat, le absorb pe cele mai puţin grave (cele de organizare, instigare
şi complicitate). Deci, participarea unei persoane la săvârşirea aceleaşi infracţiuni nu poate fi
considerată şi coautorat şi instigare, ci numai coautorat, datorită unităţii infracţiunii, chiar dacă
coautorul a determinat mai întâi la săvârşirea infracţiunii după care a participat cu acte de
executare la comiterea ei. Desigur, acelaşi făptuitor nu poate fi coautor şi complice sau instigator
şi complice la aceeaşi infracţiune, fiindcă primul act îl absoarbe pe ultimul. La stabilirea
pedepsei de către instanţa de judecată se va avea însă, în vedere, această împrejurare a
participării cu acte multiple, susceptibile de a fi calificate în mod diferit.

În afară de participaţia simplă şi cea complexă, mai deosebim încă două forme de participaţie
şi anume: grupul criminal organizat şi organizaţia (asociaţia) criminală.

Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil
pentru a comite una sau mai multe infracţiuni (art.46 Cod penal).

Această formă de participaţie se deosebeşte de altele, descrise anterior, după criteriul ei de

stabilitate, de statornicie.

Statornicia grupului organizat este indicată de durata existenţei acestui grup în timp. Durata
poate consta din timpul ce s-a scurs de la formarea grupului până la săvârşirea primei infracţiuni,
din numărul celor plănuite de membrii grupului. Ea poate consta, de asemenea, din durata de
timp, în care membrii grupului au săvârşit infracţiuni. Pe lângă criteriul de timp, gradul înalt de
coordonare şi statornicie, a legăturilor dintre membrii grupului criminal poate fi indicat de
existenţa unui plan bine determinat de activitate infracţională, cu desemnarea rolurilor, ierarhiei
şi funcţiilor membrilor grupului, a unor acte şi operaţiuni concrete. Totodată, statornicia
relaţiilor dintre membrii grupului, la rândul său, exprimă nu doar gradul înalt de coordonare a
acţiunilor şi comportării lor, dar şi caracterul retras, nivelul de izolare de societate al acestei
formaţiuni infracţionale (cu regulile sale de comunicare, de ierarhie şi subordonare, disciplină
etc.). Din cele explicate rezultă că fiecare persoană ce intră în grupul criminal organizat nu este
un simplu participant la acest grup, ci membru al grupului, indiferent de locul şi funcţiile ce i-au
fost încredinţate în cadrul desfăşurării planului de activitate criminală. Aceste concluzii rezultă şi
din faptul că legea nu limitează participarea la grupul organizat doar prin acţiuni de autorat sau
coautorat, cum este cazul participaţiei simple sau complexe.
 Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de unele infracţiuni concrete,
săvârşite de alţi membri ai acestui grup. În asemenea situaţii ei vor purta răspundere penală doar
pentru participarea în grupul criminal organizat şi pentru faptele lor personale, săvârşite de ei
întru executarea planului activităţii criminale a grupului organizat, conform articolelor respective
ale Părţii speciale a Codului penal.

Organizaţia (asociaţia) criminală conform art.47 Cod penal, reprezintă o reuniune de grupuri
criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între
membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a
intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă
natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de
avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.

Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un

membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei
respective, la însărcinarea acesteia. Această prevedere legală se explică prin caracterul închegat,
bine organizat şi prin coordonarea strictă a activităţilor membrilor organizaţiei criminale.[2]

Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat

organizaţia criminală sau o dirijează. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă
răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie. Membrul organizaţiei
criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a
participat. Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care
a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor
săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor
organizaţiei respective.

Organizaţia (asociaţia) criminală constituie o reuniune de grupuri criminale organizate într-o

comunitate stabilă. Ea poate fi constituită din două sau mai multe grupuri criminale. Comunitatea
stabilă a acestor grupuri criminale, în afară de statornicie, se caracterizează printr-un grad sporit
de coordonare a activităţii membrilor ei, în vederea realizării scopurilor iniţiale: de a influenţa
activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte
forme, în vederea obţinerii de avantaje şi a realizării de interese economice, financiare sau
politice.

Societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale implică un înalt grad de organizare interioară,

în cadrul acestora fiind selectate numai persoane profesioniste, cu bună pregătire, rezistente la
eforturi de orice fel şi capabile să folosească tehnica modernă din dotare (automobile,
calculatoare, nave, aeronave, arme etc.).

Spre deosebire de membrii organizaţiei criminale, care poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire au participat, organizatorul şi conducătorul
organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această
organizaţie. Această prevedere legală este aplicabilă chiar şi în cazul în care organizatorul sau
conducătorul organizaţiei criminale nu ştia despre săvârşirea acestei infracţiuni, cu condiţia ca
membrii organizaţiei criminale să fi acţionat în vederea realizării scopurilor propuse de
organizaţia criminală.
 4. Excesul de autor. Participaţia nereuşită. Renunţarea de bună voie la săvârşirea
infracţiunii a participanţilor.

În conformitate cu art.48 Cod penal, drept exces de autor se consideră săvârşirea de către
autorul infracţiunii a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi
participanţi la infracţiune. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sînt pasibili de
răspundere penală. În asemenea situaţie, autorul va răspunde solidar pentru acţiunile
infracţionale săvârşite de către el în exces.

Excesul de autor se poate manifesta prin comiterea unei alte infracţiuni, şi nu a celei care a
fost pregătită în colaborare cu ceilalţi participanţi, sau prin aplicarea metodelor sau mijloacelor
mult mai periculoase decât acelea care trebuiau să fie folosite potrivit înţelegerii prealabile.[3]

Nu pot fi considerate ca exces de autor cazurile când participanţii îi acordă autorului libertate
în acţiuni. De exemplu, participanţii acţionează cu intenţie nedeterminată, adică ei admit că
autorul poate săvârşi un jaf fără sau cu aplicarea violenţei, poate să-l omoare pe stăpânul casei în
timpul unei tâlhării, dacă ultimul va opune rezistenţă, precum şi alte acte. De asemenea, nu pot fi
considerate ca exces de autor şi cazurile de eroare. Dacă autorul a dat greş în privinţa obiectului
la care se atentează, atunci şi participanţii trebuie să poarte răspundere pentru tentativă de
infracţiune, dar nu şi pentru infracţiunea consumată.

Uneori în practică se întâlnesc cazuri de instigare sau complicitate nereuşită, când acţiunile
instigatorului sau ale complicelui n-au adus rezultatele scontate. De exemplu, instigatorul nu l-a
putut convinge pe autor să comită infracţiunea, complicele din greşeală i-a transmis autorului
zahăr pudră în loc de otravă.

În conformitate cu alin.(1) art.56 Cod penal, se consideră renunţare de bunăvoie la săvârşirea

infracţiunii încetarea de către persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor
(inacţiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvârşirea infracţiunii, dacă persoana era conştientă de
posibilitatea consumării infracţiunii. Potrivit alin.(2) art.56 Cod penal, persoana nu poate fi
supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea
până la capăt a acesteia. În alin.(3) art.56 Cod penal se conţine norma conform căreia persoana
care a renunţat de bunăvoie la ducerea infracţiunii până la capăt este supusă răspunderii penale
numai în cazul în care fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată. În conformitate cu
alin.(4) art.56 Cod penal, organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun răspunderii penale
dacă aceste persoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri
întreprinse, au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până la capăt. Complicele
infracţiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el
pentru a preîntâmpina comiterea infracţiunii.

5. Implicarea la infracţiune.

Legea penală în vigoare prevede două categorii de implicare la infracţiune: favorizarea şi

tolerarea infracţiunii. Codul penal din 1961 prevedea răspunderea penală şi pentru nedenunţarea
infracţiunii.

În conformitate cu art.49 Cod penal, acţiunile de complicitate ulterioară, care nu au fost

promise din timp, nu mai constituie complicitate ci atrag răspunderea penală a persoanei ce le
înfăptuieşte, în condiţiile art.323 Cod penal pentru Favorizarea infracţiunii, şi această formă
deja nu este numită complicitate ci favorizare.
 Din textul legii reies trei condiţii obligatorii ce trebuie respectate la calificarea unei favorizări:

1. Favorizarea nu a fost promisă din timp, deoarece implicarea la o infracţiune aflată în proces
de derulare chiar şi nepromisă în prealabil va constitui o complicitate concomitentă.

2. Favorizarea se pedepseşte doar pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă, sau

excepţional de gravă – respectiv favorizarea unei infracţiuni uşoare şi mai puţin grave nu se
pedepseşte penal, dacă nu întruneşte fapta o altă componenţă de infracţiune.

3. Nu sunt supuşi răspunderii penale pentru favorizare soţul (soţia) şi rudele apropiate.

Prin tolerarea infracţiunii se înţelege neîmpiedicarea comiterii infracţiunii de către o persoană

care era obligată să întreprindă măsuri pentru prevenirea şi curmarea ei. Preîntâmpinarea
infracţiunii de către ceilalţi cetăţeni constituie o datorie morală.