UNIVERSITATEA „SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ADMINISTRATIVE

TEMA CERCETARE „ VINOVATIA„

STUDENT : BACESCU MIHAI ALEXANDRU

BUCUREȘTI
2021
 NOTE INTRODUCTIVE
Articolul 17 din Codul Penal defineşte infracţiunea ca fiind “fapta care prezintã
pericol social, sãvârşitã cu vinovãţie, şi prevãzutã de legea penalã”.
Astfel în noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pt fapta: pericolul
social, vinovãţia şi prevederea în lege.
Conceptul de faptă poate consta atât într-o acţiune, cât şi într-o inacţiune.
Astfel, acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din
partea făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează energia pentru a face ceva, pentru a
produce o modificare în realitatea ce îl înconjoară. (spre exemplu lovirea este o acţiune).
Inacţiunea constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse
de lege. (ex : nehrănirea unui copil de vârstă fragedă şi provocarea acestuia unor dureri
cauzate de lipsa hranei reprezintă infracţiune prin omisiune, adică prin inacţiune. ).
În vechiul cod penal infracţiunile erau împărţite în 3 categorii: crime, delicte şi
contravenţii. Codul Penal francez , ce a reprezentat sursă de inspiraţie pentru cel românesc,
a păstrat în art. 1 această clasificare, în timp ce românii au modificat-o în sensul că, ultima
categorie, contravenţiile, nu mai reprezintă o categorie de infracţiuni, ci un mijloc punitiv
de natură administrativă.
Latura subiectivă a infracţiunii, este o anumită atitudine psihică a subiectului faţă de
faptă şi urmările sale, care precede şi însoţeşte săvârşirea faptei antisociale sub forma
vinovăţiei penale.
Definită astfel, noţiunea de element subiectiv ne trimite, aşadar, la o alta, anume la
noţiunea de vinovăţie, care este explicată într-un mod aproape identic, cu singura deosebire
că aceasta din urmă (vinovăţia) ar privi nu una, ci toate formele şi modalităţile vinovăţiei;
se susţine, cu alte cuvinte, că noţiunea de vinovăţie ar constitui o noţiune generală, care o
include în sine pe aceea de element subiectiv (forma de vinovăţie cerută pentru existenţa
unei infracţiuni determinate).
Vinovăţia penală reprezintă acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei
ce săvârşeşte o faptă periculoasă prevăzută şi pedepsită de lege, care fie cã a avut în
momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea şi posibilitatea de a se exprima liber,
cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia, fie că
deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmãrilor acesteia, putea şi trebuia să ş i
le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente.
Într-o altă definiţie, prin vinovăţie penală se înţelege acea atitudine psihică a
persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut,
în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale
acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări 1.
1
C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I Casa de Editură ş i presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 118
 ELEMENTELE VINOVÃŢIEI

Vinovăţia penală presupune existenţa cumulativă a doi factori: intelectiv şi volitiv.

Factorul intelectiv presupune alegerea liberă a uneia dintre două sau mai multe opţiuni
posibile cât şi adoptarea unei atitudini de urmărire activă sau de aşteptare a unei finalităţi
precis determinate în condiţiile întregii desfăşurări a faptei sãvârşite cu reprezentarea
conţinutului ei antisocial şi prevederea urmărilor acesteia.
Prin urmare, factorul intelectiv sau conştientul, fiind acela care girează întregul
proces opţional, decizional şi acţional al infractorului implică nu numai înţelegerea, prin
reprezentare şi prevedere a faptei comise sub raport fizic, uman şi social, ci şi asumarea
conştientă a tuturor consecinţelor ce decurg din aceasta în planul răspunderii penale. Spre
exemplu, persoana care, afirmã şi pretinde cã deţine probe despre un funcţionar public că a
luat mită, înţelege că lezează prestigiul şi demnitatea funcţionarului şi că dacă fapta
imputată ar fi adevărată ar atrage răspunderea penală a funcţionarului; totodată, prin
publicare, acesta îşi asumă răspunderea pentru consecinţele faptei sale faţă de funcţionar,
cât şi faţă de ea într-un eventual proces penal pentru calomnie dacă ceea ce a afirmat nu se
şi probează în instanţă.
În cazul vinovăţiei sub forma culpei cu previziune, când făptuitorul deşi lucrează cu
reprezentarea şi prevederea rezultatului, speră în mod uşuratic că datorită unor împrejurări
obiective sau subiective va preîntâmpina rezultatul negativ, factorul volitiv este marcat de
nesăbuinţa evaluării faptei în perspectiva desfăşurării şi consecinţelor sale. Pe de altă
parte, în cazul culpei propriu-zise, când făptuitorul nu întrevede consecinţele faptelor sale,
datorită atitudinii sale nesocotite, neglijente, factorul intelectiv este compromis de o
atitudine mentală specifică nesocotinţei şi neglijenţei.
Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică prin care individul îşi mobilizeazã şi
orientează conştient energiile fizice, mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii
la acţiune şi susţinerea acesteia conform scopului urmărit.
Pentru a funcţiona în mod deplin, factorul volitiv trebuie să acţioneze în mod liber şi
nu sub determinarea unor constrângeri exterioare, de natură a imprima individului o
conduită străină şi nedorită de acesta.
Cu alte cuvinte pentru a exista vinovăţie la factorul volitiv este necesară,
autodeterminarea, adică posibilitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod liber actele de
conduită. Constrângerea fizică ori psihică, exercitată de patron, editor, director sau altă
persoană asupra agentului media, pentru a-l determina să scrie calomnios, denigrator, ori
să manipuleze, afectează factorul volitiv, necesar pentru a fi tras la răspundere penală
ziaristul sub aspectul calomniei sau insultei; în astfel de situaţie poate răspunde penal cel
care l-a constrâns fizic sau psihic, pe agentul media, să săvârşească fapta prevăzută de
legea penală.
Deşi vinovăţia ca latură subiectivă a infracţiunii este suficient relevată prin
intermediul examinării conţinutului şi legăturii factorilor intelectivi şi volitivi, cunoaşterea
deplină a personalităţii făptuitorului - în vederea unei juste dozări a represiunii penale –
necesită cunoaşterea şi a altor elemente de personalitate, cum ar fi antecedentele,
mentalităţile, deprinderile, convingerile antisociale etc., care implică considerări mai
complexe ale persoanei şi personalităţii făptuitorului, analizându-se atât aspectele psihice
suplimentare celor doi factori amintiţi, cât şi întreaga viaţă psihică a acestuia.

FORMELE VINOVÃŢIEI PENALE

În contextul laturii subiective a infracţiunii, un rol extrem de important revine
identificării motivaţiilor şi scopurilor urmărite de infractor, care pot afirma sau infirma
existenţa vinovăţiei penale, iar în alte cazuri a agrava pedeapsa pentru aceasta.
Vinovãţia penală va trebui să fie, prin urmare, întotdeauna determinată cât mai
exact, şi în adevărata sa dimensiune antimoralã şi antisocială; numai în acest mod
judecătorul va avea la dispoziţie toate elementele de ordin subiectiv necesare pentru a
realiza o individualizare corectă a răspunderii penaleşi apoi a pedepsei2.
Aşa cum am arătat formele vinovăţiei penale sunt:
1. Intenţia
În sens etimologic, intenţia (intendere) este voinţa îndreptată către un anumit scop,
adică o voinţă dirijată. După unii autori intenţia penală, este voinţa de a îndeplini un act
interzis, ori de a se abţine de la săvârşirea unui act care este ordonat de legea penală.
Important este de a cunoaşte mobilul sau motivele care au servit la determinarea voinţei
infractorului, adică ce urmăreşte şi ce l-a determinat să săvârşească fapta.
Aşa cum am văzut, intenţia are două modalităţi de existenţă, astfel: intenţie directă
şi intenţie indirectă.
a) Intenţia directă este cea mai gravă formă de conştientizare a conduitei
infracţionale şi deci, a dolului penal (vinovăţia penală) care presupune potrivit art. 19 pct. 1
lit. "a" din Codul penal, două componente:
• prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale;
• urmărirea producerii rezultatului socialmente periculos, păgubitor.
Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară
trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor sale
(prejudiciul moral, material, starea de pericol etc.). Ea presupune, de asemenea, o implicare
conştientă în procesul deliberării şi alegerii, a opţiunii infracţionale în baza unei motivaţii
2
Narcis Giurgiu, Legea penalã şi infracţiunea. Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 132
anterioare, conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul reprezentându-şi întreaga
desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii sale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic
material şi moral, cât şi sub raport social, penal.
Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia
esenţială de înţelegere şi asumare moralã şi juridică a faptei penale şi în mod deosebit a
consecinţelor acesteia. Urmărirea rezultatului pune în evidenţă, în mod separat, atitudinea
subiectivã de angajare activã şi persistentă a infractorului în vederea obţinerii consecinţelor
faptei sale, a urmărilor nocive care decurg din aceasta3.
Ca atare, urmărirea rezultatului reflectă, de regulă nu numai înţelegerea faptei, dar şi
voinţa obţinerii rezultatului socialmente periculos, angajând plenar personalitatea
infractorului în exprimarea conduitei sale sociale. De aceea, atunci când rezultatul
faptei sale este prevăzut şi producerea sa apare ca inevitabilã va exista întotdeauna şi
vinovăţie sub forma intenţiei directe, chiar dacă nu toate urmările antrenate prin comiterea
faptelor au fost şi dorite.
b) Intenţia indirectă, potrivit art. 19 pct. 1 lit. "b" din Codul penal, presupune:
• prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale;
• acceptarea posibilităţii producerii lui, deşi în principal fãptuitorul nu l-a urmărit.
Aceasta înseamnă înţelegerea desfăşurării întregii conduite precum şi a rezultatelor
acesteia, infractorul acţionând în astfel de condiţii încât, fiind posibile mai multe urmări,
pe unele din acestea - de regulă cele mai grave - nu le urmăreşte în mod special, dar
întrevăzând şi producerea lor le acceptă în mod conştient, tocmai pentru atingerea
celorlalte, urmărite în special de acesta.
De exemplu: jefuirea unei persoane de îmbrăcăminte (ceea ce a urmărit)şi
abandonarea ei în condiţii periculoase pentru viaţă (decesul - ceea ce a fost acceptat) etc.,
ori publicarea unor informaţii de interes public în acelaşi articol cu alte informaţii
calomniatoare referitoare la viaţa privată, urmărind primele dar acceptând şi consecinţele
publicării celorlalte.
Ceea ce caracterizează intenţia indirectă este deci, săvârşirea acţiunii sau inacţiunii
în astfel de condiţii, încât autorul urmărind un anume rezultat de cele mai multe ori illicit
acceptă şi producerea altuia, primul ca inevitabil, celălalt ca posibil, eventual.
Deci rezultatul posibil sau eventual nu este urmărit anume de infractor,şi nici dorit
de acesta. Dar acţiunea sau inacţiunea infracţională, fiind astfel concepută şi realizată,
încât poate atrage şi producerea lui (rezultatul posibil), urmarea nedorită fiind acceptată în
mod conştient, atitudinea mentală conştientă a autorului trebuie raportată la toate
rezultatele faptei şi nu numai la cele urmărite.

3
Narcis Giurgiu, Legea penalã şi infracţiunea. Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 134
 Deosebirea între intenţie directă şi intenţie indirectă constă în aceea că:
- la intenţia indirectă lipseşte dorinţa producerii urmărilor socialmente periculoase;
- la intenţia directă, autorul, se angajează într-un comportament activ de atingere a
rezultatului socialmente periculos;
- în cazul intenţiei indirecte autorul are o atitudine impasibilă, indiferentă de
rezultatul socialmente periculos;
- fiind nedorit şi reflectându-se în conştiinţa făptuitorului ca o simplă posibilitate,
rezultatul infracţional trebuie să apară în cadrul intenţiei indirecte ca o pură eventualitate şi
nicidecum ca o certitudine; în cazul intenţiei directe rezultatul apare ca cert şi dorit;
- intenţia indirectă este o formă de vinovăţie mai puţin gravă decât intenţia directă,
această deosebire fiind necesară pentru, o dozare corectă a pedepsei în raport de forma
intenţiei.
În dreptul penal pentru cunoaşterea corectă şi precisă a vinovăţiei (în funcţie de
care se stabileşte pedeapsa) se mai fac următoarele deosebiri între diferite forme ale
intenţiei:
• intenţia simplă şi intenţia calificată, prima reprezentând forma de intenţie,
obişnuită care nu presupune dol special (adică urmărirea unui scop anume prevăzut şi
sancţionat de legea penală), cea de a doua formă de intenţie calificată implică şi un anume
scop (jaful, cruzimile, însuşirea);
• intenţia spontană sau repetivă şi intenţia premeditată: prima formă este imediat
înainte de săvârşirea faptei (aproape concomitent), cealaltă presupunând luarea de mai
înainte a hotărârii infracţionale şi chiar efectuarea unor acte de pregătire a săvârşirii faptei
penale:
• intenţia iniţială se deosebeşte de intenţia supravenită (survenită), prima
p r e s u p u n â n d reprezentarea "ab initio" a tuturor elementelor actului infracţional
şi a consecinţelor sale, cealaltă modificarea sau completarea hotărârii iniţiale cu elemente
noi, privind atât desfăşurarea faptei, cât şi urmările acesteia;
• intenţia unică se deosebeşte de intenţia complexă, în funcţie de reprezentarea
unei singure fapte penale sau a unei multitudini de fapteşi urmări socialmente periculoase.

2. Potrivit art.19 Cod Penal, o faptã este consideratã ca fiind comisã din culpã
atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptã, socotind fãrã
temei cã el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
sã-l prevadã.
Culpa şi modalităţile ei, potrivit art. 19 al. 1 pct. 2 din Codul penal exista atunci
când făptuitorul:
-prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
- nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
 Ceea ce particularizează şi deosebeşte, culpa cu previziune de intenţie, nu este
prevederea, - comună în ambele situaţii - ci atitudinea faţă de rezultat, pe care subiectul în
culpă nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce.
În cazul acestei culpe cu previziune, făptuitorul are o atitudine de preîntâmpinare
activă a producerii rezultatului, uşurinţa sa constând tocmai în evaluarea greşită a
aptitudinii unor factori obiectivi şi subiectivi, pe care mizează în activitatea de
preîntâmpinare. Aprecierea "fără temei" se produce însă întotdeauna în raport cu unii
factori externi care se referă la circumstanţele reale ale faptei sau la unii factori interni,
personali (ca experienţa, abilitatea, îndemânarea, forţa, precizia etc.).
Cum prezenţa nesocotinţei în evaluarea posibilităţii preîntâmpinării rezultatului
periculos este prevalentă pentru conturarea vinovăţiei în această variantă, ea a fost inclusă
printre modalităţile culpei şi este denumită uşurinţă infracţională.
În plan subiectiv, uşurinţa infracţională se caracterizează prin convingerea greşită a
făptuitorului infractor că nu se va produce rezultatul periculos.
Cea de-a doua ipoteză, vizată de art. 19 al. 1 pct. 2 din Codul penal, se referă la
culpa propriu-zisă, culpa simplă sau greşeală (la faute), formă de vinovăţie care există
atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul socialmente periculos, deşi putea şi trebuia
să-l prevadă.
La stabilirea culpei simple se va ţine seama de cumularea celor două criterii
prevăzute de lege,şi anume a criteriului obiectiv, potrivit cãruia agentul trebuia să prevadă
verificându-se sub acest aspect dacă sub raportul împrejurărilor în care s-a produs fapta, o
persoană cu nivel de pregătire şi experienţă de viaţă obişnuită putea să prevadă rezultatul,
şi al unui criteriu subiectiv, potrivit căruia autorul faptei însuşi, în condiţiile în care a
acţionatşi în raport cu posibilităţile sale de prevedere concrete, avea posibilitatea să
prevadă rezultatul.
În mod concret, dacă fapta a fost comisã în condiţii pe care nici o persoană
obişnuită, cu experienţă comună de viaţă şi pregătire, nu le putea prevedea, iar pe de altă
parte, nici făptuitorul însuşi cu pregătirea şi experienţa sa de viaţă (care s-ar putea situa
peste sau sub nivelul mediu de exprimare) nu le-a prevăzut, se va considera că fapta a fost
săvârşită fără vinovăţie.

3. Doctrina şi jurisprudenţa recunoaşte praeterintenţia (intenţia depãşitã) ca o

formã mixtã de vinovãţie care reuneşte în latura subiectivã a aceleiaşi infractiuni
intenţia şi culpa şi care se realizeazã atunci când fãptuitorul, prin sãvârşirea faptei,
prevede, urmãreşte sau acceptã producerea unui anumit rezultat socialmente
periculos, dar în realitate, se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe
care fãptuitorul l-a prevãzut, dar nu l-a acceptat, socotind fãrã temei cã nu se va
produce.
Ceea ce caracterizeazã activitatea infracţionalã în cazul intenţiei depãşite este
împrejurarea cã, urmãrind producerea unui anumit rezultat, fãptuitorul sãvârşeşte o
faptã ce constituie elemental material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat
mai grav.
În Codul Penal, infracţiunile praeterintentionate apar, în principiu, ca forme
agravate ale unei infracţiuni tip.
Astfel, întotdeauna se gãseşte în conţinutul infracţiunii sãvârşite cu intenţie
depãşitã, pe de o parte, formã tip a aceleiaşi infracţiuni (primum delictum) care este
incriminat numai dacã se sãvârşeşte cu intenţie, iar, pe de altã parte, un rezultat mai
grav decat cel cerut de normã în cazul formei tip şi care caracterizeazã infracţiunea ca
fiind mai gravã sau o variantã agravantã a aceleiaşi infracţiuni (majus delictum) însã
fãptuitorului faţã de acest rezultat mai grav este specificã culpei.
 BIBLIOGRAFIE

1.C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I Casa de Editurã şi
presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992;

2. Internet

3. Narcis Giurgiu, Legea penalã şi infracţiunea. Editura Gama, Iaşi, 1996.