UNIVERSITATEA „SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ADMINISTRATIVE

TEMA CERCETARE „ METODA OBSERVATIEI „

MASTERAND : BACESCU MIHAI ALEXANDRU

BUCUREȘTI

2021

1
 Metoda observaţiei
Termenul „metodă” are origine greacă, methodos, însemnând metho (cu, împreună) şi
odos (cale). Aşadar, metoda reprezintă calea pe care porneşte cercetătorul în demersurile sale,
care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice, un sistem de reguli necesare în cercetarea
realităţii și totodată este şi instrumentul folosit pentru a strânge datele şi a le verifica.
Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”, un produs
ideatic, o creaţie a minţii ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de
metode particulare.
„Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze,
strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic.”1
Este o metodă a cărui obiectivitate depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt gradul de implicare a cercetătorului, caracterul complet al grilei de observaţiei
şi dinamica fenomenului observat (cu cât este mai dinamic cu atât este mai dificilă
activitatea).
Metoda observaţiei este cea mai frecvent utilizată şi cel mai uşor de aplicat,
încadrându-se în categoria metodelor de maximă generalitate, în funcție de gradul de
generalitate, iar din punct de vedere al criteriului temporal, este o metodă transversală (cu
relaţii între laturi ale unor fenomene şi procese la un moment dat).
Este o metodă a cărui obiectivitate depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt gradul de implicare a cercetătorului, caracterul complet al grilei de observaţiei
şi dinamica fenomenului observat (cu cât este mai dinamic cu atât este mai dificilă
activitatea).
Observația este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în
știintele socio-umane și în practica asistențială. Spre deosebire de observația spontană,
folosită în contextul vieții cotidiene, observația științifică este o acțiune planificată, ghidată de
scopuri și ipoteze, desfașurata după reguli precise și îndelung verificate.
În opinia unor specialişti2 observaţia este o metodă ştiinţifică de colectare a datelor prin
intermediul simţurilor (văz, auz, miros) pentru a descrie sistematic şi obiectiv anumite interacţiuni,
1
Golu Pantelimon, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 153-154
2
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p. 399

2
anumite comportamente individuale sau colective, obiecte sau produse ale activităţii. Percepția
necesită procesarea informaţiei, ceea ce înseamnă că datele pot fi organizate în ceva
recognoscibil.
Perceperea directă a unui comportament inadaptat este rară (din întâmplare sau cu ajutorul
unei camere de filmat în cazul băncilor, case de schimb valutar, magazine).
Observaţia poate fi de două feluri din punct de vedere al gradului de intenție3:
- empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine completă a
fenomenului studiat etc.;
- ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii ştiinţifice,
etc.
Ceea ce percepem este influenţat de o serie de factori: propria structură de
personalitate, experienţa anterioară legată de situaţia respectivă (dacă observatorul este sau nu
familiarizat cu ceea ce observă), mediul cultural şi modul în care acesta interpretează situaţia
observată, propriile atitudini şi prejudecăţi, dintre care unele pot fi inconştiente.
Scopurile observației sunt:
1. de a vedea prin ochii persoanelor observate evenimente, acțiuni, norme și valori;
2. de a descrie contactul și persoanele observate pentru a permite întelegerea a ceea ce se
întâmpla acolo.
3. de a contextualiza, social și istoric, evenimentele observate, pentru a fi corect înțelese;
4. de a integra, a vedea viața socială ca un proces de evenimente interconectate;
5. de a evita utilizarea prematură a teoriei și conceptelor înainte ca fenomenul respectiv să fie
cu adevărat înțeles;
6. de a oferi un design de cercetare flexibil care să permită o investigare deschisă spre
aspectele neașteptate și neprevăzute. 
Caracteristica esențială a observației este caracterul său de non-intervenție.
Observatorul urmează fluxul evenimentelor, dar nu intervine pentru a le modifica.
Observația științifică prezintă urmatoarele caracteristici:

- are un caracter flexibil;

- este fundamentată teoretic: utilizează concepte, scheme de analiză, teorii și modele
explicative cu privire la fenomenele investigate;
- se poate focaliza pe aspecte și dimensiuni specifice, înguste sau poate avea un caracter
general;

3
Ibidem, p. 38

3
- gradul de structurare paote varia de la un grad mare de structurare, fiind sistematică și
organizată metodic, până la o situație liberă de orice tentă de urmărire sistematică;
- este integrală: „obiectul” observat este privit ca întreg situat într-un context determinat;
- este repetabilă și verificabilă: pentru obținerea unor date veridice, observația poate fi
repetată, reconstituind pe cât posibil condițiile inițiale. Acest lucru nu este însă realizabil în
cazul fenomenelor/evenimentelor unice;
- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogățirea teoriilor existente; construcții teoretice
noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate.

Tipuri de observație:

Se pot descrie numeroase tehnici ale observaţiei. Clasificările s-au construit în jurul
unor criterii, cum ar fi: mediul de observaţie, gradul de structurare, gradul de participare a
observatorului sau nivelul disimulării (divulgării) observatorului, etc.
Se pot delimita mai multe tipuri de observaţie, dacă ne raportăm la alte criterii, cum ar fi:
- în funcţie de fenomenul studiat deosebim observaţia directă şi observaţia indirectă;
- în funcţie de etapa cercetării distingem observația globală şi parţială;
- în funcţie de scopurile urmărite delimităm între observaţia sistematizată (cercetări de diagnostic) şi
observaţia nesistematizată (cercetări cu scop explorativ);
- în funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat deosebim între observaţia externă şi
internă (participantă).
La rândul său, participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală în funcţie de gradul
de implicare al observatorului.
Ca atare, putem vorbi despre mai multe tipuri de observatori:
 observator anonim şi observator cunoscut;
 observator participant şi participant observator4.
În observaţia curentă (nesistematizată), privim persoanele şi evenimentele într-un mod
subiectiv. Această subiectivitate este dată de faptul că filtrăm informaţia în funcţie de clişeele
pe care ni le-am însuşit din grupul de apartenenţă.
Un exemplu de observaţie curentă din mediul şcolar - după câteva luni de şcoală,
învăţătorul începe deja să vorbească, referitor la copiii din clasa sa, despre elevi buni, elevi
slabi şi elevi de nivel mediu. Acest lucru înseamnă că el îşi descrie elevii mai ales pe baza
criteriilor reuşitei lor şcolare: inteligenţă, memorie, atenţie, sârguinţă etc. Acest fapt se
datorează filtrului prin care învăţătorul priveşte copiii, filtru dat de grupul de apartenenţă (cel
4
Un pionier în acest sens este considerat William Foote Whyte, specialist în sociologie urbană, carea realizat cercetări timp
de 4 ani asupra unor bande de stradă care acţionau în Boston şi aparţineau comunităţii italiene.

4
al cadrelor didactice). Indiferent dacă doreşte sau nu, el tot observă aceste aspecte, deoarece
se loveşte de ele în timpul lecţiei. Dincolo de aspectele cognitive, elevul rămâne practic un
necunoscut pentru învăţător.
Observaţia sistematică, în schimb, urmăreşte înregistrarea obiectivă a faptelor, nu se
reduce la simpla impresie asupra unui fapt sau a unei persoane. Acest tip de observaţie se
realizează cu ajutorul unor instrumente specializate, numite grile de observaţie. Actul
observaţiei se prelungeşte de regulă într-un act de clasificare şi sistematizare a informaţiei
obţinute. Grilele de observaţii sunt liste de rubrici care oferă cadrul de clasificare a datelor
brute. Ele se schiţează în urma unor documentări prealabile.
Investigația psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenției
practice, poate face apel la un tip sau altul de observație, în funcție de obiectivele urmărite. În
literatura metodologică sunt menționate mai multe tipologii ale observației care au la bază
criterii diferite de clasificare:
 după scopul investigației deosebim: observația exploratorie, observația de diagnostic,
observația experimentală;
 după gradul de implicare a observatorului în contextul realității de studiat: observația
externă (nonparticipativă) și observația participativă;
 după gradul de structurare: observație structurată și observație nestructurată
(calitativă).

1) Observația exploratorie se utilizează atunci când nu deținem informații suficiente

despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observații au fost utilizate pentru prima
data de antropologi și etnologi în studierea societăților arhaice. Observația exploratorie se
realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip
de observație este puțin sistematizată, situându-se la nivelul descriptiv al cunoașterii
științifice. Practica asistenței sociale presupune apelul frecvent la asemenea tehnici de
investigare, dat fiind faptul că fiecare client și fiecare situație problematică reprezintă „cazuri
unice”, în felul lor. Astfel, în etapa de reperare a problemei și de analiză a situației clientului,
asistentul social realizează observații exploratorii, în cadrul cărora își construiește ipotezele
pentru investigarea metodică ulterioară.

2) Observația de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a situației

problematice cu care se confruntă clientul asistat, presupunând interpretarea și încadrarea
cazului în tipologia consacrată a diagnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza unei

5
investigații științifice cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv
(diferențial) și un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic).
3) Observația experimentală este utilizată în asistența socială, îndeosebi pe parcursul
derulării planului de intervenție prin care se declanșeaza procese de schimbare socială ce
reunesc caracteristicile unei situații experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor
ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

4) Observația externă (nonparticipativă) este utilizată de către jurnaliști, oameni de

știință, medici și asistenți sociali. În acest caz, observatorul se situează în afara sistemului
observat. Acest tip de observație se recomandă în situațiile în care încadrarea investigatorului
în grupul sau colectivitatea-țintă este dificilă, inadecvată sau imposibilă.

- pe parcursul observației participative este necesară adesea utilizarea unor observatori

membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care
este solicitat de către investigator (asistent social) să culeaga informații cu privire la
activitatea propriului grup.

5) Observația nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată

(cantitativă), nu face apel la o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând să
fie elaborate pe parcursul investigației sau la sfârșitul acesteia. Acest tip de observație se
utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice și în practica asistenței sociale,
mai ales sub forma observației participative.

Avantajele observației:

- este o metodă mai puțin intruzivă;

- are caracter flexibil, permițând o nouă perspectivă asupra unor fenomene studiate anterior;
- furnizează date bogate într-o perioadă scurtă de timp;
- are o mare validitate ecologică (datele sunt luate din viața reală, nu sunt schimbate cu
nimic);
- observatorul nu lucrează cu categorii teoretice prestabilite și el este acela care construiește
teoriile ce vor genera, lega, diferitele categorii relaționale;
- observația permite accesul la fenomene care sunt și mai puțin evidente prin alte tehnicisi
poate fi replicată (repetată).

Dezavantajele observației :

6
- nu orice tip de informație poate fi obținută cu ajutorul observării;
- informații despre motivații, așteptări, intenții sau preferințe nu pot fi culese apelând la
metoda observației.
- informațiile obținute prin observare pot fi utilizate în mod distinct sau  pot fi corelate cu
informațiile generate de alte metode.

Bibliografie
1. Golu, Pantelimon, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989
2. Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,
Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași,
1999

7
4. Petru Iluţ, În căutare de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată, Editura
Polirom, Iași, 1997