CERINTE PORTOFOLIU

1.STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE.TEORII ALE DEZVOLTARII STADIALE

2.ASPECTE PARTICULARE ALE PROBLEMATICII DEZVOLTARII PSIHICE A

COPILULUI PRESCOLAR

ZAMFIR STELUTA

MASTER EDUCATIE TIMPURIE

AN I
 STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE.TEORII ALE DEZVOLTARII STADIALE

Teoria dezvoltarii stadiale considera ca, in anumite momente ale vietii individului apar
schimbari cantitative si calitative majore, crescand complexitatea organizarii sistemelor si
subsistemelor organismului, intr-un mod logic si coerent. Stadiile, mai sunt cunoscute in
literatura de specialitate drept constructe ale dezvoltarii, gandite in legatura cu fiinta umana
considerata global, d.p.d.v. bio-psiho-socio-cultural.
Stadiul de dezvoltare este delimitarea in timp a aparitiei si consolidarii unor particularitati
si a unui nivel de organizare a componentelor intelectuale, afective, volitive si de personalitate
(T. Crețu)
Fiecare stadiu se diferentiaza de un altul prin particularitatile psihologice caracteristice si
prin profilul psihologic (modul de interactiune dintre acestea) specific lui. Dar pentru ca
dezvoltarea psihica este individuala, personala, se pot constata si particularitati psihologice
individuale si un profil psihologic individual. Particularitatile de stadiu si cele individuale trebuie
respectate atunci cand se proiecteaza si desfasoara activitatile instructiv-educative cu copiii de
diferite varste.
Stadiile nu sunt izolate unele de altele, ci intotdeauna un stadiu il pregateste pe cel ce va
urma, si acesta din urma continua dezvoltarea unor achizitii anterioare si le reorganizeaza al un
nivel mai inalt. Pornind de la observații sistematice realizate intr-un cadru științific, J. Piaget a
descoperit legea succesiunii necesare, a stadiilor dezvoltarii psihice. Conform acestei legi,
stadiile nu pot fi nici inversate, nici omise, dar in anumite conditii poate fi accelerata
desfasurarea lor.
Prin stadiu (etapa sau perioada) se mai intelege un interval de varsta, in care majoritatea
persoanelor au insusiri psiho-comportamentale asemanatoare.
Trasaturile psiho-sociale care caracterizeaza majoritatea persoanelor care se afla in aceeasi etapa
se numesc particularitati psiho-sociale de varsta. Acestea se stabilesc statistic. În functie de
aceste particularitati de varsta se poate determina daca o persoana se incadreaza in limitele
medii, depaseste media in sens pozitiv sau este retardata.
Particularitatile psihice individuale (particularitatile temperamentale, motivationale,
aptitudinale, afective s.a.) dau aspectul caracteristic al persoanei (Golu, Zlate, Verza, 1993).
Unele dintre aceste insusiri pot depasi semnificativ valorile medii, in sens pozitiv sau negativ:
· daca este vorba despre inteligenta, creativitate, aptitudini artistice sau sportive, persoana
poate fi supradotata, respectiv subdotata;
· daca este vorba despre insusiri temperamentale, afectiv-motivationale sau de vointa care,
desi sunt mai pronuntate, nu afecteaza negativ adaptarea individului la mediu, vorbim despre
personalitati accentuate (Leonhard, 1979). Acestea se includ in limitele normalitatii. Daca
influenteaza negativ integrarea sociala sau creeaza stari afective neplacute (anxietate, depresie,
fobii, etc.), atunci personalitatea devine patologica.
Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica (longitudinala) a vietii psihice,
situatie in care vorbim despre stadii genetice, cat si in perspectiva transversala, atunci cand se
urmareste unitatea diverselor aspecte ale vietii psihice intr-o etapa anume. În acest din urma caz
vorbim despre stadii de varsta. Stadiul genetic vizeaza reuniunea unui ansamblu de conditii,
stadiul de varsta exprima caracteristici generate de anumite dominante.
Cateva caracteristici ale dezvoltarii stadiale, sunt:
- stadiile se disting prin modificari calitative, individul realizand “mai mult”si “in alt mod”decat
in stadiul anterior;
- tranzitia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapida, in cazul anumitor functii (spre ex.
cresterea in inaltime in perioada adolescentei) sau lenta, in cazul functiilor mai complexe;
- trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizeaza cu un consum mare de energie
(Brazelton, Sparrow dupa A. Muntean), in detrimentul unor achizitii anterioare, care pot regresa
pentru o scurta perioada de timp;
-achizitiile in diferitele planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale dezvoltarii individului se succed
logic, intr-o anumita ordine, ireversibila, astfel incat, schimbarile care apar pe un anumit segment
al dezvoltarii se canalizeaza (adancesc) si se consolideaza in timp;
- stadiul celor mai intense schimbari este copilaria (si mai ales copilaria mica, de la 0 la 3 ani), in
care ritmul achizitiilor realizate in diferite planuri este deosebit de alert. Din acest motiv,
psihologia dezvoltarii a fost considerata multa vreme o psihologie a copilului, aceasta etapa de
varsta fiind segmentul cel mai bine reprezentat informational si cel mai intens cercetat;
-dezvoltarea umana poate fi atat continua, cat si discontinua, pe parcursul vietii individului
existand atat perioade optime, cat si perioade sensibile sau critice, in care organizarea unui
sistem are o vulnerabilitate maxima la stres. Perioadele sensibile, mai mult sau mai putin
precizate, pot aparea in cursul achizitiilor comportamentale ale individului (sociale, de
atasament, sau cognitive, emotionale, de comunicare, etc.), influentand dezvoltarea ulterioara a
acestuia;
-exista anumite limite intre care dezvoltarea unui proces/functie/capacitate poate fi stimulata, tot
asa cum, anumite pierderi aparute in dezvoltare, pot fi recuperate sau compensate ulterior;
-stadiile nu sunt “obligatorii” pentru fiecare individ, iar varsta la care o persoana trece printr-un
anumit stadiu nu este predeterminata. Cu alte cuvinte, dezvoltarea parcurge un drum individual
influentat in mare masura ereditar.
Stadiile dezvoltarii psihice in conceptia lui J. Piaget, L. Kohlberg,S. Freud si E. H.
Erikson
Între psihologi nu exista un consens privind criteriile in functie de care se stabilesc
stadiile dezvoltarii psihice, nici privind numarul etapelor si durata acestora. Vor fi prezentate in
continuare cateva dintre cele mai importante teorii.
Etapele dezvoltarii inteligentei dupa J. Piaget
Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansata de catre Jean Piaget, in anul
1953. Majoritatea psihologilor sunt de acord ca Piaget a fost cel mai influent psiholog in
domeniul psihologiei dezvoltarii din secolul XX. Piaget a considerat inteligenta ca pe o forma de
dezvoltare, prin intermediul interactiunii cu mediul. Copilul fiind activ, actioneaza continuu
asupra mediului sau, observand efectul pe care il are actiunea sa. Cand se gandeste, copilul
efectueaza operatii mintale. O operatie reprezinta orice set de actiuni care produce un efect
asupra mediului. Pe masura ce copilul incepe sa stapaneasca noi abilitati, acestea apar in
procesele sale de gandire sub forma structurilor cognitive denumite scheme.
O schema contine toate ideile, amintirile, capacitatile si asocierile legate de un anumit set
de operatii asupra mediului. Piaget considera ca dezvoltarea cognitiva are loc prin procesul
construirii si dezvoltarii de scheme noi si al extinderii celor existente, astfel incat sa se aplice la
un domeniu mai vast. Pe masura ce creste si interactioneaza cu mediul, copilul isi dezvolta si isi
modifica schemele in mod continuu.
O schema este o structura pe care o utilizam ca fir director in comportamentul nostru. Nu
percepem fiecare lucru nou din viata noastra ca fiind la fel de nou in fiecare zi, ci facem apel la
experientele si capacitatile dobandite anterior pentru a sti ce trebuie sa facem. Piaget considera
ca procesul gandirii a luat nastere ca rezultat al evenimentelor neasteptate. Prin asta, el intelegea
ca, atunci cand suntem capabili sa apelam la schemele preexistente fara nici o problema, nu ne
mai gandim prea mult la evenimentul in curs. Noua uzanta ar fi in afara a ceea ce Piaget a numit
domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente, deci ar trebui sa se modifice atat
comportamentul obisnuit, cat si schemele.
Piaget a considerat ca toti copiii trec printr-o serie de perioade distincte in dezvoltarea
intelectuala. Astfel, stadiile dezvoltarii inteligenței copilului propuse de Piaget sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul experimenteaza lumea prin
perceptii imediate si prin activitate fizica, fara o gandire asa cum o cunosc adultii. Gandirea
copilului este dominata de principiul „aici si acum”. De exemplu, pana la varsta de 8 luni nici un
copil nu detine conceptul de permanenta a obiectelor. Pana atunci tot ceea ce se afla in afara
campului vizual se afla in afara mintii lui, adica copilul nu va incerca sa se uite dupa un obiect
vizibil anterior care este plasat in afara campului vizual.
2. Stadiul preoperational (2-7 ani). În perioada preoperationala pot fi percepute cel mai
clar diferentele intre gandirea copiilor si gandirea adultilor. Aceasta este perioada in care se
dezvolta limbajul si Piaget considera ca utilizarea limbajului de catre copil demonstreaza o
reduce treptata a egocentrismului.
La inceput, copilul prezinta o vorbire egocentrica, cu o constienta redusa a necesitatilor
ascultatorului, dar, treptat devine constient ca, utilizand limbajul pentru comunicare, trebuie sa
si-l ajusteze in vederea unei interactiuni, in loc sa isi exprime pur si simplu gandurile. În aceasta
perioada copilul isi dezvolta capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei
persoane. Atunci cand se gandeste la diferite probleme, copilul are si o tendinta de centrare,
concentrandu-se asupra esentei problemei si ignorand alti factori. Un exemplu este lipsa
reflexivitatii: la aceasta varsta, copiilor le este foarte greu sa vada operatiile ca fiind reversibile.
De exemplu, un copil ar putea invata ca 3x3=9, dar nu ar fi capabil sa ajunga, de aici, la
concluzia ca 9=3x3; sau copilul poate admite ca are un tata, dar nu este capabil sa admita ca si
tatal sau are un copil. Desi o operatie este inversul celeilalte, copilul are tendinta sa se
concentreze asupra unei laturi a problemei si ii este greu sa vada o alta latura.
Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat in perioada
preoperationala, de a intelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasa dintre
partile teoriei lui Piaget. Prin conservare intelegem ca un obiect isi poate modifica forma sau
aspectul, pastrandu-si totusi aceeasi masa sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra
conservarii. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucati de plastilina, transformate
din bile in forme alungite, sau apa colorata, turnata dintr-un pahar larg si mic, intr-unul inalt si
subtire. De fiecare data, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificarii,
ignorandu-le pe cele asociate, care indicau faptul ca volumul sau cantitatea a ramas aceeasi.
Principala sarcina a perioadei preoperationale este de a pregati copilul pentru perioadele
ulterioare si, in acest scop, copilul invata tot timpul din ce in ce mai multe despre mediu. La
sfarsitul perioadei preoperationale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a
face fata principalelor provocari din mediul sau.
3. Stadiul operatiilor concrete (7-11 ani). Începand cu aceasta perioada copilul nu mai
este atat de egocentric, fiind capabil sa vada obiectele si evenimentele si din punctul de vedere al
celorlalti. În aceasta perioada, gandirea copilului incepe sa fie asemanatoare cu cea a adultului,
dar copilul are totusi dificultati in manipularea notiunilor pur abstracte, pentru ca trebuie sa le
lege de lumea reala, pentru a le intelege. Copiii aflati in aceasta perioada sunt caracterizati de o
dorinta extraordinara de a culege informatii despre lume: deseori ei aduna liste considerabile de
fapte sau de date despre un subiect de interes.
4. Stadiul operatiilor formale (de la 11 ani pana la maturitate). Acest stadiu marcheaza
aparitia abilitatii de a gandi abstract fara a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El poate
manevra acum logica abstracta, elaboreaza ipoteze (teorii) despre lume, le testeaza ca un om de
stiinta si utilizeaza notiuni abstracte in gandirea sa. Copilul este capabil sa rezolve o problema la
nivel mental prin evaluarea sistemica a mai multor propozitii si, in acelasi timp, sa analizeze
interconditionarea lor. Piaget considera ca aceasta este cea mai inalta forma de gandire si
sustinea ca, din acest moment, copilul isi poate extinde cunostintele, fara a mai fi impiedicat de
egocentrism sau de alte asemenea restrictii.
Desi stadiile de dezvoltare cognitiva identificate de Piaget sunt asociate cu perioade de timp, ele
difera de la un individ la altul.Cercetarile lui Piaget asupra cognitiei, inteligentei si dezvoltarii
morale conduc la cateva implicații educative:
1. copiii vor oferi explicatii diferite asupra realitatii la diferite stadii de dezvoltare cognitiva;
2. dezvoltarea cognitiva este facilitata prin oferta de activitati si situatii care angajeaza si
presupun adaptare (asimilare si acomodare);
3. materialele de invatare si activitatile trebuie sa includa nivelul motor si mental adecvat
stadiului de dezvoltare si sa evite sarcini care depasesc capabilitatile cognitive curente;
4. utilizarea de metode de invatare care implica subiectul invatarii si prezinta o provocare.
Stadiile dezvoltarii morale in teoria lui L. Kohlberg
Dezvoltarea morala este un aspect esential al socializarii. Fiecare societate are regulile
sale morale, care orienteaza comportamentul membrilor sai in diferite situatii. Prin procesul de
dezvoltare morala copilul interiorizeaza normele morale ale societatii in care traieste, invata ce
este corect si ce este gresit.
Dezvoltarea morala a copilului a fost studiata de Piaget si de Kohlberg. Ei au ajuns la
concluzia ca dezvoltarea morala este strans legata de dezvoltarea cognitiva a copilului (Hayes,
Orrell, 1997; Seamon, Kenrick, 1992).
Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morala, a prezentat subiectilor de diferite varste
povestiri care implicau cate o dilema morala si le-a cerut sa arate cum ar fi solutionat ei
problema. Analizand mii de raspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltarii morale,
fiecare avand cate doua substadii. Aceste stadii sunt:
1. Stadiul moralitatii preconventionale. În acest stadiu corectitudinea comportamentului
este apreciata in functie de consecintele sale.
a) in primul substadiu, care tine pana la varsta de aproximativ 6 ani, copilul crede ca un
comportament este moral daca permite evitarea unei pedepse.
b) copiii mai mari, pana la aproximativ 12-13 ani, apreciaza caracterul moral al unei
actiuni tot in functie de consecintele actiunii, dar pentru ei este esential modul in care esti
apreciat de cei din jur, recunostinta celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul ca si ei la
randul lor te-ar putea ajuta in situatii dificile.
2. În stadiul moralitatii conventionale devine importanta respectarea regulilor sociale.
a) la inceputul adolescentei un comportament este apreciat ca fiind moral daca respecta
conventiile sociale si evita dezaprobarea celorlalti. Aprobarea sau dezaprobarea unui
comportament nu se realizeaza atat in functie de consecintele comportamentului, cat in functie de
intentiile subiectului.
b) spre sfarsitul adolescentei nu mai are o importanta asa de mare aprobarea sau
dezaprobarea sociala, devin mai importante respectarea legilor si a ordinii sociale. Un
comportament este considerat moral, daca prin el se respecta autoritatea si sunt indeplinite
datoriile fata de familie, prieteni, tara.
3. Stadiul moralitatii postconventionale.
 a) cei care se afla in acest stadiu nu neaga rolul legilor si normelor sociale, dar nici nu le
absolutizeaza; ei isi dau seama ca acestea sunt doar niste instrumente necesare pentru buna
functionare a unei societati. Ei inteleg ca uneori, unele norme sau legi pot fi in contradictie cu
bunele intentii ale unei persoane.
b) ultimul substadiu al dezvoltarii morale tine seama de cele mai importante principii
etice, ca de ex. de drepturile omului. Cei care se afla la acest nivel se conduc dupa principii
morale proprii. Regulile pot fi respectate sau nu, in functie de concordanta sau discordanta
fiecarei persoane, cu aceste principii.
Fiecare om trece prin aceste stadii in aceeasi ordine, dar unii trec mai lent dintr-un stadiu
in altul, iar altii mai rapid. Unii nu ajung niciodata in ultimul stadiu.
Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud
Freud considera ca psihicul uman este determinat de forte motivationale inconstiente.
Continutul esential al inconstientului este instinctul sexual (libidoul). Acesta este izvorul energiei
psihice si factorul motivational de baza al comportamentului uman. Freud a descris stadiile de
dezvoltare psihosexuala a copilului.
În primul an de viata copilul se afla in faza orala in care activitatea erotica se exprima in
cursul suptului si mestecatului.
De la 1 la 3 ani libidoul se concentreaza asupra anusului si copilul gaseste multa placere
in actiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.
De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descopera diferentele biologice dintre sexe. Tot
in aceasta faza copilul isi orienteaza libidoul in afara lui. Baiatul se simte atras de mama
(complexul Oedip) si ar dori sa elimine rivalul care este tatal sau. Dar el se teme ca drept
pedeapsa va pierde organul genital. Aceasta frica, numita complexul castrarii, duce la refularea
iubirii pentru mama si identificarea cu tatal, ceea ce – in timp – va duce la preluarea normelor
morale ale acestuia. În mod asemanator fata se indreapta catre tatal sau, dar frica de
dezaprobarea mamei duce la refularea acestor sentimente (complexul Electra).
Între 7 si 12 ani este faza de latenta.
Dupa 12 ani, odata cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la parinti si orientarea
sa catre alti semeni. Acesta este stadiul genital (Hayes si Orrell, 1997; Gal, 2001).
Teoria dezvoltarii psihosociale a lui E. H. Erikson
 Erik Erikson este unul dintre psihologii neofreudieni care a dezvoltat teoriile lui Freud.
Erikson, analizand biografia a sutelor de pacienti tratati de el, a ajuns la concluzia ca premisa
dezvoltarii unei personalitati sanatoase este rezolvarea conflictelor dintre individ si societate. El
a identificat 8 stadii ale dezvoltarii psihosociale. În fiecare stadiu individul se confrunta cu un alt
tip de conflict. De modul in care sunt rezolvate conflictele depinde progresul individului.
1. Primul stadiu, in primul an de viata, are la baza conflictul incredere versus neincredere,
determinat de calitatea ingrijirii materne. Îngrijirea calda, echilibrata, calma induce incredere, in
timp ce ingrijirea dezordonata, capricioasa duce la instalarea neincrederii, a suspiciunii, fricii.
Aceste insusiri (increderea sau neincrederea) se integreaza in inconstient si devin trasaturi de
baza in relatiile interpersonale pe care le statornicește individul.
2. Al doilea stadiu dureaza pana la 3 ani. În aceasta perioada copilul invata sa mearga, sa
actioneze singur si sa isi controleze sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre
autonomie versus indoiala (cel din urma fiind insoțit de sentimentul de rusine datorat
incapacitatii copilului de a-și dobandi autonomia). Daca copilul este incurajat sa efectueze singur
diferite actiuni marunte, iși dezvolta autonomia. Daca este criticat frecvent [pentru ca se loveste,
se murdareste, strica unele obiecte], atunci se va indoi de capacitatea sa de a face singur ceva si
devine excesiv de rusinos/temator. Adeseori si aceste insusiri (autonomia, increderea in sine /
indoiala, rusinea) devin insusiri fundamentale ale personalitatii.
3. În al treilea stadiu, care dureaza pana la 5 ani, conflictul de baza este cel dintre
initiativa versus vinovatie. Copilul are tendinta de a fi activ, de a se misca tot timpul, de a se
juca, de a comunica cu cei din jur. Daca initiativa sa nu este ingradita, ea va deveni o
caracteristica psihica. Daca copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simti vinovat.
Sentimentul vinovatiei, subevaluarea sinelui, pot deveni insusiri de personalitate.
4. Stadiul al patrulea dureaza pana la aproximativ 11 ani si este caracterizat prin
conflictul sarguinta versus inferioritate. În aceasta perioada copilul incepe scoala și i se impun
numeroase cerinte, carora reuseste sa le faca fata prin dezvoltarea harniciei. Daca nu reuseste sa
faca fata cerintelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simti incapabil sa faca fata
solicitarilor.
5. Stadiul al cincilea are loc intre 12-18 ani. În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul
dintre constientizarea identitatii eului versus confuzia rolurilor. În aceasta perioada, tanarul se
integreaza in diferite grupuri sociale care solicita interpretarea unei mari varietati de roluri
sociale. În relatiile cu parintii si cu profesorii sai, trebuie sa accepte regulile impuse de acestia;
va trebui sa colaboreze sau sa rivalizeze cu colegii de scoala sau din cluburile, cercurile pe care
le frecventeaza; va trebui sa invete sa coordoneze, sa organizeze uneori activitatea, sa-și domine
colegii uneori – deci trebuie sa invete sa interpreteze diferite roluri. Rolurile sunt contradictorii si
aceasta contradictie trebuie rezolvata pe plan subiectiv. Tanarul trebuie sa isi construiasca acea
identitate care sa integreze, sa sintetizeze, insusirile solicitate de toate aceste roluri. Esecul
formarii identitatii ar putea duce la confuzia de roluri, care este insotita ulterior, de neincredere
in sine, sentimente de inferioritate, etc.
În paralel cu intarirea identitatii eului, in aceasta perioada se intensifica increderea in
sine, initiativa, autonomia si scade frecventa comportamentelor opozitioniste, demonstrativ-
nonconformiste.
6. Cel de al saselea stadiu are loc intre aproximativ 18-35 ani si este perioada tineretii si
inceputul varstei adulte. Conflictul caracteristic acestei perioade este cel dintre intimitate versus
izolare. În acest stadiu se stabilesc relatii intime bazate pe iubire sau prietenie. Esecul realizarii
unor astfel de relatii duce la izolare sociala.
7. Al saptelea stadiu, intre 35-65 ani, este perioada adulta propriu-zisa. Conflictul
fundamental este cel dintre generativitate versus stagnare. Termenul “generativity” este un
termen creat de Erikson din notiunile generozitate, generare si exprima dorinta individului de a
ajuta membrii propriei familii dar si pe altii, exprima preocuparea pentru generatiile viitoare,
pentru progresul tarii sau chiar al umanitatii (atitudine prezenta la unii politicieni, oameni de
stiinta, artisti). Cei caracterizati prin generativitate sunt mai activi, mai creativi. Esecul
generativitatii duce la egocentrism, pasivitate, rutina, stagnare in dezvoltarea personalitatii.
8. Ultimul stadiu are loc de regula dupa 65 ani, in perioada batranetii. Conflictul de baza
este cel dintre sentimentul realizarii versus sentimentul disperarii. Unii, atunci cand privesc in
urma și intocmesc un bilanț al vieții, sunt satisfacuti de realizarile lor. Altii sunt nemultumiti,
chiar disperati, deoarece conștientizeaza doar esecurile si oportunitatile pierdute (Hayes, Orrell,
1997; Schiopu, Verza, 1995; Gal, 2001).
 ASPECTE PARTICULARE ALE PROBLEMATICII DEZVOLTARII PSIHICE

A COPILULUI PRESCOLAR

Pe baza dezvoltării evidente a sensibilităţii tactile, prin creşterea rolului său în explorarea
lumii, se dezvoltă şi percepţiile tactile, ca sursă de informaţie despre lumea înconjurătoare, ce
ajută la acumularea unor experienţe directe şi personale. Copilul dezvoltă strategii noi de
pipăirea obiectelor necunoscute, percepţiile tactile le întăresc pe cele vizuale, copiii îşi însuşesc
verbal cuvinte care exprimă calităţile tactile ale obiectelor, limbajulajutându-i în fixarea acestor
percepţii.
Percepţiile vizuale.
Copilul este capabil de discriminări vizuale mai fine, pe care are posibilitatea să le
identifice verbal şi să le fixeze în memorie. Sunt bine însuşite formele geometrice principale,
care devin repere de bază în identificarea unor forme mai complexe. Se dezvoltă constanta de
mărime şi se consolidează constanta de formă. Se însuşesc denumirile culorilor de bază şi a
nuanţelor şi sunt verbalizate şi fixate relaţiile de poziţie dintre obiecte.
Percepţiile auditive.
Se dublează sensibilitatea diferenţială a sunetelor, faţă de stadiul anterior. Auzul are 3
forme clare: - fizic – realizează identificarea sunetelor şi sursa emiterii lor; - fonematic–
diferenţierea între sunetele cuvintelor şi chiar între consoane mai apropiate; din acest punct de
vedere copiii au dificultăţi în a distinge diftongii, triftongii, şi nu îşi stabilesc pe deplin structurile
analiticosintetice, lucru care se va întâmpla în clasa întâi. Tocmai pentru acest motiv copilul este
capabil la această vârstă să înveţe limbi străine, pentru că nu sau stabilizat încă dominantele
limbii materne; - muzical – copiii nu numai că ascultă muzica, ci şi cântă, majoritatea pot
reproduce linii melodice simple, iar excepţional pot cânta, pot interpreta şi melodii complexe.
Percepţia timpului.
Este favorizată de ritmicitatea programului zilnic şi de comunicarea cu adulţii. În acest
stadiu, copiii se orientează relativ bine la momentele zilei, dar nu întotdeauna le verbalizează
corect, greşind în special în folosirea adverbelor. Se orientează dificil în timpul trecut şi viitor,
confundându-le.
Reprezentările joacă la preşcolar un rol considerabil în construirea semnificaţiei
cuvintelor, în dezvoltarea gândirii intuitive şi în imaginaţie. Reprezentările au o dublă natură:
una configurativ-intuitivă şi una operaţionalintelectivă. Piaget a demonstrat că în preşcolaritate,
la nivel preoperaţional, nu pot fi generate decât imagini reproductiv-statice, deci care evocă
spectacole deja cunoscute şi percepute anterior. Imaginile statice sunt influenţate de activitatea
desfăşurată cu obiectele. Imaginile reproductiv-statice s-au evidenţiat în următoarele
experimente:
- S-au luat 2 grupe de preşcolari, iar experimentatorul a arătat primei grupe un aranjament
de cuburi, iar celei de-a doua grupe i s-a prezentat acelaşi aranjament, dar li s-a cerut copiilor să
reproducă aranjamentul, cu alte cuburi. După o săptămână, s-a cerut ambelor grupe să
recunoască acel aranjament, dintre altele. Concluzia a fost că cea de-a doua grupă a avut
rezultate mult mai bune la recunoaştere.
- Acest experiment a scos în evidenţă legătura dintre structurarea reprezentărilor şi
limbaj. S-a prezentat unei grupe de copii o serie de baghete aranjate într-un anumit fel, iar cea
doua grupă a primit şi sarcina de a descrie în cuvinte aranjarea baghetelor. După o săptămână,
puşi de asemenea să identifice aranjamentul, cei care l-au verbalizat l-au recunoscut mult mai
repede şi mai bine, ceea ce a demonstrat că asupra reprezentărilor se poate acţiona prin
verbalizare.
Pe aceste experimente se bazează actualmente sistemul educativ preşcolar, care foloseşte
desene, construcţii şi alte tipuri de reprezentări obiective. Rolul experienţei perceptive în
formarea reprezentărilor este tocmai de a fixa caracteristicile importante ale obiectelor,
folosindu-se în special acele aspecte care sunt atrăgătoare pentru copii Tot pe acest sistem se
bazează conversaţia cu preşcolarii, în care este bine să se recurgă atât la imagini colorate, cât şi
la povestire (verbalizare). Neveanu explică într-un capitol de psihologia preşcolarului rolul
exprimărilor plastice în fixarea-reprezentare a unor însuşiri ale plantelor şi animalelor. Imaginile
reproductiv-cinetice (de mişcare)sunt la preşcolar încă vagi şi neadecvate. Aceste mişcări ar
antrena operativitatea gândirii, iar pentru că aceasta nu este încă bine dezvoltată, rezultatele în
exprimarea acestor tipuri de imagini sunt slabe. Spre exemplu, copiii nu pot reda mişcarea unei
baghete din poziţia orizontală, până la poziţia verticală. Ei nu reuşesc să redea corect poziţiile
intermediare pe care le traversează bagheta, iar mărimea baghetei este subestimată. Imaginile de
transformare sunt, de asemenea, dificil de efectuat de către preşcolar, spre exemplu le este dificil
să întindă, prin desen, un arc de cerc. Întotdeauna, porţiunea întinsă va fi mai mică decât trebuie.
 Imaginile topografice sunt, de asemenea, defectuos exprimate de către copii. Deşi
preşcolarii parcurg de nenumărate ori drumul de acasă la grădiniţă şi înapoi, ei nu reuşesc să
reproducă acest drum cu ajutorul unor repere adecvate, decât dacă realizează un itinerar în care
construiesc din aproape în aproape câte o secvenţă a drumului, deci fără să aibă o vedere
generală a acestuia. Acesta este şi motivul pentru care, în fapt, reuşesc cu dificultate să parcurgă
acest drum. Legătura puternică dintre percepţii şi reprezentări este relevată şi în dificultatea pe
care o întâmpină copiii în desenarea unui profil uman sau a unei căruţe trase de cai. Ei aleg în
executarea desenului poziţia cea mai frecventă pe care au cunoscut-o, poziţia cea mai
avantajoasă în plan perceptiv. Spre exemplu, profilul uman este desenat frecvent cu ambii ochi
pe aceeaşi parte, precum şi cu gura desenată întreagă, pe aceeaşi parte. Imaginea calului este
frecvent desenată din profil, pe când imaginea căruţei este desenată din faţă. Această fază a
dezvoltării copilului a fost numită faza realismului individual, pentru că, în fapt, copilul
desenează acele elemente e care ştie că le posedă modelul şi nu pe acelea pe care le-ar putea
desena dacă ar percepe acel obiect dintr-o poziţie sau alta. Ca exemplu, putem spune că,
frecvent, copiii desenează şoseaua văzută de sus şi maşinile de pe ea văzute din profil.
Lărgirea câmpului explorărilor perceptive, curiozitatea mare, însuşirea tot mai bună a
limbajului, ca şi implicarea mai profundă în joc şi în alte forme de activitate, împreună şi sub
coordonarea adultului, reprezintă condiţii de bazăale dezvoltării mentale a preşcolarului. Acesta
reuşeşte în acest stadiu să se desprindă, oarecum, de acţiune, aceasta nu îi mai absoarbe toată
atenţia, ceea ce îi permite să fie mai receptiv la real. De asemenea, în plan afectiv, copilul devine
capabil să se orienteze şi să cunoască lumea ca pe o realitate din afara sa, realitate de care trebuie
să ţină seama. De exemplu, părinţii sunt văzuţi acum nu numai ca persoane care îndeplinesc
dorinţe, ci şi care cer, care aprobă, care interzic şi chiar pedepsesc.
Caracteristicile gândirii preşcolarului:
- este intuitivă, se sprijină pe aspecte observabile ale însuşirilor obiectelor, însă copilul
poate gândi ceea ce percepe sau a perceput, dar gândirea nu merge mult mai departe de
reprezentarea elementului perceput;
- este situativă, se desfăşoară în contexte corecte, răspunzând trebuinţelor de adaptare ale
copilului, dar este în continuare şi generată de dorinţele copilului;
- începe să se interiorizeze, fiind ajutată de limbaj şi de reprezentări (acţiuni executate în
gând);
 - este preoperaţională, dispune doar de scheme preoperatorii, care nu implică o rigoare
logică, ci se reduc practic la nişte intuiţii articulate.
Gândirea, în ansamblu, rămâne prelogică, operaţiile ei bazându-se doar pe reglări
perceptive, transpuse apoi în reprezentări. Copilul crede ceea ce percepe şi nu simte nevoia de a
realiza un control printr-un experiment mental.
De asemenea, copilul nu emite ipoteze şi nu sesizează contradicţiile între constatările sale;
- persistă egocentrismul în gândire, astfel încât mai bine de ½ din acest stadiu, copilul
raportează încă totul la propria persoană, tot ce îl înconjoară este pentru el sau are legătură cu el;
- persistă animismul gândirii;
- persistă magismul gândirii;
- relaţia dintreposibilşiimposibil, concepte care la preşcolar se suprapun, de aceea el crede
în forţa miraculoasă a personajelor din poveşti, şi mai crede, dacă nu i se relevă adevărul, în
existenţa reală a unor personaje magice.
Primele îndoieli cu privire la existenţa lui Moş Crăciun apar în jurul vârstei de 5 ani, ceea
ce nu înseamnă decât acumularea de informaţii şi nu o renunţare la ideea realităţii personajului.
Vocabularul pasiv înregistrează între 500-1500 de cuvinte, în mod obişnuit, dar poate
atinge un maxim de până la 2500 cuvinte, în timp ce vocabularul activ rămâne mai restrâns şi
oarecum limitat în funcţie de dorinţele şi preocupările copilului. La această vârstă copilul învaţă
să vorbească corect fonetic şi gramaticalşi integrează cu uşurinţă cuvinte noi în structurile
verbale, manifestând o adevărată plăcere în însuşirea cuvintelor noi, cu care se şi mândreşte.
Achiziţionează foarte bine sensul propriu al cuvintelor, dar sensurile figurate nu sunt
înţelese. Sunt foarte receptivi la epitete şi au predispoziţie pentru diminutive. Se manifestă acum
fenomenul aşa-zisei „creaţii” lingvistice, în sensul că atunci când nu găsesc cuvântul potrivit
pentru situaţie, încearcă să şi-l construiască singur, pornind de la unele din caracteristicile
obiectului sau situaţiei, ori de la cuvinte pe care nu le cunoaşte bine, însuşite de la adulţi. O bună
perioadă (vârsta de 5 ani şi mai târziu) se străduieşte să imite vorbirea adultului. Copilul fixează
scheme de comunicare pe care le foloseşte în situaţii potrivite, în care integrează şi adaptează
cuvinte noi, creându-şi clişee verbale sau stereotipii care îl ajută să se exprime cu mai multă
uşurinţă. Apare expresivitatea în comunicare, precum şi fenomenul de adaptabilitate verbală,
întâlnită în vorbirea alternativă. Spre exemplu, poate povesti un basm modificându-şi vocea, în
funcţie de personajul interpretat.