STADIILE ONTOGENETICE ALE DEZVOLTĂRII PSIHICE

Stadialitatea dezvoltării psihice

Dezvoltarea umană nu este un proces continuu, care se desfăşoară constant şi uniform,
ci unul stadial, în care diferite etape se succed sistematic, iar trecerea de la o etapă la alta se
realizează progresiv şi nu brusc. Astfel are loc mai întâi o obişnuire a individului cu noua
situaţie (noile caracteristici specifice stadiului în care se află), până ce se poate spune ca a fost
atinsă perioada de apogeu sau maturizare în stadiul respectiv.
Diferiţi autori (J. Piaget, H. Wallon, S. Freud, A.N. Leontiev, L. Kohlberg, A. Binet etc.) au
sesizat, prin cercetări experimentale, existenţa unor stadii în procesul dezvoltării umane.
Stadiul reprezintă o fază sau etapă de dezvoltare de tip complex, în care regăsim, ca şi
caracteristici fundamentale, transformări de tip cantitativ-calitativ specifice, funcţionale şi
structurale (ireversibile dupa unii autori) ale însuşirilor individuale înnăscute sau
achiziţionate.
În explicarea stadialităţii este necesar a se ţine cont de caracteristicile vârstei şi
caracteristicile individuale.
Caracteristicile vârstei sunt constituite din trăsăturile somatice, fiziologice şi psiho-
comportamentale care sunt comune pentru mai multe persoane de aceeaşi vârstă (de exemplu,
comportamentul ludic la copii, puseul de creştere în perioada pubertăţii etc.).
Caracteristicile individuale se refera la trăsăturile somatice, fiziologice şi psiho-
comportamentale specifice unei singure persoane şi care o deosebesc pe aceasta de alte
persoane din aceeaşi categorie de vârstă sau dintr-o categorie de vârstă diferită (de ex.,
trăsături fizice, trăsături temperamentale, mod diferit de reacţie într-o situaţie similară etc.).
Stadiul psihic reprezintă un ansamblu de caracteristici psihice bine conturate şi
diferenţiate calitativ, care permit identificarea particularităţilor asemănătoare la indivizi aflaţi
în aceeaşi perioadă de vârstă, precum şi particularităţile diferite la indivizi aflaţi în diverse
perioade de vârstă. Relaţia între vârstă (exprimată prin conceptele de etape şi cicluri de vârstă)
şi stadiul de dezvoltare psihică este una de corespondenţă relativă în sensul că schimbarea
vârstei (cronologice) nu aduce automat şi schimbarea vieţii psihice.

Etapele, ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice:

 etapa prenatală – perioada în care se conturează şi se construiesc toate componentele
organismului, inclusiv elemente de natură psihică;
 etapa postnatală – de la naştere până la finalul vieţii, care include trei cicluri majore de
dezvoltare:
- ciclul de creştere şi dezvoltare (0 - 25 de ani) – se dezvoltă toate capacităţile fizice
şi psihice specifice speciei umane;
 - ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 de ani) – capacităţile fizice şi psihice se
manifestă deplin;
- bătrâneţea (după 65 de ani) - capacităţile individului intră în declin.
Fiecare ciclu prezintă stadii specifice de dezvoltare. În prezenta lucrare vom aminti doar
stadiile corespunzătoare adolescenţei şi perioadei adulte:
1. perioada pubertăţii sau preadolescenţa (între 10 – 14 ani);
2. perioada adolescenţei (între 14 – 20 de ani );
3. perioada postadolescenţei sau adolescenţa târzie (între 20 şi 25 de ani);
4. stadiul tinereţii (între 24 şi 35 de ani) - se definitivează identitatea profesională, socio-
culturală, familială, etc.;
5. stadiul vârstei adulte (35 – 65 de ani) – puternică maturizare în viaţa psihică, în special în
ce priveşte afectivitatea şi personalitatea;
6. stadiul de trecere (65 - 70 de ani) – identitatea profesională a individului începe să se
destrame (pensionarea), însă capacităţile fizice şi psihice sunt la un nivel bun;
7. prima bătrâneţe (70 – 80 de ani) - capacităţile fizice şi psihice încep să scadă iar individul
îşi restrânge sfera activităţilor şi a relaţiilor sociale;
8. a doua bătrâneţe (80 - 90 de ani) – apare dependenţa de ceilalţi pentru satisfacerea
nevoilor;
9. marea bătrâneţe (după 90 de ani).
Cu cât ne situăm mai aproape de începutul dezvoltării (în copilăria mică, de exemplu),
unităţile de vârstă în care se concentrează diferenţele psihologice sunt mai mici şi se succed
rapid. Cu cât dezvoltarea înaintează către vârstele mari, diferenţele sunt din ce în ce mai greu
sesizabile şi mai puţin spectaculoase. Indiferent de stadiul la care ne referim, structurile
psihice existente constituie elemente de sprijin, de geneză pentru diferite însuşiri şi
caracteristici psihice caracteristice următorului stadiu.
Dezvoltarea psihică poate fi urmărită pe trei direcţii psihice reprezentative, astfel încât se
pot aborda dezvoltarea cognitivă, afectivă şi socio-morală.

Stadialitatea cognitivă (J. Piaget)1

Termenul cognitiv, derivat din latinescul cognoscere (a cunoaşte), se referă la activităţile
implicate în achiziţia, procesarea, organizarea şi utilizarea cunoştinţelor. Cu alte cuvinte, este
vorba despre toate acele abilităţi asociate cu gândirea şi cunoaşterea.
Ontogeneza cognitivă, mai ales sub aspectul procesualităţii de tip logico-matematic –
1
Piaget a expus sistemul stadiilor dezvoltării cognitive în mai multe reprize : 1930, 1937, 1947, 1948, 1950,
1952 şi 1955.
aspect care l-a interesat în mod deosebit pe Jean Piaget – se prezintă într-o succesiune de
stadii, dintre care ne vom focaliza aici pe cele corespunzătoare adolescenţei şi vârstei adulte,
enumerând doar stadiile corespunzătoare copilăriei:
1. Stadiul senzorio-motor (0 - 2 ani) corespunde dezvoltării şi coordonării capacităţilor
senzoriale şi motorii ale copilului.
2. Perioada preoperatorie (2 - 7/8 ani) se centrează în jurul funcţiei semiotice sau
simbolice (copilul poate să înveţe să exprime o realitate - obiect, persoană, situaţie – cu
ajutorul unui substitut evocator – cuvânt, desen, comportament, imagine mintală).
3. Stadiul operaţiilor concrete (7/8 - 11/12 ani) – achiziţia reversibilităţii.

Trecerea la operaţiile concrete reprezintă un punct de răscruce în dezvoltarea cognitivă. În

acest stadiu sunt elaborate instrumente mintale fundamentale, permanente care, în stadiul
următor, se întregesc printr-un sistem operaţional şi mai complex. Asistăm la schimbări
transformative intrapsihice care se exteriorizează în transformări variaţionale reflectate în
comportament.
În această perioadă se dobândeşte treptat capacitatea de conservare a cantităţilor
discontinue, a greutăţii (la 8 - 9 ani) şi a volumului (în jur de 12 ani); de asemenea, copilul
devine capabil să rezolve probleme care implică operaţiile de tranzitivitate şi clasificare
ierarhică, sau probleme care implică raţionamente cu privire la relaţiile spaţiale între obiecte.
Apare raţionamentul inductiv (de la concret la abstract) şi raţionamentul analogic (prin
asemănare).
4. Stadiul operaţiilor formale sau inteligenţa operaţional-abstractă (11/12 – 15/16 ani
sau niciodată):
Raţionamentul se desprinde de concret, putându-se baza pe abstractizare. Apare
raţionamentul deductiv (de la abstract la concret) pe baza unor modele ideo-verbale. Gândirea
devine formală şi combinatorică.
Pe lângă operarea mai nuanţată cu clase de obiecte şi cu relaţiile dintre ele (stadiul
anterior) apare posibilitatea operaţiilor cu operaţii, ceea ce permite trecerea la raţionamentul
ipotetico-deductiv. Cunoaşterea care se îndrepta până în această perioadă de la real la posibil
devine deschisă şi drumului invers, de la posibil la real (Piaget arată că în acest tip de
transformare se află originea „idealismului adolescenţei”).
În acest stadiu, adolescentul devine capabil să elaboreze informaţii noi pe baza şi cu ajutorul
informaţiilor dobândite anterior.
Generarea de corelaţii abstracte provenite din informaţia disponibilă, iar ulterior
compararea acestora între ele, este o competenţă generală specifică gândirii adolescentului.
Piaget descrie o sarcină în care elevilor din stadiul concret-operaţional le-a fost oferit un set
de propoziţii care semnificau acelaşi lucru. Totodată li s-a solicitat să pună în corespondenţă
propoziţiile respective cu un set de proverbe. S-a constatat că, deşi copiii înţeleg cerinţele
sarcinii, răspunsurile lor sunt în mare parte greşite, deoarece ei nu realizează principiul
general pe care îl descrie proverbul. Ei realizează corespondenţa pe baza similarităţii
propoziţiilor, însă nu reuşesc să compare sensul acestora pentru a identifica rezultatele
corecte. În schimb adolescenţii şi adulţii realizează mult mai rapid şi corect o astfel de
corespondenţă.
Altă competenţă pe care Piaget a identificat-o la adolescenţi este abilitatea acestora de
a raţiona asupra unor situaţii şi condiţii ipotetice, pe care nu le-au experimentat. Gândirea nu
mai este legată de obiecte şi evenimente actuale: adolescenţii pot să abordeze noţiuni pur
ipotetice şi abstracte. Adolescentul poate accepta, de dragul argumentului sau a discuţiei,
condiţii care nu există sau care sunt contrare experienţei imediate cu obiectele. Adolescenţii
nu sunt legaţi de propria lor experienţă a realităţii, drept urmare pot să aplice logic fiecare set
de condiţii. Astfel, ei sunt capabili să se gândească la viitor, să ia în calcul mai multe
posibilităţi şi să facă planificări în consecinţă. O ilustrare a abilităţii de a raţiona despre
situaţii ipotetice se găseşte în dezbaterile formale.
Abilitatea adolescentului de a analiza, compara şi a diferenţia corelaţiile abstracte şi
experienţele stă la baza dezvoltării principalelor competenţe pe care se orientează
învăţământul secundar.

Stadialitatea afectivă (Henri Wallon)

Din punct de vedere afectiv H. Wallon caracterizează dezvoltarea umană astfel:
 la 1 an afectivitatea se defineşte prin impulsivitate şi instabilitate, emoţii puternice şi
negative;
 la 2 ani se conturează independenţa sinelui; apar sentimente de dragoste, ruşine, ură;
 la 3 - 5 ani se constituie conştiinţa de sine pe baza imaginii de sine (recunoaşterea
copilului în oglindă);
 la 6 - 7 ani încep să se diferenţieze comportamentele sociale care se dezvoltă până la
10 ani;
 între 11 - 14 ani – viaţă afectivă bogată şi contradictorie, caracteristică pubertăţii;
 15 - 19 ani, uneori până în jurul vârstei de 21 de ani – adolescenţa definită printr-un
decalaj între planul intelectual (mai avansat) şi cel socio-afectiv

Stadialitatea morală (L. Kohlberg)

În armonie cu evoluţia cognitivă judecata morală parcurge şi ea o dezvoltare stadială.
În literatura de specialitate se evidenţiază trei componente principale ale moralităţii:
- Componenta cognitivă (reprezentări şi noţiuni morale) se referă la cunoaşterea regulilor
etice, precum şi la capacitatea de a deosebi între ele actele şi conduitele “bune” sau “de dorit”
de cele “rele”, care trebuie să fie evitate.
- Componenta comportamentală (fapte şi acţiuni morale) presupune actualizarea, în
manifestările copilului, a standardelor morale dezirabile într-o anumită cultură.
Unele dintre aceste standarde sunt foarte asemănătoare, dacă nu chiar invariabile, de la o
societate la alta: practic, orice comunitate umană acceptă şi promovează comportamente
cooperante, altruiste, corecte şi sincere (denumite comportamente prosociale), concomitent cu
respingerea celor bazate pe minciună, înşelătorie, incorectitudine.
- Componenta emoţională a moralităţii (convingeri şi sentimente morale) presupune adoptarea
de către copil a sentimentelor cele mai adecvate faţă de actele proprii şi ale celorlalţi.
În baza modului de judecare a unor dileme morale (10 întrebări-problemă la care a
contat nu atât răspunsul cât argumentaţia subiecţilor), Kohlberg a identificat 3 niveluri mari
de evoluţie a judecăţii morale, fiecare dintre ele cu două stadii distincte:
1. nivelul premoral sau convenţional (4 - 10 ani): standardele de judecare sunt etichetele
culturale ale anturajului (bun/rău, are dreptate/se înşeală, cuminte/obraznic), iar faptele sunt
judecate după consecinţele lor;
- stadiul moralităţii ascultării, în care pedeapsa şi recompensa sunt criterii foarte
puternice, implicit, evitarea pedepsei şi supunerea la norme apar ca avantaje
personale imediate;
- stadiul moralităţii hedonismului instrumental naiv, în care conformarea la
normă este considerată sursă de beneficii (ea trebuie realizată pentru că, fiind
recompensată, este plăcută prin consecinţele sale).
2. nivelul moralităţii convenţionale (10 - 13 ani): nivelul conformării la normă şi al jucării
“rolului de copil” aşa cum este el cerut de familie şi alte grupuri de apartenenţă. Conformarea
are la bază plăcerea de a i se recunoaşte purtarea, de a avea un statut “ bun”
- stadiul moralităţii bunelor relaţii – copilul respectă normele pentru a fi
recunoscut ca “băiat bun/fată bună”;
- stadiul moralităţii legii şi ordinei – respectarea autorităţii, a normelor şi a legilor
începe să apară ca necesitate ce reglementează conduita tuturor, fapt care
acţionează şi în beneficiul personal.
3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării personale a principiilor
morale (după 13 ani sau niciodată): acceptarea normelor morale apare ca factor de
identificare cu grupul de referinţă, prin împărtăşirea aceloraşi drepturi şi îndatoriri dar se
manifestă şi un efort de definire a valorilor morale proprii, cu distanţare faţă de stereotipurile
existente
- stadiul moralităţii contractuale – al acceptării democratice a legii. Standardele
morale sunt înţelese ca rezultat al unor decizii mutuale, legile nu sunt intangibile
şi pot fi schimbate pe considerente raţionale, vizând utilitatea generală;
 - stadiul moralităţii principiilor individuale de conduită – sistem propriu de
valori morale obţinut prin semnificaţiile acordate conceptelor de justiţie,
reciprocitate, egalitate, demnitate. Judecata de sine este percepută ca fiind mai
puternică decât cele venite din exterior.

Stadiile dezvoltării psihosexuale (Sigmund Freud)

Viziunea psihanalitică a lui Freud privind dezvoltarea cognitivă a omului a avut un
efect profund asupra gândirii psihologice încă de la apariţie, în prima parte a secolului XX.
Freud susţine că personalitatea este constituită din trei structuri importante: Id
(Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Fiecare parte a personalităţii are propria sa
funcţie, iar în personalitatea sănătoasă şi matură, cele trei părţi se află în armonie, ducând la
un comportament echilibrat şi bine integrat.
Id-ul este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii, înglobând toate
pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive şi cele care interesează satisfacerea nevoilor
corporale. El acţionează după principiul plăcerii, căutând plăcerea şi evitând durerea. Id-ul
este iraţional, impulsiv şi nu este afectat de restricţiile sociale. La copiii nou-născuţi toate
procesele mentale sunt procese ale Id-ului, în accepţiunea freudiană.
Eul se dezvoltă odată cu creşterea copilului în încercarea acestuia de a se adapta
cerinţelor lumii exterioare, fiind, deci, un construct social. Eul operează după principiul
realităţii, adică satisfacerea nevoilor este amânată până în momentul şi locul oportun. De
exemplu, copilul învaţă că foamea îi va fi satisfăcută atunci când cineva va fi disponibil sa-i
prepare mâncarea. Prin dezvoltarea acestei structuri de personalitate individul învaţă sa ia în
considerare constrângerile şi restricţiile lumii înconjurătoare. Eul încearcă să realizeze
echilibrul dintre pulsiunile iraţionale ale Sinelui şi realităţile lumii exterioare.
Supraeul este echivalentul aproximativ al conştiinţei de sine şi apare în perioada 4 - 6
ani. Supraeul este instanţa morală internă a individului, evaluarea a ceea ce este „drept” şi
„nedrept”, în funcţie de reprezentarea fiecărei culturi. Orice încălcare a standardelor înalte
stabilite la nivelul Supraeului, deseori nerealiste, are ca rezultat sentimentul de vinovăţie şi
anxietatea.
Teoria stadiilor dezvoltării psihosexuale elaborată de Freud a apărut în urma
investigaţiilor clinice, autorul ajungând la concluzia că primii cinci ani de viaţă au un efect
permanent asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii individului. Freud s-a referit la
instincte sexuale, având în vedere conceptul de plăcere fizică mai degrabă decât conceptul de
sexualitate aşa cum este înţeles astăzi.
Stadiul oral
Primul stadiu se desfaşoară în primul an de viaţă, sursa principală de plăcere a
copilului fiind gura. Copilul gaseşte o plăcere deosebită în activităţi orale, precum suptul şi
apucarea cu gura, lucru important, dupa Freud, în definirea tipului de personalitate care se
dezvoltă.
Stadiul anal
Al doilea stadiu are loc de la unu la trei ani. În timpul lui energia sexuală a individului
se concentrează asupra anusului şi copilul găseşte multă plăcere în acţiunea de defecare.
Aceasta este vârsta la care copilul va fi deprins cu oliţa, iar Freud consideră că această
deprindere ar putea influenţa personalitatea ulterioară.
Stadiul falic
În stadiul falic, de la trei la şase ani, are loc identificarea sexuală a copilului. Pentru
prima dată, zonele genitale devin zone erogene principale, dar nu în legătură cu reproducerea,
ci în maniera specifică sexualităţii infantile, urmărind doar obţinerea de plăcere. În timpul
acestui stadiu Freud presupune că băieţii încep să se confrunte cu ceea ce el a numit
complexul Oedip, iar fetele resimt complexul Electra. Acesta îi produce copilului conflicte
interioare, care trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex. În
această perioadă se conturează diferenţa între sexe
Perioada de latenţă
Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de perioadă de latenţă şi se
desfaşoară de la şase ani până la pubertate. Caracteristicile principale ale acestei perioade sunt
determinate de declinul sexualităţii infantile. Se formează şi se consolidează sentimente
esenţiale pentru om ca fiinţă culturală şi morală: pudoarea şi dezgustul.
Stadiul genital
Când copilul ajunge la pubertate libidoul (energia psihică) se focalizează asupra
organelor genitale şi atenţia tânărului adult se concentrează acum asupra sexului opus. Acest
stadiu aduce cu sine transformările definitive ale sexualităţii umane. În timp ce sexualitatea
infantilă este predominant autoerotică, sexualitatea adultă este predominant obiectuală. Se
trece de la conştientizarea zonelor erogene la activitatea sexuală specifică, orientată spre
reproducere.

Stadialitatea psihosocială (Eric Erikson)

Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului, pe care l-au
considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltării
psihosociale, elaborată de Erikson, care, ca şi Freud, a considerat că individul se confruntă cu
o serie de conflicte ce trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalităţi
sănătoase şi armonioase. Dar în teoria lui Erikson conflictele nu sunt centrate pe zone ale
corpului ci pe relaţiile individului cu alţi membri ai societăţii.
Teza centrală a acestei teorii este că potenţialul de dezvoltare al individului capătă
împlinire de-a lungul existenţei sale, fiecare etapă fiind deschisă unei noi achiziţii
psihosociale ca urmare a unei crize de dezvoltare; crizele de dezvoltare apar din conflictul
dintre posibilităţile de relaţionare ale persoanei şi cerinţele mediului social. Cele 8 stadii
eriksoniene acoperă perioada întregii vieţi.
 Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la
naştere până la aproximativ un an şi jumătate). Copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea de
bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiază de satisfacţie şi confort,
acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt
consistente, rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.
Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-
dependenţă (intre 1½ – 3 ani ). Noile provocari fizice pe care le înfruntă îi pot susţine
încrederea sau îl pot face să se simtă pur şi simplu incapabil. În această perioadă se va stabili
atitudinea generală cu care copilul va merge mai departe.
Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă
cu conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (între 3 şi 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-şi
asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un
puternic simţ de iniţiativă, sau poate ajunge să se simtă vinovat ca nu şi-a îndeplinit
corespunzător responsabilităţile.
Copilul mai mare (6 - 12 ani) se confruntă cu conflictul sârguinţă-inferioritate, pe
măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. El poate să se străduiască să le
depăşească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.
Al cincilea stadiu apare la adolescenţă (12 - 20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul
identitate - confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi apartenenţa la grupurile sociale
diferite presupun dezvoltarea unui simţ integrator al propriei persoane; astfel adolescentul este
copleşit de multitudinea de roluri pe care trebuie sau/şi alege să le joace. Identificarea unor
răspunsuri satisfăcătoare presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii
despre sine şi de percepţii ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria
identitate. Nerealizarea propriului viitor, asumarea de responsabilităţi, edificarea unei
identităţi negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le doreşte şi le simte ca fiindu-i
străine) sunt elemente ale identităţii care se află în contradicţie şi sunt uneori incompatibile cu
normele sociale.
Ca tânăr adult omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate - izolare în relaţiile
cu alţii (20 - 35 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a identităţilor fără să existe
temeri şi nici pierderea acestora. Recompensele asociate intimităţii sunt atât de mari încât şi
persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse să-şi asume riscurile. Alternativa
nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independenţe sau riscurile
intimităţii este aceea a izolării.
La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict între realizare - rutină/stagnare (35
- 60 de ani). În această etapă se formulează şi realizează observaţii amplasate dincolo de
limitele propriului sine şi raportate la elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în
ansamblu. Este perioada în care conflictul interior se poate manifesta sub forma crizei vârstei
mijlocii (“midlife crisis”).
 Ultimul stadiu apare la vârste de peste 60 de ani, când individul trebuie să accepte
realitatea apropierii morţii, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu
disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi retrospectiv propria
existenţă, cu satisfacţie, fiind capabil să accepte atât succesele cât şi insuccesele proprii. Când
retrospectiva nu este privită cu mulţumire şi când individul constată că nu există timpul
disponibil pentru operarea unor schimbari majore, stabilirea unor noi obiective precum şi
realizarea acestora, rezultă disperarea. Individul este nemulţumit de propria viaţă şi dezvoltă o
imagine de sine negativă ce nu mai poate fi modificată.
Putem observa din teoria lui Erikson că dezvoltarea Eului continuă toată viaţa si că
fiecare perioadă de vârstă se confruntă cu propriul sau set de probleme şi conflicte.

Stadiile dezvoltării psihosociale

Stadiul Principala achiziţie Factorii sociali Corolarul
(variantele extreme) Determinanţi Axiologic
Infantil (0-1 ani) Încredere/Neîncredere Mama sau substitutul Speranţa
matern
Copilărie mică Autonomie/Dependenţă Părinţii Voinţa
(1-3 ani)
Copilărie mijlocie Iniţiativă/Retragere, Mediul familial Finalitatea
(3-6 ani) vinovăţie acţiunii
Copilărie mare Sârguinţă,eficienţă/ Şcoala şi grupul de Competenţa
(6-12 ani) Inferioritate joacă
Adolescenţă Identitate/Confuzie Modelele şi Unitatea
(12-18/20ani) covârstnicii
Tânărul adult Intimitate/Izolare Prietenii, relaţia de Mutualitatea
(20-30/35 ani) cuplu afectivă
Adultul Realizare/Rutină Familia şi profesia Responsabilitat
(35ani–50/60 ani) ea, devoţiunea
Bătrâneţea Integritate/Disperare Pensionarea, apusul Înţelepciunea
(peste 60 ani ) vieţii