Personalitatea

Sunt intalnite urmatoarele acceptiuni ale conceptului de personalitate:

Acceptiunea literara, prezenta si in simtul comun, dupa care personalitatea este
,,persoana cu aptitudini deosebite intr-un anumit domeniu de activitate, persoana care
detine o functie importanta in viata politica, culturala sau stiintifica ori care a avut
realizari deosebit de valoroase in aceste domenii’’.
Acceptiunea psihologica necesita o definire mai exacta si din acest motiv, dupa P.
Fraisse (1963) istoria psihologiei se confrunta cu istoria raspunsurilor la aceasta intrebare
fundamentala. In literatura de specialitate exista numeroase definitii ale personalitatii.
N. Sillamy (1996), in ,,Dictionar de psihologie’’ o defineste ca ,,element stabil al
conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana’’.
Frecvent, intalnim in literatura de specialitate utilizarea nediferentiata a unor
termeni, cum ar fi: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj. Adesea,
acesti termeni sunt folositi unul in locul celuilalt, de aceea diferentierile intre acestia sunt
absolute necesare.
Conceptul de individ
Individul se defineste ca fiind totalitatea insusirilor biologice (ereditare sau
dobandite) care asigura adaptarea la mediul natural. El desemneaza entitatea vie care nu
poate fi dezmembrata fara a-si pierde identitatea, altfel spus, caracterul indivizibil al
organismului. Din aceste definitii rezulta cateva caracteristici esentiale ale individului:
- el este un produs in întregime determinat biologic;
- este un reprezentant al speciei;
- este o notiune aplicabila tuturor organismelor.
Conceptul de individualitate
In decursul existentei individului are loc un proces de diferentiere si diversificare a
organizarii structural-functionale. Individualitatea este, deci, individul cu organizarea sa
specifica, diferentiala, repetabila si ireductibila.
Conceptul de persoana
Desemneaza ansamblul insusirilor psihice care asigura adaptarea la mediul social-
istoric. Persoana este individul luat in acceptiunea sa psihologica, deci cu viaţa sa psihica
constituita, superioara, constienta. Persoana este un produs determinat social-istoric, ea
este omul luat in contextul relatiilor sociale, omul ca membru al societatii. Notiunea de
persoana este aplicabila doar omului, dar nu in general, ci doar celui dezvoltat din punct
de vedere psihic.
 Conceptul de personalitate
Ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta de-a lungul timpului un proces de
structurare in urma caruia nu numai ca se diferentiaza intre ele, dar se si valorizeaza
devenind unice. Personalitatea se refera la ,,particularitatile psihice individuale", la ceea
ce il distinge si il detaseaza pe un om de altul.
Conceptul de personaj – social si masca
Exista doua accepţiuni ale conceptului de personaj strans legate intre ele:
1. personajul ca manifestare in afara, in comportament a persoanei si personalitatii,
ca exteriorizare a lor;
2. personajul cam ,,persoana in rol’’, omul interpretat ca un rol social, si cum fiecare
om poate juca mai multe roluri inseamna ca el se manifesta prin mai multe
personaje, isi releva fata de altii diverse ,,faţete’’ ale personalitatii sale. Dat fiind
faptul ca sub fiecare personaj se afla o personalitate, inseamna ca personajul este
vesmantul social al personalitatii, uneori chiar invelisul ei protector, mecanismul
ei de aparare.

Teorii psihologice ale dezvoltarii psihice

Teoria dezvoltarii cognitive – Jean Piaget

Cea mai cunoscuta teorie privind dezvoltarea a fost elaborata de Jean Piaget. El s-
a preocupat de studiul dezvoltarii inteligentei la copil.
Evolutia ontogenetica a inteligentei este examinata ca o constructie progresiva ce
depinde atat de factori interni (capacitatile initiale ale individului), cat si de factori
externi (caracteristicile mediului in care evolueaza fiinta umana). Dupa J. Piaget
inteligenta inseamna, in primul rand, adaptare, respectiv un echilibru intre organism si
mediu.
Stadiile dezvoltarii inteligentei
Piaget spune ca schimbarile in inteligenta apar secvential, in stadii succesive.
Fiecare stadiu depinde de cel anterior. Dupa Piaget, dezvoltarea inteligentei se face in
secvente invariabile (stadii). Acestea sunt:
- stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaste prin intermediul
activitatilor fizice pe care le indeplineste. Isi achizitioneaza baza intregului
edificiu al cunoasterii umane: schema obiectului permanent. Stadiul se incheie cu
achizitia limbajului si a gandirii simbolice;
- stadiul preoperational (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de varsta prescolara,
luptand pentru a-si achizitiona gandirea logica;
- stadiul operatiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate gandi logic probleme
„concrete”, „acum si aici”. Gandirea devine reversibila, in limitele realitatii,
copilul intelege deductia necesara cunoscand proprietatile obiectelor;
 - stadiul operatiilor formale (12/13 ani): sunt adolescentii capabili sa opereze
mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gandire stiintifica, fac
deductii sistematice pe baza unor ipoteze.
Piaget are o teorie functionala, accentuând rolul adaptarii. In acelasi timp, este o
teorie structurala, accentuând rolul organizarii sistemului cognitiv. Continutul ei este
orientat spre comportamente care constituie datele cognitive de baza, ce sunt apoi
prelucrate. Piaget a dezvoltat o teorie despre modul cum isi achizitioneaza fiinta umana
cunostintele plecand de la greselile pe care le fac copiii, la anumite varste, in rezolvarea
unor probleme. Dezvoltarea mentala este un proces evolutiv. Stadiile se succeda pentru
ca sunt tot mai adaptate, raspunzand exigentelor realitatii.

Teoria dezvoltarii morale (L. Kohlberg)

In analiza intreprinsa asupra psihologiei varstelor scolare un accent deosebit este

pus asupra evolutiei cognitive si asupra judecatii morale a copilului. Cercetatorul
american L.Kohlberg a identificat trei niveluri mari ale evolutiei judecatii morale in
functie de impactul intercultural asupra acestei categorii de varsta. Acest model teoretic
prezinta urmatoarele stadii ale genezei rationamentului moral:
1. Nivelul premoral sau preconventional (4-10 ani), unde standardele de judecare
sunt etichetele culturale ale anturajului, dintr-o perspectiva binara: bun/rau, are
dreptate/se inseala, cuminte/obraznic, faptele fiind judecate dupa consecintele lor si in
mai mica masura prin prisma cauzalitatii.
2. Nivelul moralitatii conventionalitatii morale (10-13 ani); este nivelul
conformarii la normele exterioare si al jucarii rolului de copil asa cum este acesta cerut de
universul familiei si de alte grupuri de apartenenta; conformarea are la baza placerea de a
i se recunoaste purtarea, de a avea un statut „bun”, deci de a fi apreciat.
La nivelul acestei moralitati se desprinde:
A) moralitatea bunelor relatii - copilul respecta norma din dorinta de a fi
recunoscut ca un baiat „bun” sau o fata „buna”; totodata, incepe sa se prefigureze
judecarea faptelor dupa intentia lor si nu numai dupa consecinte;
B) moralitatea legii si ordinii, unde respectarea autoritatii, a normelor si a legilor
se realizeaza ca necesitate ce reglementeaza conduita tuturor, fapt care actioneaza si in
beneficiul personal;
3. Nivelul autonomiei morale sau al interiorizarii si acceptarii personale a
principiilor morale (dupa 13 ani, la tinerete sau niciodata).

Teoria dezvoltarii psihosociale (Erick Erikson)

Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud, a carui teorie are
relevanta pentru psihologia dezvoltarii copilului.
Influenţele mediilor fizice, sociale, culturale si ideatice actioneaza ca parteneri ale
proceselor biologice si psihologice, innascute, care modeleaza dezvoltatarea personalitatii
individului.
Erikson descrie 8 etape de dezvoltare:
 I. Perioada de la nastere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea
încrederii versus pierderea increderii. El foloseşte cuvântul versus pentru a indica lupta
vitala dintre doi poli. Relatia copilului cu mama este determinanta în aceasta perioadă.
Importanta psihologica se axeaza pe relatia de tip „a lua - „a da în schimb”.
Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii in lumea inconjuratoare, ca si a
increderii in sine. Natura duala a acestei crize, considera Erikson se aflăa in descoperirea
de catre copil atat a propriilor nevoi, cat si a nevoilor mamei.
2. Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus
indoiala sau teama. Punctul central in aceasta criza este relatia cu parintii.
Independenta castigata de copil prin dezvoltarea motorie si verbala limiteaza
dependenta sa de ceilalti si construieste nevoia de independenta si autonomie. La aceasta
varsta, copilul se afla in criza determinata de conflictul dintre dorinta de a fi protejat si
nevoia de a fi liber. Parintii care reusesc echilibrul intre a lasa copilul sa exploreze singur
si sa realizeze lucruri pentru el insusi prin el insusi, dar in acelasi timp asigura o
supraveghere omniprezenta care se exprima prin indrumare, reusesc sa construiasca la
copiii lor autonomia necesara. Parintii foarte restrictivi si foarte directivi construiesc la
copiii lor un sentiment de slabiciune si lipsa de capacitate, o credinta de incompetenta si
neputinta.
3. Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanti
opoziti, si anume, initiativa versus sentimentul de vina. Relatiile ce determina echilibrul
intre cei doi determinanti sunt cele cu familia in general. Pe parcursul acestei perioade,
abilitatile motorii se dezvolta mai mult, precum si cele verbale, ceea ce il determina pe
copil sa fie mai agresiv si mai viguros in explorarea spatiului social si fizic. Simtul
initiativei creste simtitor; acesta poate fi incurajat de parinti prin a-i permite copilului sa
sara, sa alerge, sa se joace. Parintii care pedepsesc copiii pentru initiative ii pot face sa se
simta vinovati pentru natura lor atat in aceasta perioada, cat si mai tarziu in viata.
4. Perioada de la 6 la 12 ani corespunde in conceptia lui Erikson cu nevoia de a
produce/construi lucruri. Criza este determinata de opozitia intre aceasta nevoie si
sentimentul de inferioritate sau credinta in incapacitate. Relatiile ce determina
solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar. Intrarea in scolaritate este un pas
enorm pentru cei mai multi copii. Creste influenta profesorilor si colegilor si descreste
influenta parintilor. Copiii doresc acum sa construiasca lucruri. Succesul aduce cu sine un
sentiment de incredere in fortele proprii, iar esecul construieste o imagine de sine
negativa, un sentiment de inadecvare si de incapacitate care determina comportementul
ulterior de invatare. Esecul poate fi doar imaginar relativ la asteptarile celor din jur sau la
raportarea la anumite standarde.
5. Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului intre construirea identitatii si
confuzia la nivelul asumarii rolurilor. Relatiile determinante sunt cele dezvoltate la
nivelul grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus.
Descrierea psihologica poate sa se constituie in baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu
insuti. Perioada adolescentei este determinata de raspunsul la intrebarea: „cine sunt eu?”
Erikson considera adolescenta un stadiu caracterizat de furtunoase schimbari psihologice
datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei scolare si profesionale, fapt ce
determina chestionari si redefiniri ale unor aspecte ale personalitatii construite in timpul
stadiilor timpurii. Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina
raspunsurile la intrebarile referitoare la ,,cine sunt?’’, ,,cum sunt?’’ si ofera perspective
pentru intrebari referitoare la ,,cine pot deveni?’’. Esecurile pot determina instalarea
confuziei la nivelul rolurilor cu consecinte pentru viata adulta.
6. Perioada tineretii corespunde alegerii intre intimitate si izolare. Relatiile
determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia,
sexualitatea.
7. Perioada de viata adulta corespunde alegerii intre reproducere si
autoconstructie. Relatiile determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca. Axa
psihologica este oferita de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de”.
8. Perioada batranetii este caracterizata de criza generata de pendularea intre
integritate si disperare, axa psihologica fiind descrisa de capacitatea de a face fata ideii de
a nu mai fi, de a muri.
Structura personalitatii
Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala care se formeaza stadial in
ontogeneza si determina un mod specific si relativ stabil de raportare a omului la lume si
la sine insusi.
Componentele personalitatii interactionează unele cu altele, se organizeaza, se
relationeaza reciproc, se ierarhizeaza, dand nastere unei structuri ce dispune de o
arhitectonica specifica. In existenta concreta a individului ceea ce contează este nu atat
prezenta sau absenta uneia dintre aceste laturi, nu atat gradul lor de dezvoltare, cat modul
propriu in care ele se structureaza.
Personalitatea este constituita din temperament, aptitudini si caracter.

Temperament si tipologii: constitutionale, psihologice, psihofiziologice

Temperamentul este o insusire esentiala de personalitate si o caracterizeaza din punct

de vedere al ,,formei’’. El se refera la dinamica externa a actiunii si furnizeaza informatii
despre cat de rapida sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau
neuniforma este conduita individului. De asemenea, temperamentul ne arata care este
cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul in care aceasta este
consumata. Se poate spune ca temperamentul reprezinta dimensiunea dinamico-
energetica a personalitatii.
Tipologii constitutionale
Pornesc in clasificarea temperamentelor de la constitutia corporala, morfologia a
individului, considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament.
Cea mai cunoscuta tipologie temperamentala a fost elaborata de psihiatrul german
Erns Kretschmer. Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a uiversitatii
din Tubingen, studiaza bolnavii psihici si observa:
- simptomatologia psihocomportamentala;
- aspectul bioconstitutional extern.
 Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a
gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul’’ (1921). Clasificarea lui E.
Kretschmer cuprinde trei tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat:
1. Tipul picnic – ciclotim
Din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala,
abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.
2. Tipul leposom (astenic) – schizotim
Se caracterizeaza prin: constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata
(turtita), umeri apopiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect
scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la
femei.
3. Tipul atletic – vascos
Se caracterizeaza prin: constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a
sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust.
4. Tipul displastic
Este mentionat ca accesoriu si reuneste numeroase variatii dismorfice.
Cercetarile efectuale l-au condus pe Kretschmer spre concluzia ca oamenii se
deosebesc intre ei. Primii apartin tipului ciclotim, ceilalti tipului schizotim. Ciclotimul se
caracterizeaza prin treceri rapide de la o stare psihica la alta (veselie-tristete, calm-
iritare). Schizoidul se distinge prin neconcordanta dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce
se vede si ceea ce este ascuns. In interiorul fiecarei grupe exista o alta diviziune bipolara:
ciclotimul poate fi vesel sau trist, schizoidul, cald sau rece.
Constitutia determina nu numai temperamentul, ci si predispozitia spre anumite boli
psihice. Picnicul-ciclotim este predispus spre bolile maniaco-depresive; astenicul-
schizotim spre schizofrenie. Totusi nu trebuie sa generalizam. Este adevarat ca la unii
omameni se observa o corelatie directa intre tipul constitutional si tipul temperamental,
dar totul trebuie corelat cu fiecare individ in parte.

Tipologii psihologice (C. Jung si H. Eysenck)

In lucrarea ,,Types psychologique’’ (1921), psihanalistul C. Jung propune o

clasificare a temperamentelor bazata pe orientarea individului. Stabileste doua extreme
ale acestei axe, si anume:
- Introversiunea fire inchisa (orientare spre ,,interior’’, spre autoanaliza, spre eul
personal, subiectiv;
- Extraversiunea (orientare spre ,,exterior’’, spre lumea din afara, spre social), fire
deschisa.
La Jung aceste concepte corespundeau unor tipuri pure (avarul, gelosul, etc.),
chiar daca el admite totusi si variante intermediare reunite sub denumirea de
ambivert.
 Eysenck reia clasificarea lui Jung si introduce o a doua axa a personalitatii:
stabilitatea emotionala, respectiv instabilitatea.
Extraveritul tipic este neinhibat, sociabil (are multi prieteni), ii place sa discute
dar
nu-i place sa se introspectioneze, cauta emotii mai puternice, actioneaza sub impulsul
momentului, este fara griji, prezinta o nota de agresivitate in comportament, ii lipseste
controlul sentimentelor, ii plac jocurile, activitatile practice, sportul.
Introvertitul tipic este linistit, sters, rezervat (are doar prieteni intimi), ia lucrurile
in serios, are tendinta de a anticipa, prefera o viata ordonata, isi controleaza emotiile,
este distant si rezervat cu exceptia prietenilor. Acorda o valoare mare normelor etice,
este stapan pe sine, da dovada de control afectiv, actioneaza planificat, trateaza cu
seriozitate evenimentele zilnice.
Ambivertul are trasaturi de la celelalte doua, este o varianta intermediara.

Tipologii psihofiziologice
Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In
clasificarea sa porneste de la:
1. Principiul nevrismului conform caruia rolul principal in reglarea raporturilor
organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne, inclusiv a sistemului
endocrin, il joaca creierul;
2. Teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice - psihicul este functie a
creierului.
Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si
animalelor, cu cele patru temperamente stabilite in antichitate. Astfel:
1. Are corespondent temperament sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil,
adaptabil, controlat);
2. Are corespondent temperament flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent,
adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si frustratii);
3. Are corespondent temperament coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil,
impulsiv, tendinta de dominare in relatile interpersonale, saturatie si plictiseala
rapida la monotonie, imprudent);
4. Are corespondent temperament melancolic (interiorizat, retras, sensibil,
delicat).

Aptitudinea, caracterul, inteligenta, creativitatea. Relatii intre componente.

Aptitudinile
Termenul aptitudine provine din limba latina, din cuvantul aptus care insemna
,,bun pentru’’, ,,capabil de’’. Termenul are ca sinonime ,,capacitate’’ si ,,abilitate’’.
Aptitudinea este un complex de insusiri psihice si fizice strict individuale, relativ
stabile ale persoanei, care conditioneaza realizarea cu randament a unei anumite
activitati.
 Criteriile dupa care distingem o aptitudine este efortul cu care persoana realizeaza
o anumita activitate si viteza realizarii activitatii. Deosebim nivelele de realizare a
aptitudinii. Aptitudinile sunt insusirile potentiale ce pot fi valorificate in conditii
favorabile. Daca aptitudinile sunt dezvoltate, perfectionate, aplicate in situatii reale, ele
devin efective fiind denumite capacitati ale persoanei.
Caracterul
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche si inseamna tipar,
pecete si cu referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Caracterul de fapt inseamna
o structura profunda a personalitatii, care se manifesta prin comportament, care pot fi
usor de prevazut.
Inteligenta
Inteligenta este facultatea de a descoperi proprietatile obiectelor si fenomenelor
inconjuratoare, cat si a relatiilor dintre acestea, dublata de posibilitatea de a rezolva
probleme noi.
Creativitatea
Termenul de creativitate isi are originea in cuvantul latin ,creare’’, care inseamna
,,a zamisli’’, ,,a fauri’’, ,,a crea’’, ,,a naste’’. Creativitatea defineste un proces, un act
dinamic care se dezvolta, se desavarseste si cuprinde atat originea cat si scopul.
Creativitate si inteligenta
Relatia dintre creativitate si inteligenta a fost studiata de Robert J. Sternberg
(1999) in manualul ,,Handbook of Creativity’’. Exista trei aspecte principale care sunt
fundamentale pentru creativitate:
1. Abilitatea sintetica (creativa) - abilitatea de a genera idei care sunt noi, de inalta
calitate si adecvate pentru sarcina prescrisa. Aceasta abilitate include gandirea divergenta.
O caracteristica a acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele intr-un mod
complet diferit si de a gandi in mod intuitiv si patrunzător.
2. Abilitatea analitica: gandirea critica/analitica este implicata in creativitate ca abilitate
de a judeca valoarea propriilor ganduri si solutii posibile, de a evalua punctele lor tari si
slabe si de a sugera cai de imbunatatire a acestora.
3. Abilitatea practica: abilitatea de a aplica competentele intelectuale in contexte
cotidiene si de a ,,vinde’’ sau a comunica ideile creative la altii. Este abilitatea de a
traduce abstractiile si teoriile in aplicatii realiste.

Temperament – caracter
Temperamentul este constituit din particularitatile innascute de reactivitate
motorie si afectiva. Aceste particularitati se valideaza in parte chiar imediat dupa nastere.
Caracterul este reprezentat de modalitatile comportamentale si expresive
constante, care determina stilul actiunilor si atitudinilor facandu-le, in consecinta,
predictibile pentru sine, dar si pentru cei din jur. Caracterul se constituie prin procese de
invatare.
Aptitudini – caracter
Intre aptitudini si caracter este o anumita legatură. Caracterul poate sprijini
dezvoltarea aptitudinilor sau o poate submina. La randul sau, caracterul este legat de
prezenta unor aptitudini care faciliteaza traducerea in viata a ideilor si sentimentelor
morale. In structura personalitatii caracterul si aptitudinile trebuie sa ocupe locul
dominant si sa-si subordoneze temperamentul. In cazul in care temperamentul nu este
modulat si utilizat conform necesitatilor activitatii creatoare si comportarii calauzite de
inalte idealuri, valoarea personalitatii este prejudiciata.
Temperament – aptitudini
In raport cu aptitudinile, temperamentul constituie doar o premisa extrem de
generala, cu rol de predispozitie.
Intre cele doua dimensiuni exista influente reciproce:
- temperamentul poate facilita sau provoca dificultati in formarea aptitudinilor,
dificultati care pot fi insa depasite prin exercitiu sau prin compensare;
- modificarea manifestailor temperamentale poate conduce la modificarea
aptitudinilor.

PSIHOLOGIE GENERALA

Suport de curs

Psihicul ca forma a vietii de relatie

Natura contradictorie a psihicului uman care ii confera un inalt grad de

complexitate ridica serioase probleme in fata demersului de definire a lui.

Complexitatea psihicului este relevata de seria de perechi de polaritati sub care

apare: obiectiv si subiectiv, material si ideal, proces si produs, latent si manifest,
determinat şi determinant, cu desfasurari normale si cu desfasurari neobisnuite, foarte
dificil de delimitat intre ele.

Pentru a stabili natura psihicului uman si a-i surprinde identitatea este necesara
„raportarea psihicului la un criteriu exterior lui insusi” (Zlate). Astfel, raportat la
conexiunea sau interactiunea universala a lucrurilor, psihicul apare ca o forma sau o
expresie a vietii de relatie, raportat la substratul lui material, apare ca o functie a materiei
superior organizate, adica a creierului, raportat la realitatea inconjuratoare naturala,
psihicul apare ca o re-producere in plan subiectiv a realitatii obiective, raportat la
realitatea sociala a oamenilor, el releva conditionarea si determinarea socio-istorica si
socioculturala. In baza acestor raportari se poate elabora ca definitie a psihicului:
„psihicul este o expresie a vietii de relatie, un fenomen inseparabil legat de structurile
materiale si cuantice, o re-producere in subiectiv a realitatii naturale obiective, un produs
al conditionarilor si determinărilor socio-istorice si socio-culturale” (Zlate).

Ca forma a vietii de relatie, psihicul isi releva natura prin relatiile sale cu:

 Realitatea fizica

 Realitatea fiziologica

 Realitatea sociala

Numai in relatie cu aceste realitati omul isi construieste propria interioritate, in

absenta unor asemenea relatii cu ambianta viata psihica poate fi serios perturbata. Acest
lucru este demonstrat de experimentele de izolare si deprivare senzoriala si de
experimentele cu privire la consecintele in plan comportamental ale deficitului de
contacte sociale.

In studiile lui Hebb, dupa 20 de ore de deprivare senzoriala subiectii manifestau

tulburari emotionale, halucinatii, scaderea performantelor intelectuale. Studiindu-se
consecintele in plan comportamental ale privarii de grija materna a unor pui de maimuta
s-a observat ca in absenta totala a grijii materne apar tulburari comportamentale ca frica,
tendinta la izolare, agresivitate, absenta comportamentelor necesare satisfacerii
trebuintelor sexuale, indiferenta si ostilitate. Faptul ca relatiile cu mediul social sunt
importante pentru psihic este demonstrat si de copiii crescuti de animale salbatice (in
special lupi) la care s-a observat conservarea atributelor biologice si absenta atributelor
sociale.

Relatiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii materiale si

sociale reprezinta atat cadrul de formare si dezvoltare a psihicului cat si instrumentul
acestei formari.

Relatia psihicului cu realitatea naturala, cu mediul fizic, este o altă relatie prin
care psihicul isi releva natura. Si psihicul presupune reactie la stimulii din mediu dar
reactiile psihice sunt diferite de cele non-psihice: „reactiile nonpsihice au doar functia de
a reflecta (oglindi) realitatea inconjuratoare si stimularile care vin de la ea, pe cand
reactiile psihice indeplinesc functia principala de a re-produce realitatea naturala, de a o
produce din nou in plan ideal şi subiectiv.” (Zlate).

Reflectarea psihica este ideala (psihicul este impalpabil), activa (produce atat
schimbarea obiectului reflectat cat si a subiectului ce reflecta), subiectiva (tine de
interioritatea subiectului, filtreaza, asimileaza, selecteaza informatia in functie de starile
sale). Reflectarea psihica se individualizeaza in functie de: continut, forma, mecanisme si
functii. Continutul reflectarii subiective este obiectiv, de natura informationala. Individul
asimileaza informatiile si produce modelul intern al lumii externe. Unele procese psihice
au un continut informational simplu, altele un continut informational complex (perceptie-
gandire). Forma reflectorie este ideal-subiectiva, ireductibila la obiectul concret si
conditionata de caracteristicile organizarii structural-dinamice proprii individului, se
diversifica de la un proces la altul - la unele este imaginea, la altele conceptul si la altele
trairea. Mecanismele reflectarii psihice reprezinta un ansamblu de operatii, procedee si
procese de extragere, prelucrare, stocare, transformare, integrare si utilizare a informatiei.
Sunt de natura neurofiziologica (reflexe, stereotipuri dinamice, excitatia, inhibitia), de
natura psihologica (deprinderi, invatarea).

Functiile reflectarii psihice sunt: de semnalizare (informare, orientare), de analiza,

comparare, clasificare si evaluare a semnalelor (raspunsuri), de integrare (asamblare,
sinteza, corelare).

Psihicul nu are doar capacitatea de a re-produce realitatea (de a o oglindi) ci si de

a o crea adica a oferi la iesire mai multa informatie decat la intrare ceea ce exprima si mai
clar natura psihicului.

Mediul social are o pondere hotaratoare in dezvoltarea psihica a individului, in

acest cadru avand loc si influentarea activa: educatia. Psihologul francez Emile Durkheim
vorbea de o dualitate a naturii umane, „homo duplex”. Potrivit acestei conceptii in fiecare
individ exista doua fiinte, una individuala si alta sociala.

Procesul aparitiei si dezvoltarii speciei umane (antropogeneza) si formarea si

dezvoltarea functiilor psihice la om (psihogeneza) ilustreaza conditionarea social-istorica
a psihicului uman. Fenomenele psihice primare, comune pentru om si animal, sunt doar
conditionate social-istoric, ele putandu-se dezvolta pana la un anumit nivel calitativ si in
afara influentelor sociale. Deci, nimic din organizarea psihica a omului nu se realizeaza si
nu se produce in afara unei conditionari sociale. In om nu exista nimic psihic care sa nu fi
fost conditionat social. Socialul conditioneaza, filtreaza si modeleaza biologicul uman. In
afara mediului social, copilul nu se umanizeaza si in esenta ramane la nivelul animal.

Influenta factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost evidentiata prin 2 tipuri

de studii, si anume:
 a) surprinderea specificului uman al unor functii psihice comune pentru om si
animal;

b) surprinderea variatiilor socio-culturale ale functiilor psihice.

Aceste studii au demonstrat ca fenomenele psihice sunt inegal influentate social:

cele primare, comune omului si animalului, sunt doar conditionate social, cele superioare
sunt determinate social-istoric. De exemplu, la copiii crescuti de animale, capacitatile
senzoriale

s-au dezvoltat calitativ in afara influentelor sociale, in schimb gandirea si limbajul nu s-

au dezvoltat.

Influenta culturii asupra personalitatii in formare sunt:

- influente care deriva din comportamentul, modelat cultural, al altora fata de copil care
incep sa actioneze inca din momentul nasterii;

- influente care deriva din observarea sau invatarea sistemica de catre individ a
modelelor de comportament caracteristice societatii sale.

Psihologia trebuie sa fie in egala masura preocupata de procesele de socializare,

de relatia cultura-personalitate, de schimbarea culturala si de consecintele contactului
intre culturi.

Niveluri structural - functionale ale psihicului

Constiinta

Constiinta este una dintre cele mai importante ipostaze ale vietii psihice a
individului, cand afirmata, cand negata cu vehementa. Ea a fost cand redusa la o simpla
functie psihica, numita deseori ,,vigilenta’’, cand exstinsa pana la pierderea in
generalitatea vietii psihice.

Constiinta este o expresie a functiilor de cunoastere superioare, un complex de

semnificatii purtate de semnale si simboluri, formate in contactul si confruntarea la cel
mai inalt nivel dintre subiectiv si obiectiv, dintre subiect si obiect.

Constiinta nu este numai un produs, o rezultanta a unor evenimente, ci este un

fenomen, o realitate subiectiva, care se confirma prin eficienta sa in activitatea omului.

Etape in definirea constiintei

 Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din
faptul ca se manifesta in experientele personale, nefiind de regula, accesibila altuia.

Dupa Mielu Zlate, in definirea constiintei au fost parcurse 3 etape:

Prima etapa se inscrie in intervalul de la inceputurile psihologiei stiintifice pana in

anii 1930.

Definitiile cele mai semnificative sunt:

 a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii.

 a fi constient inseama a dispune de capacitatea de a face sinteze.

 a fi constient inseamna a te adapta cu usurinta la noile solicitari.

 a fi constient inseamna a te putea autosupravghea (a putea relata propria

experienta).

Etapa a doua cuprinde perioada anilor 1940 – 1960 si evidentiaza o conceptie

profunda privitoare la constiinta: ,,constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca
organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea’’.

Etapa a treia incepe cu anii 1970 si se continua si in zilele noastre. Se axeaza intr-
o mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei.

Subconstientul

Etape in definirea subconstientului

Intr-o prima etapa, cei mai multi autori concep subconstientul ca pe o formatie
sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent
se desfasoara in afara controlului constient. El este rezervorul unde se conserva
amintirile, deprinderile, automatismele, deci toate actele care au trecut candva prin filtrul
constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, putand insa sa
redevina active, sa depaseasca pragul constiintei.

In etapa a doua s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii. In afara de

surprinderea caracterului dinamic al subconstientului, se contureaza mai pregnant ideea
existentei lui ca nivel de sine statator, distinct de constient si de inconstient.
 Principalele trasaturi ale subconstientului sunt:

- latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare

latenta pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta);

- coexistenta cu constiinta

- facilitarea, servirea constiintei

- filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul.

Subconstientul nu este un simplu rezervor si pastrator al faptelor de constiinta, ci are

propriile lui mecanisme. El nu doar conserva, ci poate prelucra, restructura, crea.

Inconstientul

Sigmund Freud este cel care propune inconstientul ca obiect de cercetare al

psihologiei.

Psihologia contemporana defineste inconstientul intr-o maniera pozitiva, ea fiind o

formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de
resorturile intime ale personalitatii.

Au fost putini autori care au subliniat rolul si valoarea pozitiva a inconstientului in

procesarea informatiilor, in rezolvarea problemelor si in actele de creatie.

Relatia dintre constient si inconstient

Fiecare dintre cele doua niveluri de organizare structural-functionale ale psihicului isi
are propriile sale continuturi, mecanisme si legitati specifice.

Intre constient si inconstient exista trei tipuri de relatii:

- circulare (oricare dintre continuturile constientului trece in inconstient);

- de subordonare integrativa;

- de echilibrare (presupun realizarea unui usor balans intre starile constiente si cele
inconstiente, fara predominarea unora sau altora).

Captarea si prelucrarea informatiilor

 Senzatiile

Senzatiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele insusiri ale
obiectelor si fenomenelor lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in
momentul actiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.

Exista doua stadii ale unei senzatii:

1.stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie

localizata, dar integrata prin efectel ei in circuitul reglator;

2.stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor.

Calitatea senzatiilor

Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei

mecanisme:

- selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in

raport cu diverse tipuri de stimuli.

- energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie

specifica proprie lui, care este transmisa creierului, indiferent de maniera in care
este stimulat.

- energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente in

transmisia sinaptica.

Intensitatea senzatiilor

Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza dar depinde si de

alte variabile care actioneaza corelat sau independent cu intensitatea stimulului. Aceste
variabile se impart in trei categorii:

- durata aplicarii;

- modul de aplicare;

- particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.

Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul
de excitabilitate al sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor dominante
organice.
 Durata senzatiilor

Se refera la intinderea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat

actioneaza si stimulul, unele insa persista si dupa incetarea actiunii directe a stimulului
(ex. senzatiile gustative) ele purtand denumirea de imagini consecutive.

Tonul afectiv al senzatiilor

Este proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de

apropiere sau de respingere a realitatii reflectate. Acest ton le individualizeaza, le distinge
unele de altele, le reliefeaza si evidentiaza relatiile subtile ce exista intre fenomenele
psihice simple (senzatiile) si complexe (procesele afective).

Criterii de clasificare a senzatiilor

In clasificarea senzatiiolor s-au utilizat mai multe criterii:

1. Criteriul morfologic

Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale,
olfactive, gustative si cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe seama unui
al 6-lea simt.

2. Criteriul functional

Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se

incearca identificarea organului receptor care o indeplineste.

3. Criteriul insusirilor detectate senzorial

a) Senzatii cutanate – stimuli mecanici;

b) Senzatii vizule, auditive – stimuli fizici;

c) Senzatii gustative, olfactive – stimuli chimici;

d) Senzatii proprio si interoceptive – stimulii fizilogici.

Importanta senzatiilor

Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului

inconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in anumite
limite.
 Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator.

Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.

Perceptiile

Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a

omului in mediul inconjurator.

Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de

senzatie, care re-produce insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura
constiinta unitatii si integritatii obiectului.

Analiza comparativa – ce este perceptia si ce este senzatia

Comparativ cu senzatia, perceptia este:

- Interferentiala – permite persoanelor sa completeze informatia care lipseste din

senzatiile brute.

- Categoriala – ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent

diferite pe baza unor trasaturi comune.

Perceptia ca activitate

Perceptia nu este un fenomen izolat ci trebuie considerata ca o faza a actiunii.

Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a

elementelor. Perceptia nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a obiectului, ci
este un produs orientat si organizat care implica nenumarate actiuni cu obiectele.

Ca mecanism activ, psihologia se formeaza, se corecteaza si se verifica prin

actiune.

Perceptia ca deformare a obiectului

Aceasta conceptie s-a impus ca urmare a studierii iluziei perceptive care nu sunt
altceva decat perceptii deformate. Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor
particularitati ale figurilor geometrice, numite si iluzii optico-geometrice.
 Exista trei categorii de iluzii:

- cercuri legate ce par a fi inegale;

- linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale;

- linii paralele - ce par a nu fi paralele;

Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

Perceptia spatiului

Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor

spatiale a lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii lor.

Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in

lumea inconjuratoare.

Perceptia timpului

Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici.

Perceptia si estimarea duratei

Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata poate
fi scurta si intermediara). Estimarea timpului este influentata si de caracterul placut sau
neplacut al unor activitati si de varsta.

Orientarea temporala

Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se baeaza pe ele. Ea consta in a

situa o faza a schimbarii in raport cu un intreg ciclu de schimbari.

Perceptia miscarii

Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit

timp.

Tipuri de miscare:

- reala;
 - aparenta;

- autocinetica;

- consecutiva.

In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual.

Rolul perceptiilor

Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte (ex.
daca este tulburata perceptia spatiului, orientarea individului in mediul inconjurator
devine aproape imposibila).

Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale activitatilor

gandurilor noastre. Nu exista forma de activitate umana, simpla sau complexa, care sa nu
implice forme ale perceptiei si abilitatii perceptive.

Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.

Reprezentari

Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a

obiectului, insa mai importanta.

Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari

si recombinari senzoriale.

Clasificarea reprezentarilor

Din perspectiva psihologiei generale

a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative;

b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive;

c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale;

d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei;

e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntar si involuntar;

f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice,

geografice, etc.
 Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor.

Proprietatile reprezentarilor:

1. Figurativitatea – reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu

cea mai mare incarcatura informationala, devenind un fel de portret rezumativ
al acestuia.

2. Operativitatea – sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de

motricitate si ideomotricitate.

Alte proprietati:

- caracter integrat

- caracter simbolic si semnificant

- caracter constructiv

- caracter autonom si creativ

- caracter social

Concluzie

Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de

plecare pentru majoritatea proceselor psihice.

Servesc ca instrumente de adaptare la realitate.

Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre cunoasterea

logica rationala.

Gandirea

Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt:

1. Caracterul informational – operational

Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor.

2. Caracterul mijlocit
 Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra
informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o prelucrare
secundara a informatiilor.

3. Caracterul mijlocitar

Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte mecanisme

psihice, contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor.

4. Caracterul generalizat si abstractizat

Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte.

5. Caracterul actional

Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune
si se finalizeaza in ea.

6. Caracterul finalist

Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte de

a trece la executarea ei.

7. Caracterul multidirectional

Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si

viitor.

8. Caracterul sistemic

Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a

comenzii si controului.

Unitatile de baza ale gandirii

Gandirea contine mai multe componente:

- Imaginea – ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai

primitiva a gandirii;

- Simbolul – o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul;

- Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun

cateva atribute;

- Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept;

- Operatia – serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;

 - Regula sau legea – cea mai complexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea
relatiei intre doua sau mai multe concepte.

Memoria

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o

serie de procese.

1. Encodarea

Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica

lor. Traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura
encodarii va fi dependenta de natura codului. Exista trei tipuri de coduri: vizuale, auditive
si semantice, deci trei tipuri de encodare:

- Encodare vizuala – care face apel la codul de imagine;

- Encodare auditiva – care foloseste codul sunet;

- Encodare semantica – ii este specific codul propozitiei.

2. Stocarea

Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in

momentul in care este necesara punerea lor in disponibilitate.

Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori medie,
iar uneori foarte mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor
tipuri de memorie: de scurta durata (MSD) si de lunga durata (MLD) si memoria de
durata medie, interpusa intre primele doua.

3. Recuperarea

Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a

continuturilor encodate si stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.

Imaginatia
 Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla
reproducere a senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale
fanteziei umane.

Formele imaginatiei

In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia este:

- Voluntara – caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar;

- Involuntara

Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si

conducerea constienta, in schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii la
modelele rationale.

Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care

dispun de un grad mai mai mare de flexibilitate.

Dupa starea de activism a subiectului, exista:

- Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria);

- Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare,

visul de perspectiva).

Dupa tipul de activitate in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica, literara,

tehnico-stiintifica, muzicala, etc.

Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-motrica.

In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care duc la
rezultate diferite cantitativ si calitativ.

Stimularea si energizarea comportamentului

Motivatia

Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum ajungem sa
actionam si ce factori ne influenteaza actiunile.
 Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta
motrica a dezvoltarii psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la influentele
externe, facand-o mai mult sau mai putin permeabila la ea.

Trebuintele:

- Sunt sursa primara a actiunii;

- Sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei

cele mai puternice, reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile
mediului exterior.

Trebuintele pot fi clasate in:

- Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern);

- Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).

In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi:

- Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului;

- Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea integritatii psihice si

sociale a individului.

In categoria trebuintelor primare sunt incluse:

a) Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale);

b) Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare).

In categoria trebuintelor secundare sunt incluse:

a) Trebuinte materiale (de locuinta, confort);

b) Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati);

c) Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare).

Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce

la dilatarea sau exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie. Nesatisfacerea lor pe o
perioada mai mare de timp poate periclita existenta fizica si psihica a individului.

Functiile motivatiei

1.Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru psihologic

sau fiziologic. In aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu declanseaza actiunea.
De obicei, aceasta functie este specifica trebuintelor.
 2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii.

3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se impima conduitei un caracter activ

si selectiv.

Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai
indelungat.

Afectivitatea

P. P. Neveanu definea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect,

care se produce in masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este
totodata vibratia subiectului in lumea sa’’.

In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia pe

care acesta o are pentru subiect.

Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata
ca inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile, afectivitatea avand rolul de sursa
energetica, de care depinde functionarea inteligentei. Ea este tensiunea intregului
organism, soldata cu efecte de atractie sau respingere.

Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care

sustineau ca intre cele doua procese exista o stransa interactiune.

Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu

realizarile ultimative ale constiintei, de aceea este considerata componenta bazala,
infrastructurala a psihicului si nota lui definitorie.
 Reglarea psihica a comportamentului

Comunicare si limbaj

Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate

umana poseda un limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal achizitioneaza
limba materna. Cel mai frecvent limbajul este definit ca activitate psihica de comunicare
intre oameni, prin intermediul limbii.

Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce

dispun de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un sistem
inghegat de cuvinte si reguli gramaticale. In raport cu individul ea este un dat obiectiv si
nu depinde de existenta in sine a individului ci de existenta activitatii umane.

Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante:

1. In timp ce limba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual,

realizandu-se atat in plan fiziologic, cat si in plan psihologic;

2. Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii.

Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua

sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri.

Esentiale pentru actul comunicarii sunt:

1. Relatia dintre individ sau dintre grupuri;

2. Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei;

3. Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati in

comunicare.

Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea

conduitelor afective. Prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate sau
stopate activitatile.

Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita

faptului ca se realizeaza atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera mai
larga decat limbajul, care este o comunicare verbala realizata prin mijloace
lingvistice. In ciuda acestui fapt, cele doua fenomene sunt strans legate intre ele.

Formele comunicarii

Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista:

 Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta
personala atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta
profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin);

Comunicare de grup care poate fi impartita in:

- Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului);

- Comunicare intergrup (intre grupuri).

Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista:

Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o face);

Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau

motivationale ale unui individ fiind expresia directa a acestor stari);

Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului);

Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a

,,sarbatori’’ intalnirea lor).

In functie de instrumentele comunicarii exista:

Comunicare verbala;

Comunicare nonverbala.

Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre

acestea cele mai abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea.

Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un
produs voluntar mascat, travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta fizica,
gesturi.

Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca

element central al fetei care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura.

Comunicarea prin spatiu – exista patru tipuri de distante care regleaza comunicarea:

- distanta intima (corp la corp) – mama-copil alaptat;

- distanta personala (45 - 75 cm);

- distanta sociala (125 - 210 cm);

- distanta publica (3 – 7 - 8 m).

 Comunicarea prin imagini – e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar mai
mare de persoane.

Atentia

Caracterizarea generala a atentiei

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic
activitatea. Atentia este o functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar pentru
desfasurarea celorlalte procese si structuri psihice. Prezenta ei asigura o buna receptie
senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere profunda a ideilor, o capacitate mnezica
mai fidela. Lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in raspunsuri
si la confuzii in descifrarea sensurilor.

Definitia atentiei

Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene

inconjuratoare si care asigura reflectarea lor cea mai deplina si mai precisa in creierul
omului.

Insusirile atentiei

1. Volumul atentiei

Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra simultan.

Volumul mediu al atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat favorabil de
urmatoarele conditii:

a) Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un grup

de litere, daca este organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in numar
mai mare si mai bine;

b) Complexitatea elementelor de receptionat;

c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea, in

campul atentiei sale, a unui numar mai mare de elemente.

d) Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei.

 2. Stabilitatea atentiei

Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui

obiect, fenomen sau actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta.

3. Concentrarea atentiei

Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate.

4. Distributivitatea atentiei

Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati,
cu conditia ca macar una dintre ele sa fie relativ automatizata.

5. Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei

Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.

Vointa

In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae.

In ,,Dictionarul de psihologie’’, vointa este definita ca aptitudine de actualizare si

realizare a intentiilor proprii.

In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan
intelectual sau motor, dar include ambele verigi, in proportii diferite.

Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in

atingerea scopului si din dinamica acestui efort.

GESTURILE CARE NE TRADEAZA

Imaginati-va ca stati de vorba cu un vechi coleg de scoala despre zilele de scoala

petrecute impreuna. Il intrebati daca nu ii e dor de vremurile acelea. ,,Ah, nu’’ raspunde
el. Nu am nici un fel de regerete. Ma bucur ca s-a terminat’’. In timp ce vorbeste, isi trece
usor degetul aratator pe sub ochiul drept. Nu exista niciun motiv ca acest gest sa va atraga
atentia si daca totusi il observati probabil va imaginati ca indeparta un fir de praf de pe
fata. Dar nu era asa. Gestul era de fapt un indicator comportamental si arunca o lumina
cu totul diferita asupra adevaratelor sentimente ale prietenului dumneavoastra. Desi
acesta afirma ca nu regreta zilele de scoala, o parte a creierulul sau este de alta parere si
comanda degetului sa stearga de pe obraz o lacrima imaginara. Astfel, in timp ce partea
constienta a creierului sau spune ,,Nu regret nimic’’ , o alta parte creeaza un indicator
comportamental care spune ,,De fapt, am regrete!’’. Momentan este posibil ca prietenul
dumneavoastra sa realizeze care sunt sentimentele sale adevarate dar este foarte putin
probabil ca el sa observe si ce face degetul sau rebel sau ce spune acest gest despre
sentimentele sale.

Prietenul care sterge o lacrima imaginara creeaza un indicator comportamental

autonom – un gest care nu are alt scop decat sa indice adevaratele sale sentimente.
Deoarece acesti indicatori comportamentali autonomi nu sunt intentionati, sunt rareori
observati de persoanele care ii produc sau de cele care ii vad. Lucrurile nu stau neaparat
la fel si cu indicatorii comportamentali conecsi care sunt legati de o anumita activitate.
De exemplu, cand doua persoane sunt prezentate, faptul ca dau mana nu spune la fel de
mult ca felul in care o fac. Cat de strans apuca mana celuilalt, cum isi orienteaza palma,
cat entuziasm arata, cat de mult incearca sa domine, cuvintele pe care le folosesc pentru a
se saluta – toate acestea sunt indicatori comportamentali conecsi.In cadrul ritualului de
salut ei arata cum este fiecare persoana si ce incearca sa obtina de la celalalt.

Definirea indicatorilor comportamentali

Indicatorii comportamentali din viata de zi cu zi au un continut ridicat de informatie.

Felul in care stati cand vorbiti cu cineva, felul in care va miscati picioarele, mainile, ochii
si sprancenele – spun multe despre gradul de implicare in conversatie si despre atitudinea
fundamentala fata de celalalt. Toate acestea afecteaza si modul in care vorbiti cu
partenerul si frecventa cu care sunteti intrerupt. Felul in care va aranjati bratele si
picioarele cand va asezati ofera si el o multitudine de informatii despre dispozitia si
intentiile dumneavoastra, aratand daca va simtiti dominat sau supus, preocupat sau
plictisit, implicat sau detasat. Modul in care zambiti – muschii faciali pe care ii folositi si
viteza cu care ii solicitati – arata daca sunteti intr-adevar fericit, daca va prefaceti, daca
mintiti sau spuneti adevarul, daca sunteti anxiois, nefericit, sigur sau nesigur pe
capacitatile dumneavoastra. Si intreruperile discursului contin foarte multe informatii.
Felul in care ezitati in timp ce vorbiti, felul in care spuneti ,,hm’’ si ,,mda’’ ofera indicatii
importante despre starea dumneavoastra sufleteasca. In timp ce felul in care va alegeti
cuvintele, expresiile pe care le folositi si modul in care va construiti frazele pot transmite
un ,,mesaj oficial’’ celorlalti, optiunile lingvistice pot contine si ,,mesaje deghizate’’ care
releva intentiile dumneavoastra adevarate.

Un indicator comportamental trebuie sa satisfaca patru conditii:

1. Trebuie sa fie un tip de activitate - o trasatura din aspectul fizic al unei persoane,
o miscare a corpului sau un lucru pe care l-a spus. In general, indicatorii sunt de
doua feluri - ,,atribute’’, ca inaltimea sau greutatea, si ,,actiuni’’, ca incrucisarea
bratelor, un zambet sau folosirea unor cuvinte ori expresii care ne tradeaza.
2. Actiunea trebuie sa transmita un lucru care sa nu fie direct observabil – trebuie sa
ne comunice mediul de provenienta sau educatia, gandurile, dispozitia sufleteasca
sau intentiile. Deci nu orice actiune este un indicator – numai actiunile care
transmit informatii despre o persoana. Desigur, exista actiuni pe care nu le
recunoastem ca indicatori comportamentali pentru ca nu am descoperit inca ce
spun ele despre persoana. Acestea sunt indicatori comportamentali nedescifrati.
Cand ajungem sa intelegem care este legatura lor cu starile launtrice ale altor
persoane, se vor adauga si ei la lista de indicatori comportamentali.
3. Actiunea trebuie sa fie observata. Un factor care decide daca actiunea va fi
observata sau nu este dimensiunea ei. Miscarile largi, expansive ale corpului, de
exemplu, au o probabilitate mai mare de a atrage atentia, mai ales atunci cand sunt
vizibile mai mult timp. Miscarile mici, pasagere, pe de alta parte, sunt deseori
ignorate fie pentru ca nu sunt mult timp observabile, fie pentru ca sunt eclipsate
de alte actiuni. Desi actiunile largi sunt mai vizibile, nu este obligatoriu sa fie si
observate sau intelese in mod automat. Cum ii spunea si Sherloch Holmes
doctorului Watson – putem sa vedem dar nu intotdeauna si observam.
4. Semnificatia actiunii trebuie sa fie recunoscuta. Nu este suficient sa observam ca
cineva a adoptat o anumita postura sau a folosit o expresie faciala neobisnuita.
Trebuie sa si recunoastem ce ne comuniuca postura sau expresia respectiva despre
persoana din fata noastra.
 Daca studiem evolutia indicatorilor comportamentali vom descoperi ca unii au
tendinta de a se amplifica iar altii de a se estompa. In domenii ca dominanta si
curtarea unde intre indivizi exista un nivel inalt de concurenta, trasaturile care
semnifica puterea si forta reproductiva au o tendinta naturala de a se accentua,
manifestarile lor vizibile devenind mai pronuntate si mai pregnante. Acest lucru poate
ajunge uneori la extrem. In lumea animala, de exemplu, exista macroindicatori ca
enormii clesti rosii ai crabului mascul din specia Uca ce depasesc chiar dimensiunea
corpului si pe care acesta ii misca amenintator in jurul sau ori de cate ori vrea sa
intimideze alti masculi sau sa impresioneze o femela. In societatea noastra exista
barbati care ridica greutati si consuma substante care maresc diametrul muscular
pentru a arata mai puternici si femei care se urca pe masa de operatie pentru a avea un
fund mai mare sau sani mai voluminosi. Clestii supradimensionati, bicepsii uriasi si
sanii masivi sunt toate niste arme in razboiul din ce in ce mai acerb al dominantei si
atractiei – sunt creati pentru a transmite mesajul, pentru a surclasa adversarii si in
final pentru a permite individului accesul la resurse limitate ca hrana, adapostul sau
partenerii sexuali.

Microindicatorii

Exista doua situatii in care indicatorii comportamentali devin mai putin

observabili. Atunci cand o persoana face o incercare deliberata de a pastra secretul si
atunci cand autorul dezvaluie fara voia sa adevaratele sale intentii. Prin insasi natura
lor, semnalele secrete sunt adresate numai anumitor indivizi – pentru a ramane secret
este esential ca numai anumite persoane sa inteleaga mesajul iar pentru restul lumii
acesta sa ramana ascuns. De multe ori se ajunge la acest lucru cu ajutorul unui semnal
miniatural care este atasat unei actiuni obisnuite ce nu atrage atentia. Cand se afla in
prezenta altor persoane indragostitii comunica uneori printr-un cod propriu, folosind
cuvinte speciale sau semnale miniaturale – in acest fel se pot schimba mesaje de
iubire fara ca ceilalti sa isi dea seama. In mod similar, membrii societatilor secrete se
recunosc de multe ori intre ei prin felul in care dau mana – de exemplu, zgariind
palma partenerului sau pozitionand degetele astfel incat celalalt sa primeasca mesajul
fara ca altcineva sa vada ce se petrece. Detectarea este evitata prin reducerea
deliberata a semnalului la minimum. Ca o masura de protectie suplimentara, acesta
este ascuns intr-o activitate foarte putin susceptibila sa trezeasca banuieli.

Semnalele miniaturale sunt des intalnite si in situatiile in care autorul incearca sa

ascunda ceea ce gandeste. De exemplu, cand oamenii mint sau sunt anxiosi,
semnalele care ii tradeaza si le arata adevaratele sentimente sunt deseori extrem de
mici si au o durata foarte scurta. Spre deosebire de semnalele pe care le schimba intre
ei indragostitii sau membrii societatilor secrete, aceste microsemnale sunt produse
complet neintentionat. Psihologii au identificat un grup special de microsemnale
numit ,,expresii micromomentane’’ care implica numai zona fetei. Acestea sunt foarte
scurte si apar de obicei doar pentru o optime de secunda. Cand oamenii descriu o
experienta dureroasa afisand o atitudine curajoasa, nu de putine ori isi tradeaza
disconfortul schimbandu-si putin expresia faciala. O data zambesc dand impresia ca
experienta nu i-a afectat deloc; in momentul urmator fata lor se transforma in cea mai
scurta grimasa. Apoi, inainte ca cineva sa observe ceva, zambetul revine pe chip si
orice semn de disconfort s-a sters.

Caracteristica esentiala a microsemnalelor faciale este viteza desfasurarii lor –

este ca si cum cineva ar trage perdelele deoparte permitand trecatorilor sa arunce o
privire in interiorul casei pentru a le trage imediat la loc. Actiunea se deruleaza atat de
rapid incat oamenii nu observa nici macar cand se dau perdelele la o parte si cu atat
mai putin ce se afla in casa. Exact asa stau lucrurile cu microsemnalele. Cand ne
ascundem gandurile sau cand in mintea noastra apare o imagine foarte puternica,
uneori aceasta se vede pe fata sau in miscarile noastre. Dar imediat ce gandul rebel a
reusit sa se strecoare pe fata noastra, procesele care ne controleaaza comportamentul
intra in actiune, il inlatura si restabilesc expresia dorita. Intre timp totusi, dovada este
in vazul tuturor – trebuie numai sa observam microsemnalul si sa fim capabili sa il
interpretam corect.

In principiu, microsemnalele pot aparea in orice zona din corp dar datorita naturii
delicate a muschilor faciali, acestea au cea mai mare probabilitate de aparitie pe fata.
Cand apare un microsemnal pe fata, indica existenta unei stari conflictuale – de obicei
intre o stare emotionala pozitiva pe care vrem sa o vada ceilalti si o stare emotionala
 negativa pe care incercam sa o ascundem.Cand starea emotionala negativa castiga
momentan batalia, pierdem controlul asupra muschilor faciali si apare microsemnalul.
In cea mai mare parte a timpului ignoram complet existenta acestui conflict in noi si
faptul ca ne aratam gandurile intime lumii exterioare. Dar chiar si atunci cand suntem
constienti de emotiile noastre contrarii tot nu realizam ca microsemnalele faciale ne
dau de gol.

De obicei, microsemnalele indica emotiile pe care am dori sa le ascundem – ca de

exemplu frica, surpriza, tristetea si dezgustul. Exista si momente cand oamenii
incearca sa mentina o expresie serioasa si se strecoara un microsemnal sub forma
unui zambet. Uneori microsemnalele apar numai pe jumatate de fata, alteori sunt
vizibile pe toata fata. Pentru ca apar si dispar atat de rapid, majoritatea
microsemnalelor trec neobservate.

Indicatori mascati

Unele dintre semnalele care ne dau de gol sunt facute timid, lasand parca impresia ca
nu vor sa fie observate – ele functioneaza tainic, pretinzand a fi altceva decat sunt in
realitate. De exemplu, gestul involuntar de a-si sterge ochii incearca sa ni se prezinte ca o
tentativa inocenta de a indeparta o impuritate sau un fir de praf de sub ochi dar in realitae
este un semn nerecunoscut ca persoana este trista. Exista multe semne mascate. De ex. ,
cand cineva minte, de multe ori simte nevoia inconstienta de a nu spune ceva care ar
putea sa tradeze si reactioneaza la acest impuls atingandu-si buzele sau asezand un deget
in asa fel incat sa pazeasca gura. Acestea sunt gesturi inconstiente de autocenzurare, ele
ar fi foarte usor de remarcat daca nu s-ar putea deghiza luand forma altor actiuni. Prin
urmare, cand vedem ca oamenii isi ating buzele ne gandim automat ca le curata de ceva
iar cand vedem ca pun un deget in fata lor presupunem pur si simplu ca mediteaza sau
sunt atenti. Nu recunoastem aceste actiuni ca indicatori comportamentali pentru ca ele au
reusit sa treaca drept altceva.

Acelasi lucru se intampla si cand oamenii se bat unii pe altii pe spate. Daca
urmariti doua persoane care se imbratiseaza, veti vedea ca se bat pe spate. Pentru cei care
observa scena, pentru cel care este batut pe spate si chiar si pentru autorul gestului, acesta
pare un semn de afectiune. Dar nu este – de fapt este un semnal care indica dorinta de a
iesi din imbratisare! Desi nu realizeaza, intotdeauna in momentul cand sunt batuti pe
spate oamenii reactioneaza punand capat imbratisarii. Desi persoana care este batuta pe
spate a primit tainic semnalul de a pune capat imbratisarii, nu exista niciun sentiment de
respingere. Tocmai pentru ca semnalul de incheiere opereaza pe ascuns trecand drept un
gest de afectiune cand de fapt este o comanda.

Indicatori autentici

Indicatorii autentici arata ce se intampla in realitate in mintea oamenilor. Ei

reveleaza deseori lucruri pe care autorul nu ar dori sa le stie ceilalti despre el si pe care in
unele cazuri incearca deliberat sa le ascunda de altii. Totusi exista actiuni care vor sa
treaca drept indicatori comportamentali fara sa fie, actiuni care pretind ca tradeaza
adevaratele intentii ale persoanei, fara sa fie de fapt asa. Acestea nu sunt ,,semnale’’ reale
– sunt semnale false. Exista o serie de diferente intre indicatorii comportamentali
autentici si cei falsi. In primul rand, indicatorii care apar fara intentie tind sa fie autentici.
Inrosirea fetei, transpiratia, dilatarea pupilei, de exemplu, se afla in afara controlului
constient. Astfel persoana nu poate juca teatru – nu putem determina obrajii sa se
inroseasca, asa cum nu ne putem comanda sa transpiram si nu ne putem face pupilele sa
se dilate la ordin. Prin urmare, cand fata cuiva se inroseste putem fi siguri ca are un
sentiment de jena iar cand vedem pe cineva transpirand putem fi siguri ca ii este cald sau
este tulburat de ceva, sau si una si alta. La fel, cand vedem pupilele cuiva dilatandu-se
putem presupune ca a scazut intensitatea luminii din jur sau ca persoana traieste o emotie
puternica.

Desi inrosirea, transpiratia si dilatarea pupilei se afla toate in afara controlului

constient, exista totusi diferente intre ele. De exemplu, cand rosim suntem perfect
constienti ca si ceilalti ne pot vedea jena si ca nu putem face nimic pentru a schimba acest
lucru. De asemenea, si oamenii care vad ca suntem jenati sunt perfect constienti ca trag
aceasta concluzie din cauza ca ne-am inrosit la fata. Totusi lucrurile stau cu totul altfel cu
dilatarea pupilei. Cand pulipele noastre se dilata, nu sesizam catusi de putin informatiile
pe care le oferim celor din jur despre starea noastra emotionala. La fel de interesant este
ca persoanele care ne vad si recunosc trairea noastra emotionala intensa nu stiu cum au
ajuns la aceasta concluzie – stiu ca fata noastra are ceva atragator dar nu pot identifica
lucrul respectiv. Cu alte cuvinte, cand pupilele noastre se dilata cream un indicator
comportamental autentic, fara sa stim. In acelasi timp, ceilalti reactioneaza la acest
semnal fara sa stie de ce.

Indicatorii autentici apar de multe ori in situatiile in care oamenii vor sa induca in
eroare – cand incearca sa para mai dominanti sau mai curajosi, mai siguri pe ei decat sunt
in realitate, cand mint, cand incearca sa-si ascunda anxietatea sau adevaratele intentii.
Impostorii, escrocii profesionisti, mincinosii experti sau psihopatii reusesc de multe ori sa
joace un rol convingator, cu un minim de semne tradatoare involuntate. Totusi cei mai
multi oameni sunt putin incurcati cand trebuie sa induca pe cineva in eroare si acesta este
momentul cand sunt tradati de semnalele emise de corpul lor. Presiunea incercarii de a
mentine un comportament convingator este prea mare pentru ei – in jocul lor apar fisuri si
semnalele tradatoare involuntare ies foarte repede la iveala. Unii experti cred chiar ca nu
exista un mincinos perfect si ca indiferent de capacitatea lor de a minti, oamenii lasa
intotdeauna urme care indica inducerea in eroare. De exemplu, Freud credea ca oamenii
nu pot sa-si ascunda prea mult starile interioare de alte persoane – in final apare
intotdeauna un semn exterior care arata ce gandesc cu adevarat. El spunea: ,,Oricine are
ochi sa vada si urechi sa auda se poate convinge singur ca niciun muritor nu poate pastra
un secret. Daca buzele lui tac, vorbeste cu degetele; mesajele tradatoare ies prin toti porii
lui’’.

Indicatori comportamentali falsi

Un indicator comportamental fals pare sa indice despre o persoana un anumit

lucru, dar nu o face. Aceasta se poate intampla din doua motive – in primul rand, pentru
ca un indicator comportamental nu este o certitudine si in al doilea rand, pentru ca
persoana se preface, emitand un indicator comportamental fals; cu alte cuvinte, incearca
deliberat sa ii faca pe altii sa traga concluzii gresite despre gandurile sau sentimentele ei.
Acestia sunt indicatori comportamentali contrafacuti. Inndicatorii comportamentali sunt
incerti atunci cand nu se pot da informatii exacte despre starea interioara a unei persoane.
De exemplu, transpiratia palmelor este un bun indicator pentru anxietate. Dar nu este o
ceritudine deoarece 5% din populatie sufera de hiperhidroza, o maladie genetica ce
produce o transpiratie cronica fara nicio legatura cu anxietatea.

Indicatorii comportamentali contrafacuti pot fi intalniti peste tot. De cate ori un

barbat isi pune o haina cu umerii ridicati de bureti sau o femeie o pereche de pantofi cu
toc inalt, transmit deliberat informatii false despre latimea umerilor sau inaltimea lor si
fac acest lucru perfect constienti ca incearca sa lase o impresie diferita de realitate. In alta
situatie se intampla sa fie mai putin constienti de ceea ce incearca sa obtina. De exemplu,
cand un barbat isi umfla pieptul sau cand o femeie merge pe varfuri, el pare mai lat in
umeri si ea mai inalta, chiar daca niciunul din ei nu este complet constient de motivul
pentru care se comporta in acest fel, asta desigur daca ei chiar nu au observat ceva diferit
in comportamentul lor.

In lumea animala timbrul vocal serveste ca semnal autentic al dimensiunii.

Inaltimea sunetului broastei de exemplu, ofera o predictie foarte exacta despre marimea
lor. Acest lucru permite broastelor sa isi faca ,,publica’’ marimea lor si sa stabileasca
marimea concurentilor si este foarte dificil de falsificat pentru o broasca. La oameni nu
exista o relatie directa intre inaltimea timbrului vocal si marimea corpului la adulti, desi
se presupune ca un corp mare este insotit de o voce mai groasa. In plus, oamenilor le este
relativ usor sa isi coboare timbrul vocal si sa lase impresia ca sunt mai mari decat sunt in
realitate. De aceea, pentru oameni timbrul vocal nu este un indicator comportamental
autentic pentru marimea corpului.

Un indicator comportamental contrafacut apare atunci cand cineva simuleaza un

indicator comportamental fara sa aiba atributul sau starea psihologica asociate de obicei
cu acesta. Sa luam de exemplu plansul care este desigur un semn de tristete sau suparare.
Cand avem aceste stari, putem fie sa cedam impulsului de a plange, fie sa incercam sa ne
retinem lacrimile. Un mod de a face acest lucru este muscarea buzei inferioare. Acest
semn comunica doua mesaje. In primul rand, arata ca sentimentele noastre sunt atat de
puternice incat trebuie sa fie tinute sub control si, in al doilea rand, ne arata ca suntem
capabili sa ne tinem in frau sentimentele. Gestul de a-ti musca buzele serveste din acest
motiv nu ca indicator direct al unei stari ci ca indiciu al reprimarii unui alt indiciu. Cu alte
cuvinte, un semnal al carui scop este mascarea altor semnale.
 Asa cum va poate spune orice actor, este mult mai usor sa iti musti buza inferioara
decat sa plangi fals. Cand oamenii vor sa para cuprinsi de emotii puternice, le este mult
mai usor sa produca o versiune falsa a reprimarii unui indicator comportamental decat o
versiune falsa a reprimarii unui indicator comportamental decat o versiune falsa a
indicatorului insusi. In timpul campaniei sale prezidentiale, Bill Clinton isi facuse
obiceiul de a-si musca buza inferioara. Spunea publicului ca ,,oamenii sufera in toata
tara’’ si ca ,,se poate citi suferinta pe chipurile lor’’ si apoi isi musca buza ca sa arate ca
vorbeste din suflet. Desigur, acest gest ar fi putut fi o expresie autentica a sentimentelor
lui Clinton dar este mai probabil ca muscatul buzei era un fals indicator al unei stari
sufletesti pur si simplu pentru ca a aparut in mai multe ocazii, pentru ca autorul sau a
reusit de fiecare data sa isi controleze sentimentele si pentru ca il ajuta sa-si mareasca
popularitatea lasand impresia ca ar putea fi coplesit de sentimentele sale de compasiune.

Indicatori tip ,,semnatura’’

Indicatorii comportamentali sunt de multe feluri. Unii sunt larg raspanditi, chiar
universali. Alti sunt prezenti numai la anumite grupuri de oameni iar altii par a fi unici,
specifici anumitor indivizi. In primul rand, exista indicatori comportamentali uzuali.
Acestia includ inrosirea fetei, ridicatul din umeri si zambetele autentice – oriunde va
duceti inrosirea fetei ramane un indicator al sentimentului de jena, ridicatul din umeri un
indicator al neajutorarii iar zambetul autentic un semn de fericire. Apoi vin indicatorii
locali, care apartin unei anumite zone. Acestia sunt modelati de istorie si cultura si de
aceea limitati la anumite comunitati sau grupuri de oameni. Indicatorii locali includ
diferite posturi, diferite moduri de a manca si de a dormi. Apoi mai exista si indicatorii
comportamentali tip ,,semnatura’’ sau caracteristici unei persoane, tip ,,marca’’. Acestia
nu sunt neaparat unici dar datorita puternicei lor ascocieri cu anumite persoane par sa le
apartina, intocmai ca o semnatura sau un simbol de marca.

Mai multe personalitati care au jucat un rol important in istorie au avut indicatori
sau gesturi caracteristice. De exemplu, scriitorul roman Plutarh ne relateaza ca Julius
Caesar Cezar avea obiceiul sa se scarpine in cap cu indexul si nu cu toate degetele. Acest
gest insemna ca nu voia sa isi strice coafura aranjata cu grija mai mult decat este necesar
si arata ca este un barbat vanitos. Adolf Hitler avea obiceiul sa stea cu mainile impreunate
in fata. Aceasta este o postura defensiva si este deseori folosita de oamenii care se simt
social sau sexual nesiguri. In cazul lui Hitler a dus la gluma ca mainile sale ascund
,,ultimul membru neangajat al celui de-al Treilea Reich’’.

Toti cunoastem persoane care au gesturi caracteristice – de exemplu, un barbat

care da mereu din picior sau o femeie care isi rasuceste mereu parul pe deget intr-un mod
neobisnuit.

Indicatori transpusi in alte contexte

Cand vedeti o persoana batand din picior, prin deductie logica puteti presupune ca
este nerabdatoare in momentul respectiv si nu ca a fost nerabdatoare cu ceva timp in
urma sau ca anticipeaza ca va fi nerabdatoare in viitor. Cea mai mare parte a semnelor
care ne tradeaza sunt legate de ceea ce se petrece in momentul respectiv – cu alte cuvinte,
sunt ,,indicatori legati de timp’’. Exista doua feluri de gesturi legate de timp – un tip
indica trasaturi legate de timp – un tip indica trasaturi de durata ale persoanei iar celalalt
starea ei actuala. Cand o persoana care sufera de anxietate cronica isi roade unghiile, o
face din cauza personalitatii ei anxioase si nu din cauza unei dispozitii trecatoare. Pe de
alta parte, cand o persoana care are un moment de anxietate isi roade unghiile o face din
cauza starii sale prezente si nu din cauza unei probleme de durata. In fiecare din aceste
cazuri roaderea unghiilor arata ce simte persoana in momentul respectiv, chiar daca
pentru prima este o traire permanenta si pentru a doua una de moment.

Indicatori cu caracter de predictie

Unii indicatori au caracter predictiv – ei arata ce va face o persoana mai departe

sau cum va lua sfarsit o confruntare.

Exista momente cand oamenii raspund la semnale fara sa fie constienti de ce se

petrece. Cand doi oameni vorbesc se intampla des ca unul sau amandoi sa ,,reflecte’’
postura celuilalt. De exemplu, o persoana poate sa isi incruciseze picioarele si sa isi
intoarca in alta parte capul, iar peste cateva minute prietenul ei va face la fel. Cand
imitam in acest fel actiunile altora, in general o facem fara sa ne dam seama – numai cand
ni se atrage atentia observam ce faceam. Cascatul functioneaza dupa principii similare.
Stim cu totii ca acesta este foarte molipsitor si ca atunci cand o persoana casca cei din jur
sunt inclinati sa inceapa sa faca la fel. Cercetarile au aratat ca nu este nevoie ca gestul sa
fie dus pana la capat pentru a molipsi o alta persoana – simpla imagine a unei guri care se
deschide sau sunetul cascatului sunt deseori suficiente pentru a-i face si pe altii sa caste.

Indicatorii comportamentali in jocul de poker

Cuvantul ,,tell’’ (,,indicator comportamental’’) vine de la jocul de poker, unde

este folosit referitor la semnalele pe care jucatorii le transmit in mod neintentionat atunci
cand incearca sa ascunda ce carti au in mana sau strategia folosita in joc. La poker exista
doua aptitudini esentiale – una este capacitatea de a-ti ascunde sentimentele, astfel incat
ceilalti jucatori sa nu stie daca partenerul are o mana proasta sau o chinta royala. Aceasta
se numeste aptitudinea de a pastra o figura implacabila – capacitatea de a nu putea fi cititi
de ceilalti. Cealalta aptitudine esentiala este aceea de a descifra comportamentul altor
persoane – de a deduce ce fel de carti au prin simpla observare a actiunilor lor si ascultare
a mesajelor verbale transmise. In timp ce dumneavoastra ca jucator de poker cautati in
comportamentul partenerilor indicii care sa va arate ce se intampla, ei fac tot posibilul sa
va induca in eroare. Si situatia inversa este valabila – in timp ce partenerii dumneavoastra
de joc incearca sa descopere ce puneti la cale, dumneavoastra faceti tot ce puteti pentru a
va asigura ca nu furnizati niciun indiciu sau ca ii puneti pe o pista gresita.

Una dintre modalitatile in care un jucator de poker isi poate ameliora jocul este
invatand sa recunoasca legaturile dintre actiunile adversarilor, cartile pe care le au in
mana si miscarile pe care le fac. Poate incepe sa fie mai atent la detalii, de exemplu, la
modul in care adversarul isi tine cartile, la felul in care il priveste, in care ii cere cartile, la
miscarile mainilor lui, la modul in care se joaca cu ochelarii – lista de gesturi potential
revelatoare este nesfarsita. Mike Caro a studiat o viata intreaga indicatorii
comportamentali din jocul de poker si felul in care se dau de gol jucatorii, oftand,
fredonand o melodie, batand cu degetele in masa, tragand de timp, verificandu-si cartile
si incercand sa construiasca piste false. Mai multe filme, ca House of Games (Casa
jocurilor) si Rounders (Asii), au avut scene in care intriga incepea cu un personaj care
descoperea un indiciu la jocul de poker. De exemplu, in Rounders este o partida
demonstrativa de poker intre Mike, eroul principal (interpretat de Matt Damon), si Teddy
KGB, un gangster rus (interpretat de John Malkovich) care adora sa desfaca si sa
manance prajituri chinezesti in timpul partidelor. Mike castiga in final partida
descoperind ca rusul desfacea prajitura langa ureche, atunci cand avea o mana buna si in
fata ochilor sai, atunci cand incerca o cacialma!

Jucatorii de poker trebuie sa se gandeasca la multe lucruri in acelasi timp. Pe

langa faptul ca trebuie sa decida cum procedeaza in continuare, acestia incearca constant
sa submineze tentativele adversarului de a le intelege strategia, facand in acelasi timp tot
ce pot pentru a vedea dincolo de mijloacele de aparare ale celorlalti jucatori. Totul pare
foarte complicat dar in realitate nu este mai complicat decat majoritatea lucrurilor pe care
le facem de fiecare data cand intram in relatie cu o alta persoana. In contactele noastre
zilnice, incercam constant sa proiectam o anumita imagine despre noi, si partenerii nostri
procedeaza la fel. In timp ce acestia incearca sa descopere ce gandim noi cu adevarat, noi
facem acelasi lucru. Sansele noastre de succes ca si cele ale jucatorului de poker vor
depinde intotdeauna de cat de atenti suntem la reactiile celuilalt si de capacitatea noastra
de a recunoaste si intelege indicatorii din comportamentul lor.