OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

Psihologia a fost de multe ori definita pornind de la etimologia cuvântului „Psihologie”: „psyche” = psihic, suflet; „logos” =
stiinta. „Psihologia este stiinta psihicului”.
Psihologia este o stiinta si definitia unei stiinte trebuie sa contina informatii despre obiect, metode, legi si finalitate.
Luând în considerare toate aceste elemente, Zlate a definit psihologia ca fiind „stiinta care studiaza psihicul (procese,
însusiri, stari, conditii, mecanisme psihice) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legitatii lui de
functionare, în scopul descrierii, explicarii, integrarii, optimizarii si ameliorarii existentei umane”.

Psihologia Medicala este o ramura a psihologiei generale aplicata la studiul aspectelor psihosociale care insotesc actul medical in toate
etapele , sale avand scopul de a reda sanatatea persoanei si de a o reinsera in mediul social si familial.
Conceptele fundamentale cu care opereaza Psihologia Medicala sunt:
- sanatate si boala,
- persoana in contextul sanatatii si al bolii ,
- normalitate si anormalitate, suferinta, durere, anxietate,
- relatia medic-pacient,
- stresul si copingul in boala,
- aspecte psihologice in diverse boli.
Psihlogia medicala cuprinde atat programe de promovare a unui stil de viata sanatos : medicina omului sanatos , dar si de felul in care omul
face fata starii de boala – stres, confruntarea cu moartea, durerea etc.

PROCESELE PSIHICE

Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice

1.Procese psihice:
- cognitive - senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări)
- logice (gândire, memorie, imaginaţie)
- afective (emoţii, sentimente, pasiuni)
- volitive (voinţa)
2.Activităţi psihice: (jocul, învăţarea, munca, creaţia) Condiţii care stimulează şi facilitează procesele, activităţile şi însuşirile psihice:
motivaţia, deprinderile, atenţia.
3.Însuşiri psihice: (temperament, aptitudini, inteligenţă,creativitate).

Terminologie
Fenomen psihic - manifestarea externă a unui proces, însuşiri sau calităţi psihice ale omului. Acesta se evidenţiază în activitate, în reacţiile şi
manifestările externe ale omului.
Proces psihic - are o însemnătate centrală, de bază. Fiecare process psihic e specializat prin funcţia şi conţinutul său informaţional.
Procese psihice afective: emoţiile, sentimentele, dispoziţiile afective, pasiunile şi afectele.
Însuşirile psihice- cea mai mare însemnătate a determinărilor calitative ale fenomenelor, proceselor psihice, avându.se în vedere nivelul la
care acestea se produc.

Clasificarea actuala a fenomenelor psihice

Zlate consecvent punctului de vedere potrivit caruia obiectul psihologiei il reprezinta activitatea omului concret, prefera sa
vorbeasca de mecanisme psihice si nu de procese si insusiri psihice.Mecanismele psihice sunt:
1.Informaţional - operaţionale:
- de prelucrare primară a informaţiilor (senzaţii, percepţii,reprezentări)
- de prelucrare secundară a informaţiilor (gândire, memorie, imaginaţie)
2.Stimulator – energizante:
- motivaţia, - afectivitatea;
3.Reglatoare:
- comunicarea, - limbajul, - atenţia, - voinţa.

MECANISMELE DE PRELUCRARE PRIMARA A INFORMATIEI

SENZATIA
Senzatia este primul nivel psihic de prelucrare , interpretare si utilizare a informatiei despre insusirile obiectelor si fenomenelor lumii externe
si despre starile mediului intern. Ea este sursa primara a cunostintelor si constituie atat punctul de pornire, cat si cel de sosire in intregul
demers al cunoasterii psihologice, procesele psihice zise superioare trebuind a fi studiate si explicate prin descompunere si reducere la
senzatii.
Senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce in creierul uman insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau stimulilor care
actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avind un caracter nemijlocit.
Conţinutul ei, furnizează o informaţie secvenţiala, fragmentata, despre obiectele şi fenomenele perceptibile. Ea nu permite
identificarea acestor obiecte, ci doar discriminarea lor în interiorul uneia şi aceleiaşi însuşiri.
La baza senzaţiilor stă mecanismul ANALIZATOR. Un analizator este format din:
- receptor
-cale nervoasă
-centrul nervos din creier, corespunzător fiecărui organ de simţ.
Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt:
Clasificarea senzaţiilor
 1. după tipul aparatului specializat pentru recepţie:
-senzaţii: auditive, gustative, olfactive, cutanate etc;
2. după natura conţinutului informaţional:
a) senzaţii despre obiectele, fenomenele lumii externe: vizuale, cutanate, olfactive, gustative, auditive.- exteroceptive
b) -senzaţii legate de poziţia şi mişcarea propriului corp:
- senzaţii proprioceptive
-senzaţii kinestezice
-senzaţii de echilibru
c) –senzaţii care dau informaţii despre modificările interne ale organismului- interoceptive
d)-senzaţii despre trebuinţele fiziologice primare- senzaţii organice
(senzaţia de foame, sete, relaxare, durere)
Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii. 

Importanta senzatiilor

Importanţa senzaţiilor pentru existenţa şi activitatea umană constă în următoarele:

- ele informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător. Cele 5 simţuri- vederea, auzul ,mirosul, gustul şi
pipăitul- ,,sunt ferestre
deschise spre lume”. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experienţe subiective.
- ele asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător. Senzaţiile semnalizează dezechilibrele interioare, ne pun în acord
cu solicitările de vin din mediul înconjurător, uşurându-ne viaţa.
Importanţa senzaţiilor în viaţa omului poate fi cel mai bine relevată prin referire la situaţiile de perturbare şi restricţionare a funcţionalităţii
lor, ca în cazul handicapurilor senzoriale ori monotonia senzorială (în cazul prizonierilor).
- senzaţiile orientează şi controlează benefic conduitele actuale ale individului, cu ajutorul lor căpătăm şi selectăm din mediul extern sau
intern acele informaţii ce sunt în acord cu necesităţile noastre actuale.

PERCEPTIA
Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc – aşa cum s-a arătat – diferitele însuşiri ale lucrurilor, percepţia reflectă obiectul în întregime, în
ansamblul însuşirilor sale.
Prin percepţie întelegem reflectarea in forma de imagine în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţioneaza direct
asupra receptorilor.
Dar percepţia nu se reduce la o sumă de senzaţii. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale
obiectelor şi fenomenelor respective.
După cum se ştie, orice obiect sau fenomen real posedă o mulţime de însuşiri dintre care unele sunt esenţiale iar altele neesenţiale
(periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de ele depinde însăşi natura obiectului respectiv; de pildă, însuşirea esenţială a
creionului rezidă în capacitatea minei de cărbune de a lăsa o urmă vizibilă (mai ales pe hârtie); însuşirea esenţială a laptelui constă în valoarea
nutritivă a componentelor sale chimice; trăsătura esenţială a mamiferelor constă în faptul că nasc pui vii şi-i alăptează, ş.a.m.d.
Însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale lucrurilor astfel încât modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii
obiectelor sau fenomenelor. Aşa de exemplu, putem colora altfel sau modifica partea lemnoasă a creionului, fără a-i afecta calitatea de creion;
laptele poate fi colorat fără să-şi piardă proprietăţile nutritive etc.
La nivelul percepţiilor se oglindesc, prin excelenţă însuşirile neesenţiale, de suprafaţă ale obiectelor şi fenomenelor ce acţionează
nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor: ele trebuie să fie desprinse
din relaţiile constatate între lucruri şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală. Aceasta
presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior – a gândirii (în legătură indisolubilă cu limbajul).

Clasificarea percepţiilor

1.formele simple ale perceptiei se refera la organele de simt care reflecta obiectul in integralitatea sa.
2. formele complexe ale perceptiei cuprind:
a).Perceptia spatiului Spatiul este locul unde se desfasoara o succesiune de evenimente. Spatiul poate fi: Vizual; Auditiv; Tactil-
kinestezic .
- Spatiul vizual se refera la dimensiunile si caracteristicile spatiale ale obiectelor , cum ar fi: marime, forma, distanta, directia, relief,
pozitia, etc.
-Spatiul auditiv consta in localizarea sunetelor in spatiu, discriminarea sunetelor dupa intensitate, timbru, distanta si directie.
- Spatiul tactil-kinestezic consta in delimitarea spatiului fizic si orientarea organismului in spatiul prin intermediul receptorilor
vestibulari, tactili si kinestezici.
b).Pereceptia timpului Se refera la succesiunea de evenimente care se desfasoara intr-un spatiu dat.
Perceptia timpului are urmatorii indicatori:
- Timpul fizic( anotimpuri, momentele zile);
- Timpul biologic( ritmul somn-veghe, alimentatia, odihna,);
- Timpul psihologic, aprecierea subiectiva a duratelor;
- Timpul socio-profesional, apreciere duratelor in functie de cantitatea activitatilor desfasurate in timp si spatiu.
c).Perceptia miscarii Se refera la schimbarea pozitiei obiectelor in spatiu, precum si la transformarea lor in timp. Miscarea poate fi
reala( deplasarea obiectului de la un punct la altul) sau iluzorie, aparenta. Percepţia mişcării are loc şi atunci când se mişcă subiectul însuşi.
d).Percepţia formei obiectelor este realizată de obicei cu ajutorul analizatorilor: vizual, tactil şi kinestezic. Trăsătura cea mai informativă
în acest context este conturul obiectelor, care joacă rolul de linie de demarcaţie dintre două realităţi ( relaţia dintre figură şi fond).
e).La percepţia mărimii obiectelor participă analizatorii: vizual şi tactil-kinestezic. Percepţia vizuală a mărimii implică mărimea
imaginii de pe retină şi distanţa obiectului faţă de ochiul observatorului.
f).percepţia limbajului (oral, scris), şi 
g).percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
3.După conţinut şi mecanism, distingem: 
-percepţii monomodale (ex. Percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă)
-percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri
de însuşiri ale obiectului.

4.În funcţie de prezenţa intenţionalităţii, deosebim

a).-percepţii intenţionate - Observaţia este o formă a percepţiei intenţionate, o percepţie sistematică, planificată, organizată, adică
orientată spre un scop stabil.
În procesul unei astfel de percepţii intenţionate, făcută cu un anume scop se dezvoltă spiritul de observaţie, care este o calitate a
personalităţii specialistului pentru domeniu său. Spiritul de observaţie este o formă superioară a percepţiei.

b).-percepţii neintenţionate.-Percepţia subliminala-fenomen prin care putem percepe ceva fără să ne dăm seama. Când a fost
descoperită percepţia subliminală s-a arătat printr-o serie de cercetări că ar putea fi eficientă în publicitate.

Iluziile perceptive
In cadrul percepţiei, se manifesta abateri mai mult sau mai puţin semnificative de la realitate, cunoscute sub numele de
efecte de câmp şi iluzii perceptive. Iluzia este o precepţie cu stimul real şi specific, denaturată şi/sau deformată . Această deformare
priveşte mai mult calităţile senzoriale decât identificarea sau sensul elementelor percepute.
Iluziile apar frecvent la subiecţii normali, care recunosc şi corectează sensul deformării perceptive. Spre deosebire de acestea, în iluziile
patologice, subiectul nu încearcă să corecteze pecepţia deformată, considerând o imagine veridică a realităţii.Pornind de la aceste
considerente, iluziile au fost clasificate în: iluzii fiziologice şi iluzii patologice.
Iluzii fiziologice sunt:
1.Iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive
– stimulare sub sau supraliminară,
- depăşirea capacităţii de discriminare a unui analizator, 
- iluzii optico-geometrice datorate reflexiei optice, refracţiei, modificării axelor de referinţă.
2.Iluzii prin modificarea mediului perceptual
– stimulare monotonă, prelungită, deprivare senzorială.
3.Iluzii prin modificarea condiţiilor interne (subiective):
-prin tulburări de atenţie (false identificări);
-din stări afective (frică, anxietate, euforie);
-modificări fiziologice ale stării de conştienţă
- stări de oboseală, suprasolicitare şi surmenaj

Moduri de percepere
perceptie sincretica: - imediata, primitiva, nediferentiata; - cimpul perceptiv este perceput in globalitatea lui, fara a fi suficient analizat; -
intilnita numai la copii ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive - se mai intalneste si la adultii frustrati
perceptia globala – de ansamblu
perceptie analitica: - centrata pe detalii, pe amanunte; - forma inferioara de perceptie, care ingusteaza posibilitatile comportamentale ale
individului.
perceptie sintetica - reunirea elementelor intr-o structura cu calitati noi in raport cu elementele constitutive; - filtrata prin gindire, de aici
caracterul ei mijlocit ; - subiectii sint de obicei pasivi, anxiosi .

Importanta perceptiei
Zlate considera ca, percepţia indeplineste trei roluri fundamentale în raport cu existenta şi activitatea omului:
1. Rol de informare a individului despre obiectele din lumea înconjurătoare, fapt care facilitează adaptarea lui la lumea obiectelor
2. Rol de reglare a comportamentelor
3.Rol comutator, adică ea închide şi deschide circuitele traiectoriilor, ale actelor mintale (interne) şi motorii (externe).

REPREZENTAREA

Definitie
1.Reprezentarea este imaginea sau modelul informational intern , actualizat, al unor obiecte , fenomene , evenimente
,situatii , etc. ,care au fost percepute anterior , dar care in momentul dat iti pot lipsi din campul senzorial .
Asadar , fata de perceptie , care ne furnizeaza informatii numai despre obiectele si fenomenele reale prezente , care actioneaza in momentul
dat asupra analizatorilor nostri , reprezentarea ne ofera astfel de informatii si in absenta obiectului de referinta .
2.Reprezentarea este si procesul de producere si utilizare mentala a imaginilor unor obiecte in absenta lor .
Reprezentarea atat ca produs cat si ca proces , are la baza doua surse:
- memoria de lunga durata
- imaginatia.
◄Memoria este cea care inmagazineaza , pastreaza si reactualizeaza informatia structurata initial in imagini receptive. Astfel, inca inainte de
dezvoltarea imaginatiei , reprezentarea devine posibila datorita fixarii ,mai mult sau mai putin fidele si durabile a continutului informational
furnizat de perceptie .
◄Reprezentarile generate de imaginatie se pot referi atat la obiecte reale (ex. reprezentari despre obiecte si locuri pe care nu le-am perceput
niciodata ca atare , dar despre care am citit sau am auzit povestindu-se), cat si la obiecte ideale , pe care abia
urmeaza sa le cream sau care nu pot dobandi realitate sensibila (ex. reprezentarile personajelor sau intamplarilor din basme).

Caracteristicile imaginilor reprezentării

 - Imaginea reprezentărilor unui obiect, apare în absenţa obiectului şi este mai slabă ca intensitate şi din punct de vedere al conţinutului
este mai ştearsă decât percepţia, este mai săracă în amănunte, cu putine detalii;
- excepţie fac imaginile eidetice pentru că acestea sunt reprezentări foarte vii, bogate a obiectelor văzute anterior, ca şi cum acestea ar fi
prezente. Aceste imagini se prezintă cu un grad mai mare de intuitivitate, cu detalii clare asemănătoare percepţiilor. Aceste imagini sunt mai
frecvente la copii decât la adulţi deoarece copiii sunt mai impresionabili, pentru ei totul constituie o mare noutate, totul produce o impresie
emoţională puternică.
- Imaginile reprezentării sunt superioare celor perceptive prin gradul de prelucrare a informaţiilor primite de la obiectul reprezentat.
- nu se supun unor reguli de combinare şi nu au valoare de adevăr, imaginile mentale pot fi combinate oricum. Ne putem da seama de
acest lucru gândindu-ne cât de stranii par uneori visele noastre. In plan mental putem combina elementele realităţii oricum, închipuindu-ne de
pildă un vultur roz ţinând în gheare o carte, sau un leu cu coama de vată.
- Imaginile în reprezentare se disting printr-un caracter mai mare de generalitate, adică reţinem aspecte mai generale în comparaţie cu
percepţia.
- Imaginile reprezentării fiind reproduse în afara stimulului, apar mai puţin stabile, sunt fragmentare, lipsite de vivacitatea specifică
percepţiei. De caracterul instabil şi fluctuant al imaginilor reprezentării, ne dăm seama ori de câte ori încercăm să readucem în minte
imaginea unui obiect cunoscut. Reproducând cât mai fidel această imagine, constatăm că-n imagine apar când unele detalii când altele, cu
greu reuşim să reţinem clară imaginea timp de câteva secunde. O dată evocată imaginea dispare şi necesită un nou efort mintal pentru a fi
readus în mintea noastră. Cu toate acestea sunt persoane la care anumite reprezentări superior dezvoltate pot avea un mare grad de stabilitate
şi precizie (imaginile auditive la muzicieni, imaginile vizuale, cromatice la pictori) fără de care activitatea creatoare, în unele domenii nu ar fi
posibilă.
- depind de cunoştinţele, emoţiile şi de experienţa anterioară a subiectului. Imaginea mentală prezintă anumite dimensiuni subiective;
de pildă, atunci când privim un obiect ambiguu, interpretarea pe care o dăm acelui obiect poate determina intruziunea în imaginea mentală a
unor aspecte conforme cu interpretarea, dar care nu se regăsesc în imaginea originală;
- Reprezentările nu se reduc la reproducerea mintală neschimbată a percepţiilor anterioare, ci imaginea în reprezentare este un proces
dinamic de combinare şi recombinare a impresiilor acumulate prin percepţiile din trecut.
- Procesul reprezentării se poate manifesta spontan sau provocat cu ajutorul cuvântului, prin folosirea adecvată a denumirilor obiectelor
sau fenomenelor care nu sunt cunoscute. Între cuvântul care desemnează obiectul şi imaginea intuitivă a obiectului se constituie raporturi
active de interdependenţă reciprocă, adică la pronunţarea cuvântului se reactualizează imaginea.

Clasificarea reprezentărilor

Principalele criterii prin care se diferentiaza tipurile de reprezentari sunt urmatoarele :

1 . Modalitatea senzoriala este dominanta in structurarea continutului informational . Pune in evidenta clasele reprezentarilor :
-vizuale ; -tactile ; -kinestezice ; -auditive ; -olfactive ; -gustative .
Cel mai bine structurate si delimitate sunt reprezentarile vizuale , legate de forme si de spatialitate(topografie).Aceasta se explica prin
faptul ca analizatorul vizual indeplineste rolul de mecanism integrator , unificator al intregii experiente senzoriale. La persoanele cu
aptitudini sportive si muzicale , o pregnanta deosebita au
reprezentarile kinestezice si auditive.

2 . Dupa criteriul Domeniilor de referinta cognitive distingem :

-reprezentari stiintifice (in matematica ,biologie,geografie, fizica,etc);
-reprezentari tehnice (mecanisme ,component ,agregate mecanice);
-reprezentari artistice (literare ,plastice ,muzicale) ;
-reprezentari religioase (legate de divinitate ,de viata de apoi ,de ritualuri)

3 Dupa gradul de generalitate:

- reprezentări individuale- sunt ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene deosebit de semnificative pentru o persoană. Fiecare păstrează în minte
reprezentarea părinţilor, a casei părinteşti, a şcolii, etc. Ceva ce este de un deosebit interes sau produce o puternică emoţie poate fi întâlnit
doar o singură dată, iar reprezentarea se formează rapid şi este uşor de evocat. În linii generale, această categorie de reprezentări cuprinde
multe detalii, iar însuşirile caracteristice nu se detaşează prea uşor şi evident.
-Reprezentările generale – cuprind în structura lor, mai ales însuşirile comune pentru o întreagă clasă de obiecte şi pe baza acestora orice
nou exemplar poate fi recunoscut ca aparţinând aceluiaşi grup. Gradul de generalitate poate fi diferit. Unele reprezentări, cum sunt cele
geometrice, ating cel mai înalt grad de generalitate şi sunt foarte aproape de concept. Ele au cea mai mare importanţă în formarea conceptelor

4 . Dupa complexitate
-reprezentari simple (un singur obiect sau o singura insusire ) ;
-reprezentari complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte ) .

5 . Dupa sursa generativa:

-reprezentari ale memoriei ;
-reprezentari ale imaginatiei .

6 . Dupa modul de generare (producere ) :

-reprezentari voluntare (intentionate) ;
-reprezentari involuntare (neintentionate ).

Importanta reprezentarilor

- Reprezentările joacă un rol important în procesul de învăţare şi-n procesele cunoaşterii. Reprezentările constituie puncte de plecare, de
sprijin şi material concret pentru majoritatea mecanismelor, proceselor psihice. Astfel, imaginile mintale (reprezentările) pot completa noile
percepţii şi constituie materia primă pentru gândire şi pentru operaţiile gândirii ca şi pentru imaginaţia creativă.
-Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare
la realitate.
- Reprezentările sunt şi instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane. Integrarea în diferite tipuri de activităţi, în activităţile de
joc, de învăţare, de rezolvare de probleme, se bazează pe reprezentări care ne ajută la finalizarea performantă a acestor activităţi.

MECANISME SECUNDARE DE PRELUCRARE A INFORMATIE

GINDIREA

Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantăa psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.

►Procesul psihic de reflectare a insusirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod
mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor”. „
►Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor furnizate de senzaţii,
percepţii şi reprezentări, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei
optime din mulţimea celor iniţial posibile”(Golu).

Unii autori pun semnul egalităţii între gândire şi inteligenţă.

Gaston Viand precizează că inteligenţa este facultatea de a cunoaşte şi înţelege sau eficacitatea mintală (randamentul mecanismelor
mintale). Aşadar, inteligenţa include în sine gândirea, dar nu se reduce la ea. Exist ă o relaţie de interdependenţă între ele, dar nu trebuie să se
ajungă la identificarea lor.

2.LATURILE GANDIRII

Gândirea are două mari component:

a). una informaţională ce reprezinta latura ei de conţinut (faptul că dispune de "unităţi informaţionale? despre "ceva" anume - obiecte,
fenomene, evenimente),
b). una operationala, latură funcţională care se refera la transformări ale informaţiilor în vederea obţinerii unor produse care să asigure
adaptarea la mediu.
A.Latura informationala

Este constituită din ansamblul conceptelor/ notiunilor. Ele sunt categorii mintale pe care oamenii le utilizează pentru a clasifica evenimentele
şi obiectele cu respectarea proprietăţilor lor comune.
Noţiunea/conceptul este forma logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de
obiecte şi fenomene.
Rol:
Conceptele ne ajuta sa generalizam, sa relationam experientele si obiectele, fara ele fiecare obiect parandu-ni-se unic.
Conceptele ,,ung rotile memoriei”, facand-o mai eficienta.
Conceptele dau sens lumii din jurul nostrum.
In mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci înlănţuite unele de altele, formând sisteme conceptuale.
Sinonimele termenului „concept” sunt ,,notiune,,, ,,categorie,,.

B.Latura operationala

Cuprinde ansamblul operaţiilor si procedeelor mintale de transformare a informaţiilor, de relaţionare si prelucrare, combinare si
recombinare a schemelor si noţiunilor in vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau a rezolvării de probleme. ( Zlate)
Gândirea foloseşte doua categorii de operaţii:
1.unele fundamentale, de baza fiind prezente in orice act de gândire si constituind scheletul ei:
- analiza si sinteza,
- abstractizarea si generalizarea,
- comparaţia si concretizarea logica),

2.altele sunt instrumentale, folosindu-se in anumite acte de gândire si particularizându-se in funcţie de domeniul cunoaşterii in care
gândirea e implicata. In rândul acestora din urma întâlnim mai multe modalităţi operaţionale si procedee clasificate, de regula, in perechi
opuse (algoritmice si euristice, productive si reproductive, convergente si divergente).

3.OPERATIILE FUNDAMENTALE ALE GANDIRII

Analiza – este descompunerea întregului în părţi sau evidenţierea imaginară a unor semne (laturi), acţiuni, relaţii ale întregului.
Într-o formă elementară analiza se exprimă în descompunerea obiectelor în părţi. Masa, de exemplu, poate fi descompusă în urmatoarele
parti: capacul, picioarele, sertarele, piesele de fixare etc.
Sinteza – unificarea imaginară a părţilor, particularităţilor, acţiunilor într-un tot întreg. Operaţia de sinteză este opusă analizei. În
procesul de sinteză se stabileşte raportarea unor obiecte sau elementelor lor la obiectul sau fenomenul complicat în întregime.
Analiza şi sinteza se desfăşoară totdeauna în unitate. Se analizează ceea ce include în sine ceva comun, întreg. Sinteza, la fel,
presupune analiza: pentru a unifica unele părţi, elemente într-un tot întreg, aceste părţi şi particularităţi este necesar a fi primite în rezultatul
analizei. În activitatea de gândire analiza şi sinteza ca şi cum ar ieşi înainte consecutiv pe primul plan.
 Comparaţia –A compara inseamna a stabili mintal asemanarile si deosebirile esentiale dintre obiecte si fenomene pe baza unui
criteriu. Este considerata de multi psihologi ca o operatie primara, elementara a gandirii. Comparaţia, practic, se observă la aşezarea
obiectelor unul lângă altul, de exemplu, un creion lângă alt creion, riglă lângă bancă etc.
Abstractizarea – Abstractizarea este operaţia de extragere a unor însuşiri esenţiale, a unor însuşiri comune pentru o întreagă clasă,
categorie. Abstractizarea, de obicei, se realizează în rezultatul analizei. Pe calea abstractizării au fost create noţiunile abstracte de lungime,
lăţime, cantitate, egalitate, cost etc.
Concretizarea este un proces de ilustrare sau de lămurire a unei teze generale cu ajutorul unui exemplu. Este considerata ca o
ridicare de la abstract la concret, ca un efort al gandirii de a patrunde cat mai adanc in concretetea obiectelor si fenomenelor.
Generalizarea - unificarea imaginară a obiectelor şi fenomenelor conform particularităţilor lor comune şi esenţiale. Generalizarea
este operaţia prin care însuşirile extrase cu ajutorul abstractizării sunt extinse la o întreagă clasă de obiecte-fenomene.

Toate operaţiunile indicate nu se manifestă izolat, în afara intercalării reciproce. În baza lor apar operaţiuni mai complicate, aşa
cum sînt clasificarea / sistematizarea etc.

4.ACTIVITATILE GANDIRII

Activitatile fundamentale ale gândirii, sunt cele care o individualizează in raport cu alte mecanisme psihice, si ii acorda un caracter de
maxima eficacitate.Ele sunt:
Conceptualizarea, intelegerea, rezolvarea problemelor, raţionamentele, decizia si creatia.
I. CONCEPTUALIZAREA
Conceptualizarea reprezinta capacitatea de abstractizare a insusirilor unei clase de obiecte, ce sunt apoi incorporate intr-o imagine sau intr-o
idee concept, capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte.
II. INTELEGEREA
Este activitatea de sesizare si relevare a relaţiilor esenţiale dintre obiectele si fenomenele lumii reale. Ea presupune asocierea treptata si
repetata a unor simboluri verbale cu diferite obiecte, incorporarea noilor cunoştinţe, in cele vechi existente déjà. Este una dintre cele mai
importante activitati ale gindirii, semnul ei distinctiv.
Felurile înţelegerii:
- adecvată– când subiectul înţelege exact;
- neadecvată – este o eroare a înţelegerii
- complexă– surprinderea tuturor caracteristicilor esenţiale ale obiectului
- Incompletă - surprinderea doar a unei părţi din caracteristicile esenţiale.
- clară – exactă, limpede;
- confuză– imprecisă.
- Profundă– ce surprinde sensurile ascunse (exemplu: textul biblic are 7 trepte de adâncime);
- superficială – surprinde doar partea vizibilă a lucrurilor.
- Lentă– înceată
- promptă– rapidă.
- Discursivă– o înţelegere desfăşuratăpe etape;
- intuitivă– iluminare rapidă
III. REZOLVAREA PROBLEMELOR
Constituie una dintre activitatile esenţiale ale gândirii, urmărindu-se faptul ca aceasta nu intra in funcţiune, decât in situaţii problematice care
cer o rezolvare.
Rezolvarea de probleme este :
- acel proces al gândirii, care constă în depăşirea prin mijloace cognitive (nu acţiuni) a unui obstacol cognitiv şi
transformarea necunoscutului în cunoscut
- procesul de elaborare a soluţiei problemei prin combinarea şi recombinarea datelor experienţei anterioare în funcţie de
cerinţele problemei;
- a rezolva o problemăînseamnăa-i găsi soluţia.
Există2 tipuri de probleme:
1) problemă bine definită,unde starea iniţială şi cea finală, operaţiile şi regulile sunt bine definite.
2) problemă insuficient definită, în care aceste date nu sunt clar şi complet descrise
(exemplu: alegerea profesiei sau partenerului de viaţă).
Pentru ca o problemă insuficient definit ă săfie rezolvată cu succes, ea trebuie transformată în problemăbine definită.
Fazele rezolvării problemelor:
1) surprinderea şi perceperea problemei (problema furnizată de viaţă este sesizată, iar cea propusăde profesor este percepută);
2) analiza primară a problemei (ce este dat şi ce trebuie să se afle);
3) identificarea tipului de problema pentru a şti ce strategii sunt binevenite;
4) elaborarea sau alegerea strategiei pozitive din cele deja existente;
5) elaborarea planului concret, detaliat al procesului de rezolvare a problemei (pas cu pas);
6) executarea planului (rezolvarea propriu-zisă);
7) verificarea soluţiei obţinute (dacă este justă sau falsă);

IV. DECIZIA
Luarea deciziei este acel proces al gândirii, care constă în a selecta o alternativă din mai multe disponibile la un moment dat:
- este procesul de alegere a unei linii anumite de conduit într-o situaţie nedeterminată,
incertă, confuză;
- înseamnă a face o opţiune pentru o anumit ă alternativă, utilizând unul sau mai multe
criterii.
Fazele actului decizional:
1) identificarea tuturor alternativelor de conduit ă(„Ce voi face eu?”);
2) obţinerea de informaţii pertinente fiecărei alternative (informaţia necesară şi suficientă);
3) analiza comparativă a beneficiului şi utilităţii aşteptate (însemnătatea) în legătură cu fiecare alternativă şi întocmirea listei ierarhice,
ordonate de alternative, conform semnificaţiei (I cea mai importantă, II mai puţin important etc.);
4) luarea efectivă a deciziei sau opţiunea, conform criteriilor puse la bază.
Strategii sau tehnici de luare a deciziilor
1. Raţionale – decidentul cunoaşte toate alternativele de conduit în situaţia dată şi are timp suficient pentru a analiza şi evalua fiecare
alternativă.
2.Intuitive (neraţionale) – se folosesc în cazul deficitului de timp şi de cunoştinţe. Sunt potrivite în situaţiile când decizia trebuie luată la
moment, prompt. Dacăstrategiile raţionale fac apel exclusiv la judecată, atunci cele intuitive se bazează pe inconştient.

V. CREATIA
Creatia este activitatea gandirii care produce ceva nou, original şi socialmente util. Procesul creator presupune intrarea in functiune intr-o
mai mare masura a mecanismelor inconstiente, a unor procese imaginativ-inventive, chiar daca mecanismele constiente si procesele
senzorial-perceptive si mnezice nu lipsesc. Specificul procesului creator este nu soluţionarea problemelor, ci găsirea lor. Descoperirea de
probleme, reprezintă esenţa procesului de creaţie.
Creatia se poate realiza, manifesta în prezenţa a două condiţii psihice:
1) conştiinţa de libertate a subiectului („Sunt liber”);
2) conştiinţa securităţii individuale („Nu mă ameninţă nimic”).
Factorii, care influenţează conştiinţa libertăţii şi securităţii, sunt de 2 tipuri:
a) interni (conştiinţa libertăţii ca valoare supremă a existenţei umane, curajul,
nonconformismul);
b) externi (familia, şcoala, societatea).
VI. RATONAMENTUL ( inferenta)
Raţionamentul este o procedura prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Există două feluri de raţionamente:
1) inductive – constituie modalitatea de producere a unei ipoteze generale pe baza unor date particulare (de la simplu la compus);
2) deductive – prin care se urmăreşte obţinerea de noi informaţii pe baza unor premise date.
Raţionamentele deductive sunt de trei tipuri:
1) silogistic– este compus din trei judecăţi – două premise şi concluzia (exemplu: Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om = Socrate este
muritor);
2) ipotetico-deductiv alcătuit din trei judecăţi, dintre care prima exprim ă condiţionarea unui fenomen de alt fenomen, iar concluzia apare ca
o consecinţă. De obicei, concluzia este o ipoteză, o presupunere (exemplu: Dacăe ziuă, atunci e lumină. E ziuă= deci e lumină)
3) liniar – este alcătuit din două premise şi o concluzie.
Premisele exprimă relaţia dintre două noţiuni, două obiecte, două fenomene etc., iar concluzia exprim ă relaţia dintre obiectele neadiacente
(exemplu: Ion este mai mare ca Victor. Nicu este mai mic ca Victor = Deci Ion este mai mare ca Nicu şi Victor).
CLASIFICAREA GANDIRII

Criterii de clasificare

Gândirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul şi acelaşi om în momente şi în situaţii diferite.
I. Dupăorientare:
a) gândirea direcţionată- este sistemică şi logică, deliberată şi intenţionată, ghidată de scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvă probleme,
formulează legi şi realizează obiectele propuse.
b) gândirea nedirecţionată- sau nondirectivă, se caracterizează prin mişcarea liberă spontană a gândurilor, fără a fi orientată de un scop sau
de un plan. Ea este implicată de imaginaţie, fantezie, reverie, oamenii recurgând la ea pentru a se relaxa.
II. Dupătipul operaţiilor presupuse:
a) gândirea algoritmică- este bazată pe trecerea succesivă de la un „pas” la altul, ceea ce va conduce în mod cert la rezolvarea problemei.
Este acea modalitate operatorie, in cadrul careia ordinea si succesiunea transformarilor sunt strict determinate si respectarea lor obligatorie. 
b) gândirea euristică
– este exploratoare, inovatoare si creatoare si prezenta ei este solicitata si stimulata progresiv in cursul evolutiei istorice a omului
de cresterea continua a complexitatii si diversitatii situatiilor existentiale.
- ea se asociaza cu activitatea de inventie, de creatie, de gasire independenta
de catre subiect a unei solutii cel putin satisfacatoare intr-o situatie noua sau cu un grad inalt de nedeterminare.
- In euristica ordinea si succesiunea transformarilor nu sunt strict
determinate si date dinainte, iar aplicarea ei nu duce in mod necesar la obtinerea rezultatului sau solutiei. (Legatura posibila sau probabila).
III. După sensul de evoluţie există:
a) gândirea divergenta - reclama din partea subiectilor cautarea cât mai multor solutii sau îndepartarea în cât mai multe directii in raport cu
punctul initial de plecare. Ea se misca de la unitate la diversitate, de la sintetic la analitic.  Este semnul distinctiv al flexibilităţii şi mobilităţii
intelectuale a individului (prezenţa unor capacităţi cum ar fi: generarea cât mai multor produse, combinarea elementelor pentru obţinerea cât
mai multor variante etc). Gândirea divergentă este considerată caracteristica distinctivă a creativităţii.
b) gândirea convergentă- este acea structura operatorie care actioneaza in directia reducerii diversitatii la unitate, a eterogenitatii la
omogenitate. Ea porneste de la o situatie cu un numar mare de elemente si ajunge la una cu un numar minim de elemente. Gândirea
convergentă este considerata caracteristică distinctivă a inteligenţei.

IV. După demersurile logice:

a)Gândirea inductivă facilitează extragerea şi formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Ea surprinde
regularitatea,ceea ce este comun, constant invariabil.
b)Gândirea deductivă reprezintă mişcarea cunoaşterii în sens invers celei inductive, deci de la general la particular; este un excelent mijloc
de a controla conceptele, relaţiile şi legile obţinute prin gândirea inductivă. Prin gândirea deductivă, pornind de la o serie de legit ăţi deja
stabilite, omul tinde spre obţinerea unor noi informaţii şi ajunge întotdeauna la o anumită concluzie.
c)Gândirea analogică constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene, evenimente, idei etc., acolo unde ele par a nu
exista, în transferul de informaţie de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul necunoscut încă. Pornind de la asemănările constante, gândirea
analoagă emite ipoteze, ce urmeazăa fi verificate. Dacă gândirea inductivă se bazeazăpe tratarea informaţiilor de aceeaşi natură, gândirea
analoagă cercetează fenomene extrem de variate.

VI. După eficienţă:

a) gândirea eficientă- adaptata situatiilor si cerintelor.
b) gândirea neeficientă- este cea care nu corespunde sau se opune situaţiilor problematice.
Dacă un individ se află într-o situaţie relativ familiară pe care ar putea-o soluţiona apelând la câteva modalit ăţi algoritmice, însă el caută,
încearcă strategii noi apelând la gândirea euristică, atunci gândirea sa va fi ineficientă.
Nu există tipuri de gândire exclusiv eficiente şi ineficiente, ci tipuri de
gândire mai mult sau mai puţin eficiente sau ineficiente, în funcţie de modul lor de utilizare.

VII. Dupăvaloare:
a) gândirea pozitiva - se caracterizează prin raţionalitate de orientare activă, constructivă pe direcţia depăşirii dificultăţilor. Aflaţi în faţa
unor situaţii neobişnuite, imprevizibile, frustrante sau stresante, oamenii ce gandesc pozitiv isi spun: „se poate”; „e greu, dar posibil”, „să
vedem cum putem ieşi din impas”.
b) gândirea negativă- se caracterizeaza prin pasivitate, neîncredere, lipsa angajării.
Aflaţi în faţa unor situaţii neobişnuite, imprevizibile, frustrante sau stresante, oamenii ce gandesc negativ isi spun: „nu”, „nu se poate”, „nu
am nici o scăpare”, „nu cred căvoi fi în stare”.
Persoanele, care gândesc negativ, sunt mai puţin eficiente, prezintă ostilitate, anxietate, nefericire, nu-şi fixează scopuri înalte, din frica de a
nu le putea realiza. Anticiparea eşecului, sentimentele de inferioritate le împiedică să-şi valorifice posibilit ăţile. Deci educarea gândirii
pozitive devine o necesitate atât la nivel individual, cât şi la nivel instituţional.
TIPURI DE GANDIRE NEGATIVA, IRATIONALE

Burns a alcătuit în 1980 (după Beck) o listă a principalelor tipuri de distorsionări cognitive (patternuri de gândire negativă iraţionale), care
cuprinde următorii itemi:
1. gândirea de tipul „totul sau nimic”.
A evalua lucrurile în alb şi negru, în termeni de performanţe sau eşecuri: dacă o performanţă nu este perfectă, este considerată eşec total.
(Exemplu: „Dacă ei nu îi place totul la mine, înseamnă că mă detestă”, „Dacă nu iau toate examenele cu note maxime, înseamnă că sunt un
incapabil”, „Dacă publicul nu aplaudă până i se rup palmele, înseamnă că am jucat lamentabil”, „Dacă prietenul meu nu este de acord în toate
privinţele cu mine, înseamnă că nu ne potrivim, nu avem nimic în comun”, „Este esenţial să fii iubit şi admirat de toată lumea, tot timpul”);

2. suprageneralizarea.
A considera că un eveniment negativ singular se va produce la nesfârşit. (Exemplu: „Dacă m-a minţit o dată, înseamnă că o să mă mintă
mereu”, „Plictisesc pe toată lumea”, „Dacă un bărbat m-a părăsit, înseamnă că toate relaţiile mele sunt sortite eşecului”, „ Femeile sunt
perfide”, „Bărbaţii sunt nişte porci”, „Oamenii un au nici un control asupra durerii şi necazurilor”);

3. concentrarea asupra negativului (catastrofizarea).

A te centra asupra unui eveniment negativ oarecare, a te gândi numai la acesta şi
a-l lăsa să întunece toate celelalte evenimente pozitive. (Exemplu: „Mia murit soţul. Am rămas singură şi nu mai contează nimic altceva:
copii, profesie, prieteni”, „Am picat un examen pe care-l consideram important. Mă gândesc numai la asta şi nu mă mai concentrez asupra
examenului următor”, „Am un conflict supărător la serviciu, aşa că nu mai plec în week-end, nu-mi mai serbez onomastica, nu mă mai
întâlnesc cu prietenii, fiindcă trebuie să mă gândesc cum să rezolv problema şi mă aştept la ce e mai rău”);

4. descalificarea pozitivului.
A respinge experienţele pozitive, a spune despre ele că nu contează, menţinând stilul negativ de gândire, în ciuda evidenţelor. (Exemplu: „Nu
contează că şeful şi colegii mă apreciază şi mă laudă public, eu nu cred că merit să fiu apreciat”, „Deşi am o familie care mă susţine, un loc
de muncă satisfăcător, câţiva prieteni de încredere, mă consider ghinionist şi ratat fiindcă nu am reuşit tot ce mi-am propus”);

5. desprinderea de concluzii pripite.

A te repezi să faci interpretări negative chiar dacă nu sunt dovezi suficiente pentru a trage astfel de concluzii. Se prezintă sub două forme:
• Citirea gândurilor: a trage concluzia că cineva gândeşte negativ despre tine, fără a verifica dacă acest lucru este adevărat.
(Exemplu: „Dacă nu m-a salutat ieri, când am trecut unul pe lângă altul, înseamnă
că este supărat pe mine”, „Nu mă priveşte în ochi când îi vorbesc; înseamnă că nu-l interesează ce-i spun”, „Mă priveşte atent în timp ce
vorbesc; verifică să vadă dacă am roşit”);
• Eroarea prezicătorului: a anticipa că lucrurile se vor termina prost şi a considera propria predicţie ca pe un fapt incontestabil.
(Exemplu: „Ştiu că n-o să iau examenul acesta, aşa că nici nu mă mai prezint la el”, „Nu cred că pot avea o relaţie normală cu o femeie, aşa
că nici nu mai încerc să-mi caut o parteneră potrivită”, „N-o să reuşesc niciodată să învăţ o limbă străină, aşa că nici nu mă mai apuc de asta”)

6. maximalizarea şi minimalizarea.
A exagera anumite lucruri (de regulă, succesele celorlalţi) sau a le subestima (de regulă, propriile calităţi). (Exemplu: „Deşi avem aceleaşi
atribuţii, eu consider că colegul meu este foarte deştept şi competent, în timp ce eu abia reuşesc să-mi rezolv sarcinile, care sunt şi aşa foarte
simple”, „Chiar dacă am obţinut acelaşi calificativ, el este mai bun decât mine”, „Întotdeauna sora mea a fost mai iubită şi a avut mai mult
succes decât mine”);

7. judecata afectivă.
A considera că propriile emoţii negative reflectă modul în care stau lucrurile cu adevărat. (Exemplu: „Dacă eu simt că mă antipatizează, aşa
trebuie să fie”, „Dacă eu sunt stânjenit, înseamnă că ceilalţi mă iau peste picior, vor să mă facă să mă simt
prost”, „Dacă eu sunt speriată, înseamnă că se întâmplă un lucru îngrozitor”);
8. cerinţele absolutiste.
A-ţi elabora câteva imperative categorice după care te conduci.
(Exemplu: „Nu trebuie să te laşi condus de sentimente”,
„Trebuie să fii permanent calm şi politicos”,
„Este obligatoriu să faci faţă oricărei situaţii”,
„Trebuie să-ţi iubeşti familia”,
„Trebuie să fii întotdeauna atent cu cei din jur”,
„Trebuie ca prietenii să se ajute în orice situaţie”,
„Ca să răzbaţi, trebuie să te pricepi la orice”).
Dacă aceste cerinţe absolutiste sunt adresate propriei persoane, ele generează sentimente de culpabilitate. Dacă sunt adresate celorlalţi, rezultă
frustrare, furie, resentimente;

9. etichetarea.
A cataloga persoana (de regulă, negativ) în loc de a te referi la o greşeală sau la un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei
persoane
(Exemplu: „Am fost concediat - sunt un ratat”, „Am picat examenul – sunt un incapabil”, „Am pierdut o sumă de bani – sunt un pămpălău”)
sau altora
(Exemplu: „L-am văzut cu o altă femeie – este un ticălos”, „Nu mi-a spus adevărul despre profesia lui – este un mincinos”);

10. raportarea la propria persoană.

A te considera cauza unor evenimente negative externe, cu care nu ai nici o legătură. (Exemplu: „Dacă nu m-aş fi certat cu prietenul meu, el
nu ar fi plecat furios şi nu ar fi făcut un accident de maşină”, „Din cauza mea au divorţat părinţii mei”, „Chelnerul este prost dispus pentru că
i-am cerut să aducă nota de plată mai repede”).

Iată câteva sfaturi menite de a contracara gândirea negativă:

1. Decât să spui „Nu ştiu” mai bine spune „ O să aflu”
2. În loc să declari „Asta nu-I treaba mea” vezi ce trebuie făcut şi acţionează
3. Decât să faci promisiuni mai bine ţine-te de angajamente.
4. În loc să spui „Nu sunt atât de ...”sau „ca alţii” mai bine spune „Sunt bun, dar nu
atât de bun pe cât pot fi”
5. Când sesizezi tendinţa de a utiliza etichetele negative dă comanda „STOP” în limbaj interior

MEMORIA

Omul, pe lângămulte alte capacităţi, de care dispune (de a simţi, a gândi, a vorbi, a imagina, a dori, a voi), o posedă şi pe cea de a reţine,
conserva şi reutiliza propria sa experienţă de viaţă (cunoştinţe, imagini, idei, acţiuni şi operaţii), cât şi experienţa întregii omeniri. Acest
lucru este realizat cu ajutorul memoriei.
Memoria este procesul psihic cognitiv de memorizare (encodare, fixare), stocare (reţinere, depozitare) şi reactualizare a
informaţiilor şi trăirilor noastre.

Procesele memoriei

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgind in dinamica sa o serie de procese:

a) psihologia traditionala:
- memorare (intiparire, fixare, engramare)
- pastrare (retinere, conservare)
- reactualizare (reactivare, ecforare)
b) psihologia moderna, dintr-o perspectivă psihocognitivista:
- encodare reprezinta procesul prin care informatia este tradusa intr-o forma care-i permite patrunderea in sistemul mnezic.
- stocare se refera la retinerea informaţiilor pt o perioada oarecare de timp
- recuperare scoaterea la suprafata a informatiei encodate si stocate in vederea utilizarii ei.
1.ENCODAREA

. Encodarea, înseamnă traducerea informaţiei într-un anumit cod (material sau ideal) care-i permite patrunderea in sistemul mnezic.
1. Natura encodarii- În general, se recurge la trei tipuri de coduri sand nastere la trei tipuri principale de encodare:
1) encodarea vizuală, care face apel la codul imagine;
2) encodarea auditivă, ce foloseşte codul sunet (fizic şi verbal);
3) encodarea semantică, căreia îi este specific codul propoziţiei.
În afara acestor coduri, asupra cărora psihologia tradiţional ă s-a concentrat mai mult, există desigur multe altele.
4) Diverse îndemânări (mersul pe biciclet ă sau pe schiuri, înotul, dactilografierea etc.) se fixează într-un cod motor.
5) Alte informaţii senzoriale (olfactive, gustative, tactile, termice etc.) recurg şi ele la o serie de coduri mnezice, chiar dacă acestea sunt mai
puţin cunoscute şi cercetate.
2.Formele encodarii sunt;
a).Encodarea automata (incidentala)- Intr-o activitatea oarecare, fara sa vrea, subiectii retin in mod neintentionat, deci incidental,
o multime de informatii. Encodarea automata:
- nu necesita atentie, control voluntar;
- nu este afectata de intentia de a memora;
- nu este afectata de prezenta simultana a altor activitati.
 - Conteaza gradul de interactiune cu activitatea pe care subiectul odesfasoara si gradul de implicare si angajare a lui in rezolvarea
activitatii. Atunci cind activitatea se desfasoara la un nivel complex de interactiune, cind subiectul este angajat constient in rezolvarea
sarcinilor, rezultatele sint superioare fata de situatiile cind activitatea se desfasoara la un nivel elementar de interactiune, cind subiectul este
pasiv. Cu cit activismul intelectual si profunzimea intelegerii sint mai mari, cu atit mai productiva va fi chiar memorarea incidentala.
b).Encodarea intentionala – se caracterizeaza prin:
- sarcina special formulata de a retine;
- subiectul isi mobilizeaza resursele functionale, operational-instrumentale, mobilizare si consumare a unui efort voluntar;
- utilizarea unor procedee speciale care sa faciliteze memorarea.
dar simpla constientizare a scopului nu este totusi suficienta; mai semnificative sint scopurile diferentiate. Cunoasterea duratei pentru care
este necesara memorarea; cunoasterea preciziei cu care urmeaza

2. STOCAREA
Este procesul de retinere a informaţiilor pina in momentul in care este necesara punerea lor in disponibilitate.
Stocarea este un proces extrem de viu, activ, efervescent si ridica 2 probleme:
Cat timp pastram? Ce se intimpla cu materialul memorat in timpul stocarii?
1 Durata stocarii - Timpul scurs intre intrarea si iesirea informaţiilor din memorie este extrem de variabil;
- uneori este foarte scurt, materialul memorat se sterge aproape imediat,
- alteori este mediu, informaţia persistind o perioada mai indelungata;
- sau este foarte mare, putand acoperi chiar intreaga viata a individului.
Durata variabila a stocarii a determinat distingerea a 2 tipuri de memorie: MSD ( memorie de scurta durata) si MLD ( memorie de lunga
durata), dar si a uneia de durata medie, interpusa intre cele 2, o memorie scurta sau mijlocie, memoria tactica, memoria strategica.

Durata de stocare variaza in functie de o serie de factori:

- natura şi semnificaţia informaţiilor memorate.Materialul cu sens, inteligibil, este pastrat un timp indelungat si mult mai bine decit
cel fara sens; Dupa 25 de zile, materialul inteligibil se pastreaza in proportie de 60%, in timp ce materialul fara sens doar in proportie de 3%;
- Volumul pastrarii textuale a materialului scade cu timpul, in timp ce pastrarea ideilor principale, a continutului esential nu
numai ca nu scade, dar chiar creste, datorita sistematizarilor si organizarilor care au loc.
- Evenimentele cu un caracter personal se retin mai mult timp decit cele neutre, impersonal.
- Informatiile semantice se pastreaza mai mult in memorie decit cele non-semantice. S-a presupus ca informatiile semantice il forteaza
pe individ sa gindeasca la intelesul, la semnificatiea lor, fiind decit procesate mult mai profund decit cele nonsemantice.
- Ceva este mai bine retinut daca este relationat cu alte fapte cunoscute, fara ca subiectul sa isi dea seama

2. Dinamica stocarii-- Ce se intimpla cu materialul in timpul stocari?

a. Fidelitatea stocarii- exactitatea stocarii informatiei.
Exista meserii sau situatii care pretind o foarte mare exactitate a stocarii info; chiar daca in materialul stocat apar o serie de modificari,
acestea sunt minime si nu afecteaza continutul si esenta mesajului; Depinde de calitatea encodarii si de mecanismul consolidarii.
b. Amplificarea, imbogatirea, sistematizarea si logicizarea continutului materialului stocat De-a lungul timpului, continutul
materialului memorat nu ramane identic cu el insusi, ci suporta o serie de transformari si restructurari care conduc la amplificarea,
imbogatirea si sistematizarea lui ceea ce contribuie la restructurarea pozitiva a materialului stocat este mecanismul organizarii informatiilor
c. Diminuarea, degradarea si disparitia materialului encodat are la baza mecanismul UITARII.
Cele mai frecvente „semne” ale uitării sunt:
-imposibilitatea reamintirii unor evenimente, date, informaţii etc. (fie în totalitate, fie doar parţial);
- recunoaşterile şi reproducerile mai puţin adecvate sau chiar eronate (informaţia iniţială este înlocuită cu un substitut asemănător);
- lapsusul sau uitarea momentană, care durează doar o perioadă de timp, după care informaţiile sunt reamintite.
Formele uitarii:
- Uitarea curenta,partiala, cotidiana – se datoreză faptului ca in memorie operam cu reprezentari ale obiectelor, reprezentari adeseori
foarte schematice, care, cu timpul, daca nu sint reactualizate, se atrofiaza.
- Uitarea totală-ştergerea, dispariţia, suprimarea integral a datelor memorate şi păstrate;
- Lapsusul -uitarea momentană, exact pentru acea perioadăcând ar trebui să ne reamintim.
- Uitarea represiva – serveste ca protectie impotriva gandurilor anxioase
- Uitarea provocata / traumatica – uitam evenimente si info ca urmare a unui soc, traumatism, afectiuni virale; pierderea memoriei apare cel
mai frecvent disimulata: nu sint reamintite unele evenimente izolate; se conserva expresii curente, dar cele complicate dispar, sunt pastrate
evenimente trecute, dar cele recente se uita.
- Uitarea regresiva – o data cu inaintarea in virsta, de cele mai multe ori datorata degenerescentei progresive a tesuturilor cerebrale.
- Uitarea dirijata, voluntara – uitam ceea ce vrem sa uitam
Uitarea dependenta de imprejurari – stergerea din minte a imprejurarilor in care informatia a fost engramata, a detaliilor, a aspectelor
particulare
Ritmul uitarii
Uitarea poate avea ritmuri foarte diferenţiate în funcţie de :
- particularităţile materialului de memorat ( volum, semnificatie, etc)
- particularitati de de vârstă - copiii uita evenimentele recent intimplate, dar le pot evoca bine dupa citeva zile sau saptamini,
batrinii, in schimb, uita evenimente recente, dar le pot evoca pe cele indepartate.
- particularitati psihoindividuale. Interesele şi sentimentele influenţează puternic uitarea
Rolul uitarii in existenta umana .
Deşi deseori e supărătoare, uitarea este indispensabilă.
- Daca individul uita informatii devalorizate, neesentiale care prin continua lor reamintirea produce disconfort psihic, atunci uitarea joaca
un rol pozitiv in existenta umana;
- daca am fi nevoiti sa retinem absolut totul, comportamentul nostru ar fi ingreunat, iar supraincarcarea depozitului memoriei ar face
imposibila achizitionarea si stocarea unor noi informatii.
- Uitarea treptata, graduala a anumitor informaţii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului.
 - Uitarea acorda memoriei caracterul ei selectiv, datorita ei pastram si reactualizam doar ce ne trebuie sau ce ne intereseaza.Uitarea deci are
un caracter necesar, are functii de reglare si autoreglare a sistemului mnezic al individului.
3.RECUPERAREA
Este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si stocate, in vederea utilizarii lor in functie de solicitari si
necesitati.
1. Specificul recuperarii
Recuperarea instantane. involuntara - uneori recuperarea are loc automat, aproape spontan, fără nici un fel de efort din partea subiectului.
Simpla mentionare a unui eveniment personal, cu mare incarcatura emotionala, este capabila sa declanseze automat reamintirea lui cu
nenumarate detalii.
Recuperarea cu efort- Sunt şi situaţii când simpla menţionare a unui eveniment nu mai este suficient ă pentru readucerea lui bruscă în minte,
ci, dimpotrivă, apare necesitatea căutării lui asidue în memorie cu ajutorul unor întrebări, a revederii unor obiecte sau a evocării diferitelor
împrejurări, în care a avut loc encodarea. Fenomenul cunoscut sub denumirea „îmi stăpe vârful limbii” ilustrează un tip de „recuperare cu
efort,” atunci când oamenii sunt convinşi că ştiu ceva, dar par a nu fi în
stare să-l extragă din memorie.
Mecanismele recuperarii - Recunoasterea si reproducerea.
Recunoasterea :
- se realizează în prezenţa obiectului (stimulului material, imaginii etc.),
- este mult mai uşoară decât reproducerea de 2-3 ori, ea implicând doar procese de percepţie
- presupune în principal suprapunerea obiectului actual prezent in faţa subiectului peste cel vechi, aflat în mintea sa;
Reproducerea :
- se produce în absenţa obiectului (stimulului ce trebuie reactualizat)
- este mai complexa presupunand apel la gândire;
- implică confruntarea, compararea mintala a modelelor şi scoaterea la iveala a celui optim.
Formele memoriei

I. După natura materialului memorat, stocat şi reactualizat :

a)memorie senzorială
Funcţia esenţială a memoriei senzoriale constă în păstrarea informaţiei senzoriale până când alte procese cognitive sunt capabile s-o preia, s-o
analizeze, s-o interpreteze şi să-i dea înţeles. Există tot atâtea tipuri de memorii senzoriale câte tipuri de senzaţii cunoaştem, însă cele mai
frecvent studiate sunt: memoria vizuală sau iconică şi memoria auditivă sau ecoică. De exemplu, să ne gândim la o conversaţie, pe care o
purtăm cu cineva. Dacă nu am dispune de memorie senzorială auditivă, multe dintre cuvintele, care se rostesc succesiv, ar fi pierdute,pentru
că suntem preocupaţi tocmai de determinarea înţelesului a ceea ce ni s-a spus.
b) memorie cognitivă;
Unii oameni memorează şi reactualizează cu o mai mare uşurinţă imaginile, desenele, figurile, în timp ce alţii – noţiunile, conceptele,
judecăţile şi raţionamentele, ideile abstracte. În acest caz vorbim de existenţa memoriei cognitive (de cunoaştere), care în funcţie de
conţinutul ei poate lua forma memoriei intuitiv-plastice, fie forma memoriei verbal-logice.
c) memorie afectivă. Oamenii nu reţin doar faptele de cunoaştere, ci şi propriile lor trăiri afective (emoţiile, dispoziţiile, sentimentele,
pasiunile). Trăsăturile afective nu sunt doar momentane, ele nu se pierd odată cu consumarea lor, ci lasă urme în psihic şi pot fi scoase din
nou la lumină, retrăite chiar, desigur nu cu aceeaşi intensitate, durată şi expresivitate. Aceasta este memoria afectivă sau emoţională.
d) memorie motorie.
Omul reţine în memoria sa şi descrie mişcări, operaţii sau acţiuni efectuate. Acest lucru n-ar fi posibil în absenţa memoriei motorii (de
exemplu scrisul, înotul, mersul pe bicicletă).

II. După durata menţinerii informaţiei există:

a) memorie de scurtă durată(efemeră
Memoria de scurta durata are o capacitate limitata care intermediaza informatia intre memoria senzoriala (sau memoria de foarte scurta
durata) si memoria de lunga durata. Aici se formeaza “campul atentiei”. Focalizarea sau comutarea atentiei inseamna, de fapt, activarea unor
continuturi din memoria de lucru, sau memoria de scurta durata.
Conform unor experimente, memoria de scurta durata are o capacitate foarte mica. Poate retine aproximativ 7 elemente pentru nu mai mult de
20 – 30 de secunde. Capacitatea poate creste prin anumite strategii. De exemplu, un numar mare de 10 cifre (1908472354) poate fi divizat in
bucati: 190-847-2354, pentru o retinere mai usoara. Repetand numarul in gand, se poate “reseta” ceasul memoriei, retinandu-l pentru mai
mult timp.
Deci înaite de a fi fixat ă şi depozitată informaţia este vehiculată pentru scurt timp şi mai la suprafaţă, constituind conţinutul memoriei de
scurtă durată. De exemplu, în cursul unei conversaţii uităm numele unor persoane, care ne-au fost prezentate câteva clipe mai înainte; dacă
formăm un număr de telefon obţinut de la informaţii fără a-l fi notat şi postul respectiv sună ocupat, ne vom afla în situaţia de a solicita din
nou numărul de la informaţii, deoarece l-am uitat.

b) memorie de lungă durată- cuprinde toate cunoştinţele pe care le posedă sistemul cognitiv, dar la care accesul este selectiv.

Deosebirile memoriei de scurtă durată şi de lungă durată

MSD MLD

informaţii imediate, recente, mai informaţii semnificative,

mărunte, momentan semnificative valoroase şi utile pentru individ

semnificativ limitată, redusă (7 unităţi –

valoarea medie optimă)
practic nelimitată
maximum 15–20 sec.
 practic nelimitată (chiar şi o viaţă întreagă)

fonologică (sunete) semantică (înţelesuri)

prin repetiţie de menţinere prin repetiţie elaborată(organizare)

fragilă, puţin productivă; trainică, extrem de productivă,

predispusă degradării rapide predispusă la extindere şi întărire

directă şi imediată indirectă şi care necesită efort,

încordare

primară secundară

După factorul implicării inteligenţei în actul memoriei există:

a) memorie mecanică- este acea memorie, care refuză implicarea inteligenţei, nu pune pe prim-plan înţelegerea conţinutului, este de obicei,
memorie tip fotografiere, toceală. În acest sens, materialul de memorizat este de 2 feluri:
- inteligibil, care se pretează înţelegerii
- neinteligibil sau fără sens (de exemplu: şiruri de numere.)
b) memorie logică- apelează la inteligenţă.
După prezenţa intenţiei de a memora există:
a) memorie voluntară - are douăcaracteristici:
– prezenţa scopului, a intenţiei;
– prezenţa efortului volitiv.
b) memorie involuntară reprezintă procesul, ce se produce de la sine şi presupune lipsa scopului şi efortului

ROLUL MEMORIEI

- Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practic imposibilă. Să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar
întâmpla fără memorie. Omul ar trăi într-un continuu prezent, fără trecut, dar şi fără viitor, numai sub influenţa datelor nemijlocite de
reflectare, comportamentul său fiind haotic, spontan, fără stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp, totul ar părea absolut nou şi
necunoscut. Caracterul necesar al memoriei decurge din faptul că ea este implicată în marile comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi
învăţare, înţelegere şi rezolvare de probleme, inteligenţă şi creativitate. Memoria asigură continuitatea vieţii psihice a individului.
- Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, însuşiri şi capacităţi psihice, fiind influenţată de
ele şi influenţându-le totodată.
- Memoria este ca o coloană vertebrală a personalităţii fiind implicată în conturarea identităţii. Trăsăturile personalităţii îşi vor spune
cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm: un optimist va reţine anumite aspecte ale realit ăţii din lectura unui roman, spre deosebire de un
pessimist.
- Memoria are o imensa valoare adaptativă, prin rolul ei in sensul echilibării organismului cu mediul. Memoria îşi merită caracterizarea, pe
care i-a dat-o marele psihofiziolog rus I.M. Secenov, de „condiţie fundamentală a vieţii psihice” sau, într-o formulare şi mai plastică, de
„piatră unghiulară a vieţii psihice”

IMAGINAŢIA
Caracteristica generală a imaginaţiei

Activitatea umană nu se limitează la captarea, înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor actuale, prezente. Pentru a fi eficientă şi adaptată,
activitatea trebuie să anticipe, să prefigureze viitorul obiectului, al situaţiei, al evenimentului. Acest lucru este posibil datorită intrării în
funcţie a unui nou mecanism psihic, cu ajutorul căruia informaţiile actuale şi cele trecute sunt transformate, modificate, transfigurate, mai
mult, sunt create altele noi. Acest nou mecanism psihic poartă numele de imaginaţie.

Imaginaţia se defineşte ca proces psihic cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi
transformării experienţei.
Imaginaţia este un proces psihic cognitiv, care constă în crearea imaginilor, obiectelor şi fenomenelor anterior nepercepute.
Formele imaginaţiei
Fiind un proces foarte complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate.
A.Dupa prezenta intenţionalităţii în actele imaginative avem următoarele forme:
a) imaginaţie involuntară: visul din timpul somnului şi reveria;
a) imaginaţia voluntară: reproductivă, creatoare şi visul de perspectivă.

1. Visul din timpul somnului

- presupune o înlănţuire de imagini, emoţii, reflecţii, care apar în starea de somn paradoxal şi faţă de care subiectul este mai mult
spectator, neputndu-le dirija şi nici înţelege imediat şi care apar ca absurde şi haotice.
- În unele vise, imaginile se derulează cu o anumită coerenţă, ca scenele unei piese de teatru, de aceea se spune că au caracter scenic. De
cele mai multe ori, acestea sunt legate de dorinţele şi aşteptările persoanei, care nu sunt satisfăcute în stare de veghe sau sunt chiar inhibate
conştient şi voluntar.
- Visele au de asemenea un caracter simbolic şi pot fi descifrate. Această descifrare se face
numai prin analiza acţiunilor, relaţiilor, preocupărilor persoanei în starea de veghe.
2. Reveria
-Oricine se află într-o stare de relaxare tinde să-şi lase gândurile să-i vagabondeze. Pornind de la ceea ce vede sau de la o idee, care i-a
rămas în minte, începe să se deruleze, în plan mintal, un şir nesfârşit de imagini şi idei propulsate de dorinţe şi aşteptări.
-Reveria este un fel de experiment mintal privind îndeplinirea dorinţelor şi tendinţelor şi poate reprezenta, într-o anumită măsură, un fel de
satisfacere fictivă a acestora, reducând, astfel, tensiunea internă psihică, generată de ele.
- Reveria poate ocaziona combinaţii noi şi originale, care pot apoi fi valorificate în formele
superioare ale imaginaţiei. De aceea, unii autori recomandă reveria de scurtă durată ca o cale de
stimulare a creativităţii.
-Dar reveria prelungită poate fi defavorabilă dezvoltării personalităţii, pentru că satisfacerea fictivă a dorinţelor poate anula activitatea
reală, practică, eficientă.

3. Imaginaţia reproductivă
- este o formă activă, conştientă şi voluntară, constând în construirea mintală a imaginii unor realităţi existente în prezent sau în trecut, dar
care nu pot fi percepute direct. Combinarea de imagini şi idei se realizează sub influenţa unor indicaţii concrete, a unor schiţe sau, cel mai
frecvent, a indicaţiilor şi descrierilor verbale.
- Imaginaţia reproductivă permite minţii umane să-şi lărgească foarte mult câmpul de acţiune.
- Imaginaţia reproductivă întreţine interesul şi starea optimă de atenţie în lectura unor cărţi etc.

4.Imaginaţia creatoare

Imaginatia creatoare - Reprezinta forma cea mai inalta si specifica pe care o poate atinge imaginatia umana in general .
Imaginatia creatoare se manifesta in doua forme :
- inovatia (descoperirea)
- inventia
Inovatia – consta in modificarea unor elemente cunoscute ,existente si in recombinarea lor intr-o noua schema sau structura, obtinandu-se
astfel un produs cu aspect si propietati noi , inexistente la obiectul initial . Ea vizeaza o transformare mai mult sau mai putin radicala a ceva
dat ,existent deja .
Inventia – inseamna a gasi si a realiza ceva nou la care nimeni nu s-a gandit inainte si pe care nimeni nu l-a mai realizat , a imagina ceva in
scopuri particulare ,a gasi o iesire originala dintro situatie , a extrage ceva din imaginatie si a-l compune din toate secventele.
Inventia inseamna insa si a recurge la ceva fals in special pentru a se disculpa ,pentru a gasi o iesire dintr-o situatie critica ( a inventa o pana
de masina pentru a justifica intarzierea de la o
intalnire ) .
Termenul de inventie desemneaza atat procesul mental intern de elaborare si realizare a noului cat si produsul final obtinut.

5. Visul de perspectivă este o formă activă şi voluntară a imaginaţiei, constând în proiectarea mentală a drumului propriu de dezvoltare în
acord cu posibilităţile personale şi cu condiţiile şi cerinţele sociale. El are o funcţie importantă în motivarea activităţilor curente, a opţiunilor
profesionale, a acţiunilor de autoformare şi autoeducare.

B.După domeniul de aplicatie distingem:

1) imaginaţia artistică(literară, muzicală, plastică);
2) imaginaţia tehnică, exprimatăîn inovaţii şi invenţii;
3) imaginaţia ştiinţifică, exprimatăîn conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.;
4) imaginaţia arhitectural-constructivă, exprimatăîn crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia managerială, care constăîn
elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc.

Rol

În procesul adaptare activă, transformativă şi creatoare, imaginaţia joacă un rol deosebit de important. Prin intermediul ei, câmpul
cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult, omul fiind capabil de performanţă unică de a realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor.
Detaşându-se de prezentul imediat, de „aici şi acum,” omul îşi organizează şi proiectează acţiunile anticipând atât drumul ce va fi parcurs, cât
şi rezultatele, care vor fi obţinute. Dispunând de imaginaţie, omul poate să-şi elaboreze mental scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei, iar pe
baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent reglat cu minimum de erori şi cu mare eficienţă.
Imaginaţia este proprie numai omului şi apare pe o anumită treaptă a dezvoltării sale psihice. Imaginaţia interacţionează cu toate
procesele şi funcţiile psihice şi îndeosebi cu memoria, gândirea, limbajul.

AFECTIVITATEA

Omul nu se raportează indiferent la realitate; dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra lui au un
ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile,
idealurile. Intre stimulii interni (reuniti sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte
sunt tocmai procesele afective.
In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau
nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc.

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse,
printr-o conduită marcată de expresii emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă.
 Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice, care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o
anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate
şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.
Dimensiunile proceselor afective

Aşa cum rezultă din una dintre definiţii procesele afective prezintă cel puţin trei dimensiuni: o dimensiune fiziologică, una
comportamentală (conduita afectivă) şi o dimensiune subiectivă (fenomenologică).

A). Dimensiunea fiziologică

Dimensiunea fiziologică a proceselor emoţionale constă în numeroasele modificări organice şi vegetative asociate. Acestea
includ:
- modificări cardiovasculare (se modifică frecvenţa cardiacă, tensiunea sanguină, apar constricţii sau dilatări ale vaselor de sânge),
- modificări respiratorii (variază frecvenţa respiraţiilor, amplitudinea acestora, apar senzaţii de sufocare sau blocaj respirator),
- modificări la nivelul muşchilor striaţi (contracturi, tensiune musculară, tremur) sau
- la nivelul muşchilor netezi (spasme, distensii bruşte),
- modificări la nivelul secreţiilor glandulare (atât la nivelul glandelor sudoripare şi salivare, cât şi la nivelul glandelor cu secreţie internă

B). Dimensiunea comportamentală

Procesele afective se exprimă în exterior printr-o serie de manifestări comportamentale caracteristice, numite expresii emoţionale
(sau expresii afective). Cele mai familiare expresii afective sunt:
- mimica - ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei: mişcările buzelor, poziţionarea
sprâncenelor, mişcările pleoapelor, direcţia privirii, etc.
- pantomimica - ansamblul modificărilor expresive la care participă întreg corpul: ţinuta posturală, mersul, mişcările mâinilor, etc.
- modificările de natură vegetativă – paloarea sau înroşirea feţei ca urmare a vasoconstricţiei sau vasodilataţiei periferice,
modificarea ritmului respiraţiei, modificările de tonus muscular, etc.
- sonoritatea vocii – modificări ale intensităţii sau ale ritmului vorbirii, modificări ale intonaţiei, ale timbrului vocii, etc.
Emoţiile se exprimă printr-o configuraţie complexă de expresii afective, care constituie conduita emoţional-expresivă. Observând şi
descifrând expresiile (sau conduita expresivă) a celor din jur, le putem cunoaşte stările emoţionale.
Exemplu: Conduita expresivă a bucuriei (gesturile largi, mobilitatea corporal nestăpânită, ochii strălucitori şi larg deschişi, râsul
etc) se deosebeşte de conduita expresivă a tristeţii (capul şi umerii aplecaţi cu braţele atârnând pe lângă corp, marginile externe ale
pleoapelor şi colţul buzelor lăsate în jos, mişcări lente şi reţinute, etc ).
Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă în context social, imitaţia având un rol important (expresivitatea foarte sărăcăcioasă a
orbilor congenitali constituie o dovadă în acest sens).
Oamenii au capacitatea şi de a-şi controla voluntar expresiile emoţionale, astfel că nu întotdeauna starea afectivă pe care cineva o
comunică celorlalţi coincide cu starea pe care acesta o trăieşte cu adevărat.
Expresiile şi conduitele emoţionale nu au doar o semnificaţie individuală, ci şi o importantă semnificaţie socială. În mediul
sociocultural, unele expresii emoţionale sunt întărite iar altele sunt dezaprobate. De exemplu, în cultura occidentală plânsul este acceptat în
cazul femeilor, fiind dezaprobat în cazul bărbaţilor. Există chiar o convenţionalizare socială a expresiilor şi conduitelor emoţionale, cu
valoare adaptativă şi de comunicare (doliul vestimentar şi ritualurile de înmormântare exprimă tristeţea pricinuită de pierderea cuiva drag,
sărutul poate fi patern, amical, oficial, erotic, etc).

Principalele roluri ale expresiilor şi conduitelor emoţionale:

- Rol de comunicare: prin intermediul expresiilor emoţionale cei din jur cunosc starea afectivă pe care o persoană o trăieşte sau pe
care doreşte să o comunice.
Exemple:Observând expresiile faciale ale interlocutorului ne putem da seama dacă acesta înţelege explicaţiile oferite, dacă este de
acord cu ele sau dacă le respinge, etc. Sau, zâmbetul unui necunoscut poate însemna bunăvoinţă, simpatie, ironie,seducţie, etc.
- Rol de contagiune sau influenţare a conduitei altora: emoţionalitatea manifestă poate trezi reacţii similare la cei din jur (fenomen
denumit contagiune afectivă). Pe de altă parte, prin intermediul expresiilor emoţionale comportamentul celorlalţi poate fi modificat
mai mult sau mai puţin deliberat (în sensul obţinerii unor avantaje).
Exemple:Chiar dacă suntem trişti, participarea la o petrecere unde toţi cei din jur se simt bine, ne modifică într-o oarecare măsură
starea emoţională. Sau, o persoană poate plânge pentru a obţine bunăvoinţa sau ajutorul cuiva.
- Rol de autoreglare: exprimarea emoţiilor contribuie la o mai bună adaptare a persoanei.
Exemple:Faptul că cineva plânge într-o situaţie tristă contribuie la înţelegerea de către ceilalţi a stării sale emoţionale, aceştia
manifestând compasiune şi suport. Râsul într-o astfel de situaţie este un exemplu de dezadaptare expresiv-emoţională.
- Rol de diminuare sau accentuare a stării afective
Exemple:Plânsul într-un moment de tristeţe poate avea un efect cathartic, diminuând starea afectivă, sau dimpotrivă, o poate
accentua.

C). Dimensiunea subiectivă

Trăirile afective constituie dimensiunea fenomenologică, subiectivă a proceselor afective. Acestea au un pronunţat caracter
personal, şi pot fi cunoscute de către ceilalţi prin comunicare verbală sau prin intermediul manifestărilor comportamentale care li se asociază.
A fost descrisă chiar o trebuinţă general umană de comunicare a stărilor afective, care creşte odată cu vârsta şi cu dezvoltarea
mijloacelor de comunicare. Dacă copilul mic apelează la mijloace nonverbale pentru a-şi exprima emoţiile, odată cu înaintarea în vârstă,
exprimarea lingvistică a emoţiilor devine tot mai amplă şi mai rafinată.
La adult, mijloacele lingvistice influenţează trăirea emoţională: cu cât termenii care descriu stările afective sunt mai nuanţaţi, cu
atât mai nuanţate sunt trăirile emoţionale.

Formele afectivităţii

În funcţie de complexitatea lor evolutivă, procesele afective au fost clasificate astfel:

1. Procese afective primare: forme elementare ale afectivităţii, spontane, instinctuale, cu un grad redus de conştientizare, organizare sau
elaborare culturală.
1.1. Tonul afectiv al proceselor cognitive: descrie reacţiile emoţionale care însoţesc orice prelucrare de informaţie.
Exemple: amintirea unor evenimente din trecut se asociază cu diverse stări emoţionale, la fel cititul unui text sau ascultarea
unei melodii.
1.2. Trăirile afective de provenienţă organică: sunt stări affective difuze care însoţesc diverse stări ale organismului.
Exemple: oboseala este adesea însoţită de irascibilitate, tulburările cardiac de stări anxioase, etc. .
1.3. Afectele: sunt forme afective cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă, explozivă, foarte intense, de scurtă durată, cu expresivitate
bogată; afectele sunt mai aproape de instincte, presupun o oarecare îngustare a câmpului de conştiinţă şi sunt dificil de controlat voluntar.
Exemple: groaza, mânia, accesele de plâns zgomotos , etc. .

2. Procese afective complexe: comparativ cu procesele primare, acestea prezintă un grad mai mare de organizare şi conştientizare.
2.1. Emoţiile propriu-zise: sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor noastre cu un obiect ori o situaţie, deci
au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau imaginară (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul,
care are banii furaţi în geamantan). Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. În
acest caz, vorbim de emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect). Există patru emoţii-şoc, tipice: frica (frustrarea), furia, tristeţea în
forma sa acută (disperarea) şi bucuria explosivă. Dar acestea pot apărea, în condiţii obişnuite, cu o intensitate mijlocie
Exemple: bucuria, tristeţea, plăcerea, dezgustul, simpatia, antipatia, admiraţia, dispreţul, speranţa, etc

2.2. Dispoziţiile afective: difuze şi generalizate, mai puţin intense, durabile (uneori pot deveni chiar trăsături stabile de personalitate),
conferă o anumită tonalitate afectivă vieţii psihice.
Exemple: tristeţea, anxietatea, entuziasmul sau veselia; în cazul în care trăirea acestora se prelungeşte în timp, pot deveni
trăsături de personalitate.

3. Procesele afective superioare: se caracterizează printr-un înalt grad de organizare, raportare valorică, şi prin implicarea în cadrul
structurilor de personalitate.
3.1. Sentimentele: sunt formaţiuni afective complexe, bine definite, stabile şi foarte durabile în timp, persistând în absenţa stimulului de
referinţă, având expresii comportamentale caracteristice, modelate social; alături de elementele afective, sentimentele includ elemente de
ordin imaginativ, motivaţional, cognitiv, etc.
Exemple: dragostea, ura, admiraţia, recunoştinţa, gelozia, etc .

Sentimentele cunosc diferite grade de intensitate şi de complexitate.

Sentimentele inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau strict personal.
Sentimentele superioare sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective,benefice din punct de vedere social. Ele
pot fi împărţite în trei mari grupe: morale, estetice şi intelectuale.
-Sentimentele morale sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, dragostea de om, dragostea de muncă, patriotismul etc.
-Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţie artistică.
-Sentimentele intelectuale constau în aspiraţia de a cunoaşte. În cadrul lor s-ar putea distinge două categorii – aspiraţia de a şti cât mai
mult, de a culege cât mai variate informaţii (caracteristică „eruditului”) şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva nou
(caracterizând pe cercetător).
Sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele dinamizează indivizii, favorizează înţelegerea şi colaborarea
în muncă, furnizează energia necesară creatorului, atât în ştiinţă, cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru fericirea personală, pentru
menţinerea echilibrului psihic.
Sentimentele inferioare n-au stabilitatea şi trăinicia celor superioare. Satisfacţiile de ordin alimentar sau erotic sunt de scurtă durată
şi se transformă uşor în contrariul lor.

Pasiunea este un sentiment puternic al dependenţei interioare a individului faţă de o dorinţă intensă ce îl subjugă. Acţiunile
pasionale sunt opuse judecăţii lucide şi analizei lor obiective. Un om pasionat nu pune întrebări şi nu face judecăţi. Pasiunile sunt sentimente
cu grad de orientare, intensitate, stabilitate şi generalitate foarte mari, antrenând întreaga personalitate.Pasiunile sunt într-adevăr nişte
sentimente foarte intense, dar termenul e folosit şi atunci când e vorba doar de interese mai stabile. De exemplu, nu se vorbeşte de
sentimentul dragostei pentru ştiinţă, ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare. Există iubirea-pasiune, avariţia, pasiunea social-politică,
pasiunea artistică, ştiinţifică, sportivă etc.
Pasiunile pozitive şi cele negative. Primele îmbogăţesc viaţa psihică cel puţin dintr-un domeniu şi permit realizări importante, mai
ales când se îmbină armonios şi cu un talent autentic. Zgarcenia, Şi mai dăunătoare sunt aşa-numitele „ patimi”: beţia, goana continuă după
alcool, cu obsesia aerului de cârciumă; apoi dependenţa de drog sau pasiunea jocurilor de noroc, toate au distrus vieţi, familii. Pasiunile
negative conduc la o sărăcie accentuată a vieţii psihice, la degradarea morală şi fizică.
Inteligenta emotionala

Inteligenta emotionala este capacitatea de a ne recunoaste propriile sentimente si de a le identifica pe ale celorlalti, pentru a ne
automotiva si pentru a folosi puterea emotiilor, atat in raport cu noi insine cat si in raport cu ceilalti.” (Daniel Goleman, “Inteligenta
emotionala”)

Inteligenta emotionala este capacitatea de a simti sentimente (frica, bucurie, furie, tristete) si senzatii corporale (tensiune,
destindere, prospetime, caldurta, culoare, zgomote, contactul pielii etc.). Inteligenta emotionala mai inseamna faptul de a fi constient de toate
aceste senzatii si sentimente, de a le exprima, de a le identifica, de a le comunica, de a controla si de a amana impulsurile pentru un beneficiu,
de a recunoaste ce depinde de sine si ce apartine celuilalt, de a integra nevoile sale in comportamente coerente, adaptandu-le realitatii
exterioare,si, in sfarsit, de a observa si a ghici sentimentele si nevoile celorlalti (intuitie) pentru a dezvolta relatii mai armonioase in
recunoasterea reciprocta.

Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:

* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale.
Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur.

Cateva tehnici pentru dezvoltare personala

1. Faceti efortul de a va cunoaste mai bine, urmariti sa aflati ce fel de personalitate sunteti, obisnuiti sa practicati introspectia si
autoobservarea. Identificati-va fricile si dorintele profunde. Autocunoasterea este piatra de temelie daca dorim sa ne imbunatatim inteligenta
emotionala.
2. Reflectati la sentimentele voastre. Constientizati-va emotiile cu care va confruntati si gasiti cele mai fine nuante ale acestora.
Invatati sa le denumiti. Spuneti de exemplu “ma simt confuz”, “neimplinit”, “neinteles”, “respins”, “rusinat” si nu simplu “ma simt nasol”
3. Faceti distinctie intre gandurile si sentimentele dumneavoastra. Spuneti “Ma simt neglijat” nu “Simt ca ceilalti au treburi mai
importante”.
4. Asumati-va sentimentele pe care le aveti. Recunoasteti ca “Sunt gelos” nu “Tu ma faci gelos”. Analizati-va mai bine propriile
sentimente si nu actiunile sau motivele celorlati. Cautati sa va identificati nevoile emotionale neimplinite.
5. Folositi-va de sentimentele pe care le aveti pentru a lua decizii. Intrebati-va: Cum m-as simti daca as face asta? Cum m-as simti
daca nu as face? Cum ma simt? Ce m-ar ajuta sa ma simt mai bine?
6. Folositi-va de sentimente pentru a va fixa obiectivele. Ganditi-va cum ati vrea sa va simtiti sau cum ati vrea sa se simta cei din
jur, clientii, partenerul,copiii vostri.
7. Validati sentimentele celorlati. Aratati empatie, intelegere si acceptare pentru ceea ce simt cei din jur. Nu-i criticati, judecati,
controlati sau etichetati.
8. Invatati sa faceti fata sentimentelor negative. Folositi de exemplu ceea ce de obicei denumim ca fiind minie, enervare, ca sa va
simtiti mai dinamizati si energizati.
9. Fiti sinceri si exprimati intr-un mod cat mai obiectiv ceea ce simtiti. Nu afirmati “Urasc ciorapii astia” sau “Ador cafeaua cu
frisca”. Sunt exprimari care sigur nu reflecta ceea ce simtiti cu adevarat.
10. Invatati sa va identificati emotiile mai degraba decat sa etichetati oamenii si situatiile. Pentru aceasta enuntati propozitii
alcatuite din trei cuvinte, care incep cu “Ma simt…” sau “Sunt…”. “Sunt nerabdator”, nu “Este ingrozitor ce se petrece” sau “Ma simt jignit”
si nu “Esti un nenorocit”.
11. Evitati oamenii care va fac sa va simtiti inconfortabil. Deoarece emotiile sunt contagioase, pana veti reusi sa mai cresteti
interior si sa puteti face fata emotiilor negative care vi le provoaca, este o atitudine inteleapta sa evitati anturajul care va genereaza stari
proaste.

ATENTIA

Se estimează că analizatorii transmit în fiecare moment la creier o cantitate de informaţie care depăşeşte cu trei ordine de mărime
capacitatea acestuia de prelucrare conştientă. Pentru o funcţionare optimă, sistemul cognitiv dispune de mecanisme de selecţie care vor reţine
pentru prelucrările ulterioare, doar stimulii care au valoare adaptativă şi motivaţională semnificativă. Selecţia informaţională intervine la mai
multe niveluri cognitive: atât la nivel primar senzorial (selecţia stimulilor) cât şi la nivelul prelucrărilor ulterioare (unii stimuli fiind prelucraţi
mai laborios decât alţii).
Atenţia este procesul psihofiziologic care constă in orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau
sarcini, in vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvării adecvate a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului
senzorio-motor, cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei.

Exemplu:
Pentru o învăţare optimă este necesar să ne concentrăm atenţia asupra informaţiei care face obiectul învăţării, ignorând în
acelaşi timp informaţia irelevantă care ne-ar putea perturba activitatea (zgomotul din jur, problemele presante care trebuie rezolvate a
doua zi, stările afective de moment, etc.).
Adâncimea procesării informaţiei relevante şi performanţa în învăţare depind de capacitatea de a ignora informaţia irelevantă.

Atenţia îndeplineşte următoarele funcţii:

1) activează procesele necesare în momentul dat şi le înhibă pe cele, care nu sunt necesare;
2) contribuie la selectarea bine orientată, organizată a informaţiei, ce vine din sursele solicitate;
3) asigură concentrarea de lungă durată a activismului la unul şi acelaşi obiect.

Formele atenţiei.

În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, a scopului şi a efortului voluntar, atenţia poate fi voluntară sau
involuntară (spontană).

Atenţia involuntară se caracterizează prin faptul că orientarea activităţii psihice se produce spontan, neintenţionat, fără efort
voluntar. Atenţia ne poate fi atrasă spontan în prezenţa unor stimuli foarte intenşi, noi, neobişnuiţi, neaşteptaţi, complecşi, viu coloraţi, care
contrastează faţă de fondul perceptiv, intermitenţi, în mişcare, inediţi, cu dimensiuni mari, etc.
Atenţia voluntară presupune luarea unei decizii privind orientarea activităţii psihice şi efort voluntar. Decizia de alocare a
resurselor atenţionale spre anumite activităţi sau sarcini este elaborată la nivel cognitiv, în funcţie de diverşi factori motivaţionali.
Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării schemelor operatorii ale proceselor cognitive şi
activităţii, efortul voluntar iniţial – necesar concentrării şi stabilităţii atenţiei – se reduce, coborând sub pragul de conştientizare la nivel
optim. Are loc trecerea atenţiei voluntare în atenţie postvoluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali, care potenţează şi susţin prin
energie proprie desfăşurarea finalistă a comportamentului şi activităţii.
 În concluzie, cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci alcătuiesc o unitate dinamică de tip
ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară – atenţie postvoluntară – atenţie involuntară.

Principalele caracteristici ale atenţiei sunt:

1) Volumul reprezintă numărul de elemente sau unităţi informaţionale (litere, silabe, cuvinte, semne grafice) înregistrate de subiect relative
simultan. La adult, volumul estimat al atenţiei este de 7±2 unităţi informaţionale (Miller, 1956). Cercetările arată că volumul atenţiei depinde
în mare măsură de capacitatea subiectului de a grupa elementele informaţionale simple în unităţi cu sens, adică de capacitatea acestuia de a
stabili relaţii între elementele din câmpul perceptiv, la rândul ei dependentă de baza de cunoştinţe.
2) Concentrarea se referă la capacitatea persoanei de a aloca preferenţial resursele cognitive spre o anumită activitate.Concentrarea profundă
a atenţiei asupra unei sarcini implică focalizarea resurselor şi a activităţii psihice în vederea îndeplinirii acesteia, în paralel cu reducerea
volumului atenţiei şi cu ignorarea altor stimuli din câmpul perceptiv. Capacitatea de concentrare a atenţiei depinde în mod semnificativ de
capacitatea subiectului de a inhiba restul stimulilor din mediu, fiind susţinută de factori
motivaţionali şi afectivi. De exemplu, atunci există o motivaţie puternică de a învăţa un material, resursele atenţionale sunt orientate spre
lectura acestuia, iar o multitudine de stimuli colaterali din încăpere vor fi ignoraţi; performanţa în învăţare este cu atât mai bună, cu cât
capacitatea persoanei care învaţă de a inhiba stimuli colaterali este mai bună. Capacitatea de concentrare a atenţiei voluntare scade în condiţii
de oboseală, stres, anxietate, etc.
3) Stabilitatea se referă la durata menţinerii atenţiei focalizate, concentrate, spre anumiţi stimuli sau sarcini. Stabilitatea atenţiei este o
variabilă/ aptitudine de care depinde performanţa în învăţare sau într-o serie de activităţi cum sunt: conducerea auto, detectarea şi
supravegherea unor semnale etc.
4) Mobilitatea descrie capacitatea persoanei de a-şi deplasa atenţia focalizată de la o activitate la alta, atunci când cerinţele adaptative o
impun. Mobilitatea atenţiei este importantă în comunicarea social şi în activitatea didactică.
5) Distributivitatea atenţiei se concretizează în capacitatea persoanei de a efectua simultan mai multe activităţi, fără ca acestea să interfereze
prea mult unele cu altele. Acest lucru este posibil dacă: doar una dintre activităţi solicită atenţia voluntară, cealaltă este automatizată;
persoana dispune de o bună mobilitate a atenţiei, care îi permite să îşi deplaseze rapid atenţia de la o activitate la alta; acţiunile diferite sunt
integrate într-o activitate complexă.

VOINTA

Voinţa - este capacitatea omului de a iniţia acţiuni, de a le declanşa, amâna sau suspenda, în mod premeditat, cu depunerea
unui efort consistent pentru învingerea dificultăţilor ivite în calea realizării scopului propus.
În cazul voinţei, stimulul care îi dă naştere este obstacolul. Nu toate obstacolele stimulează activitatea voluntară, ci numai acelea care apar
în calea realizării unui scop.Voinţa este un rezultat al încordării forţelor omului în momentul întâlnirii cu obstacolele.

Voinţa este numită de către psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează raţiunea, activitatea cognitivă şi practică a omului, precum şi
sentimentele
Vointa se manifesta nu numai prin pregatirea ,declansarea si coordonarea actiunilor ,dar si prin amanarea sau retinerea (blocarea) lor ,in
pofida unor incitatii puternice din afara sau din interior (rezistenta la tentatii sau abtinerea de a riposta agresiv la o insulta sau jignire).Se
dovedeste uneori ca lupta cu noi insine este mai incordata si mai dramatic decat cu situatiile externe .Vointa este impusa si de necesitatea
punerii si tinerii in acord a comportamentului propriu cu exigentele si normele societatii noastre.
Voinţa e un program raţional de învingere a obstacolelor. Ea nu e o pricepere de a suporta dificultăţile, ci e priceperea de a le rezolva.

Calitatile vointei

A.Forta- Exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza si concentra energia neuropsihica si musculara in vederea
asigurarii rezistentei si riposte necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situatiilor si stimulilor din afara.Se poate afirma ca o persoana
poseda o vointa cu atat mai puternica ,cu cat ea poate sa-si stapaneasca temperand ,amanand sau franand ,trebuinte sau stari interne
bulversante ,de intensitate mai ridicata ; In acelasi timp forta vointei este cu atat mai mare cu cat amplitudinea obstacolului surmontat este
mai mare .
B. Perseverenta –Consta in mentinerea efortului voluntar la un nivel optima tat timp cat este necesar pentru atingerea scopului in
pofida diverselor piedici si dificultati ce i se pot ivi in cale.Opusul ei este renuntarea sau delasarea ,care duc la deconectarea mecanismelor de
mobilizare energetica ,pe masura ce atingerea scopului intarzie si pe traiectoria catre scop apar obstacole noi sau esecuri . Perseverenta se
poate masura dupa numarul tentativelor pe care un subiect le face pentru rezolvarea unei probleme mai dificile sau pentru a realiza ce si-a
propus in
conditiile aparitiei unei piedici neprevazute . Pe langa educatie si exercitiu ea depinde si de individ in raport cu echilibrul emotional al
acestuia ,tipul puternic si echilibrat fiind favorizat in raport cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat . In surmenaj si in nevroza subiectii
manifesta recent lipsa de perseverenta ,renuntarea rapida la continuarea efortului daca rezultatul asteptat intarzie sa apara ,evitarea de a da
piept cu greutati si obstacole cat de mici.
C. Consecventa se exprima in stabilitatea scopului si a liniei de conduita,in corcondanta dintre convingeri si actiune ,dintre vorba
si fapta . Ea se integreaza in structura caracterului si devine o trasatura axiologica(valorica) a personalitatii .Opusul consecventei este
inconsecventa care consta in instabilitatea si fluctuatia deciziilor , a hotararilor si a scopurilor in discrepanta dintre convingeri si
actiune(duplicitate) ,dintre vorba si fapta . Nivelul de elaborare si functionare a consecventei depinde de forta eului, de gradul de dezvoltare a
motivatiei de rol si de statut ,de nivelul constiintei demnitatii si mandriei personale .
In plan executiv ,consecventa este cea care ne determina sa trecem la indeplinirea hotararilor luate si a promisiunilor facute ,asigura
astfel unitatea dintre latura subiectiva interna (ideatica) sic ea obiectiva externa (actionala ) vointei.
D. Fermitatea reflecta stabilitatea deciziilor si hotararilor luate in diferite situatii in pofida tentativelor potrivnice ale celor din
jur ,de a ne determina sa revenim asupra lor spre a le modifica sau anula .Atunci cand
hotararile sunt obiectiv justificate ,fermitatea favorizeaza instaurarea in relatiile interpersonale a unor repere clare si sigure ,eliberate de
echivoc si subiectivism.In acest context ,persoana care poseda o asemenea calitate isi va impune autoritatea si va castiga respectul
celorlalti.Opusul fermitatii sunt:Influentabilitatea si Oscilatia . Atunci cand un punct de vedere sau o hotarare se mentin in ciuda
netemeiniciei lor evidente ,dintr-o trasatura pozitiva,fermitatea se transforma in una negativa.
 E. Independenta exprima capacitatea unei personae de a-si organiza si duce viata pe cont propriu ,pe baza initiativelor ,hotararilor
si scopurilor proprii .Opusul ei este Dependenta ,care consta in absenta unui orizont si a unor repere existentiale clare ,in dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotarare sau de a trece la actiune fara un sprijin din partea cuiva.
Independenta, in sensul pozitiv al termenului da masura autodereminarii persoanei in relatiile sale cu situatiile sociale externe ,cu
ceilalti semeni.Ea devine sursa de initiativa si de actiune ,prin asumarea constienta a raspunderilor si riscurilor corespunzatoare .

COMUNICARE SI LIMBAJ

Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentare (confuzii, ganduri, decizii, interioare)
sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea constituie o necesitate si o activitate sociala. Cauza care a dus la aparitia comunicarii a fost
necesitatea de a comunica intre oameni ca persoane sau grupuri sociale, cand se aflau la departare unii de altii. Cauza care a determinat apoi
dezvoltarea comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni si organizatiile lor, in conditiile dezvoltarii relatiilor sociale. Formele
de comunicare apar si se dezvolta odata cu mijlocul principal de comunicare intre oameni, care este limba sau limbajul, in care doua forme de
intrebuintare: orala si scrisa.
Cea mai simplă schemă de comunicare între două persoane cuprinde următoarele:
1) emiţătorul;
2) codul;
3) canalul de comunicare;
4) mesajul;
5) receptorul sau destinatarul;
6) conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.
Într-un dialog, rolurile de emiţător şi de destinatar-receptor se schimbă alternativ.
În orice proces comunicaţional se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un system de semne, prin care se semnifică ceva,
deci se receptează sau se transmite un mesaj informaţional.

LIMBA reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit
unor reguli de ordonare. Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale stabilite social-istoric.
In raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenţa în sine a individului, ci de existenţa colectivităţii umane, a
poporului, a naţiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală.
Limba funcţionează în calitate de mijloc de comunicare şi instrument al gândirii.

LIMBAJUL reprezinta activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii  ;activitatea verbală, de comunicare
prin intermediul limbii: una dintre formele activitătii comunicative ale omului. Limbajul este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete
articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.
Limbajul este codul cu care este transmisă informatia, reprezintă unealta comunicării.
Limbajul reprezintă codul comunicării,este liantul între cel ce transmite informaţia ,eminţător, şi cel ce primeşte informaţia,
receptor. Limbajul determina forma comunicarii

Diferenţierea intre limba si limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-funcţional.
Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza dezvoltării aparatului fonator si pe măsura
obiectivării structurilor limbajului. Iniţial, limba exista si se manifesta in forma limbajului oral interindividual. Treptat insa, limba se va
detaşa relativ de limbaj, constituindu-se intr-o entitate specifica, obiectivata prin semne grafice si reguli logico-gramaticale.
Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentându-se individului ca o realitate obiectiva, pe care el trebuie
s-o cunoască si s-o asimileze pentru a putea intra in relaţie adecvata de comunicare cu semenii.
Din punct de vedere instrumental-funcţional , limba constituie o mulţime de baza, constituita din următoarele elemente:
- Repertoriul de combinaţii –cod designative (vocabularul),
- Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează alfabetul)
- Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului).

Comunicare si limbaj Cele două noţiuni se diferenţiază după sfera lor: comunicarea, dat fiind că se realizează nu doar prin
mijloace verbale, ci şi nonverbale, are o sferă mai largă decât limbajul care este o comunicare verbală, realizată prin mijloace lingvistice.
Limbajul depăşeşte limitele comunicării propriu-zise, desfăşurându-se, într-un fel sau altul, şi atunci când nu are loc comunicarea interumanâ
(deci limbajul continuă să funcţioneze şi atunci când omul nu comunică cu nimeni). La rândul ei, comunicarea depăşeşte limitele limbajului
verbal, angajând o serie de comporta-mente specifice ale vieţii psihice a omului (imitaţia, contaminarea, competiţia etc.).

Comunicarea verbal si nonverbala

Comunicarea este procesul social al înţelegerii oamenilor pe baza vehiculării unei informaţii prin intermediul limbii, mimicii,
gesturilor sau al altor sisteme tehnice şi de semnalizare

1. După numărul de persoane:

- Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea în şi catre sine.
- Comunicarea interpersonala. Este comunicarea între oameni.
- Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oamenii.
- Comunicarea de masa. Este comunicarea primită de sau folosita de un numar mare de oameni.

2. După Instrumentele folosite, cea mai răspândită forma de comunicare este :

- nonverbală
- verbală

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

1. Logic
2. Paraverbal
3. Nonverbal
Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel
paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.).

Conţinutul comunicarii este extrem de variat: Ea are următoarele conţinuturi :

- informaţional comunicarea vehiculează imagini, noţiuni, idei
- afectiv-emoţional ea facilitează şi manifestarea conduitelor afective
- motivaţional prin comunicare se transmit trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune
- volitiv se iniţiază, se declanşează sau se stopează activităţile, se manifestă rezistenţa la eforturi

Comunicarea verbal

Se realizează pe baza cuvântului respectiv a sunetelor articulate, a graiului articulat. Limbajul verbal si comunicarea verbala sunt
atribute definitorii esenţiale ale omului si ale societăţii umane.

Formele limbajului

Limbajul este Intern si extern

Atunci când semnalele sonore sunt destinate altcuiva (au adresă), vorbim de limbajul extern, opusul lui fiind limbajul pentru sine
(autoadresat, asonor şi imperceptibil din afară) numit limbaj intern.
Limbajul extern are si el 2 forme: oral si scris
Limbajul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat şi este limbajul de bază, prezent la toţi subiecţii normali, prin intermediul
lui constituindu-se citirea, scrierea şi limbajul intern. El se desfăşoară într-o situaţie dată, presupune participarea unuia (dialog) sau mai
multor interlocutori (colocviu), are un pregnant caracter adresativ, beneficiază de o puternică susţinere expresivă
Monolog- o singura persoana vorbeste si ceilalti asculta
Dialog-2 sau mai nmulte personae schimba mesaje reciproc
Solilocviu-vorbirea de unul singur
Limbajul scris apare odată cu începerea şcolarităţii, perfecţionându-se paralel cu aceasta, dar şi mult timp după aceea limbajul scris
este strict, normat gramatical, este concis, sistematizat şi clar, pentru a facilita lectura (scrisul este descifrat cu mai mult efort decât vorbirea).
Limbajul intern este limbajul pentru sine, se dezvoltă din limbajul oral prin interiorizare, dar şi prin maturizarea reprezentărilor
asociate funcţiei simbolice, după 5–6 ani. Este asonor, centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, este extrem de condensat şi economic,
deoarece substituie grupurile de cuvinte prin imagini şi reduce succesivitatea la simultaneitatea, de unde marea sa viteză de lucru. Dezvoltat
din limbajul oral şi scris, limbajul intern devine rampă de lansare a limbajului extern.

Funcţiile limbajului

1. Funcţia semnificativă (fiecare cuvânt este un semn al obiectului, fenomenului etc.) – această funcţie deosebeşte vorbirea umană de
comunicarea animalelor, ce este legată de emoţii, de molipsire emoţională.
2. Funcţia comunicativă sau de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta, care poate fi împărţită în:
- informativă;
- afectiv-expresivă;
- imperativă.
Orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de comunicare intre oameni (ex. limbajele naturale) sau intre om şi maşină (ex.
limbajele de programare
3. Funcţia cognitivă, de integrare, conceptualizare şi în linii generale de elaborare a gândirii; permite explorarea şi investigarea realităţii,
îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor.
4. Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii prin formule verbale sau alte semne.
5. Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei, imagini nu doar prin cuvinte, dar şi prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.
6. Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale.
7. Funcţia reglatoare sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane şi a propriului comportament.
8. Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică, ciocniri de sensuri etc., mergând până la construcţia
artistică.
9. Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor problematice.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand
intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la
concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul
corpului.

FUNCŢIILE COMUNICĂRII NONVERBALE

Aceste funcţii sunt definite în termenii relaţiei între comportamentele nonverbale şi mesajele verbale.
Repetarea – comportamentele nonverbale repetă conţinutul mesajului verbal (de ex. când cineva dă indicaţii despre o direcţie)
Contrazicerea – comportamentele verbale contrazic conţinutul mesajului verbal (când cineva care e clar furios spune că nu e)
Substituirea – comportamentele nonverbale înlocuiesc mesajele verbale (limbajul surdomuţilor)
Elaborarea – nonverbalul completează, îmbogăţeşte şi elaborează verbalul
Accentuarea – evidenţierea anumitor idei din mesajul verbal.
Regularizarea – comportamentele nonverbale organizează pe cele verbale (când arătăm că vrem să vorbim, sau când vrem să lăsăm pe alţii
să vorbească) (Watson, Hill, 1993)
Pe lângă acestea, se consideră că partea nonverbală a comunicării mai îndeplineşte şi următoarele funcţii:
dezvoltarea atitudinilor interpersonale, dezvoltarea stării emoţionale, prezentarea sinelui, acordarea de sens comunicării verbale, menţinerea
interesului pentru ceea ce se comunică, obţinerea feedback-ului.
Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise indici nonverbali.

TIPURI DE INDICI NONVERBALI

Kinezica – mişcările corpului ce includ posturi, gesturi, şi mişcări ale capului, membrelor.
Proxemica – plasarea individului în raport cu ceilalţi (distanţă fizică, plasarea locurilor de aşezare, orientarea corpului, etc.)
Expresiile faciale şi privirea– mişcarea ochilor şi a feţei.
Paraverbalul – inflexiunea vocii, stilul vorbirii, frazeologia, etc.
Atingerea şi contactul corporal
Înfăţişarea individului
Mediul

Kinezica este studiul comunicării prin expresiile corpului şi ale feţei. Kinezica (sau kinetica, după alţi autori) este o gramatică a
gesturilor.
Lipsa gesturilor face discursul sa piarda din dinamism si sa devina plictisitor. Pe de alta parte, utilizarea excesiva a acestora induce publicului
o stare de agitatie, rezultatul fiind obosirea audientei.
Un alt obiectiv pentru vorbitor este ca gesturile facute in timpul unui discurs sa atraga atentia asupra celor spuse fara a deranja
publicul. Evitarea gesturilor agresive (mainile tinute in solduri, indreptarea degetului aratator catre auditor), nervoase (pocnitul din degete)
sau a celor care denota indecizie sau nesiguranta (jocul cu diferite obiecte, trecerea mainii prin par, sau aranjarea parului) face mai sigura
obtinerea unui rezultat pozitiv.
Postura ferma, dar nu rigida, a vorbitorului ofera un plus de siguranta celor spuse. Orientarea spre public este, de asemenea, un
element ajutator pentru captarea atentiei si pastrarea acesteia pe parcursul desfasurarii discursului.

Proxemica este comportamentul nonverbal se referă şi la spaţiul personal. Proxemica este ramura ştiinţei comunicării care se ocupă
cu analiza corelaţiei dintre componenta spaţială şi cea comunicaţională a vieţii umane.
Comunicarea spaţială e influenţată de statusul social, de contextul fizic (spaţiile restrânse), de modelul cultural, de sexul
participanţilor (femeile se aşează mai aproape unele de altele decât bărbaţii), de tematica
abordată, de evaluarea interlocutorilor. Se observă şi tendinţa de personalizare a spaţiului (ne aşezăm în aceleaşi locuri la birou, în sala de
curs, etc.)

Spaţiul personal poate fi împărţit în patru distanţe zonale:

- Zona intimă – între 15 şi 45 cm. Este distanţa îmbrăţişării, a luptei corp la corp, a dansului. Accesul în această zonă intimă este permis
doar indivizilor care se află într-o relaţie afectivă apropiată cu cel vizat.
Comunicarea tactilă şi olfactivă au aici un rol important, iar rolul vorbirii este diminuat. Mesajele transmise sunt puternic colorate
afectiv.
- Zona personală – între 45cm şi 1,25 m. Este distanţa păstrată faţă de persoane cu care se păstrează fie o relaţie oficială sau apropiată, dar
nu intimă, fie o relaţie intimă dar într-un moment de distanţă. Comunicarea
verbală creşte ca importanţă. (ex: persoane între care există familiaritate, discuţii pe stradă, etc.)
- Zona socială – între 1,25 şi 3,60. Este spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost
total înlăturat. Este distanţa păstrată faţă de persoane relativ necunoscute, dar cu care intrăm temporar în relaţie. Adesea se utilizează obiecte
care creează o barieră cum ar fi biroul, ghişeul, etc.
- Zona publică – peste 3,60 de metri. Atunci când ne adresăm unui grup de persoane. Canalul verbal este cel mai important. Această zonă
presupune un feedback scăzut. Relaţia este formală, interlocutorii joacă un rol social, poartă adesea o mască. Este de asemenea distanţa de la
care se realizează anumite acte cum ar fi jocul actorilor, discursului omului politic (Tran, Stănciugelu, 2003).

Expresiile faciale şi privirea

Faţa omului este extrem de expresivă (desigur că există grade de expresivitate de la individ la individ).
Psihologia consideră că principalele emoţii exprimate de faţa omului sunt bucuria, surpriza, frica, tristeţea, furia, dezgustul, şi
mulţumirea, acestea fiind considerate universale (în sensul că sunt corect decodificate, indiferent de contextul cultural)

Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile unei persoane. In timpul unui discurs, pentru a ajuta la castigarea
increderii publicului, mimica nu trebuie sa intre in contradictie cu cele spuse.
Vorbitorii experimentati pot folosi anumite trucuri care sa ii ajute in convingerea auditoriului. De exemplu, fara a spune in cuvinte
ca sunt impotriva unei idei, acestia o sustin zambind ironic, creand o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.
Zambetul este un element care ajuta vorbitorul sa atraga bunavointa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranta
de sine. Din acest motiv este recomandabil ca in introducerea discursului vorbitorul sa zambeasca.
Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima dar si incordare si rigiditate. De aceea nu este bine ca vorbitorul sa stea
incruntat, deoarece transmite catre auditor o stare de tensiune care poate provoca o ruptura.
Rictusul (schimonosirea fetei) induce ideea de nesiguranta. Publicul tinde sa creada ca cel care tine discursul nu spune adevarul sau
nu cunoaste tema despre care vorbeste, fiind indicat ca vorbitorii neexperimentati sa evite folosirea sa.

Privirea
 Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind si modalitatea prin care se pastreaza legatura dintre vorbitor si
public. Faptul ca privirea nu este indreptata spre public induce sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului.
Contactul vizual permanent este decisiv pentru castigarea bunavointei si a increderii. In cazul unui public numeros, pentru a crea
fiecaruia impresia ca este privit, cea mai simpla posibilitate pentru un vorbitor este de a se uita la public in forma literei Z, incepand cu
ultimul loc din stanga salii si terminand cu primul loc din dreapta.

Paraverbalul

Elementele de paralimbaj constituie o alta componenta de baza a limbajului nonverbal. Ele presupun utilizarea modalitatilor de
exprimare vocala pentru a da anumite intelesuri cuvintelor din discurs.
Tonul, ritmul si volumul vocii pot fi folosite in asa fel incat sa ii atraga si sa ii convinga pe cei care asculta un discurs.
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseste un vorbitor. El poate fi calm,agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea
succes, intr-un discurs este preferabil sa se foloseasca un ton calm si sigur, dar care sa nu fie uniform. Schimbarile acestuia sunt importante,
intrucat ele rup monotonia, facand ca expunerea sa castige in atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scapata,
rezultand o atentie sporita din partea auditoriului.
Ritmul vorbirii reprezinta felul in care alterneaza cuvintele accentuate cu cele neaccentuate si frecventa acestora. El este ales in
functie de ceea ce se doreste sa se comunice.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adreseaza publicului. Cel care tine un discurs trebuie sa vorbeasca suficient
de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care il asculta. In general nu este bine sa se foloseasca un volum foarte ridicat, deoarece acest
lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.

Imbunatatirea limbajului paraverbal

Pentru cresterea capacitatilor de comunicare nonverbala exista cateva modalitati simple:

- Repetitia in fata oglinzii – este cea mai simpla metoda, cel care exerseaza in acest mod fiind atent la felul in care limbajul
nonverbal transmite mesajul dorit;
- Repetitia in fata unui grup – se poate apela la un grup de prieteni care, pe baza unor criterii prestabilite, sa dea un feed-back;
- Repetitia in fata camerei video – este cea mai buna metoda, deoarece vorbitorul isi poate analiza singur discursul putand urmari
si evolutia sa in timp.

Comunicarea tactilă

Atingerea constituie un important liant social. Şi atingerile variază cultural. La chinezi de exemplu, datul mâinii în semn de salut
este înlocuit de înclinarea capului. S. Jones şi E. Yarbrough au identificat 5 tipuri de atingeri care reprezintă în acelaşi timp cinci funcţii ale
comunicării tactile (Tran, Stănciugelu, 2003):
- atingeri care transmit emoţii pozitive. Adultul care mângâie un copil ce plânge, şeful care te bate pe umăr pentru a te încuraja, strângerea
de mână care exprimă recunoştinţă, etc.
- atingeri ludice care au potenţial metacomunicativ, ele uşurează interacţiunea, dar nu angajează o prea mare responsabilitate din partea
celui ce realizează gestul.
- atingeri de control – care vizează dirijarea comportamentului, a atitudinilor sau a sentimentelor persoanei atinse. O mică atingere poate
atenţiona pe cineva să se dea la o parte, să ne privească să se grăbească, etc. de obicei acest tip de atingere presupune o relaţie de inferioritate
superioritate între cei doi, gestul de control fiind realizat unilateral din partea persoanei cu status mai înalt.
- atingerea rituală – se referă la gesturi care au devenit rituale, cum este de exemplu strângerea mâinii în semn de salut
- atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă – poate avea o mulţime de forme: susţinerea unei persoane, atingerea frunţii pentru
evaluarea temperaturii, a încheieturii pentru puls

Înfăţişarea se referă la caracteristicile corporale sau vestimentare, care pot fi uşor observate de ceilalţi (atractivitate, forma
corpului, părul, hainele, etc.). În psihologie se întâlnesc diverse clasificări ale formei corpului şi care sunt puse în relaţie cu temperamentul şi
personalitatea, fiind astfel susceptibile de a transmite anumite informaţii despre persoana respectivă.
Vestimentaţia şi decorarea corpului uman comunică şi ea diverse trăsături caracteriale, sau de dispoziţie ale oamenilor şi este un
mijloc facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele. În unele situaţii îmbrăcămintea este un mijloc instituţionalizat
(îmbrăcămintea de poliţist, de medic). Şi aici există importante diferenţe transculturale. Vestimentaţia formează un univers autonom ce
dispune de un cod special, o istorie şi o memorie proprie, reguli şi norme specifice.

Mediul se referă la caracteristici ale spaţiului fizic ce pot fi culoarea pereţilor încăperii, iluminarea, decorarea încăperii, frumuseţea
spaţiului înconjurător, temperatura, etc, toate acestea având rol în comunicare.

La această clasificare a tipurilor de indici din comunicarea nonverbală unii autori adaugă, ca indice cu valoare intraculturală, şi
modificările reversibile sau ireversibile în forma, culoarea, sau mărimea unor părţi ale
corpului uman, rezultate prin (auto-)mutilarea acestuia, ca şi comportament specific anumitor culturi. Astfel de comportamente au consecinţe
semnificative în planul comunicării nonverbale, ele nefiind gratuite, ci transmiţând fiecare un anumit mesaj, inteligibil în cadrul culturii
respective. Exemple: deformări ale craniului la triburile indiene, micşorarea piciorului la femeile din China ca semn de
distincţie, perforarea lobului urechii, lungirea gâtului prin purtarea de mărgele, etc (Zdenek, 2000)

Alte clasificări amintesc un alt indice nonverbal, şi anume utilizarea timpului, care dă indicaţii despre motivaţiile, interesele şi
atitudinile persoanei respective. Astfel, interpretăm atitudinea unei persoane care nu este niciodată punctuală ca fiind lipsită de respect, sau
trădând obiceiuri proaste, lipsa voinţei şi a ambiţiei, sau dimpotrivă, o stimă de sine excesivă. La fel, interpretăm atitudinea cuiva care îşi
petrece o mare parte din timp ajutând pe cineva, ca arătând generozitate, prietenie, simţul datoriei, responsabilitate, etc.

Caracteristicile comunicării nonverbale

 Comunicarea nonverbală este neintenţionată, ea ne trădează emoţiile sau atitudinea chiar dacă nu dorim acest lucru, deci trebuie sa
fim conştienţi ca mesajele non verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmam;
Comunicarea nonverbala este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie sa învăţăm sa le folosim. Anumite coduri
non verbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi diferite;
Abilitatea de comunicare nonverbala creste odată cu vârsta, cu experienţa Cei care comunica bine non verbal, stăpânesc în aceeaşi
măsură şi codurile non verbale şi de obicei sunt acei care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor şi au un statut
social mai bun .
Mesajele transmise prin comunicarea non verbale ne furnizează informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi
indivizi, despre care am fi jenaţi sa discutam.

Tipuri de comunicare nonverbala

Există un tip de comunicare nonverbală numit sezonier, care se bazează la mesajele recepţionate cu ajutorul simţurilor văzului,
auzului, mirosului, tactil şi gustativ .
Un alt tip de comunicare nonverbală este şi ceea ce se numeşte comunicarea nonverbala estetica (pictura, muzica, dans, imagine,
etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistica şi comunica diferite emoţii artistice.
Comunicarea nonverbala bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc) şi a simbolurilor specifice, ca de
exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile, etc)

Rolurile comunicarii

Sunt :
a. descoperirea personală (în timpul comunicării învâtăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicării
sociale, care constă în raportarea la alţii şi în final, în propria noastră evaluare);
b. descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înţelegere a realităţii exterioare, a obiectelor şi evenimentelor);
c. stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătam posibilitatea de a stabili şi a menţine relaţii strânse cu altii, deoarece ne place să ne
simţim iubiţi şi plăcuţi de alţii);
d. schimbarea atitudinilor şl comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizatâ prin mass-media, exceleazâ în schimbarea atitudinilor şi
comportamentelor noastre şi ale altora);
e. joc şl distracţii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simţi bine)

Rolul limbajului, ca mediator în desfăşurarea şi dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, indiferent dacâ acestea sunt
conştiente sau inconştiente:
- sub influenta lui percepţia capătă sens, semnificatie, se îmbogăţeşte, se transformă în observaţie - ca percepţie cu scop;
- reprezentările devin generalizate când sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor;
- fară limbaj nu se poate vorbi de formarea noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor, fără el nu există abstractizări şi generalizări, nu pot fi
rezolvate probleme;
- formulările verbale sunt garanţia memorării de durată; în combinatorica imaginativa, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini; verbalizarea
permite definirea motivelor şi departajarea lor de scopuri; voinţa este un proces de autoreglaj verbal; însăşi personalitatea umanâ se formeazâ
şi îşi exteriorizează mare parte din conţinutul ei prin limbaj. Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil
fenomenul de conştiinţă

Personalitatea şi dimensiunile ei psihologice

În general, termenul de personalitate se aplică în descrierea unei anumite persoane, permiţând caracterizarea holistică a acesteia.Privită ca o
calitate particulară a individului, personalitatea se formnează la confluenţa unor date de natură bilologică (caracteristici
constituţionale, predispoziţii genetice, etc.), psihologică (sentimente, atitudini, aspiraţii, etc) şi social (relaţii sociale, valori culturale, etc).
Astfel, personalitatea apare ca o sinteză a unor date înnăscute şi a unor date de mediu.

Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de
raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.
Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce-l distinge şi îl detaşează pe un om de altul.

Personalitatea e un element stabil al conduitei unei persoane, e ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de alte persoane. Astfel, fiecare
individ are particularităţile sale genetice, particularităţi individuale specifice, iar persoanele se evidenţiază prin însuşiri sociale şi prin statut.
Oamenii prezintă variaţii foarte mari în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate, abilităţile mentale şi intelectuale.

Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale:

- prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp.
- prin integrare (unitate), Personalitatea omului e un tot întreg, unde fiecare trăsătură este indisolubil corelată cu altele
Personalitatea nu este ceva cu care ne nastem. La nastere, copiii mici seamana mult intre ei. Pe masura ce cresc, ei se diferentiaza prin
dezvoltarea unor trasaturi personale.
Dezvoltarea personalitatii este influentata de o serie de factori:
- factorii biologici
- factorii socio- culturali ( familia, scoala, prietenii, societatea, etc)
- factorii economici
- factorii geografici

Tipuri de personalitate
Luând în considerare unele aspecte structural funcţionale şi altele ce vizează finalitatea adaptativă a personalităţii, se pot distinge
următoarele tipuri de personalitate:
 1. Personalităţi imature psihologic şi social, caracterizate prin simplitatea componentelor psihice, prin lipsa corelaţiilor
logice între ele, printr-o funcţionalitate neeficientă, imprevizibilă şi prin capacităţi adaptative extrem de scăzute la situaţii
noi
2. Personalităţi mature din punct de veder psihologic şi social, ce se caracterizează prin adaptarea lor suplă şi flexibilă la
cele mai diverse situaţii; prin eficienţă sporită
3. Personalităţi accentuate, caracterizate prin tendinţa de a aluneca în anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează
serios capacităţile adaptative ale individului
4. Personalităţi destructurate, se deosebesc total de media populaţiei, incapabile de a se adapta solicitărilor şi împrejurărilor
vieţii.

Caracteristici ale personalităţii mature

1. Extensia simţului Eu-lui (incorporarea în subiectiv a unor valori sociale noi)
2. Depăşirea egocentrismului (toleranţă, compasiune, intimitate)
3. Dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei
4. Percep, gândesc şi acţionează în conformitate cu realitatea externă
5. Sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de intuiţie, autocunoaştere şi umor
6. Trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare

DIMENSIUNILE PERSONALITĂŢII - TEMPERAMENT, APTITUDINI, CARACTER

TEMPERAMENTUL
Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii. Dinamică deoarece ne furnizează informaţii cu privire la cât de
iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului. Energetică deoarece ne
arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată aceasta.
Când vorbim de temperament în plan psihologic, ne gandim la modul cum reacţionează şi se manifestă individul sub aspect dinamico-
energetic în diferite situaţii externe:
- rapiditatea percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii,
- intensitatea trăirilor emoţionale şi durata lor;
- echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsurilor la succesiunea stimulării externe;
- disponibilitatea la comunicare interpersonală;
- capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată;
- rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi conflictuale.
Toate aceste trăsături se exprimă şi se concretizează numai la persoana care se manifestă, se comportă şi acţionează într-o împrejurare de
viaţă sau alta.
Temperamentul, deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară, dobândeşte valenţe şi sens real numai în plan
psihocomportamental.
Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii
afective, vorbire).

Tipuri temperamentale

Oamenii pot fi grupaţi în funcţie de trăsăturile lor asemănătoare, chiar dacă există diferenţe psihocomportamentale, implicit şi
temperamentale, între aceştia.
1.Tipologia lui Hippocrate- substantialista

Aceste tipologii iau în considerare unele substanţe existente în corpul omenesc. Hipocrate şi Galenus au pus la baza clasificării
temperamentelor diferite umori prezente în corpul omenesc: sânge, limfă, bila galbenă şi bila neagră. Ei considerau că amestecul potrivit,
temperat (de aici şi termenul de temperament) al acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în
timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.
●Dacă la o persoană predomină sângele, aceasta va avea faţa destinsă, surâzătoare, fericită, va fi satisfăcută, optimistă (sanguinic).
●Dacă predomină limfa, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă,
răbdătoare, inertă (flegmatic).
●Predominanţa bilei galbene, produsă de ficat se asociază cu faţa rigidă, cu proeminenţa oaselor frunţii, arcadelor, nasului, persoanele
respective fiind violente, pasionante, impulsive (coleric).
●Persoanele la care organismul este impregnat de bila neagră, care generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor nervoase, faţa va fi zveltă,
delicată, ochii plecaţi, gura amară, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliză, concentrare
(melancolic).

a) coleric:
-pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, pasionalitate, diversitatea si intensitatea reactiilor, optimist, activ, darz, actioneaza
repede in toate situatiile, sigur pe sine, este convins ca va finalize orice actiune care depinde de el, rareori ezita sau oscileaza, vorbeste direct
si fara rezerve, comanda, isi asuma riscuri convins de propriile aptitudini si de succesul sau, pare sa aiba putina nevoie de ajutor, decis (ia
repede si definitive o hotarare), conducatorul pe care altii il urmeaza, nu se lasa pana nu realizeaza scopurile pe care si le-a propus.
-negative: iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor, neastamparat, schimbator, impostor, considera ca este greu de crezut ca cineva sa
faca treaba mai bine decat el, neanduplecat, se impotriveste sau ezita sa urmeze alta cale decat cea proprie, nu suporta sa astepte, nu este
interesat de ce spun altii sau de activitatile altora, trufas ( o stima de sine puternica), curaj uneori in sens negativ, dependent de munca, pe
care ar faceo incontinuu, lipsit de tact ( jigneste usor), inflexibil ( nu accepta punctele de vedere ale altuia sau atitudinile altuia), ajunge usor
sa fie nemultumit, chiar daca nu ajunge la un nivel emotional inalt, incapatanat, dominator, isi manifesta furia cand ceilalti nu actioneaza
destul de repede, judeca adesea exprimand reactii negative, poate sa actioneze pripit.
b) sangvinic:
 -pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism, spirit de grup, aptitudini de conducere, hazliu, optimist,
entuziast, energic, voios, amabil, antrenant ( ii face pe altii sa se simta bine), are farmec in relatiile cu altii, intotdeauna bine dispus.
-negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, superficialitatea, inconstanta trairilor, obraznic, obositor prin repovestirea de istorii pentru a
amuza, ii lipseste disciplina mintala, mai mult vorbeste decat asculta, ii intrerupe pe altii, vrea sa fie in centrul atentiei, promite ca ajuta dar
uita, se supara usor dar uita usor, se da in spectacol, incearca sa-i manipuleze pe cei din anturajul sau, nestatornic ( cauta noi activitati, noi
relatii, are nevoie de schimbari ca sa nu se plictiseasca), inconsecvent, flecar.
c) melancolic:
- pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta, responsabilitate si simt al datoriei, ii place sa analizeze pentru a
vedea relatiile logice, convinge prin logica si fapte, renunta din proprie initiativa la interesele sale ( altruist), respectuos ( ii trateaza pe ceilalti
cu respect si onestitate), sensibil ( se intereseaza de ceilalti), prevazator, nu provoaca usor o conversatie, organizat, ordonat, statornic
(devotat), diplomat, sensibil, cu tact, are aspiratii intelectuale si
artistice, idealist ( simte nevoia sa se ridice la standarde inalte), profund ( ii displac conversatia si lucrurile superficiale), iubitor de muzica ca
forma a artei iar nu ca spectacol, politicos, loial, nu este invidios, face totul in modul cel mai discret.
- negative: adaptabilitate si mobilitate redusa, neincredere in sine, pesimism, rezervat, nesociabil, linistit, are complexe de inferioritate,
capabil sa poarte ranchiuna, nu iarta usor, poate sa se supere pentru offense imaginare, manifesta sentimente de neancredere fata de ceilalti,
anxios, interiorizat ( nu-si arata deschis trairile, sentimentele, tandretea), uneori pune standarde atat de inalte ca este greu de satisfacut, vede
intai partea neagra a lucrurilor ( pesimist), se simte marginalizat, susceptibil ( se simte jugnit cu usurinta), nu are incredere ca va reusi,
traieste in el insusi ( introvertit),
suspicios ( nu crede, se intreaba cu privire la motivul din spatele cuvintelor), singuratic, razbunator, ii pedepseste pe cei care l-au jignit,
impaciuitor, chiar cand are dreptate isi slabeste pozitia.
d) flegmaticul:
- pozitive: toleranta, rabdare, perseverenta, echilibru, demn de incredere, calm, controlat, adaptabil ( se simte confortabil in orice situatie),
pasnic, accepta punctul de vedere al altuia, nu-si manifesta trairile emotionale decat rar, nepretentios, rabdator, ramane calm, nu este afectat
de intarzieri, organizat, meticulos, stabil emotional, inofensiv ( nu spune si nu provoaca ceva nedorit), umor sec, pacificator, tolerant, bun
ascultator, multumit, nu ii plac extremele.
- negative: reactivitate redusa, adaptabilitate redusa, ingandurat, salb expresiv, apatic, nu se implica, neatent datorita lipsei de interes,
nehotarat, ezitant, lent, anost ( nu-si manifesta in nici un fel sentimentele), placid ( nu-si stabileste obiective), are o perspectiva simplista
asupra vietii, inchistat, las, indiferent, impasibil ( se opune implicarii).

2.Tipologii constituţionale ( morfologice)

Aceste tipologii iau în calcul constituţia corporală, morfologică a individului, considerând că o anumită constituţie predispune la un anumit
comportament.
Psihiatrul german E. Kretschmer, utilizând un ansamblu de instrumente de investigaţie şi studiind bolnavii psihici, a sesizat o
corespondenţă frecventă între simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern.
El a elaborat o tipologie pe criterii morfologice care cuprinde trei tipuri principale şi un tip accesoriu, mai puţin individualizat:

1.Tipul picnic – ciclotim: se caracterizează prin statura mijlocie, expansiunea cavităţii viscerale, prin tendinţa de a acumula grăsime
( obezitate), piele întinsă, faţă moale, sistem osos fragil, extremităţi moi, rotunde, scurte;
Profilul temperamental correspondent Ciclotimic:
- voiciune, mobilitate, optimism,
- umor, spontaneitate în gesturi şi vorbire,
- spirit practic, capacitate de a stabili uşor
- contacte cu ceilalţi, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie
- spre concesii şi compromisuri.
Tipul picnic – ciclotim predispune la tulburări maniaco-depresive

2.Tipul leptosom (astenic) – schizotim: se distinge prin constituţie verticală, corp alungit si slab, maini si picioare lungi si subtiri, cutia
toracică plată, umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi rotund, muşchi şi oase subţiri, nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături feminine la
bărbaţi şi masculine la femei (leptos-îngust, strâmt); tipul leptosom (astenic) – schizotim predispune la tulburări de natură schizoidă
(schizofrenica)
Profil temperamental corespondent schizotimic:
- interiorizare, înclinaţie spre abstractizare
- sensibilitate pentru forma
- exterioară a relaţiilor dintre oameni,
- meticulozitate dusă uneori până la
- pedanterie, simţ acut al onoarei,
- manifestări de ambiţie mascând adesea
- un complex de inferioritate.

3.Tipul atletic – vâscos: constituţie fizică armonioasă, sistem osos şi muscular bine dezvoltate, umeri laţi şi bazin îngust, torace bine
dezvoltat.
Tipul atletic – vâscos şi cel displastic predispune la epilepsie.
Profil temperamental corespondent Atletic:
- înclinţia spre activităţi care
- reclamă mişcare şi consum de energie(sporturi, activităţi în aer liber),
- echilibru emoţional, trăiri afective stenice (bună dispoziţie),
- încredere în sine, autoapreciere realistă.

4.Tipul displastic – reuneşte numeroase varietăţi dismorfice, cu malformaţii congenitale.

 3.Tipologii psihologice -Tipologia lui C. G. Jung
C. G. Jung (1875-1961) consideră că personalitatea umană este orientată fie spre lumea exterioară - spre obiecte, fie spre lumea interioară -
spre sine.
Persoanele din prima categorie au primit atributul de extravertiţi, cele din a doua categorie, introvertiţi, între cele două extreme situându-se
ambiverţii.
Extravertiţii: sociabili, comunicativi, adaptabili, expresivi, atraşi de schimbare, de variaţie; le place sportul, activităţile practice, jocurile;
caută senzaţiile intense, le lipseşte controlul sentimentelor, acţionează sub impulsul momentului, adesea prezintă o notă de agresivitate în
comportament.
Introvertiţii: au tendinţa de izolare, de închidere în sine, sunt retraşi liniştiţi, introspectivi, rezervaţi în societate, au capacitate redusă de
adaptare la schimbările externe, morali, cu un ridicat control emoţional, acţionează planificat, privesc cu seriozitate îndatoririle şi
evenimentele zilnice.
Ambiverţii: combină trăsături ale celor două tipuri extreme.
APTITUDINILE

Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizic, relative stabile, care ii permit omului sa efectueze cu success anumite forme de
activitate
Se consideră că:
Nu orice însuşire psihică este o aptitudine, ci numai cea care îi diferenţiază pe oameni în privinţa posibilităţii de a atinge performanţe
superioare în diverse activităţi.
Este aptitudine doar însuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităţilor.
Reuşita într-o activitate este de cele mai multe ori rezultatul combinării unor aptitudini: de pildă, realizarea unui desen implică
capacitatea de organizare a spaţiului, capacitatea de a sesiza detaliile, simţul formei şi al culorii, etc. Pe de altă parte, aceeaşi
aptitudine poate fi regăsită în desfăşurarea unor activităţi variate: astfel, curiozitatea şi spiritul analitic sunt aptitudini necesare atât
detectivului sau ziaristului de investigaţii, cât şi cercetătorului ştiinţific.
Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o
activitate integrala.
Forma calitativ-superioară de manifestare a aptitudinilor complexe o reprezintă talentul. Acesta presupune dezvoltarea
superioară a unor aptitudini şi armonizarea acestora, condiţii care constituie premisa pentru obţinerea unor rezultate de valoare,
creative.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul.

Clasificarea aptitudinilor

1. După gradul de complexitate:

 aptitudini simple - asigură realizarea cu succes a unei singure operaţii, în cadrul unei activităţii.
Exemple: auzul muzical, aptitudinea de calcul numeric.
 aptitudini complexe - sisteme complexe, structurate, de aptitudini simple, care permit obţinerea performanţei în activitate.
Exemple: aptitudinea muzicală, aptitudinea de conducere auto.

2. După gradul de generalitate:

 aptitudini speciale - asigura obtinerea unor performante deasupra mediei, in anumite sfere particulare de activitate profesionala.
Clasificarea aptitudinilor speciale se face dupa genul de activitate in cadrul careia se manifesta :
 Aptitudini artistice - pentru literatura, muzica, pictura, sculptura, actorie;
 Aptitudini stiintifice - matematica, biologie, fizica, astrologie;
 Aptitudini tehnice - pentru proiectarea, producerea si intretinerea a tot ce inseamna masina;
 Aptitudini sportive - atletism, gimnastica, jocuri de echipa;
 Aptitudini manageriale – aptitudini de organizare, administratie, conducere si comanda;
 Aptitudini pedagogice - aptitudinea de a face materialul accesibil elevilor, de a cunoaste si intelege psihologia
elevului, de a avea un limbaj clar si expresiv, de a face munca instructiv – educativa mai eficienta.
 aptitudinile generale - este considerata acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea
unor clase diferite de sarcini. Sub denumirea de aptitudini generale se reunesc mai multe functii psihice care sunt implicate in toate formele
de activitate si care sunt proprii tuturor oamenilor (memoria, imaginatia, inteligenta, capacitatea de invatare si spiritual de observatie.).

3. După natura proceselor psihice implicate:

 aptitudini senzoriale (Exemple: acuitatea vizuală, auditivă, etc.);
 aptitudini psihomotorii (Exemple: dexteritatea manuală, coordonarea ochi-mână);
 aptitudini intelectuale (Exemple: inteligenţa, aptitudinile matematice);
 aptitudini fizice (Exemple: forţa fizică, memoria kinestezică).

Caracterul

Cuvântul „caracter” derivă din limba greacă şi înseamnă trăsătură, particularitate, semn.
El a fost definit cel mai adesea ca o pecete sau o amprentă ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi al omului, prin intermediul
căreia se filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile de răspuns.

Def: Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare
adaptativă, deoarece pune în contact individul cu realitatea facilitându-i stabilirea relaţiilor, orientarea şi comportarea potrivit
specificului său individual.
În sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod
stabil şi permanent.
În sens restrâns, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini şi trăsături esenţiale şi stabile derivate din orientarea şi voinţa omului.

Caracterul este considerat componenta esentiala a personalităţii, mai mult nucleul pesonalităţii. Datorită faptului că exprimă
valoarea morală, personală a omului, caracterul a mai fost denumit şi profilul psihomoral al acestuia, evaluat după criterii de
unitate, consistenţă şi stabilitate.

Structura caracterului

Trăsăturile şi atitudinile sunt elemente structurale ale caracterului

I.Atitudinea
- reprezinta componenta fundamentala a caracterului.
- Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa. Ea determina modul in care va
raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta.
- Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive.

Caracteristicile principale ale atitudinii:

1. Directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea
pozitiva imprima persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de indepartare;
2. Gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii – pozitiv si negativ trecand prin punctul neutru 0;
In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini.
Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al personalităţii in sfera vietii sociale.

3.Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea.

◙ Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de
respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori.
Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca
dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Fromm.
◙ Actiunea reprezinta intrarea subiectului in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si efectuarea unor demersuri
(transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de indepartare. Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai
ridicat decat in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane decat opinia.

Clasificare
Sistemul trăsăturilor de caracter poate fi analizat, prin raportarea lor la trei orientări atitudinale considerate fundamentale: atitudinile faţă de
societate, atitudinile faţă de valorile sociale şi atitudinea faţă de sine însuşi.
1. Atitudinile faţă de societate (faţă de ceilalţi) - se pot exprima prin trăsături de character
- pozitive: sociabilitatea, altruismul, sinceritatea, cinstea, onestitatea, sau prin trăsături de
- negative: individualismul, egoismul, lipsa de sinceritate, necinstea, vanitatea, etc.
2. Atitudinile faţă de valorile sociale include:
- atitudini faţă de muncă,
- atitudini faţă de valorile morale, culturale, ştiinţifice, religioase, estetice, etc.
Atitudinea faţă de muncă se poate exprima în trăsături de caracter cum sunt: hărnicia, conştiinciozitatea, perseverenţa, implicarea, cu
corespondentul lor negativ: lenea, superficialitatea, indiferenţa faţă de rezultatele muncii, etc.
Atitudinea faţă de valorile morale se exprimă în trăsături cum sunt: cinstea, corectitudinea, loialitatea, cu corespondentul lor negativ:
necinstea, incorectitudinea, lipsa de loialitate sau de principii, etc.
3. Atitudinea faţă de sine însuşi se poate exprima prin trăsături pozitive de caracter, cum
sunt: încrederea în sine, modestia, demnitatea, sau poate dezvălui trăsături negative: lipsa
de încredere în sine, îngâmfarea, lipsa demnităţii etc.
Observaţie:
Temperamentul şi caracterul se referă la două aspecte diferite ale conduitei: primul
reflectă conţinutul (răspunzând la întrebarea „ce” face individul?) iar al doilea reflectă forma acesteia („cum” face?).

II. Trasaturile caracteriale

Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale.
M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care confera constanta modului de comportare a unui individ in
situatii sociale semnificative pentru el.”
Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala.
Pot fi considerate trăsături de caracter numai însuţirile care exprimă o atitudine stabilizată (pozitivă sau negativă) faţă de realitate şi care se
manifestă constant şi durabil în faptele de conduită ale omului. Este vorba de trăsăturile derivate din orientarea şi voinţa omului
 Trăsăturile derivate din orientare dezvăliue atitudinea persoanei faţă de realitate, adică faţă de oameni, faţă de muncă, faţă de sine.
 Trăsăturile volitive conferă conduitei umane un caracter activ şi de finalitate, adică energie, fermitate, hotărâre, perseverenţă.
Trăsăturile de caracter sunt asociate unei aprecieri morale:
1. Trăsături pozitive – sârguinţa, onestitatea, modestia, generozitaea, curajul, etc.
2. Trăsături negative – lenea, necinstea, înfumurarea, egoismul, laşitatea, etc.
Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist). La
fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi. Astfel
in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand
aspectul unei balante cu 2 talere:
- Cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu, slab determinat;
- Cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv;
- Cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter
socialmente negativ.

FUNCTIILE CARACTERULUI
Interpretat ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila
diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa.
El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan comportamental:
1. Functia relationala – pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor sociale
2. Functia orientativ-adaptativa – permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit scopului sau;
3. Functia de mediere si filtrare – ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;
4. Functia reglatoare – creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita
In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a personalităţii, mai mult nucleul
pesonalităţii. El este cel care da valoare pesonalităţii prin:
- subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale pesonalităţii;
- valorizarea si valorificarea maximala a acestora.

INTELIGENŢA

Delimitări conceptuale
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul:
# intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la
# interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.
Acceptiunile notiunii de inteligenta - 2 pozitii actuale ale noţiunii de inteligenţă:
1.ca sistem complex de operaţii
Vorbind de inteligenţă ca şi sistem complex de operaţii avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi : adaptatrea la situaţii noi, generalizarea
şi deducţia, anticiparea deznodămăntului şi consecinţelor,compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea
uşoară şî corectă a unor probleme cu grade crescătoare de dificultate.
Aceste operaţii şi abilităţi scot în evidenţă 3 caracteristici fundamentale ale inteligenţei:
a) Capacitatea de a soluţiona situaţiile noi ,cele familiare fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor.
b) Rapiditate, mobilitate, flexibilitate.
c) Adaptabilitate adecvată şi eficienţă la noi împrejurări

2.ca aptitudine generală

Vorbind de inteligenţă ca şi aptitudine generală avem în vedere implicarea ei cu success în extrem de numeroase şi variate activităţi,
interesăndu-ne în mod special finalitatea acestora.
O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim ca există nu numai o inteligenţă generală, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o
multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiintifica) ce permit finalizarea cu succes
doar a unui singur tip de activitati.
In acest caz, se pare că definirea ei ca sistem de operaţii este mai convenabilă.
Considerănd cele 2 accepţiuni străns legate între ele, s-a recurs la o definiţie compozită ; Inteligenţa reprezintă capacitatea globală de
cunoaştere a lumii, găndire raţională şi capacitate de a învinge provocările vieţii. (Wechsler -1975)
La ora actuală, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenta este capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune, de rezolvare
de probleme sau ea implica diferite tipuri de abilităţi.
Cei mai multi inclina pentru prima ipoteză. Alţii, mai puţini la număr, celui de al doilea punct de vedere. De exemplu, Howard Gardner –
1983 – introduce conceptul de inteligenţă multiplă – stabilind 7 tipuri de inteligenţă:
1.lingvistică 2.logico-matematică 3.spaţială 4.muzicală
5.kinestezică 6.interpersonală 7. intrapersonală
Aceste tipuri de intelig. diferă de la individ la individ şi de la cultură la cultură.
Teoria factorială - susţine caracterul complex multidimensional al inteligenţei, a.î. pe baza comparării şi corelării rezultatelor obţinute din
diferite teste ,s-au identificat 3 categorii mari de factori:
1.Factorul general – (G)- descoperit de Spearman şi care intervine în rezolvarea oricărui gen de sarcinii.
2.Factorii de grup - 6,7 factori- care intervin în rezolvarea unei anumite clase de sarcini: -factorul numeric - N – în operaţii numerice
- factorul verbal - V – în operaţii de limbaj
- factorul imaginativ – I – în sarcini de combinare şi transformare
- factorul mecanic – W – în sarcini de înţelegere a elementelor unui mechanism
3. Factorii specifici – (SI) - care intervin în rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase.Aceşti factori corelează mai puternic cu
diferitele aptitudini speciale, deci ei se exclud din structura inteligenţei înţeleasă ca aptitudine generală.

METODELE DE CERCETARE IN PSIHOLOGIE

Obiectul cercetării psihologiei îl formează activitatea psihică umană, trăirile şi procesele personale ale indivizilor, în interacţiunea lor cu
obiectele lumii materiale, şi cu ceilalţi oameni, care fac parte din acea lume.
Legitimitatea psihologiei ca stiintă este legată de existenta unor metode, a unui set de modalităti cu ajutorul cărora să se poată investiga
activitatea psihica umana.
Metodele reprezinta totalitatea instrumentelor utilizata intr-o cercetare pentru culegerea si prelucrarea datelor.
Există divergenţe în legătură cu numărul de metode utilizabile în psihologie. După unii, există doar două
metode fundamentale: observaţia şi experimentul. Alţii, dimpotrivă, enumera 11 metode (G. Allport, 1981, p. 398), din care mai multe sunt,
după părerea noastră, similare. De aceea vom adopta o poziţie de compromis, descriind 6 metode: observaţia, convorbirea, chestionarul,
metoda biografică, experimentul şi testele.

1.METODA OBSERVATIEI
Observaţia ca metodă de cercetare constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări
comportamentale ale individului (sau grupului) ca şi a contextului situaţional al comportamentului.
Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai din sfera psihologiei, ci şi a altor ştiinţe.
Conţinutul observaţiei
1.Unul dintre conţinuturile observaţiei îlconstituie trăsăturile bio-constituţionale ale indivizilor (înălţimea, greutatea, lungimea şi grosimea
membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală) ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului, fetei, relaţiile dintre diferitele detalii
anatomice ale feţei: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii etc). Se porneşte de la premisa, că înfăţişarea omului nu este mută,
dimpotrivă, ea poate furniza o serie de informaţii. Vechii greci spuneau: „ „Chipul este oglinda sufletului” sau „Ceea ce se arată este o
imagine a ceea ce nu poate fi văzut”.
2.Un alt conţinut al observaţiei, mult mai semnificativ, îl reprezintă simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi
conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbală, cea motorie, mnezică, inteligenţa, ca şi varietatea expresiilor
afectiv-atitudinale. Observând felul cum merge un individ, cum gesticulează, cum vorbeşte, cum îşi exteriorizează trăirile psihice ne putem
da seama despre multe dintre stările, însuşirile şi trăsăturile lui psihocomportamentale.
Formele observaţiei
Pentru observarea tuturor acestor manifestări comportamentele cercetătorul face apel la mai multe forme ale observaţiei , care pot fi clasificate
după mai multe criterii, cum ar fi:
-observaţia spontană şi observaţia ştiinţifică.
- observaţia spontană nu este planificată, ea se declanşează situaţional, nu vizează obiective precise dinainte stabilite ci înregistrează,
mai mult sau mai puţin întâmplător, fapte, reacţii, stări.
- Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară pe baza unui program special de cercetare, în care se menţionează obiectivul
sau scopul
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului. Unii observatori sesizează relaţiile dintre
faptele observate, alţii consideră faptele independente; unii disting mai multe lucruri deodată, alţii doar unul singur.

2.Metoda anchetei psihologice

In principal exista doua forme ale acestei metode, care se folosesc în cercetarea psihologica: ancheta pe baza de chestionar si ancheta pe
baza de interviu.
Cele mai dificile si, totodata, cele mai importante momente ale anchetei pe baza de chestionar sunt:
- alegerea esantionului, care trebuie neaparat sa fie reprezentativ - adica sa reproduca la scara mica toate caracteristicile populatiei
care urmeaza a fi investigata –
- si redactarea întrebarilor, a chestionarului. Definit ca "o succesiune logica si psihologica de întrebari scrise sau imagini grafice
cu functie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetarii, care prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin
autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi înregistrat în
scris" (L. Chelcea, 1975), chestionarul necesita o deosebita atentie atât fata de continutul întrebarilor, cât si fata de tipul, forma si
ordinea lor. In formularea întrebarilor trebuie evitate greselile care pot interveni: întrebari prea generale, limbaj greoi, artificializat,
cuvinte cu înteles dublu, întrebari tendentioase etc.
Ancheta pe baza de interviu consta în folosirea interviului ca relationare experimentator-subiect. Este vorba de un dialog între participanti,
care se centreaza asupra temei de cercetare, fiecare participant pastrându-si locul de emitator sau de receptor. Interviul poate fi conceput asa
cum am vazut, atât ca metoda integrata altor metode mai mari, cât si ca metoda de sine statatoare, cu legile si caracteristicile sale proprii.
 
3.Metoda convorbirii
Constă în dialog deschis cu subiectul, dialog care gravitează în jurul unei anumite teme, aleasă de cercetător şi nedezvăluită subiectului.
Obiecitvul acestei metode îl poate constitui decelarea anumitor trăsături atitudinal-caracteriale globale de personalitate, sau traiectoria
şcoalră, traiectoria şi statutul pofesional, viaţa de familie, comportamentul relaţional, dimensiunea proiectivă – dorinţe, aşteptări, aspiraţii,
idealuri etc.
Exista mai multe tipuri de convorbire, în functie de situatie alegându-se dintre:
.       Convorbirea standardizata, dirijata, structurata, care se bazeaza pe formularea acelorasi întrebari, în aceeasi forma si aceeasi
ordine pentru toti subiectii;
.           Convorbirea semistandardizata, semistructurata, în care întrebarile, pot fi reformulate, se poate schimba succesiunea acestora,
se pot pune întrebari suplimentare;
.           Convorbirea libera, spontana nu presupune folosirea unor întrebari prestabilite, acestea fiind formulate în functie de situatia
particulara în care se desfasoara;
.           Convorbirea psihanalitica, propusa de S. Freud se bazeaza pe metoda asociatiei libere de idei si este folosita pentru analiza si
interpretarea diferitelor probleme ale pacientului;
.           Convorbirea nondirectiva, propusa de C. Rogers, creeaza conditiile psihologice care sa faciliteze relatarile spontane ale
subiectului fara ca acesta sa fie permanent întrebat.
Alaturi de convorbire se utilizeaza si interviul care se deosebeste de aceasta doar prin faptul ca în cadrul interviului, locul
experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relatia fiind în acest caz univoca -experimentatorul este cel care totdeauna pune
întrebarile, iar subiectul totdeauna raspunde.
 

4. Metoda experimentului
Reprezintă metoda centrală în psihologie. A fost metoda care a impus desprinderea psihologiei de filosofie şi legitimarea ei ca ştiinţă.
Creatorul metodei experimentale în psihologie a fost W. Wundt. Iniţial, el a aplicat metoda experimentală numai în studierea fenomenelor şi
actelor comportamentale simple (timp de reacţie etc.) Treptat, metoda experimentală a fost extinsă şi la studierea altor procese psihice,
ajungînd să devină metoda centrală a psihologiei.
După contextul şi modul de realizare, se disting două tipuri de experiment: de laborator şi natural

- experimentul de laborator, se creează o situaţie specială, artificială în care este introdus subiectul prin izolarea lui de contextul
vieţii şi activităţii sale obişnuite.
- Experimentul natural se desfăşoară în contextul natural al vieţii şi activităţii obişnuite a subiectului; această formă a apărut în
domeniul şcolar şi se utilizează cu precădere în psihologia şcolară.

5. Metoda biografica (anamneza)

Metoda biografica vizeaza strângerea informatiilor despre principalele evenimente traite de individ în existenta sa, despre relatiile si
semnificatia lor în vederea cunoasterii "istoriei personale" a subiectului.
Experimentatorul dispune de doua categorii de procedee de analiza a datelor, obtinute prin metoda biografica:
.         procedee cantitative  analizându-se cursul vietii subiectului în întregime;
.         procedee calitative analizându-se o microunitate biografica, de exemplu o zi obisnuita din viata individului, din momentul trezirii si
pâna la cel al culcarii.

6.Metodele psihometrice
Metodele psihometrice sunt modalitatile de masurare a capacitatilor psihice ale individului în vederea stabilirii prezentei sau absentei lor si
mai ales a nivelului si gradului de dezvoltare.
Prin intermediul acestor metode se urmareste stabilirea unui diagnostic pe baza caruia sa se poata formula un prognostic asupra evolutiei
viitoare.
Cea mai cunoscuta dintre metodele psihometrice este metoda testelor psihologice.
Testul este o proba relativ scurta, standardizata care vizeaza determinarea cât mai exacta a unor însusiri psihice.
Pentru a fi util, testul trebuie sa întruneasca niste calitati:
- validitatea - vizeaza gradul în care testul masoara ceea ce si-a propus;
- fidelitatea - se refera la stabilitatea în timp a rezultatelor, adica obtinerea de rezultate relativ asemanatoare la o noua aplicare;
- standardizarea - presupune sa ofere aceleasi conditii subiectilor supusi examinarii fara a-i favoriza pe unii si defavoriza pe altii (aceleasi
sarcini, aceleasi instructiuni, aceleasi modalitati de cotare si interpretare a rezultatelor); 
- etalonarea - consta în stabilirea unui etalon, adica a unor unitati de masura a rezultatelor obtinute. 

ROLUL PSIHOLOGIEI IN PRACTICA FARMACEUTICA

Practica farmaceutica creeaza anumite relatii, anumite legaturi intre farmacist si pacient. Pacientul asteapta de la farmacist o atitudine
profesionista, atitudine care poate avea un anumit impact (pozitiv sau negativ) asupra compliantei la tratament a acestuia. Este de dorit ca
farmacistul sa vada dincolo de cuvintele pacientului care asteapta indicatii precise, clare, referitor la tratamentul care ii este prescris de catre
medic.
Dincolo de aceste aspecte, sa nu uitam ca poate fi o persoana cu nelinisti si temeri legate in special de boala sa, de gravitatea acesteia, de
evolutia in timp a acesteia si nu in ultimul rand de eficacitatea tratamentului pe care il va urma. Simptomele unei boli sunt traite diferit de la
pacient la pacient, iar boala capata o semnificatie intrinseca raportata la structura personalitatii pacientului.
Anterior declansarii bolii persoana traieste intr-un relativ echilibru psihodinamic, iar experientele/conflictele prin care trece in viata
determina structurarea unor mecanisme de adaptare eficiente (se deprind anumite conduite, sunt stopate unele anxietati, temeri, etc.).
Persoana dobandeste un anumit statut, un anumit rol in familie, in societate, ajutat fiind, de structura adaptativa dobandita treptat. Pentru
unele persoane este posibil ca boala sa rupa echilibrul adaptativ si sa aduca in prim plan anumite elemente ale unor conflicte latente, astfel ca
mecanismele de coping eficiente pana in acel moment nu mai sunt functionale si adaptative pentru pacient.

                                                                                                                                         
NOTIUNI DE PSIHOLOGIE MEDICALA

Psihologia medicala este definita de Popescu Neveanu ca ,, obiect de studiu al psihologiei bolnavului si al relatiilor sale cu ambianta,
lagaturile sale subiective cu personalul medico-sanitar si cu familia, reactia psihica a bolnavului fata de agresiunea somatica si /sau psihica
( posibila generatoare de boala) si mijloacele psihice de tratament. Alti oameni de stiinta adauga in sfera de preocupari a PM si problematica
psihologica a profesiunii medicale.
I. SANATATE SI BOALA

I.1.Conceptul de sanatate

In plan subiectiv, orice individ sanatos, apreciaza starea de sanatate , cel mai adesea , ca pe o stare de ,,bine,,.Aceasta senzatie
corespunde unei constientizari a functionalitatii normale a componentelor organismului.
O.M.S. defineste sanatatea ca fiind ,,o stare de bine complet din punct de vedere psihic, fizic si social,, si nu absenta durerii. Starea
de sanatate este mai mult decat absenta durerii, este o stare de armonie, o stare de bine cu privire la evolutia complexului biologic, psihologic
si a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.
Din perspectiva vietii sociale, sanatatea este definita ca fiind,, capacitatea individului de a indeplinii cu succes activitatile zilnice,
familiale, sociale, si profesionale,,.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins de boală, in care toate organele,
aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism in homeostazie).
 Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi inţeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale
vieţii asimilate de individ, reprezentand starea organismului in care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desf ăşura activit ăţile preferate
este optimă

Sănătatea poate fi definita ca "integritate anatomică şi funcţională,capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic
şi social, capacitate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii premature, comfort fizic, psihic, social şi spiritual, ca stare de
bine".
Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le presupune:

Dimensiunile sănătăţii:
· biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică);
· psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală);
· socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii);
· spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

Componentele sănătăţii :
· absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii
· rezistenţă fizică şi fiziologică
· atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul şi semnificaţia vieţii)
· asumarea controlului propriei vieţii
· acceptarea de sine
· relaţionare socială pozitivă
· stare subiectivă de bine

Grade ale sănătăţii:

· sănătate optimă
· sănătate
· sănătate aparentă
· sănătate precară
· sănătate foarte precară

Conceptul de boala

 Boala este definita ca acea schimbare a starii de sanatate resimtita de individ drept ceva dezagreabil, pentru indepartarea careia el
cauta remedii. Pierderea starii de sanatate reprezinta boala.Ea are ca si consecinte o adaptare anormala la exigentele mediului si este
sinonima cu o stare de disconfort psihic si somatic.
 Boala este definită ca modificare organică sau funcţională de factoti interni sau externi, care prejudiciază echilibrul organismului
cu mediul său de interacţiune,
 Conform Dicţionarului de medicină Larousse (1998), boala reprezintă o „alterare a sănătăţii unei fiinţe vii. Orice boală se defineşte
printr-o cauză, prin simptome, prin semne clinice şi paraclinice, printr-o evoluţie, printr-o prognoză şi printr-un tratament”.
 Morbiditatea desemnează o predispoziţie sau vulnerabilitate la îmbolnăvire a unei persoane sau a unei colectivităţi, exprimată prin
raportul dintre numărul bolnavilor şi întreaga populaţie dintr-un
loc determinat, timp şi condiţii socio-culturale delimitate
 Sănătatea şi boala sunt influentate de credinţe, atitudini şi practici specifice diferitelor societăţi şi sunt apreciate în func ţie de
anumite standarde normative, proprii acestora.
 Boala nu reprezintă doar o sumă de simptome sau un ansamblu de acuze pur somatice. Ea reprezintă un proces care, chiar dacă nu
conduce la modificări marcante structurale sau funcţionale, afectează viaţa psihică a subiectului, ca o reacţie a acestuia la boală
 Ca stare nedorită, involuntară, boala creează sub aspect psihic o anumită anxietate, incertitudine în primele ei stadii, incertitudine
atenuată sau suprimată prin diagnostic.
 Etichetată prin diagnostic, starea de boală este „legitimată”, iar comportamentul bolnavului se structurează în jurul acestei st ări.
Conştiinţa bolii cu anxietatea, neliniştea, supraîncărcarea, anticiparea suferinţei fizice (la debutul bolii) sau trăirea ei direct ă, ecoul
social pe care-l are boala asupra individului, determină la orice bolnav apariţia unor stresuri psihice majore şi de lung ă durat ă.
Această conştiinţă se exprimă printr-un registru larg de manifestări şi reacţii. În funcţie de natura bolii (altfel se reacţionează la o
răceală şi altfel la un infarct) şi de trăsăturile de personalitate ale bolnavului.
 Manifestarile clinice ale bolii:
- semnele – sunt fie indicii direct observabile, aşa cum sunt febra, masele palpabile, indicia presiunii sanguine, secreţiile, culoarea
pielii etc., fie indicatori care nu sunt observabili, dar rezultă în urma analizelor de laborator.
- simptomele sunt indicii subiective (durerea, suferinţa, indispoziţia), care nu sunt direct observate de către medic, fiindu-i
comunicate acestuia de către pacient. Daca acestea nu sunt coroborate cu semnele, nu pot fi considerate, în general, ca definind prin
ele însele starea de boală. Acestea nu au acelaşi grad de obiectivitate ca şi semnele.

Stadiile bolii
In ce priveste evolutia bolii, se remarca existenta mai multor stadii. Suchman distinge 5 stadii:
1. aparitia simptomelor
2. asumarea rolului de bolnav
3. contactul cu ingrijirea medicala: validarea bolii prin confirmarea diagnosticului clinic; explorarea functionala a simptomatologiei
bolnavului; evaluarea prognostica;
4. dependenta bolnavului de medic si de mijloacele terapeutice
5. regasirea sanatatii sau recuperarea
 Factorii care influenţează starea de sănătate

Factorii care influenţează starea de sănătate pot fi grupaţi în patru mari categori:
· factori de mediu (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali)
· stilul de viaţă (comportament alimentar, sexual, abuz de substanţe, exerciţiu fizic)
· factori psihici (cogniţii, emoţii, percepţia şi răspunsul la stres)
· Factori sociali (resurse socio-economice, organizarea sistemului de îngrijire medicală şi politicile sanitare)
· Factori biologici (imunologici, genetici, biochimici
Indiferent de originea şi felul lor,acesti factori, pot fi impartiti in două clase si anume:
a).Factorii sanogeni sunt cei care au o actiune benefică asupra organismului,contribuind la menţinerea şi fortificare sănătăţii.
b).Factorii patogeni sunt acei factori care au o acţiune nefavorabilă asupra organismului,care duc la alterarea stării sănătăţii.
Sanogeneza reprezinta totalitatea mijloacelor si masurilor pentru promovarea si intarirea starii de sanatate a populatiei.
Cunoasterea factorilor sanogeni are importanţă deosebită in mentinerea si ameliorarea sănătăţii,iar cunoasterea factorilor patogeni oferă
posibilitatea de a-i inlătura sau de le limita actiunea asupra organismului

Comportamentul de bolnav

Comportamentul de bolnav, rolul de bolnav, presupune capacitatea individului de a-si percepe starea de boala, de a o interpreta, si
de a lua decizii in acest sens. Persoana bolnava se afla in situatia de a juca rolul de bolnav
Comportamentul de bolnav oscileaza intre un pol de normalitate si unul de exagerari catastrofice.

Rolul de bolnav implica un comportament specific.

- degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma intr-un drept in cazul in care boala nu se vindecă
- receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate in acordarea ajutorului medical, acţiune care presupune şi două extreme:
exagerare ori refuz.
- dorinţa de insănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav.
- obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat in acest sens, obligaţie care legitimează starea de boală,
anuland caracterul de devianţă al acestei
Fiecare bolnav isi traieste boala intr-o maniera proprie. Aceasta traire se concretizeaza in decizii cuprivirela comportamente, tratamente
fata de boala.
Factorii care influenteaza si determina comportamentul de bolnav sunt:
- boala cu simptomatologia ei
- conceptualizarea bolii si suferintei
- trasaturile individuale de personalitate, (depresia, hipocondria, anxietatea),
- relatia cu medicul si echipa medicala
- mecanismele imature inconstiente de aparare
- educatia (invatati sa se planga sau dimpotriva, sa nu spuna nimic),
- modelul cultural, starea socio-economica (asigurarile de sanatate, etc),
- beneficiile secundare.
- disponibilitatea resurselor de tratament.
- efectul bolii asupra activitatilor familiale, profesionale;

1.ROLULBOLII SI A SIMPTOMELOR: este determinant in trairea bolii.

- Trairea bolii de catre bolnav cuprinde o mare varietate de comportamente si emotii. Majoritatea trairilor sunt legate de caracteristicile
simptomatologiei.( Bolile cu dureri intense, persistente, genereaza trairi psihologice disperate, deznadejde)
- Fiecare pacient traieste simptomatologia intr-un mod particular iar ceea ce exprima poate fi mai mult sau mai putin aptoape de
realitate, pacientul fiind influentat de o sumedenie de factori individuali si de mediu.Felul cum traieste si interpreteaza simptomatologia va
influenta conduita bolnavului in fata bolii.
- simptomatologia are o semnificatie aparte in functie de zona corporala in care se manifesta cu precadere. Anumite zone sunt investite cu
anumita semnificatie vitala aparte- Zona precordiala, extremitatea cefalica, abdomenul, organele genitale. Membrele inferioare, superoare,
spatele, sunt zone mai putin investite simbolic in mintea bolnavului
- Prezentarea la medic poate fi mai precoce sau mai frecventa daca simptomatologia este prezenta pe una din ariile corporale ce
simbolizeaza pericol vital.
- Aparitia simptomelor poate avea un rol benefic pentru persoana intrucat simptomele evidente ( dispnee, febra , tuse, varsaturi,etc) si
chiar simptome minore de disconfort ( neglijate de regula de individ) capata caracter de avertizare.
- felul si gravitatea bolii, cronicizarea bolii, genul de tratament: ambulator , stationar, spitalicesc) au un rol la fel de important in trairea
bolii.

2.CONCEPTUALIZAREA BOLII
boala este conceptualizata in mod diferit in functie de:
 contextul aparitiei
 momentul de viata
 trasaturile de personalitate
 mediul socio cultural
 interpretarile alternative care pot fi atribuite simptomelor
 nivelul de informare, cunoastere si gradul de intelegere a evolutiei bolii
 antecedentele pacientului

Conceptia despre boala poate fi:
  Realista- bolnavul considera boala un eveniment de viata ( desi nedorit) ce intra in categoria situatiilor normale. ( oricine se poate
imbolnavi, este normal ca oamenii sa se imbolnaveasca).o astefel de conceptie realizeaza o mobilizare adecvata fizica si psihica
impotriva bolii si consecintelor sale.
Nerealista
 Boala este vazuta ca pe o entitate de sine statatoare care ataca organismul. Este un simbol al dusmanului care distruge persoana. La
extrem se poate crede ca boala este indusa prin vraja, magie, posesiune malefica. Aceasta conceptie isi are radacinile in medicina antica
cand bolnavul se considera victima fara vina a unor atitudini obscure din exterior.
 Boala este perceputa ca o situatie rusinoasa, de slabiciune, de inferioritate ce deermina o afectare functionala si o pierdere de rol
social ( boala il limiteaza pe individ). Se traduce in plan subiectiv prin complex de inferioritate, stima de sine scazuta, rusine.
 Boala este perceputa ca ceva stigmatizant. Stigmatizarea apare intr-o boala venerica, SIDA,sifilis, etc, sau puternic invalidanta,
care conduce la dependenta de ingrijiri medicale- cncer, hemiplegii, paraplegii
 boala este perceputa ca o pierdere – atunci cand este de lunga durata sau maligna-si provoaca o reactie psihologica apropiata cu
cea de doliu ( pierderea unor organe semnificative pentu bolnav- sann, uter-este considerata o pierdere iremediabila comparativ cu
pierderea unui apendice, dinte, chiar o parte de intestin, etc).
 In conceptia crestina boala este vazuta ca o pedeapsa meritata- ca si consecinta a unui pacat. Daca bolnavul este fara de pacat si
sufera o boala nemeritata considera ca divinitatea il salveaza de la alte situatii sau posibilitati de pacatuire. Bolnavul nu se mobilizeaza
suficient in vindecare.
 Consecinta fatalismului religios poate fi o atitudine de resemnare, de pasivitate in fata bolii, de neinterventie in vointa divina.
Acesti bolnavi coabiteaza cu boala, o includ in destinul lor. Comportamentul este fatalist si pasiv.Nu se trateaza decat prin rugaciune.
 Boala este perceputa ca pe un beneficiu pentru persoanele care vor sa manipuleze constient pe cei din familie sau anturaj, cu
scopul de a obtine avantje emotionale sau economice.
- Boala este perceputa ca o valoare aparte , ajuta bolnavul sa-si reevalueze viata si valorile.

3. PERSONALITATEA BOLNAVULUI
- Factorii care contribuie la conturarea personalitatii bolnavului ( varsta, sex, temperament, caracter, inteligenta, bagaj de informatii,
competente profesionale, statut marital) joaca un rol important in trairile emotionale declansate de boala.
- Indivizii echilibrati emotional si cu un nivel de cultura medicala satisfacatoare, recunosc si accepta boala in mod rational si cu un
comportament prosanogenic.
Indivizii anxiosi, suspiciosi, obsesionali, depresivi, desi accepta boala , o fac intr-un mod disproportionat, exagerand mult consecintele
acesteia.

4.RELATIA MEDIC-PACIENT
- O relatie buna, empatica cu medicul si intreaga echipa medicala, usureaza suferinta pacientului.
- In momentul in care pacientul simte ca este inteles, increderea lui in personalul medical creste si odata cu ea speranta de vindecare si
complianta sa terapeutica.
- O proasta gestiune a relatiei conduce la accentuarea suferintei fizice si psihice a pacientului

5.MECANISME DE APARARE IN BOALA

Orice boala prin formele ei de manifestare, prin frica de interventii terapeutice, prin prognostic sau consecinte socio-profesionale,
simbolizeaza un PERICOL EXISTENTIAL.
Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii produse de boala ( pericol) si care are functia de a reduce
anxietatea.
sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres
interni sau externi.
Individul nu constientizeaza aceste mecanisme decat atunci cand sunt deja activate.
Dintre mecanimele de aparare adoptate de bolnav sunt : Regresia, negarea, proiectia, intelectualizarea,sublimarea.

Regresia afectiva si comportamentala

- Adoptarea unor comportamente infantile
- Exteriorizarea teatrala a suferintei
- Ton plangaret
- Atitudine copilareasca fata de cei din jur
- Egocentrism
- Dependenta de medicul curantau familie
- Exprimarea emotiilor negative se face prin crize de nervi, de furie, de plans, de agreivitate, anxietate, depresie, amenintari cu
sinuciderea.

Negarea defensiva
- Se manifesta prin diverse grade de negare a bolii pana la refuzul complet al existentei acesteia.
- Lipsa de complianta la exigentele tratamentului prin persistenta unor deprinderi periculoase ( fumat, etc)

Represia ( refularea)- considerata de freud ,, maestrul apararilor,,. Ganduri, emotii, imagini legate de evenimentul traumatizant sunt refulate,
excluse din campul constiintei, timise in inconstient. Exita numerosi bolnavi care consulta medicul pentru un anumit tip de simptome ( dureri
articulare de ex.) dar nu spun nimic despre alte simptome pe care le au cu potential alarmant( rectoragii, precordialgii de ex.)

Proiectia-pacientul transfera aspecte ale realitatii sale asupra altei persoane.( critica lipsa de complianta terapeutica a altui bolnav fara sa
constientizeze slaba complianta proprie).
Intelectualizarea-psupune separarea emotiilor de ganduri, generand reprimarea fie a gandurilor fie a emotiilor legate de boala.Pacientul
vorbeste de boala in termeni stiintifici, se documenteaza, pare ca constientizeaza sansele de supravietuire.In spatele acestei masti sunt emotii
profunde reprimate, care nu se pot exterioriza. Această strategie reduce nivelul de stres resimţit prin implicarea într-o formă de gândire
abstractă şi generală, producându-se distanţarea şi evitarea emoţiilor negative. Exemplu: cineva care este bolnav de inimă se detaşează de
problema sa citind literatura de specialitate legată de bolile cardiace.

Sublimarea. Canalizarea stresului, emoţiilor şi impulsurilor negative în activităţi şicomportamente acceptabile din punct de vedere social
Exemplu: multe persoane reuşesc să îşi reducă nivelul agresivităţii prin sport, artă, etc.

Raspunsurile emotionale in fata bolii pot fi de:

- iritabilitate, furie;
- negare partiala sau totala;
- depresie;
- anxietate;
- resemnare, etc.

Atitudini in fata bolii

Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului. Ea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale
realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.
Fiecare bolnav isi traieste boala intr-o maniera proprie. Aceasta traire se concretizeaza in decizii cu privire la comportamente, tratamente fata
de boala. In general in fata bolii indivizii adopta 3 tipuri de atitudini:
1.ACCEPTAREA BOLII
- Atitudine activa, combativa, de lupta cu boala. Sunt bolnavi buni, grijulii, ascultatori, care colaboreaza cu medical si vor avea o
complianta buna la tratament Sunt indivizi echilibraţi emoţional şi cu nivel de cultură medical satisfăcător recunosc şi acceptă în mod
raţional, real, boala şi declanşează un comportament prosanogenetic.
- Alţi indivizi, cu diferite probleme de personalitate, deşi acceptă boala, o fac într-un mod disproporţionat, exagerând mult contextul
organo-lezional şi consecinţele acestuia
- Uneori aceasta atitudine poate capata aspecte exagerate, dependenta fata de boala care genereaza o serie de beneficii secundare
( pozitii de victima, atentia membrilor familiei, etc)
- Complacerea in situatia de boala este altceva decat resemnare. Motivatia poate fi diversa;
-fuga in boala care aduce anumite avantaje materiale, sociale sau sufletesti
- intentii autopunitive.
- Complacerea in boala poate scade substantial complianta la tratament.
- Resemnarea in situatia bolii incurabile sau a infirmitatii este o restructurare a personalitatii cu semnificatie adaptativa. Boala
impune o organizare a vietii temporara sau definitiva. Ea scoate persoana din stereotipul vietii cotidiene si o confrunta cu o situatie limita,
obligand-o la reconsiderarea scarii de valori si a oamenilor din ambianta imediata. Aici complianta la tratament poate lua forme diferite in
functie de stadiu de gravitate al bolii, simptomatologie,speranta in vindecare.

2.NEGAREA BOLII- bolnavul are o atitudine de refuz a bolii, reactioneaza prin mecanisme de aparare prin care cauta sa se apere de
angoasa de moarte.O astfel de atitudine se poate manifesta prin diverse conduite:
- bagatelizarea simptomelor
- interpretarea simptomelor ca fiind semnele unei afectiuni intercurente ( pneumonia confundata cu raceala)
- apelul la cunostintele medicale ale unor semiprofesionisti
- automedicatia
- neincrederea in diagnosticul medicului- pacientul colinda din medic in medic in speranta de a i se pune alt diagnostic
- noncomplianta terapeutica a bolnavului prin refuzul de a renunta la comportamentele nocive ale stilului de viata

3.IGNORAREA BOLII
- Sunt bolnavi de maladii psihice ( schizofrenie, dementa, retard psihic, etc) , boli neurologice sau cu un nivel redus de cultura sanitara
care ignora boala in ciuda evidentei simptomatologiei. Aceasta ignorare este de inteles.
- Ignorarea poate apare si la indivizi normali psihic si bine integrati in cotidian, dar care sunt focalizati pe alte prioritati
- Alti bolnavi ignora boala in speranta ca totul este trecator si lipsit de gravitate
- Altii sunt atat de blazati incat nu manifesta nici un interes pentru propria soarta, au o atitudine de demisie fata de viata ce poate fi
asimilata cu o sinucidere lenta
Consecinta cea mai grava a acestor atitudini este prezentarea tardiva la medic. Aceasta negare conduce la agravarea simptomelor prin sfidarea
bolii, aparitia complicatiilor ca urmare a necompliantei in tratament

MEDICAMENTUL

Latura psiho-terapeutica a medicamentului – efectele psihologice ale medicatiei

Termenul de psihologie a medicamentului este un termen recent introdus in specialitate. El se refera la aspectele psihologice care
apar in momentul in care subiectul se afla in relatie cu medicamentul. Sub aspect psihologic distingem urmatoarele etape in cadrul acestei
relatii:
1.Momentul prescrierii medicamentului. In aceasta etapa, factorul psihologic principal se refera la efectul placebo.
2.Momentul actiunii farmacologice a medicamentului. In afara efectului benefic pe plan somatic si psihologic, medicamentele
exercita si o serie de efecte adverse (ex. reactii alergice, anxietate, ameteli etc.). Aceste efecte adverse devin stimuli cu valoare psihologica
incarcata care pot interfera ulterior - ca urmare a prelucrarii lor cognitive - cu buna derulare a tratamentului deschis.
3.Momentul bilantului. Aici analiza psihologica se refera la analiza costuri - beneficii a tratamentului medicamentos si la decizia
continuarii sau renuntarii la tratamentul tinta. In cazul in care tratamentul a fost reusit, analiza psihologica se refera si la dezvoltarea
increderii pentru eventuale readministrari. Din punct de vedere psihologic, un caz particular este dependenta de medicamente. Aceasta
dependenta poate implica atat o dependenta fizica cat si una psihica.
Efectul ,,placebo’’
Placebo este un termen utilizat in cercetare pentru a desemna o substanta inactiva sau o procedura utilizata ca element de control in
experimente. Efectul placebo este imbunatatirea masurabila, observabila sau care se resimte asupra sanatatii, care nu se atribuie unui
tratament real in desfasurare.
Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care nu a fost demonstrat ca
administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in
cazul afectiunii tratate.
Placebo poate fi:
- placebo inert, cand se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru;
- placebo activ, cand se utilizeaza o pastila cu efecte farmacologice, dar care care nu este considerata de medic ca avand un efect
specific in cazul respectivei afectiuni.
„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la momentul administrarii era
considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.
Cuvantul placebo reprezinta forma, la viitor, a verbului latin placeo/placere si poate fi tradus prin: voi placea, sau voi fi placut
(agreabil).
- placebo reactiv este persoana care raporteaza un efect placebo.
Caracterele generale ale efectului placebo:
 substanța administrata este inerta farmacodinamic;
 efectul este simptomatic;
 durata efectului este, de regula, scurta;
 instalarea efectului este mai rapida decat a unei substante farmacodinamice active;
 actiune nespecifica.
Efectul placebo poate fi de doua feluri:
1. activ - cand apar simptome adverse ce apar si in cazul medicatiei;
2. inactiv - cand nu apar aceste simptome adverse.
Riscurile automedicatiei
Automedicatia se refera la consumul de medicamente fara prescriptie medicala. Este un fenomen foarte raspandit in multe tari. La
noi, statisticile din industria farmaceutica arata ca 73% dintre romani isi administreza singuri tratamente. Problema este ca automedicatia
implica riscuri.
Obiectul automedicatiei il fac acele produse farmaceutice care se elibereaza fara reteta medicala. Cele mai vandute sunt cele pentru
raceala si gripa, analgezicele, vitaminele si mineralele, hepato-tonicele, cele pentru circulatia periferica, pentru probleme cutanate, afectiuni
digestive, hemoroizi.
Exista o serie de factori care favorizeaza automedicatia, printre care se numara: accesul facil la numeroase informatii medicale, in
special pe calea internetului, frica de medic, evitarea cheltuielilor legate de consultatii, ipohondria, vanzarea tot mai permisiva de
medicamente fara reteta etc.
Din pacate, administrarea de medicamente fara prescriptie medicala, implica riscuri. Iata care sunt cele mai des intalnite:
Abuzul de medicamente. Deseori automedicatia inseamna abuz de medicamente. Cea mai cunoscuta situatie este cea a
antibioticelor. Desi la noi in tara, este interzisa prin lege vanzarea lor fara reteta, romanii profita de faptul ca farmaciile le pot vinde in doze
de urgenta.
Antibioticele se iau de multe ori fara discernamant, chiar in cazul infectiilor virale, cand nu au efect. Rezultatele sunt distrugerea
florei intestinale, slabirea imunitatii, cresterea rezistentei bacteriilor la antibiotice, ceea ce inseamna ca in situatia in care sunt cu adevarat
necesare, aceste medicamente nu mai fac fata infectiilor.
Intarzierea stabilirii unui diagnostic exact. Automedicatia poate amana punerea unui diagnostic, cu efect nefavorabil pentru
sanatate. De exemplu, tratarea problemelor digestive fara consult medical, poate amana diagnosticarea unui ulcer stomacal, sau al unui
sindrom de colon iritabil.
Riscul intolerantei sau al interactiunii dintre medicamente. In lipsa unor cunostinte medicale amanuntite, se pot ignora efectele
adverse ale unor medicamente sau ale unor posibile combinatii de medicamente. Consecintele pot fi uneori atat de grave incat necesita
spitalizare, mai ales la o varsta inaintata.
Posibile intoxicatii. Serviciile de urgente medicale se confrunta cu situatii in care pacientii, din ignoranta, pierd din vedere numarul
pastilelor administrate si apar intoxicatiile. Cele mai frecvente sunt cele cu medicamente impotriva durerii si cu antiinflamatoare.
Agravarea starii de sanatate. Automedicatia implica riscul de a se administra un tratament nepotrivit, in lipsa unui consult
medical. Astfel, tratarea cu sirop de tuse a unei infectii pulmonare, poate duce rapid la agravarea bolii, deoarece este tratat doar un simptom si
nu boala in sine.
Copiii si abuzul de medicamente. Sunt destule mame care se considera foarte pricepute si administreaza copiilor tratamente fara
prescriptie medicala. In cazul copiilor, numai anumite medicamente sunt interzise (cazul aspirinei), dar trebuie prudenta si in folosirea
ceaiurilor si a unor suplimente alimentare, fara acordul medicului. In Franta, exista medici pediatri care considera ca administrarea excesiva
si nejustificata de medicamente la copii, poate fi considerata o forma de violenta asupra lor.
Datorita intereselor economice, se constata in Europa ca regulamentele de vanzare a medicamentelor fara reteta devin mai
permisive. Chiar si in tari mai riguroase in aceasta privinta cum este Franta, lucrurile devin greu de controlat datorita pietei online a
medicamentelor (se pot cumpara produse farmaceutice din alte tari).Cele mai achizitionate in acest mod sunt pastilele pentru potenta gen
Viagra, calmantele, somniferele, pastilele pentru slabit, antidepresivele.
Toata aceasta situatie ne arata ca automedicatia ramane o problema ce poate fi gestionata prin responsabilitatea fiecaruia. Medicul
nu are aici niciun rol, deoarece nu se apeleaza la el, iar producatorii de medicamente se protejeaza, notand pe prospect (cu litere mici): ,,a nu
se utiliza indelungat fara avizul medicului’’ sau ,,a se citi prospectul inainte de utilizare’’.
Ipohondria
Ipohondria, in termeni medicali hipocondria, reprezinta preocuparea excesiva sau teama de a suferi de o boala grava. De cele mai
multe ori starea de anxitate persista chiar si dupa un consult medical dupa care bolnavul este asigurat ca temerile legate de simptomele sale nu
au o baza medicala solida, sau daca exista o boala la baza simptomelor, temerile sale sunt mult exagerate. Majoritatea celor ce sufera de
aceasta boala tind sa isi focalizeze teama asupra unui anumit simptom, cum ar fi problemele gastro-intestinale, palpitatiile sau oboseala
musculara.
De cele mai multe ori ipohondria este definita ca teama ca mici simptome sa reprezinte un indicator al unei boli grave, constanta
autoanaliza și autodiagnosticare, precum si o excesiva preocupare fata de propriul organism. Multe persoane suferind de acesta boala exprima
neincredere in diagnosticul medicilor precum si faptul ca asigurările medicilor fata de absenta unei boli serioase sunt neconvingatoare sau de
scurta durata. Multi ipohondri necesita constante reasigurari, fie de la doctori, fie de la familie sau prieteni, boala putand deveni un adevarat
calvar atat pentru bolnav cat si pentru familia si prietenii acestuia.
Efectul reactiilor adverse produse de medicamente
Medicamentul este o substanta sau un preparat utilizat pentru diagnosticarea, prevenirea, ameliorarea sau vindecarea unei suferinte.
Medicamentele sunt prescrise pentru efectele lor benefice asupra unor afectiuni, insa nu trebuie ignorate reactiile secundare sau adverse care
pot aparea in urma administrarii lor.
Conform definitiei data de Organizatia Mondiala de Sanatate (O.M.S), reactiile adverse sunt reactii nedorite, daunatoare, care apar
la dozele eficace terapeutice. Nu sunt considerate reactii adverse, supradozarile neterapeutice (exemplu: tentativa de suicid) si nici lipsa de
eficienta.
La aparitia efectelor adverse ale medicamentelor, contribuie numerosi factori si anume:
- utilizarea unui numar mare de medicamente asociate (polimedicatia) care determina aparitia de interactiuni medicamentoase ce pot
anula sau intensifica efectul terapeutic;
- utilizarea de doze eficace mari;
- durata mare a tratamentului;
- anumite stari fiziologice particulare cum sunt sarcina sau varsta inaintata;
- anumite stari patologice si anume insuficienta renala sau insuficienta hepatica;
- malnutritia, consumul de alcool, consumul de tutun, etc.
- Efectele adverse ale medicamentelor sunt, de obicei:
1. usoare: nu presupun utilizarea unui antidot sau a unui tratament special si nici nu
prelungesc spitalizarea;
2. moderate: presupun o modificare sau un tratament special si pot sa prelungeasca spitalizarea;
3. grave: presupun oprirea medicamentului si instaurarea unui tratament specific al reactiei;
4. letale: produc direct sau indirect decesul pacientului.
Incidenta si severitatea reactiilor adverse ale medicamentelor sunt influentate atat de factori care tin de medicament (tipul, calea de
administrare, durata tratamentului, dozele administrate), cat si de factori care tin de pacient (varsta, sexul, factori genetici etc.). De exemplu,
la varstnici, frecventa aparitiei efectelor adverse si gradul de severitate sunt mari datorita faptului ca la aceasta categorie de pacienti exista
polipatologie si in consecinta polimedicatie, iar particularitatile farmacologice si farmacodinamice specifice varstei sunt adesea ignorate de
medic.
Exista reactii adverse grave si frecvente (de exemplu cele date de medicamentele anticanceroase); reactii adverse grave, dar foarte rare
(spre exemplu, cloramfenicolul care poate produce aplazie medulara, o reactie adversa cu mortalitate de aproximativ 80%, dar cu o frecventa
de 2-4 cazuri la 100.000 de bolnavi tratati).

Dependenta de medicamente
Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de medicamente. La fel ca si alcoolul, tutunul sau drogurile,
medicamentele psihotrope (antidepresivele, somniferele) actioneaza asupra creierului si duc la modificarea comportamentului persoanelor
care le consuma.
Deoarece problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa nu isi schimbe medicamentele si sa le ia constant pe
cele prescrise anterior. Acest lucru duce la o toleranta crescuta a corpului la agentii activi din medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa isi
mareasca dozele din ce in ce mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-si indeparta problema, risca sa ajunga la stadiul de
supradoza.
Simptomele dependentei
Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu mai poate sa adoarma fara sedative, nu face fata stresului
de peste zi fara o pastila ,,minune’’, nu mai are incredere in capacitatile propriului organism si nu-l poate controla.
Anxietate (in cazul absentei pastilelor): daca nu si-a luat pastila ca de obicei, persoana dependenta devine anxioasa, agitata, nelinistita.
Ea este obsedata de ideea ca trebuie sa isi faca rost cat mai repede de medicament.
Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta medicamentelor cat si timpul consumului.
Medicamentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul ca o administrare simpla si terapeutica sa se transforme
intr-una nociva, toxica, este foarte mare. Asa ca, specialistii recomanda sa nu se consume medicamente decat sub supravegherea unui doctor.

NORME DE ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Etica si deontologie farmaceutica
Comportamentul şi relatiile interumane in societate sunt ghidate de anumite reguli sau norme. Pentru incalcarea acestor norme omul
raspunde juridic. In afara de drepturi si obligaţiuni juridice exista si cele morale, care nu sunt reglate de lege. Etica este o stiinta care se ocupa
de studiul principiilor morale. Etica medicala este o reflectare a umanismului in procesul de activitate a lucratorilor medicali. Etica medicala
cuprinde o totalitate de principii de reglare a normelor de comportare referitor la lucratorii medicali, conditionate de activitatea lor specifica si
de situatia lor in cadrul societatii. Normele, principiile de etica medicala contribuie la orientarea corecta a lucratorilor medicali in activitatea
lor profesionala.
Deontologia face parte din etica medicala, fiind o stiinta despre traditiile din cadrul medicinii si ocrotirii sanatatii practice. Pentru
realizarea cat mai deplina a principiilor de deontologie si etica medicala sunt necesare urmatoarele conditii: sim tul tactului, vocatia pentru
profesiunea aleasa si perfectionarea continua a cunostintelor.
 Un asistent medical va obtine succese in activitatea sa, isi va castiga autoritatea daca va avea simtul respectului fata de pacient si isi va
indeplini obligatiunile sale. Disciplinarea, executarea exacta a prescriptiilor medicului, sporirea constanta a nivelului profesional si de cultura
sunt calitati indispensabile pe care trebuie sa le manifeste asistentii medicali. Fi ind binevoitori, calmi, retinuti, ei vor acorda fiecarui pacient
o atentie personalizata.
       In relatiile sale cu pacientul, asistentii medicali vor evita  orice familiaritati. Pacientul va  fi incurajat, i se va crea o atmosfera
agreabilă, in acelasi timp asistentul medical ramanand tacticos si retinut. Pacientii care vor necesita ingrijire deosebita, fiind incapabili s-o
faca singuri, asistentul medical le va acorda o atentie sporita, incercand sa le usureze suferintele.
Asistentii medicali trebuie sa posede urmatoarele calitati: demnitate, simpatie, acuratete, disciplina, colegialitate, abilitate,
competenta, daruire, responsabilitate, perseverenta, spirit de observatie, spirit de initiativa si atitudine corecta fata de bolnavi.
Normele morale in relatiile cu personalul sanitar si pacienti
Art.Regulile de buna practica farmaceutica impun urmatoarele:
a) activitatea farmaceutica trebuie sa fie focalizata pe eliberarea medicamentelor si a altor produse pentru sanatate, care sa aiba
calitatea garantata, insotită de o informare si consiliere adecvate pentru pacient;
b) principala preocupare a farmacistului trebuie sa fie asigurarea starii de sanatate a pacientilor, precum si a populatiei, in general;
c) farmacistul trebuie sa incurajeze o prescriere rationala si sa promoveze utilizarea corespunzătoare a medicamentelor, inclusiv in
scopul evitarii automedicatiei;
d) fiecare serviciu furnizat de unitatea farmaceutica trebuie sa aiba un scop pertinent pentru bolnav, sa fie clar definit, facut
cunoscut in mod eficace parţilor implicate şi acceptat de catre acestea;
e) farmacistii practicieni au obligatia profesionalăa si morala de a se asigura ca serviciile pe care le furnizeaza fiecărui pacient sunt
de calitate adecvata. Respectarea Regulilor de buna practica farmaceutica reprezinta un mijloc de a indeplini aceasta obligatie.
Art.3 Pentru indeplinirea acestor cerinte:
a) este necesara menţinerea unei relatii permanente cu ceilalti profesionisti din sanatate, in special cu medicii. Aceasta relatie
trebuie săa fie considerata ca un parteneriat terapeutic ce implica o incredere mutuala in orice are legatura cu tratamentul medicamentos;
b) intre farmacisti trebuie sa existe relatii de colegialitate si nu de concurenta, fiecare trebuind sa incerce prin orice mijloace etice sa
imbunatateasca serviciul farmaceutic;
c) farmacistul trebuie sa isi exercite profesia respectand principiile de deontologie profesionala, predominant fata de aspectul
comercial;
d) in farmaciile in care lucreaza un grup de farmacisti, farmacistul-sef trebuie sa-si asume o parte din sarcinile privind definirea,
evaluarea si imbunatatirea calitatii serviciului farmaceutic.

Codul deontologic al personalului din farmacii

CAPITOLUL I
Principii generale
Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă valorile fundamentale în baza cărora
se exercită profesia de farmacist pe teritoriul României.
(2) Prezentul cod exprimă adeziunea farmaciştilor români la Carta Universală a Drepturilor Omului şi la Carta Farmaciei Europene.
Art. 2. - Codul deontologic al farmacistului are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către farmacişti;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de farmacist.
Art. 3. - (1) În exercitarea profesiei sale farmacistul furnizează servicii de sănătate specializate pacientului şi publicului în general, fără nici
un fel de discriminare.
(2) Relaţiile dintre farmacist şi beneficiarii serviciilor acordate trebuie să aibă la bază încrederea în competenţa şi experienţa profesională a
farmacistului.
(3) Această încredere obligă farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere să asigure şi să menţină la cel mai înalt nivel performanţele şi
conduita sa profesională şi personală, să-şi actualizeze cunoştinţele profesionale permanent în sfera activităţii sale.
Art. 4. - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;
e) adoptarea unui rol activ faţă de informarea şi educaţia sanitară a publicului, precum şi faţă de combaterea toxicomaniei, polipragmaziei,
dopajului, automedicaţiei şi a altor flageluri;
f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de competenţă ştiinţifică,
aptitudini practice şi performanţe profesionale, în concordanţă cu progresele ştiinţelor şi practicii farmaceutice;
g) în exercitarea profesiei farmaciştii trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să-şi acorde colegial
ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
h) farmaciştii trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în nici un fel profesia de farmacist sau să
submineze încrederea publică în aceasta.
Art. 5. - În situaţiile în care în rezolvarea unei probleme alegerea soluţiei nu este prevăzută în normele legale, farmacistul trebuie să ia o
decizie concordantă cu etica profesiei şi să-şi asume responsabilitatea.
Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus farmacistul este obligat să-şi păstreze libertatea şi independenţa profesională conform
jurământului profesiei.
Art. 7. - Colegiul Farmaciştilor din România garantează menţinerea standardelor profesionale la cel mai înalt nivel posibil, în scopul ocrotirii
sănătăţii publice, prin supravegherea respectării de către farmacişti a îndatoririlor profesionale şi a eticii profesionale, precum şi prin apărarea
independenţei, onoarei şi demnităţii profesionale.
CAPITOLUL II
Standarde deontologice
SECŢIUNEA 1
Responsabilitatea personală şi independenţa farmaciştilorFarmacistul furnizor de servicii
Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de activitate, farmacistul trebuie să aibă în centrul atenţiei sale binele pacientului şi al publicului în general.
(2) Farmacistul este răspunzător pentru toate deciziile sale profesionale, indiferent de responsabilităţile asumate în exercitarea profesiei sale.
Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziţiilor art. 8, farmacistul, în timpul exercitării actului profesional, este obligat să respecte următoarele
reguli:
a) să-şi exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de operare scrise, prevăzute de regulile de bună practică din domeniul său de
activitate;
b) să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale cu competenţă, în termenele stabilite;
c) să profeseze doar în acele posturi în care i se permite să-şi respecte îndatoririle esenţiale ca farmacist, libertatea de decizie şi independenţă
profesională;
d) să accepte acele posturi pentru care are competenţa şi disponibilitatea necesare pentru a îndeplini cu succes îndatoririle profesionale. În
acest sens trebuie să se informeze asupra specificului activităţii, accesului la mijloacele necesare pentru exercitarea profesiunii la standardele
necesare;
e) să-şi îndeplinească personal atribuţiile şi, la nevoie, să delege o persoană competentă autorizată pentru îndeplinirea anumitor activităţi
profesionale, asumându-şi răspunderea;
f) să informeze imediat o persoană responsabilă în cazul în care nu îşi poate îndeplini îndatoririle profesionale, pentru a se putea lua la timp
măsuri de remediere;
g) să raporteze medicului prescriptor sau autorităţilor competente orice efect nedorit sau advers al medicamentelor, în scopul optimizării
tratamentelor;
h) să se abţină să critice sau să condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului care apelează la serviciile sale;
i) să acorde servicii în mod egal pentru toţi pacienţii, fără discriminare, în ordinea solicitării acestora, cu excepţia situaţiilor de urgenţă;
j) să se asigure că serviciile sale au fost percepute şi înţelese corect de pacient, încurajându-l să participe activ la reuşita tratamentului;
k) să nu refuze nejustificat acordarea serviciilor care îi intră în atribuţii, conform legii.
Art. 10. - Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii către pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii pacientului.
Farmacistul-şef
Art. 11. - Înainte de a-şi asuma o funcţie de conducere, farmacistul trebuie să se autoevalueze şi să se asigure că este capabil să îndeplinească
toate responsabilităţile acestei funcţii.
Art. 12. - În exercitarea funcţiei farmacistul-şef are următoarele obligaţii:
a) trebuie să se informeze asupra tuturor aspectelor şi cerinţelor legate de funcţia pe care o îndeplineşte;
b) trebuie să se asigure că toţi membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informaţi asupra atribuţiilor profesionale pe care trebuie să le
îndeplinească;
c) trebuie să transmită instrucţiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în măsura posibilităţilor, el va transmite în scris proceduri
standard de operare;
d) se asigură că membrii personalului aflat în subordinea sa îşi îndeplinesc atribuţiile în conformitate cu prevederile legale, dar şi cu
competenţa şi aptitudinile personale;
e) trebuie să respecte independenţa profesională a farmaciştilor din subordine;
f) se asigură că echipamentele, localul şi utilităţile de la locul de muncă sunt menţinute la standardele acceptate pentru desfăşurarea în bune
condiţii a activităţilor profesionale;
g) se asigură că toate activităţile profesionale desfăşurate sub controlul său, precum şi cele exercitate de el personal sunt supuse asigurării de
răspundere profesională;
h) se asigură că toate măsurile privind păstrarea confidenţialităţii sunt efective;
i) are datoria să notifice colegiului pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea orice schimbare de interes profesional privind membrii
personalului din subordinea sa ori funcţia sa;
j) trebuie să accepte, în măsura posibilităţilor, elevi şi studenţi, pentru îndeplinirea stagiului de practică în unitatea pe care o conduce.
SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa profesională
Art. 13. - Farmacistul trebuie să-şi asigure şi să-şi menţină la un înalt nivel pregătirea profesională, prin actualizarea permanentă a
cunoştinţelor în aria sa profesională, în scopul îndeplinirii atribuţiilor cu competenţa necesară.
Art. 14. - În vederea actualizării permanente a cunoştinţelor profesionale, farmacistul este obligat:
a) să-şi planifice şi să participe la formele de pregătire profesională organizate sau acreditate de Colegiul Farmaciştilor din România;
b) să evalueze şi să aplice în practica curentă cunoştinţele actualizate permanent;
c) să ateste cu documente doveditoare pregătirea sa, prin formele programelor de dezvoltare profesională acceptate, atunci când acest lucru îi
este solicitat de comisiile de specialitate ale colegiului teritorial la care este înregistrat.
SECŢIUNEA a 3-a
Confidenţialitatea
Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta şi proteja informaţia profesională.
Art. 16. - Farmacistul trebuie să respecte şi să protejeze confidenţialitatea informaţiilor referitoare la pacienţi, obţinute în cursul activităţilor
profesionale.
Art. 17. - Informaţiile pot fi dezvăluite în următoarele cazuri:
a) când pacientul şi-a dat consimţământul scris;
b) când tutorele pacientului a consimţit în scris, dacă vârsta pacientului sau starea sa de sănătate nu permite aceasta;
c) când este necesar pentru a preveni afectări majore sau punerea în pericol a sănătăţii pacientului, a unei terţe persoane sau a publicului în
general;
d) stabilirea vinovăţiei în cazul săvârşirii unor infracţiuni, la solicitarea instanţei de judecată;
e) în alte situaţii prevăzute de lege.
Art. 18. - Farmacistul nu trebuie să dezvăluie, decât cu acordul scris al medicului prescriptor, nici o informaţie referitoare la practica
prescrierii acestuia.
Art. 19. - Farmacistul trebuie să protejeze informaţia profesională internă, respectând următoarele reguli:
a) să nu permită accesul terţilor la informaţii privind activitatea unităţii în care îşi desfăşoară activitatea decât cu acordul scris al angajatorului
sau în alte situaţii prevăzute de lege;
b) să respecte cerinţele legale de protecţie a informaţiilor privind acumularea şi utilizarea acestora;
c) să asigure protecţia informaţiilor la operaţiunile de stocare, transmitere, primire ori distrugere.
SECŢIUNEA a 4-a
Relaţiile de colaborare ale farmacistului
Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul bolnavului şi al pacientului în general, să colaboreze cu toţi confraţii
săi. În acest sens:
a) toţi farmaciştii îşi acordă ajutor reciproc şi consultanţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
b) farmaciştii îşi rezolvă singuri litigiile, cu respectarea spiritului de colegialitate; dacă nu reuşesc, fac apel la comisia de litigii a colegiului;
c) farmacistul trebuie să-şi trateze toţi colaboratorii cu respect, bunăvoinţă şi colegialitate;
d) farmacistul trebuie să dovedească în orice împrejurare solidaritate faţă de colegii săi şi loialitate faţă de corpul profesional şi profesia de
farmacist.
Art. 21. - În interesul pacientului şi al publicului în general, farmacistul trebuie să colaboreze cu medicul şi cu alţi membri ai echipei de
sănătate. În acest sens:
a) farmacistul colaborează activ cu medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea tratamentului pacientului la timp, în parametrii optimi şi în
interesul acestuia;
b) în colaborarea sa cu medicul, farmacistul se va abţine de la orice înţelegere în scop material sau de altă natură care ar avea drept rezultat
încălcarea dreptului pacientului;
c) farmacistul trebuie să se abţină de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii demnităţii şi imagini medicului sau altor membri ai
profesiunilor sanitare, pentru a nu crea neîncredere pacientului.
SECŢIUNEA a 5-a
Concurenţa neloială
Art. 22. - Farmacistul nu trebuie să utilizeze mijloacele concurenţei neloiale în vederea obţinerii unor avantaje materiale sau de altă natură.
Art. 23. - Se consideră a fi practici neloiale, fără a fi limitative, următoarele activităţi:
a) atragerea pacienţilor prin oferirea de avantaje materiale sau reclamă mincinoasă;
b) folosirea de funcţia deţinută ori de mandatul încredinţat în cadrul organelor de conducere pentru atragerea de pacienţi.
Art. 24. - Este sancţionabilă denunţarea nejustificată şi în scop concurenţial a colegilor.
SECŢIUNEA a 6-a
Publicitatea
Art. 25. - Orice informaţie furnizată publicului de către farmacist în legătură cu serviciile de sănătate oferite trebuie să fie corectă, decentă,
legală şi onestă.
Art. 26. - Orice informaţie şi material promoţional cu privire la serviciile profesionale trebuie să fie în concordanţă cu rolul farmacistului în
promovarea sănătăţii şi să permită pacientului să decidă independent asupra solicitării serviciului respectiv.
Art. 27. - În scopul promovării unor servicii proprii, farmaciştii trebuie să se abţină de la a defăima serviciile profesionale ale altor confraţi.
Art. 28. - Farmacistul trebuie să se abţină de la orice procedee sau mijloace contrare demnităţii profesionale, care ar prejudicia dreptul
pacientului de a-şi alege singur farmacistul.
Art. 29. - Pe tot timpul exercitării profesiei farmacistul trebuie să se asigure că acţiunile de promovare a medicamentelor, în care este implicat
sau care au loc în unităţile în care el lucrează, sunt în conformitate cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor.
Art. 30. - Farmacistul se va asigura că promovarea medicamentelor nu implică obligarea pacientului de a cumpăra sau de a primi
medicamente nedorite sau în exces, în locul celor dorite sau împreună cu acestea.
SECŢIUNEA a 7-a
Servicii farmaceutice de urgenţă
Art. 31. - Pentru asigurarea continuităţii asistenţei cu medicamente a populaţiei, farmaciştii trebuie să furnizeze, în condiţiile legii, servicii
farmaceutice de urgenţă.
Art. 32. - Pentru a realiza în condiţii bune serviciile farmaceutice de urgenţă, farmacistul este obligat să acorde primul ajutor, în limita
competenţelor sale, şi să solicite intervenţia serviciilor specializate, informând asupra măsurilor luate din proprie iniţiativă.
Art. 33. - Farmacistul poate elibera medicamente fără prescripţie medicală în următoarele situaţii:
a) un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediată de administrarea medicamentului;
b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea tratamentului şi farmacistul ori pacientul nu poate lua legătura cu medicul
prescriptor;
c) o persoană solicită şi are nevoie urgentă de măsuri de prim ajutor.
Art. 34. - Când nu poate să acorde pacientului serviciul solicitat, farmacistul trebuie să îndrume pacientul spre un serviciu specializat de
asistenţă medicală.
Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie să acorde asistenţă pacienţilor, dacă este solicitat, şi în afara programului farmaciei.
CAPITOLUL III
Dispoziţii finale
Art. 36. - Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesionale, a Codului deontologic al farmacistului
şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, pentru respectarea deciziilor adoptate de
organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara
acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciştilor din România.
Art. 37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcă principiile prezentului cod, poate face obiectul unei reclamaţii privind
încălcarea eticii profesionale de către farmacist.
Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la prezentul cod se soluţionează, conform legii şi Statutului Colegiului Farmaciştilor din România,
de comisia de disciplină competentă.
Art. 39. - În aplicarea procedurii disciplinare, instanţele Colegiului Farmaciştilor din România trebuie să judece cauzele disciplinare ţinând
cont de circumstanţele în care s-a petrecut fapta.