FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

CAP. I Introducere in problematica psihologiei ca stiinta

1.1 Definitia psihologiei

Elementele definitorii ale psihologiei ca stiinta

- obiectul/domeniul de studiu (ce studiaza?)
- metodele de cercetare (cum se cerceteaza cunoasterea?)
- legile (legitati), principii (pt ce?, cu ce scop?, de ce?)
Methodos (din gr.) – cale, drum de urmat.
Orice stiinta are legile ei. Intr-o stiinta legile au caracter general. La cele 3 elemente
definitorii se mai adauga aplicarea in practica a rezultatelor cunoasterii teoretice stiintifice.
Psihologia este stiinta care studiaza psihicul (procesele, insusirile si mecanismele psihice)
cu ajutorul unor metode de cercetare in vederea desprinderii legilor psihicului cu scopul
cunoasterii, optimizarii si ameliorarii existentei umane.

Cum a evoluat cunoasterea psihologiei

1. Etapa prestiintifica
2. Etapa filosofica unde psihologia ramane o cunoastere speculativa, inca nestiinta, pt ca
era lipsita de metode obiective de cercetare.
Prima lucrare filosofica cu caracter psihologic ii apartine lui Aristotel.
3. Etapa stiintifica este cea in care se constituie psihologia ca stiinta si care dureaza pana in
momentul actual. Anul nasterii psihologiei ca stiinta este considerat 1879, an in care
psihologia se desprinde de filosofie, devenind stiinta de sine statatoare.
In acest an se infiinteaza, la Leipzig, primul laborator de psihologie experimentala din lume,
intemeiat de W. Wundt. De atunci pana astazi, psihologia s-a dezvoltat ca stiinta
experimentala. Este considerata stiinta relativ tanara, stiinta cu trecut lung si istorie scurta.

1.2. Definitia psihicului

- psi (litera greceasca).
Pentru a raspunde la intrebarea „ce este psihicul?”, vom folosi o definitie de tip caracterizare,
ce cuprinde principalele trasaturi definitorii ale psihicului.
Def. 1
Daca raportam psihicul la interactiunea universala a lucrurilor, atunci psihicul reprezinta un
caz particular al acestei interactiuni, adica psihicul este o forma superioara a vietii de relatie.
Def. 2
Daca raportam psihicul la substratul lui material (creierul), atunci psihicul reprezinta un
produs, un rezultat al functionarii materiei nervoase superior organizate, adica psihicul este o
functie a creierului.
Def. 3
Daca raportam psihicul la realitatea inconjuratoare, la lumea obiectelor si formelor externe,
atunci psihicul este o reflectare subiectiva a realitatii obiective.
Def. 4
Daca raportam psihicul la o realitate sociala, adica la lumea oamenilor, atunci el este un
fenomen conditionat si determinat istoric si socio – cultural.

1
 Def. 1 – Forma superioara a vietii de relatie
La fel ca orice organism viu, omul se adapteaza mediului extern interactionand cu acesta prin
schimburile de:
/ informatie – prin intermediul psihicului
- materie sau substanta
\ energie la nivel biologic, prin procese fiziologice.

Psihicul este o forma a vietii de relatie pt ca el face posibile schimburile informationale dintre
om si mediul sau extern in scopuri adaptive.
Obs. La om intalnim cea mai complexa, superioara, dezvoltare a psihicului care este constiinta,
fenomen psihic specific uman, dezvoltat in plan istoric. Constiinta este cea care permite
adaptarea activa a omului la mediu.

Def.2 – Ca functie a creierului

Psihicul are o origine materiala pt ca el provine din materia nervoasa, este un rezultat al
functionarii ei. Cu toate acestea, psihicul nu se identifica cu creierul pt ca psihicul are o natura
spirituala, nefiind asadar ideal.

Creierul nu este sursa producatoare a psihicului. Sursa care produce fenomenele psihice este
actiunea stimulilor din mediul extern.
Fenomenele psihice pot si considerate asadar fenomene psiho-informationale, adica
prelucrari complexe de informatii care au loc pe suporturi cerebrale.
1. Psihicul nu se identifica cu creierul
2. Sursa care genereaza, produce fenomene psihice
3. Psihicul si creierul s-au dezvoltat simultan
4. Psihicul are natura informationala.
Def.3 – Psihicul ca reflectare subiectiva a realitatii obiective
Fiecare om reflecta una si aceasi realitate obiectiva intr-un mod diferit, propriu, personal,
asadar subiectiv in functie de factori. Reflectarea realitatii externe prin psihicul persoanei este
subiectiva prin forma reflectarii si obiectiva prin continutul realitatii reflectate.
Obs.def.3
Termenul de reflectare nu trebuie inteles cu sensul de oglindire, psihicul nefiind o simpla
oglindire pasiva a realitatii externe. Psihicul reprezinta, asadar, propriul nostru model mintal
interior, ideal si subiectiv, al uneia si aceleasi lumi obiective.
Def.4 – Psihicul ca fenomen conditionat si determinat istoric si socio-cultural
Fiind o fiinta sociala, viata psihica a omului este supusa influentelor din mediul socio-
cultural. Asadar, comportamentele si procesele psihice umane sunt influentate de factori din
mediul social si cultural: obiceiuri, traditii, valori sociale, norme sociale, mentalitati si
prejudecati, etc.
Fenomenele psihice umane sunt diferit influentate in mediul social-cultural:
- Fenomenele psihice umane comune pt om si animal (functiile senzorio-motorii)
- Fenomenele psihice superioare specific umane ( gandirea, limbajul, constiinta), acestea
sunt determinate social-istoric, deoarece ele nu se pot forma si dezvolta de cat intr-un
mediu socio-uman propriu-zis.

2
1.2.2. NATURA CONTRADICTORIE A PSIHICULUI UMAN

Spunem că psihicul uman are o natură contradictorie deoarece el prezintă o serie de însuşiri
opuse, cum ar fi:
a) Este şi material şi ideal:
Este material prin originea lui deoarece provine şi are origini in materia nervoasă (creier) şi
evoluează odata cu ea.
Este ideal in acelaşi timp prin natura lui.

b) Este şi subiectiv şi obiectiv:

Este subiectiv prin forma reflectării.
Este obiectiv prin conţinut. (Vezi definiţia 3)

c) Este şi determinat şi determinant:

Este determinat, adică este influenţat de factori externi, dar şi interni.
Este determinant, adică el însuşi determină (produce) anumite situaţii, evenimente, acţiuni.

d) Este şi normal, dar şi anormal.

e) Este şi interiorizat (adică latent, ascuns), dar şi exteriorizat (adică manifestat sub formă
de comportament). Observaţie: Uneori starea interiorizată nu coincide cu starea
exteriorizată.

f) Este şi proces şi produs:

Este proces deoarece el prezintă o desfăşurare procesuală, adică presupune o succesiune de
etape de transformare care se finalizează prin obţinerea unor produse.
Exemplu: Gândirea e un proces psihic din a cărei funcţionare, desfăşurare se obţin produse, cum
ar fi: idei, raţionamente, judecăţi, noţiuni, etc.

1.2.3. CARACTERUL DE SISTEM AL PSIHICULUI UMAN

Procesele psihice nu există şi nu funcţionează separat, izolat unul de altul, ci simultan şi

interdependent, alcătuind un sistem numit, SISTEM PSIHIC UMAN (SPU).

 SPU cuprinde totalitatea proceselor, stărilor şi însuşirilor psihice aflate in relaţii de

interacţiune reciprocă şi servind adaptării omului la cerinţele şi situaţiile externe. Din
funcţionarea întregului SPU apare ca efect fenomenul de CONŞTIINŢĂ.

 SPU este un sistem hipercomplex (extrem de complex), sistem interacţionist (aflat în

interacţiune continuă cu lumea externă).

 SPU este un sistem dinamic evolutiv (aflat într-o continuă transformare).

 În evoluţia SPU în ontogeneză distingem 3 etape:

3
 1) Etapa ascendentă (0-20, 25 ani) în care se formează şi se dezvoltă procesele şi însuşirile
psihice (componentele SPU). În această etapă ritmul schimbărilor este intens.
2) Etapa optimului funcţional (20, 25-65 ani) = tinereţea şi maturitate. Este etapa în care
structurile psihice anterior formate acum se vor perfecţiona şi consolida. SPU
funcţionează acum la cote maxime.
3) Etapa regresivă, descendentă (după 65 ani) în care dezvoltarea încetează şi apar
dezorganizări şi involuţii mai întâi la nivel biologic, inclusiv la nivel cerebral şi apoi la
nivel psihocomportamental.

 SPU este un sistem ambilateral, orientat spre lumea externă, dar şi spre interior.

 SPU este un sistem autoreglabil deoarece dispune de mecanisme proprii de reglare, de

comandă şi control a funcţionării proceselor psihice şi comportamentamentale.

 SPU este un sistem antiredundant adică orientat împotriva a ceea ce este de prisos.
Aceasta deoarece la nivelul psihicului se realizează o selecţie a stimulilor externi care
acţionează asupra lui. Astfel omul nu răspunde la toate stimulările externe, ci doar la acei
stimuli care vin în concordanţă cu propriile necesităţi, trebuinţe, scopuri, interese, dorinţe,
valori, etc. De aceea a fost derivat un principiu cu valoare de axiomă în psihologie:
ÎNTOTDEAUNA STIMULĂRILE (INFLUENŢELE, CERINŢELE) EXTERIOARE
ACŢIONEAZĂ PRIN INTERMEDIUL CONDIŢIILOR INTERNE ALE PERSOANEI.

 SPU este un sistem antialiator, adică nu acţionează şi nu funcţionează întâmplător,

comportamentele umane având, de fapt, un caracter organizat şi intenţionat. Principalul
mecanism care face ca SPU să fie un sistem aliator este gândirea.

 SPU este un sistem probabilist deoarece legile fenomenelor psihice sunt probabiliste.

1.3. CLASIFICAREA FENOMENELOR PSIHICE

A) Clasificarea tradiţională împarte fenomenele psihice în 4 categorii:

1) Procese psihice (se împart în):

a) procese psihice cognitive (de cunoaştere):

- procese senzoriale (senzaţii, percepţii);
- procese de trecere (reprezentările);
- procesele logice (superioare, intelectuale): gândirea, memoria, imaginaţia.

b) procesele afective: emoţiile, dispoziţiile, sentimentele, pasiunile

c) procesele volitive: voinţa.

4
 2) Activităţile psihice fundamentale sunt: comunicarea, jocul (activitate ludică), învăţarea,
munca sau activitatea productivă, creaţia.

3) Însuşirile psihice de personalitate sunt: temperamentul, caracterul, aptitudinile,

creativitatea

4) Condiţiile care stimulează desfăşurarea proceselor şi activităţilor psihice sunt: motivaţia,

atenţia şi deprinderile.

B) Clasificarea actuală (modernă)

1) Mecanisme psihice informaţiomal- operaţionale:

- mecanisme psihice de prelucrare primară a informaţiilor: senzaţii, prcepţii,
reprezentări;
- mecanisme psihice de prelucrare secundară a informaţiilor: gândirea,
memoria, imaginaţia.

2) Mecanisme psihice stimulator energizante: motivaţia, afectivitatea.

3) Mecanisme psihice reglatoare: comunicarea, limbajul, atenţia, voinţa.

4) Mecanisme psihice integratoare (personalitatea): temperament, caracter,

aptitudini, creativitatea.

1.4. ACTIVITATEA PSIHICĂ UMANĂ

Activitatea psihică umană (AP) reprezintă forma de existenţă şi de manifestare a psihicului la

om prin care acesta se adaptează lumii externe.

AP este o activitate:
a) Conştientă: realizată predominant în prezenţa conştiinţei.
b) Motivată: are la bază un motiv, un factor determinant, declanşator. (Motivul unui
comportament răspunde la întrebarea ,,De ce?”).
c) Voluntară şi orientată spre atingerea unor scopuri pentru care se dispune un efort
voluntar. Scopul unei activităţi e diferit de mortiv şi răspunde la întrebarea ,,Pentru ce?”.
Are două laturi:
- latura internă (mintală, latentă, subiectivă sau ascunsă) cuprinde
procesele, stările şi conţinuturile mintale interne; nu este direct observabilă;
- latura externă (obiectivă, manifestă) reprezentată de comportament.
Prin comportament înţelegem ansamblul manifestărilor psihice externe direct observabile la o
persoană.
Există 3 tipuri de comportament:
o Verbal, realizat prin intermediul limbajului exterior- oral şi scris.
o Motric-acţional (bazate pe mişcare);

5
 o Expresiv (nonverbal): mimica, gestica, pantomimica, postura,
expresii emoţionale.
Observaţii:
1. Cele două laturi ale AP pot să nu coincidă uneori.
2. Din cele două laturi ale AP poate lipsi cea externă.
3. Cele două laturi ale AP sunt reciproc convertibile (stările şi conţinuturile mintale interne pot
fi exteriorizate prin comportamente care la rândul lor pot fi reinteriorizate sub formă de stări şi
trăiri mintale subiective.
4. Dintre cele două laturi ale AP, latura internă nu poate fi cunoscută direct, ci prin intermediul
laturii externe. Comportamentele devin, astfel, indicatori obiectivi ai stărilor, proceselor şi
conţinuturilor proceselor mintale interne.
Aşadar pentru cunoaşterea stărilor şi conţinuturilor mintale interne ale persoanei (pentru
cunoaşterea trebuinţelor, scopurilor, trăirilor afective, interese) pornim de la observarea, analiza
şi interpretarea comportamentelor pentru ca pe baza lor să putem extrage informaţii despre
cauzele acestora , despre ceea ce gândeşte, simte, crede, intenţionează, doreşte, aspiră persoana.
De aici rezultă că cunoaşterea psihologică e o cunoaştere mediată sai indirectă.

1.5 STRUCTURA ACTIVITĂŢII PSIHICE

Activitatea psihică este alcătuită din unităţi componente, numite acţiuni care sunt formate din
unităţi mai mici numite operaţii, iar acestea la rândul lor, din acte psihice.
Acţiunile sunt principalele unităţi, componente de bază ale activităţii psihice care au scop
propriu, dar nu şiun motiv propriu, acesta fiind preluat de la activitate. La rândul lor, operaţiile ca
unităţi componente ale acţiunii, nu au nici scop şi nici motiv propriu.
Acţiunile şi operaţiile pot fi de două tipuri:
- externe
- interne (mentale)

Cele externe sunt:

a) de cunoaştere externă , acestea au scop de pregătire a activităţii practice.
Exemplu: Perceperea unui obiect înainte de a acţiona cu acesta
b) activităţi şi operaţii materiale numite şi practice sau obiectuale, acestea presupun
transformarea pe planul realizării cu obiectivitate şi asupra obiectelor.
Exemplu: Răsfoiesc o carte (acţiune materială obiectuală).
Cele interne (mintale, mentale) sunt realizate în planul mintal al persoanei şi presupune
transformarea de informaţii. Aceste sunt numai de cunoaştere (gândire, memorie, imaginaţie,
reprezentare).
Exemplu: o operaţie de analiză mintală, o comparaţie, o operaţie de memorie, de
imaginarea unui obiect, de calcul mintal, etc.
Aşadar, acţiunea mintală este, de fapt, acţiune externă, metamorfozată, convertită şi
transpusă pe plan mintal, adică interiorizată (pricipiu cu valoare de axiomă în psihologie)
Observaţie: Limbajul nu este doar instrumentul psihic al cunoştinţelor, ci şi instrumentul psihic
de interiorizare a acestora.

Legile fenomenelor psihice

6
 1. Legile probabiliste, sunt legi in care un fenomen numit cauza, conduce cu o anumita
probabilitate la obtinerea unui fenomen efect. Aceasta deoarece, una si aceasi cauza, poate
conduce la obtinerea mai multor efecte, la fel cum, unul si acelas efect, poate avea cauze diferite
la acelasi subiect sau subiecte diferite.
Asadar, legile fenomenelor psihice sunt legi de tip cauza-efect (legi cauzale), dar nu strict
deterministe, ci probabiliste.
2. Legi statistice, adica se aplica la majoritatea statistica a indivizilor, nu neaparat insa
pentru fiecare in parte. Ex: legea nivelului de aspiratie.
3. Legi plurideterminante, adica unul si acelas comportament sau activitate psihica este
determinat de mai multe cauze care actioneaza simultan si interdependent.
4. Legi pur psihologice,dar si legi mixte, adica psihofiziologice, psiholingvistice, etc.

Clasificare a legilor fenomenelor psihice

a) Legi de functionare a fenomenelor psihice
b) Legi de organizare sau structura fenomenelor psihice
c) Legi de dezvoltare a fenomenelor psihice.

Cap.2 Procesele psihice

Senzatii, perceptii, reprezentari

Procesele cognitiv-senzoriale ( de cunoastere a lumii externe si a propriei persoane)
SENZATIILE sunt procese psihice elementare si totodata imagini primare care contin
informatii despre insusirile concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor in conditiile
actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Senzatiile reprezinta cea mai simpla legatura informationala a omului cu realitatea. Prin
intermediul senzatiilor ne sunt semnalizate insusiri separate si concrete ale obiectelor si
fenomenelor cum ar fi: vizuale, referitoare la culoare; tactile, referitoare la netezime sau
asperitate; gustul, mirosul, temperatura, etc. La individul adult senzatiile nu exista in forme
pure, ci grupate in procese psihice mai complexe, adica in perceptii. Senzatiile sunt pure
doar in primele 3 luni de viata a copilului.

Clasificarea senzatiilor
1. Dupa natura continutului informational:
 Senzatii exteroceptive, sunt cele care furnizeaza informatii despre insusirile
fenomenelor si obiectelor externe: auditive, vizuale, tactil-termice, olfactive,
gustative.
 Senzatiile proprioceptive ne informeaza despre pozitia si miscarea corpului
sau a segmentului lui.
Proprioceptive – pozitia statica a corpului
Chinestezice – miscarea corpului sau a segmentelor lui
Echilibru – starea de echilibru sau pierderea ei.
 Senzatiile interoceptive ,adica modificari care au loc in mediul intern al
organismului: foame, sete, durere, axfisie, saturatie, etc.
Producerea senzatiilor se datoreaza functionarii unui ansamblu structural-functional numit
ANALIZATOR.
Legile senzatiilor sunt:

7
 L. intensitatii
L. contrastului
L. adaptarii
L. semnificatiei
L. interactiunii analizatorilor.

PERCEPTII sunt procese senzoriale complexe si totodata imagini psihice primare care contin si
furnizeaza informatii despre totalitatea insusirilor concrete ale obiectelor si fenomenelor in
conditiile actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Perceptiile sunt si procese si produse psihice.

Imagininea psihica perceptiva este:

- Primara deoarece apare ca rezultat al actiunii directe al stimulilor asupra analizatorilor.
- Unitara,integrala deoarece furnizeaza informatii despre toate insusirile concrete ale unui
obiect.
- Sintetica deoarece perceptia nu este o simpla suma de senzatii, ci o sinteza a acestora.
- Ierarhizata deoarece anumite insusiri ale obiectului ocupa prim-planul perceptiei in timp
ce alte insusiri ale aceluiasi obiect raman in plan secundar.
- Semnificativa deoarece nu toate insusirile obiectului au aceasi semnificatie pentru
subiect.
Formele complexe ale perceptiei sunt:
- Perceptia insusirilor spatiale ale obiectelor : formei, marimii, reliefului, pozitiei si
distantei.
- Perceptia timpului are doua forme: / durata unui eveniment
\ succesiunea evenimentelor.
- Perceptia miscarii obiectelor si a miscarilor proprii fata de alte obiecte.

Legile perceptiilor sunt:

L. integralitatii
L. semnificatiei
L. structuralitatii perceptiei
L. constantei perceptive
L. selectivitatii perceptive.

REPREZENTĂRI (proces cognitiv)

REPREZENTAREA este proces psihic complex de recflectare mijlocită şi selectivă sub

formă de imagini schematice a însuşirilor concrete şi semnificative ale obiectelor şi fenomenelor
în absenţa acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Reprezentarea constituie primul nivel de organizare mintală autonomă.
Sursa reprezentării o constituie informaţiile furnizate prin senzaţii şi percepţii.
Reperezentările nu sunt simple percepţii trecute şi reproduse prin memorie, ci percepţii
trecute, stocate, reorganizate şi prelucrate prin intervenţia unor operaţii intelectuale şi abia
apoi actualizate.
Reprezentarea e şi proces psihic cognitiv, dar şi imagine psihică.

8
 Imaginea psihică a reprezentării are următoarele caracteristici:

 Este o imagine secundară deoarece se formează în absenţa acţiunii directe a

stimulilor asupra analizatorilor, adică pe baza imaginii perceptive;
 Este o imagine concretă (intuitivă, figurativă) deoarece ea oferă informaţii despre
însişirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor.
 Este o imagine schematică deoarece nu reflectă toate însuşirile obiectului, ci doar
însuşirile importante, semnificative, relevante; însuşirile de detaliu fiind înlăturate.
 Este o imagine mai generală comparativ cu percepţia, deoarece ea reflectă şi
însuşiri comune mai multor obiecte;
 Este o imagine mai ştearsă, mai puţin intensă comparativ cu percepţia;
 Este o imagine panoramică deoarece ea reconstituie mintal şi redă integral şi
simultan toate informţiile despre un obiect, în timp ce percepţia redă doar acele însuşiri
care pot fi percepute din poziţia pe care o avem faţă de acel obiect. (Exemplu: Suntem la
etajul unei clădiri. Privim pe geam şi vedem doar coroana unui copac, darimediat în
minte se formează imaginea copacului cu tot cu tulpina pe care totuşi nu o vedem din
cauza altor clădiri.).
 Reprezentarea poate fi detaşată de contextul spaţio-temporal în care obiectul a
fost perceput. (Exemplu: Privim un elev ce stă în banca sa. Vedem tot decorul ce-l
înconjură. Apoi, daca ne întoarcem cu spatele şi încercăm să reprezentăm în memorie
imaginea văzută, nu ne vom mai aminti toate detaliile decorului, ci doar imaginea
copilului.)
Reprezentarea este un proces de trecere de la percepţii la gândire, adică de la cunoaşterea
senzorială la cunoaşterea logică.

CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

A. După analizatorul dominant:

- vizuale;
- auditive
- olfactive;
- tactile;
- gustative;
- chinestezice (reprezentări ale propriilor mişcări).

B. După gradul de generalitate, reprezentările pot fi:

- individuale;
- generale.
 Cele individuale, sunt imagini mintale ale unor obiecte singulare
reflectate cu însuşirile lor specifice. Ele cuprind un număr mare de detalii.
 Cele generale, reflectă însuşiri comune mai multor obiecte. Au un
grad mai mare de generalitate, ele apropiindu-se cel mai mult de noţiunile de
gândire şi stând la baza formării acestora.

C. După operaţiile care intervin înformarea lor, reprezentările pot fi:

- reproductive;

9
 - anticipative.
 Cele reproductive sunt imagini mintale ale obiectelor,
fenomenelor percepute anterior;
 Cele anticipative, sunt imagini mintale ale unor obiecte,
fenomene, situaţii care nu au fost percepute direct în experienţa anterioară.
(Exemplu: pentru formarea noţiunii de pătrat mai întâi se intuieşte figura, se dau
exemple de corpuri din imediata apropiere care pot reprezenta pătratul, se observă
elementele care caracterizează pătratul, se desenează, etc)

ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN ACTIVITATEA MINTALĂ

 Rolul de cunoaştere se referă la următoarele aspecte:

- reprezentările oferă informaţii despre însişirile mai semnificative ale obiectelor
percepute anterior, readucând în minte imagini ale acestora şi permiţând astfel
continuarea activităţii de cunoaştere în absenţa lor; reprezentările devin o sursă
importantă de informaţii pentru gândire care poate prelucra informaţii despre obiecte,
fenomene şi-n absenţa acestora.
- reprezentările pregătesc şi uşurează generalizările din gândire, anticipând
formarea noţiunilor; astfel, formarea unei noţiuni este precedată de formarea
reprezentărilor;
- reprezentarea este punctul de plecare si suport intuitiv pentru desfăşurarea
raţionamentelor gândirii;
- reprezentarea este sursă de informaţii pentru imaginaţia care combină şi
recombină idei, imagini;
- reprezentarea este sprijin necesar pentru înţelegerea sensului cuvintelor.

 Rolul de reglare se manifestă sub două aspecte:

- Pregătirea mintală, anticipată a acţiunilor, reprezentarea fiind un obiect mintal de
desfăşurare a acestora;
- Coordonarea şi corectarea desfăşurării acţiunilor.

PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE (LOGICE SAU INTELECTUALE)

GÂNDIREA

Trăsătură distinctivă cea mai importantă a psihicului uman.

Reprezintă treapta superioară a cunoaşterii.

Definiţie de tip descriptiv-explicativ

Gândirea este proces psihic de reflectare mijlocită generalizată şi abstractizată a

însuşirilor esenţiale, comune şi generale ale obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele
sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.

10
 Gândirea este proces psihic care realizează trecerea de la cunoaşterea concretului la
cunoaşterea abstractului , de la singular la general, de la aspectele de formă la cele de
conţinut, de la însuşiri neeseţiale la cele esenţiale, de la însuşiri exterioare şi variabile la
însuşiri interioare şi invariabile;

Definiţia operaţională

Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a

informţiilor bazate pe abstractizare, generalizare şi anticipare şi orientat către alegerea
alternativei optime din mulţimea alternativelor iniţial posibile.

LOCUL GÂNDIRII ÎN SPU (sistemul psihic uman)

Gândirea ocupă un loc central în procesul cunoaşterii şi activităţii omului deoarece ea

antrenează toate celelalte mecanisme psihice în realizarea cunoaşterii. Ea este denumită ,,stat
major” al SPU deoarece ea orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese şi funcţii
psihice.

LATURILE GANDIRII

1.Latura informaţională se referă la conţinutul gândirii format din unităţi

informaţionale despre obiecte, fenomene, relaţii.
2.Latura operaţională se referă la funcţionarea gândirii, la faptul că gândirea
presupune transformări ale informaţiilor pentru obţinerea unor produse.
Unitatea de bază,cea mai reprezentativă pentru gândire este noţiunea (conceptul).
Noţiunea este un reprezentant, un simbol mintal pentru o clasă de obiecte, fenomene,
relaţii la care noţiunea face trimitere. Orice noţiune are un conţinut logic dat de semnificaţii
referitoare la însuşirile esenţiale, comune, generale ale unei clase de obiecte, fenomene sau
relaţii. Orice noţiune are şi o formă verbală dată de limbaj, suportul unei noţiuni fiind cuvântul
sau expresia verbală.
Noţiunile ne ajută să generalizăm şi să relaţionăm obiectele, fenomenele din realitate şi
să restrângem diversitatea acestora uşurând astfel procesul cunoaşterii. În absenţa noţiunilor
cunoaşterea umană ar fi imposibilă deoarece orice obiect, fenomen artrebui cunoscut separat.
Noţiunile din gândire nu sunt izolate, ci interdependente şi ierarhizate. Ele se leagă
unele de altrele prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor, între noţiuni stabilindu-se relaţii
de coordonare, subordonare şi supraordonare. Prin relaţionarea noţiunilor se formează reţele,
sisteme de noţiuni sau piramide ale noţiunilor în care noţiunile de la bază sunt concrete şi
individuale, iar cele dinspre vârf sunt abstracte şi generale. Piramide ale noţiunilor pot fi alcătuite
pentru oricare domeniu al cunoaşterii umane.

11
 CLASIFICAREA NOŢIUNILOR

A. După gradul de generalitate:

- individuale se referă la un anumit obiect definit prin raportarea la o clasă.
- particulare se referă la o clasă de obiecte, fenomene, relaţii.
- generale se referă la mulţimea tuturor claselor.

B. După existenţa sau nu a unui corespondent concret şi imediat în

realitate:
- concrete fac trimitere directă la un obiect sau fenomen concret, activând în plan
mintal imaginea acestuia.
- abstracte sunt foarte îndepărtat sau desprinse de concret, nemai activând în plan
mintal reprezentarea. (Exemplu: infinitul, universul….)

C. După modul de formare şi conţinutul lor:

- empirice (pseudonoţiuni),cuprind în conţinutul lor însuşiri neesenţiale, concrete,
particulare, accidentale amestecate cu însuşiri esenţiale. Se formează pe căi neorganizate, prin
comunicare şi învăţare spontană. Sunt specifice gândirii copilului care nu poate face distincţia
între însuşirile neesenţiale şi esenţiale.
-ştiinţifice cuprind în conţinutul lor doar însuşirile esenţiale ale obiectelor,
fenomenelor, legităţile acestora, adică acele însuşiri comune şi generale pentru o întragă clasă de
obiecte, fenomene, relaţii, însuşiri care nu variază.
Exemplu: ,,Oricare fruct este o parte componentă a unei plante.”- este o noţiune
invariabilă.
Se formează pe căi organizate şi sistematice, de regulă, în procesul de învăţare. Au grade
diferite de abstractizare şi generalizare, sunt flexibile, structurate şi organizate în sisteme de
noţiuni.
Cu cât în sistemul cunoştinţelor unei persoane există mai multe noţiuni ştiinţifice, cu atât
gândirea sa este mai suplă şi mai flexibilă.

Cum se formează noţiunile?

Primele care apar în gândire sunt noţiunile empirice. Pe baza lor formându-se treptat prin
învăţare organizată şi sistematică în cadrul procesului de învăţământ, noţiunile ştiinţifice.
Noţiunile empirice au rol de premisă, ele pregătind operaţional însuşirea noţiunilor ştiinţifice,
dar pot fi uneori şi o piedică în formarea acestora dacă nu sunt depăşite. Adesea noţiunile
empirice pot fi atât de puternice în gândirea unei persoane, încât ele întârzie formarea celor
ştiinţifice, sau le pot elimina pe acestea, înlocuindu-le.
Exemple: prejudecăţi, superstiţii, etc.

2.Latura operaţională a gândirii cuprinde:

Totalitatea operaţiilor mintale de transformare a informaţiilor, de relaţionare,
prelucrare, interpretare şi combinare a noţiunilor cu scopul obţinerii de noi cunoştinţe sau
rezolvării de probleme.

Gândirea are două tipuri de operaţii:

12
 - operaţii fundamentale;
- operaţii intermentale.

1.Operaţiile fundamentale sunt prezente în orice act de gândire. Ele sunt: analiza,
sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea şi concretizarea logică.

Analiza este operaţia mintală de descompunere a unui întreg în părţi sau elemente
componente cu scopul determinării însuşirilor esenţiale şi a semnificaţiei fiecărui element în
cadrul întregului.

Sinteza este operaţia de reorganizare mintală a unui întreg, pornind de la părţi, elemente
sau însuşiri date izolat.
Analiza si sinteza sunt operaţii corelative (se petrec simultan).

Comparaţia este operaţia care constă în apropierea pe plan mintal a două obiecte,
fenomene sau clase de obiecte, fenomene cu scopul extragerii asemănărilor şi deosebirilor. Este
precedată de analiză şi sinteză. Comparaţia are la bază un criteriu.

Abstractizarea este un tip superior de analiză, o analiză a esenţialului prin care sunt
selectate, reţinute însuşirile esenţiale şi eliminate cele neesenţiale. Întotdeauna abstractizarea se
orientează pe vericală, de la însuşiri neesenţiale, variabile, de suprafaţă, la însuşiri esenţiale,
invariabile, de profunzime. Rezultatul abstractizării constă în formarea unei noţiuni sau idei. Prin
abstractizare gândirea face trecerea de la concret la abstract.

Generalizarea este un tip superior de sinteză prin care o însuşire sau relaţie esenţială
constatată într-un număr de cazuri particulare este extinsă la o întreagă clasă de obiecte,
fenomene sau relaţii.
Exemplu: Oxigenul este condiţia esenţială pentru menţinerea vieţii.
Prin generalizare, gândirea face trecerea de la individual şi particular la general.
Abstractizarea şi generalizarea sunt operaţii corelative.

Concretizarea logică reprezintă operaţia de aplicare a noţiunilor, principiilor şi legilor

generale în analiza, interpretarea şi explicarea realului cu diversitatea cazurilor sale
particulare.Prin concretizare, gândirea face trecerea de la abstract la concretul logic care nu se
identifică cu concretul senzorial iniţial, deoarece el redă obiectul în mulţimea însuşirilor sale
esenţiale.

2.Operatii instrumentale se realizeaza in cadrul celor fundamentale si difera in functie de

domeniul cunoasterii.
Acestea sunt:
A. Operatii algoritmice ce reprezinta o succesiune strict ordonata, adica bine
determinate de pasi, etape care odata parcurse conduc la obtinerea rezultatului corect.
Algoritmul reprezinta orice regula care, daca este urmata corect, va rezolva o problema.
Algoritmii se insusesc prin exercitiu, invatare, devenind deprinderi intelectuale sau practic
aplicative.
Ex: rezolvarea unei ecuatii de gradul I sau invatarea unor pasi de dans.

13
 B. Operatia euristica este o operatie flexibila, plastica si deschisa, de tipul
explorarii si cautarii, al elaborarii de ipoteze in care metoda de lucru nu este dinainte data, ci se
alcatuieste din mers.
Spre deosebire de operatiile algoritmice, operatiile euristice nu sunt strict determinate, ci
probabiliste, ramnificate fiind posibile mai multe modalitati de solutionare.
Practic, euristica reprezinta orice regula care permite reducerea numarului de incercari in
rezolvarea unei probleme ajutand astfel si la reducerea efortului mintal; euristica este un fel de
„scurtatura mintala” (shortcut mind).
Daca prin aplicarea unui algoritm ajungem cu siguranta la obtinerea rezultatului corect, prin
aplicarea unei operatii euristice rezultatul este incert si uneori chiar eronat daca nu s-a ales
varianta optima.
Ex:Drumul catre casa se face cu ajutorul operatiei algoritmice pentru ca deja se stiu pasii ce
urmeaza a fi facuti pentru a ajunge acasa, dar daca se alege alt drum pe care nu s-a mai mers,
atunci intervine operatia euristica.
Gandirea algoritmica este o gandire rigida, strict determinata, fixa, reproductiva,
automatizata si stereotipizata. Este o gandire rutiniera care este eficienta in situatiile comune,
obisnuite, familiare, strict determinate, in care individul este bine informat. Ea actioneaza in
solutionarea problemelor bine definite in care relatia dintre datele problemei si conditiile ei
precum si rezultatele partiale si finale sunt bine cunoscute.
Gandirea euristica este o gandire flexibila, plastica si inovatoare, evolutiva care descopera
teritorii noi. Ea intervine in solutionarea situatiilor noi, incerte, neobisnuite, nedeterminate, in
care individul nu este bine informat, necunoscand nici rezultatele nici metodele de a ajunge la
ele, ci acestea trebuiesc descoperite. Rezulta de aici faptul ca operatiile euristice pot fi un nucleu
generator pentru creatie.
Ex: dorim sa cumparam un produs electrocasnic si procedam algoritmic cumparand unul pe
care l-am mai avut si de care am fost multumiti, dar alegand un produs nou intervine gandirea
euristica intrucat nu se stie cu certitudine daca acel produs ne va satiface sau nu, urmand sa
alflam asta dupa achizitionarea lui.

Activitatile gandirii sunt:

- formarea notiunilor (conceptualizare)
- intelegerea
- rezolvarea de probleme
- creatia.
Formarea notiunilor (conceptualizarea) din gandire se sprijina pe capacitatea de
abstractizare si generalizare a insusirilor unor clase de obiecte care sunt apoi incluse intr-o
notiune (concept).
Intelegerea este activitatea caracteristica gandirii care asigura buna desfasurare a celorlalte
activitati. A intelege inseamna a integra o notiune sau o idee intr-un sistem de cunostinte, a
desprinde semnificatiile noilor informatii raportandu-le la cele insusite anterior. Este intotdeauna
o activitate constienta.

Formele intelegerii

A. Dupa modul de realizare intelegerea poate fi:

14
 - spontana (imediata) care nu necesita timp si efort mintal, operatii mintale se desfasoara
rapid, automatizat.
- discursiva (multifazica) care necesita timp si efort mintal si presupune parcurgerea unor
etape. Este prezenta atunci cand materialul este mai greu accesibil, dificil si este specifica
invatarii scolare.
Ex: intelegerea operatiei de inmultire, unde trebuie sa se inteleaga mai intai adunarea,apoi
adunarea repetativa, etc.
B. Dupa posibilitatea exprimarii, intelegerea poate fi:
-implicita atunci cand nu putem exprima verbal ceea ce am inteles;
-explicita cu posibilitatea exprimarii verbale.

Rezolvarea de probleme . De regula, gandirea nu intra in functiune in situatiile comune,

obisnuite, familiare, ci mai degraba in situatiile problematice care cer o anumita solutionare.
Problema este un obstacol cognitiv, o lacuna in cunoastere, o dificultate teoretica sau
practica ce se cere a fi solutionata.
De regula, o problema este atunci cand exista o neconcordanta intre mijloacele
intelectuale sau practice de care dispune subiectul la un moment dat si scopul care urmeaza a fi
atins, mijloacele dovedindu-se insuficiente pentru solutionarea si atingerea scopului.
Ex: a te afla in fata unei partituri muzicale in conditiile in care nu ai nici un fel de cunostinte in
domeniu.
In cazul problemelor complexe si dificile, rezolvarea lor este un proces multifazic ce
cuprinde urmatoarele etape:
a) definirea problemei (conturare)
b) formularea ipotezelor, a procedeelor de rezolvare si eventual testarea lor
teoretica si practica
c) stabilirea mintala a unei strategii de rezolvare a problemei
d) rezolvarea efectiva
e) obtinerea unui rezultat final, evaluarea lui si extragerea concluziilor pentru
viitor.
Creatia este o activitate la care gandirea participa alaturi de alte procese psihice cum ar fi
imaginatia, gandirea, orientand si verificand in procesul creatiei rezultatele imaginatiei.

2.MEMORIA

Memoria este procesul psihic cognitiv superior care definiste dimensiunea temporala a
organizarii noastre psihice, proces realizat sub forma intiparirii, stocarii si reactualizarii
informatiilor.
Memoria are rol esential in viata psihica, in adaptarea la mediu, in organizarea si reglarea
comportamentelor fiind „piatra unghiulara a dezvoltarii psihice” (Secenov).

15
 prezent

trecut ∆ viitor

Spunem despre memorie ca impinge cunoasterea mai departe, deoarece fara memorie omul
ar trai intr-un continuu prezent, fiecare stimul sau situatie i s-ar parea in permanenta noi, nu ar
avea posibilitatea utilizarii rezultatelor cunoasterii sale anterioare, aceasta trebuind reluata de
fiecare data de la inceput. Memoria este un proces al dezvoltarii social-istorice al omului.

Caracteristicile memoriei
 Selectiva, deoarece nu memoram, nu pastram si nu reactualizam totul, ci
doar acele informatii, experiente care corespund propriilor noastre trebuinte, scopuri,
dorinte, aspiratii.
 Activa , deoarece informatiile nu sunt memorate aidoma, ci sunt prelucrate
si apoi reactualizate intr-o forma mai mult sau mai putin diferita de forma lor initiala.

/ nevie (o foaie de hartie mototolita isi pastreaza urmele mecanice)→pasiva

Materia (fotografia)
\ vie ∕ biologica
\ psihologica / individuala
\ colectiva

 Mijlocita, deoarece pentru a usura memorarea, pastrarea si

reactualizarea informatiilor, memoria apeleaza la diferiti mijlocitori.
Ex: in activitatea de invatare, pentru a ne usura retinerea, apelam mijlocitori ca:
extragerea ideilor principale, alcatuirea de scheme, rezumate, etc.
 Inteligibila, deoarece memoria prelucreaza informatii facand apel
la gandire, la inteligenta, la criterii logice.

Procesele sau mecanismele mnezice (ale memoriei) sunt:

1. Intiparirea
2. Stocarea
3. Reactualizarea.

1) Întipărirea (sau memorare, fixare sau engramare) reprezintă primul proces pe care
memoria îl pune în funcţiune, de care depinde eficienţa celorlalte procese mnezice şi a
învăţării în general.
Eficienţa memorării depinde de 3 categorii de factori, şi anume:
a) Factori legaţi de particularităţile materialului de memorat: ( Din aceşti
factori rezultă şi nişte legi)
 natura materialului:
- intuitiv-concret sau verbal abstract;

16
 - descriptiv sau explicativ
Copiii memorează mai uşor materialele intuitiv concrete.
 volumul materialului:
Cu cât materialul e mai mare, cu atât memorarea e mai greoaie.
 Gradul de structurare, de organizare logică:
Cu cât e mai bine organizat, cu atât memorarea e mai facilă.
 Gradul de familiaritate a materialului:
Cu cât un material e mai familiar, cu atât memorarea e mai uşoară.
 Gradul de omogenitate:
Cu cât e mai crescut, cu atât e mai dificil de memorat un material.
 Modul de prezentare a informaţiilor cuprinse într-un material, şi anume: simultan sau
serial.
Prezentarea serială a informaţiilor, uşurează memorarea.
 Locul ocupat de anumite informaţii în structura unui material, şi anume: la început, la
mijloc sau la sfârşit.
Informaţiile plasate în partea de început şi în cea de sfârşit tind să fie memorate mai uşor.
Ex: Deşi un material e redusca volum, dacă e insuficient de organizat, tinde sa fie memorat mai
greu.

b) Factori legaţi de particularităţile mediului:

- factori de mediu fizic: temperatura, umiditatea, zgomot, climat socio-afectiv, momentul
în care se realizează învăţarea.
Mediul poate fi: stimulator, inhibitor, neutru.

c) Factori legaţi de subiect, de particularităţile lui psihice şi psiho-fiziologice:

stare de sănătate/boală, odihnă/oboseală, dispoziţie activă/pasivă, prezenţa motivaţiei, scopurile
stabilite, efortul voluntar depus, gradul de concentrare al atenţiei, prezenţa trăirilor afective, etc.

2) Păstrarea (stocarea sau conservare, depozitare) reprezintă al doilea proces pe care

memoria îl pune în funcţiune, proces care face posibilă reţinerea pentru un timp scurt/lung a
celor memorate.
La fel ca memorarea, păstrarea e tot un proces activ pentru că presupune păstrarea continuă a
datelor memorate, prelucrarea şi includerea lor în noi sisteme de legături, chiar dacă subiectul nu
e conştient de aceste prelucrări. Eficienţa ei depinde de următorii factori:
a) Modul în care s-a realizatanterior memorarea : pe bază de idei principale sau
pe unităţi de conţinut sau textual.
Concluzia: evitarea memorării mecanice.

b) Gradul de organizare logică a unui material : cele bine organizate tind să se

păstreze mai mult şi mai bine decât cele nesistematizate.

În funcţie de durata păstrării distingem următoarele niveluiri ale memoriei:

- memoria de foarte scurtă durată (fracţiuni de secunde);
- memoria de scurtă durată (MSD) (8-10 min).
- memoria de lungă durată (MLD) în care informaţia e păstrată un interval
de timp mai mare decât 8-10 min, deci de ordinul minutelor, orelor, anilor, toată viaţa.

17
Se ajunge la MLD prin MSD.

3. Reactualizarea (reactivare sau ecforare) presupune scoaterea la suprafaţă a

datelor memorate şi păstrate în vederea utilizării lor.
Are două forme:
1. Recunoaşterea e mai uşoară pentru că presupune reamintirea informaţiei în prezenţa
stimulului. Se bazează pe percepţie.
2. Reproducerea este mai complexă pentru că reactualizarea informaţiilor are loc în absenţa
stimulului. Solicită implicarea unor procese mai complexe: gândirea, atenţia, limbajul, voinţa.
Ambele se pot realiza cu sau fără efort voluntar şi au grade diferite de precizie.

Calităţile memoriei

 volumul memoriei;
 organizarea sau gradul de structurare al memoriei; în general
 supleţea (flexibilitatea) memoriei;

 precizia (exactitatea) memoriei;

 rapiditatea memoriei;
 durata păstrării; se referă la unele din
procesele mnezice
 exactitatea (fidelitatea) reactualizării;
 promptitudinea (rapiditatea) reactualizării.

Toate calităţile nu sunt înăscute, ci dobândite prin învăţare, exerciţiu. Odată dezvoltate, ele se
transformă în aptitudini intelectuale, care împreună cu alte aptitudini duc la reuşita în învăţare.

Fomele memoriei
A. După prezenţa sau absenţa intenţiei, a scopului, a procedeelor
utilizate şi a efortului voluntar depus, distingem:
1.Memoria involuntară se caracterizează prin faptul că procesele mnezice se produc fără
intenţie şi efort, în absenţa unui scop şi a utilizării unor procedee psihice. Eficienţa ei depinde de
următorii factori:
a) gradul de implicare al subiectului în activitate. Pentru a creşte eficienţa
învăţării nu trebuie să ne limităm la repetarea pasivă a unui material, ci activ, adică să-l
prelucrăm mintal.
b) Semnificaţia materialului pentru subiect: Cu cât o informaţie este mai
importantă pentru o persoană în raport cu experienţa sa anterioară, cu atât această
informaţie este reţinută involuntar mai uşor.
c) Prezenţa intereselor, atitudinilor, convingerilor, dorintelor, motivaţiilor: Se
reţine involuntar mai uşor un material care corespunde propriilor interese, scopuri,
dorinţe, trebuinţe, etc.

2.Memoria voluntară este subordonată intenţiei, scopului şi controlului deliberat,

presupunând depunerea unui efort mintal şi utilizarea unor procedee mnezice. Este
indispensabilă învăţării şcolare eficiente.

18
 B. După implicarea/neimplicarea înţelegerii avem:
1.Memorarea mecanică reprezintă simpla repetare a unui material în absenţa înţelegerii lui.
Caracteristici: este lipsită de durabilitate, eficienţă, conducând la o învăţare formală, prin care
sunt reţinute doar formele verbale, nu şi conţinutul logic.
2.Memoria logică presupune înţelegerea celor memorate, adică implicarea gândirii. Se
bazează pe asociaţii logice între informaţii.
Caracteristici:
- conduce la o învăţare autentică prin care se reţine atât forma verbală, cât şi conţinutul
logic;
- e mai durabilă, mai economicoasă din punct de vedere al numărului de repetiţii
- în timp volumul unui material reţinut logic creşte deoarece de el se vor ancora treptat noi
informaţii;
- posibilitatea de a transfera cunoştinţele memorate logic în alte domenii sau activităţi este
mult mai mare;
- este predominantă la adult.

C. După implicarea unui anumit analizator memoria poate fi

predominant:
- vizuală;
- auditivă;
- chinestezică;
- tactilă;
- gustativă;
- olfactivă.

UITAREA

Uitarea este un fenomen psihic general uman strâns legat de memorie care constă în
strângerea datelor memorate.
Uitarea poate fi un fenomen pzitiv, deoare previne supraîncărcarea memoriei, înlăturând
informaţiile de detaliu, nerelevante, nenecesare, dar si un fenomen negativ atunci când conduce
la ştergerea de informaţii utile pentru scopurile şi interesele subiectului.
Are forme diferite:
- totală;
- parţială;
- momentanş;
- recunoaştere şi reproducere falsă.
Cercetările arată că materialul fără sens se uită masiv şi aproape imediat după învăţare şi apoi
din ce în ce mai puţin pe măsura scurgerii timpului.
Uitarea are cauze diferite şi ritmuri diferite de la o persoană la alta. În şcoală principala
cauză a uitării, constituind-o organizarea ineficientă a învăţării.

Combaterea uitării:
 Repetiţia care, pentru a fi eficientă, trebuie să îndeplinească 3 cerinţe:

19
1. să se realizeze un număr optim de repetiţii;
2. să se repete cu pauze;
3. să se recurgă la anumite forme de repetiţii considerate mai eficiente:
- să folosim repetarea logică în locul celei mecanice şi repetiţia bazată pe implicarea
activă (organizări, reorganizări, stabilirea de corelaţii logice, reproducerea cu cuvinte
proprii) în locul celei pasive bazată pe simpla recitire a unui material.
- să utilizăm repetiţia comasată bazată pe repetarea integrală a materialului si/sau cea
eşalonată constând în repetareamaterialului pe părţi în funcţie de volumul şi gradul său de
dificultate.

LIMBAJUL

Limbajul reprezintă activitatea de comunicare interumană realizată prin intermediul limbii

şi a resurselor ei.

Raporturile dintre limbă şi limbaj

Deşi legate între ele, limba şi limbajul sunt realităţi diferite. Limba reprezintă un sistem
de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) istoriceşte constituit cu ajutorul căruia se
realizează comunicarea între oameni, adică limbajul.
Limbajul reprezintă manifestarea individuală a limbii sau ,,limba în acţiune”, adică
modul concret în care individul utilizează elementele limbii în procesul comunicării sale cu
ceilalţi.
Limbajul este o conduită specific umană de tip superior care organizează şi
direcţionează toate componentele SPU. (sistemul psihic uman)
Dintre componentele SPU, importantă este relaţia dintre gândire şi limbaj, gândirea
umană fiind prin excelenţă o gândire verbală. De asemenea, şi celelalte procese psihice sunt
influenţate şi organizate calitativ de limbaj, întreaga personalitate formându-se şi exteriorizându-
se prin intermediul limbajului.

Funcţiile limbajului sunt:

1) Funcţia de comunicare se referă la faptul ca prin limbaj omul poate exterioriza
conţinutul tuturor proceselor sale psihice
2) Funcţia cognitivă, se referă la faptul că, deşi realitatea nu e cunoscută direct prin limbaj,
ci prin intermediul proceselor cognitive, totuşi limbajul facilitează cunoaşterea prin
vehicularea cunoştinţelor de la o persoană la alta. Fără limbaj cunoaşterea realităţii ar fi
mult îngreunată. (surdo- muţi).
3) Funcţia de reglare şi de autoreglare se referă la faptul că prin limbaj omul poate
influenţa, produce, conduce, interveni asupra conduitelor celorlalţi, dar şi asupra propriei
conduite.
4) Funcţia expresivă (funţia afectivă) se referă la faptul că prin limbaj omul îşi poate
manifesta unele stări şi trăiri afective la fel ca şi prin comportamentele expresive
(mimica, gestica).
5) Alte funcţii:
- funcţia simbolic- reprezentativă;

20
- ludică (de joc)
- dialectică (ne soluţionăm conflicte;
- catartică (are funcţie de eliberare a unor tensiuni interne: spovedania la preot; convorbirea cu
un psiholog, etc).

Formele limbajului:

A) După criteriul perceperii sau neperceperii:

 Limbaj extern;
 Limbaj intern.

dialogat

oral monologat

Limbajul extern colocvial

scris

Limbajul extern are toate funcţiile de mai sus, dar esenţială este funcţia de comunicare.
Limbajul intern îndeplineşte în pricipal funcţia de cunoaştere şi autoreglare. Este asonor (se
desfăşoară pe plan mintal), e rapid, e prescurtat şi schematic, are o structură gramaticală
simplificată, e caracterizat de ideomotricitate Gândirea funcţionează în limbajul intern.

IMAGINAŢIA

Este un proces psihic cognitiv superior de elaborare a unor imagini, idei, planuri,
proiecte noi prin combinarea şi recombinarea într-o formă originală a datelor experienţei
anterioare

Locul imaginaţiei în SPU

Prin imaginaţie omul îşi poate extinde nelimitat procesul cunoaşterii, elaborând imagini
asupra viitorului
Caracteristic imaginaţiei este combinatorica imaginativă care reprezintă ansamblul proceselor
mintale prin care imaginaţia combină, recombină datele experienţei anterioare.

Formele imaginaţiei

A) După prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar:

visele din timpul somnului

 involuntară
reveria

21
 imaginaţia reproductivă

 voluntară.

imaginaţia creatoare

B) După gradul de activizare al subiectului:

 pasivă (visele şi reveria);
 active (imaginaţia reproductivă, creatoare)

C) După domeniul în care se desfăşoară:

 ştiinţifică;
 tehnică;
 literară.

Rolul imaginaţiei în SPU

Are rol în activitatea de cunoaştere a unor fapte, fenomene viitoare.

Se implică în stabilirea scopurilor activităţilor, în elaborarea planurilor de acţiune, precum şi
în procesul de creaţie alături de gândire.

SUBSISTEMUL STIMULATIV ENERGIZANT AL SPU

MOTIVAŢIA

La baza tuturor faptelor acţiunilor, comportamentelor se află întotdeauna o serie de mobiluri

interne care le impulsionează şi le susţin energetic.
Motivaţia răspunde la întrebarea ,,De ce?”, întrebare care face trimitere la cauza acţiunii, la
motivul ei, la factorul determinant al acesteia.
Nici un comportament uman nu există, nu apare şi nu se manifestă de la sine fără o anumită
stimulare şi susţinere energetică, adică fără o motivaţie.
În sens larg motivaţia reprezintă ,,totalitatea mobilurilor interne ale conduitei înnăscute sau
dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe psihologice sau idealuri
abstracte.” (Al. Roşca)

Funcţiile motivaţiei:
1) Stimulare şi de susţinere energetică;
2) Orientare sau de direcţionare.
Observaţii:
1) Orice act de conduită este motivat.
2) Conduitele umane sunt însă plurimotivate.

22
 3) Omul nu se află la discreţia stimulilor din mediul extern. Aşadar întotdeauna
stimulările externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne ale persoanei.

Aşadar acest principiu afirmă că sursa acţiunilor umane nu trebuie căutată doar în afara
sau în interiorul persoanei, ci în interacţiunea dintre cauzele externe şi condiţiile interne.

Structurile motivaţionale (sunt extrem de diverse)

1) Trebuinţele sunt structuri motivaţionale fundamentale care reflectă echilibrul biopsiho-
social al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. Ele apar sub forma unor stări,
nevoi de reechilibrare.

Clasificarea trebuinţelor:
A) După geneza lor:
1.Trebuinţele primare sunt trebuinţe cu care omul se naşte care au loc de asigurare a
integrităţii fizice a organismului, sunt vitale, sunt comune pentru om şi animal, la om fiind
modelate socio-cultural.
Ele pot fi:
- trebuinţe biologice (organice): foame, sete, sexuale….
- Trebuinţe funcţionale (fiziologice): mişcare, relaxare, acţiune …..

2.Trebuinţele secundare sunt dobândite în ontogeneză. Au rol de asigurare a integrităţii

psihice şi sociale.Pot fi:
- trebuinţe materiale (confort, locuinţă, unelte şi instrumente, etc)
- trebuinţe sociale (de comunicare, de relaţionare, etc)
- trebuinţe spirituale (cognitive, cele etice, estetice, de autoanalizare).
Satisfacerea trebuinţelor determină reducerea tensiunilor asociate lor şi prin urmare
stingerea sau dispariţia trebuinţelor respective.
Psihologul american A. Maslow clasifică trebuinţele şi le organizează sub forma unui
model ierarhic piramidal, cunoscut sub denumirea de ,,Piramida trebuinţelor.”
Piramida trebuinţelor cuprinde 8 trepte (de la bază):
- treapta trebuinţelol biologice;
- trebuinţe de securitate (de apărare a integrităţii fizice, psihice);
- trebuinţele sociale;
- trebuntele eul-ui (de stimă, statut)
- trebuinţele de autoanalizare (de valorificare a propriilor capacităţi, aptitudini);
- trebuinţele cognitive (nevoia de a ştii, de a cunoaşte, de a inventa,de a crea);
- trebuinţele etice şi estetice (nevoia de adevăr, dreptate, echilibru);
- trebuinţele de concordanţă între cunoaştere, trăire şi acţiune.

2) Motivele reprezintă transpuneri în plan subiectiv ale stărilor de necesitate. Spre deosebire
de trebuinţă care nu declanşează mereu o acţiune, motivul asigură mereu efectuarea
comportamentelor de satisfacere a unei trebuinţe.

Aşadar, motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează o acţiune.
Motivele au două funcţii:
- de acţiune, stimulare şi susţinere energetică:

23
 - funcţia de direcţionare (orientare) a conduitei.
Motivele umane sunt extrem de variate. Ele pot fi:
- conştient/inconştient;
- inferior/superior;
- individuale/sociale;
- minore/majore.
-
FORMELE MOTIVAŢIEI

 După natura stimulărilor care o produc:

1.Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări premiale, cum ar fi: recompensa, lauda,
încurajarea, susţinerea pozitivă, aprecierea pozitivă, acordarea respectului.
Motivaţia pozitivă are următoarele efecte:
- efecte stimulative asupra performanţelor activităţii, conducând la îmbunătăţirea lor;
- determină apariţia stării afective pozitive, cum ar fi: bucurie, satisfacţie, optimism, etc;
- conduce la stabilizarea comportamentului (comportamentul stimulat pozitiv tinde să se
repete);
- optimizarea relaţiilor interumane.

2.Motivaţia negativă este produsă de stimulări aversive: pedeapsa, ameninţare, ceartă,

mustrare, critică, aversiune.
Motivaţia negativă are următoarele efecte:
- diminuarea performanţelor activităţii;
- determină apariţia de stări afective negative (supărare, teamă, etc);
- conduce la inhibarea comportamentului;
- în planul relaţiilor interumane au efecte de respingere.

 După procesele psihice care odetermină, motivaţia poate fi:

1.Motivaţia cognitivă îşi are originea în nevoia de a cunoaşte, explora, descoperi, etc. Forma
ei tipică este curiozitatea cognitivă sau epistemică.
2.Motivaţia afectivă este determinată de nevoia de obţinere a iubirii, afecţiunii, aprobării,
consideraţiei din partea altor persoane.

 După sursa producătoare:

1.Motivaţia extrinsecă: sursa producătoare a acţiunii se află înafara subiectului, fiind
exterioară acţiunii în cauză. Motivaţia extrinsecă se satisface prin însăşi obţinerea recompensei.
2.Motivaţia intrinsecă are sursa declanşatoare în interiorul subiectului, adică în: nevoile,
trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile persoanei.
Exemplu: învăţ din nevoia de a cunoaşte; fac ceva pentru că mă interesează, pentru că sunt
pasionat, am o nevoie artistică, de relaxare. Motivaţia intrinsecă se satisface prin însăşi realizarea
acţiunii respective, motivaţia intrinsecă nedepinzând de o recompensă.
Observaţie (pentru motivaţia intrinsecă):
Cercetările au demonstrat faptul că motivaţia intrinsecă are o funcţie generatoare foarte
puternică, funcţionând ca un sistem reglator care tinde să rămână totdeauna la un nivel optim de
intensitate.

24
În practică cele două forme de motivaţie se îmbină, acţiunile umane fiind motivate şi din interior
şi din exterior, una dintre cele două forme fiind însă predominantă.

Compararea productivităţii formelor motivatiei

1) Motivaţia pozitivă este mai productivă decât cea negativă, cea cognitivă mai productivă
decât cea afectivă, cea intrinsecă mai eficientă decât cea extrinsecă.
2) Dacă vom compara formele motivaţiei, ţinând cont şi de alte aspecte (vârsta, trăsături
psihice de personalitate) putem constata că raportul se schimbă:

Relaţia dintre motivaţie şi performanţă

Cercetările au demonstrat că relaţia dintre intensitatea motivaţiei (IM) şi nivelul performanţei

obţinute (NP) depinde de două variabile: complexitatea sarcinii (activităţii); dificultatea sarcinii
care e dată de modul în care o apreciază subiectul.
În cazul primei variabile, sarcinile pot fi:
- simple
- complexe
În cazul sarcinilor simple legea motivaţiei este:
,,Pe măsură ce creşte IM creşte şi NP obţinute în activitate”
În cazul sarcinilor complexe legea este:
,,Creşterea intensităţii motivaţiei (IM), determină creşterea NP, însă până la un punct critic,
dincolo de care, o creştere continuă a motivaţiei nu mai determină îmbunătăţirea performanţelor,
ci dimpotrivă, diminuarea lor. Acest nivel optim al intensităţii motivaţiei care conduce la
obţinerea celor mai bune performanţe poartă numele de optim motivaţional (OM).
Aşadar, OM reprezintă tocmai acel punct sau zonă critică cuprinsă între nivelul minim şi
nivelul maxim al intensităţii motivaţiei.
Submotivarea defineşte situaţia în care IM este mult prea scăzută. Aşadar, atunci când nu ne
motivăm la un nivel suficient, rezultatele sunt slabe.
Supramotivarea se referă la situaţia în care IM este mult prea crescută, excesivă. Aşadar,
supramotivarea dezorganizează activitatea, stresează şi oboseşte subiectul, îi epuizează energia
înainte de finalizarea sau chiar de confruntarea efectivă cu sarcina, conducând ca şi submotivarea
la eşec.
Optimul motivaţional (OM) diferă de la o persoană la alta în funcţie de:
- capacităţile persoanei:
- echilibrul emoţional;
- gradul de dificultate al sarcinii.

Variabila (gradul de dificultate al sarcinii) care se referă la felul în care subiectul apreciează,
evaluează o sarcină ca fiind mai mult sau mai puţin dificilă. Sunt posibile trei situaţii:
1. Atunci când subiectul subestimează dificultatea unei activităţi.
2. Atunci când subiectul supraestimează dificultatea sarcinii.
3. Atunci când subiectul evaluează corect gradul de dificultate al sarcinii.
Concluzie:
Pentru obţinerea în cadrul unei activităţi a OM, trebuie să pornim de la o evaluare corectă a
gradului de dificultate al sarcinii

25
 AFECTIVITATEA

Omul nu se raportează indiferent la realitatea externă. Dimpotrivă, diferitele aspecte ale lumii
externe (obiecte, fenomene, situaţii, persoane) ajung să trezească în conştiinţa subiectului
anumite rezonanţe care iau forma proceselor afective.
Aşadar, procesele afective sunt procese psihice care reflectă modul în care omul se
raportează la diferitele aspecte ale lumii externe sub forma unor trăiri atitudinale.
Important nu e stimulul extern, ci mai ales semnificaţia pe care o are acesta pentru subiect. Se
numeşte valoare afectivă a subiectului.

Proprietăţile proceselor afective sunt:

o Caracterul subiectiv: se referă la faptul că trăirile afective sunt proprii unei persoane, ţin
de subiectivitatea ei.
o Intensitatea: se referă la forţa, tăria, profunzimea cu care se manifestă o trăire afectivă.
Trăirile pot fi: slabe sau intense.
o Durata se referă la întinderea, persistenţa în timp a trăirii afective. Trăirile afective pot fi:
de scurtă durată sau de lungă durată.
o Polaritatea reprezintă tendinţa stărilor afective de a gravita în jurul polului pozitiv sau
negativ, ele având un caracter plăcut sau neplăcut, tensional sau relaxant, încordat sau
destins, mobilizator (stenic) sau demobilizator (astenic).
o Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi trăiri
afective sau de la o stare afectivă la alta.
o Expresivitatea este capacitatea trăirilor afective de a se exterioriza sub forma
expresiilor emoţionale.
Oricare proces afectiv presupune 3 aspecte:
1) Trăirea afectivă propriu-zisă
2) Manifestările comportamentale externe
3) Modificările organice (vegetative)

Clasificarea proceselor afective:

După proprietăţile lor (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate),

După gradul lor de conştientizare (puternic sau slab conştientizate),
După formele motivaţionale din care apar (unele apar din satisfacerea/nesatisfacerea
scopurilor, trebuinţelor, aspiraţiilor)
se clasifică în 3 categorii:
A) Procese afective primare: dispoziţiile organice şi afectele;
B) Procesele afective complexe: emoţiile şi dispoziţiile afective;
C) Procesele afective superioare: sentimentele şi pasiunile.

Dispoziţiile organice sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate/boală,
odihnă/oboseală, precum şi diferitele manifestări organice.

26
Afectele sunt trăiri afective simple, impulsive, foarte intense şi violente, de scurtă durată care
apar brusc şi se desfăşoară impetuos.
Exemplu: plânsul, râsul isteric, spaima, groaza, teroarea, disperarea, teroarea.

Emoţiile sunt procese afective de scurtă durată, active şi intense care se dezvoltă gradat,
procesual.
Exemplu: ,,Nu mă bucur în general, ci de ceva anume.”

Dispoziţiile afective sunt trăiri afective difuze şi generalizate, de intensitate variabilă şi o durată
variabilă.
Exemplu: Spunem despre o persoană că are o fire optimistă/ursuză.

Sentimentele sunt procese afective intense de lungă durată, relativ stabile, specific umane şi
condiţionate social istoric.
Exemplu: Spunem despre o persoană că e respectuoasă.
Sentimentele pot fi:
o Sentimente intelectuale: curiozitatea cognitivă, nevoia de creaţie, îndoiala, certitudinea,
dragostea de adevăr, mirarea, etc.
o Sentimente estetice: admiraţie, extaz, etc.
o Sentimente morale: responsabilitatea, sentimentul datoriei, patriotismul, spiritul civic,
o Sentimente sociale: potiteţea, respectul, toleranţa, sociabilitatea (cu opusele lor).
o Sentimentele eu-lui: demnitate, modestie, speranţa, sentimente de
superioritate/inferioritate, etc.

Pasiunile sunt procese afective cu orientare, grad de stabilitate şi generalitate foarte mare care
antrenează în desfăşurea lor întreaga personalitate. Sunt de două tipuri:
o Pozitive (mobile): pasiunea pentru cunoaştere, creaţie, pentru un domeniu al vieţii, etc;
o Negative (oarbe): patimi, vicii (pasiunea pentru alcool, fumat, etc).

Rolurile proceselor afective

1) Rolul de adaptare, organizare şi de reglare a conduitei umane:

o Atunci când trăirea afectivă are o intensitate mare produce o dezorganizare a conduitei,
împiedicând realizarea eficientă a unei activităţi. Aşadar, în această situaţie trăirile afective
au caracter dezadaptativ
Atunci când trăirile afective au intensitate medie, procesele afective au rol de organizare a
conduitei. Aşadar, în această situaţie, trăirile afective au un caracter adaptativ, benefic
pentru activitatea desfăşurată.
Există aşadar, nu doar un optim motivaţional (OM), cât şi un optim afectiv (OA).

2) Rolul de susţinere energetică a activităţii

Procesele afective ofereră energia necesară funcţionării proceselor şi activităţilor cognitive.

3) Rolul în procesul cunoaşterii interpersonale

Prin afectivitate oamenii se raportează nu doar la obiectele şi fenomenele, situaţiile lumii
externe, ci şi unii la alţii..

27
 SUBSISTEMUL REGLATOR

VOINŢA

Voinţa este procesul psihic de autoreglaj superior realizat prin mijloace verbale care
constă în mobilizarea şi concentrarea energiei psiho-nervoase în direcţia depăşirii
obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
Cea mai importantă caracteristică a voinţei este reglajul sau efortul voluntar.

Caracteristicele reglajului voluntar sunt:

1) Se realizează în vederea atingerii unor scopuri conştient stabilite.

2) Presupune nu doar stabilirea unui scop, ci şi decizia sau intenţia de atingere a scopului.

3) Presupune nu doar decizia, ci şi anticiparea mintală a desfăşurării acţiunii pe tot parcursul

ei, adică alcătuirea unui plan mintal.

4) Efortul voluntar depus în vederea atingerii unor scopuri conştient stabilite presupune şi
depăşirea anumitor obstacole, bariere, dificultăţi.

5) Efortul voluntar depus depinde de numărul şi de calitatea obstacolelor cu care subiectul

se confruntă până la atingerea scopurilor.

6) Efortul voluntar depinde direct proporţional şi de valoarea scopului care trebuie atins,
adică de semnificaţia lui pentru subiect.

7) Efortul voluntar nu trebuie confundat cu efortul fizic, muscular, el fiind o modalitate de

organizare a energiei psihonervoase.

8) Reglajul voluntar este trăit ca o încordare intensă, ca o tensiune psihică în vederea

atingerii scopului, fiind însoţit de satisfacţie, dar şi de oboseală, dacă se prelungeşte prea
mult. Rezultă că pentru realizarea unor activităţi complexe şi de durată trebuie îmbinate
activitatea voluntară care presupune efort cu momentele de odihnă, de recuperare.

Etapele activităţilor voluntare

Este voluntară acea activitate care se desfăşoară pe baza conştientizării motivului, scopului,
mijloacelor de atingere a scopului, efectelor eventualelor erori şi a intervenţiei corectoare a
subiectului.

Etapele activităţilor voluntare sunt:

1. Apariţia motivaţiei activităţii constă în apariţia unor motive care generează anumite
scopuri şi în orientarea preliminară spre ele.

28
 2. Analiza şi lupta motivelor constă în apariţia mai multor motive şi, legate de acestea, a
mai multor scopuri.

3. Luarea hotărârii are loc în urma unei deliberări. Pe baza hotărârii luate apare intenţia de
a acţiona şi se definitivează planul mintal de desfăşurare a acţiunii.

4. Execuţia se realizează pas cu pas dacă împrejurările sunt favorabile. Execuţia reprezintă
indicatorul obiectiv de dezvoltare a voinţei.

5. Verificarea rezultatului obţinut şi extragerea concluziilor pentru viitor are loc pe baza
conexiunii inverse. Astfel, dacă rezultatul obţinut nu este cel scontat, adică dacă scopul
nu a fost atins, acţiunea se reia de la una din fazele anterioare. Dacă însă rezultatul este
mulţumitor, pe baza lui se extrag concluzii pentru acţiunile viitoare.

Ex.Cand am nevoie sa ma relaxez si aleg sa stau acasa sau sa merg intr-o vacanta...

Calitatea voinţei
a) Puterea voinţei= intensitatea efortului voluntar depus în confruntarea cu obstacolele
importante. Opusul ei este slăbiciunea voinţei.

b) Perseverenţa presupune realizarea unui efort voluntar pe o perioadă lungă de timp chiar
în condiţiile în care aparent nu ar fi posibilă continuarea activităţii. Opusul ei este
încăpăţânarea

c) Tăria şi fermitatea voinţei reprezintă capacitatea de a suporta dificultăţile, privaţiunile.

Opusul este delăsarea.

d) Independenţa şi iniţiativa reprezintă gradul de autodeterminare al persoanei şi se

exprimă în tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinţei proprii. Opusul
independenţei este dependenţa sau hipersugestibilitatea. Opusul iniţiativei este lipsa de
iniţiativă.

e) Promptitudinea deciziei este rapiditatea cu care deliberăm într-o situaţie complexă şi

urgentă adoptând hotărârea cea mai potrivită. Opusul este nehotărârea,degiversarea

f) Stăpânirea de sine presupune capacitatea de autocontrol voluntar în situaţii dificile.

Opusul este nestăpânirea de sine (impulsivitatea).

g) Alte calităţi ale voinţei: consecvenţa, tenacitatea, hotărârea, curajul, disciplina,

autocontrolul.

Odată formate şi dezvoltate însuşirile voinţei, intră în structura caracterului persoanei,

devenind trăsături volitive de caracter, voinţa fiind ,,coloana vertebrală a caracterului persoanei”

29
 ATENŢIA

Atenţia este fenomen psihic de orientare şi de concentrare selectivă a energiei

psihonervoase asupra unor obiecte, fenomene, sarcini, etc, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai
profundă.
Atenţia nu este un proces psihic propriu-zis deoarece ea nu are un conţinut propriu de
informaţii, ci este o funcţie psihică care are rol de premisă, de condiţie, de factor facilitator al
proceselor şi activităţilor psihice cognitive (de cunoaştere, de învăţare, de muncă, etc). Atenţia
modulează tonusul nervos necesar bunei desfăşurări a celorlalte procese şi activităţi psihice
conştiente, uşurând desfăşurarea optimă a acestora. Astfel percepem, memorăm, gândim,
învătăm mult mai bine atunci când suntem atenţi.

Caracteristicile atenţiei sunt:

1. Orientarea precisă spre ceva anume;
2. Selectivitatea, adică orientarea doar spre anumiti stimuli din câmpul perceptiv;
3. Concentrarea optimă a energiei psihonervoase spre ceea ce reprezintă obiectul atenţiei
aflat în focarul de conştiinţă clară, în timp ce restul stimulilor care-l înconjoară sunt
reflectaţi mai vag, mai imprecis, mai eronat.
Clasificarea formelor atenţiei
A) După direcţia orientării:
- internă (propriile trăiri);
- externă.
B) După natura reglajului:
- involuntară;
- voluntară;
- postvoluntară.
Atenţia involuntară: forma cea mai simplă de atenţie prezentă şi la animale care se manifestă
spontan, fără intenţie şi efort. Este determinat de factori interni şi externi.
Factorii externi care determină apariţia atenţiei involuntare sunt:
- intensitatea stimulilor;
- noutatea stimulilor;
- neobişnuitul stimulilor;
- mobilitatea unui stimul pe un fond static;
- gradul de complexitate al stimulilor;
- apariţia sau dispariţia bruscă a stimulilor;
- conturul cromatic special;
- natura stimulului: imaginile trezesc mai bine atenţia involuntară decât cuvintele, iar
figurile umane trezesc mai uşor atenţia decât imaginea unor obiecte;
- poziţia unui stimul în câmpul perceptiv (stimulii cu o poziţie centrală sunt mai uşor de
sesizat decât cei periferici).
Factorii interni care determină atenţia involuntară sunt:
- semnificaţia stimulilor pentru subiect
- rezonanţa afectivă a stimulilor
Avantajul atenţiei involuntare nu produce oboseală.
Dezavantajul: este ineficientă în activităţi complexe, dificile, monotone, de lungă durată.

30
Atenţia voluntară: forma superioară de atenţie prin mecanismele ei de producere şi prin efectele
pentru activitate. Este intenţionată şi autoreglată voluntar şi conştient prin:
- orientarea intenţionată spre obiectul atenţiei
- prin intensificarea activităţii psihice prin inhibarea voită a altor preocupări, prin izolarea
de factori perturbatori sau prin limitarea influenţei acestora, precum şi prin menţinerea
stării de concentrare pe toată durata îndeplinirii activităţii.

Factorii care facilitează manifestarea atenţiei voluntare sunt:

- stabilirea clară şi precisă a scopurilor activităţii;
- stabilirea etapelor activităţii cu identificarea celor mai dificile care cer o atenţie mai
încordată;
- stabilirea semnificaţiei activităţii desfăşurate precizându-se efectele pozitive ale finalităţii
ei;
- asigurarea unei ambianţe favorabile cu eliminarea influenţei factorilor perturbatori.

Avantajul: este indispensabilă pentru realizarea activităţilor complexe, dificile, de durată.

Dezavantaje: generează oboseala şi e greu de întreţinut pe termen lung.

Atenţia postvoluntară: forma cea mai eficientă şi mai consolidată a atenţiei. Prin exersarea unui
timp mai îndelungat a atenţiei voluntare se ajunge în final la automatizarea ei prin reducerea
treptată a efortului necesar pentru orientarea şi concentrarea atenţiei. Se ajunge astfel la formarea
treptată a deprinderii de a fi atent.
Observaţie: Între cele trei forme nu există o separaţie clară.

Calităţile atenţiei:

1) Volumul atenţiei: reprezintă numărul de elemente care pot fi cuprinse simultan în

câmpul atenţiei şi asupra cărora atenţia se poate orienta şi concentra simultan cu aceeaşi
claritate.
Volumul atenţiei depinde de:
- gradul de asemănare al elementelor;
- posibilitatea de a le reuni într-un întreg printr-o semnificaţie comună;
- nivelul de dezvoltare al cunoştinţelor;
- de vârstă, de starea de sănătate, de odihnă.
Volumul poate fi crescut prin:
- organizarea în structuri cu sens a elementelor;
- scăderea complexităţii lor, în sensul că, dacă au puţine proprietăţi uşor de distins, ele se
vor recepţiona în mod sporit;
- creşterea interesului subiectului pentru activităţi;
- antrenament special;
- prin activitate profesională.

2) Stabilitatea: reprezintă persistenţa în timp a orientării şi concentrării atenţiei. Depinde

de:
- importanţa sarcinii desfăşurate;
- durata sarcinii;

31
 - caracterul ei atractiv;
- vârsta (preşcolar = 12-15 minute, şcolarul mic = 20-25 minute, şcolarul mare = 40-50
minute, adult = 60-90 minute).
Opusul ei este labilitatea atenţiei.

3) Concentrarea exprimă gradul de claritate, de intensitate al atenţiei şi de delimitare a ei

de influenţele perturbatoare. Depinde de:
- semnificaţia sarcinii pentru subiect;
- gradul de organizare al activităţii;
- interesul subiectului pentru activitatea desfăşurată;
- antrenamentul special de rezistenţă la factori perturbatori.
Opusul ei este, distragerea atenţiei.

4) Mobilitatea (flexibilitatea) reprezintă deplasarea şi reorientarea atenţiei de la un obiect

sau de la o activitate la alta, însă într-un interval de timp optim care trebuie să fie de
maxim 1/6 dintr-o secundă. Opusul ei, inerţia atenţiei.
Depinde de:
- varietatea şi profunzimea intereselor persoanei;
- nivelul de dezvoltare al cunoştinţelor ei, etc.

5) Distributivitatea reprezintă capacitatea de a desfăşura simultan două sau mai multe

activităţi cu condiţia ca cel puţin una din ele să fie automatizată, adică transformată în
deprindere.
Toate calităţile atenţiei nu sunt înnăscute, ci se formează şi dezvoltă prin: învăţare, exersare.
Baza educării atenţiei constituind-o, educarea voinţei.

DEPRINDERILE

Comportamente automatizate ale activităţii elaborate conştient, consolidate prin exerciţiu

şi desfăşurate fără control conştient, permanent.
Sunt un rezultat al învăţării.

Clasificarea deprinderilor:
A) După gradul de complexitate:
- simple;
- complexe.

Cele complexe le cuprind pe cele simple, dar nu ca o însumare a acestora, ci ca structuri unitare,
flexibile şi transferabile în condiţii noi.

B) După natura proceselor psihice în care are loc automatizarea:

 deprinderi motrice (mersul pe bicicletă, paşii de dans)
 deprinderi intelectuale:
- senzorial perceptive
- deprinderi verbale
- deprinderi de gândire

32
 C) După tipul de activitate în care se integrează:
- deprinderi de joc;
- deprinderi de învăţare;
- deprinderi de muncă;
- deprinderi de conduită socio-morală.

Formarea deprinderii

Se formează prin învăţare, fiind elaborate conştient şi consolidate prin exerciţiu, dar după
formare se desfăşoară fără control conştient permanent.
Buna formare a unei deprinderi presupune succesiune de etape:
I) Etapa familiarizării cu specificul şi conţinutul deprinderii în care se dau explicaţiile
minore privind semnificaţia şi importanţa deprinderii, succesiunea mişcărilor, cerinţele de
calitate ale executării.
II) Etapa învăţării analitice: În această etapă atenţia e maximă, efortul voluntar depus este
crescut, timpul necesar execuţiei e mare, apar erori numeroase.
III) Etapa învăţării integrate: În această etapă atenţia şi controlul voluntar se orientează
asupra executării întregului.
IV) Etapa sintetizării şi automatizării deprinderii se realizeaza cu atenţie scăzută, cu un
efort voluntar diminuat şi cu erori rare.
V) Etapa perfecţionării în care deprinderea se desfăşoară integral, corect, cu exactitate, în
timp optim, cu efort minim şi cu atenţie scăzută.

PRICEPERILE sunt componente ale activităţii care se formează prin achiziţionarea mai multor
deprinderi, prin înlănţuirea lor într-o anumită ordine prin elaborarea mai multor variante de
acţiune.
Sunt mai complexe, fiind îmbinări optime de deprinderi şi mai flexibile şi transferabile în
situaţii noi.
Deprinderile şi priceperile sporesc măiestria într-o activitate şi contribuie la dezvoltarea
aptitudinilor şi talentelor.

OBIŞNUINŢELE: sunt deprinderi legate de viaţa cotidiană, implicând în structura lor anumite
trebuinţe, necesităţi, interese de a face ceva anume, de a avea anumite tabieturi, preocupări.
Au şi o componentă afectivă. Neîndeplinirea lor, generând neplăcere. Obişnuinţele pot fi atât
pozitive (de alimentaţie sănătoasă, comportare civilizatră), cât şi negative.

33