UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

ŞCOALA DOCTORALĂ

TEZA DE DOCTORAT

DIMENSIUNILE PERFECŢIONISMULUI ŞI TENDINŢA DE

AMÂNARE ÎN RELAŢIE CU STRATEGIILE DE COPING

Rezumat

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. UNIV. DR. RUXANDRA RĂŞCANU

DOCTORAND:
PETRA E. BARBARA CRĂCIUN

Bucureşti
2013
CUPRINS
CADRUL TEORETIC : CAPITOLELE I-IV 3
1.1. Definirea şi dimensiunile perfecţionismului 6
2.1. Tendinţa de amânare ca trăsătură de personalitate 12
3.1. Definire şi abordări principale în conceptualizarea stresului şi a coping-ului 16
4.1. Intervenţii CBT - Psihoterapia prin acceptare şi angajament (ACT) şi tehnica 21
mindfulness
CAPITOLUL V 23
METODOLOGIA CERCETĂRII
5.1. Obiective 23
5.2. Ipoteze 25
5.3. Participanţi 27
5.4. Instrumente utilizate în cercetare 27
CAPITOLUL VI
PREZENTAREA ŞI DISCUTAREA REZULTATELOR
Studiul I: Cercetarea relaţiei dintre dimensiunile perfecţionismului şi tendinţa de 28
amânare
Studiul II: Interacţiunea dintre perfecţionism şi abilităţile de rezolvare a 29
problemelor sociale
Studiul III: Rolul unei intervenţii terapeutice în diminuarea nivelul de stres şi 29
concentraţiei de cortizol în sânge
Studiul IV: Eficienţa programului de intervenţie psihoterapeutică de grup CBT şi 29
ACT în diminuarea perfecţionismului, tendinţei de amânare şi a stresului
Prezentarea unui nou program de intervenţie cognitiv-comportamental ce conţine
elemente de terapie prin acceptare şi angajament pentru diminuarea
perfecţionismului, tendinţei de amânare şi a nivelului de stres (parţial)
CAPITOLUL VII 37
CONCLUZII
Bibliografie selectivă 39

INTRODUCERE

2
 Perfecţionismul şi dimensiunile sale, autoprezentarea de sine perfecţionistă cu cele trei
subscale, respectiv cea de autopromovare perfecţionistă, de nonexpunere şi nedivulgare a
imperfecţiunilor în faţa celorlalţi alături de tendinţa de amânare reprezintă o serie de constructe
noi cu care psihologia ultimilor 30 de ani este foarte darnică în creionări teoretice, metodologice
şi experimental - aplicative.
Problemele care sunt generate de aceste constructe – trăsături, în momentul în care
depăşesc un anume nivel, sunt reflectate tot mai mult printr-o calitate scăzută a vieţii oamenilor,
pe măsură ce aceştia le trăiesc, şi acoperă ca intensitate de la un pol minim, ce nu prezintă
disfuncţionalitate, până la o încărcătură înalt patologică cu multă suferinţă generată individului în
sine cât şi celor semnificativi şi apropiaţi lui.
În cadrul lucrării de faţă s-a realizat o trecere în revistă a acestei vaste problematici, fără a
avea pretenţia că a fost în întregime acoperită sau desluşită. Scopul principal al demersului de
cercetare a fost acela de a atrage atenţia asupra existenţei unei fenomenologii a
perfecţionismului, altfel spus a modului în care oamenii găsesc mijloace să pună în practică o
serie de comportamente perfecţioniste care le creează multe neplăceri, uneori disfuncţionalităţi,
şi de a integra într-un model complex o serie de probleme care apar şi se petrec în relaţie cu
această trăsătură de personalitate ce pare a fi destul de controversată.
Mai mult, un alt obiectiv al prezentului demers de cercetare l-a constituit alcătuirea şi
aplicarea unui program de intervenţie psihoterapeutică în cazul unei populaţii nonclinice care să
permită diminuarea registrului perfecţionist şi al corelatelor sale în tandem cu tendinţa de
amânare, stresul şi/ sau anxietatea.
În acest sens obiectivele generale ale prezentului demers de cercetare s-au adresat unui
număr de trei domenii de lucru, primul fiind cel rezervat investigării şi examinării
perfecţionismului sub aspectele sale multidimensionale (perfecţionsim orientat către sine,
perfecţionism orientat către ceilalţi şi perfecţionsim prescris social), alături de studiul unor
elemente mai puţin cunoscute, respectiv cele legate de “interfaţa” acestuia reprezentată de
strategia de prezentare de sine perfecţionistă în cadrul unei populaţii non-clinice. Al doilea
domeniu a cuprins o analiză a dinamicii existente între perfecţionsimul multidimensional,
strategia interpersonală a prezentării de sine perfecţioniste, existenţa cogniţiilor perfecţioniste
iraţionale şi a tendinţei de amânare în raport cu strategiile de adaptare (coping) pe care le
utilizează participanţii investigaţi. În fine cel de al treilea domeniu a avut ca intenţie
fundamentală dezvoltarea unui program de tratament psihologic (intervenţie psihoterapeutică) cu
rolul de a permite diminuarea nivelului disfuncţional constatat în perfecţionsim, tendinţa de
amânare şi stres.
Astfel lucrarea a fost concepută în două părţi, dintre care prima a fost rezervată literaturii
teoretice de specialitate, iar cea de a doua, experimentală a cuprins un număr de patru studii,
toate realizate ca cercetări al căror scop a fost surprinderea variabilelor prezente în relaţii cât mai
complexe şi elocvente în oferirea de răspunsuri acurate ştiinţific.
Primul studiu care a deschis întreprinderea aplicativă intitulat “Cercetarea relaţiei dintre
dimensiunile perfecţionismului şi tendinţa de amânare” a tratat într-o manieră non-experimentală
o serie de elemente psihologice care au legătură cu perfecţionismul, în cadrul tabloului real de
viaţă al respondenţilor, cât şi modalitatea în care între aceste variabile (odată identificate) se
construiesc anumite asocieri. Altfel spus, în cadrul acestui studiu a fost investigată maniera în
care perfecţionismul şi fiecare dintre dimensiunile acestuia (perfecţionismul orientat către sine,
perfecţionsimul orientat către ceilalţi şi perfecţionismul prescris social) se asociază atât cu
strategia de autoprezentare de sine perfecţionistă şi cogniţiile perfecţioniste iraţionale cât şi cu

3
tendinţa de amânare cu formele sale activă şi pasivă (reprezentate prin elementele procesuale
care reflectă rezultatele legate de satisfacţia de a realiza o sarcină, preferinţa de lucra sub
presiune, instituirea deciziei intenţionale şi abilitatea individuală de a termina la timp).
Cel de al doilea studiu “Interacţiunea dintre perfecţionism şi abilităţile de rezolvare a
problemelor sociale” a avut ca scop prezentarea şi testarea modelul de mediere care leagă
perfecţionismul, evaluarea abilităţilor de rezolvare a problemelor sociale şi anxietatea. Flett,
Hewitt, Blankstein, Solbik şi Van Brunschot (1996) au teoretizat faptul că persoanele care
prezintă perfecţionism pot avea probleme în rezolvarea situaţiilor personale şi sociale pentru că
acestea au credinţa că problemele pot fi rezolvate doar într-o modalitate perfectă.
Al treilea studiu, “Rolul unei intervenţii terapeutice în diminuarea nivelul de stres şi a
concentraţiei de cortizol în sânge” a fost menit aplicării unor modalităţi de identificare şi analiză
a relaţiilor dintre autoprezentarea de sine perfecţionistă şi nivelul de stres ridicat. Unul dintre
obiectivele acestui demers s-a adresat examinării asociaţiilor dintre un nivel ridicat al stresului şi
semnalarea prezenţei unui nivel înalt de cortizol prelevat din sânge. Alt obiectiv a încercat să
surprindă efectele unei intervenţii terapeutice cognitiv-comportamentale cu elemente ACT şi
mindfulness ce a avut scopul de a reduce pe cât posibil concentraţia relativ înaltă de cortizol
constatat la prima recoltare şi nivelul ridicat al stresului înregistrat la respondenţii investigaţi.
Cel de al patrulea studiu “Eficienţa programului de intervenţie psihoterapeutică de grup
CBT şi ACT în diminuarea perfecţionismului, tendinţei de amânare şi stresului” şi cel mai
important, considerăm noi în prezenta lucrare, a avut ca principal scop testarea eficacităţii unui
program terapeutic cognitiv-comportamental în care au fost introduse elemente specifice terapiei
prin acceptare şi angajament şi tehnici mindfulness pentru diminuarea nivelurilor disfuncţionale
regăsite la variabilele cercetării: perfecţionismul, gânduri automate perfecţioniste, strategii
interpersonale de autoprezentare de sine perfecţionistă, anxietate, tendinţa de amânare şi stresul,
concomitent cu îmbunătăţirea stimei de sine, dezvoltarea abilităţilor necesare rezolvării
problemelor de natură socială, precum şi a capacităţii de a face faţă situaţiilor stresante într-un
mod adaptativ.
Design-ul experimental al studiului, strucrurarea cu cele patru condiţii, respectiv 1)
intervenţie psihoterapeutică, (2) listă de aşteptare; (3) placebo, şi (4) control (fără tratament)
împreună cu cele trei momente de evaluare au contribuit în mod decisiv la demersul nostru
general de cercetare. Trebuie subliniat că în România tematica perfecţionismului şi a tendinţei de
amânare, ambele considerate a fi factori foarte importanţi în existenţa şi evoluţia individuală au
lipsit sau au fost dezbătute teoretic sau experimental foarte puţin, atât cât s-a putut constata în
urma căutărilor noastre.
În acest sens considerăm că informaţiile teoretice privitoare la acest subiect expuse în
teza de faţă sunt utile în primul rând în dezvoltarea conceptuală a perfecţionismului,
autoprezentării de sine perfecţioniste, tendinţei de amânare pe de o parte, iar ca aplicabilitate
acestea servesc unor domenii din psihologie, de la cel de psihologie clinică şi cercetare
metodologică în psihoterapie până la cel educaţional, al resurselor umane şi organizaţional.
Aplicabilitatea practică a studiului de faţă este conferită de faptul că variabilele
investigate se remarcă prin frecvenţa destul de ridicată în rândul populaţiei, independent de
profesie, gen, cotele acestora regăsindu-se uneori într-o zonă clinică sau nonclinică. Din
perspectiva acestei cercetări factorul vârstă nu a permis un răspuns în totalitate mulţumitor, acest
lucru fiind datorat selecţionării de convenienţă a participanţilor ce în medie au reprezentat etapa
de vârstă a tânărului şi a adultului tânăr.

4
 Contribuţiile practice şi originale în cadrul lucrării de faţă s-au concretizat în dezvoltarea
şi testarea unui protocol de intervenţie psihoterapeutică cognitiv-comportamental îmbinat cu
elemente specifice terapiei prin acceptare şi angajament (ACT) şi proceduri mindfulness. Astfel,
bazându-ne pe studii anterioare şi pe propriile studii am realizat un program de intervenţie care a
fost testat într-un studiu experimental controlat ce a oferit o serie de rezultate specifice
importante. Concluzia generală pe care am putut să o extragem în urma acestui studiu a fost că
intervenţia psihoterapeutică cognitiv-comportamentală ce conţine elemente provenite din terapia
prin acceptare şi angajament şi tehnici mindfulness (abordare psihoterapeutică cognitiv-
comportamentală ce face parte din al treilea val) a prezentat eficienţă în diminuarea
simptomatologiei perfecţionismului, tendinţei de amânare şi stresului alături de corelatele sale,
respectiv strategiile de coping, într-un eşantion de populaţie non-clinică.
Din cunoştinţele noastre cercetarea de faţă desfăşurată în lumina unei intervenţii
aplicative cognitiv-comportamentale cu elemente de ACT şi mindfulness reprezintă prima
încercare de acest fel care doreşte să-şi aducă astfel contribuţia în susţinerea utilizării unor
protocoale standard care pot să includă toate strategiile menţionate.
După ce au fost examinate caracteristicile intervenţiilor realizate anterior studiilor
prezentate aici, au fost reţinute din acestea o serie de elemente valoroase în alcătuirea
programului de intervenţie psihoterapeutică, la care au fost adăugate o serie de componente noi,
considerate a fi importante, în contextul îndeplinirii obiectivelor propuse în cadrul demersului de
cercetare. Durata şi formatul intervenţiei psihoterapeutice: a fost construit un program de
intervenţie psihoterapeutică care s-a desfăşurat pe o perioadă de trei luni, în format de grup,
exceptând şedinţa iniţială care a fost desfăşurată individual în scopul de a facilita evaluarea şi
conceptualizarea.
Componentele inovative se referă la faptul că, pe întreg parcursul programului de
intervenţie, comportamentele perfecţioniste şi cele legate de tendinţa de amânare sunt disputate
utilizând tehnici CBT şi ACT. În plus, participanţilor le-a fost oferită o analiză detaliată a
emoţiilor, pattern-urilor de gândire disfuncţionale şi comportamentelor perfecţioniste. Pentru
prima dată în România au fost analizate şi explicate conceptele referitoare la autoprezentarea de
sine perfecţionistă, tendinţa de amânare activă şi pasivă şi au fost evidenţiate prin travaliul direct
al participanţilor modul de gândire iraţional perfecţionist în care sunt întâlnite nu numai gânduri
negative perfecţioniste ci şi convingeri intermediare şi de bază. Cu aceste două componente –
evaluarea detaliată şi intervenţia structurată, am considerat că vom obţine efecte mai valoroase
comparativ cu alte intervenţii, aşa cum au fost acestea descrise în literatura de specialitate.
În primul rând, subiecţii au învăţat în detaliu cum apare, se dezvoltă şi funcţionează
perfecţionismul multidimensional, autoprezentarea de sine perfecţionistă şi tendinţa de amânare
ca trăsături prezente în cadrul personalităţii. Ulterior, programul s-a centrat pe utilizarea
modelului ABC instituit cu scopul de a identifica cogniţiile iraţionale perfecţioniste. Fiecare
dintre aceste tematici care au constituit agenda generală de lucru cognitiv-comportamental au
fost însoţite de o serie de exerciţii, fie construite original, fie preluate şi adaptate din literatura de
specialitate care au permis astfel participanţilor să se aplece înspre autocunoaştere, înţelegere şi
mai ales înspre sperăm noi o acceptare necondiţionată a propriului self. De asemenea în cadrul
intervenţiei psihoterapeutice s-au utilizat tehnici precum argumentarea şi disputarea, tehnica
“munca de detectiv”, tehnica socratică, tehnica cartonaşelor de coping, modelarea şi tehnici de
relaxare şi hipnoză.
Coroborat cu aplicarea tehnicilor cognitive-comportamentale clasice s-a procedat la
implementarea corpusului de exerciţii practice ce provin din cadrul relaţional al terapiei prin

5
acceptare şi angajament (ACT, Hayes, 1996, 2008) împreună cu aplicarea unor procedee de tip
mindfulness. Toate aceste tehnici şi exerciţii au fost prezentate în cadrul capitolului de cercetare
prin expunerea detaliată a programului de intervenţie psihoterapeutică.
La finalul acestui program de intervenţie psihoterapeutică CBT cu elemente ACT şi
mindfulness, fiecare participant a primit un ghid cu cele mai importante subiecte şi abordarea lor
prin prisma formulelor terapeutice utilizate. Pe parcurs, fiecare sesiune a avut ca finalizare
sugerarea unor sarcini pentru acasă, strategie ce face parte din fixarea şi sedimentarea unor
comportamente ameliorate în lucrul direct din cadrul grupului.
Sumarizând, se poate spune că lucrarea de faţă în ansamblul său prezintă pe lângă
limitele menţionate în capitolul de concluzii, o serie de contribuţii din care enumerăm aici: aduce
în discuţie fenomenologia perfecţionismului multidimensional şi a interfeţei acestuia – strategia
de prezentare de sine perfecţionistă-, cogniţiile iraţionale perfecţioniste, pentru prima dată
conexate în acest fel; prezintă într-o modalitate analitică tendinţa de amânare accentuând
beneficiile şi costurile substructurilor acesteia relevate de aria activă şi pasivă; susţine cu date
statistice interconexiunile dintre perfecţionism, tendinţa de amânare, stres, strategiile de coping şi
anxietate; completează aceste date statistice prin analiza eficienţei rezultatelor aplicării unui
model de intervenţie psihoterapeutică cognitiv-comportamental îmbinat cu elemente specifice
terapiei prin acceptare şi angajament şi tehnici mindfulness, program utilizat pentru prima dată
într-o dublă ipostază, aceea de travaliu terapeutic direct cât şi cercetare de specialitate; se
orientează cu precădere spre populaţia nonclinică în evaluarea componentelor –trăsături ale
perfecţionismului şi a celorlalte corelate; punctează importanţa teoretică, metodologică şi
practică în domeniul clinic şi psihoterapeutic prin propunerea legată de eficienţa unui protocol
standardizat, în cel educaţional şi în cel organizaţional.

CADRUL TEORETIC
1.1. Definirea şi dimenisunile perfecţionismului
Noţiunea de perfecţionism este din ce în ce mai des folosită atât în limbajul curent cât şi
în discursul psihiatric. Abordările din cea de a doua categorie (psihiatrice) se adresează unor
varia afecţiuni, de la tulburări de natură psihică, psihosomatică sau fizică, toate asociate cu
perfecţionismul dintre care se pot enumera aici: depresia, tulburările anxioase, fobia socială,
agorafobia, tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă, anorexia mintală, dismorfofobia,
alcoolismul, disfuncţiile sexuale, personalitatea de tip A şi problemele gastro-intestinale.
Perfecţionismul patologic observat din perspectiva funcţionării psihosociale vizează
relaţiile interpersonale, iar accentuarea în mod negativ a acestora poate conduce la depresie,
izolare sau chiar la separarea de membrii familiei, fenomene care sunt acompaniate frecvent de o
scădere a productivităţii personale cât şi de o accentuare a tendinţelor suicidale.
O mare parte din cercetările recente despre perfecţionism îşi au originea în studiile clinice
ce au fost desfăşurate având ca subiecţi fie adolescenţi cu tulburări de alimentaţie, fie copii şi
tineri proveniţi din familii în care erau înregistrate tendinţele perfecţioniste ale unui părinte cât şi
influenţa acestora asupra comportamentelor copilului. Un alt corp de studii a cuprins copiii şi
tinerii perfecţionişti a căror inteligenţă şi talent au fost cotate ca fiind unele mult peste medie,
altfel spus problematica supradotării (Flett şi Hewitt, 2002).
Se poate spune astfel că perfecţionismul deţine o istorie înrădăcinată în studiile clinice şi
psihopatologice. Cele mai importante cercetări au avut loc la sfârşitul anilor 1970 şi începutul
anilor 1980 fiind conduse de Pacht, Hamacheck şi Burns. Fiecare dintre aceşti cercetători au avut

6
opinii diferite în ceea ce priveşte perfecţionismul, în ceea ce priveşte modul de definire specific,
şi mai mult, fiecare şi-au construit propriile interpretări privitoare la originile şi implicaţiile
perfecţionismului.
De asemenea, aceşti cercetători au observat/studiat de obicei persoane perfecţioniste, ca
făcând parte din populaţii clinice, aceşti subiecţi fiind în mare măsură persoane care au solicitat
tratament psihologic de tipul consilierii şi psihoterapiei.
Definirea perfecţionismului a cuprins astfel un număr de trei manifestări sau segmente în
care acesta este creionat ca fiind: un concept unidimensional; definiţii în care perfecţionismul
este un construct diadic bidimensional; în fine perfecţionismul definit ca fiind un construct
multidimensional cu faţete multiple. Fiecare dintre aceste puncte de vedere au fost cercetate prin
derularea unor studii desfăşurate pe populaţii clinice şi non-clinice. Din perspectivă istorică,
punctele de vedere unidimensional şi diadic au apărut cam în aceeaşi perioadă de timp, urmate
fiind de mai recentele opinii multidimensionale.
Articolul din 1978 al lui Hamachek este adesea citat ca reprezentând partea de
fundamentare teoretică în cercetarea perfecţionismului. Propunând perfecţionismul ca şi
construct bidimensional diadic, Hamacek susţinea că acesta nu reprezintă doar o descriere a unor
comportamente, ci şi modul în care o persoană crede de fapt, pe plan intern, că lucrurile se
întâmplă în legătură cu comportamentele pe care le pune în act un perfecţionist.
Pornind de la definiţiile şi teoriile care susţin influenţa cogniţiilor asupra
comportamentului, se sugerează că o persoană poate să dezvolte un perfecţionism nevrotic sau
unul normal. Hamacheck (1978) defineşte perfecţioniştii normali ca fiind: "cei care obţin un
foarte real sentiment de plăcere prin muncă minuţioasă şi efort şi care nu ezită să se simtă mai
puţin precişi atunci când situaţia o permite "(p. 28).
În timp ce perfectioniştii nevrotici sunt: "genul de oameni al căror eforturi - chiar şi cele
mai bune, niciodată, lor nu li se par destul de bune, cel puţin în proprii ochi. Întotdeauna acestor
persoane li se pare că ar putea - şi ar trebui - să facă mult mai mult şi mai bine .... Ei nu sunt în
măsură să simtă satisfacţie pentru că în ochii lor nu par să facă lucruri destul de bune pentru a
justifica acest sentiment" (pag. 29). Hamacheck (1978) a continuat să ofere exemple ale
distincţiilor între aceste două tipuri de perfecţionism, comentând faptul că perfectioniştii normali
sunt în măsură să i-a în considerare propriile lor puncte forte cât şi punctele slabe în mod realist
şi ca atare să stabilească aşteptări legate de performanţă sau limite pentru ei înşişi. El a afirmat că
perfecţioniştii nevrotici nu sunt în măsură să facă acest lucru, ei concentrându-se pe modul de a
evita eşecurile, acest lucru conducând chiar la neînceperea unei sarcini, iar apoi perspoanele
respective suferind de stres. Aceste diferenţieri au constituit practic bazele pentru teoriile de
astăzi şi au evidenţiat constructul de perfecţionism ca fiind unul adaptiv şi maladaptiv.
Hamachek (1978) şi-a susţinut de asemenea punctul de vedere cu privire la modul de
dezvoltare pentru copilul care creşte într-un mediu familial în care există antecedente de
perfecţionism, afirmând că un mediu de aprobare “de circumstanţă” sau de non-aprobare va
permite dezvoltarea perfecţionismului nevrotic, iar un mediu pozitiv condiţionat, cu modelare
pozitivă şi care nu va trimite tot timpul la performanţă poate duce la dezvoltarea unui
perfecţionism normal la aceşti copii.
Hamachek (p.30) a descris ulterior cele şase comportamente legate de perfecţionism,
comportamente care au fost incluse în studiile despre perfecţionism. Aceste şase comportamente
erau: (a) depresia, (b) “trebuie” absolutist, (c) ruşinea şi vinovăţia, (d) comportamentul de
ascundere, (e) timiditatea şi tendinţa de amânare şi (f) auto-dezaprobarea. Perfecţioniştii normali
şi nevrotici diferă în afişarea acestor şase comportamente, acestea fiind de obicei prezentate ca

7
nişte scale. Astfel perfecţioniştii nevrotici ar arăta cele mai înalte niveluri ale acestor
comportamente pe cele şase scale (Hamacheck, 1978). Un aspect unic al muncii Hamacheck în
această perioadă de timp a fost că, deşi el propusese clasificarea perfecţionismului în normal sau
nevrotic, cercetătorul a urmărit şi înregistrat comportamentele persoanelor perfecţioniste pornind
de la dovezi validate prin rezultate obţinute în studiile ştiinţifice şi nu mizând în exclusivitate
doar pe un corpus teoretic.
Pacht (1984) diferenţia de asemenea între constructele perfectionismului, cel normal şi
cel nevrotic. Pacht (1984) susţinea că oamenii în eforturile lor de a atinge perfecţiunea, sau
perfecţionismul în sine, dezvoltă probleme psihologice, pentru că perfecţiunea de fapt nu există
cu adevărat. Astfel Pacht (1984) privea perfecţionismul ca fiind "debilitant", şi ca reprezentând o
reflectare a "motivelor nesănătoase" (p. 386). Pacht nu a fost de acord în totalitate cu ideea că
există perfecţionism normal. El a preferat să folosească termenul de "perfecţionism normal" doar
în ceea ce priveşte sfârşitul unui proces de consiliere cu clienţii săi, autorul susţinând în
continuare că perfecţionismul reprezintă cu toate acestea un tip de psihopatologie. Acest lucru se
datorează faptului că, Pacht a lucrat aproape exclusiv cu persoane care alcătuiau un segment
clinic (Pacht, 1984, p. 387). Pacht descria faptul că perfecţioniştii nu erau mulţumiţi de
performanţele lor, nici chiar în cazul în care totul funcţiona perfect, dacă la sfârşit persoana
respectivă nu considera că a îndeplinit sarcina la un standard de 100%, iar când acest lucru nu se
întâmpla, atunci era vorba doar despre eşec în ochii pacienţilor respectivi.
Pacht a afirmat că: "Mesajul trebuie să fie clar - vom căuta acceptarea imperfecţiunii mai
curând decât atingerea perfecţiunii" “.......singura modalitate prin care o persoană să poate fi
perfectă este aceea de a fi imperfectă" (p. 389). Pacht era astfel pe de o parte categoric în ceea ce
priveşte utilizarea acestui termen în desemnarea unei psihopatologii evidente: “Natura insiduoasă
(perversă) a perfecţionismului ne conduce la o interpretare specifică patologicului“ (p.390). Pe
de altă parte autorul susţinea în această direcţie în fapt definirea perfecţionismului dezadaptativ.
Ulterior Ashby şi Kottman (1996) au utilizat şi ei termenii “normal” şi “nevrotic” ca
deosebind tipurile de perfecţionism. Cu toate acestea, autorii consideră în plus că termenul de
inferioritate constituie un diferenţiator cheie între cele două forme de perfecţionism, astfel încât
perfecţioniştii normali au o experienţă mult mai uşor de gestionat cu sentimentele de
inferioritate, în timp ce luptă pentru perfecţiune, în timp ce perfecţioniştii nevrotici sunt mai
copleşiţi de sentimentele de inferioritate. În cercetarea lor, cei doi autori au descoperit că
perfecţioniştii normali au fost capabili să se ocupe de sentimentele de inferioritate într-un mod
mai adaptativ decât perfecţioniştii nevrotici.
În cercetările care au fost realizate după 1980, o parte dintre teoreticieni au propus ca
perfecţionismul să poată fi înţeles şi urmărit ca şi concept definit prin dimensiunile descriptive
ale evaluărilor raportate de subiecţi, sau prin luarea în considerare a originilor sau antecedentelor
sale. Un alt segment al teoreticienilor şi cercetătorilor s-a axat pe constructul dublu sau pe cel
multidimensional al perfecţionismului. Studii ştiinţifice mai recente definesc constructul de
perfecţionism prin modul în care acesta poate fi definit în termeni de rezultate, de exemplu, fiind
subliniată prezenţa perfecţionismului adaptiv şi maladaptiv, sau prin manifestările exterioare ale
perfecţionismului (autopercepţia şi prezentarea de sine perfecţionistă). Termenul de
perfecţionism a fost introdus în nomenclatorul de psihiatrie în anul 1977 făcîndu-se referire la
tulburarea de personalitate obsesională caracterizată printre altele de “o puternică tendinţă spre
perfecţionism”.
Citat de DSM-III, DSM-III-R şi DSM-IV-TR (APA, 2000), termenul de perfecţionism
constituie un criteriu diagnostic pentru tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă, cu toate

8
că acest concept nu era încă definit exhaustiv de şi în literatura psihiatrică. În pofida acestei stări
de lucruri au existat psihologi şi psihiatrii care au dorit în mod natural şi congruent clarificarea
conceptului de perfecţionism. O primă observaţie care se poate face este aceea că perfecţionimul
reprezintă un fenomen intersubiectiv care apare din interacţiunea experienţei a două sau mai
multe persoane. Deşi de multe ori perfecţionismul se leagă de motivaţia ce provine integral din
interior, de cele mai multe ori persoana care dezvoltă un comportament perfecţionist doreşte să
fie perfect pentru a îndeplini dorinţele cuiva sau pentru a-l nu dezamăgi pe celălalt semnificativ.
Vindecarea de perfecţionismul patologic implică nu numai descoperirea şi contracararea
mesajelor şi convingerilor maladaptative perfecţioniste ci şi, dezvoltarea de sentimente de
acceptare necondiţionată ca şi persoană.
Hollender a fost cel care într-un articol din 1965 a publicat primele comentarii privitoare
la perfecţionism, dar semnalăm faptul că de la introducerea acestei noţiuni în clasificările
psihiatrice moderne, nici un manual de psihiatrie nu-i consemnează pe deplin contribuţia de o
reală importanţă. Cercetările privind personalitatea şi influenţa acesteia asupra problematicii
psihologice au demonstrat că unele trăsături de personalitate ale indivizilor sunt asociate cu
diferite forme de psihopatologie. Aceste studii au subliniat importanţa factorilor de personalitate
în problematica psihologică prin examinarea unor trăsături generale cum ar fi cele întâlnite în
compunerea nevrozei (Jorm et al., 2000) şi trăsături specifice, cum ar fi dependenţa (Blatt şi
Schichman, 1983), perfecţionismul (Hewitt şi Flett, 1991b) şi autonomia (Beck, 1983).
Conceptualizarea personalităţii, în literatura de specialitate la care s-a făcut referire se
concentrează pe aspectele legate de conţinut, de caracteristici (de exemplu, nivelul dispoziţiilor
unei persoane), şi s-a sugerat că o astfel de vedere statică a personalităţii nu este gata să trimită la
procesul prin care trăsăturile de personalitate pot fi implicate în dezvoltarea şi menţinerea unor
probleme psihologice (Wachtel, 1994).
În acest sens distincţia dintre conţinutul şi exprimarea publică a unei trăsături de
personalitate este deosebit de relevantă pentru înţelegerea termenului de perfecţionism.
Astfel suportul teoretic arată că persoanele perfecţioniste diferă între ele nu numai în ceea ce
priveşte nivelurile lor de perfecţionism (ca trăsătură) pe dimensiuni, cum ar fi auto-orientarea,
orientarea spre ceilalţi, şi perfecţionsimul prescris social (Hewitt & Flett, 1991a), ci şi în ceea ce
priveşte nevoia acestora de a apărea perfecţi pentru alte persoane şi a nu afişa sau divulga
eventualele imperfecţiuni în public. Se sugerează că anumite persoane perfecţioniste sunt
concentrate în primul rând pe o formă de management care să creeze impresia că există o
imagine a perfecţiunii în situaţiile publice. Altfel spus, această manifestare a perfecţionsimului
afişează la indivizii respectivi un ideal de sine exersat în public, care transmite o imagine de “a fi
fără cusur”. Acest lucru este în conformitate cu dovezi care sugerează că perfecţionismul şi
sinele ideal sunt strâns legate (Hewitt & Genest, 1990), şi astfel indivizii au dezvoltat un ideal de
sine, ce este însoţit de o perspectivă publică care se desfăşoară în mintea lor (Nasby, 1997).
Operaţionalizarea constructului de perfecţionism porneşte de la cele trei definiţii
generale; (a) perfecţionismul ca şi construct unidimensional şi unitar, (b) ca şi construct
bidimensional şi (c), ca şi construct multidimensional. Definiţiile pot fi clasificate în funcţie de:
antecedentele sau originile perfecţionismului, de rezultatele obţinute în urma comportamentelor
de tip perfecţionist, sau o combinaţie a celor două.
După cum a fost descris anterior, perfecţionismul ca şi construct unidimensional este cel
mai adesea citat în cercetările lui Burns (1980). Acest concept unidimensional constatat de Burns
se bazează pe o auto-evaluare în care transpar originile perfecţionismului ce sunt înrădăcinate în
relaţiile părinte-copil, contribuind astfel la formarea şi utilizarea cogniţiilor de tipul auto-

9
înfrângerii şi autoblamării. Mai trebuie consemnat că din punct de vedere cronologic, abordarea
unidimensională teoretică şi practică în mare parte s-a adresat studiului factorilor cognitivi sub
aspectul credinţelor iraţionale (Ellis, 1962) sau atitudinilor disfuncţionale (Burns, 1980;
Weissman şi Beck, 1978).
Dunkley şi Blankstein (2000) au prezentat, de asemenea, o imagine unidimensională a
perfecţionismului autocritic de sine. Perfecţionismul autocritic este o formă de perfecţionism
maladaptativ care se bazează pe caracteristici precum: exagerarea criticii de sine, exagerea
cererilor către sine şi lupta pentru realizarea acestora. Dunkley, Zuroff şi Blankstein (2003) au
stabilit că noţiunea unidimensională în această situaţie este asemănătoare cu o parte a unui model
maladaptativ, bidimensional - care va fi descris mai târziu în lucrarea de faţă. Când
perfecţionismul este considerat un concept unidimensional, evaluarea se face folosind o scală
axată pe modul de gândire al subiectului, pe atitudinile şi convingerile acestuia despre
perseverenţă, realizări, eşec, aşteptări, iar rezultatele vor fi traduse într-un scor general de
perfecţionism.
Periodic, în ultimii ani, literatura de specialitate a lansat multiple conceptualizări
unidimensionale ale perfecţionismului, fapt ce, pe unii dintre autori, i-a nemulţumit. Astfel, au
apărut grupări de autori care au conceptualizat perfecţionismul ca un construct multidimensional
(Hewitt şi Flett, 1989, 1991a, 1991b; Hewitt, Mittelstaedt şi Wollert, 1989; Frost, Marten, Lahart
şi Rosenblate, 1990). Deşi variantele de conceptualizare diferă, nevoia de a diferenţia faţetele
comportamentelor perfecţioniste este una dintre componentele comune ale acestora. În plus,
modelele sugerează că atenţia acordată exclusiv componentelor cognitive are un efect restrictiv,
întrucât este necesar de a lua în considerare şi factorii interpersonali şi motivaţionali (Hewitt şi
Flett, 1990, 1991b).
Perfecţionismul ca şi construct bidimensional se împarte de obicei în perfecţionism
pozitiv şi negativ, perfecţionism adaptativ şi maladaptiv, sau perfecţionism normal şi nevrotic. În
sensul cercetării prezente, aceste concepte pot fi privite ca fiind similare, astfel că pozitiv,
normal, sau adaptativ sunt toate părţi similare cu o dimensiune, şi nevrotic, negativ sau
maladaptativ sunt privite ca reprezentând cealaltă dimensiune.
Spre exemplu în studiile efectuate de Frost şi colaboratorii săi, au fost utilizate două scale
de măsură bidimensională a perfecţionismului (Frost et al., 2002). Aceste scale au fost
administrate unui număr de 553 studenţi dintr-un centru universitar. Analiza factorială a
rezultatelor a permis relevarea a doi factori diferiţi – primul reflectînd un aspect patologic al
perfecţionismului pe care autorii l-au denumit îngrijorări maladaptative legate de evaluare
“maladaptive evaluation concerns” şi al doilea factor cu aspect pozitiv denumit năzuinţe
pozitive“positive striving”.
Distincţia între un perfecţionism de natură normală şi un perfecţionism de natură
patologică nu se referă numai la conceptualizare. Această distincţie este necesară în practică
pentru a stabili o serie de caracteristici clinice pertinente care definesc perfecţionismul patologic
şi reprezintă în final un pol de interes psihiatric. Slaney, Ashby şi Grippi (1995) au sugerat că
domeniul perfecţionismului este caracterizat de acelaşi grad de eroare ca şi psihologia în general
– respectiv tendinţa cercetătorilor de a se concentra pe aspectele negative fără a le recunoaşte pe
cele pozitive ale unui construct. Încercările de a identifica aspectele pozitive ale constructului de
perfecţiopnism au condus la moduri alternative. Iniţial tot Hamachek (1978) a fost cel care a
sugerat nevoia de a redefini abordarea ce includea distincţia dintre perfecţionismul normal şi cel
nevrotic. Perfecţionismul normal este definit prin standarde rezonabile şi realiste care duc la
satisfacţia legată de sine şi la o stimă de sine consolidate; perfecţionismul nevrotic, pe de altă

10
parte, reprezintă tendinţa de a munci pentru standarde excesiv de înalte, persoanele în cauză fiind
motivate de teama de eşec şi de grija de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi.
Perfecţionismul pozitiv sau adaptativ se bazează pe examinarea rezultatelor
comportamentale şi pe consecinţele tendinţelor perfecţioniste pe care le are o persoană.
Definirea, teoria şi cercetările efectuate de Terry-Short, Owens, Slade şi Dewey (1995) în acest
sens au la bază faptul că în ceea ce priveşte consecinţele acţiunilor, acestea sunt esenţiale pentru
o persoană perfecţionistă. Prin urmare, rezultatele pozitive ale perfecţionismului cuiva sunt
recompense pozitive care vin să întărească perfecţionismul, şi mai mult, acestea sunt văzute ca
fiind mai normale (sănătoase).
Conceptualizarea lui Terry-Short et al. (1995) este asemănătoare cu cea propusă în
cercetarea lui Higgins (2000, 2002) care se adresează nivelului de concentrare a indivizilor pe
promovare şi prevenire în calitate de indicatori ai motivaţiei la locul de muncă. Autorul afirmă că
angajaţii concentraţi pe promovare sunt motivaţi prin deplasarea spre un scop, iar cei concentraţi
pe prevenire sunt motivaţi de încercarea de a evita eşecul (a se vedea analogia cu o parte mai
nesănătoasă, negativă, maladaptivă a perfecţionismului).
Altfel spus Terry-Short, Owens, Slade, şi Dewey (1995), susţin că perfecţionismul pozitiv
este un comportament perfecţionist rezultat ca funcţie a reîntăririi pozitive, ce include dorinţa de
a se apropia de stimuli pozitivi. În schimb, perfecţionismul negativ reprezintă o funcţie a
reîntăririi negative şi implică dorinţa de a evita rezultatele negative. Diferenţele dintre
perfecţionismul pozitiv şi negativ au format baza unui model dual de procese ale
perfecţionismului trasat de Slade şi Owens (1998).
Este important de subliniat că o mare parte dintre aceste studii au arătat că
perfecţionismul este un aspect central al identităţii pentru multe persoane, care ezită să renunţe la
el datorită unor presupuse beneficii.
Perfecţionismul bidimensional adaptiv şi maladaptiv este descris de Enns, Cox, şi Clara
(2002) astfel: "Perfecţionismul adaptativ presupune stabilirea de obiective înalte şi standarde
personale înalte cât şi de lupta pentru recompensele asociate cu realizarea în general, păstrând în
acelaşi timp capacitatea de a fi mulţumit cu performanţa altcuiva.
În schimb, perfecţionismul maladaptativ se caracterizează prin stabilirea de standarde
ridicate în mod inflexibil, prin incapacitatea de a găsi plăcere în legătură cu performanţa altcuiva
şi prin incertitudine sau anxietate cu privire la capacităţile personale” (Enns et al., 2002, p. 922).
Perfecţionismul multidimensional este de obicei definit de/prin antecedentele sale
(Hewitt şi Flett, 1991a, 1991b), sau de o combinaţie a antecedentelor şi rezultatelor
perfecţionismului pus în act (Frost, Marten, Lahart şi Rosenblate, 1990). Când perfecţionismul
este definit ca un construct multidimensional bazat pe antecedentele sale, definiţiile şi cercetările
tind să se concentreze pe trei niveluri diferite în care perfecţionismul motivează individul.
Acestea nu sunt antecedente în sensul de cauze din copilărie, ci ele sunt motivaţiile actuale
pentru comportamentele perfecţioniste.
În această direcţie, persoana perfecţionistă stabileşte standarde extrem de ridicate de
excelenţă şi încearcă să evite eşecul şi mai ales are dorinţa de a atinge un nivel personal înalt de
perfecţiune. Perfecţioniştii se aşteaptă, de asemenea, ca nivelul lor de excelenţă să fie regăsibil şi
la apropiaţii lor (automat avându-l şi ei) şi percep sau se gândesc la necesitatea de a atinge aceste
standarde prevăzute de alţii şi de mediul lor social. Perfecţionismul orientat către sine (POS) este
cel iniţializat de către persoana respectivă şi aduce în discuţie necesitatea ca individul să fie
perfect. Perfecţionismul orientat către ceilalţi (POC) provine de la stabilirea de aşteptări
nerealiste asupra perfecţionismului celorlalţi. Perfecţionismul prescris social (PPS) se adresează

11
interpretării persoanei că perfecţiunea este cerută de ceilalţi. Aceste trei aspecte sunt adesea
evaluate împreună pentru a determina care dintre cele trei este cea mai puternică forţă motrice
sau motivator pentru comportamentul perfecţionist. Toate aceste dimensiuni propuse de Flett &
Hewitt, (2002) vor fi abordate într-un subcapitol următor pe larg, discutarea lor reprezentând un
punct special în economia prezentului demers de cercetare.
Relevanţa comportamentului perfecţionist a fost descrisă într-o varietate de studii, şi, în
ultimii douăzeci de ani, a fost investigată în contexte numeroase (Flett şi Hewitt, 2002). Un
accent aparte a fost pus pe faptul că dimensiunile acestei trăsături de personalitate sunt constructe
psihologice importante în estimarea dificultăţilor pe care o persoană le poate avea din punct de
vedere interrelaţional şi intrarelaţional (Frost, Marten, Lahart, şi Rosenblate, 1990; Hewitt şi
Flett, 1991b; Hewitt şi Flett, 2002).
De exemplu, o serie de cercetări au arătat că perfecţionismul orientat către sine se
conturează ca o vulnerabilitate, şi mai mult, apare ca factor principal în depresia unipolară
(Hewitt şi Flett, 1993a; Hewitt, Flett şi Ediger, 1996). Mai mult decât atât, dimensiunea
perfecţionismului orientat către ceilalţi a fost legată de dificultăţile maritale şi de relaţiile cu cei
apropiaţi (Habke, Hewitt şi Flett, 1999; Hewitt, Flett şi Mikail, 1995), în timp ce o a treia
dimensiune, perfecţionismul prescris social a fost asociată cu probleme psihologice, mai ales,
idei de suicid, ameninţare şi tentative de suicid (Chang, 1998; Hewitt, Norton, Flett, Callander, şi
Cowan, 1998).
În mod paralel cu studiile desfăşurate Hewitt şi Flett (1991,1993) şi cu construcţia Scalei
Perfecţionsimului Multidimensional, Frost şi colaboratorii săi (1990) au propus un model al
perfecţionismului care vizează prezenţa a şase faţete distincte care intră în compozţia acestuia sa,
şi care pot fi măsurate cu un instrument denumit tot Scale Perfecţionismului Multidimensional
(MPS).
Un alt model reprezentativ pentru caracterul multidimensional al perfecţionismului este
cel elaborat de Hill, Huelsman, Furr, Kibler, Vicente şi Kennedy (2004) în cadrul căruia
perfecţionismul a fost definit prin intermediul a opt dimensiuni stabilite în principal pe baza
modelelor propuse de Frost et al. (1990) şi Hewitt & Flett (1991) şi a cercetărilor din domeniu.
Aceste dimensiuni, grupate câte patru, desemnează două forme distincte ale perfecţionismului,
respectiv perfecţionismul conştiincios căruia îi corespund dimensiunile „organizare”, „standarde
înalte pentru ceilalţi”, „aspiraţie către excelenţă” şi „planificare”, şi perfecţionismul auto-
evaluativ ce cuprinde dimensiunile „îngrijorare în pivinţa greşelilor”, „nevoie de aprobare”,
„presiune parentală percepută” şi „ruminaţie”.

2.1. Tendinţa de amânare

Tendinţa de amânare pare a fi un fenomen îngrijorător, şi este de multe ori caracterizată
ca fiind un fenomen neplăcut, vătămător, disfuncţional. Într-o cercetare realizată în 2005 peste
95% din participanţi îşi exprimau de altfel dorinţa ca acest comportament de amânare să fie
redus (Moon şi Illingworth, 2005). Justificarea acestui punct de vedere a fost reflectată în mai
multe studii care au identificat o corelaţie semnficativă între tendinţa de amânare şi performanţa
individuală, unde subiecţii care prezentau procrastinare înregistrau performanţe mult mai slabe
per ansamblu (Beswick, Rothblum şi Mann, 1988; Steel, Brothen şi Wambach, 2001; Wesley,
1994). De asemenea în alte studii a fost subliniată corelaţia semnificativă dintre tendinţa de
amânare şi starea de bine (well-being), în care subiecţii cu tendinţă de amânare raportau
deficienţe în ceea ce priveşte nivelul stării de bine pe termen lung în urma asocierii cu tendinţa
de amânare (Knaus, 1973; Lay şi Schouwenburg, 1993; Tice şi Baumeister, 1997).

12
 Tendinţa de amânare poate fi considerată ”sindromul zilei de mâine” (Knaus, 2002).
Mare parte a literaturii disponibile legate de acest subiect s-a concentrat asupra laturii negative a
procrastinării. Ferrari şi Tice (2000), de exemplu, s-au raportat la tendinţa de amânare ca la o
formă de auto-defavorizare ce este uneori implicată în apărarea stimei de sine (Ferrari, 1991a). În
plus Tice and Baumeister (1997), totuşi, au observat că tendinţa de amânare aduce satisfacţie pe
termen scurt, dar pe termen lung generează stres şi tulburări.
În special populaţia aflată la vârsta studenţiei caută ajutor de la consilieri, plângându-se
de cât de neplăcut se simt din cauza acestui obicei (Schowuenburg, Lay, Pychyl şi Ferrari, 2004)
şi că acesta ar aduce un nivel mai scăzut al satisfacţiei faţă de viaţă. Pe de altă parte, alţi
cercetători (Pychyl, Lee, Thibodeau şi Blunt, 2000; König şi Kleninmann, 2004) au considerat
tendinţa de amânare dintr-un punct de vedere pozitiv. Conform acestor asumţii este cunoscut
faptul că a anula ceva poate fi raţional şi chiar îi poate face pe oameni să se simtă mai ine. Acest
fapt este adevărat atunci când sunt anulate sarcini aversive şi oamenii fac ceva plăcut în locul lor.
Unii cercetători au identificat tendinţa de amânare ca reprezentând o modalitate de a regla
emoţiile negative într-un timp scurt (Tice & Baumeister, 1997).
În mod similar, Sigall et. al. (2000) sugerează că cei care procrastinează sunt cei care
gândesc pozitiv în legătură cu dorinţele lor. Studenţii amână studiul pentru examene din cauza
preferinţei lor pentru alte activităţi precum socializarea şi a petrece timpul cu prietenii. Ei amână
studiul şi în baza gândirii pozitive conform căreia pot învăţa materialul şi în ultima noapte, sau
că examenul va fi uşor, etc (Sigall et. al., 2000). Amânând, studenţii nu prezintă emoţii negative
pentru că sunt implicaţi în activităţi plăcute (König & Kleninmann, 2004; Pychyl et al., 2000).
Astfel tendinţa de amânare poate fi chiar benefice (Choi & Moran, 2009). Chu şi Choi (2005), de
exemplu, au raportat că unii studenţi beneficiază de lucrul sub presiune şi aleg voluntar să amâne
activitatea.
Un studiu desfăşurat de compania H & R Block a indicat că tendinţa de amânare a
oamenilor privind plata impozitelor per individ, în suma medie de 400 dolari, atrage din cauza
erorilor consecutive datorate tergiversărilor, un rezultat de peste 473 milioane dolari în plăţi
excedentare în 2002 (Kasper, 2004).
În domeniul medical în schimb a fost raportat faptul că tendinţa de amânare a pacienţilor
reprezintă o problemă majoră (Morris, Menashe, Anderson, Malinow şi Illingworth, 1990;
White, Wearing şi Hill, 1994). Tendinţa de amânare corelează frecvent cu comportamente şi
rezultate negative, precum performanţa academică scăzută (Carden, Bryant şi Moss, 2004; Steel,
2004; Steel, 2002), lipsa motivaţiei (Brownlow şi Reasinger, 2000; Lee, 2005), forme variate ale
anxietăţii (Cassady şi Johnson, 2002; Chabaud, Ferrand şi Maury, 2010; Stöber şi Joormann,
2001), utilizarea strategiilor bazate pe gânduri iraţionale (Beswick, Rothblum, şi Mann, 1988;
Schubert, Lilly şi Stewart, 2000) şi poate rezulta în probleme de sănătate mentală (Dewitte şi
Schouwenburg, 2002; Ferrari şi Scher, 2000; Scher şi Ferrari, 2000), pe lângă conseciţele fizice
negative (Sirois, Melia-Gordon, şi Pychyl, 2003; Tice şi Baumeister, 1997).
Van Eerde (2003) a realizat o meta-analiză pe studiile desfăşurate asupra tendinţei de
amânare, cu rezultate statistice solide, dar limitate la domeniul de aplicare.
Meta-analiza acestui autor s-a bazat pe 88 de articole, dar acesta nu a inclus variabile cum
ar fi efectele activităţii indivizilor, sau constatările făcute asupra studiilor experimentale, de
asemenea nu a luat în considerare multiplele faţete legate de studiul personalităţii (de exemplu,
extraversiunea sau impulsivitatea).
Ca mulţi alţi termeni comuni (din punct de vedere lingvistic) care ulterior suferă un
proces de elaborare specific studiului ştiinţific, definiţiile pentru tendinţa de amânare tind să fie

13
aproape la fel de abundente ca şi numărul de cercetători care investighează acest subiect (Ferrari,
Johnson şi McCown, 1995). Iniţial, varietatea unor astfel de definiţii pot creiona ideea ascunderii
naturii tendinţei de amânare, dar la o cercetare mai atentă putem conchide asupra faptului că
aceste definiţii au rolul de clarifica în sine conceptul.
Încercările diferite ale cercetătorilor care au ca scop rafinarea în înţelegerea termenului
sunt mai degrabă complementare decât contradictorii. În plus, orice temă comună relevă un miez
sau element esenţial. Este evident că toate conceptualizările tendinţei de amânare recunosc că
trebuie să existe o amânare, sau neluarea unei decizii, în conformitate cu termenul din latină «
pro », care înseamnă « înainte, mai departe, sau în favoarea » şi « crastinus » adică « de mâine »
(Klein, 1971).
Pornind de la această bază de conceptualizare, mai mulţi cercetători consideră că tendinţa
de amânare este atunci când o persoană întârzie începutul sau completarea cursului unei acţiuni
(Beswick şi Mann, 1994; Ferrari, 1993a; Lay şi Silverman, 1996; Milgram, 1991; Silver şi
Sabini, 1981). Distincţia separă tendinţa amânare de evitarea de a lua o simplă decizie
(Anderson, 2003), prin care intenţia oamenilor, iniţială, este de a întârzia procesul.
În plus, tendinţa de amânare este cel mai adesea considerată a fi iraţională şi face referire
la un comportament (Akerlof, 1991; Burka şi Yuen, 1983; Ellis şi Knaus, 1977; Silver şi Sabini,
1981) reflectând definiţia din dicţionar: « amânarea unei acţiuni, în special fără un motiv bun »
(Oxford English Dictionary, 1996).
A fi iraţional presupune tot alegerea unui curs de acţiune, în ciuda aşteptării că acesta nu
va maximiza interesele, preferinţele, sau obiectivele materiale (bani) şi psihologice (fericire).
Combinând aceste elemente se sugerează că tendinţa de amânare este reflectată prin amânarea în
mod voluntar a cursului unei acţiuni prevăzute în ciuda faptului că persoana se aşteaptă ca acest
lucru să fie mai rău pentru întârziere. Tendinţa de amânare este studiată astăzi ca problematică ce
se regăseşte în plan psihoemoţional dar şi în plan social (Critchfield şi Kollins, 2001; Ainslie,
2005). O privire generală ne va permite să desprindem că tendinţa de amânare îşi face loc între
comportamentele persoanelor începând cu amplasarea lor într-un anume mediu şi până la
sănătate, aceste situaţii fiind reflectate prin conduite de îngrijorare combinate cu un anume timp
de amânare la indivizi (Gallagher, 2008; Sirois, 2007). Deloc surprinzător, tendinţa de amânare a
devenit practic un domeniu de interes spre exemplu pentru aria economiei comportamentale şi
începe să influenţeze chiar politicile publice (Thaler şi Sunstein, 2008; Lynch şi Zauberman,
2006).
În ciuda acestei creşteri care se manifestă în varia domenii şi care conduce la
recunoaştere şi importanţă, natura exactă a tendinţei de amânare este încă dezbătută în cercetările
de specialitate. Tendinţa de amânare se fundamentează pe neîndeplinirea iraţională de sarcini, şi
este explicitată că fiind modalitatea de a întârzia în mod voluntar un curs de acţiune prevăzut în
ciuda aşteptărilor (individului) ca acest lucru să fie mai rău ca întârziere (Steel, 2007). Un astfel
de punct de vedere este în concordanţă cu informaţiile specifice neurobiologice, anume că
intenţiile (unei persoane) pe termen lung sunt realizate/construite în principal în cortexul
prefrontal, dar că acestea pot fi înlocuite prin impulsuri generate de sistemul limbic, care este
deosebit de sensibil la stimulii concreţi orientaţi înspre gratificarea imediată (Kahneman, 2003;
McClure, Ericson, Laibson, Loewenstein şi Cohen, 2007).
Rezultatul este că oamenii îşi propun să acţioneze, dar renunţă la momentul respectiv,
constatând că preferinţele se schimbă brusc în funcţie de existenţa unor tentaţii plăcute. Acest
lucru ar putea explica de ce impulsivitatea este una dintre trăsăturile cele mai puternic asociate

14
cu tendinţa de amânare, corelaţia semnificativă obţinută în cercetări recente de specialitate fiind
de 0.52 (Steel, 2007).
Oamenii au tendinţa astfel de a renunţa la îndeplinirea de sarcini pe termen lung, cu
recompense îndepărtate, pentru că sunt distraşi în mod impulsiv de recompensele obţinute pe
termen scurt.
Pe de altă parte, tendinţa de amânare care include trihotomia decizională, evitantă,
excitantă reprezintă un model conceptual şi aplicativ propus pentru prima dată de Ferrari
(1992b). Ferrari a utilizat în cercetările sale Scala tendinţei de amânare Lay (1986) [General
Procrastination Scale (GP sau GPS)] şi Inventarul tendinţei de amânare pentru adulţi al lui
McCown şi Johnson (1989) [Adult Inventory of Procrastination (AIP)]. Obţinerea unor corelaţii
extrem de reduse între aceste două măsuri în trei aplicări, a dus la concluzia că ambele
instrumente pot evalua diferite forme ale tendinţei de amânare (p. 102).
În cazul în care Scala tendinţei de amânare Lay şi Inventarul tendinţei de amânare pentru
adulţi sunt considerate exemple ale tendinţei de amânare comportamentale, în care accentul este
pus pe sarcini, cercetările au arătat că utilizarea Chestionarului tendinţei de amânare a deciziilor
Mann (1982) [Decisional Procrastination Questionnaire (DPQ)] a relevat scoaterea în afară a
operaţiunii de luare a deciziilor (Ferrai şi Emmons, 1994; Ferrari şi McCown, 1994; Harriott şi
Ferrari, 1996).
Modelul tendinţei de amânare propus de Ferrari constituie baza a zeci de articole (Bao şi
Zhang, 2006; Díaz-Morales, Ferrari şi Cohen, 2008; Sirois, 2007) incluzând un efort al acestor
autori de a identifica tendinţa de amânare în cazul naţiunilor. Descrierea făcută de către Ferrari şi
ceilalţi autori arată că, pentru a estima ratele de prevalenţă ale tipurilor de amânare pure în rândul
adulţilor din fiecare ţară (pentru a compara independent Scala tendinţei de amânare Lay GP şi
scorurile Inventarului tendinţei de amânare pentru adulţi AIP), s-au utilizat metode de regresie a
scorurilor GP pe scoruri AIP, şi apoi vice-versa, pentru a obţine scorurile standardizate z
reziduale pentru variaţia unică a tipurilor specifice tendinţei de amânare (Ferrari, Diaz-Morales,
O'Callaghan, Diaz şi Argumedo, 2007, p. 462).
Într-un studiu recent realizat de către Arvey, Rotundo, Johnson, şi McGue (2003) a fost
cerut participanţilor, respectiv 118 gemeni identici şi 93 gemeni fraterni de sex masculin crescuţi
în aceeaşi familie, să indice gradul în care tergiversează acţiunile (în sensul tendinţei de
amânare). Corelaţiile intraclass pentru acest item au fost 0.24 pentru gemenii identici şi 0.13
pentru gemenii dizigoţi, ceea ce sugerează că aproximativ 22% din variaţia de pe acest element a
fost asociată cu factorii genetici.
Nouă studii realizate pe termen scurt având aceeaşi temă principală (tendinţa de amânare) care au
investigat un număr de 928 de persoane au arătat prin procedee de testare-retestare fiabilitatea
datelor. După o perioadă medie de 42 de zile între evaluări, corelaţia medie a fost 0.73. Mai mult,
Elliot (2002) a reuşit să obţină pe termen lung (varianta testare-retestare) datele pentru 281 de
participanţi care au completat Inventarul tendinţei de amânare pentru adulţi (Adult Inventory of
Procrastination).
La o pauză de 10 ani, corelaţia a fost r=.77, un rezultat validat statistic ce arată că
tendinţa de amânare este suficient de stabilă pentru a fi considerată o trăsătură. Având în vedere
că amânarea reflectă personalitatea, interesează dacă din perspectivă nomologică, aceasta se
poate alătura modelului celor cinci factori. Conceptual, există, se pare, o suprapunere
considerabilă cu conceptul de conştiinciozitate. De exemplu, scala de autodisciplină a lui Costa
şi McCrae lui (1992), ce reflectă aspecte specifice de conştiinciozitate, conţine mai mulţi itemi
care aduc aminte în mod clar de procrastinare: “ Înainte de muncă, pierd timpul”.

15
 În mod similar, un alt autor, Schouwenburg (2004) atrage atenţia asupra faptului că
diverse studii au arătat că există un cluster distinct de caracteristici legate de tendinţa de
amânare: slab control al impulsurilor, lipsa de perseverenţă, lipsa de disciplină a muncii, lipsa de
aptitudini în procesul de gestionare a timpului şi incapacitatea de a lucra metodic, toate acestea
întâlnite la o serie de persoane.

3.1. Abordări principale în conceptualizarea stresului şi a coping-ului

Termenul de stres a devenit foarte utilizat în multe şi diferite contexte, fiind însoţit de
sensuri multiple în funcţie de situaţia în care este utilizat. Selye (1956), unul dintre pionierii
domeniului, scoate în evidenţă faptul că stresul ca şi concept deţine multe definiţii, fiind foarte
cunoscut, însă foarte puţin înţeles. Natura ambiguă a stresului derivă aşadar pe de o parte din
faptul că dispune de multe definiţii, iar pe de altă parte din faptul că este utilizat în moduri
diferite: ca şi condiţie de mediu, ca sens al condiţiilor de mediu, ca răspuns la aceste condiţii, şi
ca formă de relaţie dintre cerinţele mediului şi abilitatea persoanei de a întruni aceste cerinţe.
Cooper (1998) a afirmat că există multe încercări de a se abandona utilizarea termenului
de stres, avându-se în vedere că este un termen foarte abstract care nu corespunde realităţii
clinice şi că de asemenea este foarte dificil să fie un obiect al observaţiei. În orice caz, s-a
demonstrat prin multe lucrări, unele prezentate la Congresul “Viaţa sub stres” susţinut în iulie
1997, faptul că stresul este totuşi un concept viu şi cu potenţial de a fi studiat. Există trei
perspective generale care au fost identificate. Una dintre acestea susţine că stresul este un
rezultat a ceva ce se află în afara individului, de exemplu, factori externi care cauzează stresul; a
doua este aceea că stresul este intern, reprezintă ceea ce se petrece în interiorul individul pe
măsură ce acesta interpretează sau reacţionează la ceea ce are loc în jurul său (Gold şi Roth,
1993); iar a treia perspectivă majoră este viziunea tranzacţională a lui Lazarus şi a colaboratorilor
săi care se concentrează asupra proceselor cognitive şi a reacţiilor emoţionale ale indivizilor la
stres, în mediul lor (Lazarus, 1978). Aşa cum au existat unele confuzii legate de sensul stresului,
la fel au existat şi unele confuzii legate de multiplele metode implicate în investigarea existenţei
şi naturii sale. Munca de măsurare a stresului s-a dovedit a fi dificilă datorită constrângerilor
asupra dezvoltării empirice impuse de ceea ce a fost descris ca sprijin “ritualizat” în metodologia
cantitativă (Van Maanen, 1979; Payne, Jick şi Burke, 1982; Kasl, 1987). Pearlin (1981) afirma că
metodologia implicată dictează modul particular de manifestare a stresului care poate fi observat
în funcţionarea individului, arie în care se reflectă cel mai clar răspunsurile la stres (fiziologic,
comportamental sau psihologic).
Alte critici aduse cercetării asupra stresului rezultă din încrederea asupra datelor
corelaţionale, care limitează inferenţele asupra cauzalităţii şi nu iau în considerare rolul
variabilelor care intervin (Travers and Cooper, 1996). În ceea ce priveşte nivelul de definire al
stresului atât teoria cât şi cercetarea duc lipsa unor puncte comune în ceea ce priveşte
terminologia, situaţie care se regăseşte ca fiind viabilă şi în legătură cu alte concept din
psihologie.
Cu toate acestea, deşi stresul ca şi concept este tot mai acceptat ca implicând un fel de
interfaţă dintre individ şi mediu, continuă să fie definit în maniere fundamental diferite, fiecare
având implicaţii pentru modul în care acesta este măsurat, evaluat şi felul în care sunt explicate
rezultatele. În timp ce există încă probleme nerezolvate în ceea ce priveşte explicarea stresului
fie ca stimul, fie ca răspuns, fie ca proces complex de tranziţie, există discuţii care explică
dezvoltarea fiecărui continuum ce duce la o definiţie şi măsură a stresului. Acestea sugerează în

16
final viziunea general acceptată conform căreia stresul implică o tranziţie între indivizi şi mediul
lor, în care aceştia percep sau resimt situaţia ca depăşind resursele de care dispun, şi, mai mult
aceasta devenind ameninţătoare pentru bunăstarea lor.
În studiul stresului, experţii s-au concentrat pe trei sau patru abordări principale ca
modalităţi de a conceptualiza stresul. Prima categorie, este abordarea bazată pe stimuli, derivată
din inginerie. În această abordare cercetătorii s-au concentrat asupra stresului ca fenomen
extrinsec individului, fără a lua în calcul existenţa perceţiilor persoanei sau experienţa
individuală. În acest caz stresul este o variabilă indepenentă de studiu, ceea ce plasează o reacţie
accentuată asupra individului (Cox & Ferguson, 1991). Această abordare descrie stresul ca agent
disruptiv al mediului.
A doua categorie este abordarea bazată pe răspuns sau abordarea psiho-medico-
fiziologică, în cadrul căreia cercetătorii se concentrează asupra stresului ca răspuns la stimuli
care pot reprezenta un element perturbator sau ca elemente provenite din mediu, cum ar fi munca
în ture, sau mediile nocive. În acest caz stresul este o variabilă dependentă şi răspunsurile pot fi
fiziologice, psihologice sau comportamentale. Nivelul de analiză în această abordare s-a
concentrate adesea asupra perturbărilor ce pot fi regasite în sistemele biologice (Cannon, 1929).
A treia abordare este cea interacţionistă, în timp ce cea de a patra este cea tranzacţională,
ambele reflectând o orientare psihologică. Abordarea interacţionistă pune accentul pe importanţa
modului în care indivizii percep şi reacţionează la situaţii care le sunt impuse. Această abordare
reflectă aşadar o lipsă de compatibilitate între individ şi mediu, între antecedente şi abordarea
răspunsului dintre stimul - efect (Fisher, 1986).
Abordarea tranzacţională este similară până la un punct, dar mult mai dezvoltată decât
cea interacţionistă, astfel că accentul este pus pe procesele evaluării şi coping-ului care operează
între persoană şi mediu (Cox, 1978; Lazarus şi Launier, 1978). Aceste patru abordări au un
fundament comun, dar în general diferă prin definiţia pe care o propun şi metodologia utilizată
pentru investigarea stresului. Pentru a înţelege modul în care aceste abordări s-au dezvoltat, vom
proceda la o detaliere a fiecărei abordări alături de avantajele şi dezavantajele implicite
constatate la nivel teoretic şi aplicativ.
Definirea bazată pe stimuli
Această abordare legată de stres îl conceptualizează ca stimul, respectiv ca eveniment sau
obiect care îl afectează pe individ. Hippocrate considera că mediul extern condiţionează
caracteristicile sănătăţii şi bolii (Goodell et al. 1986) iar această abordare a stresului îl descrie ca
fiind o variabilă independentă. Abordarea stimulului îşi are bazele în ştiinţele fizicii, în special în
inginerie, Cox (1978) sugerând faptul că obiectele fizice au o limită a stresului pe care o pot
duce, la fel ca şi fiinţele umane. În consecinţă, dacă stresul ce acţionează asupra unui obiect cade
în limitele elasticităţii materialului din care este făcut, materialul va rămâne neafectat atunci când
stresul este înlăturat. Travers şi Cooper (1996) discută această schemă explicând faptul că o serie
de caracteristici perturbatoare ale mediului acţionează asupra individului într-un mod disruptiv, şi
astfel se declanşează modificări asupra invidului.
Nivelul distoriunilor observabile şi a tipului acestora vor depinde de individ, de durata şi
severitatea presiunii exercitate. În termeni “umani” presiunea poate fi fizică sau emoţională, iar
dacă aceasta acţionează pentru o anumită perioadă de timp, în cele din urmă poate conduce la
reacţii de anxietate pentru indivizi, care pot deveni stresante.
Metodele utilizate în această abordare se concentrează de regulă asupra identificării
potenţialilor stimuli stresanţi: stimuli de mediu precum zgomotul, stresorii sociali precum
rasismul, stresorii fizici precum a suferi de o dizabilitate, stresorii economici precum sărăcia şi

17
dezastrul natural, cum sunt inundaţiile şi cutremurele. Această abordare a acordat de asemenea
foarte multă atenţie stresului occupaţional, prin studii ce încearcă să izoleze caracteristicile
mediului de muncă ce vin în detrimetrul bunăstării psihologice şi fiziologice a individului. Se
pare că acestă abordare se bucură de popularitate în special datorită laturii sale ştiinţifice. Ea
permite experţilor în psihologie să măsoare stresul într-un mod mai mecanic, respectiv, prin
observarea stresului ca fiind aşezat pe o punte de legătură cu efectele sale. Inerent acestei teorii
este faptul că orice individ are un nivel de toleranţă care poate fi depăşit, iar acest prag poate fi
însoţit de pagube temporale sau permanente (Travers şi Cooper, 1996).
De asemenea este accentuat faptul că orice individ este expus la o multitudine de stresori
în permanent şi le poate face faţă destul de eficient, deşi, uneori este suficient un eveniment
minor pentru a dezechilibra balanţa dintre comportamentul de a face faţă stresului şi o potenţială
cădere nervoasă.
Definiţia bazată pe răspuns
Acest punct de vedere legat de stres ce este exprimat într-un model al răspunsurilor
reprezintă perspectiva existenţei ca variabilă dependentă şi este tradus prin termenii răspunsului
unei persoane la stimuli ce o perturbă sau o ameninţă. Dacă definiţia unui răspuns este utilizată
pentru a operaţionaliza stresul, atunci rezultatele psihologice şi fiziologice precum anxietatea,
furia, durerile de cap, modificările presiunii sanguine pot fi utilizate ca măsură a stresului.
După cum sugerează Fisher (1986), putem deduce că o persoană poate fi expusă la
condiţii de stres dacă sunt prezente semne ale presiunii. Majoritatea oamenilor înţeleg senzaţia de
a fi “sub presiune”, ca putând fi descrisă şi prin alţi termeni sinonimi – spre exemplu tensiune,
constrângere. Astfel, în cadrul acestui model interesul principal este acela de a identifica
manifestări ale stresului care pot interveni la nivel comportamental şi cognitiv şi afectiv. Deşi
poate părea că cele trei tipuri de răspunsuri sunt elemente discrete şi care aparent nu au legătură
unul cu altul, lucrurile nu stau astfel, întrucât acestea sunt interconectate; nu se cunoaşte însă cu
exactitate tipul de relaţie dintre acestea (Schuler, 1980).
Abordarea fiziologică a definirii şi studiului stresului a fost conturată de munca lui Selye
(1956). Această definiţie care cuprindea exsitenţa unui răspuns nespecific al corpului la
solicitările care se fac asupra sa, (Selye, 1956, p.58), a avut o contribuţie importantă în cercetarea
stresului. Selye a recunoscut că stresorii ce acţionează ca stimuli erau specifici, dar aveau în
comun solicitarea corpului de a se adapta fiziologic prin ridicarea nivelului activităţii
neuroendocrine. Aceasta însemna că indiferent de natura stresorului, reacţiile organelor şi
ţesuturilor erau în mod esenţial, aceleaşi. Selye a numit acest fenomen Sindromul General de
Adaptare (G.A.S.).
Abordările răspunsurilor scurte şi ale stimulilor
Din discuţiile anterioare putem observa că abordările fiziologice şi cele formulate în
analogie cu ingineria, ignoră diferenţele individuale sub aspectul naturii psihologice şi al
proceselor cognitive şi perceptuale care afectează individul pe parcursul manifestării stresului
(Cox, 1990; Sutherland şi Cooper, 1990, apud Cox, 1993).
Abordările parcurse anterior au propriile limitări, atât la nivel empiric cât şi conceptual,
prin faptul că ignoră unele informaţii. În ceea ce priveşte modelul fiziologic, nu este obligatoriu
ca un stimul nociv să producă un răspuns specific stresului, ci este posibil să apară o reacţie de
alarmă în locul reacţiilor de rezistenţă sau extenuare; de asemenea nu este obligatoriu ca stimuli
care declanşează stres la o persoană să declanşeze şi la alta. În mod similar, în ceea ce priveşte
modelul analog ingineriei, o situaţie poate sau nu să fie stresantă, în funcţie de circumstanţe, de
caracteristicile individuale, de sensul individual acordat situaţiei, de suportul social de care

18
persoana beneficiază la momentul respectiv sau abilităţile de coping pe care persoana şi le-a
însuşit.
Definiţia tranzacţională sau interacţională a stresului
Aceste abordări ale stresului îl conceptualizează ca interacţiune dinamică între oameni şi
mediu. Aceste modele au fost numite psihologice deoarece iau în calcul procesele cognitive şi
reacţiile emoţionale care stau la baza acestor interacţiuni. Experţii contemporani în domeniul
stresului îl văd ca o interacţiune sau tranzacţie între persoană şi mediu, ceea ce accentuează
importanţa modului în care indivizii percep şi reacţionează la stimuli la care sunt expuşi,
reflectând astfel o lipsă de compatibilitate între individ şi mediu, antecedentele acestuia şi
efectele, în mod similar unei abordări stimul – răspuns (Fisher, 1986).
Studii recente asupra stresului nu îl mai consideră un fenomen static, ca răspuns sau
stimul, ci mai curând ca pe un proces complex care incorporează ambele modele menţionate.
Aşadar s-a produs o schimbare, de la a considera stresul psihologic fie o solicitare a mediului, fie
ca răspuns, la a-l trata în termeni relaţionali (McGrath, 1974; Cox, 1978; Cooper et al., 1988).
Această schimbare a condus la câteva modele care caută compatibilitatea dintre persoană şi
mediu, în cadrul cărora teoreticienii presupun că oamenii influenţează şi răspund la mediul lor.
Stresul reprezintă în mod esenţial gradul de compatibilitate dintre persoană şi mediu,
astfel că nu mediul în sine este stresant, ci relaţia dintre persoană şi mediu, din care ar putea
rezulta experienţa stresului. Experienţele stresante sunt aşadar văzute ca un produs al celor două
sisteme de interacţiune.
Un model interactiv al stresului este propus de Sutherland şi Cooper, în 1991. Acest
model descrie interacţiunile stresante văzute ca produs a două sisteme care interacţionează.
Stresul intervine în momentul în care magnitudinea stimulilor stresanţi depăşeşte capacitatea de a
rezista. Pentru a face faţă experienţelor stresului, o persoană poate încerca fie să modifice
mediul, fie să înveţe modalităţi noi de a schimba modul în care reacţionează la o anumită situaţie.
Astfel, coping-ul intervine în încercarea de a atinge o compatibilitate între persoană şi mediu.
O limită majoră şi în acelaşi timp o diferenţă critică între modelele interacţioniste şi
tranzacţionale a proceselor interactive persoană-mediu (Cooper, 1981) este presupunerea că
există un fel de situaţie statică (Travers şi Cooper, 1996), când în realitate atât situaţiile stresante
cât şi răspunsurile individului la aceste situaţii sunt dinamice şi în permanentă schimbare.
Modelele tranzacţionale au condus la o recunoaştere din ce în ce mai semnificativă a importanţei
percepţiei şi cogniţiei ca factori esenţiali în determinarea stresului. Încă din 1966, Lazarus afirma
că, pentru a considera stresant un stimul, acesta trebuie să fie interpretat fenomenologic de către
individ. Cercetători care au realizat studii timpurii tindeau de asemenea să se concentreze asupra
relaţiei dintre evenimente stresante de viaţă şi multiplele rezultate fizice şi psihologice, care
menţineau atenţia asupra naturii mecanice (în baza abordării stimul-răspuns) în care persoana era
în mod esenţial privită ca element pasiv în proces. În consecinţă diferenţele individuale nu erau
abordate în mod adecvat.
În timp ce aceste perspective interacţioniste timpurii se concentrau asupra caracteristicilor
structurale ale interacţiunii persoanei cu mediul, abordările tranzacţionale bazate pe înţelegere au
devenit tot mai preocupate de mecanismele psihologice ale evaluării cognitive şi ale coping-ului
care susţine interacţiunile (Trenberth, 1996). Astfel, perspectiva tranzacţională, pe parcursul
dezvoltării sale, a fost definită ca fiind “un concept relaţional mediat cognitiv” (Meichenbaum,
1985, citat în Travers and Cooper, p.17). Astfel se presupune că stările sau structurile mentale
determină prezenţa sau absenţa stresului (Fisher, 1986), respectiv percepţia şi interpretarea
subiectivă a stimulului de către individ devenind cele importante.

19
 Conceptul de evaluare cognitivă şi procesele de coping sunt esenţa acestui model
tranzacţional. Lazarus (1966) a stabilit că ameninţarea şi evaluarea sunt două concepte centrale
pentru teoria stresului. Stimulii, spunea el, trebuie să fie identificaţi în prealabil ca fiind
ameninţători, înainte ca evaluarea ameninţării să aibă loc. Ameninţarea are două dimensiuni:
anticipează pagubele care vor fi produse şi se bazează pe cogniţie. Astfel, se realizează o
evaluare la nivel cognitiv care va determina dacă persoana va resimţi o situaţie ca fiind sau nu
stresantă. Aceste modele consideră persoana un agent activ al propriului mediu, capabil de a
evalua în mod activ importanţa a ceea ce urmează să acţioneze asupra propriei bunăstări. Se
poate observa că stresul este o stare cognitivă dinamică şi un dezechilibru, o întrerupere a
homeostaziei care solicită o rezolvare sau restabilire a echilibrului (Dewe, Cox and Fergusson,
1993).
În timp ce există unele modele tranzacţionale ale stresului precum cele ale lui House
(1974), Gaudry (1973) şi Fineman (1979) care susţin că mecanismele de coping intervin înainte
ca stresul să acţioneze, cele mai coerente şi comprehensive îi aparţin lui Lazarus (1966), aceasta
fiind abordarea susţinută cel mai puternic de cercetare.
Trebuie subliniat aici faptul că teoria propusă de Lazarus şi Folkman în care este
evidenţiată atât perspectiva stresului psihologic cât şi cea a mecanismelor de adaptare (1980) este
probabil ca fiind cea mai influentă teorie tranzacţională construită până acum.
Uneori cunoscută sub numele de abordare cognitiv-relaţională, această teorie susţine că
individul şi mediul coexistă într-o relaţie dinamică, în care stresul este starea psihologică şi
emoţională, şi care este reprezentat pe plan intern ca parte a unei tranzacţii stresante (Folkman,
Lazarus, Gruen şi DeLongis, 1986). Cele două concepte-cheie în acest proces sunt cele care
privesc evaluarea şi coping-ul (Cox et al., 2000).
Folkman şi colaboratorii săi (1986) descriu evaluarea primară ca reprezentând o primă
etapă în procesul de evaluare, unde informaţiile sunt evaluate subiectiv pentru a vedea ce este în
joc în termeni de risc potențial (Perrewe şi Zellars, 1999). Acest tip de evaluări permit
manifestarea influenţei diferențelor individuale, deoarece natura a ceea ce este considerat
stresant este una individual specifică (Park şi Folkman, 1997).
Mai târziu, Park şi Folkman (1997) au descris faptul că atribuirea de sens pe care indivizii
o dau unor evenimente, poate fi susţinută de convingerile existente la nivel existenţial sau global.
Acestea reprezintă convingeri durabile evaluate pe baza unor ipoteze fundamentale, şi pot fi, spre
exemplu, teorii ale realității în care sunt incluse experienţele de viață ale predecesorilor.
Park şi Folkman (1997) vorbesc despre realizarea sensului situaţiei ca fiind ceea ce se
întâmplă atunci când convingerile unei persoane provenite din elemente de cultură universală şi
obiectivele sale interacţionează cu specificul acesteia şi în acelaşi timp cu mediul care este
definit prin de procesele de evaluare şi adaptare.
Dacă o situatie este evaluată ca potenţial stresantă, atunci apare evaluarea secundară care
poate conţine elemente despre modalitatea în care individul măsoară dacă prejudiciul potenţial
poate fi modificat, evitat sau prevenit (Park şi Folkman, 1997), alături de expectaţiile legate de
viitor. Eventuale acţiuni sau moduri de adaptare sunt evaluate, pe baza existenţei informaţiilor
din trecut legate de modalităţile de adaptare ale persoanei, de tipul de personalitate, de resurse
personale (şi, probabil, şi de sensul global-cultural cunoscut).
Folkman şi Lazarus (1980) descriu mai multe tipuri de comportamente de adaptare,
sugerând că acestea ar putea fi reunite în două categorii majore: coping-ul centrat pe problemă
(încercări de a face faţă unei probleme utilizând în mod raţional strategia rezolvării de probleme)

20
sau coping concentrat pe emoţie (abordare orientată pe emoţie) fiecare dintre acestea fiind
potrivite în diferite tipuri de situaţii.
În timp ce aceste două modele de coping sunt foarte populare în cercetare, mulţi alţi
cercetători susţin că este important să facem distincţii multiple ale categoriilor de adaptare
precum cum ar fi coping-ul axat pe căutarea sprijinului social, coping bazat pe self-ul acuzator,
autoblamant, coping dornic de gândire, coping de evitare (Vitaliano, Russo, Carr, Maiuro și
Becker, 1985) şi coping orientat pe acţiune, coping de acomodare, coping ce mizează pe gândire
pozitivă, adaptare care caută sprijin, adaptare de tip autoînvinovăţire şi de apărare (Falkum, Olff
și Aasland, 1997).
Odată ce metodele posibile de adaptare sunt evaluate şi selectate, etapă finală a modelului
reprezintă momentul în care este pusă în aplicare forma de adaptare. Coping-ul a fost caracterizat
ca reprezentând: "efortul cognitiv şi comportamental pentru a gestiona (reduce, minimaliza,
supraveghea, sau tolera), cererile interne şi externe de tranzacţie dintre persoană şi mediu, care
sunt evaluate ca depăşind sau susţinând resursele persoanei" (Folkman et al., 1986, p. 67).
Park şi Folkman (1997) sugerează că adaptarea este principala metodă prin care
incongruenţa dintre sensul global şi cel al situaţiei este gestionat de către indivizi. Un eşec la a
face faţă cu succes cererilor excesive este de natură să conducă la stres şi are un impact negativ
asupra sănătăţii şi a rezultatelor obţinute spre exemplu de membrii unei organizaţii (Cox et al.
2000). Modelul cognitiv-relaţional are ca fundament percepţiile indivizilor alături de potenţiala
influenţă a diverşilor factori, acest lucru traducându-se în contextul de management al stresului
prin intervenţii care necesită mai curând o abordare analitică unitară şi mai puţin una centrată pe
individ sau grup. Cercetările desfăşurate având ca principal obiectiv studiul relaţiei dintre stres
şi adaptare (coping) au surpins câteva aspecte importante. Astfel Zeidner (1994) a constatat că
adaptarea (coping) centrată pe emoţie a fost un bun predictor pentru anxietate la studenţii aflaţi
în faţa examenlor de final de an universitar; tot în acelaşi studiu s-a constatat faptul că persoanele
care dezvoltă un coping mai puţin activ comportamental au arătat un nivel mai ridicat de
depresie; Haghighatgou şi Peterson (1995) au constatat rezultate similare într-un eşantion de
studenţi iranieni. Lease (1999) a constatat că adaptarea de tip evitare a prezis în mod semnificativ
stres în mediul academic. Welbourne, Eggerth, Hartley, Andrew, si Sanchez (2007) au găsit într-
un studiu că modalitatea de coping centrat pe rezolvarea de probleme a fost corelată semnificativ
cu creşterea satisfacţiei în muncă ; Tong, Bishop, Diong, Enklemann, Why, Ang şi Khader (2004)
au găsit că experienţele care provoacă stres se asociază semnificativ cu adaptarea de tip evitant şi
cu coping –ul de tip reevaluator.
Pe scurt, fiecare dintre aceste perspective şi teorii menţionate au propriile lor puncte forte
în evaluarea şi clarificarea conceptelor legate de stres şi au ajutat la dezvoltarea cercetării asupra
acestuia din unghiuri diverse.

4.1. Intervenţii CBT - Psihoterapia prin acceptare şi angajament (ACT) şi tehnica

mindfulness

Teoria şi tehnnicile utilizate în formula de scurtă durată ACT au un fundament filozofic în

contextualismul funcţional (Biglan & Hayes, 1996; Hayes, 1993; Hayes et al., 1988), care are ca
unitate analitică de bază desfăşurarea actului în context (Pepper, 1942). Componentele centrale
ale contextualismului includ: accent pe întregul eveniment; o înţelegere a naturii şi funcţiei
pentru evenimentul reperat într-un anume context, şi un criteriu de adevăr pragmatic. Aplicarea
acestor componente la formula de psihoterapie, care utilizează abordarea ACT este caracterizată

21
de un funcţionalism aprofundat, în care conţinutul de “suferinţe” al clientului nu este luat foarte
literal, dar funcţionarea acestora este examinată continuu şi aprofundat, cunoaşterea depresiei
fiind condusă de conţinutul acestei cunoaşteri şi acceptări amănunţite.
Persoanele depresive aduc în discuţie o serie de “simptome”, ele sunt diagnosticate ca
atare cu o stare sau o tulburare afectivă, şi sunt apoi făcute eforturi terapeutice de a schimba
forma, frecvenţa, sau sensibilitatea situaţională a acestor simptome, prin manipularea cauzelor
presupuse, fie că este vorba cogniţii disfuncţionale (Beck et al., 1979), fie de o scădere a
activităţilor plăcute (Lewinsohn et al., 1980), fie de tulburări organice ale creierului (Delgado şi
Moreno, 1999). Aceste schimbări sunt parte integrantă a unui demers psihoterapeutic cognitiv-
comportamental clasic.
În schimb, în abordarea psihoterapeutică ACT, terapia prin acceptare şi angajament,
natura problematică a depresiei şi a simptomele ei variate se presupune a fi pe deplin funcţională
şi bazată pe un context determinat. Altfel spus, rădăcina problemei în depresie nu este dispoziţia
depresivă sau gândurile negative, nici măcar impactul comportamental asupra unor astfel de
evenimente, ci modul în care contextul specific face legătura cu stările, gândurile şi
comportamentul într-un pattern general de trai pentru clientul respectiv.
ACT este o psihoterapie bazată pe “cuvânt”, fundamentată pe cercetarea naturii
limbajului şi a cogniţiilor (Hayes et al., 1999). În acest context al cuvântului, depresia poate fi
văzută ca o problemă, dar aceasta nu înseamnă că este un lucru “rău”, atunci când vine vorba de
a reflecta calitatea vieţii unui individ. Terapia prin acceptare şi angajament are ca scop
construirea unei determinări care se va opune coping-ului evitării şi fuziunii cognitive, permiţând
clienţilor să intre în contact cu propria durere şi suferinţă prin mecanismul acceptării. Astfel
tehnicile ACT mizează pe utilizarea metaforelor, a paradoxurilor şi a exerciţiilor experienţiale
care pot puncta capcanele create un anume limbaj în care suferinţa este etichetată că fiind ceva
rău, inconvenientă din punct de vedere social. Scopul aplicării ACT este de a înlesni abilitatea
clientului de a distinge circumstanţele în care un comportament direct poate implica angajarea în
trăirea suferinţei şi cel în care acceptarea acesteia este o alternativă viabilă şi firească.
Cel mai important ţel al ACT este acela de a canaliza eforturile clienţilor înspre
conştientizarea evenimentelor nedorite care le stau în drumul propiu de acţiune în viaţă, într-o
manieră de acord cu valorile proprii.
Complexitatea termenului de mindfulness impune o serie de precizări care vor permite o
înţelegere mai amplă atât din perspectivă conceptuală cât şi din unghiul aplicabilităţii şi al
rezultatelor obţinute (Hayes et al, 2006; Carson şi Langer, 2006), fiecare dintre aceste dimensiuni
fiind prezentate mai jos.
Mindfulness ca metodă, procedură şi tehnică este descrisă ca fiind o formă de training
prin formulare repetitivă de re-direcționare a atenției către experiența prezentă în cadrul
activităţii mentale (Bishop et al., 2004). Atitudinea mindfulness permite oamenilor să fie prezenţi
şi atenţi indiferent de circumstanţele pe care le trăiesc. Fără acest tip de atitudine “noi nu putem
vedea lumea în mod clar şi într-o ipostază directă şi simplă ci rămânem pierduţi într-o neîncetată
stare întrebătoare care îşi face loc în mintea noastră” (Goldstein, 2007, p. 76).
În timpul aplicării acestor tehnici oamenii au tendinţa de a aluneca în gândirea
conceptuală datorită stimulilor, fie ei interiori sau exteriori. Atunci când există conştientizarea
acestui lucru, indivizii sunt încurajați să-şi focalizeze atenţia înapoi la “obiectul dorit”.
Cercetările au arătat că reducerea ruminaţiilor interioare din mintea unei persoane, ruminaţii care
se construiesc în luptă cu o serie de gânduri negative, permite creșterea simultană a resurselor
cognitive pentru îndeplinirea spre exemplu a unor sarcini într-un mod mai eficient (Leary, Adams

22
şi Tate, 2006). Din perspectivă cognitivă cele mai recente referiri la mindfulness sunt cele care
fac trimitere la procesul de metacogniţie (Bishop et al., 2004) şi la flexibilitatea cognitivă
(Carson şi Langer, 2006). Există o legătură între mindfulness şi metacogniţie, aceasta fiind
interpretată prin intermediul observării proceselor interne şi externe pe care le trăieşte o
persoană. Utilizarea tehnicilor mindfulness cultivă o perspectivă descentrată de pe gânduri şi
sentimente, aceste fenomene fiind privite ca evenimente mentale care vin şi pleacă, altfel spus ca
gânduri care vin şi pleacă, mai degrabă decât ca reflexii neapărat exacte ale adevărului sau ale
realităţii. Procesul cognitiv presupune că o persoană în mod conştient ştie ceea ce se întâmplă în
cadrul unei experiențe, aşa cum se întâmplă, în momentul respectiv.
Carson şi Langer (2006) descriu mindfulness ca fiind “o stare de flexibilitate cognitivă”
referindu-se la capacitatea indivizilor de a privi situaţiile din mai multe perspective, și mai ales
la cea de a schimba perspectiva, în funcţie de context. Flexibilitatea cognitivă este abilitatea de a
reduce regulile comportamentale deja utilizate anterior (Coyne şi Wilson, 2004) şi exercitarea
capacitivă îmbunătăţită a persoanelor de a lua în considerare o gamă mai largă de posibilităţi
atunci când se pregătesc să ducă la sfîrşit procedura de a lua o decizie. Langer (1997) sugerează
că abilităţile cognitive implicate în mindfulness îşi găsesc aplicativitatea printr-o abordare mai
flexibilă a sarcinilor de muncă, spre exemplu, şi care vor face ca acestea să devină mai atractive
din perspectiva îndeplinirii pentru angajaţii dintr-o organizaţie.
Practicarea procedurilor mindfulness îmbunătăţeşte auto-observarea, care promovează
recunoaşterea stărilor interne, înţelegerea consecinţelor acţiunilor unei alte persoane, şi
capacitatea sporită a individului de a-şi folosi cunoştintele adecvate de coping (Kabat-Zinn,
1982; Linehan 1993b; Shapiro et al,. 2006; Teasdale et al, 1995).

CAPITOLUL V
5. SCOPURILE ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII

5.1. Obiective
Cercetarea de faţă cuprinde un număr de patru studii originale care au ca scop principal
identificarea şi analizarea comprehensivă a dimensiunilor perfecţionismului, însoţite de corolarul
tendinţei de amânare şi cel al strategiilor de coping în cadrul populaţiei nonclinice româneşti.
În ultimii ani tot mai multe studii teoretice care au fost urmate de aplicaţii clinice au
propus, dezbătut şi evaluat ceea ce astăzi numim perfecţionismul multidimensional şi alte
constructe adiacente acestuia. Considerat a fi trăsătură de personalitate sau factor motivaţional,
comportament (adaptativ sau maladaptativ) sau patologie, perfecţionismul reprezintă indiscutabil
un aspect al personalităţii, dar încă cu multe necunoscute.
Descris uneori ca fiind o unealtă de dezvoltare personală (Dabrowski şi Piechowski,
1977, p. 42) perfecţionismul normal, într-o formulă atentă a conştientizării sale de către individ
poate conduce la actualizarea şi împlinirea potenţialului uman. Se poate afirma că
perfecţionismul reprezintă o energie pozitivă sau negativă în funcţie de modul în care este
perceput şi canalizat în cadrul comportamentului individual, şi în funcţie de aceste direcţii el este
creionat ca normal şi/sau patologic.
Pornind de la o serie de elemente teoretice şi de cercetare ştiinţifică a perfecţionismului,
ca baze ale acestui demers, studiul prezent se centrează în primul rând asupra examinării
perfecţionismului în multidimensionalitatea sa, atât din punct de vedere descriptiv cât şi dintr-o
perspectivă experimentală în cazul populaţiei nonclinice româneşti.

23
 De asemenea în spiritul practicianului –cercetător şi urmând un model tipic de intent-to-
treat se are în vedere verificarea eficienţei unui program de intervenţie psihoterapeutică cognitiv-
comportamentală combinată cu elemente specifice terapiei prin acceptare şi angajament (ACT) şi
tehnici mindfulness în diminuarea disfuncţionalităţilor perfecţionismului, tendinţei de amânare şi
stresului înregistrate într-un eşantion nonclinic. Pe de o parte aceste considerente au rezultat în
urma consultării intense a literaturii de specialitate care alocă un număr important de studii
perfecţionismului nevrotic şi amalgamului patologiei comorbide constatate, extrem de utile în
domeniul psihologiei clinice, observând pe de altă parte că deşi semnalat (perfecţionismul) prin
evaluări în cadrul populaţiei nonclinice, domeniul intervenţiilor psihoterapeutice a fost mult mai
puţin abordat atunci când a fost înregistrată necesitatea diminuării disfuncţionalităţilor produse,
prezente ale acestuia, dar fără accente psihopatologice grave.
Obiectivele generale ale prezentului demers de cercetare vizează trei domenii de lucru:
1) Investigarea şi examinarea perfecţionismului sub aspectele sale multidimensionale
(perfecţionsim orientat către sine, perfecţionism orientat către ceilalţi şi perfecţionsim prescris
social), alături de studiul unor elemente mai puţin cunoscute, respectiv cele legate de “interfaţa”
acestuia reprezentată de strategia de prezentare de sine perfecţionistă în cadrul unei populaţii
non-clinice;
2) Studiul dinamicii existente între perfecţionsimul multidimensional, strategia
interpersonală a prezentării de sine perfecţioniste, existenţa cogniţiilor perfecţioniste iraţionale şi
a tendinţei de amânare în raport cu strategiile de adaptare (coping) pe care le utilizează
participanţii investigaţi;
3) Dezvoltarea unei scheme de tratament psihologic (program de intervenţie
psihoterapeutică) cu rolul de a permite diminuarea nivelului disfuncţional constatat în
perfecţionsim, tendinţa de amânare şi stres.
Primul studiu - Cercetarea relaţiei dintre dimensiunile perfecţionismului şi tendinţa
de amânare tratează într-o manieră non-experimentală o serie de elemente psihologice care au
legătură cu perfecţionismul în cadrul tabloului real de viaţă al respondenţilor, cât şi modalitatea
în care între aceste variabile (odată identificate) se construiesc anumite asocieri. Altfel spus, în
cadrul acestui studiu a fost investigată maniera în care perfecţionismul şi fiecare dintre
dimensiunile acestuia (perfecţionismul orientat către sine, perfecţionsimul orientat către ceilalţi
şi perfecţionismul prescris social) se asociază atât cu strategia de autoprezentare de sine
perfecţionistă şi cogniţiile perfecţioniste iraţionale cât şi cu tendinţa de amânare cu formele sale
activă şi pasivă (reprezentate prin elementele procesuale care reflectă rezultatele legate de
satisfacţia de a realiza o sarcină, preferinţa de lucra sub presiune, instituirea deciziei intenţionale
şi abilitatea individuală de a termina la timp).
Cel de al doilea studiu - Interacţiunea dintre perfecţionism şi abilităţile de rezolvare a
problemelor sociale - are ca scop prezentarea şi testarea modelul de mediere care leagă
perfecţionismul prin autoprezentarea de sine perfecţionistă, evaluarea abilităţilor de rezolvare a
problemelor sociale şi anxietatea. Flett, Hewitt, Blankstein, Solbik şi Van Brunschot (1996) au
teoretizat faptul că persoanele care prezintă perfecţionism pot avea probleme în rezolvarea
situaţiilor personale şi sociale pentru că acestea au credinţa că problemele pot fi rezolvate doar
într-o modalitate perfectă.
Al treilea studiu - Rolul unei intervenţii terapeutice în diminuarea nivelul de stres şi
concentraţiei de cortizol în sânge - este menit aplicării unor modalităţi de identificare şi analiză
a relaţiilor dintre autoprezentarea de sine perfecţionistă şi nivelul de stres ridicat. Unul dintre
obiectivele acestui demers se adresează examinării asociaţiilor dintre un nivel ridicat al stresului

24
şi semnalarea prezenţei unui nivel ridicat de cortizol prelevat din sânge. Alt obiectiv se adresează
surprinderii efectelor unei intervenţii terapeutice cognitiv-comportamentale cu elemente ACT şi
mindfulness cu scopul de a scădea vârful de cortizol constatat şi nivelul ridicat al stresului
înregistrat la respondenţii investigaţi.
Cel de al patrulea - Eficienţa programului de intervenţie psihoterapeutică de grup
CBT şi ACT în diminuarea perfecţionismului, tendinţei de amânare şi stresului - are ca
principal scop testarea eficacităţii unui program terapeutic cognitiv-comportamental în care sunt
introduse elemente specifice terapiei prin acceptare şi angajament şi tehnici mindfluness pentru
diminuarea nivelurilor disfuncţionale regăsite la variabilele cercetării: perfecţionismul, gânduri
automate perfecţioniste, strategii interpersonale de autoprezentare de sine perfecţionistă,
anxietate, tendinţa de amânare şi stresul, concomitent cu îmbunătăţirea stimei de sine,
dezvoltarea abilităţilor necesare rezolvării problemelor de natură socială, precum şi a capacităţii
de a face faţă situaţiilor stresante într-un mod adaptativ.
Design-ul experimental al studiului, strucrurarea cu cele patru condiţii, respectiv 1)
intervenţie psihoterapeutică, (2) listă de aşteptare; (3) placebo, şi (4) control (fără tratament)
împreună cu cele trei momente de evaluare contribuie în mod decisiv la demersul nostru general
de cercetare.

5.2. Ipoteze
În cazul primului studiu (Cercetarea relaţiei dintre dimensiunile perfecţionismului şi
tendinţa de amânare) ipotezele de cercetare sunt următoarele:
(A) Ipoteza 1: Se anticipează că există o asociere între faţetele multidimensionale ale
perfecţionsimului şi autoprezentarea de sine perfecţionistă.
(A) Ipoteza 2: Se prevede că există o relaţie între autoprezentarea de sine perfecţionistă şi
tendinţa de amânare. Altfel spus configurarea strategiei autoprezentării de sine perfecţioniste se
asociază cu un nivel ridicat al tendinţei de amânare.
(A) Ipoteza subiacentă 2.1: Există o relaţie între autoprezentarea de sine perfecţionistă şi
un nivel ridicat al cogniţiilor perfecţioniste.
(A) Ipoteza 3: Se preconizează că există o relaţie între formele multidimensionale ale
perfecţionsimului şi tendinţa de amânare.
(A) Ipoteza subiacentă 3.1: Există o relaţie între perfecţionsimul prescris social şi
tendinţa de amânare.
(A) Ipoteza 4: Există o diferenţiere înregistrată la studenţi şi elevi atunci când se
investigează variabilele cercetării. Altfel spus se anticipează faptul că studenţii vor manifesta mai
pregnant problematica perfecţionismului multidimensional şi a autoprezentării de sine
perfecţioniste cât şi a tendinţei de amânare decât elevii.
În cazul studiului II (Interacţiunea dintre perfecţionism şi abilităţile de rezolvare a
problemelor sociale) ipotezele de cercetare sunt următoarele:
(B) Ipoteza 1: Perfecţionismul (prezentarea de sine perfecţionistă) se asociază cu
evaluările negative ale abilităţilor de rezolvare a problemelor, şi aceste evaluări negative mediază
legătura dintre perfecţionism şi simptomatologia anxioasă.
(B) Ipoteza 2: Se anticipează asocierea prezentării de sine perfecţioniste cu o evaluare
negativă a abilităţilor de rezolvare a problemelor.
Principalul obiectiv al acestui studiu este de testa modelul de mediere care leagă
perfecţionismul, evaluarea abilităţilor de rezolvare a problemelor sociale şi anxietatea.

25
 În cazul studiului III (Rolul unei intervenţii terapeutice în diminuarea nivelul de stres şi
concentraţiei de cortizol în sânge) ipotezele de cercetare sunt următoarele:
(C) Ipoteza 1: Se preconizează surprinderea unei corelaţii semnificative între
autoprezentarea de sine perfecţionistă şi un nivel de stres ridicat.
(C) Ipoteza 2: Există o asociere pozitivă între un nivel ridicat de stres şi prezenţa unor
indici ridicaţi ai nivelului de cortizol.
(C) Ipoteza 3: Există diferenţe semnificative între nivelul de stres şi cel de cortizol
raportat înainte de intervenţia psihoterapeutică şi imediat după finalizarea acesteia la
respondenţii investigaţi.
În cazul studiului 4 (Eficienţa programului de intervenţie psihoterapeutică de grup CBT şi
ACT în diminuarea perfecţionismului, tendinţei de amânare şi stresului) ipotezele de cercetare
sunt următoarele:
(D) Ipoteza 1: Se preconizează că pentru participanţii din lotul experimental (terapie) se
vor înregistra niveluri mai scăzute ale stresului emoţional, comparativ cu participanţii din
celelalte condiţii, la sfârşitul intervenţiei şi la „follow-up”, respectiv la trecerea unei perioade de
trei luni de la încheierea programului terapeutic.
(D) Ipoteza 2. Se preconizează că pentru participanţii din lotul experimental (terapie) se
vor raporta niveluri mai scăzute ale anxietăţii, comparativ cu subiecţii din celelalte condiţii, la
sfârşitul intervenţiei şi la „follow-up”, respectiv la trecerea unei perioade de trei luni de la
încheierea programului terapeutic.
(D) Ipoteza 3. Se presupune că în cazul participanţilor din grupul supus tratamentului
experimental terapeutic, vor apărea modificări semnificative ale stresului relaţionate cu
modificări semnificative ale strategiilor de coping, comparativ cu grupurile din celelalte condiţii,
unde nu vor fi observate asemenea schimbări.
(D) Ipoteza 4. Există presupunerea că pentru participanţii din lotul experimental
(intervenţie psihoterapeutică - terapie) vor fi înregistrate niveluri mai scăzute ale autoprezentării
de sine perfecţioniste, comparativ cu subiecţii din celelalte condiţii, la sfârşitul intervenţiei şi la
„follow-up”, respectiv la trecerea unei perioade de trei luni de la încheierea programului
terapeutic.
(D) Ipoteza 5. Se presupune că în cazul participanţilor din lotul experimental (terapie) se
vor înregistra niveluri mai scăzute ale cogniţiilor iraţionale perfecţioniste, comparativ cu
subiecţii din celelalte condiţii, la sfârşitul intervenţiei şi la „follow-up”, respectiv la trecerea unei
perioade de trei luni de la încheierea programului terapeutic.
(D) Ipoteza 6. Se presupune că în cazul participanţilor din lotul experimental (terapie) vor
fi raportate niveluri mai scăzute ale tendinţei de amânare, comparativ cu subiecţii din celelalte
condiţii, la sfârşitul intervenţiei şi la „follow-up”, respectiv la trecerea unei perioade de trei luni
de la încheierea programului terapeutic.
(D) Ipoteza 7. Participanţii din lotul experimental (terapie) vor prezenta niveluri mai
ridicate ale stimei de sine, comparativ cu subiecţii din celelalte condiţii, la sfârşitul intervenţiei şi
la „follow-up”, respectiv la trecerea unei perioade de trei luni de la încheierea programului
terapeutic.
(D) Ipoteza 8. Se presupune că în cazul participanţilor din lotul experimental, vor apărea
modificări semnificative ale autoprezentării perfecţioniste de sine relaţionate cu modificări
semnificative ale strategiilor de coping, comparativ cu grupurile din celelalte condiţii, unde nu
vor fi observate asemenea schimbări.

26
 5.3. Participanţi
Cercetarea derulată în primul studiu (pilot, denumit în cadrul subcapitolului de ipoteze
Studiul I: Cercetarea relaţiei dintre dimensiunile perfecţionismului şi tendinţa de amânare) a fost
realizată pe două eşantioane care au totalizat un număr de 152 de persoane, 113 persoane de sex
feminin şi 39 persoane de sex masculin. Selecţia a fost una de convenienţă în acest caz şi
eşantioanele au cuprins fiecare câte un număr de 76 persoane. Participanţii selectionaţi pentru
studiu sunt studenţi la o facultate de Psihologie din Bucureşti şi elevi în ultima clasă la un liceu
cu profil vocaţional din acelaşi oraş. Includerea participanţilor în această cercetare a fost posibilă
pe bază de voluntariat, principalul criteriu de includere fiind condiţia de elev/student iar cel de
neincludere de care s-a ţinut cont, fiind absenţa unei tulburări diagnosticate de medicul psihiatru
în prezent.
Eşantionul elevilor de liceu din clasa a XII-cea a cuprins un număr de 21 persoane de sex
masculin şi 55 persoane de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 17,8 şi 19 ani (M =18.07,
Abatere standard = 3.31), iar pe de altă parte, cel alcătuit din studenţi, masteranzi şi participanţi
la grupurile de dezvoltare personală (N = 76) au vârsta cuprinsă între 21 şi 37 de ani (M = 26.73,
SD = 2.03)
În cadrul studiilor 2, 3 şi 4 (denumite în subcapitolul de ipoteze B, C şi D) eşatioanele
utilizate în cercetare au fost constituite din 260 persoane, 208 femei şi 52 bărbaţi. Selecţia a fost
una de convenienţă în acest caz. Participanţii au vârste cuprinse între 21 şi 39 ani având o medie
de 27,8 ani (M =27.80, Abatere standard = 8.44), fiind vorba despre studenţi, masteranzi şi
participanţi la grupurile de dezvoltare personală din cadrul unei facultăţi de Psihologie din
Bucureşti.
Respondenţii aparţin unor arii profesionale şi unor medii de provenienţă variate, în
încercarea de a conferi un grad înalt de eterogenitate eşantionului studiat; participanţii prezintă
diversitate şi din punctul de vedere al statusului marital, în componenţa eşantionului intrând
persoane necăsătorite, persoane care trăiesc în uniune consensuală, divorţate cât şi persoane
căsătorite. În prezentarea ulterioară a studiilor de cercetare vor fi relevate şi alte date privitoare la
aceşti participanţi cât şi procedura de lucru.

5.4. Instrumente utilizate în cercetare

Bateria de instrumente utilizate în aceasta cercetare a cuprins următoarele probe:
Scala multidimensională a perfecţionismului (Multidimensional Perfectionism Scale, MPS,
probă dezvoltată de Hewitt şi Flett (1991); Scala strategiei de prezentare de sine perfecţionistă
(Perfectionistic Self-Presentation Scale, PSPS, instrument dezvoltat de Hewitt et al., 2003);
Inventarul de cogniţii perfecţioniste (Perfectionism Cognitions Inventory, PCI, Flett, Hewitt,
Blankstein, & Gray, 1998); Inventarul de procrastinare Aitken (Aitken Procrastination Inventory,
API; Aitken, 1982); Scala tendinţei de amânare activă (Active Procrastination Scale, APS; Choi
& Moran, 2009); Inventarul de evaluări a abilităţilor de rezolvare a problemelor sociale (Social
problem- Solving Inventory, SPSI, D’Zurilla & Nezu, 1990); Scala de anxietate Hamilton
(Hamilton Anxiety Scale, HAM-A, autor M. Hamilton, 1959); Scala de stimă de sine Rosenberg
(Rosenberg Self-Esteem Scale, autor Rosenberg, 1965); Scala stresului perceput (Perceived
Stress Scale, PSS, autori Cohen, Kamarck, & Mermelstein, 1983); Chestionarul COPE,
versiunea cu 60 de itemi (The COPE Inventory, instrument cu autoraportare utilizat pentru
evaluarea strategiilor de coping elaborat de Carver, Scheier si Weintraub, 1989).
Prezentarea pe larg a acestor instrumente se regăseste în cadrul celor patru studii
elaborate în conformitate cu utilizarea acestora în funcţie de design-ul de cercetare abordat.

27
 CAPITOLUL VI. PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR
Rezultate studiu I
În cazul celor două grupuri (elevi şi studenţi), ipotezele privind relaţia dintre faţetele
multidimensionale ale perfecţionismului şi tendinţa de amânare au fost susţinute de rezultatele
studiului, având în vedere faptul că a fost înregistrată o asociere semnificativă între variabilele
procesate. S-a constatat faptul că dintre faţetele multidimensionale, perfecţionismul prescris
social este asociat substanţial cu tendinţa de amânare, valoarea coeficientului de corelaţie
Pearson înregistrat fiind r=0,525; p<.01 pentru grupul de elevi şi r=0,554; p<.01 pentru grupul de
studenţi.
Rezultatele obţinute au indicat faptul că nu există diferenţe semnificative între cele două
grupuri, cel de elevi şi cel de studenţi din punct de vedere al perfecţionismului multidimensional,
pentru dimensiunile perfecţionismului orientat către sine şi cel orientat către ceilalţi.
De asemenea, nu au fost identificate diferenţe semnificative nici la nivelul cogniţiilor
iraţionale perfecţioniste. În ceea ce priveşte diferenţele semnificative între cele două grupuri, din
punct de vedere al evaluării autoprezentării de sine perfecţioniste pe dimensiunea de
autopromovare perfecţionistă, cea de nonexpunere şi pe cea de nedivulgare, nici aici nu au fost
înregistrate rezultatele sugerate de ipoteza de lucru. Singurul punct în care au fost înregistrate
diferenţe, contrar presupunerilor, a fost cel privitor la perfecţionismul prescris social, unde elevii
au manifestat o măsură mai ridicată a nivelului de perfecţionism faţă de participanţii din celălalt
grup.
Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că elevii investigaţi sunt în clasa a XII- cea şi
mulţi dintre ei s-ar putea să resimtă presiunea socială ca manifestându-se în expectaţiile pe care
ei îşi imaginează că ceilalţi le au despre ei. În concluzie se poate spune că această ipoteză nu a
fost susţinută de rezultatele înregistrate statistic şi ca atare sunt necesare investigaţii ulterioare
mai aprofundate care să încerce să elucideze aceste date.
Rezultatele din acest studiu susţin modul în care dimensiunile perfecţionismului s-au
asociat cu autoprezentarea de sine perfecţionistă şi cu tendinţa de amânare. De asemenea au fost
identificate asocieri pozitive şi între nivelul ridicat al cogniţiilor perfecţioniste iraţionale cu
elemente precum tendinţa de amânare, aceste date înscriindu-se pe linia studiilor anterioare din
literatura de specialitate (Hewitt şi Flett, 1991b ; 2004; 2007). Din altă perspectivă, studiul atrage
atenţia asupra unor aspecte noi puţin studiate care ar putea avea implicaţii importante, cum ar fi
rolul perfecţionismului prescris social asupra tendinţei de amânare active.
În concluzie, prezentul studiu susţine necesitatea evidenţierii faptului că perfecţionismul
este un construct (o trăsătură) ce se regăseşte sub trei forme distincte din punct de vedere al
impactului asupra individului şi că autoprezentarea de sine perfecţionistă în plus este un element
extrem de important în această ecuaţie. Considerăm că rezultatele cupinse în acest studiu chiar
dacă au un caracter descriptiv au atât implicaţii teoretice cât şi practice, iar subiectul merită
investigaţii suplimentare ulterioare.

Rezultate studiul II
Rezultatele au confirmat faptul că perfecţionismul reprezentat prin strategia de
autoprezentare de sine perfecţionistă se asociază cu evaluarea negativă a orientării pe problemă.
Strategia de autoprezentare de sine perfecţionistă a corelat în mod semnificativ cu cele trei

28
evaluări făcute pe afect, cogniţie şi comportament (toate acestea făcând parte din scala de
evaluare a abilităţilor de rezolvare a problemelor sociale).
Cu ajutorul variantei Demo a programului IBM SPSS Amos s-a realizat o analiză
completă a medierii pentru a vedea care este efectul evaluării abilităţii de rezolvare a
problemelor sociale asupra asocierii dintre strategia de autoprezentare de sine perfecţionistă şi
anxietate. Datele găsite au fost următoarele: 2 (9, N= 260) = 22.78, 2/df= 6.21 (NNFI=.96,
CFI=.97, RMSEA=0.05).
Rezultate studiul III
Valorile obţinute la aplicarea post parcurgere a programului de intervenţie CBT cu
elemente de mindfulness reflectă diminuarea nivelului de stres (U= 19,5, N=30, p =0.000) şi a
concentraţiei de cortizol la aceşti subiecţi (U= 225, N=30, p =0.03). Se poate avansa ideea că
acest fapt se datorează eficienţei unui astfel de program. Cu toate acestea rezultatele obţinute aici
trebuie studiate cu atenţie şi dintr-o poziţie empirică şi critică. Necesitatea acestei abordări
provine în primul rând dintr-o limită a studiului care este reflectată de numărul mic de
participanţi, 30 persoane, care s-a datorat condiţiilor speciale de propunere şi aplicare a
instrumentelor.
Un alt motiv îl constituie faptul că recoltarea cortizolului din sânge se face în mod
experimental în condiţii de expunere a pacientului la factori stresanţi, imediat după această
expunere, de cel puţin două ori pe zi pentru a se obţine o curbă de control care este susţinută de
elementul timp. Mai mult, evaluările experimentale medicale care includ analiza cortizolului se
coroborează cu alte măsurători precum tensiunea arterială şi efectuarea EKG şi EEG atunci când
se pune problema identificării nivelului de stres.
Cu toate acestea putem spune că acest studiu reprezintă o încercare curajoasă
metodologică în a aborda într-un grup de studenţi şi masteranzi o manieră de lucru mai puţin
obişnuită care a implicat depăşirea disconfortului creat de recoltarea de sânge în două momente.
Rezultate studiul IV: Eficienţa programului de intervenţie psihoterapeutică de grup
CBT şi ACT
Pentru a evalua măsura în care strategiile psihoterapeutice de grup CBT şi ACT ar putea
fi eficiente în vederea diminuării perfecţionismului, gândurilor automate perfecţioniste,
strategiilor interpersonale de autoprezentare de sine perfecţionistă, anxietăţii, tendinţei de
amânare şi stresului, concomitent cu îmbunătăţirea stimei de sine, dezvoltarea abilităţilor
necesare rezolvării problemelor de natură socială, precum şi a capacităţii de a face faţă situaţiilor
stresante într-un mod adaptativ, datele colectate în urma aplicării instrumentelor psihometrice
descrise într-o secţiune anterioară a lucrării de faţă au fost supuse unei analize statistice pe două
niveluri, respectiv unul intergrupal, cu trei subniveluri corespunzătoare momentulului în care
participanţii au fost evaluaţi (înaintea desfăşurării progamului terapeutic, la finalul acestuia şi la
un interval de 3 luni de la încheierea intervenţiei psihoterapeutice) – iar altul intragrupal, pentru
participanţii care au beneficiat de programul de intervenţie prihoterapeutică de grup CBT cu
elemente ACT.
Participanţii au fost împărţiţi în una din cele patru condiţii de tratament: (1) intervenţie
psihoterapeutică; 2) listă de aşteptare; 3) placebo; 4) control (fără tratament).
Astfel, primul nivel de analiză a constat în realizarea unui set de analize de varianţă şi
analize multivariate a varianţei pentru fiecare dintre cele trei momente alese pentru evaluarea
participanţilor, având drept variabilă independentă grupul în care aceştia au fost distribuiţi, iar ca
variabile dependente scorurile obţinute la scalele corespunzătoare chestionarelor utilizate. Cu
alte cuvinte, în această primă etapă de analiză statistică s-a urmărit surprinderea unor posibile

29
diferenţe privind cele trei tipuri de perfecţionism, gândurile automate perfecţioniste, strategiile
interpersonale de autoprezentare de sine perfecţionistă, anxietatea, procrastinarea, stresul, stima
de sine, abilităţile necesare rezolvării problemelor de natură socială şi mecanismele de coping ale
participanţilor, între cele trei grupuri stabilite în funcţie de tratamentul aplicat acestora, atât
înaintea începerii programului de intervenţie terapeutică de grup, cât şi la un interval de trei luni
după încheierea acestuia. Astfel, în total au rezultat un număr de patru analize univariate ale
varianţei şi de şase analize multivariate a varianţei pentru fiecare din cele două momente în care
au fost realizate evaluările persoanelor participante la studiu.
Pe de altă parte, în cazul celui de-al doilea nivel de prelucrare statistică şi interpretare a
rezultatelor au fost derulate o serie de teste t pentru eşantioane dependente, scopul fiind acela de
a verifica măsura în care variabilele dependente operaţionalizate prin intermediul valorilor pe
care participanţii care au beneficiat de programul psihoterapeutic de grup, le-au înregistrat la
instrumentele psihometrice utilizate, se modifică de-a lungul momentelor în care s-a realizat
măsurarea acestora, respectiv înaintea desfăşurării intervenţiei terapeutice, la finalul acesteia şi
după trei luni de la încheierea psihoterapiei de grup. Mai exact, comparaţiile intragrupale au fost
realizate pe de o parte între etapa corespunzătoare preintervenţiei şi cea corespunzătoare
postintervenţiei, iar pe de altă parte între aceasta din urmă şi cea „follow-up”, corespunzătoare
trecerii unei perioade de trei luni de la încheierea programului terapeutic.
Comparaţiile intergrupale în funcţie de momentul evaluării au vizat testarea posibilităţii
existenţei unor diferenţe semnificative la nivelul celor patru grupuri de participanţi privind
comportamentele perfecţioniste orientate către propria persoană, cele orientate către ceilalţi şi
convingerea că persoanele din jur au aşteptări şi cerinţe perfecţioniste în raport cu propria
persoană. În conformitate cu cerinţele metodologice ale cercetării de faţă, testul Wilk’s Lambda
(λ = .97, F(9, 618) = .82, p = .59) a indicat faptul că modul în care au fost consituite cele patru
eşantioane supuse evaluării nu a avut un efect semnificativ din punct de vedere statistic asupra
tendinţelor perfecţioniste raportate de participanţi. Şi în cazul celorlalte variabile s-au constatat
aceleaşi rezultate, o parte dintre datele obţinute fiind prezentate spre exemplificare aici: analizele
de varianţă pentru perfecţionismul orientat către sine (F(3, 256) = 1.37, p = .25), perfecţionismul
prescris social (F(3, 256) = .90, p = .43), şi perfecţionismul orientat către ceilalţi (F(3, 256) = .
18, p = .90), au fost concordante cu rezultatele analizei multivariate a varianţei prezentate
anterior, sugerând faptul că, în etapa corespunzătoare preintervenţiei nu au existat diferenţe
semnificative între cele patru grupuri F(3, 256) = .64, p = .58.
În etapa iniţială a desfăşurării studiului a fost testată posibilitatea existenţei unor diferenţe
semnificative intergrupale privind cele 15 strategii de coping evaluate cu ajutorul chestionarului
COPE (Carver, Scheier şi Weintraub, 1989): 1) interpretare pozitivă şi creştere; 2) dezangajare
mentală; 3) focalizare pe exprimarea emoţiilor; 4) folosirea de suport instrumental social; 5)
abordare activa; 6) negare; 7) abordare religioasă; 8) umor; 9) dezangajare comportamentală; 10)
abţinere; 11) folosirea suportului social emoţional; 12) consumul de substanţe; 13) acceptare; 14)
suprimarea activităţilor concurente; 15) planificare.
Conform rezultatelor testului Levene, nu au existat diferenţe semnificative între cele
patru grupuri din punct de vedere al varianţelor corespunzătoare scorurilor obţinute de
participanţi la cele 15 scale COPE: 1) interpretare pozitivă şi creştere (F(3, 256) = .50, p = .67);
2) dezangajare mentală (F(3, 256) = 1.31, p = .27); 3) focalizare pe exprimarea emoţiilor (F(3,
256) = .25, p = .85); 4) folosirea de suport instrumental social (F(3, 256) = 1.58, p = .13); 5)
abordare activă (F(3, 256) = 2.36, p = .07); 6) negare (F(3, 256) = 1.57, p = .19); 7) abordare
religioasă (F(3, 256) = .65, p = .57); 8) umor (F(3, 256) = 2.13, p = .09); 9) dezangajare

30
comportamentală (F(3, 256) = .99, p = .39); 10) abţinere (F(3, 256) = 1.38, p = .24); 11) folosirea
suportului social emoţional (F(3, 256) = 2.60, p = .08); 12) consumul de substanţe (F(3, 256) = .
41, p = .74); 13) acceptare (F(3, 256) = 1.30, p = .27); 14) suprimarea activităţilor concurente
(F(3, 256) = 1.63, p = .18); 15) planificare (F(3, 256) = .56, p = .64).
Eficienţa intervenţiei psihoterapeutice de grup bazate pe strategii CBT şi ACT în
diminuarea tendinţelor perfecţioniste a fost verificată statistic prin intermediul analizei
multivariate a varianţei aplicate în etapa postintervenţie, scopul urmărit fiind acela de a identifica
diferenţele posibile existente la nivelul celor patru eşantioane ale cercetării, ţinând cont de faptul
că la începutul studiului participanţii, indiferent de condiţia experimentală în care au fost
distribuiţi, manifestau în măsură egală atât comportamente perfecţioniste orientate către propria
persoană şi către ceilalţi cât şi convingerea că aşteptările şi cerinţele celor din jur în raport cu
propria persoană sunt foarte ridicate (perfecţionism prescris social).
În conformitate cu ipotezele cercetării, testul Wilk’s Lambda (λ = .46, F(9, 618) = 25.11,
p < .01) a indicat faptul că tratamentul la care au fost supuşi participanţii a avut un efect
semnificativ din punct de vedere statistic asupra tendinţelor perfecţioniste raportate de aceştia.
Cu alte cuvinte, în momentul corespunzător finalizării intervenţiei psihoterapeutice, au existat
diferenţe semnificative privind comportamentele şi atitudinile perfecţioniste între grupul care a
parcurs şedinţele de terapie bazată pe strategii CBT şi ACT, cel care a urmat tratamentul placebo,
cel informat în legătură la posibilitatea de a beneficia de psihoterapie după o perioadă de
aşteptare de două luni, şi cel asupra căruia nu a fost realizată niciun fel de manipulare
experimentală. Valoarea indicelui de mărime a efectului sugerează faptul că tratamentul a avut un
impact mare asupra nivelului de perfecţionism (η2 = .22), procentul varianţei variabilei
dependente explicat de variabila independentă fiind de 22%.
În acord cu ipotezele cercetării, testul Wilk’s Lambda (λ = .62, F(9, 618) = 14.69, p < .01,
η2 = .14) a arătat faptul că, în etapa corespunzătoare postintervenţiei, au existat diferenţe
semnificative la nivelul celor patru grupuri experimentale, din punct de vedere al strategiilor
interpersonale de autoprezentare de sine perfecţionistă. Potrivit indicelui de mărime a efectului
corespunzător testului Wilk’s Lambda, variabila independentă poate explica 14% din varianţa
variabilei dependente, ceea ce sugerează faptul că manipulările experimentale au avut un impact
mediu spre mare asupra tendinţei de autoprezentare de sine perfecţionistă.
Condiţia experimentală la care participanţii au fost expuşi, cu cele patru niveluri, a
influenţat semnificativ autoevaluarea acestora cu privire la strategiilor aplicate în vederea
ascunderii propriilor imperfecţiuni, respectiv evitarea situaţiilor şi comportamentelor ce ar putea
trăda propriile imperfecţiuni (F(3, 256) = 22.84, p < .01), şi preocuparea pentru neexprimarea
verbală a defectelor personale (F(3, 256) = 10.71, p < .01).
Conform aşteptărilor, testul ANOVA univariat a indicat faptul că, în etapa postintervenţie,
răspunsurile participanţilor cu privire la frecvenţa gândurilor perfecţioniste automate au variat
semnificativ în funcţie de condiţia experimentală la care au fost supuşi, F(3, 256) = 23.31, p < .
01, indicele de mărime a efectului η2 = .21 sugerând un impact ridicat al variabilei independente
asupra celei dependente.
Răspunsurile participanţilor cu privire la nivelul de stres resimţit în situaţiile de viaţă cu
care au fost nevoiţi să se confrunte, au variat semnificativ ca urmare a manipulărilor
experimetale la care au fost supuşi (F(3, 256) = 26.93, p < .01), valoarea indicelui de mărime a
efectului (η2 = .24) indicând faptul că variabila independentă a avut un impact mare asupra
variabilei dependente, explicând 24% din varianţa corespunzătoare acesteia. În etapa
postintervenţie, persoanele care au participant la şendinţele de psihoterapie de grup CBT şi ACT,

31
au prezentat un nivel mai scăzut de stres decât cele care au asistat la workshop-uri despre
perfecţionism, cele care au fost plasate pe lista de aşteptare şi cele care nu au fost supuse niciunui
tratament.
Testele ANOVA univariate pentru fiecare din cele trei scale corespunzătoare tipului de
orientare către problemele sociale au arătat faptul că variabila independentă reprezentată de
condiţia experimentală la care participanţii au fost expuşi, a influenţat semnificativ autoevaluarea
participanţilor cu privire la răspunsurile cognitive (F(3, 256) = 18.76, p < .01), afective (F(3,
256) = 38.49, p < .01), şi comportamentale (F(3, 256) = 36.80, p < .01) în raport cu problemele
sociale întâlnite în viaţa cotidiană. Valorile indicilor de mărime a efectului au arătat faptul că
variabila independentă poate explica 18% din varianţa scorurilor pentru scala referitoare la
orientarea cognitivă, 31% din varianţa scorurilor pentru scala referitoare la orientarea emoţională
şi 30% din varianţa scorurior pentru scala referitoare la orientarea comportamentală. Şi pentru
celelalte variabile au fost identificate rezultate asemănătoare.
Eficienţa intervenţiei psihoterapeutice de grup bazate pe strategii CBT şi ACT în
diminuarea tendinţelor perfecţioniste a fost verificată statistic prin intermediul analizei
multivariate a varianţei aplicate în etapa follow-up, respectiv la un interval de trei luni de la
întreruperea intervenţiei terapeutice de grup, scopul urmărit fiind acela de a verifica dacă
diferenţele privind atât comportamentele perfecţioniste orientate către propria persoană şi către
ceilalţi, cât şi convingerea că aşteptările şi cerinţele celor din jur în raport cu propria persoană
sunt foarte ridicate, identificate la nivelul eşantioanelor din cadrul studiului (cu excepţia celui
care a fost nevoit să aştepte două luni până la începerea unui program terapeutic), în etapa
postintervenţie, se menţin odată cu trecerea timpului.
Cu alte cuvinte, la acest nivel de prelucrare statistică s-a avut în vedere stabilirea gradului
în care variabila independentă reprezentată de trei dintre manipulările experimentale realizate
asupra persoanelor participante la studiu, respectiv aplicarea unuia dintre tipurile de tratament
posibile (participarea la o serie de şendinţe psihoterapeutice de grup şi asistarea la workshop-uri
despre perfecţionism) sau lipsa oricărei intervenţii ar fi putut avea un efect durabil asupra
variabilelor dependente corespunzătoare dimensiunilor perfecţionismului (perfecţionism orientat
către sine, orientat către ceilalţi şi prescris social). Spre exemplu în conformitate cu ipotezele
cercetării, testul Wilk’s Lambda (λ = .48, F(6, 388) = 28.17, p < .01) a indicat faptul că
tratamentul la care au fost supuşi participanţii a avut un efect semnificativ din punct de vedere
statistic asupra tendinţelor perfecţioniste raportate de aceştia. Cu alte cuvinte, după trei luni de la
finalizarea programului terapeutic, încă mai existau diferenţe semnificative privind
comportamentele şi atitudinile perfecţioniste între grupul care a parcurs şedinţele de terapie
bazată pe strategii CBT şi ACT, cel care a urmat tratamentul placebo şi cel asupra căruia nu a
fost realizată niciun fel de manipulare experimentală. Valoarea indicelui de mărime a efectului
sugerează faptul că tratamentul a avut un impact mare asupra nivelului de perfecţionism (η2 = .
30), procentul varianţei variabilei dependente explicat de variabila independentă fiind de 30%.
Cel de-al doilea nivel de prelucrare statistică şi interpretare a datelor a vizat identificarea
unor eventuale diferenţe la persoanele care au parcurs programul psihoterapeutic de grup bazat
pe strategii CBT cu elemente ACT, privind tendinţele perfecţioniste, gândurile automate
perfecţioniste, strategiile interpersonale de autoprezentare de sine perfecţionistă, simptomele de
anxietate, tendinţa de amânare, nivelul de stres autoperceput, stima de sine, abilităţile necesare
rezolvării problemelor de natură socială, şi strategiile utilizate pentru a face faţă situaţiilor şi
evenimentelor de viaţă stresante, autoevaluate pe de o parte în momentul corespunzător
preintervenţiei comparativ cu cel corespunzător postintervenţiei, iar pe de altă parte în momentul

32
corespunzător postintervenţiei în raport cu cel corespunzător etapei follow-up (la trei luni după
încheierea psihoterapiei), cu precizarea că în acest din urmă caz nu au mai fost luate în
considerare şi mecanismele de coping.
Mai exact, din punct de vedere statistic, ţinând cont de faptul ca toate distribuţiile au fost
normale, s-au aplicat două seturi de teste t pentru eşantioane dependente în cazul cărora variabila
independentă a fost reprezentată de momentul în care a fost realizată măsurarea variabilelor, cu
două niveluri pentru fiecare situaţie (preintervenţie vs. postintervenţie; postintervenţie vs. follow-
up). Astfel, scopul acestui demers, a fost acela de a veni în completarea analizelor intergrupale
prezentate anterior, surprinzând mai clar efectul psihoterapiei de grup CBT şi ACT asupra
perfecţionismului şi tendinţelor problematice asociate.

Program de intervenţie CBT şi ACT (parţial)

Intervenţia 1
Obiectiv principal: Prima identificare a comportamentelor perfecţioniste
Exerciţiu
Care sunt comportamentele perfecţioniste pe care oamenii le pun cel mai adesea în
practică? Mai jos sunt descrise o serie de exemple.
Modalitatea de a lua decizii Supracompensare
 Persoana nu poate decide cum să se  Persoana dă indicaţii în detaliu asupra
îmbrace (ce să poarte) pentru a merge unor probleme după care trimite şi un
la serviciu în fiecare dimineaţă mail în care repetă informaţiile oferite
 Persoana este nesigură în privinţa mai devreme
alegerii culorii şi astfel cumpără un  Se asigură că ajunge întotdeauna cu 30
produs din fiecare culoare de minute mai devreme la o întâlnire
 Găseşte că este atât de dificil de a alege  Curăţă bucătăria de trei ori cu substanţe
un restaurant la care să meargă antiseptice înainte de a pregăti ceva de
 Este dificil să aleagă un restaurant şi se mâncare
face prea târziu până să ajungă să mai
iasă din casă
Persoana caută reasigurări din partea celorlalţi Corectare şi aranjare
 Cere altora să-i verifice munca în  Înlocuieşte imediat o haină, dacă există
scopul de a asigura că rezultatul este o gaură mică într-o cusătură interioară
unul acceptabil (chiar dacă este invizibilă din exterior)
 Are nevoie mai mereu ca ceilalţi să îl/o  Aranjează în mod repetat hainele până
complimenteze pentru ceea ce face când sunt aliniate la dungă în dulap
Organizarea excesivă şi întocmirea de liste Control
 Scrierea şi rescrierea unor liste ce  Persoana se uită în mod repetat în
cuprind obiectivele zilei şi ceea ce oglindă să vadă dacă nu are pete pe faţă
trebuie făcut în fiecare zi  La muncă este în permanenţă în
 Necesitatea de a avea biroul aranjat în căutarea erorilor
amănunt înainte de a se apuca de lucru  Îşi controlează în permanenţă ceasul
pentru a şti cu precizie ce oră este
Renunţarea precoce Hoarding (păstrarea excesivă a tuturor
 A nu se uita pe un anunţ pentru că lucrurilor)

33
 persoana este sigură că nu va găsi ceea
ce are nevoie (de exemplu pentru
cumpărarea unei locuinţe)
 Începe o activitate nouă, dar renunţă
repede pentru că nu poate ţine pasul cu
profesorul, antrenorul (cu toate că nici
ceilalţi nu o fac încă)
 Îşi dă demisia pentru că a făcut o
greşeală şi se teme să nu fie concediat
Tendinţa de amânare
 Persoana renunţă să înceapă o acţiune
pentru că îi este frică de faptul că nu se
va descurca conform aşteptărilor
celorlalţi
 Întârzie, amână să îşi schimbe stilul de
viaţă (exemplu: să ţină o dietă) pentru
“momentul potrivit”, adică după
sărbători, vacanţe etc
Persoana nu ştie când să se oprească
 Face liste pe care adaugă o mulţine de
lucruri pentru a fi luate într-o scurtă
excursie şi sfârşeşte printr-un
geamantan imens şi …necesar
 Argumentează asupra unor situaţii,
fapte mereu şi mereu, mult timp după
ceilalţi şi-au pierdut interesul despre
acestea
Persoana face încercări în a-i schimba pe
ceilalţi
 Îi corectează tot timpul pe ceilalţi
atunci când pronunţă greşit cuvintele
 Comentează mereu când consideră că
oamenii nu fac lucrurile în mod corect
şi dă sfaturi celorlalţi despre cum ar
trebui să se poarte într-o modalitate pe
care el/ea o consideră ca fiind adecvate
Altele

 Păstrează tăieturi din ziare
 Îşi ţine toate bonurile şi facturile chiar
şi pe cele vechi de 20 de ani în caz că îi
vor fi necesare la un moment dat
 Păstrează reviste vechi pentru că s-ar
putea ca la un moment dat să dorească
să recitească un articol
Eşecul în a delega (sarcini)
 Rămâne tîrziu la muncă să facă spre
exemplu copii la xerox pentru că nu are
încredere că altcineva le face bine
 Nu lasă pe altcineva să facă curat în
casă pentru că se teme că celălalt nu o
va face cum trebuie
Încetineala
 Persoana citeşte un material foarte încet
pentru a fi sigură că nu-i scapă ceva
 Vorbeşte rar pentru a se asigura că
spune doar ce trebuie
Evitarea
 A nu aplica pentru un job pentru că se
teme că nu-l va obţine
 Nu i-a în greutate pentru că se teme că
dacă o va face acest lucru i-ar strica
ziua definitiv
 Nu cere o mărire de salariu pentru că se
teme să nu fie refuzat/ă

Instructaj:
Execiţiul constă în a identifica situaţiile în care consideraţi că vă regăsiţi de obicei. Se
subliniază importanţa acestei identificări şi după ce acest segment este realizat în cadrul grupului
se lucrează pe echipe. Rând pe rând cei doi membrii ai echipei vor împărtăşi observaţiile lor, fără
a fi judecaţi sau etichetaţi, ci doar ascultaţi. Se propune ca temă pentru acasă automonitorizarea
în legătură cu situaţiile şi comportamentele identificate în această secţiune.

34
 Temele pentru acasă reprezintă o strategie de lucru în orientarea cognitiv-
comportamentală. Aceste teme sunt mulate pe necesităţile individualizate ale subiecţilor care
participă la intervenţiile psihoterapeutice, oricare ar fi obiectivele stabilite iniţial de către
participanţi. Temele de acasă au un rol extensiv, în sensul prelungirii travaliului de grup şi în
afara spaţiului de lucru, acest rol fiind tradus în efectuarea unor comportamente şi experimente
cu iz practic ce vor permite persoanelor angrenate într-un astfel de proces să exerseze în situaţii
reale abilităţi, competenţe, atitudini dobândite sau reîntărite în cadrul securizant al grupului.

Intervenţia 2
Obiectiv principal: Dezvoltarea perfecţionismului
Un prim pas în a descoperi care sunt câteva dintre modalităţile prin care devin oamenii
perfecţionişti este mai curând legat de o atenţionare. Această atenţionare relevă faptul că este
important ca persoanele (perfecţioniste) în primul rând să nu se blameze pentru perfecţionism. Al
doilea punct este cel care trimite la utilitatea informaţiilor legate de experienţele timpurii ale
indivizilor ce pot influenţa dezvoltarea perfecţionismului. Enumerăm mai jos câteva dintre
procesele care stau la baza dezvoltării perfecţionismului.
 Învăţarea directă - recompensa şi întărirea pozitivă
În situaţiile în care părinţii îşi laudă copilul, atunci când face bine ceva, s-ar putea ca
acesta să înveţe foarte devreme că stabilirea de standarde foarte ridicate este valoroasă şi acestea
(standardele) îl vor face să se simtă bine, aşadar este o modalitate care merită a fi pusă în
practică. De exemplu, dacă copilul a răspuns bine la şcoală, a fost probabil lăudat de către
profesorii săi (“Foarte bine, excelent răspuns, nota 10!”) cât şi de părinţi (“Suntem atât de
mândri de tine”).
Lauda pentru realizările sale l-a făcut să se simtă bine şi astfel a început să aibă o
convingere intermediară (credinţă), cum ar fi: “Mama şi tata mă plac când răspund bine la şcoală
şi iau note mari”, care ar putea fi dezvoltată mai târziu (tânăr sau adult) într-o credinţă
generalizată, cum ar fi: “Oamenii sunt mândri de mine dacă voi reuşi”. Această credinţă îl va
încuraja pe individ în a continua încercările de a reuşi şi de a obţine succesul. Din păcate, în
timp, convingerea poate deveni rigidă şi inflexibilă (de exemplu, “Oamenii vor fi mândri de mine
numai dacă am succes”).
 Învățare directă - pedeapsa şi lipsa de întărire pozitivă
Un alt tip de învățare care poate influența dezvoltarea perfecționismului se produce
atunci când copilul este pedepsit pentru greşelile sale. De exemplu, un părinte îşi critică copilul
mic pentru că face o mizerie în timp ce se joacă (“De câte ori trebuie să-ţi spun să nu mai faci
mizerie?”). Pedeapsa pentru greşeli face copilul să dezvolte o convingere precum: “Nu trebuie să
fac mizerie, trebuie să fie întotdeauna curat”. Uneori, copiii nu sunt pedepsiți în mod direct, ci
există doar lipsa de laudă. De exemplu, s-ar putea ca obţinerea notei 9 de către un copil în mai
multe rânduri la un examen să nu-i facă pe părinţi să îl laude. În acest caz copilul şi-ar putea
dezvolta o credinţă, cum ar fi: “Mama şi tata nu mă iubesc atunci când nu iau nota 10”, şi acest
lucru mai târziu se poate manifestă într-o credinţă generalizată cum ar fi: “Oamenii nu sunt
satisfăcuţi de mine dacă munca mea este nu este în totalitate perfectă”.
 Învățarea indirectă prin modelare
Un alt mod în care perfecționismul se poate dezvolta este prin învățare indirectă. Această
învăţare, se mai numeşte în intervenţia psihoterapeutică şi “modelare”, altfel spus modul în care
persoanele învăță să acționeze într-un anumit fel pornind de la felul în care îi văd pe ceilalţi că
se comportă. De exemplu, se poate ca părinţii unui copil să lucreze mult la serviciu şi să

35
continue să-şi i-a de lucru şi acasă. În acest fel ei vor avea foarte puţin timp liber, în care să se
relaxeze sau să se odihnească. Copilul, în această situaţie, poate dezvolta o credinţă intermediară,
cum ar fi: “Munca este mai mult importantă decât timpul liber, mai importantă decât joaca”. În
timp, odată cu înaintarea în vârstă această credinţă poate deveni mai rigidă, de exemplu:
“Succesul şi promovarea la locul de muncă sunt mai importante decât orice altceva”.
Regulile de viaţă
Experiențele de viaţă pot influența modul în care oamenii îşi concep existenţa. În acest
sens fiecare individ are o sumă de reguli şi asumţii despre modul în care îşi trăieşte viaţa. De
exemplu, cineva poate avea ca regulă următorul conţinut: “Este important să te comporţi bine cu
ceilalți ori de câte ori este posibil”; sau asumţia: “Dacă aş fura ceva, atunci voi fi pedepsit”.
Aceste reguli şi asumţii sunt utile, în sensul că acestea sunt destul de acurate atunci când se pune
problema reflectării modului în care lucrurile stau într-adevăr în realitate (de exemplu, pedeapsa
dată cuiva care a furat), şi ele mai sunt de asemenea, flexibile (de exemplu, nu este posibil pentru
o persoană să se comporte bine cu ceilalţi 100% din timp, dar poate să facă acest lucru ori de câte
ori există posibilitatea în mod rezonabil). De altfel oamenii învaţă reguli şi asumţii pe care le
dezvoltă de-a lungul întregii lor vieţi.
Cu toate acestea, există şi o serie de reguli şi asumţii distorsionate ce atrag după sine
disfuncţionalitate în acelaşi timp. O regulă sau o asumţie tinde să fie distorsionată atunci când
acesta este inacurată şi inflexibilă într-un mod specific.
Un exemplu este următoarea regulă: “O sarcină de serviciu nu este terminată până nu iese
perfect”, în acest caz asumţia fiind: “Dacă fac o greşeală asta înseamnă că întreaga muncă care se
bazează şi pe sarcina primită de mine nu va fi bună de nimic”.
Problema standardelor de evaluare - Standardele rigide înalte
Standardul este un principiu sau o modalidate de ghidare de care oamenii se folosesc
pentru a măsura succesul, a se compara sau a primi aprobarea, confirmarea din partea celorlalţi
semeni. Standardele oferă indivizilor o modalitate de a se judeca pe ei înşişi, şi de a judeca
modul în care se comportă. Mai mereu un standard va ilustra ceea ce oamenii găsesc ca fiind
acceptabil şi inacceptabil în viaţa lor. Standardele se pot referi la un anumit domeniu al existenţei
cotidiene (exemplu: “Îmi place să fac lucrurile foarte bine la locul de muncă ajutându-mă de
abilităţile mele”) sau ar putea fi vorba despre un standard global (“Îmi place să fac mereu cele
mai bune lucruri, aşa că îmi folosesc abilităţile în tot ceea ce fac”). Este important de subliniat
faptul că oamenii au nevoie să-şi readucă în memorie că normalitatea se traduce prin stabilirea de
standarde echilibrate pentru pe ei înşişi şi pentru alţii, cât şi de măsura în care se întâlnesc cu ele,
şi nu în ultimul rând de modul în care standardele contribuie la ceea ce simt ei în raport cu
acestea.
Ce înseamnă standardele rigide înalte?
Problema apare atunci când standardele pe care le stabilesc indivizii pentru ei sau pentru
ceilalţi sunt nerealist de înalte şi inflexibile.
Standardele rigide sau inexorabile, înalte se constituie ca fiind cel mai important factor în
menţinerea perfecţionismului şi reprezintă o problemă majoră pentru persoanele perfecţioniste.

CAPITOLUL VII CONCLUZII

Acest proiect de cercetare şi-a mai propus să dezvolte/desfăşoare un program de

intervenţie cognitiv- comportamentală ce conţine şi o serie de elemente provenite din terapia prin
acceptare şi angajament în diminuarea problematicilor legate existenţa perfecţionismului, a

36
autoprezentării de sine perfecţioniste, tendinţei de amânare, stresului şi strategiilor de coping,
alături de un alt pachet de variabile care privesc modalităţile de evaluare a abilităţilor de
rezolvare de probleme şi creşterea stimei de sine într-un eşantion de populaţie non- clinic.
Construirea acestui proiect de cercetare ce a avut o serie de obiective ce au vizat:
1) Investigarea şi examinarea perfecţionismului sub aspectele sale multidimensionale
(perfecţionsim orientat către sine, perfecţionism orientat către ceilalţi şi perfecţionsim
prescris social), alături de studiul unor elemente mai puţin cunoscute, respectiv cele
legate de interfaţa acestuia, reprezentată de strategia de prezentare de sine perfecţionistă
în cadrul unei populaţii non-clinice;
2) Studiul dinamicii existente între perfecţionsimul multidimensional, prezentarea de sine
perfecţionistă, cogniţiile perfecţioniste şi tendinţa de amânare în raport cu strategiile de
adaptare (coping) pe care le utilizează participanţii investigaţi;
3) Dezvoltarea unei scheme de tratament psihologic cu rolul de a permite diminuarea
nivelului disfuncţional constatat în perfecţionsim, tendinţa de amânare şi stres.
În cadrul demersului de cercetare au fost conturate răspunsuri din mai multe puncte de
vedere: teoretic, metodologic şi practic. În acest fel proiectul de cercetare are contribuţii teoretice,
metodologice şi practice.
Contribuţia la teorie, cercetare şi practică
Studiul de faţă a adus contribuţii importante din perspectiva informaţiilor implementate
în corpusul teoretic, de cercetare şi nu mai puţin în cel cu valenţe practice.
Astfel, din perspectivă teoretică studiul a oferit un volum de date care descriu
perfecţionismul în multidimensionalitatea sa, aflat în relaţie cu o serie de variabile practic foarte
puţin cunoscute în literatura psihologică românească: autoprezentarea perfecţionistă, tendinţa de
amânare pasivă şi activă, prezenţa ciclului disfuncţional al cogniţiilor iraţionale perfecţioniste
etc. Rezultatele acestui studiu contribuie la dezvoltarea şi înţelegerea conceptelor integrate şi
susţin concluziile regăsite în alte lucrări empirice în care au fost identificate o serie de premise în
mod similar, spre exemplu tendinţa de amânare activă conduce în anumite împrejurări la
obţinerea unor rezultate benefice (Chu şi Choi, 2005); Choi şi Moran, 2009).
Contribuţia acestui studiu în corpusul teoretic şi în cel de cercetare este reflectată şi de
complexitatea relaţiilor care au putut fi identificate odată cu derularea studiilor propriu zise de
cercetare. Parte dintre constatările ce reies din studiile desfăşurate se află în concordanţă cu
studiile anterioare ce propun şi descriu această vastă tematică. Din altă perspectivă o serie de
rezultate s-au conturat într-un spectru opus sau contrar ipotezelor construite iniţial. Cu toate
acestea rezultatele finale indică faptul că în urma tratamentului psihoterapeutic CBT cu elemente
de ACT şi mindfulness, a fost înregistrată o diminuare a disfuncţionalităţilor produse de un nivel
ridicat de perfecţionism, a prezentării de sine perfecţioniste, a tendinţei de amânare şi a stresului,
ceea ce permite constatarea că programul de intervenţie psihoterapeutic şi-a dovedit eficienţa.
Rezultatele favorabile obţinute în etapa de follow-up pentru multitudinea variabilelor
investigate au arătat de asemenea o menţinere a beneficiilor înregistrate prin diminuarea
nivelului spectrului de disfuncţionalitate întâlnit în corolarul perfecţionismului şi al tendinţei de
amânare, în zona cogniţiilor iraţionale perfecţioniste ş.a., datele rămânând relativ neschimbate
după trei luni de la finalizarea intervenţiei specializate.
Astfel, şi pe baza acestor rezultate, s-a putut concluziona faptul că strategiile
psihoterapeutice CBT şi ACT şi mindfulness aplicate în cadrul şedinţelor de grup, pot constitui
un tratament eficient.

37
 Acest fapt încurajează spre construirea unor noi design-uri de cercetare, în care aplicarea
unui astfel de program să se facă pe un număr mai mare de participanţi şi pe cât posibil cu vârste
mai diferite. O altă direcţie pe care o poate lua aplicabilitatea acestui program ar putea fi cea a
utilizării în cazul populaţiei clinice, cu ajustările de rigoare.
În conformitate cu modul în care programele psihoterapeutice devin în alte ţări priorităţi
ale sănătăţii publice pledăm pentru realizarea unor astfel de intervenţii care ar putea la un
moment dat să devină şi în România protocoale standardizate, cu aplicabilitate bine dimensionată
şi conţinută atât din perspectivă clinică cât şi din perspectivă socială.
Din punct de vedere al aplicabilităţii, există o discuţie vie legată de fenomenul
perfecţionismului şi cel al tendinţei de amânare întâlnite în domeniul educaţional. Expectaţiile
(profesorilor) rezultate în dinamica educaţională legate de procesul de învăţare la nivel
preuniversitar şi universitar se regăsesc într-un context ce creează manifestări (la unii elevi şi
studenţi) ale comportamentelor şi cogniţiilor din aria perfecţionistă, ce sunt însoţite de multe ori
de fenomenologia tendinţei de amânare asociate cu o serie de dificultăţi rezultate în mod
specific. Astfel cunoaşterea şi analizarea acestor componente devine necesară în ideea construirii
unui model echilibrat al expectaţiilor din partea ambelor părţi, perceput şi conţinut în mod real de
către cei implicaţi în acest cadru.
În domeniul organizaţional şi în cel al resurselor umane utilizarea unei intervenţii de
evaluare a existenţei comportamentelor multidimensionale perfecţioniste la angajaţi şi mai ales al
asocierilor regăsite în rezonanţă cu alte componente (stres, strategii de coping, abilităţi de
rezolvare a problemelor sociale) îşi arată importanţa atunci când este necesară spre exemplu
problema realizării fişelor de apreciere anuale (la nivel direct), sau la un nivel general, în virtutea
realizării unui diagnostic atotcuprinzător organizaţional. Aşa cum a fost relevat pe parcursul
acestei lucrări, sarcinile de serviciu, îndeplinirea acestora, reprezintă un element foarte important
pe care angajaţii cu comportament perfecţionist îl trăiesc şi îl percep ca fiind definitoriu în
conduita lor. Reimpregnarea standardelor rigide, înalte şi permanent supuse evaluărilor critice ale
celorlalţi (superiori sau colegi de serviciu) ca rezultat al muncii într-o organizaţie îi va conduce
pe angajaţi la obţinerea mai curând a unor rezultate nedorite, cu aspect negativ.
Aşadar fie că se adresează domeniul clinic- psihoterapeutic, celui educaţional sau celui
organizaţional şi al resurselor umane studiul ce permite evidenţierea multidimensionalităţii
perfecţionismului, a interfaţei acestuia (autoprezentarea de sine perfecţionistă), cogniţiilor
iraţionale perfecţioniste, tendinţei de amânare şi corelatelor întâlnite în zona stres- coping-stimă
de sine- abilităţi de rezolvare a problemelor sociale şi propune în acelaşi timp desfăşurarea unei
intervenţii psihoterapeutice fundamentată pe CBT şi ACT are un ecou evident teoretic şi practic
în evaluarea persoanelor ce se află în toate ariile de interes enumerate. Cu alte cuvinte, prin
investigarea acestei problematici s-a dorit oferirea de răspunsuri cu privire la necesitatea
evaluării structurate a caracteristicilor perfecţionismului şi a celorlalte componente abordate cât
şi înregistrarea eficienţei potenţiale pe care un protocol psihoterapeutic cu obiective clar
construite îl arată prin participarea subiecţilor ce prezintă perfecţionism, dar care aparţin
domeniului nonclinic.
În ceea ce priveşte limitările acestui studiu, pe lângă cele deja consemnate, trebuie
precizat faptul că în cadrul design-ului de cercetare participanţii au provenit într-o mare parte din
rândurile studenţilor şi masteranzilor la psihologie. Cu toate că este o situaţie des întâlnită în
cadrul studiilor experimentale, considerăm că pe viitor alegerea unor subiecţi care să provină şi
din alte medii universitare şi totodată dintr-o paletă mai largă socială ar constitui un bun punct în
desfăşurarea unei astfel de cercetări. Pe de altă parte incorporarea unui element longitudinal care

38
să cuprindă un interval de timp mai îndelungat (1-2 ani) ar putea arăta în ce măsură dimensiunile
perfecţionismului interacţionează cu cele ale tendinţei de amânare şi/sau cu strategiile de
rezolvare a problemelor sociale şi/sau cu strategiile de coping într-un continuum.
În fine, un alt punct care conduce către limitare este constituit de implementarea în cadrul
bateriei de teste doar a probelor de autoraportare, pe viitor necesitatea utilizării unor metode mai
riguroase fiind una mai adecvată (probe de tipul observaţie structurată clinic şi de tipul “peers”)
pentru a fi evitat fenomenul de biasare cognitivă.
Sumarizând, se poate spune că lucrarea de faţă în ansamblul său prezintă pe lângă
limitele menţionate mai sus o serie de contribuţii din care enumerăm aici: aduce în discuţie
fenomenologia perfecţionismului multidimensional şi a interfeţei acestuia – strategia de
prezentare de sine perfecţionistă-, cogniţiile iraţionale perfecţioniste, pentru prima dată conexate
în acest fel; prezintă într-o modalitate analitică tendinţa de amânare accentuând beneficiile şi
costurile substructurilor acesteia relevate de aria activă şi pasivă; susţine cu date statistice
interconexiunile dintre perfecţionism, tendinţa de amânare, stres, strategiile de coping şi
anxietate; completează aceste date statistice prin analiza eficienţei rezultatelor aplicării unui
model de intervenţie psihoterapeutică cognitiv-comportamental îmbinat cu elemente specifice
terapiei prin acceptare şi angajament şi tehnici mindfulness, program utilizat pentru prima dată
într-o dublă ipostază, aceea de travaliu terapeutic direct cât şi cercetare de specialitate; se
orientează cu precădere spre populaţia nonclinică în evaluarea componentelor –trăsături ale
perfecţionismului şi a celorlalte corelate; punctează importanţa teoretică, metodologică şi
practică în domeniul clinic şi psihoterapeutic prin propunerea legată de eficienţa unui protocol
standardizat, aducând o serie de argumente şi în ceea ce priveşte mediul educaţional şi cel
organizaţional.

Bibliografie selectivă
 Ackerman, D. S., & Gross, B. L. (2005). My instructor made me do it: Task
characteristics of procrastination. Journal of Marketing Education, 27, 5–13.
 Anderson, C. J. (2003). The psychology of doing nothing: Forms of decision avoidance
result from reason and emotion. Psychological Bulletin, 129(1), 139.
 Akerlof, G. A. (1991). Procrastination and obedience. American Economic Review, 81(2),
1–19.
 Aldwin, C. M. (1999). Stress, Coping, and Development: An integrated perspective. New
York: The Guilford Press.
 Aniţei, M. (2007), Psihologie experimentală, Editura Polirom, Iaşi.
 Antony, M. M., Purdon, C. L., Huta, V., Swinson, R. P. (1998), Dimensions of
perfectionism across the anxiety disorders. Behaviour Research and Therapy, 36, 1143-
1154.
 Argus, G., & Thompson, M. (2008). Perceived social problem solving, perfectionism, and
mindful awareness in clinical depression: An exploratory study. Cognitive Therapy and
Research, 32(6), 745-757.
 Ariely, D., & Wertenbroch, K. (2002). Procrastination, deadlines, and performance: Self-
control by precommitment. Psychological Science, 13, 219–224.
 Bandura, A. (2001). Social cognitive theory: An agentic perspective. Annual Review of
Psychology, 52(1), 1-26.

39
 Besser, A., Flett, G. L., Hewitt, P. L. (2010). Perfectionistic self-presentation and trait
perfectionism in social problem solving ability and depressive symptoms. Journal of
Applied Social Psychology, 40(8), 2123–2156.
 Beswick, G., Rothblum, E. D., & Mann, L. (1988). Psychological antecedents of student
procrastination. Australian Psychologist, 23(2), 207-217.
 Beck, TA., Rush, A. T., Shaw, B. F., (1979). Cognitive Therapy of Depression. Guilford
Press. New York.
 Beck, B.L., Koons, S.R. & Milgrim, D.L. (2000). Correlates and consequences of
behavioral procrastination. Journal of Social Behavior and Personality, 15, 3–13.
 Boivin, J. et Marchand, A. (1996). Le perfectionnisme et les troubles anxieux. Revue
Québécoise de psychologie, 17(1), 131-163.
 Bowlby, J. (2011). O bază de siguranţă. Editura Trei, Bucureşti.
 Brownlow, S., Reasinger, R. D. (2000). Putting off Until Tomorrow What is Better Done
Today: Academic Procrastination as a Function of Motivation Toward College Work.
Select Press, Corte Madera, CA, 415/209-9383.
 Blunt, A., & Pychyl, T. A. (2005). Project systems of procrastinators: A personal
projectanalytic and action control perspective. Journal of Personality and Individual
Difference, 38, 1771-1780.
 Brissette, I., Scheier, M., & Carver, C. (2002). The role of optimism in social network
development, coping, and psychosocial adjustment during a life transition. Journal of
Personality and Social Psychology, 82(1), 102-111.
 Choi, J. N., & Moran, S.V. (2009). Why not procrastinate? Development and validation
of a new active procrastination scale. Journal of Social Psychology, 149, 195-211.
 Chu, A. H. C. & Choi, J. N. (2005). Rethinking procrastination: Positive effects of
“active” procrastination behavior on attitudes and performance. Journal of Social
Psychology, 145, 245-264.
 Costa, P. T., Jr., McCrae, R. R., & Dye, D. A. (1991). Facet scales for agreeableness and
conscientiousness: A revision of the NEO Personality Inventory. Personality and
Individual Differences, 12, 887–898.
 Cox, B.J., Enns, M.W., Clara, I.P. (2002), The multidimensional structure of
perfecţionism în clinically depressed and college student samples, Psychological
Assessment, 14, 22-37.
 Cox, T., Griffiths, A. & Rial-Gonzalez, E. (2000). Research on Work-Related Stress,
Office for Official Publications of the European Communities: Luxembourg.
 Çapan, B. E. (2010). Relationship among perfectionism, academic procrastination and
life satisfaction of university students. Procedia Social and Behavioral Sciences 5, 1665
– 1671.
 Deckro, G., Ballinger, K., Hoyt, M., Wilcher, M., Dusek, J., et al. (2002). The evaluation
of a mind/body intervention to reduce psychological distress and perceived stress in
college students. Journal of American College Health, 50, 281-287.
 Dewe, P., & Trenberth, L. (2004). Work stress and coping: drawing together theory and
practice, British journal of guidance & counselling, 32, 143-156.
 De Baleine, M. (1984). Le perfectionnisme est-il une maladie ? Psychologies, 13, 42-47.

40
 DiBartolo, P. M., Yen Li, C., & Frost, R. O. (2008). How do the dimensions of
perfectionism relate to mental health. Cognitive Therapy and Research, 32, 401-417.
 Digman, J. M. (1990). Personality structure: Emergence of the five-factor model. Annual
Review of Psychology, 41, 417–440.
 Donovan, J. M. (1995). Relating psychological measures to anthropological observations:
Procrastination as a field proxy for death anxiety? Journal of Social Behavior and
Personality, 10, 465–472.
 Dunkley, D. M., Blankstein, K. R. (2000), Self-critical perfectionism, coping, hassles,
and current distress: A structural equation modeling approach. Cognitive Therapy and
Research, 24, 713–730.
 D’Zurilla, T. J., & Nezu, A. M. (2010). Problem-Solving Therapy. In K. S. Dobson (Ed.),
Handbook of Cognitive Behavioral Therapies (p. 197-225). New York: The Guilford
Press.
 Ellis, A., & Knaus, W. J. (1977). Overcoming procrastination. New York: Signet Books.
 Evans, G.W. (2009). The experience of stressors and hassles among rural adolescents
from low- and middle-income households in the USA. Children, Youth and
Environments. Vol. 19:1546-2250.
 Ferrari, J. R. (1992). Psychometric validation of two procrastination inventories for
adults: Arousal and avoidant measures. Journal of Psychology and Behavioural
Assessment, 14(2), 97-110.
 Ferrari, J. R. (1994). Dysfunctional procrastination and its relationship with self-esteem,
interpersonal dependency, and self-defeating behaviors. Personality and Individual
Differences, 17(5), 673-679.
 Ferrari, J. R. (2001). Procrastination as self!regulation failure of performance: Effects of
cognitive load, self-awareness, and time limits on ‘working best under pressure’.
European Journal of Personality, 15(5), 391-406.
 Ferrari, J. R., Johnson, J. L., & McCown, W. G. (1995). Procrastination and task
avoidance: Theory, research, and treatment. New York: Plenum Press.
 Ferrari, J. R., Parker, J. T., & Ware, C. B. (1992). Academic procrastination: Personality
correlates with myers-briggs types, self-efficacy, and academic locus of control. Journal
of Social Behavior & Personality, 7, 495-502.
 Ferrari, J. R., & Tice, D. M. (2000). Procrastination as a self-handicap for men and
women: A task-avoidance strategy in a laboratory setting. Journal of Research in
Personality, 34, 73–83.
 Falkum, E., Olff, M., & Aasland, O.G. (1997) Revisiting the factor structure of the ways
of coping checklist: a three-dimensional view of the problem-focused coping scale. A
study among Norwegian physicians. Personality and Individual Differences, 22, 257-267.
 Folkman, S., Lazarus, R.S., Gruen, R.J., & DeLongis, A. (1986). Appraisal, Coping,
Health Status, & Psychological Symptoms, Journal of Personality and Social
Psychology, 50, 571-579.
 Folkman, S., & Lazarus, R. S. (1980). An analysis of coping in a middle-aged community
sample. Journal of Health and Social Behavior, 21, 219–239.
 Folkman, S., & Moskowitz, J. (2000). Positive effect and the other side of coping.
American Psychologist, 55, 647-654.

41
 Flett, G. L., & Hewitt, P. L. (2002). Perfectionism: Theory and research. Washington,
DC: American Psychological Association.
 Flett, G. L., Hewitt, P. L., Blankstein, K. R., & Gray, L. (1998). Psychological distress
and the frequency of perfectionistic thinking. Journal of Personality and Social
Psychology, 75, 1363–1381.
 Flett, G. L., Russo, F. A., & Hewitt, P. L. (1994). Dimensions of perfectionism and
constructive thinking as a coping response. Journal of Rational-Emotive and Cognitive-
Behavior Therapy, 12, 163-179.
 Flett, G. L., Hewitt, P. L., Blankstein, K. R., & O’Brien, S. (1991). Perfectionism and
learned resourcefulness in depression and self-esteem. Personality and Individual
Differences, 12, 61–68.
 Flett, G. L., Hewitt, P. L., & DeRosa, T. (1996). Dimensions of perfectionism,
psychosocial adjustment, and social skills. Personality and Individual Differences, 20,
143–150.
 Flett, G. L., Blankstein, K. R., Hewitt, P. L., & Koledin, S. (1992). Components of
perfectionism and procrastination in college students. Social Behavior and Personality,
20(2), 85–94.
 Flett, G. L., Coulter, L. M., Hewitt, P. L., & Nepon, T. (2011). Perfectionism, rumination,
worry, and depressive symptoms in early adolescents. Canadian Journal of School
Psychology, 26(3), 159-176. Abstract regăsit pe http://online.sagepub.com/
 Flett, G. L., & Hewitt, P. L. (2004). The cognitive and treatment aspects of perfectionism:
Introduction to the special issue. Journal of Rational-Emotive & Cognitive-Behavior
Therapy, 22(4), 233-240.
 Flett, G. L., & Hewitt, P. L. (2004). Treatment interventions for perfectionism – A
cognitive perspective: Introduction to the special issue. Journal of Rational-Emotive &
Cognitive Behavior Therapy, 26(3), 127-133.
 Frost, R. O., Trepanier, K. L., Brown, E. J., Heimberg, R. G., Juster, H. R., Makris, G. S.,
& Leung, A. W. (1997). Self-monitoring of mistakes among subjects high and low in
perfectionistic concern over mistakes. Cognitive Therapy and Research, 21, 209–222.
 Frost, R. O., Turcotte, T. A., Heimberg, R. G., Mattia, J. I., Holt, C. S., & Hope, D. A.
(1995). Reactions to mistakes among subjects high and low in perfectionistic concern
over mistakes. Cognitive Therapy and Research, 19, 207–226.
 Gandhi, M. K., Strohmeier, J., & Nagler, M. N. (2000). The Bhagavad Gita according to
Gandhi. Berkeley, CA: Berkeley Hills Books.
 Golu, M. (2005), Dinamica personalităţii, Editura Paideia, Bucureşti.
 Haghighatgou H. & Peterson C. (1995). Coping and depressive symptoms among Iranian
students, Journal of Social Psychology, 135, 175-80.
 Hamachek, D. E. (1978). Psychodynamics of normal and neurotic perfectionism.
Psychology 15: 27–33.
 Hammen, C. (2005). Stress and Depression. Annual Review of Clinical Psychology, 1,
293-319.
 Harrison, O., Cooper, C. (2011). Stress and Non-communicable Disease: A multi-pronged
approach to building healthier coping skills. Stress and Health 27: 89–91.

42
 Hewitt, P. L., & Flett, G. L. (2002). Perfectionism and stress processes in
psychopathology. In G. L. Flett & P. L. Hewitt (Eds.), Perfectionism: Theory, research,
and treatment (p. 255–284). Washington, DC: American Psychological Association.
 Hewitt, P. L., Flett, G. L., & Ediger, E. (1996). Perfectionism and depression:
Longitudinal assessment of a specific vulnerability hypothesis. Journal of Abnormal
Psychology, 105, 276–280.
 Hewitt, P. L., Flett, G. L., & Mikail, S. F. (1995). Perfectionism and relationship
adjustment in pain patients and their spouses. Journal of Family Psychology, 9, 335–347.
 Hibbard, D. R., Walton, G. E. (2012). Where does perfectionism come from? A
Qualitative investigation of perfectionists and nonperfectionists. Social Behavior and
Personality, 40(7), 1121-1122.
 Hill, R. W., McIntire, K., & Bacharach, V. R. (1997). Perfectionism and the Big Five
factors. Journal of Social Behavior and Personality, 12(1), 257-270.
 Hill, R. W., Huelsman, T. J., Furr, R. M., Kibler, J., Vicente, B. B., & Kennedy, C. (2004).
A new measure of perfectionism: The Perfectionism Inventory. Journal of Personality
Assessment, 82(1), 80-91.
 Holland, T. (2001). The perils of procrastination. Far Eastern Economic Review, 164, 66–
72.
 Holdevici Irina (2005), Psihoterapia cognitiv - comportamentală, Managementul
stresului pentru un stil de viaţă optim, Editura Stiinţelor Medicale, Bucureşti.
 Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Bucureşti: Editura
Trei.
 Hollender, M. H. (1965). Perfectionism. Comprehensive Psychiatry, 6, 94-103.
 Horney, K. (1936). Culture and neurosis. American Sociological Review,1(2), 221-230.
 Iamandescu, I.B. (2002). Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică,
Editura InfoMedica, Bucureşti.
 Klassen, R. M., Krawchuk, L. L., & Rajani, S. (2008). Academic procrastination of
undergraduates: Low self-efficacy to self-regulate predicts higher levels of
procrastination. Contemporary Educational Psychology, 33, 915-931.
 Klassen, R.M., Ang, R.P., Chong, W.H., Krawchuk, L.L., Huan, V.S., Wong, I.Y.F., &
Yeo, L.S. (2010). Academic procrastination in two settings: Motivation correlates,
behavioral patterns, and negative impact of procrastination in Canada and Singapore.
Applied Psychology: An International Review, 59(3), 361-379.
 Lazarus, R.S. (1999). Stress and Emotion: A New Synthesis. New York: Springer.
 Lay, C. H. (1986). At last, my research article on procrastination. Journal of Research in
Personality, 20(4), 474-495.
 Lay, C. H., & Schouwenburg, H. C. (1993). Trait procrastination, time management, and
academic behavior. Journal of Social Behavior & Personality, 8, 647-662.
 Lease, S. H. (1999). Occupational role stressors, coping, support, and hardiness as
predictors of strain in academic faculty: An emphasis on new and female faculty,
Research in Higher Education, 40, 285-307.
 Marsland, A.L., Bachen, E.A., & Cohen, S. (2012). Stress, immunity, and susceptibility
to upper respiratory infectious disease. In A. Baum, T.A. Revenson, & J.E. Singer (Eds.),
Handbook of health psychology (2nd ed., pp. 717-738). New York: Taylor & Francis.

43
 McCown, W., Johnson, J., & Petzel, T. (1989). Procrastination, a principal components
analysis. Personality and Individual Differences, 10(2), 197-202.
 Miclea, M. (1997). Stres şi apărare psihică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
 Milgram, N., Marshevsky, S., & Sadeh, C. (1995). Correlates of academic
procrastination: Discomfort, task aversiveness, and task capability. Journal of
Psychology, 129, 145–155.
 Milgram, N., Mey-Tal, G., & Levison, Y. (1998). Procrastination, generalized or specific,
in college students and their parents. Personality and Individual Differences, 25, 297–
316.
 Mitrofan, N. (2009), Testarea psihologică. Aspecte teoretice şi practice. Editura Polirom,
Iaşi.
 Mitrofan, Iolanda, (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi.
 Moon, S. M., & Illingworth, A. J. (2005). Exploring the dynamic nature of
procrastination: A latent growth curve analysis of academic procrastination. Personality
and Individual Differences, 38(2), 297-309.
 Perrewe, P.L., & Zellars, K.L. (1999). An examination of attributions and emotions in the
transactional approach to the organizational stress process, Journal of Organizational
Behavior, 20, 739-752.
 Răşcanu, Ruxandra (2004), Introducere în Psihodiagnoza clinică, Partea I, Editura
Universităţii din Bucureşti.
 Răşcanu, Ruxandra (2011), (coord.). Dezvoltare, diferenţe, disfuncţii în peisajul
psihologic actual, Editura Universităţii, Bucureşti.
 Rothblum, E. D., Solomon, L. J., & Murakami, J. (1986). Affective, cognitive, and
behavioral differences between high and low procrastinators. Journal of Counseling
Psychology, 33(4), 387.
 Schmidt-Reinwald, A., Pruessner, J. C., Hellhammer, D. H., Federenko, I., Rohleder, N.,
Schurmeyer, T. H., & Kirschbaum, C. (1999). The cortisol response to awakening in
relation to different challenge tests and a 12-hour cortisol rhythm. Life Sciences, 64,
1653–1660.
 Schouwenburg, H.C., & Lay, C.H. (1995). Trait procrastination and the Big-five factors
of personality. Personality and Individual Difference, 18(4), 481-490.
 Schouwenburg, H.C., Lay, C.H., Pychyl, T.A., Ferrari, J.R. (2004). Counseling the
procrastinator in academic settings. Washington, DC: American Psychological
Association.
 Schraw, G., Wadkins, T., & Olafson, L. (2007). Doing the things we do: A grounded
theory of academic procrastination. Journal of Educational Psychology, 99(1), 12-25.
 Senécal, C., Koestner, R., & Vallerand, R. J. (1995). Self-regulation and academic
performance. The Journal of Social Psychology, 135, 607-619.

44