DENUMIREA CURSULUI: REZISTENTA LA SCHIMBARE(30 ore)

LECTORI: Prof. Univ. Dr. Tudora Sima, Dr.Ken Evans, psih. princ.Gina Chiriac

SCOPUL:
Modulul REZISTENTA LA SCHIMBARE are ca scop prezentarea de tehnici de intervenție
psihoterapeutică menite să determine înțelegerea modalității apariției rezistentelor la schimbare
si evitarea activării rezistentelor din perspectiva psihoterapiei integrative, să-i pregătească pe
participanți pentru o activitate eficientă în optimizarea umană prin utilizarea în tratamentul
psihoterapeutic a unor strategii si modalități de acțiune pentru a face fată provocărilor apărute în
cadrul intervenției psihoterapeutice atunci când aceste rezistente apar.
OBIECTIVE :

· Deoarece relațiile interpersonale sunt considerate ca fiind elementul principal al

dezvoltării individului, iar relația terapeutică se conformează acestui principiu si
constituie un model pentru stabilirea unor repere congruente în procesul de vindecare,
competența oferita de acest modul participanților se referă la tehnicile pentru deblocarea
rezistențelor si care urmează trei pași principali: reflectarea empatică a rezistenței
pacientului; abordarea indirectă a pacientului; oferirea de întăriri pentru implicarea
pacientului în procesul de diagnostic,
· dobândirea unor abilități de a identifica rezistentele apărute în timpul construirii relației
terapeutice si pe parcursul terapiei precum si oferirea de metode pentru a dezamorsa
aceste rezistente si de menține din partea psihoterapeutului o flexibilitate în interventie,
menită să constituie baza unui altfel de model relational pentru pacient,
· dezvoltarea abilităţilor proprii ale participanților prin cadrele de lucru create ce au drept
scop implicarea directa în aplicatiile practice efectuate pentru întelegerea prin învățarea
directă,

PARTICIPANTII LA CURS :
Pot participa la curs psihologi, psihiatrii, medici, persoane care lucrează în învatamant, cercetare,
organizatii, cursanti in formare in psihoterapie. Persoanele care pot primi credite,conform COPSI,
sunt psihologii cu atestat de libera practica. Alaturi de psihologi pot participa studenti si alti
specialisti, insa fara a primi credite.
METODA DE LUCRU: Modulul va fi structurat sub formă de curs şi aplicatii practice pe
parcursul a treizeci de ore. Ca metode de lucru, cursul va presupune prelegeri, discuţii interactive
activităţi practice, feed-back si interventii psihoterapeutice dacă este cazul.

TEMATICA CURSULUI : PREZENTARE GENERALĂ

1. Introducere
Psihologia umanistă, abordarea integrativă si cadrul terapeutic. Ce sunt rezistentele? De unde
provin?
1. Rolul si atribuţiile psihoterapeutului în sedintele terapeutice destinate depășirii
rezistentelor si competentele perceptive ale terapeutului
2. Rolul aliantei psihoterapeutice. Co-crearea relaţiei psihoterapeutice. Empatia, exprimarea
verbală a emotiilor.
3. Rezistențe manifestate la nivel constient sau inconstient- mecanismele de apărare
4. Identificarea tipului de rezistente după provenientă: din mediul social, familial, cultural, al
convigerilor religioase, sistemul de crezuri

2. Tehnici de interventie folosite în tratamentul psihoterapeutic integrativ. Tehnici

individuale și de grup utilizate:

Tehnici de depășire a rezistențelor manifestate în cadrul ședinței de diagnostic și evaluare

clinică.
1. Modalităti de stabilire clară a obiectivelor interventiilor,
2. Conceptualizarea cazului si întelegerea mecanismelor care declansează activarea
rezistentelor (ce probleme au apărut, care este sursa lor si cum pot fi rezolvate)
3. Flexibiliatea în utilizarea tehnicilor si adapterea instrumentelor de interventie pe parcursul
terapiei la situatiile noi apărute- actiunea de ascultare activă, tăcerea
4. Intervenţia psihoterapeutică si rezistentele manifestate de catre pacienti pe parcursul
acesteia. Metode de a reduce rezistentele pacientului: contactul cu mediul, conștientizarea,
recadrarea, sfatul în contextul posibitătii alegerii de a asculta sau nu sugestia terapeutului,
reformularea.
5. Tema pentru acasă si rezistentele la schimbare

3. Aplicatie practică si model de interventie pentru depăsirea rezistentelor determinate

de sistemul crezurilor

4. Valori ale psihoterapiei integrative- Ken Evans (Introducere în psihoterapia

integrativă)

TEMATICA CURSULUI: REZISTENTA LA SCHIMBARE

Psihologia umanistă, abordarea integrativă si cadrul terapeutic. Ce sunt rezistentele? De unde

provin?
 1. Fiecare este responsabil de ceea ce devine. Psihologia umanistă, orientarea
integrativă si abordarea unică a fiecăruia.

Psihologia umanista, psihoterapia integrativă, în speță, are o viziune pozitiva a fiintei

umane si crede in capacitatea sa si in nevoia sa de depasire; ea adopta un anumit numar de
postulate care o disting clar de psihologia traditionala. Acest curent, al psihologiei umaniste
fondat de Abraham Maslow s-a dezvoltat in anii 1960 in SUA si a avut o mare influenta asupra
teoriilor si practicii psihoterapiei in general.
Sanatatea psihica este altceva si mai mult decat absenta maladiei. Cum spunea A. Maslow
(1968): “Pentru a simplifica, spunem ca Freud a intarziat in ceea ce priveste partea bolnava a
finite umane atunci noi ne interesam de cealalta parte, cea care este sanatoasa.” Maslow dezvolta
o teorie a nevoilor asemeni unei ierarhii a ultimelor, la fel ca si o ierarhie a valorilor. Fiinta
umana se misca liber in universal care-l inconjoara, si persoana sanatoasa este limpede in
alegerea valorilor sale.

2. Rolul si atribuţiile psihoterapeutului în sedintele terapeutice destinate depăsirii

rezistentelor si competentele perceptive ale terapeutului

In această perspectiva, psihoterapia integrativă concepe ca si conditie esentiala de sanatate

psihica actualizarea potentialul unic al fiecarui individ. Pentru ea, fiinta umană nu numai că poate
alege, dar trebuie sa aleaga. El are o parte activa in ceea ce i se intampla si ceea ce devine.
Filosoful J.-P. Sartre spunea: “O fiinta umana mereu poate face ceva cu ceea ce este. El este
responsabil de ceea ce devine.” Si mai adauga: “Fiinta umana este condamnata sa aleaga si el
alege chiar si cand alege sa nu aleaga.”
Dar oamenii aleg si trăiesc bazându-se pe experienta subiectiva si pe propria perceptie, de
multe ori distorsionată de trecut si evident de alegeriles si experientele subiective.
Acest curent al gandirii este problema a filosofiei existentiala si fenomenologica care s-a
dezvoltat in Germania la inceputul secolului al XX-lea. Ea pune accentul pe experienta
subiectiva, asa cum este traita si inteleasa de individ, si nu pe realitatea definita in mod obiectiv
din exterior cum se poate face in studiul de fenomene fizice care releva stiinte pure.
In psihologie, acest curent denonta clivajul existent intre obiectiv si subiectiv, clivaj pe
care stiinta l-a dezvoltat si “care a cuprins intreg domeniul pshihologiei”. El incearca sa vada
pacientul asa cum este el si asa cum isi traieste el experienta sa umana, si nu ca o proiectie a
teoriilor la care specialistii adera.

In favoarea curentului umanist si al celui care se poate numi democratizarea practicii

psihoterapiei, un numar mare de tehnici, unele dintre ele ingenioase au promis tamaduiri
instantanee. Fascinante prin creativitatea lor, ele au fost din pacate prea des oferite de catre
intervenienti mai mult sau mai putin calificati. A fost o perioada cand “tehnicile” care, la prima
vedere, pareau miraculoase au luat pasul in gandire si teorie.
În acest context, este necesară o nterventie foarte clară si conceptualizată care să tină cont
de realitatea pacientului cât si de unicitatea individului si a momentului în care se desfăsoară
interventia terapeutică tocmai pentru a nu a se activa aceste rezistente ale clientului ce pot
încetini, deteriora calitatea intervenției terapeutice sau chiar stopa tratamentul.
Intervenţii in contexte foarte diverse, cadrul în care se desfășoară terapia

In ceea ce îl priveşte pe Bateson şi teoria sa ecosistematică a comunicării, orice expresie

sau acţiune a unuia sau mai multor indivizi in cauză sunt părţi integrante ale sistemului ecologic
studiat. Ele nu pot fi extrase acestuia in mod arbitrar fara a-şi pierde sensul lor relaţional. În
comunicările umane ţesutul interacţional constitue o globalitate contextuală, adică vie, evolutivă
si imperativ, interpersonală. Un context psihoterapeutic cuprinde intervenientul(ţii) in proces,
terapeutul(ţii), subiectul(ţii) în grijă şi apropiaţi, şi coevoluţia lor benefică. Acesta este un punct
esenţial pentru a dirija şi a înţelege intervenţiile complexe de tip ecosistemic în care pot apărea
mai multe forme ale rezistentelor la schimbare.

3.Rolul alianței psihoterapeutice. Co-crearea relaţiei psihoterapeutice. Empatia

Co-creare a dialogului şi o aderenţă la un punct de vedere a două persoane asupra

psihoterapiei integrative (Ken Evans, Maria Gilbert- Introducere în psihoterapia integrativă)

Accentul lui Buber pe “Eu-Tu” al relaţie duce natural la o credinţă în co-crearea sau co-
construirea tuturor relaţiilor. Central pentru concepţia noastră asupra psihoterapiei este accentul
pe co-crearea relaţiei terapeutice ca un eveniment interacţional în care ambele părţi să participe.
Aceasta nu este o relaţie cu o singură faţă, în care una din părţi "face" celeilalte, în timp ce
cealaltă este un recipient pasiv, ci mai degrabă un proces relaţional co-construit evoluând
constant la care clientul şi terapeutul contribuie deopotrivă.
Aceasta este foarte mult un punct de vedere a două persoane asupra procesului terapeutic,
recunoscând că, deasemenea, clientul va avea impact asupra terapeutului într-un mod progresiv.
Abordarea noastră este foarte mult în conformitate cu intersubiectivitatea teoriei, care pune
accentul pe "influenţa reciprocă comună" (Stolorow şi Atwood,1992, p.18).
Abordarea dialogului contemporan în cadrul Gestaltului cu accent pe dialog vindecător în
psihoterapie (Hycner, 1993) şi psihanaliza contemporană relaţională cu acest canon. “Abordarea
relaţională pe care o promovez, priveşte relaţia analist-pacient ca un continuu stabilit şi restabilit
prin influenţa reciprocă progresivă în care ambii, pacient şi analist, afectează sistematic, şi sunt
afectaşi reciproc "(Aron, 1999, p. 248). Stolorow şi Atwood (1992) rezumă succint poziţia lor "...
parerea noastră este că … traiectoria experienţei de sine este modelată, în fiecare punct, în
dezvoltare a sistemului intersubiectiv în care cristalizează" (p. 18). Acestea folosesc termenul
"codeterminare" pentru a descrie procesul reciproc în dezvoltare şi în psihoterapie (op. cit., p.
24). Toate aceste trei abordări, accentuează reciprocitatea procesului terapeutic, cu toate tehnicile
utilizate, opiniile asupra transferului şi contra-transferului, şi modul de corelare variază peste tot.

Relatia terapeutica

Terapia integrativă prezinta o caracteristica specifica in raportul pe care terapeutul il

dezvolta cu clientul sau.
„Terapeutul incearca sa construiasca o relatie terapeutica bazata pe intimitate, integritate
si asumarea riscurilor unde el este in acelasi timp angajat si observator-comentator” (Delisle,
2001).
 Pentru Joseph Zinker, actul terapeutic este un act co-creator in care terapeutul si clientul
sunt angajati intr-o aventura comuna care implica riscul descoperirii noului si a nealteratului. ”A
creea inseamna a cuceri noi frontiere, a firma ca viata exista… asta cere curaj si mobilizare a
energiei” (Zinker, 1977).
Terapeutul si clientul isi impartasesc punctele de vedere pentru a ajunge la o intelegere
mai clara a problemelor prezentate. Intentia de a ajunge la o intelegere comuna nu exclude in
acelasi timp divergentele si confruntarile. Interactiunea se deruleaza plecand de la o postura atat
egalitara cat si asimetrica. Altfel spus, terapeutul si clientul sunt amandoi experti, chiar daca cu
titlu diferit si cu perspective diferite.

Empatia

Empatia poate fi definita ca si capacitatea, aptitudinea, disponibilitatile unui individ de a

inteleage la nivel intuitiv ceea ce se intampla sau ceea ce simte un altul. Intuitia (din latinescul
intuitio, privire, la prima vedere) este cunoasterea imediata care sesizeaza direct un obiect al
gandirii sau al realitatii. Comparata cu simpatia (similitudine armonioasa de sentimente,
separarea unor emotii de altele), empatia este un fenomen care permite in cateva feluri ordonarea,
dar pentru a constientiza ceea ce i se intampla si pentru a-l ajuta apoi in acest proces de
constientizare.
Acest termen este provenit din limba greaca (en: in, si pathein: a suferi, a incerca un
sentiment, a fi afectat). Este o miscare psihologica, deci interioara, prin care psihoterapeutul se
raporteaza la ceea ce gandeste sau simte pacientul sau de fiecare data.
Empatia este unul din cele mai importante instrumente psihologice, deci interioare, ale
psihoterapeutului. Ea este constituita din 3 elemente:
- intelegerea punctului de vedere al altcuiva, a modului sau de gandire si al emotiilor sale;
- aptitudinea de a simti prin altcineva aceasta intelegere, prin tehnici asa cum sunt cele de
rasuns din reflex, sau de reformulare, etc.;
- aptitudinea de a ramane acelasi si de a stabili o distanta nici prea aproape nici prea
departe.

Punerea sa in fapt este legata de capacitatea de ascultare conceputa ca aptitudine in

capacitatea unei persoane de a se cufunda in lumea interioara a unei alte fiinte, in capacitatea de a
intra in rezonanta cu mesajele verbale si non-verbale, fara sa fuzioneze cu el si totusi ramanand
acelasi (pastrand distanta necesara). In acelasi timp, psihoterapeutul ramane constient de propriile
sale sentimente sau de fantasmele sale.
Aceasta atitudine psihoterapeutica a fost mai intai evocata de S. Freud, dar nu a fost
perimata, iar C. Rogers a fost cel care a facut un element central din tehnica sa.
Iata aici cateva exemple care permit o mai buna concepere/intelegere a acestei atitudini:

O bolnava noteaza in jurnalul sau: ”Simt ca terapeutul meu ma intelege

bine.[…] El vede !”

Exprimarea verbala a emotiilor

Exprimarea verbala a emotiilor aduc adesea cu sine o descarcare si o slabire a tensiunii

interioare la subiectii care se simt constransi printr-un control emotional permanent in cadrul
anturajului lor obisnuit. Aceasta faciliteaza reducerea, chiar daca nu este posibil sa incurajam o
intelegere intuitiva a conflictelor respective, care adesea exacerbeaza mai intai anxietatea si
inhibitiile. Ea permite limitarea caracterului dramatic, ca si sentimentul de izolare, de
necomunicare si de culpabilitate care le insoteste. Este cazul, de exemplu, al afectelor depresive
melancoliforme, o experienta de depersonalizare, o experienta deliranta, a diferitelor experiente
traumatice… Nu ne gandim sa banalizam aceste experiente, ci sa ajutam subiectul sa le exprime
verbal mai bine si sa-i aratam ca ele pot fi intelese mai bine de altcineva. Aceasta este unul dintre
principalii factori comuni psihoterapiilor.

4. Rezistente manifestate la nivel constient sau inconstient- mecanismele de apărare

Este intotdeauna greu sa vorbim despre sinele nostru

Rezistentele pe care subiectul le manifesta la inceputul conflictelor sale intrapsihice sunt

in general respectate, dar cel putin de destul timp astfel incat nu a apucat sa fie suficient de sigur
asupra caracterului pozitiv al relației sale cu psihoterapeutul si asupra absentei amenintarii din
aceasta relatie.
Exprimarea verbala, nu numai a emotiilor, ci si a trairilor vietii psihice, este foarte
dificila pentru numerosi pacienti, chiar dacă nivelul de cultură si educatie le-ar permite în mod
normal să poată, în circumstante obisnuite, să aibă o conversatie facilă .

Mecanismele de aparare

Mecanismele de aparare si importanta identificarii lor in practica psihoterapeutica din

perspectiva functionării lor ca si rezistente, evolutii patologice

Inainte de a trece efectiv la prezentarea pe larg a celor mai importante mecanisme de aparare, este
necesar sa explicam cativa termeni folositi de Freud, cum ar fi Sinele, Eul si Supraeul sau
Constient, Preconstient si Inconstient - acestea din urma mult mai cunoscute publicului larg.
Trebuie, de asemenea, sa specific ca Freud a fost primul care a identificat o serie mecanisme de
aparare, dar nu singurul. Dupa el, chiar fiica lui, Ana Freud a adaugat altele noi, dar si autori ca
Sandler, Vaillant sau Valenstein si altii au mai identificat alte zeci de mecanisme de aparare.

Se pune intrebarea: "Cate mecanisme de aparare exista?" Vaillant raspunde: "Exista tot atatea
aparari cate ne permit sa inventariem imaginatia, temeritatea sau usurinta cu care ne exprimam."
Astfel, in ceea ce urmeaza, voi descrie cateva din cele mai cunoscute mecanisme de aparare
clasice ale lui Freud, dar si ale altor autori.

Conform teoriei lui Freud, comportamentul este produs de constient si de forte instinctive. Freud
este cel care introduce conceptul de "aparat psihic" si care a identificat trei niveluri ale psihicului
intr-o prima etapa de cercetare (inainte de 1920) si anume: constientul, preconstientul si
inconstientul.
 · Constientul contine gandurile si sentimentele de care individul isi da seama la un
moment dat, actioneaza dupa "principiul realitatii". Functia lui principala este sa raspunda
la realitatea externa, de a evita pericolul, de a menține un comportament acceptat social.
· Inconstientul contine amintiri "uitate", incluzand dorinte si impulsuri intr-o proportie
ridicata agresive sau sexuale, actioneaza dupa "principiul placerii". Acestea pot determina
ganduri si comportamente constiente.
· Preconstientul contine ganduri ce nu sunt constiente la un moment dat, dar care la nevoie
sunt accesibile, actionand ca un filtru, cenzurand dorintele inacceptabile, permitand
patrunderea lor in constient atunci cand li se accepta originile inconstiente.

Dupa 1920, Freud isi da seama de anumite limite pe care le intampina aceasta prezentare a
aparatului psihic prin importanta prea mare pe care o acorda inconstientului si sexualitatii; da o
noua clasificare, in care personalitatea este impartita tot in trei structuri majore, dar in care
Inconstientul/Id-ul este inlocuit cu denumirea de "Sine", Preconstientul/Ego-ul cu "Eul" si
Constientul/Super-ego este inlocuit cu "Supraeul". Cititorul obisnuit, este familiarizat cu vechea
denumire.

· Sinele, echivalentul inconstientului din vechea clasificare, contine toate imboldurile

launtrice, pulsiunile si instinctele si este fundamentul pe care se construieste
personalitatea individului.
· Eul este echivalentul preconstientului si se dezvolta pentru a satisface nevoile sinelui intr-
un mod acceptabil social si la fel, actioneaza pe principiul realitatii.
· Supraeul, echivalentul constientului din vechea clasificare, reprezinta cadrul individual al
valorilor morale existente in cultura societatii respective (influenta mediului familial,
scolar, rasial, national etc.). El indica persoanei ce "ar trebui sau nu ar trebui" sa faca.
Aceasta parte a personalitatii este mai putin realista, exigentele sale fiind atat de
pretentioase, incat este imposibil de realizat.
Freud considera ca aceste structuri ale personalitatii se afla intr-un conflict permanent. Eul
menține echilibrul intre solicitarile Sinelui, Supraeului si realitate. Pentru aceasta, Eul elaboreaza
o serie de mecanisme de aparare care-i permit sa se protejeze impotriva presiunilor exercitate de
Sine si Supraeu. Acestea sunt solutii inconstiente, utilizate de fiecare om pentru a se proteja de
problemele vietii: anxietate, durere, vina etc. Utilizarea acestor strategii pentru a face fata
presiunilor vietii pe termen scurt este considerata normala, iar utilizarea lor pe termen lung este
considerata periculoasa si poate deveni chiar patologica.

Mecanism de aparare- Proiectia

Fiecare persoana poseda o serie de mecanisme de aparare dintre care unul sau mai multe
pot fi deosebit de puternice si de rigide. Acest sau aceste mecanisme de aparare puternice pot fi
chiar expresia personalitatii pacientului.

Ce se intampla atunci cand proiectia este marca a personalitatii individului?

Proiectia este un mecanism de aparare. Proiectia reprezinta principala defensa a personalitatii
paranoide si consta in principal in atribuirea celorlalti a propriilor intentii, tendinte, pulsiuni si
dorinte. Freud este cel care a introdus termenul de proiectie in vocabularul psihanalizei si l-a
utilizat in legatura cu nevroza de angoasa.
Proiectia joaca un rol important in multe momente ale vietii psihice, chiar in situatii
nepatologice (superstitii, mitologie, animism). Proiectia este un semn practic de esec, al refularii.
Astfel, cineva criticand pe altul isi critica de fapt propriile slabiciuni, neindraznind sa-si
recunoasca asemenea trasaturi. Materialul proiectat este un ecou al inconstientului propriu,
agresiunile proprii fiind atribuite altuia.
Astfel, un exemplu din viata de zi cu zi poate fi - atunci cand spunem ca nu suportam pe
cineva pentru ca e arogant se poate la fel de bine sa proiectam propria noastra trasatura pe care nu
vrem s-o recunoastem asupra altuia.
Pentru Freud exista in acest mecanism trei timpi consecutivi: reprezentarea jenanta a unei
pulsiuni interne este suprimata, apoi acest continut este deformat si in sfarsit se reintoarce la
constient sub forma unei reprezentari legate de obiectul extern.
Persoana dominata de acest mecanism de aparare apare ca banuitoare, orgolioasa, sensibila;
apare, de asemenea, ca un colectionar al greselilor celor din jur. Subiectul percepe la cel din jur
ceea ce nu poate recunoste in el insusi.
Utilizarea progresiva a proiectiei la Freud privilegiaza rolul apararii. De fiecare data, este
vorba despre faptul ca subiectul ii atribuie celuilalt ceea ce refuza inconstient sa-si asume, iar
aceasta in interesul propriei economii psihice.
Proiectia poate opera si prin deplasare in superstitie, gandire magica, vis, delir sau transfer. Se
produce prin deplasarea unor cauzalitati interne intr-un obiect de angoasa din exterior.
Freud considera proiectia o problema a persoanei nevrotice care se ascunde de un conflict
emotional si il transforma in altceva decat in obiectul intentionat.
Proiectia apare ca o deplasare neintentionata si inconstienta, fara sa fie observata, a unui continut
psihic asupra unui obiect exterior. Inconstientul celui ce proiecteaza nu alege insa orice obiect, ci
doar pe acela care are ceva din caracteristica proiectata. (M. Minulescu, "Introducere in analiza
jungiana", Editura Trei, Bucuresti, 2001, p. 147).

Un caz particular de proiectie este: proiectia parintilor asupra copiilor

Proiectia parintelui asupra copilului are in vedere reprezentarea de sine a parintelui proiectata
asupra copilului; aceasta reprezentare de sine fiind investita cu un libidou narcisic.

Putem vorbi de doua situatii diferite, una in care parintele isi formeaza o imagine ideala a
copilului si face tot ce-i sta in putinta pentru a se asigura ca ea exista si alta situatie in care
parintele reface un trecut nu tocmai ideal si il corecteaza in sensul pe care-l doreste; el isi
reconstruieste de fapt propria copilarie. De aceea proiectiile determina comportamentul si
conduitele parintilor fata de copii.
Problemele majore intervin atunci cand realitatea nu corespunde cu proiectia, iar acest
lucru il afecteaza in principal pe copilul aflat in crestere. (J. Manzano, F. Palacio Espasa,
N.Zilkha, "Scenariile narcisice ale parentalitatii", Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2002).

Mecanism de aparare - Sublimarea

Se pune intrebarea: "Cate mecanisme de aparare exista?" Vaillant raspunde:

"Exista tot atatea aparari cate ne permit sa inventariem imaginatia, temeritatea sau
usurinta cu care ne exprimam."
 Mecanismele de aparare sunt importante pentru identificarea lor in practica
psihoterapeutica, in evolutiile patologice. Printre tipuri de mecanisme de aparare folosite
inconstient pentru a face fata presiunilor vietii se numara: refularea, reprimarea, negarea,
regresia, substituirea, sublimarea, blocajul, proiectia, izolarea, altruismul, refuzul realitatii etc.

Termenul de sublimare a fost introdus de Freud, ca mecanism prin care anumite pulsiuni
inconstiente detasate de obiectele lor primitive sunt integrate in personalitate, fiind investite cu o
valoare sociala pozitiva.
Sublimarea, ca mecanism de aparare, poate fi privita ca o desexualizare a unor pulsiuni
avand drept obiect o persoana ce poate fi dorita sexual. Sublimarea actioneaza in sensul
transformarii pulsiunilor erotice in prietenie, tandrete etc. sau poate fi privita ca o orientare a
energiei sexuale spre activitati intelectuale, artistice, sociale. Freud este de parere ca la baza
mecanismului sublimarii se afla energia sexuala.

Sublimarea, asa cum este descrisa de psihanaliza, consta in deplasarea unei energii
instinctuale catre un scop instinctual elevat. Un exemplu elocvent este sublimarea prin arta,
stiinta, politica, diverse activitati profesionale, a unor instincte care in alte conditii raman
nesatisfacute si declanseaza comportamente dezadaptate. Practic, sublimarea permite integrarea
sociala a individului.

Un exemplu de sublimare din viata cotidiana este atunci cand o persoana este atrasa
sexual de o alta persoana si totusi la fiecare intalnire cu aceasta abordeaza intens teme
intelectuale.
Sublimarea ca mecanism de aparare actioneaza in asa fel incat individul se indeparteaza
cat mai putin de la obiectivul primar insa evita sentimentele de vinovatie. Sublimarea actioneaza
pozitiv prin faptul ca ajuta la canalizarea pulsiunilor si afectelor prost adaptate in directia
comportamentelor acceptabile.
Pulsiunile sexuale si pulsiunile agresive sunt transformate astfel in comportamente
acceptabile. Sublimarea duce la eliminarea conflictelor si tensiunilor. Totusi in ciuda acestor
efecte pozitive, Freud este de parere ca sublimarea impiedica obtinerea placerii sexuale.
Sublimarea este mai aproape de patologic atunci cand este dusa la extrem si atunci cand
energia sexuala este sublimata in mare parte; in felul acesta creste frustrarea si riscul unei
imbolnaviri.
Sublimarea apare astfel ca un mecanism de adaptare, ca o strategie fireasca a individului
de a repara propria existenta.

Mecanism de aparare - Transformarea in contrariu

Se pune intrebarea: "Cate mecanisme de aparare exista?" Vaillant raspunde:

"Exista tot atatea aparari cate ne permit sa inventariem imaginatia, temeritatea sau
usurinta cu care ne exprimam."
Mecanismele de aparare sunt importante pentru identificarea lor in practica
psihoterapeutica, in evolutiile patologice. Printre tipuri de mecanisme de aparare folosite
inconstient pentru a face fata presiunilor vietii se numara: refularea, reprimarea, negarea,
regresia, substituirea, sublimarea, blocajul, proiectia, izolarea, altruismul, refuzul realitatii etc.
Mecanismul de aparare al transformarii in contrariu consta in inlocuirea unei pulsiuni cu o
alta pulsiune contrara. Acest mecanism de aparare a mai fost cunoscut si sub numele de
rasturnare in contrariu sau modificare in contrariu.
In acelasi timp in cadrul transformarii in contrariu se poate modifica nu numai pulsiunea,
dar si obiectul pulsiunii si astfel putem avea de-a face cu inlocuirea propriei persoane cu o alta
persoana.
Freud explica mecanismul transformarii in contrariu printr-un exemplu elocvent. El e de
parere ca leganarea din primii ani de viata este asociata cu trairi afective placute, insa exista si
cazul unor adulti care nedorind sa-si refuleze aceasta placere o transforma in contrariu.
Astfel putem intalni persoane care atunci cand se afla in situatii de leganare sau balans au
trairi afective negative si senzatii fizice neplacute ca greata sau chiar angoasa. (El face o analogie
a leganatului cu mersul cu trenul).
Transformarea in contrariu este pana la urma un mecanism de aparare avand un rol
pozitiv in pastrarea integritatii fizice a persoanei, insa poate fi dus pana la patologic si se poate
asocia cu isteria.
Transformarea in contrariu este echivalenta cu trecerea de la activitate la pasivitate si de
la iubire la ura.

Tehnici individuale şi de grup utilizate:

Tehnici de depăsire a rezistentelor manifestate în cadrul sedintei de diagnostic şi evaluare

clinică.
2. Modalităti de stabilire clară a obiectivelor interventiilor,
3. Conceptualizarea cazului si întelegerea mecanismelor care declansează activarea rezistentelor
4. (ce probleme au apărut, care este sursa lor si cum pot fi rezolvate)
5. Flexibiliatea în utilizarea tehnicilor si adapterea instrumentelor de intervensie pe parcursul
terapiei la situațiile noi apărute- actiunea de ascultare activă, tăcerea

Tehnici de reducere a rezistențelor

În timpul interviului clinic pot să apară o serie de rezistenţe din partea pacientului şi
dificultăţi de comunicare în obţinerea de informaţii relevante pentru tratament. Sursele acestor
rezistenţe pot fi diverse:
(1) pacientul este atat de afectat de boala sa încât nu pot oferi un discurs coerent;
(2) expectanţele sale faţă de terapeut sau terapie sunt neîmlinite: terapeutul este prea tânăr sau
prea bătrân; terapeutul nu corespundedin perspectiva genului- femeie/bărbat; cadrul în
care se desfăsoară terapia nu este amenajat corespunzător așteptărilor, este prea încărcat
sau prea rece, prea întunecat sau prea zgomotos etc.;
(3) a fost adus împotriva voinţei lui (ex., ameninţat cu divorţul, cu pierderea drepturilor, cu
pierderea unor avantaje financiare, etc.).
În primul caz se apelează la obţinerea de informaţii de la familie, rude, care trebuie apoi
coroborate pentru a avea o perspectivă unitară şi a le verifica reciproc. Această tehnică
 este utilă chiar în cazul în care pacientul poate fi intervievat, pentru a compara perspectiva
pacientului cu cea a familiei sau rudelor etc.
În cazul al doilea, spargerea rezistențelor se bazează pe următoarea regulă susţinută de
studii de psihologie socială (Gilbert şi colab.,1993): pe măsură ce pacientul împărtăşeşte
clinicianului experienţe personale, clinicianul începe să fie perceput mai pozitiv de către pacient.
Aceasta înseamnă că este important ca pacientul să fie stimulat să vorbească, urmând ca
atitudinea lui să se modifice pe măsură ce împărtăşeşte terapeutului tot mai multe elemente
personale.
Aşadar, tehnicile pentru spargerea rezistențelor urmează trei pași principali:
(1) reflectarea empatică a rezistenței pacientului;
(2) abordarea indirectă a pacientului;
(3) oferirea de întăriri pentru implicarea pacientului în procesul de diagnostic.
Depăşirea blocajelor în relaţiile interpersonale şi afirmarea personalităţii într-o manieră
responsabilă, prin asumarea consecinţelor propriilor atitudini şi comportamente.

Pacientul tacut

Mai intai trebuie sa evaluam si sa intelegem motivele acestei taceri, care pot fi foarte
variate. Pur si simplu, si aceasta se intampla foarte frecvent, se poate ca pacientul sa fie intimidat
de situatia in care se gaseste si sa se identifice cu tacerea in care se izoleaza adesea
psihoterapeutul, dandu-i astfel un sentiment de abandon sau, in orice caz, favorizand proiectarea
unor multitudini de fantasme ingrijoratoare.
Astfel, psihoterapeutul trebuie sa adopte o atitudine adaptata la aceasta situatie. Fara sa
renunte la neutralitatea binevoitoare, fara sa faca intruziune in viata psihica a pacientului, el
trebuie sa-l ajute sa se exprime, punandu-i intrebari in spiritul maieuticii socratice pe care tehnica
psihoterapiilor cognitive le-a pus la punct, sau al raspunsurilor din reflex in maniera tehnicii lui
Rogers, sau prin orice alta metoda pe care el o considera adecvata.
Maieutica: cuvant provenit din limba greceasca, care semnifica ”a da nastere”; era tehnica
de chestionare folosita de Socrate pentru a da nastere adevaratelor ganduri, simtaminte,
rationamente ale discipolilor sai, ganduri pe care le aveau fara sa stie. Prin analogie, abordarea
cognitivă oferă o tehnica de chestionare care ajuta bolnavul să descopere schemele cognitive
disfunctionale, care il tulburau fara sa stie, si sunt astfel la originea simpomelor sau tulburarilor
comportamentului său.
Raspunsul din reflex: este o tehnica folosita pentru prima data de psihoterapeutul C
Rogers . Este vorba despre interventiile psihoterapeutului care aduce în atentia pacientului ce
inseamna ceea ce el tocmai a spus, astfel incat sa-i arate ca a fost bine inteles si ca, prin urmare,
face obiectul empatiei sale.
In general, psihoterapeutul trebuie sa-si asigure pacientul de suportul propriei sale
exprimari verbale sau de capacitatea sa de verbalizare. El trebuie sa se arate capabil de o prezenta
deschisa, afectuoasa, empatica si securizanta. Fara sa invadeze sedinta cu o vorbarie
inconsistenta, si tot timpul ramanand atent, el trebuie sa fie capabil sa creeze, daca este necesar,
legaturi sau punti verbale care il fac pe pacient sa se simta insotit, sustinut, cautand sa-l inteleaga
si sa-l ajute de-a lungul explorarii lumii sale interioare. Trebuie sa-i dea un sentiment de
colaborare si de activitate in paralel cu propriul sau interes, dar aceasta nu trebuie sa-l priveze,
inca o data, de a asigura ascultarea indispensabila.
Verbalizarea psihoterapeutului, din contra, trebuie sa fie ghidata/insotita de actiunea de
ascultare, de intuitie, de disponibilitate, cautarea intelegerii cu tact si discretie. Aceasta nu trebuie
sa fie un mijloc de proiectie al propriilor sale preocupari. Intuitia trebuie sa fie formata intr-o
maniera aprofundata, acesta fiind unul din punctele la care formarea trebuie sa fie cel mai atenta;
ea trebuie sa fie criticata si rationalizata, pentru a evita ca ea sa devina o sursa de proiectii masive
si incontrolabile, cu precadere daunatoare pentru pacient.

Actiunea de ascultare a terapeutului

Aceste recomandari merg invers atitudinii expectative si de tacere care a fost prea mult
adesea impusa intr-o maniera pur formala, dogmatica si facila, in mod artificial transpusa de la
regula/dogma psihanalitica, in cadrul formarii psihoterapeutilor. Ii invitam la tacere, pentru a
invata sa asculte, ceea ce se intampla atat la sine cat si la pacient. Tacerea este bineinteles
necesara pentru a asculta viata interioara, dar aceasta lectie a fost adesea stangace si interpretata
ca si rezistentă. Vom respecta aceasta regula mai mult decat vom cauta sa ajutam pacientul. In
plus, adesea, aceasta regula a tacerii este observata mai frecvent de catre psihoterapeuti, la
inceputul formarii, la care prescriptia serveste drept refugiu, inainte ca angoasa sa suscite la ei de
asemenea prin primele contacte pe care nu stim cum sa le stabilim cu un pacient. Acestia il simt
bine si multi abandoneaza terapia care a fost traita de ei ca si o experienta stranie, deranjanta,
dureroasa, cateodata traumatizanta.
Astfel, sa ascultam marturia a numerosi pacienti:

<< El ma privea cu niste ochi de mierla fripta,[…] el nu zicea niciodata

nimic, si aveam impresia ca stateam in fata unui mort, […] el ma privea ca un
caine de faiantă, […] imi ordona sa vorbesc, dar nu stiam ce sa zic. […]
Intotdeauna mi-e rau cand trebuie sa vorbesc, mi-e frica sa nu zic prostii, mi-
e frica sa nu fiu judecat prost […] in mod normal ii las pe altii sa vorbeasca
si ma multumesc sa-mi dau cu parerea atunci cand sunt de acord. […] Pot sa
vorbesc, dar trebuie sa fiu ajutat, sa mi se intinda o mana, sa mi se puna
intrebari care sa ma ajute.>>

Dar aceasta exista si in numeroase alte situatii ca acestea, de exemplu, acolo unde
avem un pacient volubil, chiar logoreic, care pune alte tipuri de probleme pe care nu le putem
aborda in detaliu aici. Uneori logoreea este o formă de rezistență.
Se vede asadar ca modul de a vorbi si de a tacea este o atitudine tehnica foarte
importanta in psihoterapie, de care diferitele scoli fac uzaj. De asemenea se vede ca invatarea
psihoterapiei nu ar putea sa limiteze achizitia de cunostinte teorice, oricat de importante ar fi ele.
Trebuie realizata, de asemenea, in paralel, o formare personala, in practica aplicată. Terapiile
individuale și cele de grup privesc de acum înainte un câmp larg de abordări psihologice in acest
mod colectiv. Clinicienii adapteaza răspunsurile lor unei complexităţi vii, implicând mediul
înconjurător imediat al subiectului respectiv şi ceea ce ei consideră ca şi necesitate a unei credinţe
colectivă, oricare ar fi vârsta participanţilor. Va trebui sa se perceapă valorile relaţionale proprii
fiecăruia dintre contextele găsite.

5. Intervenţia psihoterapeutică si rezistentele manifestate de catre pacienti pe

parcursul acesteia.
Metode de a reduce rezistentele pacientului:
contactul cu mediul, constientizarea, recadrarea, sfatul, în contextul posibitătii alegerii de a
asculta sau nu sugestia terapeutului, reformularea.

Este greu sa descriem in cateva cuvinte realitatea vie proprie unor asemenea schimburi
colective, in cadrul sedintelor unde timpul nu este prea contorizat si unde se implica in aceeasi
masura corpurile precum si psihicul. Bogatia teoriei ecosistemice a comunicarii ii ajuta pe
terapeuti atat in planul unei conceptii interactionale a tulburarilor psihice cat si in exercitiul
mereu viu al unor asemenea intalniri familiale. Ele deschid orizonturi colective cu sensul unei
reapropieri <<cresterii impreuna>>, parintii inclusi. Si terapeutul(a) are drept recompensa propria
evolutie profesionala de-a lungul diversitatii de neimaginat a modelelor interactionale familiale,
purtatoare a devenirii. Procedând în această manieră, terapeutul poate reduce aparitia rezistentelor
în cadrul sedintelor.
Fiecare terapeut are posibilitatea sa utilizeze propriile sale competente perceptive de-a
lungul sedintelor colective: schimbarile de loc in grup, jocuri de rol, expresii picturale, utilizarea
de marionete, inregistrarile facute pe reportofon
Alte <<echipamente>> pot fi utilizate in cadrul sedintelor asa cum propune si Carole
Gammer, atunci cand este prezent un copil mic. De retinut: jucarii destinate simbolizarii anumitor
personaje familiare, elemente care permit o figuratie, tabla paper board, hartie de desen si
creioane colorate, un dispozitiv pentru auto-confruntare. In prezent, exista o mare diversitate in
cadrul acestor tehnici exacte, tinand cont de asemenea de capacitatile expresive ale fiecaruia in
cadrul sedintelor.
In mod egal, un reportofon poate fi in mod curent utilizat. Inregistrarile permit de
asemenea realizarea unei munci de autocontrol a terapeutilor si o angajare de invatare în ceea ce
privește mai ales acordarea la realitatea pacientului și definirea granițelor perceptive apărute.
Tehnicile terapiei integrative sunt unite de obiectivele terapeutice pe care le vizeaza si cer
o explicitare a procesului terapeutic insusi.
Cateva din postulatele sale sunt:
- -fiinta umana este vazuta ca o persoana, un ansamblu, si nu ca o serie de
structuri;
- -campul global, fenomenologic al persoanei este luat in considerare
- -ea poseda o viziune sistemica a fiintei umane, ea insasi un ansamblu de sisteme
complexe, traind intr-o multitudine de sisteme: familie, grup de apartenenta, etc;
- -sanatatea este mai mult decat absenta simptomelor; ea cere actualizarea
resurselor individuale, ceea ce am numit potential creator;
- -simptomul trebuie mai mult examinat decat eliminat, ca un lucru jenant; el
constituie o polaritate ce trebuie mai mult integrata decat combatuta.
Bineinteles, psihoterapeutul trebuie sa tina cont de datele medicale ale clientului. Daca
clientul sufera de probleme psihice sau fizice care cer medicamente, este in interesul clientului ca
medicul si psihoterapeutul sa lucreze amiabil.
 Constientizarea
Terapeutul este atent la toate aceste nivele de limbaj, conducand la necesitatea de avan-scena,
ceea ce, la prima vedere, parea mai degraba in umbra, intr-un plan secund. Plecand de la aceste
observatii (numite awareness) cu clinteul, se da acces unei noi configuratii, o nouă terapie , adica
unei noi intelegeri a problemei enuntata initial.

Contactul individului cu mediul său

Adesea, forta musculara, postura, baza, dormitul din picioare, gama de expresii, sunt
dimensiuni pe care se va baza activitatea terapeutica. Vom vorbi asadar de punerea in situatie, de
munca experimentala in care terapeutul si clientul impartasesc un scop comun de ameliorare care
va face loc extinderii frontierelor personale. Notiunea centrala este aceea de contact, care se
deruleaza la frontiera intre individ si mediul său. Contactul presupune trezirea la sine si la
realitatea mediului, trezire care genereaza excitarea si contribuie prin acțiune la formarea unei
figuri ( Gestalt) clara si vie.
Terapia se elaboreaza plecand de la raportul dialogic (eu-tu, dupa Buber) unde clientul
este invitat sa fie prezent si sa isi exprime experienta sa in aici-acum. Astea fiind spuse, el are
acces la rolurile pe care le interpreteaza, la conflictele existente. El este insotit de terapeut in
confruntarea cu propriile sale frici.

O tehnică recomandată pentru a nu declanta activarea de rezistente este prezentarea unei

sugestii sau a unei opinii sub forma unui sfat pe care pacientul poate alege să îl aculte sau nu. El
va lua cel mai adesea forma de expresie a unei opinii, sugestii, mai rar a unui ordin sau
prescriptii, rezervate unor cazuri mai particulare.
Sfatul, în acest context terapeutic, este diferit de cel obisnit din afara cabinetului care in
general tinde sa nege experienta psihologica personala a subiectului, și care este total ineficace si
poate chiar contribui la agravarea unei stari anxioase sau depresive in care pacientul este
prizonier pe de-a-ntregul.
Sfatul nu poate sa aibă valoare, punct de vedere psihoterapeutic, daca va tine cel mai mult
cont de experienta traita a bolnavului si daca urmareste sa dezvinovateasca si sa faciliteze
toleranta subiectului la dificultatile sale. El trebuie sa se bazeze pe cunoasterea mijloacelor si
nevoilor pacientului si nicidecum pe credintele personale ale psihoterapeutului, ceea ce M. Balint
a numit ”functia apostolica” a doctorului.
El poate sa aiba legatura cu aspecte practice din viata pacientului, fara sa faca totusi
intruzie intr-o maniera indiscreta, cum expresia opiniilor referitoare la deciziile importante de
luat, moderarea eforturilor excesiv sterile si epuizante, incurajarea in ingaduirea placerii sau
sublimarii. Aceasta tehnica era deja preconizata de P. Janet, elevul lui Charcot si contemporan al
lui Freud.
Intr-o maniera generala, tehnica psihoterapiei de sustinere va fi mai curand de tip semi-
directiv sau semi-structurata, lasand pacientului ocazia sa vorbeasca de fiecare data atunci cand
doreste, intervenind in diferite moduri pentru a-l ajuta sa se exprime de fiecare data cand simte
nevoia, stiind sa inlesneasca momentele de tacere pentru o mai buna ascultare sau pentru a se
incita sa se asculte pe sine, daca acest lucru se dovedeste oportun. Aceste interventii sunt
intotdeauna centrate pe pacient, pe intelegerea functionarii sale, pe tipul si nivelul de ajutor
susceptibil de a-i fi acordat.

Recadrarea pozitiva
 La fel ca si in abordarile sistemice, reincadrarea pozitiva este in mod egal utilizata. Toata
lumea este de acord ca un pahar poate sa fie pe jumatate gol sau pe jumatate plin. Totul depinde
de modul cum privesti lucruile. Reincadrarea pozitiva poate consta in modificarea pereceptiei pe
care oamenii o au ei insisi.

Un client mi-a zis cu un aer stanjenit, vorbind de dificultatile sale de cuplu

actuale, ca el este deja despartit de prima relatie. In dialogul sau interior pe care il
termina prin verbalizare este pe cale de a se judeca si a se invinovati. Ii raspund ca pare
sa aiba abilitatea de a se desparti, deoarece a se desparti cere in mod egal o capacitate
pe care nu o avem cu totii.

Aceasta reincadrare pozitiva permite eliberarea unui disponibilitati mintale a clientului

care ii va permite sa exploreze alte competente, sa cunoasca ceea ce ii este necesar pentru a crea o
mai buna compatibilitate in cuplul sau actual.

Rezistențele se pot manifesta în cadrul primei ședințe de diagnostic şi evaluare clinică. De aceea,
este nevoie de identificarea tipului de rezistențe:
După proveniență pot fi: din mediul social, familial, cultural, al convigerilor religioase, sistemul
de crezuri .

6. Tema pentru acasă si rezistentele la schimbare

Prescriptiile cognitiv-comportamentale (“Temele pentru acasă”)

”Temele pentru acasă trebuie să fie acceptate de către client si de aceea trebuie să vizeze
zona proximă a dezvoltării pacientului”, să corespundă cu faza în care se află terapia și să
prezinte o caracteristică ecologică confortabilă - dacă sunt prea dificile nu au efect, iar dacă sunt
prea ușoare - nu vor avea efect terapeutic, având ca reacție adversă, deteriorarea relației
terapeutice.

”Atunci cand pacientul se prezinta la terapie, patternurile cognitive si comportamentale

implicate in patologie sunt bine sedimentate.
Sedintele de terapie sunt fundamentale pentru identificarea si modificarea lor.
Pentru a fi eficient insa, tratamentul trebuie sa se deruleze si intre sedintele terapeutice .
Este important ca schimbarile psihologice sa nu aiba loc doar in cadrul sedintelor de terapie
(cand pacientul se simte mai bine) ci si in viata de zi cu zi.
Implementarea tratamentului intre sedinte ia forma “temei pentru acasa” , reflectata in
prescriptii cognitiv comportamentale (“pastila psihologica”).
Implementarea temelor duce la:
La cresterea eficientei terapiei
Scurtarea duratei terapiei
Generalizarea rezultatelor la viata de zi cu zi
Prescriptiile cognitiv comportamentale continua sedinta terapeutica in viata cotidiana.
Astfel, diverse proceduri comportamentale pot testa, in mediul ecologic al pacientuli cognitiile
sale disfunctionale si irationale ; se exerseaza si se intaresc cognitiile functionale si rationale.
Diverse procedurid erelaxare practicate intre sedintele de psihoterapie pot dezvolta sentimentul
de autocontrol.
Pentru a fi eficiente, prescriptiile cognitiv-comportamentale trebuie sa indeplineasca anumite
conditii:
Sa fie asimilabile in conceptualizarea clinica a cazului – pacientul trebuie sa vada clar legatura
dintre ele di explicatia care i s-a oferit cu referire la problemele pe care le are;
Sa fie acceptate de pacient – temele trebuie sa fie formulate astfel incat pacientul sa le poata
efectua si sa nu devina un element stresant in viata sa cotidiana (prea lungi, complicate, dificile
pentru pacient);
Să se bazeze pe resursele si abilitatile pacientului – să foloseasca la maximum si punctele tari
ale pacientului;
Terapeutul construieste impreuna cu pacientul tema pentru acasa – astfel incat sa fie potrivita si
acceptata de pacient;
Sa fie discutate in cadrul fiecarei sedinte, ca parte a agendei terapeutice – este important sa se
abordeze barierele pe care pacientul le-a intampinat in implementarea temei, sa i se ofere
feedback si, daca este necesar, sa se reformuleze tema.

Atunci cand pacientul nu-si face temele pentru acasa inseamna ori ca nu au fost indeplinite
conditiile anterioar prezentata, ori ca pacientul manifesta rezistenta la schimbare, ori ca exista
o problema in relația terapeutica.

Exemple:
Monitorizarea diverselor simptome cum ar in atacurile de panica, tulburarile de alimentatie,
depresie.
1.Tema consta in consemnarea in scris a atacurilor de panica: cand apar in ce moment al zilei,in
ce loc, cum se manifesta, cat dureaza, in prezenta cui. Astfel la momentul atacului de panica se
produce distragerea atentiei pentru faptul ca trebuie sa se concentrze asupra starii si a
cronometra durata atacului de panica.
Aceasta monitorizare ne ajuta in gasirea de solutii pentru rezolvarea atacului de panica.

2.Monitorizarea activitatilor : li se cere pacientilor sa noteze ce au facut in cursul zilei si sa

evalueze gradul de satisfactie si placere, precum si nivelul calitativ al realizarii activitatii cu
note de la 1-10. Acestea sunt utile pentru verificarea unor ganduri automate precum “nu fac
nimic!”, “orice fac, ma simt la fel!”(Daniel David, Tratat de psihoterapii comportamentale)

3.Aplicatie practică si model de interventie pentru depăsirea rezistentelor

determinate de sistemul crezurilor

Natura crezurilor
Creierul (ca orice alt sistem biologic, social, economic)este organizat pe nivele. Psihologic
vorbind ar exista 5 nivele cu care lucram:
 1. nivelul de baza:mediul extern; constrangerile exterioare:UNDE? CAND?
2. comportamentul nostru cu care intervenim in mediul extern: CE?
3. abilitatile care coordoneaza comportamentul: CUM?
4. sistemele de crezuri care organizeaza capacitatile, abilitatile noastre: DE CE?
5. identitatea noastra, sursa care organizeaza sistemele de crezuri: CINE?

Este important de aflat daca dificultatile pe care le intampina o persoana provin din exterior
sau acea persoana are un comportament neadecvat mediului; motivul acestui comportament poate
fi lipsa unui crez sau prezenta unui crez care intra in conflict cu mediul de viata sau cu scopurile
sale.

Exemple de niveluri logice

Niveluri logice la o persoana
Ex. un copil a avut probleme la un examen. Profesorul ar putea spune:
- la I nivel:”Nu e vina ta, a fost galagie”- adica problema a fost in mediul inconjurator-aceasta
afirmatie ae cel mai mic impact asupra copilului
- la al II-lea nivel- profesorul ar putea spune :”Ai stiut putin la examen “, aceasta afirmatie va
pune responsabilitatea comportamentului copilului in examen asupra lui insusi
- la al III-lea nivel : - “Nu esti foarte bun la materia asta” –aceasta afirmatie are implicatii mai
profunde.
- la al IV-lea nivel: “Nu este importanta nota , ci sa-ti placa ce inveti”-se reintareste crezul ca
nu este important sa iei nota buna care va afecta tot procesul de invatare.
- la al V-lea nivel: “ Esti un elev slab”- aceste afirmatii ating intreaga fiinta a copilului.

Fiecare nivel are un impact diferit. Daca imi asum ceva ca parte a identitatii mele, aceasta
va avea un impact foarte profund.

Niveluri logice in cadrul unei companii

Functioneaza aceleasi 5 niveluri:

Niveluri logice in cadrul sistemelor familiale

- exista identitate familiala. Copilul in dezvoltarea sa atinge cele 5 niveluri in cadrul familiei.

Tehnici de lucru cu sistemul crezurilor. Rolul crezurilor

Crezurile aflate la niveluri logice diferite nu se schimba dupa aceleasi reguli: niveluri diferite→
reguli de schimbare diferite
Ex. – barbatul care credea ca este cadavru (nu vrea sa manance, nu vrea sa lucreze). Psihiatrul,
dupa multe discutii contradictorii il intreaba “Cadavrele sangereaza?”; barbatul raspunde “Nu”;
psihiatrul ii inteapa degetul cu acul “sa vedem daca sangereaza”. Barbatul dupa ce vede ca
ulterior intepaturii degetul lui sangereaza, exclama: “ La naiba, pana si cadavrele sangereaza!”
! Cand ai un anumit crez, dovezile din mediu sau de la nivelul comportmentului nu il schimba
deoarece crezurile nu se refera la realitate. “Crezurile se refera la lucruri pe care nimeni nu le
poate sti in realitate”.
! Crezurile functioneaza la un nivel diferit de cel a mediului inconjurator si al realitatii
comportamentale astfel ca ele nu se schimba prin intermediul unor astfel de procese.
 Pentru o mai buna intelegere se prezinta trei studii asupra modului in care functioneaza crezurile
in schimbarile comportamentale.

I. Metodele de slabit- sunt foarte variate; fiecare metoda da rezultate doar la un anumit
tip de oameni. Un lucru important este ca regimul pe care il alesesera pentru a slabi adusese in
viata lor si o alta schimbare majora. Un alt lucru este faptul ca atunci cand au ales regimul au fost
“pregatiti”(“De data asta chiar am fost pregatit”)- o calitate foarte importanta cand vorbim
despre crezuri.
“Atunci cand cineva este pregatit sa se schimbe, poate, pur si simplu sa intre la tine in cabinet,
iar tu doar sa sufli asupra lui si el se schimba”.
“ Daca cineva crede ca se poate schimba, se va schimba”.

II. Vindecarea de cancer in faza terminala - interviuri cu sute de persoane diagnosticate

cu cancer faza terminala si care 10-12 ani mai tarziu traiau. Tipurile de tratament erau variate
(medicale,chirurgicale, acupunctura, nutritionale, psiholigice,religioase) iar unii nu facusera
nimic . Singurul lucru comun era: “toti credeau ca ceea ce fac va functiona”.

III. Efectul Placebo : puterea credintei-unele studii arata ca medicamentele placebo

functioneaza la fel ca morfina in aproximativ 54% din cazuri. In urma altor studii s-a ajuns la
rezultatul ca si medicamentele normale au nevoie de o doza de credinta la pacient pentru a
functiona.
Experimentul lui R. Baudler si R. Grinder :o pastiluta mica, rosie si scumpa cu efect Placebo
avea efect mai puternic decat una mare, alba cu gust de creta si ieftina.

Asteptari referitoare la propria eficienta: Relatia dintre crezuri, abilitati si comportament.

- Crezurile nu se refera la viitor. “Functia unui caz se refera la activarea unor abilitati si
comportamente”.
A. Bandura- conceptul este dat de el: “asteptarile referitoare la propria eficienta”.→ “Daca
nu cred ca o sa ma descurc foarte bine, atunci si performantele mele vor ramane la acelasi
nivel”. – Anumite competente le avem in mod inconstient astfel ca eficacitatea lor va creste
odata cu crezul pana la un nou nivel la care persoana trebuie sa-si mentina nivelul crezului pana
la dezvoltarea abilitatii la acel nivel; apoi poate trece la un alt nivel de performanta. Faza critica
este acel nivel de curba unde crezul si comportamentul sunt cel mai diferite; crezul va trece un
anumit nivel si abia mai tarziu comportamentul va fi cel asteptat. Este esential ca nivelul
crezului sa nu scada in aceasta perioada pentru a afla din testari si erori.
! Crezurile nu se acordeaza cu realitatea existenta. Ele motiveaza comportamentul pentru a
atinge asteptarile. Bineinteles ca este nevoie si de o strategie adecvata pentru a avea
performante; procesele de invatare bazate pe testari si erori sunt eficiente dar lente. Cu cat
performanta se obtine mai lent, cu atat mentinerea crezului este mai grea.
Abilitatile si strategiile au rol important intre crez si comportamentul efectiv, grabesc
modificarile comportamentale pentru a se ridica la nivelul crezului.
Rolul mediului inconjurator in alcatuirea crezului
- Mediul poate sustine sau submina crezurile

Definirea crezurilor
Un crez NU este - o strategie
- legat de “cum sa”
 - un comportament
“Un crez este o generalizare referitoare la o relatie intre anumite experiente”. El poate activa
rezistențe ce provin în acest caz din mediul social.

1. Un crez poate fi o generalizare a unei relatii cauzale.

Ex. Ce cauzeaza cancerul ? – in functie de crez va fi influentat modul in care se va incerca
tratarea lui, actiunile legate de acest subiect.
Acolo unde credem ca este cauza vom cauta si solutia. Si “avand crezul, veti gasi adesea ceea
ce cautati”. Daca credeti ca este acolo, il veti gasi acolo!”

2. Un crez poate fi o generalizare a unei relatii intre semnificatii. Ex. „Daca sunt bolnava
inseamna ca sunt o persoana slaba, m-am stresat prea mult „ etc.
„Daca am probleme in compania mea inseamna ca sunt un ratat, ca ar trebui sa renunt.
„etc..

3. Un crez poate fi o generalizare referitoare la anumite limite, generând rezistența la

schimbare
„dincolo de acest punct nu pot!„

! “Aceste trei tipuri de generalizari determina tipurile de raspunsuri pe care le vom avea
intr-o anumita situatie”.

Tipuri de chestiuni referitoare la crezuri

Probleme in legatura cu crezurile:

- lipsa sperantei “daca rezultatul este imposibil de ce sa mai incercam”
- neajutorarea “Eu nu sunt destul de bun , eu nu pot”
- inutilitatea- nu incearca sa obtina ceva ce ei cred ca nu merita

Cum să lucrăm cu crezurile-“Poti doar sa-i conduci pe oameni sa-si schimbe propriile crezuri…
Scopul este de a te acorda la ei si de a-i conduce spre a-si forma un nou crez”.

2. Crezuri referitoare la abilitati

Crezurile si experienta esecului

Crezul ca o sa esuam creeaza o profetie. Crezul in esec este cel care conduce cu adevarat
comportamentul, determinând aparitia rezistentelor.
In opozitie, sunt cei care cred cu adevarat ca vor atinge succesul: “ Da, vizualizez
succesul si reusesc sa-l ating”- Crezurile pot afecta vizualizarea deoarece ceea ce dă semnificatie
vizualizarii, este chiar crezul în sine. Unii oameni percep incercarile prin care trec pentru a-si
atinge scopul ca fiind esecuri iar altii le percep ca feedback; ca solutii la alte probleme, ca
resurse. A doua atitudine este una care te ajuta mult in momentele de “criza”.

CUM SE TRANSFORMA UN ESEC IN FEEDBACK

“Daca ma uit la greselile mele in relatie cu scopurile sau cu alte succese pe care le am, ele sunt un
FEEDBACK al actiunilor mele”.
 Nu se vrea ignorarea elementelor din sistem ci ordonarea lor, restructurarea lor pentru a obtine
armonia sistemului- “Exista o modalitate usoara de a realiza acest lucru folosind tehnologia
strategiilor NLP”. – alcatuim o harta catre o referinta pozitiva.
Pasii:
Prima parte
1. –identificarea, rezistentei, a atitudinii problema sau a CREZULUI-PROBLEMA
-aflam starea in care intram, crezul si gasim fiziologia si pozitia ochilor asociata cu acel
crez
2. –separam sinestezia asezand fiecare dintre aceste reprezentari senzoriale intr-o pozitie de
accesare vizuala adecvataastfel:
-amintirea vizuala-stanga sus
-cuvintele din interior-stanga jos
-senzatiile, sentimentele-dreapta jos
-imagini construite-dreapta sus, le ordonam
Apoi recunoastem fiecare dintre aceste reprezentari , ne acordam cu ele pentru a le putea
conduce.
Daca persoana nu poate separa imaginile de senzatii, ne folosim de submodalitati si putem cere
persoanei sa aseze imaginile intr-un cadru si apoi sale deplaseze in sus spre stanga. Daca spun ca
nu pot separa vocea de sentimente, atunci sa ia vocea si sa o transforme in soapta si apoi sa o
deplaseze- CREATIVITATE.
3. –luam amintirile vizuale si intrebam: „ Exista ceva nou ce poate fi invatat din aceste
amintiri?” Este important sa privim aceste amintiri in relatie cu alte amintiri legate de succes
si care sunt in relatie cu scopul- „Experientele nu sunt esecuri ci feedback-uri”.
4.- efectuam o conexiune cu scopul; poate chiar modificam putin scopul, bazandu-ne pe ceea
ce am invatat intre timp(de la stabilirea lui anterioara).
Unii oameni ajunsi la maturitate incearca inca sa-si realizeze fantezii din copilarie!

Partea a II-a : 2 pasi

1. –gasesc o experienta de referinta, diferita ca si continut de scopul asociat cu crezul in

cazul unui esec, la care stiu deja ca pot avea succes( intrebarea care se pune este: „ Ce alt
scop pe care sunteti deja siguri ca o sa-l atingeti in viitor aveti?”)
Ideea este ca „ Nu este neaparat vorba despre un crez referitor la atingerea unui anumit scop,
ci despre un crez referitor la capacitatea voastra de a atinge un anumit scop”. Ideea este sa
organizam reprezentarea scopului dorit in acelasi fel in care organizam reprezentarea scopului
pe care credem ca il putem atinge.- NLP – se focalizeaza pe ceea ce se stie deja ca
functioneaza, nu pe ceea ce nu este in regula.
2. –acordez submodalitatile scopului dorit cu submodalitatile scopului pe care cred ca-l voi
atinge.
In cazul scopului pe care cred ca-l voi atinge, imaginea este in fata mea, iar in cazul scopului
dorit ea este sus in dreapta- ideea este de a deplasa si pe aceasta din dreapta sus in fata(nu
substituim un scop altuia, ci le reprezint pe amandoua ca avand aceeasi structura)
Identitatea nu se bazeaza pe un scop specific sau pe un rezultat anume; la nivelul ei vorbim mai
degraba de o „misiune”-scopul este prea specific pe cand misiunea este mai degraba o „directie”,
se refera la valori si nu la rezultate practice, specifice.
 ”Pentru a schimba comportamentul trebuie sa fiu la nivelul situat deasupra lui:
abilitatile”→pentru a putea face o schimbare la un anumit nivel, trebuie sa operam de la nivelul
superior acestuia?
„ Pentru a schimba o abilitate trebuie sa fiu la nivelul de sus, cel al crezurilor?”→
Pentru a schimba un crez trebuie sa operez la nivelul identitatii.→Pentru a schimba identitatea
trebuie sa fiu la un nivel superior, spiritual.

Niveluri: „TRANS-MISIUNE”
SPIRITUAL
MISIUNE

CINE – IDENTITATE
PERMISIUNE
MOTIVATIE
CREZURI
DE CE – VALORI
DIRECTIE
APTITUDINI
CUM
ACTIUNE
CE- COMPORTAMENTE
REACTIE
UNDE- MEDIU
CAND LIMITE; CONSTRANGERI

EINSTEIN: „Eu vreau sa stiu ce a gandit Dumnezeu, celelalte sunt detalii”- a fost o afirmatie
referitoare la propria sa misiune.

Alinierea tutror nivelurilor

Iisus a spus ca cea mai importnata porunca a lui Dumnezeu este: „ Sa-l iubesti pe Dumnezeu cu
toata inima ta, cu toata mintea ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta".

SPIRITUAL- Dumnezeul tau

IDENTITATE- Sufletul tau
CREZURI- Inima ta
VALORI
APTITUDINI- Mintea ta
Comportamente - Puterea ta
Mediu →Este vorba de o aliniere a tuturor nivelurilor.
„Semnificatia este sa te organizezi pe tine insuti catre scopul tau spiritual cel mai inalt
(Dumnezeu) , cu inima, cu sufletul, cu puterea ta”.
Iisus a mai spus ca a doua cea mai importanta porunca este:” Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine
insuti”. Daca sunt aliniat si congruent interior, voi putea iubi oamenii din jur ca pe mine insumi.
Exemplul lui Milton Erikson:
” Daca reusesc ma raportez la o persoana la nivelul identitatii, nu trebuie sa fiu indirecta sau
necinstita”.

4.Valori ale psihoterapiei integrative-Ken Evans (Introducere în psihoterapia

integrativă)

”Următoarea declaraţie de valori vine din filozofiile care constituie fundamentul

psihoterapiei integrative şi le-am construit specific pentru aplicarea în practica clinică.
1. Experienţa subiectivă a clientului este adevărul lui şi punctul de începere a explorării.
În psihoterapia integrativă acceptarea este ceea ce este dat şi onorarea lumii clientului aşa cum
este pentru el, este responsabilitatea principală a terapeutului.
2. “Acum" este conştiinţa prezentă a clientului, şi singurul moment în care ei nu au nici un
control direct. “Acum" poate fi copleşit de trecut, ca şi în cazul transferului, sau prin anxietatea
de viitor ca în stările anxietăţii, dar o astfel de experienţă este în "acum". Clientul descoperă în
“acum” ceea ce este moral, în conformitate cu propriile opţiuni şi valori.
3. Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenţi în determinarea propriului lor
comportament. Cu toate acestea, vedem oameni ca integraţi în contextul lor, care poate limita
opţiunile deschise lor, uneori în moduri schilodite.
4. Moralitatea la cel mai bun punct al ei, se bazează pe nevoile organice - pe o cunoaştere
relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă decât "ar trebui", bazat pe o impunere arbitrară a ceea
ce cred alţii. Aceasta se aplică la reglementarea relaţiilor interpersonale, la reglementările
intrapsihice şi la reglementările în cadrul grupurilor sociale.
5. Având în vedere faptul că, clientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul, în
"acum", terapeutul lucrează pe creşterea conştientizării clientului asupra precedentelor, reacţia
organică şi consecinţele comportamentului. Astfel, terapeutul "explorează" mai degrabă decât
"modifică" comportamente.
6. Relaţia terapeutică este un microcosmos al "modului de a fi în lume" al clientului şi
astfel clientul poate vedea şi auzi cum sunt experimentate de terapeut. Prin urmare, este important
că prezenţa activă a terapeutului este autentică şi energizată, sinceră şi directă. Aceasta cere
terapeutului să fie conştient de contra-transfer şi a dezvoltat auto-conştientizarea semnificativă
pentru a monitoriza procesul şi, în particular, potenţialul pentru abuzul de putere în relaţia
terapeutică.
7. În auto-reglementarea organică, alegerea şi învăţarea se întâmplă cu o naturală
integrare a minţii şi corpului, a gândirii şi sentimentului, fizică şi spirituală, de sine şi de mediu,
aceasta este holistica.
 8. Schimbarea este posibilă şi are loc holistic atunci când o persoană devine cine şi ce este
şi nu când încearcă să devină ce nu este. Paradoxal schimbarea are loc nu prin constrângere, ci
dacă o persoană alocă timp şi efort de a deveni ea înşăşi (Beisser, A.R., 1970).
9. Viaţa este într-un flux constant. Tratamentul, nu doar afectează lumea, dar şi lumea are
impact în terapie. Creşterile personale şi dezvoltarea sunt posibile şi necesită constientizări
intrapsihice, interpersonale şi socio-politice pentru deconstruirea şi reconstruirea cunoaşterii,
conştientizării şi înţelegerii.
10. Factorii de mediu dovedesc o sursă majoră de stres, lipsă de putere şi alienare. Acesta
este un manifest particular împotriva inegalităţii de şanse şi practicii opresive.
Psihoterapia integrativă susţine dreptul unei persoane de a fi diferită şi acest lucru necesită
provocarea şi confruntarea cu rasismul, sexismul, diferenţe de sex şi clasă.
11. Dialogul este o manifestare a perspectivei existenţiale asupra relaţiei. Ideea de "sens"
a lui Bubers prin sprijinul intâlnirii părerilor asupra terapiei ca o "co-creare", ideea că "adevărul"
începe cu doi. Personalul: "I" are sens numai în raport cu un altul, în dialogul Eu-Tu sau în
contactul Eu-El. Dialogul este bazat pe experimentarea altor persoane aşa cum acestea sunt şi
experimentarea de sine - împărţind reciprocitatea şi cooperarea, care la rândul lor necesită
disponibilitatea de a fi responsabil şi autentic. Dialogul este susţinut de crezul modern feminist
menţinând importanţa relaţiei şi afilierea în dezvoltarea identităţii şi dialogului, reciprocităţii şi
cooperării urmărind înţelegerea.
12. Prin urmare, maturitatea nu este simplă în ceea ce priveşte autonomia sinelui, dar
sinele-în-relaţie şi este un proces continuu de ajustare creativă de-a lungul vieţii. Într-adevăr
sănătatea poate fi descrisă ca o interacţiune creativă între individ şi mediu. Ajustarea fără
creativitate este conformitatea cu un standard extern şi în conflict cu fenomenologia. Creativitatea
fără ajustare este nihilism şi în conflict cu dialogul.
13. Şi sinele în izolare şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi opresive, o
formă de violenţă către sine sau către alţii. Violenţa este văzută ca o încercare de anihilare a
sinelui sau a altora ceea ce este antitetic conştientizării şi expresiei deschise a lui Eu-Tu.
14. Sinele şi celălalt/ceilalţi pot fi privite cu curiozitate şi compasiune, mai degrabă decât
o judecată negativă.
15. Psihoterapia integrativă urmăreşte să promoveze suficientă integrare care
maximizează ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie şi în "absenţa" terapeutului.
Aceasta susţine dreptul clientului la auto-determinare şi demnitate personală. ”

Tehnica scaunului gol

A aparut in psihodrama, tehnica lui Jacob Moreno.

Scott Kelog este cel mai bun expert in tehnica scaunului gol. Este o abordare holistica.

Se pot lucra conflictele intrapsihice, intrapersonalitatile, sinele - cultura, sinele - trascendenta,

diverse traume, atunci cand este nevoie de a se lua o decizie.

In realitate clientul lucreaza cu diverse parti ale sinelui sau.

Scopul este a da corporalitate diverselor parti ale mintii.

Este o tehnica in care se foloseste dialogul terapeutic prin:

1. Da voce unor parti ale subpersonalitatilor si ale sinelui
2. Prin punerea in scena a unor actiuni din trecut, prezent sau viitor.

Iacob Moreno este initiatorul si vine din scoala de psihodrama, urmand apoi sa fie preluata de
scoala

Foloseste foarte multe elemente din psihodrama.

Structura
1 Foloseste dialogul extern
Paxcientul sta pe cate un scaun si foloseste dialogul cu o parte din el ce se va aseza pe celalalt
scaun.

2. Exista si ub dialog intern. Pacientul va merge de la un scaun la celalt. Va vorbi din 2 puncte de
vedere diferite.

Aplicatii ale tegnicii scaunului gol in psihoterapie intwgrativa

Putem avea la dialogul extern subpersonalitatile si ceilalti (indiferemt de acestia), sinele si

ceilalti, iar la dialog intern avem dialogul intre subpersonalitati, sine si subpersonalitati, dialogul
intre sine/subpersonalitati si transcendenta.

Prin subpersonalitati se intelege tot ce inseamna atat criticul interior, dar si copilul interior,
parintele fizic, etc.

Emotiile aduse pe scaunul gol sunt 4:

- iubirea opus frica
- tristerea, durerea opus furia

Aceasta tegnica este o terapie multivocala prin care clientul aduce in manifestare mai multe voci.
Exista o serie de dialoguri transformationale si vindecatoare in care pot fi create noi porti si noi
dimensiuni in crearea unor noi subpersonalitati ( de citit modulul stima de sine, imaginea de sine
in care lucram cu teoria lui Asajoni referitor la crearea de noi subpersonalitati).

Lucram cu balanta decizionala ce are 4 cadrane, fiecare reprezentand un anumit tip de argument.
De exemplu pacientul spune vreau sa imi pastrez munca, cealalta parte poate spune vreau sa imi
iau un serviciu nou.

In balanta punem in partea dreapta sus partile pozitive de a tamane la munca, in partea jos punem
partile negative. In stanga punem partile pozitive schimbarii sus si jos partild negative acestei
schimbari.

Stima de sine si reorganizarea cognitiva.

Tehnica aduce o noua dimensiune terapiei, ne ajuta sa diferentiem vocile interne, pune clientul in
postura de observator.

Aceasta tehnica furnizeaza energie emotionala folosita pentru recadrarea cognitiva .

Este o tehnica utilizata atunci cand clientii nu vor sa inchida ochii sa intre in trauma.

Ca si recuzita: 2 scaune identice

Se utilizeaza doar in momentul in care exista alianta terapie, cerand permisiunea clientului. Nu se
utilizeaza in primele 5 sesiuni, deoarece nu s-a stabilizat alianta.
Prin aceasta, clientul se detaseaza de trauma si introduce energie pozitiva in locul fricii.

Incurajam clientul sa utilizeze fraze ca:

- eu vreau
-eu decid
-eu aleg
-eu nu vreau
In loc de:
- nu pot
-trebuie

Scaunele se pun:
- fata in fata,
-sunt identice,
-nu folosim scaune cu rotile.
-Ca terapeut ne pastram neutralitatea si
-ne insotim clientul cand schimba scaunul, -pastram distanta, si
- stam in picioare.

Atunci cand avem clienti rezistenti:

- exploram cauzele rezistentei
- clarificam ce se intampla in mintea lor.
- punem in scena trauma.
- exploram frica.

In stilul american de lucru ce este mult mai flexibil, uneori clientul poate lucra in spatele
scaunului, nu se aseaza pe el.
Este o tehnica in care daca trauma este foarte intensa acesta sa nu vrea sa se aseze pe scaun.

Intrebari restructurare cognitiva utilizand tehnica scaunului gol:

Gina: Ai idee pe ce ganduri disfunctionale vrei sa lucrezi?

Unde vrei sa asezam partea aceasta neimportanta din tine?
Iti propun ca inainte sa dai o solutie cu cine lucram, cine este acel "mine" sa te mai gandesti tu.
Vom vorbi despre cine vroiai tu sa stea acolo si mai mai vorbim dupa.
Oare care subpersonalitate din tine sta pe acest scaun?
Client: Parintele hranitor. Iar in partea cealalta lisa de importanta.
Gina: daca ar fi sa numim lipsa de importanta, cum am numi-o pe ea.
Client: as numi-o subpersonalitatea Invizibila.
Gina: unde preferi sa te asezi prima oara in aceasta terapie.
Client: Invizibila
Gina: Inainte de toate as vrea sa stii ca ma bucur ca lucrez cu tine in aceasta terapie.
As dori sa inchizi ochii si sa intri in contact cu aceasta energie, sa observi ce simti in corp si sa
imi spui care sunt nevoile " invizibilei".

Cand vei deschide ochii vei vedea ca in fata ta se afla o alta subpersonalitate a ta si anume a
"parintelui hranitor" care s-a dezvoltat odata cu tine.

As vrea sa iti spui:

"Adina parinte hranitor; pb mea cea mai mare este ca ma pun in fata mea ca o piedica in a
evolua."

Acum as vrea sa schimbi scaunul si sa imi spui ce simti:

Pe ce scaun esti mai confortabila.

Acum te rog sa o privesti pe Adina cea invizibila si spune-i ce ai auzit despre ea.
Vrei sa ii spui ceva referitor la problema ei?

Adina cea invizibila ai auzit mesajul parintelui hranitor?

O sa te invit sa schimbi scaunul si sa-i transmiti compasiunea de care are nevoie.

Incearca sa te relaxezi si din rolul de parinte sa ii oferi suport.

Fi atenta la cum te simti