TEHNICI ȘI APLICAȚII IN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ

TEHNICA SCAUNULUI GOL

În cadrele de lucru specifice psihoterapiei integrative pot fi utilizate metode şi tehnici aparţinând
oricărei orientări psihoterapeutice, în funcţie de problematică, pacient, etapa în care se află procesul
terapeutic,şimaialesînfuncţiedeobiectivuldelucrustabilit.
Tehnica scaunului gol este una dintre tehnicile bazate pe dialog, un instrument cu un spectru larg de
aplicabilitate, atât în cadrele de lucru individuale, cât şi de grup, atât cu adulţii, cât şi cu copiii, într-o
paletă complexă de situaţii terapeutice în care există conflicte interne sau externe persoanei pacientului.

Această tehnică este revendicată de două mari curente psihoterapeutice: psihodrama clasică (Moreno)
şi gestalt-terapia (Perls), pentru ambele orientări fiind una dintre tehnicile de bază.
În psihodrama clasică se vorbeşte despre existenţa unui scaun auxiliar, atunci când se foloseşte un
scaun ca element adjuvant pentru protagonist (pacient), ajutându-l pe acesta în dezvoltarea acţiunii sale
psihodramatice. Scaunul ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, care va fi ocupat, fie de un interlocutor
imaginar, caz în care tehnica se numeşte „scaunul gol”, fie de însuşi protagonist, caz în care tehnica se
numeşte„scaunulînalt”.
Scaunul gol se foloseşte când protagonistul doreşte să se adreseze unei alte persoane pe care şi-o
imaginează că ocupă spaţiul oferit de scaun. Elementul concret, dar gol, reprezentat prin scaun, ajută
pacientul în umplerea spaţiului cu tot ceea ce el vede în cel imaginat. Este un spaţiu unde pot fi aduse
percepţii, proiecţii, temeri, dorinţe ale protagonistului. Poate fi scaunul tatălui, şefului, soţului sau al
oricărei persoane semnificative din lumea intrapsihică a pacientului. Scaunul gol poate fi folosit şi
pentru întâlniri cu persoane moarte sau niciodată născute (de exemplu fiul dorit, dar niciodată avut).
Tehnica scaunului gol are valoare simbolică atât pentru obiecte, cât şi pentru locuri din viaţa cotidiană
şi este folosită deseori în reprezentaţiile teatrale pentru simbolizarea prezenţei unor persoane
semnificative,dispărutesauaflateladistanţă.
Scaunul înalt este folosit atunci când protagonistul trăieşte sentimente de inferioritate şi/sau de
subordonare faţă de o anumită persoană, ambient sau situaţie. Din punct de vedere tehnic se aşează un
scaun pe o masă sau pe un plan mai înalt decât cel al scenei: pe acesta protagonistul experimentează –
poate pentru prima dată în viaţa sa – un raport „de sus în jos” cu persoane care în realitate trăiesc ca
„superiori”, „undeva sus, „deasupra”. Această tehnică foloseşte simbolismul spaţial pe care îl întâlnim
chiar şi în realitatea cotidiană. Ne întâlnim cu expresii precum: „a fi cu un nivel mai sus”, „a urca scara
socială”, „a te uita de sus în jos”, „a cădea de sus” etc. A fi sus din punct de vedere spaţial conduce la
apariţia unor trăiri asemănătoare şi în planul vieţii psihice, afective, sociale. Valoarea simbolică a
localizarilor „sus” şi „jos” e bine reprezentată chiar în structura spaţiului terapeutic al teatrului de
psihodramă: există planuri diferite ale scenei şi mai ales balconul. Dar, în timp ce în balcon sunt aduse
persoane din afara spaţiului în care are loc acţiunea psihodramatică, pentru a se crea o desprindere a
protagonistului din momentul pe care-l trăieşte (şi a vedea astfel lucrurile din afară, dintr-un punct de
vedere extern şi global), scaunul înalt îl ţine pe protagonist în „aici şi acum”, devenind el însuşi
creatorulpropriiloralegerisitrăiri.
În terapia gestalt tehnica scaunului gol este considerată o metodă de explorare a sinelui, care aparţine
categoriei tehnicilor de conştientizare afectivă şi relaţională. A fost creată de Perls şi poate fi utilizată
ca suport pentru pacient în a experimenta dialogul cu diverse persoane din viaţa acestuia sau pentru a
pune în legătură diferite părţi ale Eu-lui său, aflate în conflict. O altă variantă a tehnicii („top dog-under
dog”) constituie modalitatea prin care sunt puse „faţă în faţă” imaginea de sine reală a pacientului cu
imagineasadesineideală.
Indiferent din ce perspectivă privim această tehnică, două sunt elementele comune şi definitorii:
scaunul gol şi elementul de dialog. Scaunul gol are o funcţie foarte importantă deoarece, prin
substituţie, facilitează imaginaţia şi eliberează gânduri şi emoţii. Dialogul, atât cel interior, cât şi cel
exterior este instrumentul prin care toate acestea se pot accesa.

Tehnicascaunuluigol
Tehnica poate fi aplicată de sine stătător, dedicându-i-se o şedinţă întreagă sau se poate constitui doar
ca o secvenţă a unei şedinţe, alături de alte tehnici. Anterior aplicării acesteia, terapeutul trebuie să
aducă la cunoştinţa pacientului informaţii referitoare la ce anume presupune tehnica şi în ce scop este
potrivit a se desfăşura. În acest fel pacientul va fi familiarizat cu ceea ce i se va solicita să facă astfel
încât să nu i se pară un joc ciudat sau ridicol. După informarea pacientului cu modalitatea de lucru,
terapeutul poate trece la aplicarea tehnicii. În funcţie de problematică, acesta va cere permisiunea
pacientului să „cheme” în cabinet persoana cu care pacientul doreşte să aibe un dialog. Apoi va aduce
în cabinet, dintr-o altă cameră, un scaun care va avea rolul de a simboliza prezenţa persoanei respective
şi îl va aşeza în faţa pacientului. Pentru ca pacientul să se simtă în siguranţă şi mai confortabil,
terapeutul îl poate invita să adopte o poziţie în picioare, care să exprime hotărâre şi în care acesta să
simtă că poate să facă faţă confruntării (de exemplu cu mâinile în şolduri). De asemenea, terapeutul
poate susţine pacientul luându-l de mână sau atingându-l pe umeri. Odată stabilit acest cadru, terapeutul
va afirma că persoana „X” este pregătită să îl asculte şi îl va invita pe pacient să îi comunice ce doreşte.
Deşi tehnica presupune un dialog imaginar, se poate aplica şi ca un monolog prin care pacientul să
exprimecuvinte,emoţii,gândurilaadresarespectiveipersoane.
Dacă problematica o impune, pe scaunul gol terapeutul poate invita o altă latură a personalităţii
pacientului, şi nu o persoană. În această situaţie terapeutul va solicita pacientului să poarte un dialog
între cele două aspecte ale personalităţii sale, mutându-se pe rând, de pe un scaun pe celălalt, luând
poziţii şi atitudini specifice fiecăreia dintre cele două laturi ale sale.
Pe toată durata conversaţiei, terapeutul va însoţi pacientul în acest travaliu, facilitând dialogul prin
recomandări, clarificări, recadrări până la final, când pacientul va afirma că nu mai doreşte să adauge
nimic. În acest moment terapeutul va cere permisiunea pacientului pentru a o ruga să „plece” pe
respectiva persoană imaginară, va solicita pacientului să îşi ia la revedere şi va scoate scaunul gol din
cabinet.

Ca o concluzie, această tehnică presupune, într-o primă instanţă, imaginarea unei alte persoane sau a
unei părţi personale cu care va avea loc dialogul, stând pe un scaun gol. Se începe apoi dialogul cu
interlocutorul imaginat. Când şi dacă pacientul simte că vrea un răspuns de la celălalt sau că doreşte să
audă şi punctul de vedere al acestuia, se poate muta pe scaunul gol jucând rolul celeilalte persoane sau
părţii eului imaginate iniţial. În tot timpul acestei tehnici se face o trecere între cele două scaune (cu
corespondentul lor de rol). Exerciţiul se finalizează când pacientul nu mai are nimic de comunicat sau
când cele două părţi sau cele două persoane experimentate ajung la un acord, la un punct de vedere
comun acceptat.
Beneficiul aplicării acestei tehnici este acela de a stimula pacientul să îşi exprime gândurile şi emoţiile
faţă de persoana imaginată sau faţă de părţi ale Eu-lui său, ceea ce reprezintă un prim pas pentru
începerea unui proces de reconciliere, recadrare a semnificaţiei unor situaţii sau chiar parcurgerea unui
proces de trăire a doliului. Astfel, situaţii imposibile în realitate devin posibile în plan imaginar, iar
această substituire are un impact fabulos, prin găsirea de soluţii sau efectul de catharsis.

Exemplificareaunuicadrudelucru
Dialogul imaginar descris mai jos este unul imaginat, personajele fiind fictive.

Terapeutul: Felicia, observ că ai multe lucruri pe care nu ai avut ocazia să i le spui soţului tău. Acum
poţi avea ocazia să faci acest lucru, printr-un exerciţiu care presupune să îţi imaginezi că el este prezent
în această cameră cu noi. Poţi să i te adresezi şi să îi spui tot ceea ce doreşti. Ce părere ai?
Pacienta: Mi-ar plăcea.
Terapeutul: Dacă eşti de acord, acum îl voi invita pe soţul tău aici.
Pacienta:Da,suntdeacord.
(Terapeutul părăseşte camera şi se întoarce cu un scaun gol pe care îl aşază în faţa pacientei)
Terapeutul: Pe acest scaun este acum aşezat soţul tău. Poţi să vezi cum stă şi cum te priveşte. Te invit
să te ridici în picioare şi să iei o poziţie în care poţi să ai un dialog cu el. Dacă doreşti, poţi să-ţi pui
mâinile în şold, pentru a te simţi mai sigură pe tine. Cu permisiunea ta, eu am să te ţin de mână pentru
ca să simţi că te susţin şi sunt aici pentru tine.
Pacienta:Da,mulţumesc.
(Pacienta se ridică în picioare şi îşi lasă mâna în mâna mea, legănându-se de pe un picior pe altul).
Terapeutul: Soţul tău se află aici şi te ascultă. Ce doreşti să îi spui?
Pacienta: Dan, aş vrea să îţi spun că am impresia că niciodată nu m-ai văzut cu adevărat, de parcă nici
nuamfostprezentăînviaţata.
(Terapeutul face un gest cu mâna pentru a o invita să continuie)
Pacienta: Întotdeauna am avut impresia că numai eu lupt pentru relaţia noastră, am avut mereu senzaţia
că nu mă iubeşti.
Terapeutul: Poate ar fi momentul potrivit să îi spui soţului tău şi cum te-ai simţit.
Pacienta: M-am simţit neimportantă, neînţeleasă, neiubită şi nici măcar apreciată pentru că făceam
eforturi să stau lângă tine. De fiecare dată când nu veneai acasă seara, îmi făceam griji pentru tine şi mă
aşteptam ca din clipă în clipă să sune telefonul şi să mă anunţe cineva că eşti rănit sau mort.
Terapeutul: Doreşti să îl întrebi ceva pe soţul tău?
Pacienta: Da. Aş vrea să te întreb dacă m-ai iubit vreodată cu adevărat sau nu? Măcar la început, când
ne-am cunoscut şi m-ai cerut în căsătorie, m-ai iubit?
Terapeutul: El nu poate să îţi răspundă acum, dar tu ce crezi că ţi-ar răspunde dacă ar putea?
Pacienta: Cred că ar spune că nu.
Terapeutul: Că nu, ce?
Pacienta: Că nu m-a iubit niciodată.
Terapeutul: Mai doreşti să adaugi ceva?
Pacienta: Nu.
Terapeutul: Bine, atunci te rog să îţi iei la revedere de la soţul tău.
Pacienta: La revedere, Dan!
Terapeutul: Acum, cu permisiunea ta, îi vom mulţumii soţului tău şi îl vom ruga să părăsească această
cameră.
(Terapeutul scoate scaunul din cabinet).

Concluzie
Considerată o tehnică de facilitare a comunicării în situaţii conflictuale, prin dialog imaginar, tehnica
scaunului gol stimulează gândirea şi provoacă emoţii şi atitudini. De asemenea, este foarte utilă şi în
exersarea comportamentului asertiv al pacientului. Prin utilizarea acesteia, pacientul este ajutat să îşi
clarifice propria poziţie, dar şi cea a persoanelor importante pentru el, pentru că îl „obligă”, prin
accesarea succesivă a diverselor roluri, să empatizeze cu acestea. Prin proiecţiile pe care pacientul le
face asupra persoanelor sau părţilor propriei persoane, tehnica permite surprinderea a ceea ce acesta
poartă în el, legat de persoanele cu care interacţionează sau de părţile pe care le conţine.

Bibliografie
1. Mann, D. (2013), Terapia Gestalt. 100 de teme şi tehnici fundamentale, Editura Trei, Bucureşti.
2. Moreno, J.L. (2009), Scrieri fundamentale. Despre psihodramă, metoda de grup şi spontaneitate.
EdituraTrei,Bucureşti.
3. Stancu, I. (2005), Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Editura SPER, Bucureşti.