Vindecarea rușinii: o perspectivă gestaltistă

Kenneth R. Evans

Articol publicat în Transactional Analysis Journal, Vol. 24, Nr. 2, Aprilie 1994

Doresc să recunosc meritele învățăturilor lui Gary Yontef, Ph.D., exponent de frunte al terapiei gestalt
ca metodă dialogică. Articolul de față a fost prezentat inițial la Congresul Comun al Asociației
Internaționale de Analiză Tranzacțională și al Asociației TA SUA de la Minneapolis, Minnesota,
octombrie 1993.

Rezumat

Este folosit un exemplu de caz pentru a descrie fenomenologia rușinii, originea ei în prima
copilărie și menținerea ei la vârsta adultă. Rușinea este privită ca mecanism de apărare în fața
abuzului de putere în relația inițială între bebeluș și persoana de îngrijire. Vindecarea se poate
obține printr-o relație corectoare la nivel emoțional, bazată pe terapia gestalt dialogică în care
accentul este pus pe o relație orizontală (de egalitate) între terapeut și client. Terapia gestalt și
întâlnirea dialogică sunt descrise prin prisma a trei caracteristici principale: includerea, prezența și
angajamentul față de „spațiul de mijloc” dintre terapeut și client.

Persoana timidă […] este conștientă fizic și permanent de corpul său, nu așa cum este pentru el,
ci așa cum este pentru Celălalt. […] Spunem adesea că omul timid „se rușinează” cu propriul său corp.
De fapt, este o afirmație incorectă; nu pot să mă rușinez cu propriul meu corp așa cum exist în el. Corpul
meu așa cum este el pentru Celălalt e cel cu care mă rușinez. (Jean-Paul Sartre, citat în Mollon, 1984, p.
212)

Definiție

Rușinea și vinovăția sunt, în parte, moduri diferite de a-l percepe pe celălalt prin prisma folosirii
puterii. În cazul vinovăției, celălalt este văzut ca parte vătămată, propria persoană fiind cea care cauzează
vătămarea. În cazul rușinii există un sentiment de inferioritate, celălalt fiind perceput ca mai puternic și
capabil să pricinuiască vătămare propriei persoane, de obicei prin batjocură, dispreț sau umilire.
Comportamentul submisiv este probabil cea mai importantă adaptare socială pe care și-au creat-o ființele
umane pentru a supraviețui în prezența unui Celălalt mai puternic și posibil periculos (Chance, 1988).
Pentru a reduce la minimum posibilitatea unei amenințări, persoana îi trimite acelui celălalt mai puternic
semnale neamenințătoare, de exemplu evitând contactul vizual, făcându-se mică fizic, la propriu,
retrăgându-se și ascunzându-se. Așadar, reacția de rușine este un mod creativ de adaptare (supraviețuire)
într-un mediu amenințător.
 Exemplul de caz ce urmează este folosit pentru a ilustra fenomenologia rușinii, cum apare ea în
prima copilărie și căile pe care se păstrează la vârsta adultă.

Apariția

De la vârsta de zece săptămâni și până la patru ani, Tom a petrecut cea mai mare parte a zilei într-
un leagăn pentru copii suspendat de tavanul bucătăriei și construit în așa fel încât să nu poată cădea din el
atunci când era lăsat singur. Astfel, mama lui putea să-l supravegheze. Tom era un copil neplanificat,
născut în familia săracă a unui muncitor într-o mină de cărbuni. Bunicii săi materni locuiau în casa
alăturată și îl dezaprobau pe tatăl lui, care petrecea multe ore la muncă. Mama lui Tom, o femeie anxioasă
și inadecvată, era prinsă în tirul încrucișat dintre soțul și părinții ei și încerca să mulțumească ambele
tabere. Nemaiștiind ce să facă, își deplasa adesea ostilitatea și frustrarea asupra lui Tom. Cu o față
schimonosită de ură, își descărca furia acumulată asupra lui zbierând insulte verbale – amenințări cu
violența și abandonul – dacă el „avea pretenții de la ea”. Prizonier în leagăn și aflat neîncetat în bătaia urii
mamei sale, Tom și-a format o atitudine numită în terapia gestalt „Șeful haitei răuvoitor” și a ajuns să se
privească cu dezgust. Tom resimțea rușinea ca pe o repulsie internă față de propria sa existență.

Rușinea apare înaintea cogniției și este rezultatul osmozei urmate de izolare. (Introiecția necesită
o graniță mai avansată între sine și celălalt, care se formează cu ajutorul cogniției.) Osmoza poate fi
descrisă ca fiind trecerea unei soluții puternice într-o soluție slabă printr-o membrană semipermeabilă,
astfel încât concentrația celor două să se egalizeze. Ca bebeluș, Tom n-a avut o graniță suficient de bună
între sine și celălalt ca să se poată opune atacului din partea mamei. În terapia gestalt, această relație
simbiotică este numită confluență (Figura 1).

Sine Celălalt

Figura 1: Confluența

Tom s-a apărat de pericolul copleșirii retrăgându-se la nivel intern dinspre mama sa în spatele
unui zid de adaptare (comportament submisiv). În terapia gestalt, acest proces este numit izolare (Figura
2).

Sine Celălalt

Figura 2: Izolarea
 Din mecanismul de apărare al izolării se naște rușinea. Când copilul se ascunde de mamă, nu
există – fenomenologic vorbind – nici un „celălalt” de care să se diferențieze și în relație cu care să se
definească. În izolare, Tom a depășit această problemă creând un clivaj în interiorul său și o relație între
părțile sale. În terapia gestalt, acest proces este numit retroflecție (Figura 3).

EU MINE CELĂLALT

Figura 3: Retroflecția

Prin retroflecție, persoana își face sieși ceea ce, în realitate, ar vrea să facă altcuiva – spre
exemplu, „Eu sunt furios pe mine”, ca și cum „eu” și „mine” ar fi doi oameni diferiți.

Spunem că un sistem bazat pe rușine este finalizat atunci când retroflecția și proiecția operează
simultan, adică atunci când gândesc despre mine și simt față de mine ceea ce îmi imaginez că gândește
despre mine și simte față de mine celălalt (ex. dispreț, aversiune, dezgust etc.). Mă privesc pe mine
însumi ca și cum în fața ochilor mei ar exista o oglindă. Cred că privesc în exterior, lumea, dar de fapt
reflectez roadele imaginației mele și apoi mă pedepsesc (retroflecție).

Descriere

La nivel fizic, Tom resimțea rușinea ca pe o implozie subită, ca și cum i s-ar fi dezumflat
stomacul. Această impresie era însoțită de roșeață și transpirație. În astfel de momente, cea mai mare
dorință a lui Tom era să se deschidă pământul și să-l înghită, adică voia să se ascundă, dar în același timp
simțea că e transparent pentru toți cei din jurul lui. În plus, Tom nu era câtuși de puțin conștient că ceea ce
resimțea era rușinea și, ca urmare, simțea că e prost și fără speranță de îndreptare, crezând că, negreșit,
există în el ceva fundamental greșit. Mecanismele de apărare timpurii precum înghețarea și întoarcerea
spatelui sunt resimțite la nivel psihologic și afectiv, deoarece ele apar înaintea cogniției și, ca urmare, par
de neînțeles (Fraiberg, 1982/1983).

Tom a încercat să se apere de rușinea sa prin realizări și și-a creat o carieră profesională reușită.
Totuși, simțea în profunzime orice critică și căuta perfecțiunea. Dacă făcea o greșeală cât de mică în
public, se mustra singur rapid și necruțător, înainte s-o poată face altcineva. Dacă se simțea ridicol, făcea
glume pe seama sieși – în caz că altcineva ar fi râs de el. Autocritica și batjocorirea propriei persoane îl
umileau probabil pe Tom mai necruțător decât oricare tratament pe care ar fi putut să i-l aplice altcineva.
Importanța autoumilirii consta însă în faptul că-i oferea lui Tom un anumit control asupra unei situații
care, altfel, ar fi putut părea copleșitoare.

Tratament

Povestea lui Tom relevă patru factori majori care sunt asociați cu rușinea: (1) Un abuz de putere,
de obicei comis de persoana principală de îngrijire. (2) Retragere sau izolare din partea copilului, de
obicei în spatele unui zid defensiv de adaptare. (3) Un sentiment de dezgust și dispreț față de sine sau,
invers, o lipsă a iubirii de sine. (4) Lipsa înțelegerii. Rușinea apare în relație, iar vindecarea ei poate fi
obținută printr-o relație corectivă la nivel emoțional care vizează toți acești patru factori.

Terapia gestalt ca întâlnire dialogică urmărește o relație în care puterea este orizontală (egală) și
nu verticală și care îl tratează pe celălalt ca pe o persoană și nu ca pe un obiect de manipulat sau controlat
(Yontef, 1991). Ea pune accent pe o reciprocitate a contactului care invită persoana, cu blândețe și
respect, să iasă din izolare. Când sinele lăuntric iese din ascunzătoare și intră în zona conștientizării,
disprețul de sine este înlocuit treptat cu curiozitate, entuziasm și, în cele din urmă, iubire. Acest lucru este
o consecință și nu un obiectiv al terapiei gestalt.

Obiectivul terapiei gestalt este creșterea capacității de conștientizare, nu căutarea schimbării în

mod direct. Potrivit teoriei gestaltiste a schimbării, cu cât persoana încearcă mai mult să fie ceea ce nu
este, cu atât rămâne neschimbată (Beisser, 1970). Ca urmare, sarcina terapeutică este aceea de a crește
capacitatea de conștientizare a ceea ce există, prin intermediul relației dialogice Eu–Tu și prin focalizare
pe fenomenologie. Ca obiectiv, capacitatea de conștientizare este un obiectiv procesual – nu unul de
conținut sau direcție. Terapia gestalt se concentrează pe explorarea a ceea ce există și aceasta include
acceptarea faptului că senzația de blocaj, frustrarea sau tristețea EXISTĂ! Acceptarea a ceea ce există
duce la acceptarea întregii persoane și acest tip de susținere este cel care îi poate permite clientului să
înceapă să iasă din ascunzătoare.

Într-un anumit punct al terapiei – de obicei mai târziu – este important ca sentimentul rușinii să
fie numit sau etichetat, pentru a fi adus în conștientul cognitiv. În lumea Antichității, se credea că a
descoperi numele dușmanului aduce putere asupra dușmanului. Rușinea poate fi numită „dușmanul
interior”. Când persoana înțelege ce anume resimte, apare un grad de înțelegere a ceea ce, altfel, pare a fi
de neînțeles.

Întâlnirea dialogică

Întâlnirea dialogică este o formă de relaționare bazată pe contactul Eu–Tu descris de Buber
(Hycner, 1985). Contactul între persoane necesită aprecierea diferențelor, altfel spus, capacitatea de a
recunoaște ce este „sine” și ce este „celălalt” atunci când mergem spre conectarea cu celălalt și când
mergem spre separarea de celălalt.

Între sine și celălalt există granițe. O graniță este un proces de conectare și separare, nu o entitate
fixă. La o extremă, o graniță închisă este ca un zid interior de cărămidă pe care persoana îl închide față de
exterior; după ce face acest lucru, persoana merge spre autohrănire (izolare). La cealaltă extremă, o
graniță prea deschisă face ca persoana să fie copleșită de celălalt și, astfel, succedarea fluidă a conectării
și separării se pierde (confluență). Granițele sănătoase sunt destul de permeabile ca să permită hrănirea și
destul de închise pentru menținerea unei autonomii suficiente și pentru a nu lăsa să pătrundă ceea ce este
toxic. În izolare, persoana se retrage de obicei de la graniță și conectarea este evitată, pe când în
confluență se pierde aspectul separator al contactului și există doar fuziune. Nici în confluență, nici în
izolare nu există aprecierea diferențelor și, ca urmare, nu poate exista o întâlnire autentică a două
persoane distincte, adică nu poate exista contact.

Pentru a face contact, persoana trebuie să se arate pe sine cât de mult e necesar pentru împlinirea
nevoilor sale și pentru cerințele momentului. Alte nevoi rămân în fundal. Atunci când nevoile sale sunt
împlinite sau când situația se modifică și acele nevoi trec în fundal, alte nevoi devin conștiente.
Conștiența poate fi asemănată cu o minge care plutește pe mare. Când apa se mișcă, se mișcă și mingea,
iar ceea ce se afla la suprafață ajunge dedesubt. Apropierea și depărtarea de celălalt necesită, de-a lungul
timpului, împărtășirea unor diferite aspecte ale propriei persoane. Fără mișcare, unele aspecte ale propriei
persoane vor rămâne în fundal și nu vor fi disponibile spre a fi împărtășite celuilalt. Ar fi ca și cum apa
din jurul mingii ar îngheța: intrarea și ieșirea din zona de conștiență ar fi și ele înghețate. Fără mișcare nu
pot exista noi conștientizări, iar contactul este înlocuit de un comportament rigid și intrat în obișnuință.

În cazul contactului autentic, granițele trebuie să fie suficient de flexibile pentru a trece de la un
grad de deschidere/închidere la altul. Reglarea graniței pe continuumul deschis/închis (confluență/izolare)
necesită conștiență, iar mijlocul prin care este amplificată capacitatea de conștientizare și prin care
persoana restabilește reglarea firească la nivel de organism (impulsul de dezvoltare pierdut) este relația
dialogică Eu–Tu.

Puterea

Relația Eu–Tu este o formă de interacțiune umană foarte complexă. „Eu” poate fi „Eu” dintr-o
relație Eu–Tu sau dintr-una Eu–Obiect. „Eu” dintr-o relație Eu–Obiect se referă la altă persoană cu
pronumele „el” sau „ea”; cu alte cuvinte, raportarea la celălalt nu se face ca la o persoană. „Eu” dintr-o
relație Eu–Tu se adresează lui „Tu” și raportarea la celălalt se face în mod direct ca la o persoană.
Atitudinea în relația Eu–Tu este aceea că celălalt are dreptul la respect și nu trebuie să fie tratat ca un
obiect de manipulat sau ca mijloc pentru atingerea unui scop. Relațiile Eu–Obiect sunt verticale, pe când
cele Eu–Tu sunt orizontale.

Modelul medical, în care un client bolnav primește intervenții ghidate doar de terapeut, este un
exemplu de atitudine verticală. Într-un astfel de tratament, clientului i se face ceva, fără ca apoi să i se
asigure suficiente cunoștințe despre cum să-și stimuleze propria creștere. Clientul este infantilizat, iar
terapeutul dobândește putere pe socoteala clientului. Când o persoană este tratată ca un obiect de analizat,
ea este tratată ca un Obiect. În relaționarea de tip Eu–Tu, atât clientul, cât și terapeutul vorbesc aceeași
limbă a relaționării centrate pe prezent și conlucrează ca doi egali. În psihanaliza clasică, clientul și
terapeutul vorbesc limbi diferite. Clientul vorbește în limba asocierii libere, pe când terapeutul vorbește în
cea a interpretării. Puterea este inegală.

Terapeutul, la fel ca și clientul, nu este un mijloc pentru atingerea unui scop, ci este văzut și el ca
persoană. Terapeutul nu este un simplu vehicul pentru împlinirea de sine a clientului. Dacă lucrurile ar sta
astfel, terapeutul n-ar fi prezent ca persoană reală. Prezența sa ar fi diminuată și, ca urmare, prilejul de
contact autentic ar fi mai redus.

Reciprocitatea contactului

Relaționarea orizontală aflată în miezul relației dialogice reprezintă o provocare directă la adresa
abuzului de putere din relația inițială între bebeluș și persoana de îngrijire. Ea este consolidată și mai mult
printr-o reciprocitate a contactului care are trei trăsături importante: includere, prezență și devotament față
de „spațiul de mijloc” (Yontef, 1991).

Includere: Includerea înseamnă a trăi la polul celuilalt din polaritatea Eu–Tu (Buber, 1947/1964)
și, simultan, a-ți păstra propria identitate, adică a încerca să simți cum e să fii celălalt și, de asemenea, să
rămâi în contact cu tine însuți. Terapeutul pătrunde în lumea fenomenologică a clientului și încearcă să
vadă lumea prin ochii acestuia, Astfel, leagă simultan o relație cu clientul și începe să-l înțeleagă.
Terapeutul gestaltist își lasă deoparte propriile valori și apreciază validitatea credințelor clientului fără a
judeca. Clientul este văzut și acceptat, ceea ce îi permite ca, treptat, să i se arate ceva mai mult
terapeutului. De multe ori, clientul descoperă mai multe despre sine tocmai în însuși procesul împărtășirii.
Ceea ce a fost ascuns lumii și sinelui începe să iasă la lumina conștienței. Acest proces este stimulat de
prezența autentică a terapeutului.

Prezență: Când practică includerea, terapeutul își păstrează suficient din propria identitate ca să
se poată dezvălui pe sine clientului. Dacă se teme, dar încearcă să pară puternic sau e supărat, dar încearcă
să pară afectuos sau e plictisit, dar încearcă să pară interesat, terapeutul nu face decât să dea impresia că
este prezent, fără a fi autentic. Clienții cu un sistem bazat pe rușine sesizează cu ușurință lipsa de
autenticitate și se retrag pur și simplu. Acest lucru ar putea să treacă neobservat la început, chiar și de
către terapeutul mai simțitor, deoarece clientul are un talent deosebit de a părea prezent atunci când nu
este. Contactul va presupune uneori oferirea unui feedback corect, chiar și atunci când ar putea să nu fie
dorit. Într-o relație dialogică, afecțiunea include sinceritate, dar nu la un mod brutal. Prin exemplul
personal al autodezvăluirilor, terapeutul îl încurajează pe client să fie cine este cu adevărat.

Devotamentul față de „spațiul de mijloc”: Reciprocitatea contactului necesită practicarea

includerii, prezența și un devotament față de „spațiul de mijloc”. Aceasta înseamnă că atât terapeutul, cât
și clientul relatează ce percep din sine și din celălalt și respectă ce percepe celălalt la rândul său,
permițând ca rezultatul să fie determinat de „mijloc” în loc să fie controlat de o persoană sau de cealaltă.
Renunțarea la controlul solitar înseamnă că fiecare partener de relație este influențat de ceea ce are
celălalt diferit și amândoi permit ca procesul să fie dirijat de ceea ce apare „la mijloc”. A te arăta pe tine
însuți în loc să te prefaci că te arăți și a îngădui ca procesul să fie controlat de ceea ce se află „la mijloc”
este un act de încredere în proces pe care practica clinică îl confirmă. Este totodată și un act de iubire.
Acest lucru este valabil atât pentru terapeut, cât și pentru client. De fiecare dată când clientul îi răspunde
terapeutului cu o atitudine de Eu–Tu, clientul dobândește ceva mai multă încredere și acceptare de sine.
Cu timpul, reaua voință a „Șefului haitei” se atenuează și clientul se privește tot mai des cu afecțiune.

Limitare

Acest nivel de contact reciproc necesită ca ambii participanți să fie disponibili pentru ei înșiși și
capabili să se sprijine pe sine. Acest lucru este rareori posibil pentru client în primele etape ale terapiei.
Aceste capacități se formează de obicei după o muncă pregătitoare ce presupune, spre exemplu,
focalizarea pe fenomenologie și recunoașterea rezistențelor, după care clientul ar putea să aibă o
capacitate suficientă de autosusținere ca să fie el însuși suficient de mult și, astfel, să se conecteze și să se
separe – adică să susțină contactul. În primele etape ale terapiei, clientul va avea de obicei o capacitate de
conștientizare mai mică decât a terapeutului. Mai mult chiar, dacă clientul l-ar vedea pe terapeut la fel de
precis cum îl vede terapeutul pe client, n-ar exista nici o posibilitate de a lucra cu eventualele deformări
generate de transfer la nivelul relației și de a le depăși. Chiar și în etapele ulterioare ale terapiei,
reciprocitatea contactului nu este niciodată deplină, deoarece sarcina terapeutului rămâne doar a sa.
Contractul îi cere să se concentreze asupra clientului și terapeutul are responsabilitatea de a veni la ora de
terapie pregătit să creeze climatul pentru dialog, să practice includerea, să-și împărtășească propria
prezență și să se angajeze la dialog. Mai puțin de atât înseamnă exploatare. Totuși, chiar dacă există o
diferențiere a sarcinilor, nu se urmărește și nu se încurajează un sistem ierarhic; relația caută să fie
orizontală, nu verticală.
 Încheiere

Într-o carte recentă despre contratransfer, Maroda (1991), scriind din perspectiva tradiției
psihanalitice, a afirmat că, dacă ne angajăm la facilitarea unei terapii de lungă durată, „gradul nostru de
pricepere poate fi doar atât de mare cât este capacitatea noastră de conștiență de sine și cea de a suporta să
fim văzuți în mod realist de alții” (p. 65). Această idee este valabilă în mod special pentru lucrul cu
clienții care suferă de rușine. Rușinea este un sistem închis, deoarece duce la izolare și ascundere, iar
acestea, la rândul lor, intensifică sentimentul de rușine. Terapeuții pot doar rareori, ba poate chiar nu pot
niciodată, să-și ducă clienții cu bine prin ceea ce n-au trecut ei înșiși. Astfel stând lucrurile, este necesar
ca terapeuții să se confrunte cu propriul „dușman lăuntric” ca să poată să faciliteze la clienți procesul prin
care aceștia ajung la o mai bună conștiență de sine și la „capacitatea de a suporta să fie văzuți de alții”.

Eu unul nu cred că mă voi putea „vindeca” vreodată pe deplin de experiența sentimentului numit
rușine. Confruntarea cu dușmanul lăuntric a însemnat să accept acest dușman, lucru care a diminuat mult
puterea dușmanului – nu mă mai rușinez cu faptul că mă rușinez. Este un sentiment pe care pot alege,
atunci când este potrivit, să-l dezvălui clienților mei, alături de furie, frică, tristețe și bucurie.

Trimiteri bibliografice

Beisser, A. (1970). „The paradoxical theory of change.” În I. Fagan și I. L. Shepherd (Eds.), Gestalt
therapy now: Theory, techniques, applications (pp. 88-92). Middlesex, Anglia: Penguin Books.
Buber, M. (1965). Between man and man (R. G. Smith, Trans.). New York: Macmillan. (Lucrarea
originală publicată în 1947.)
Chance, M. R. A. (1988). „A systems synthesis of mentality.” În M. R. A. Chance (coord.), Social fabrics
of the mind (pp. 37-45). Londra: Lawrence Erlbaum.
Fraiberg, S. (1983). „Pathological defenses in infancy.” Dialogue: A Journal of Psychoanalytic
Perspectives, Toamna, 65-75. (Lucrarea originală publicată în Psychoanalytic Quarterly, 51, 612-
635, 1982)
Hycner, R. (1985). „Dialogical Gestalt therapy: An initial proposal.” The Gestalt Journal, 8, 23-49.
Maroda, K.1. (1991). The power of the countertransference: Innovations in analytical technique (Wiley
Series in Psychotherapy and Counselling). Chichester: Wiley.
Mollon, P. (1984). „Shame in relation to narcissistic disturbance.” British Journal of Medical Psychology,
57,207-214.
Yontef, G. M. (1991). „Recent trends in Gestalt therapy in the United States and what we need to learn
from them.” The British Gestalt Journal, 1, 5-20.