VINOVATIE, IERTARE, MOARTE, RUSINE

CAPITOLUL 1 - V I N O V A T I A

Manipularea emotionala si vinovatia!

Vinovatia este emotia cea mai legata de slabirea increderii in

sine.

Oamenii care simt des vinovatie sunt programati sa nu aiba

incredere in ei.

Vinovatia nu te ajuta la nimic, doar iti distruge increderea in tine.

Iar dupa ce te simti vinovat, esti pregatit sa

te manipuleze emotional toata lumea din jurul tau.

Manipularea prin vinovatie

Structura ta psihologica nu suporta vinovatia. Sentimentul ca

esti vinovat, pe drept sau pe nedrept, te face sa te
simti nervos si sa ajungi la boli de inima sau, si mai rau, sa
iti impietresti sufletul si sa nu mai simti nicio emotie.

Aceasta forma de manipulare este foarte frecventa si cred ca a

fost dintotdeauna.

Specia umana este sensibila la suferinta altuia, avem acei

neuroni, oglinda care imita in noi, tot ceea ce vedem in ceilalti.
Daca vad bucurie la cineva, ma bucur si eu, ii simt acea bucurie
in mine. Daca vad suferinta, o parte din mine incepe sa sufere,
imitand suferinta celui la care ma uit.

Nu putem scapa de umanitatea noastra, ne va bantui cat timp o

sa traiasca ultimul om pe pamant.

Am fost manipulati de mici prin aceasta sensibilitate a noastra,

prin teama noastra de suferinta.

Aceasta forma de manipulare e cea mai josnica si perversa,

dar, din pacate, e aplicata de 90% dintre oamenii din jurul
nostru.

Ca sa reusesti sa te dezvolti, trebuie sa vindeci ranile pe care le

porti cu tine din trecut.

Majoritatea acestor rani au in ele si o doza de vinovatie.

Vinovatia te face sa blochezi elementele cele mai importante

ale dezvoltarii tale.

Iata o lista cu tot ce este blocat daca pastrezi vinovatia si

nu o vindeci:

– nu poti sa te accepti atata timp cat te invinovatesti pentru erori

reale sau false

– nu poti sa te ierti pentru faptul ca uneori ai gresit si ai adus

suferinta in viata ta

– nu poti sa te iubesti pentru ca te consideri un om care nu

merita iubirea

– apar probleme in relatiile cu alte persoane pentru ca tu cauti

permanent aprobarea altora (pentru ca iti e dificil sa fii tu de
acord cu propriul tau Eu)

Manipularea nu inseamna doar sa te lasi convins sa faci ceva

ce nu voiai, ci inseamna distrugerea increderii in tine.
In fiecare moment in care te simti vinovat, tu traiesti o drama
care iti micsoreaza stima de sine si te face sa scazi in proprii tai
ochi.

Cum functioneaza vinovatia

De cand erai mic, ai auzit expresii de genul ai facut ceva rau

sau ai facut bine. Cu alte cuvinte, ti-a fost programata nevoia de
a astepta apreciere de la cineva.

Te simti bine cand esti laudat si apreciat, pentru ca de mic ai

fost laudat cand ai facut ceva bine.

Problema e ca nimeni nu stie daca ceva e bine sau e rau, asa

ca acum iti bazezi vinovatia pe un sistem de referinta subiectiv
si relativ, conditionat doar de modul de gandire al celor care te-
au crescut.

De exemplu, in unele culturi, un copil e invatat de mic sa fure,

iar adultul ii spune ca asta e bine, asa ca nu se simte vinovat
pentru ca fura.

Insa in alte culturi, lucrurile se intampla exact pe dos.

Bineinteles ca fiecare dintre culturi considera ca cealalta

greseste.

Daca lasi la o parte subiectivismul tau, ai putea sa fii uimit cand

iti dai seama ca nu stim exact ce e bine si ce e rau, ci
doar societatea a construit niste valori pe care cei mai numerosi
le-au impus celor mai putin numerosi si mai lipsiti de putere.

De cand eram mic, am fost facut sa ma simt vinovat cand

greseam.

Dar acum ma intreb de unde stie societatea ce e corect si ce e

gresit?

Corectitudinea si greseala sunt absolute sau relative?

Sunt doar niste conventii adoptate de majoritatea sau sunt legi
ale universului?

Oricum ar fi, stiu sigur ca vinovatia seaca de energie psihica pe

orice om si il duce in pragul autodistrugerii.

Si toate acestea doar cu scopul de a reeduca, de a pune pe

drumul bun pe acea persoana, cu alte cuvinte, de a decide altul
in locul meu ce trebuie sa gandesc si sa fac.

Societatea te vrea vinovat

Daca scapi de vinovatie, esti un om liber. Dar societatea te

manipuleaza asa de bine, incat, daca nu te simti vinovat, te vei
considera un om rau, un om caruia nu ii pasa.

Societatea considera ca daca te simti vinovat, esti un om

corect, iar daca nu te simti vinovat, pur si simplu esti periculos.

Cand cineva scapa de dorinta de a face pe plac altor oameni,

incepe sa isi faca lui insusi pe plac.

La inceput, nu aveam timp sa fiu fericit, pentru ca faceam pe

placul tuturor, iar de mine nu mai aveam vreme.

Acum insa mi-am dat seama ca pentru a ajuta pe altii, trebuie

sa fiu fericit eu prima data.

Un om nefericit nu poate sa ajute pe nimeni.

Dar nu poti sa scapi din capcana suferintei si sa treci la fericire

daca nu refuzi sa te simti vinovat.

Imediat cand tu incepi sa iti doresti sa fii fericit, cineva din cercul
social apropiat (familie, prieteni, partener) o sa faca ceva ca sa
te simti vinovat.

„Nu ai voie sa fii fericit, daca altul nu este fericit.” Cam asa suna
aceasta manipulare.
Cand incepi sa te simti fericit, cineva o sa iti arate obrazul si o
sa iti zica: „Ce rusine sa fii fericit cand eu sunt nefericit!” Aici o
sa fie primul test al vinovatiei tale.

Dar macar ai castigat ceva in schimbul ei? L-a ajutat pe acel om

care te face sa simti vinovatia?

L-a facut pe el sa se simta fericit? Sau e tot nefericit, dar acum

te-a adus si pe tine inapoi in acelasi intuneric de unde ai
plecat?

In general, victimele sunt cele care te fac sa simti vinovatia.

Pentru ca sufletul tau e nobil si luminos, te lasi calcat in picioare

de cei care nu fac decat sa ceara de la altii picaturi de fericire.

Ce tipuri de vinovatie poti intalni:

1. Primul tip este vinovatia copilului

De cand erai mic, ai fost certat cand ai zis ce nu trebuia sau ai

facut ceva ce parintii tai nu doreau sa faci.

Daca erai curios si puneai 1000 de intrebari cand parintii erau

obositi, ai fost poate certat si ai simtit ca gresesti.

Vinovatia copilului ti-a fost indusa prin sistemul de pedepse si

recompense, dar si prin ce spuneau parintii.

Ai auzit poate replici de genul: „M-ai facut de rusine„. Aceste

replici au un efect puternic asupra copilului care invata sa se
simta vinovat de propria lui personalitate.

Fara sa isi dea seama, parintii isi manipuleaza si controleaza in

acest fel copiii, inducand in ei sentimentul de vinovatie.

Apoi ai crescut, dar nevoia de a face pe placul altora a ramas si

s-a intiparit si mai puternic in psihicul tau, iar acum eu iti spun
ca e momentul sa scapi de ea si sa te simti liber si fericit.
De fiecare data cand nu reusesti sa multumesti pe altul, observi
ca e nefericit si te simti vinovat.

Asa ca ai ajuns ca prima data sa multumesti pe toti ceilalti din

jurul tau, iar daca iti mai ramane timp, sa te multumesti si pe
tine.

Dar rareori in viata iti va ramane timp sa iti dedici si tie daca
exista oameni in jur care cer toata atentia ta.

Ai fost invatat sa crezi ca daca faci pe placul oamenilor, acestia

o sa te aprecieze.

Dar de cele mai multe ori se intampla exact pe dos. Cu cat faci
mai mult poftele oamenilor, cu atat ei te considera doar un
instrument bun de folosit pentru propria persoana.

Acesta este modul in care vinovatia copilului iti distruge

increderea in tine.

2) Vinovatia parintelui

Un alt tip de vinovatie este cea a parintelui. Daca parintii isi

manipuleaza copiii, uneori si copiii folosesc metoda vinovatiei si
ii spun parintelui: „Tu nu ma iubesti, esti rau”.

Copilul stie exact ce il face pe parinte sa se simta vinovat si

gaseste cele mai bune propozitii pentru a produce vinovatie.

Pentru ca manipularea este principala arma a parintilor, copilul

o sa o invete rapid de la ei.

Daca parintele este manipulativ, copilul o sa foloseasca si el

aceleasi strategii. Deci, daca copilul incearca sa manipuleze
prin vinovatie, el a invatat asta de la un adult.

Observa ce adult din mediul copilului foloseste vinovatia ca

forma de control pentru a putea opri acest mecanism psihologic
distructiv.
3) Vinovatia in relatia de iubire

Am fost programati sa aratam ca tinem la celalalt, nu doar sa il

iubim, dar sa fie necesar sa ne demonstram iubirea prin pretul
suferintei noastre uneori.

Asa ca in relatia de cuplu, partenerul deseori profita de tine si te

face sa te simti vinovat pentru ca el sufera.

Daca tu nu suferi impreuna cu el, inseamna ca nu iubesti

suficient. Acest mod de manipulare prin vinovatia iubirii este
distructiv in cuplu.

Aceste fraze, de fapt, iti comanda sa te simti vinovat daca nu te

porti intr-un anume fel. Daca cumva faci ceva ce te face fericit,
iar partenerul nu e de acord, atunci te va face sa te simti
vinovat.

Relatia corecta implica faptul ca amandoi sa se simta fericiti

fara sa induca vinovatie celuilalt.

O alta metoda folosita de partenerii de cuplu este sa

se pedepseasca reciproc prin invinovatire.

Cand partenerul tau e suparat pe tine, isi aminteste toate

„relele” pe care i le-ai facut in trecut si cat de mult l-ai
dezamagit.

Aceasta forma de vinovatie este inceputul conflictelor majore

ale unui cuplu.

4) Vinovatia din societate

Acest tip de vinovatie este cel care te face sa nu ai succes in

societate. A inceput la scoala cand profesorii iti spuneau ca esti
destept, dar lenes, ca poti mai mult, dar nu vrei sau pur si
simplu te faceau incapabil.

Pentru profesor, e convenabil si usor sa isi faca elevul sa se

simta vinovat, iar elevul devine docil daca i se induce vinovatia.
Pedeapsa cu inchisoarea face parte tot din acelasi tip de
vinovatie.

Rolul inchisorilor este sa stai inchis ca sa te simti vinovat pentru

greseala comisa de tine.

In esenta, inchisoarea este un loc in care ar trebui sa te

transformi, sa iesi de acolo spasit, cu coada intre picioare,
simtindu-te vinovat de crimele comise impotriva societatii.

Cu cat infractiunea e mai grava, cu atat ai mai mult timp sa te

simti vinovat, stand in inchisoare.

Poate la origine ideea era buna, dar punerea ei in practica e

dezastruoasa.

Vinovatia sociala se intinde si asupra comportamentelor tale in

lumea din jurul tau.

Cu cat ai fost mai conditionat sa te simti vinovat social, cu atat

esti mai atent la reguli, mai politicos, mai serviabil si atent la
impresia pe care o faci altora.

In general, persoanele care se gandesc tot timpul la „ce o sa

zica lumea” sunt sub puterea acestui tip de vinovatie care le
conduce destinul.

5) Vinovatia sexuala

Vinovatia sexuala e data de normele impuse in cultura noastra

de catre religie si societate.

In timp, societatea si religia au stabilit ce e „bine” si ce e „gresit”

din punct de vedere sexual.

Problema „pacatului” este inca pentru multa lume o limita

puternica in dezvoltarea personala.

Sexualitatea a devenit ascunsa si considerata ceva rusinos,

tocmai din cauza acestei vinovatii impuse de religie.
Exista culturi religioase unde sexualitatea este la fel de normala
ca si mancatul. Vinovatia sexuala este unul dintre obstacolele
cele mai puternice cu care te poti confrunta in drumul dezvoltarii
tale.

Problema cu vinovatia e ca esti asa de bine programat, incat iti

e greu sa crezi ca ceea ce tu credeai ar putea sa te limiteze si
sa fie complet eronat.

Tine minte ca vinovatia este doar o judecata rationala pe care

cineva o emite despre noi.

Nu este nimic mai mult decat o parere a cuiva in care noi am

ajuns sa credem.

6) Vinovatia religioasa

Fara sentimentul de vinovatie, religia nu supravietuieste.

Sectele religioase folosesc vinovatia in mod constient.

Leaderul unei secte spune cum trebuie sa fie standardul de

perfectiune al oamenilor, apoi oamenii observa ca ei nu au
ajuns la acel standard.

Acest mecanism de manipulare este caracteristic sectelor

religioase.

Sunt insa si preoti si calugari care au suficienta credinta incat

sa ajute oamenii fara sa ii faca sa se simta vinovati.

Vinovatia te injoseste, nu te educa, te face sa te simti inferior,

nu te creste.

Religia te vrea perfect, dar nu te lasa liber sa gandesti singur si

sa evoluezi. Te face sa te simti vinovat, de parca vinovatia a
vindecat vreo greseala pana acum.

Un om vinovat nu se schimba, doar isi forteaza mintea sa nu

faca acele lucruri, dar nu se transforma cu adevarat.
7) Autoinvinuirea

Pe la varsta de 13-15 ani, ne dezvoltam complet un cod moral

al nostru, propriu.

Prindem din zbor fragmente de reguli morale de la cei cu care

am crescut, iar in aceasta perioada de 13-15 ani, ne proiectam
propriul cod moral in care ajungem sa credem ca este adevarat.

Apoi urmeaza cea mai distructiva forma de vinovatie,

cea autoimpusa.

Atunci cand imi incalc propriile reguli, ma ranesc mai mult decat
cand incalc regulile altora si ei ma fac vinovat.

Acum sunt eu singur cel care se face vinovat. Ma simt

neputincios, incapabil, lenes, comod, fara viitor.

Autoinvinovatirea e inutila pentru ca ma uit la mine, cel din

trecut. Cel care deja a facut ceva, considerat gresit conform
codului meu de valori.

Daca ma invinovatesc, asta nu inseamna ca am gasit o

solutie sa nu mai incalc in viitor codul de valori. In loc sa ma
gandesc la viitor, ma pedepsesc pentru trecut.

Apoi situatia se repeta si ma simt si mai rau, si mai incapabil,

imi spun ca nu am vointa sa rezist tentatiei de a face ceva „rau”,
ceva ce incalca regulile in care cred.

Dar tocmai invinovatirea proprie este cauza repetarii. Daca as

avea alt cod moral, poate regula aceea nici macar nu ar exista,
poate ca ar fi exact opusul ei in alt cod moral.

Cand incepi drumul dezvoltarii personale, nu mai poti gandi

limitat, trebuie sa incepi sa faci artificii de rationament, pentru
ca realitatea, de cele mai multe ori, se schimba in timp, iar ceea
ce ieri credeai ca e negru, azi observi ca e alb.
Ai patit asta deja de multe ori in viata ta si o sa mai patesti. Pe
masura ce evoluezi, o sa iti pui tot mai des intrebarea daca un
lucru e alb sau negru, bun sau rau.

Iar raspunsul corect este ca acel lucru este si bun, si rau in

acelasi timp, depinde de momentul si de contextul in care il
privesti.

Am vorbit despre vinovatie pentru un motiv foarte important.

Cand te simti vinovat, iti distrugi singur increderea in tine.

Vinovatia e un razboi permanent in interiorul tau.

Pe de o parte, ai un cod moral (care nu stim daca e just sau

nu), iar pe de alta parte ai unele ganduri si actiuni care se
lovesc de acel cod moral.

Asa ca apare cate unul dintre tipurile de vinovatie. Victima

acestui razboi este increderea ta in tine!

Cu cat te simti mai des vinovat, cu atat o vei pierde mai mult si
iti vei sabota singur dezvoltarea.

Solutii si mod de viata

„Nu exista esec, exista doar feedback”, adica poti folosi in

favoarea ta absolut orice primesti, orice afli, pentru ca nimic nu
e gresit, ci orice informatie iti va completa propria ta harta
mentala si sta la latitudinea ta de a intoarce raul spre bine.

In orice moment, luam cea mai buna decizie pe care putem sa

o luam.

Nimeni nu gandeste: „Acum vreau sa iau o decizie proasta”. Tot

timpul decidem maximum de profitabil pentru noi, bazandu-ne
pe informatiile pe care le avem in acea clipa, pe puterile noastre
din acel moment, pe capacitatile noastre.
Daca maine ma dezvolt si sunt mai destept, mai puternic, mai
talentat, asta inseamna ca trebuie sa ma simt vinovat pentru
deciziile pe care le-am luat ieri cand nu eram asa de dezvoltat?

Nu o sa ma simt deloc vinovat pentru deciziile mele din trecut,

ci o sa le accept pentru ca au fost facute pe baza capacitatilor
mele din acel moment.

Acest mod de a gandi si de a trai te face sa scapi de vinovatie

si sa folosesti mai multa putere spre dezvoltarea ta.

Tehnica pentru a scapa de vinovatie

Primul pas important pe care il ai de facut este sa recunosti ca

esti manipulat emotional prin inducerea vinovatiei.

Daca ai facut deja aceasta, atunci mergem mai departe.

Ruperea unei legaturi de manipulare nu se face prin negociere

si blandete. Cel care ma manipuleaza nu o sa fie niciodata
dispus sa accepte ca ma manipuleaza si nici sa ma lase liber.

Asta pentru ca manipularea pe care o exercita ii asigura lui un

confort si o stare de placere/fericire. Fara sa manipuleze, nu ar
obtine acea stare.

Asa ca nu o sa accepte niciodata „de vorba buna” sa inceteze

manipularea.

Cand o persoana te manipuleaza, se foloseste de tine

emotional sau fizic. Dar nu iti ofera nimic in schimb decat ca sa
te linisteasca, nu o face din suflet.

1. Ce urmeaza sa faci este cel mai dificil pas pentru tine: sa ii

spui in fata ca stii ce face!

Acest pas este punctul-cheie. Daca manipulatorul stie ca ti-ai

dat seama ca te manipuleaza, deja pierde putere. Dar sa stii ca
nu o sa recunoasca asta. Nu te astepta sa zica: „Da, ai
dreptate, te rog sa ma ierti ca nu o sa mai fac”.
O sa nege ca te manipuleaza si ghici ce o sa mai faca… O sa
te acuze tot pe tine si o sa te faca sa simti iar vinovatie ca ti-a
trecut asa ceva prin minte!

Dar orice ar fi, trebuie sa treci prin aceasta etapa! Sa ii spui ca

ai inteles jocul sau manipulativ!

Chiar daca e vorba de un parinte, un partener, un coleg, tot va

trebui sa ii spui in fata.

2. Daca nu te simti inca in stare sa te confrunti fata in fata cu

acea persoana, atunci aplici metoda scrisorii!

Sau daca acea persoana face parte din trecutul tau, poate te-a
manipulat in trecut si te-ai simtit vinovat, atunci poti sa ii trimiti o
scrisoare.

Daca acea persoana a decedat sau nu o sa primeasca

scrisoarea, nu conteaza. Tu scrie scrisoarea ca si cum ar
ajunge sigur la destinatar, chiar daca nu o trimiti niciodata. La
final de text, scrie-i acelei persoane cum te-ai simtit, cum te
simti acum cand scrii si, daca poti, scrie-i ca l-ai iertat pentru
acea perioada din viata.

Dupa ce ai scris scrisoarea, impacheteaza-o si pune-o intr-un

plic si scrie-i numele pe plic, apoi da foc la plic si scrisoare.

Poti aplica oricare dintre aceste 2 metode. Prima e mai potrivita

situatiilor actuale, iar a doua e potrivita pentru situatii care au
legatura cu trecutul tau.

Sentimentul de vinovăţie poate desemna o stare afectivă

consecutivă unui act pe care subiectul îl cnsideră condamnabil,
motivul invocat putând fi de altfel mai mult sau mai puţin
adecvat, precum şi un sentiment difuz de degradare morală
personală fără legătură cu un act precis şi pe care subiectul şi-l
impută.
 Pe de altă parte este un sistem de motivaţii inconştiente,
care explică comportamentul de eşec, actele de delincvenţă,
suferinţele pe care subiectul şi le impune.

În acest ultim sens, cuvântul sentiment nu trebuie utilizat

decât cu prudenţă, impusă de faptul că subiectul poate să nu se
simtă vinovat la nivelul experienţei conştiente.

Cum se manifestă?

Sentimentul de vinovăţie apare sub forma autoînvinuirilor,

a ideilor obsedante împotriva cărora subiectul luptă fără puterea
de ale opri, sub forma ruşinii asociate reacţiilor defenisve,
autoacuzări, autodepreciere, tendinţă de autopedepsire, care
poate conduce uneori la sinucidere.

Sentimentul de vinovăţie se manifestă atât la persoanele

normale,echilibrate psihic, cât şi la persoanele ce suferă de
nevroze obsesionale, depresii, psihopatii.

Studiile arată că în cazul psihopaţilor culpabilitatea

conştientă poate să lipsească la limtă, sentimentul de vinovăţie
ar precede delictul, prin urmare, el ar fi cauza. Din această
perspectivă, subiectul ar putea trăi un sentiment de uşurrae
atunci cănd i se aplică pedeapsa, psihopaţii putând lega
vinovăţia inconştientă de ceva real. Formularea de sentiment
inconştient de vinovăţie” conţine un paradox pe care Freud l-a
sesizat şi l-a reformulat cu termenul de “nevoie de pedeapsă”.

Formarea sentimentului de vinovăţie

Sigmund Freud, susţinea că în timpul dezvoltării

personalităţii, atunci când are loc procesul de formare a
conştiinţei (Supraeul), subiectul asimileaza Eul altei persoane
într-o relaţie intersubiectivă semnificativă, reproşurile,
interdicţiile în procesul formarii conştiinţei morale. Conştiinţa
morală (Supraeul) controlează Eul si poate apărea o divizare
între aceste instanţe psihice, astfel Supraeul devine acuzator în
timp ce Eul joacă rolul de acuzat.

Ipoteza că o mare parte a sntimentului de vinovăţie este

inconştientă ar putea fi susţinută de apariţia conştiinţei morale,
care este intim legată de Complexul Oedip care ţine de
inconştient.

Vindecarea sentimentului de vinovăţie

Personalitatea umană este guvernată de convingerile de

viaţă care ne-au fost inculcate de părinţi, educatori şi societate.
Asociat acestor convingeri sunt sentimentele noastre, iar
convingerile şi sentimentele ne determină conduita. Pe măsură
ce conştientizăm acest mecanism psihologic, ne vom centra pe
schimbarea convingerilor pentru a scăpa de sentimentele de
vinovţie atunci când nu e cazul să păstram vechile convingeri.
Dacă avem motive întemeiate de a ne simţi vinovaţi pentru
comportamentul nostru, vom trece la schimbarea acestuia,
chiar la “repararea trecutului” atâta vreme cât mai avem încă
timp să facem ceva. Autoculpabilizarea şi lamentarea vor
accentua sentimentele noastre de vinovăţie în vreme ce
strategia de centrare pe soluţii va avea ca impact
deculpabilizarea, împăcarea cu noi şi celelate persoane,
semnificative pentru noi. Vom redobândi astfel armonizarea cu
noi înşine resimţind din nou bucuria de a trăi o viaţă cu sens,
împlinită.

IATA UN CAZ : Dacă se întâmplă că ceva nu merge în

viaţa ta înseamnă că urmează să faci altceva şi când întâmpini
greutăţi în modelarea ta, e bine să apelezi cu toată încrederea
la un profesionist.

1. Mi-am parasit iubitul in apropierea Sarbatorilor si stiu ca

sufera foarte mult. Cum pot sa scap de remuscari, de vina ca
sufera din cauza mea?
Sugestii:

· Purtaţi o discuţie cu el pe această temă şi explicaţi-i nevoile şi

aşteptările dumneavoastră;

· Solicitaţi-i sa vă vorbească despre propriile nevoi şi aşteptări;

· Daţi-vă o şansă de a reconstrui relaţia ţinând cont de cele

exprimate;

· Faceţi o balanţă a timpului petrecut împreună cu plusuri şi

minusuri, dacă domină minusurile, înseamnă că aţi luat o
decizie buna când v-aţi despărţit;

· Dacă aţi urmat paşii şi nu a mers înseamnă că aţi făcut tot ce

v-a stat în putinţă si puteti fi împăcată cu dumneavoastră,
sentimentul de vinovăţie va diminua în intensitate până la
neutralizarea acestuia;

· În cazul în care l-aţi părăsit înainte de vă mai da o şansă şi

consideraţi că nu mai puteţi negocia şi reveni asupra deciziei,
luaţi lecţia din această experienţă pentru a o duce în viitor
într-o altă relaţie deoarece faptele din trecut, oricum nu le
mai puteţi schimba.

UN ALT CAZ : Sunt foarte prinsă cu munca la birou si nu am

timp sa-mi vizitez familia de sarbatori, desi e o tradiţie de ani de
zile şi mă simt vinovată faţă de părinţi.

Sugestii:

· Purtaţi o discuţie cu ei şi explicaţi-le cât de prinsă sunteţi în

munca de birou;

· Arătaţi-le iubire şi respect facându-le o vizită înaintea

sărbătorilor;

· Oferti-le un mic cadou în semn de preţuire dând sens

sărbătorilor;
 · Invitaţi-i la dumneavoastră, poate că ei au mai mult timp
disponibil;

· Transmiteţi-le un mesaj sau o felicitare ca să vadă căt de

importanţi sunt ei pentru dumneavoastră în semn că nu i-aţi
uitat.

AL TREILEA CAZ : Mi-am luat concediu şi mi-am lasat colega

de birou cu toată munca mea pe cap şi ştiu că îi e foarte greu.

Sugestii:

· Spuneţi-i ceea ce gândiţi şi simţiţi;

· Negociaţi cu colega dumneavoastră plecarea în concediu astfel

încăt situaţia să se normalizeze şi angajaţi-vă într-o relaţie de
reciprocitate pe viitor când rolurile se vor schimba;

· Motivaţi plecarea în concediu;

· Asigurati-o că o iubiţi şi apreciaţi pentru efortul depus şi

competenţa sa;

· Amintiti-va ca în concediu să-i daţi un telefon şi s-o întrebaţi de

modul cum se descurcă;

· Felicitaţi-o de sărbători!

Ti-au trecut vreodata prin minte lucruri precum „nu trebuia sa

fac ce am facut”, „celalalt sufera acum din cauza mea”, „mi-am
incalcat promisiunea si nu trebuia sa fac asta”? Daca ai avut
astfel de ganduri, este foarte probabil ca atunci sa fi simtit o
emotie de vinovatie.
Toate emotiile noastre joaca un anumit rol si au anumite functii.
Vinovatia ne transmite informatii valoroase despre lucrurile
importante pentru noi, cum sunt valorile si principiile noastre si
ne poate ghida sa urmam un anumit cod etic sau diferite norme
sociale.
Daca vinovatia apare des, este intensa si ne este greu sa o
gestionam, ne poate afecta viata negativ. De asemenea, ea
poate fi relationata si cu alte probleme psihologice cum sunt
insomnia, anxietatea si depresia si ne poate influenta relatiile cu
cei din jur.
Multi oameni cu probleme de anxietate simt vinovatie in
legatura cu anxietatea lor. De exemplu, unele persoane simt
vinovatie atunci cand se gandesc ca este vina lor ca au
anxietate si trebuia sa previna cumva aparitia ei, ca din cauza
lor partenerul/sotul/un parinte sufera pentru ca ii vad pe ei
confruntandu-se cu aceste dificultati, sau este vina lor pentru
ca, simtindu-se anxiosi nu mai pot sa faca anumite
comportamente pe care le faceau inainte si ca cei din jur sunt
obligati acum sa suporte acest lucru. Aceasta emotie joaca un
rol important in tulburarea obsesiv compulsiva, atunci cand ne
simtim vinovati pentru ca avem anumite ganduri pe care
consideram ca nu ar trebui sa le avem.
Vinovatia apare atunci cand:
• simtim ca ne-am incalcat o regula morala sau o valoare
importanta pentru noi, de exemplu atunci cand am facut un
comportament pe care il evaluam ca fiind gresit, rau, negativ.
• credem ca le-am ranit sentimentele celorlalti sau ca i-am facut
sa sufere, mai ales in legatura cu persoanele apropiate sau
importante pentru noi.
Consecintele acestei emotii:
• ne asumam mai multa responsabilitate decat avem intr-o
anumite situatie
• nu luam in calcul sau excludem comportamentul si
responsabilitatea celeilalte persoane
• nu tinem cont de factorii care ne-au influentat in situatia
respectiva
• ne cerem scuze in mod excesiv
• ne auto-pedepsim mental sau prin diferite comportamente
Astfel putem sa ajungem sa simtim vinovatie atunci cand
mintim, ne incalcam o promisiune, ii inselam pe ceilalti intr-un
anumit fel sau ii ranim intentionat sau neintentionat. In aceste
situatii avem anumite standarde nerealiste si rigide in legatura
cu propria persoana pe care nu reusim sa le indeplinim,
consideram ca nu ne-am respectat principiile sau ca i-am
dezamagit pe cei din jur. Uneori simtim vinovatie atunci cand ne
confruntam cu o pierdere sau o trauma, cum este finalizarea
unei relatii, moartea unei persoane dragi. Ea apare in acest caz
pentru ca avem nevoie de o explicatie, de un sens pentru care
acel lucru care s-a intamplat si daca ne este greu sa o gasim in
realitate, este mai usor sa ne asumam intreaga
responsabilitatea. De asemenea, vinovatia vine uneori si atunci
cand simtim placere din diferite activitati sau ajungem sa avem
un succes pentru ca ne gandim ca ceilalti oameni nu au ce
avem noi sau nu se pot bucura de aceleasi lucruri.
Ce putem face pentru a ne gestiona vinovatia?
• Analizeaza emotia
Incearca sa iti dai seama de unde vine vinovatia ta, ce ganduri
au declansat-o si o mentin. Acest lucru te va ajuta sa accepti
mai usor situatia prin care treci, sa te cunosti mai bine si sa vezi
mai clar legatura dintre gandurile tale si emotia. De ce am facut
comportamentul meu? Ce m-a motivat sa fac acest lucru?
• Investigheaza factorii care te-au influentat
Contextul in care ne aflam atunci cand facem sau nu facem
anumite comportamente este extrem de important. Iti poate fi
util sa vezi care sunt factorii care te-au influentat in acele
momente pentru a te putea intelege mai bine si pentru a vedea
cum poti sa ii gestionezi mai eficient in viitor.
• Ma raportez la un standard nerealist?
Ma astept mai mult de la mine decat era posibil in aceasta
situatie? Este realist sa cred ca ar fi trebuit sa stiu atunci
lucrurile pe care le stiu acum? Ce m-as astepta sa faca o
persoana apropiata mie daca ar trece printr-o situatie similara?
• Defineste limitele reponsabilitatii tale
Atunci cand simtim ca i-am ranit pe cei din jur sau i-am facut sa
sufere este important sa ne amintim ca noi nu suntem
responsabili pentru modul in care ceilalti se simt, ci doar de
comportamentul si emotiile noastre. Este util sa ne asumam
comportamentele noastre, sa ne cerem scuze atunci cand
facem greseli, sa oferim explicatii si sa incercam sa reparam.
Ce pot invata din aceasta experienta? Ce pot sa fac mai bine
data viitoare stiind ce stiu acum?
De multi ori vinovatia este o emotie chinuitoare si tendinta
noastra poate fi sa incercam sa o evitam, sa o minimalizam,
sau dimpotriva sa exageram ceea ce simtim si comportamentul
nostru. Daca iti este dificil sa iti gestionezi emotia de vinovatie,
merita sa ceri ajutor. Psihoterapia te poate ajuta sa accepti mai
usor ca aceasta emotie este prezenta, sa intelegi de unde vine
si care este mecanismul din spatele ei si sa faci pasi pentru a o
putea gestiona intr-un mod in care sa nu aiba acest impact
negativ asupra vietii tale.

CAPITOLUL 2 - IERTAREA

Iertarea eliberează emoţiile negative şi vindecă sufletele.

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem
analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele,
uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor
noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa
iertării.
În general, acest „diagnostic” este privit cu reticenţă. Aceasta
pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului
nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc
aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care
promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu
dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de
rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o
cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de
analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate,
efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai
apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea este un proces care ne aduce libertate

Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai

considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai
simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces
care ne aduce libertate, adevărat fiind că "iertând altuia, nouă
ne iertăm". Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează
de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi
prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstram
mânie ascunsă în "ţinerea de minte a răului", amărăciune,
autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de
durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.
Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită
este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce
ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură
sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc
din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E
nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum,
fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va
ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi
scenarile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi
inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

Iertarea este o faptă de iubire

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice

responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi
înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine,
scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau
a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea
faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de
iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi
înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu
fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a
iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe
care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă,
pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un
act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu
aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De
asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu
noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi
îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea
iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă
pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să
lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel
părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

Să privim iertarea ca pe un dar divin

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm,

deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de
sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere,
deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar
încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui
care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu "să ridicăm piatra", uneori
chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul,
putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm
pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un
indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii
noastre, despre lipsa cronică de iubire şi neacceptare
personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care
tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care,
deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit
înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am
învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire,
suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim
mai frumos şi mai liber.

"Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan,

iertarea nu-i posibilă"
IATA UN CAZ : Catalina: "Pentru mine, iertarea ţine de curaj.
Nu sunt o curajoasă şi de aceea nu ştiu să iert. Frica sapă în
mine răni care se umplu de veninul mâniei. Mă calmez apoi şi
cred că starea mea de remuşcare cauzată de disputa cu cel
care mi-a greşit e tot una cu iertarea, atâta vreme cât am fost
onestă cu el, cât am respectat adevărul, cât mi-am apărat
demnitatea. Nu cred că am iertat ceva cu adevărat. Am
izbucnit, am argumentat, am reacţionat, am plâns, am suferit
dar… atât. Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-
plan, iertarea nu-i posibilă. Un gând bun, atunci, un cuvânt
blând, spus în primul rând cu grijă pentru cel din faţa mea, este,
cu adevărat, un dar. Eu nu pot ierta, mă rog doar să ierte
Dumnezeu în mine, cum ştie el, poate cu bunătate, cu blândeţe
şi grijă pentru semenul meu."

"A ierta este un act voluntar şi conştient"

AL DOILEA CAZ : Roxana: "Am crezut mult timp că iertarea e

sinonimă cu împăcarea. Că, dacă cineva îţi greşeşte şi îl ierţi,
intervine inevitabil şi împăcarea. Gândind astfel, mi-a fost foarte
greu să înţeleg cum să procedez atunci când relaţia cu o
prietenă foarte apropiată s-a deteriorat, în urma unui conflict. Eu
o acuzam că mi-a greşit, ea îmi reproşa că vina îmi aparţine.
Simţeam că nu mai e cale de împăcare, dar îmi doream să
găsesc liniştea şi să pot ierta. În acea perioadă am citit într-un
material că a ierta este un act voluntar şi conştient, ce poate fi
urmat sau nu de o împăcare. Privind în urmă la relaţia noastră,
am văzut-o ca pe un şir lung de tensiuni mocnite, nerezolvate,
nediscutate de teama unui conflict. Iar când conflictul a izbucnit
totuşi, relaţia neautentică de până atunci nu a rezistat. În acel
moment am înţeles că ceea ce am putut oferi fiecare în cadrul
relaţiei a fost insuficient, că am evoluat diferit şi că nu ne mai
regăsim în imaginea pe care fiecare şi-a format-o, iniţial, despre
cealaltă. Când am înţeles asta, mi-a fost uşor să accept şi să
iert, m-am simţit liniştită, împăcată şi i-am dorit din tot sufletul
fostei mele prietene să îşi găsească liniştea.”
Iertarea se invata

Singura cale de a ne curăţa rănile emoţionale de otrava lor este

iertarea. Este necesar să iertăm pe cel ce ne-a rănit, oricât de
gravă ni s-ar părea greşeala în mintea noastră. Trebuie să
iertăm chiar dacă nu merită să fie iertat, dacă nu de dragul lui,
măcar de dragul nostru, pentru a nu mai suferi de fiecare dată
când ne gândim la acea persoană sau la acele întâmplări care
ne-au creat supărarea. Şi nu suntem noi în măsură să să
judecăm greşelile altora.
Iertarea este remediul care ne poate vindeca mintea şi apoi
sufletul. Iertarea trebuie însă să fie totală, în profunzimea
sufletului. Am iertat în întregime, atunci când, oricâte eforturi am
face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării,
pentru că ea a dispărut. Iertarea trebuie exersată, chiar dacă la
început ni se pare dificil. Oamenii nu reacţionează la
evenimentele în sine, ci la propria lor percepţie asupra
evenimentelor. Dacă este ceva de corectat, atunci acest ceva
reprezintă erorile noastre de gândire. Einstein spune că “o
problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a
generat-o“. De aceea nu trebuie decât să conştientizezi
problema pe care o resimţi la nivel fizic, empatic, emoţional,
etc., şi apoi, prin purificarea gândirii care a atras problema,
printr-o atitudine de căinţă şi iertare, problema va dispare.
Cu timpul va deveni o obişnuinţă şi în cele din urmă ne vom
putea ierta şi pe noi înşine pentru toate rănile şi otrava pe care
le-am creat. Iertarea de sine duce la acceptarea de sine şi apoi
la iubirea de sine. Iertarea ne ajută să ne eliberăm de trăirile
negative şi să ne ridicăm pe un alt nivel de conştiinţă.

Iertarea este o artă prin care ne folosim talentul de a avea o

viaţă mai bună. Este o cale pe care trebuie să călătorim mereu
şi mereu, pentru a ne menţine fericirea. Deseori, credem că
iertarea este spre beneficial persoanei care ne-a rănit. Dar nu
este aşa. Iertarea lucrează pentru binele celui care iartă.
Iertarea pare chiar mai dificilă atunci când cel care loveşte nici
măcar nu-şi cere iertare, sau atunci când nu-şi dă seama că te-
a rănit. Iertarea pare imposibilă atunci când distanţa fizică sau
emoţională face ca reconcilierea să pară de neatens. Atunci
când rana este atât de adâncă încât să-ţi afecteze întreaga
viaţă, iertarea cere un curaj enorm.

A nu ierta înseamnă a fi prizonierul trecutului, al unor vechi

plângeri, care nu permit vieţii să meargă înainte cu ceva nou. A
nu ierta înseamnă a te supune controlului pe care îl exercită
altul asupra ta, a te bloca într-o secvenţă de acţiune-reacţiune,
de supărare-răzbunare, într-o încleştare din ce în ce mai
puternică, în care prezentul ar fi veşnic depăşit şi devorat de
trecut. Iertarea îl eliberează pe cel care iartă de fantasmele
trecutului. Iertarea nu este o atitudine bruscă, profundă, rapidă.
Aşa cum o rană nu se vindecă doar dacă ai pus un bandaj pe
ea, nici iertarea nu se petrece în momentul unei regăsiri pline
de lacrimi. Iertarea este o călătorie, un process complex.

De aceea trebuie să învăţăm să fim răbdători şi perseverenţi

când mergem pe drumul iertării, având ferm în minte capătul
călătoriei, pacea şi libertatea interioară. Să-l ierţi pe cel care îţi
este potrivnic pare imposibil de realizat. Dar dacă înveţi să-l
ierţi, apoi iubirea vine de la sine şi îţi umple inima. Să ierţi şi să
iubeşti fiecare fiinţă este, cu adevărat, o forţă tainică
dumnezeiască. Iertarea şi iubirea sunt nedespărţite. Pentru a o
găsi cu adevărat trebuie să o căutăm în inimă, nu în minte.
Conştientizând că mai presus de noi este o Voinţă care a creat
şi menţine totul, atunci voinţa de a ierta este, de fapt, voinţa de
a te abandona în faţa Voinţei Divine.

Aceasta este ceea ce face conştientul, să se căiască şi să

ceară iertare. Restul este treaba subconştientului, el este
armonizatorul, vindecătorul. Trăirile să fie autentice, iar cererea
de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecinţa imediată este un
sentiment de iubire, iar acesta este semnul clar că vindecarea a
început cu adevărat. Subconştientul este receptiv la sinceritate,
ignorând formulările savante. Dacă nivelul nostru de conştiinţă
se modifică, se vor modifica rapid circumstanţele exterioare, iar
nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ dacă ne asumăm
responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se petrece.

Vindecarea şi transformarea încep cu asumarea

responsabilităţilor, adică să accepţi faptul că tu însuţi eşti
creatorul a ceea ce trăieşti şi experimentezi şi nimeni altcineva.
Accesul la miracol, şi implicit, la subconştient este posibil atunci
când vom putea privi lumea prin ochii unui copil. Este vorba să
ne redescoperim inocenţa şi nicidecum să cultivăm infantilismul.
Inocenţa ne va readuce stările în care nu judecăm, nu punem
etichete, nu suntem obsedaţi de cîştigul personal. Atunci viaţa
noastră se poate schimba radical, vom redobândi bucuria de a
trăi, devenim mai creativi, mai inventivi, ne vom adapta mai
suplu şi mai rapid la schimbări, se va îmbunătăţi calitatea
relaţiilor noastre, vom fi strălucitori.

Iertarea ne revelează sufletul care se ascunde dincolo de inima

rănită. Iertarea implică examinarea lucidă şi detaşată a
suferinţei sau a rănii din toate punctele de vedere, aceasta fiind
vindecată complet, prin intermediul energiei subtile a iertării,
care face să apară efecte simultane la nivelul sufletului.

Ca să putem ierta, trebuie să atragem în universal nostru

lăuntric, prin invocare, energia subtilă a iertării. Energia subtilă
a iertării ne va induce o stare de uşurare şi de purificare
interioară, o stare de detaşare care ne va arăta faptul că am
reuşit în anihilarea cu succes a supărării şi iertarea a fost dusă
la bun sfârşit.

Iertarea va atrage după sine iertare în baza fenomenului ocult

al rezonanţei. Graţia iertării va elibera fiinţa de sentimentul
vinovăţiei, elimină amărăciunea, suferinţa şi tensiunile
instaurate în lipsa iertării. Iertarea dusă la bun sfârşit, cu
ajutorul energiei subtile a iertării, îl prezintă pe cel iertat într-o
lumină nouă, care este lumina cea tainică a iubirii şi nu cea a
judecăţii. Atunci când nu iertăm o fiinţă care ne-a greşit, starea
de chin şi de suferinţă va rămâne în universal nostru lăuntric şi
va alimenta prin rezonanţă acea suferinţă până când energia
iertării va anihila suferinţa, făcând-o să dispară pentru
totdeauna. În timp ce judecata contractă sufletul şi-l supune
unor suferinţe fără de sfârşit, iertarea îl linişteşte şi-i permite să
se expansioneze în nemărginirea iubirii.

CAPITOLUL 3 - MOARTEA

Se poate explica moartea obiectiv și științific? Când începe? Ce

se întâmplă după? Ce arată experiențele de moarte clinică?
Avem un suflet? Cinci aspecte despre moarte din perspectiva
biologiei, medicinei și fizicii.

Iata un exemplu concludent : Moartea este foarte probabil cea

mai bună invenție a vieții. Este agentul de schimbare al vieții.
Înlătură vechiul ca să facă loc noului. Discursul de adio al
cofondatorului Apple, Steve Jobs, i-a impresionat pe mulți. La
sfârșitul vieții sale, nu l-au putut ajuta nici averea, nici realizările
extraordinare, nici relațiile sale. Pionierul tehnologiei a murit de
cancer la 56 de ani.

De ce este inevitabilă moartea biologică?

Moartea face loc pentru lucruri noi. Ceea ce este adevărat și

pentru corpul uman, format din miliarde și miliarde de celule
care se divid în fiecare zi și generează creștere. Organismele vii
au o metodă foarte eficientă de distrugere a celulelor superflue
și a celor potențial periculoase, precum viruși sau celule
canceroase. Mecanismul se cheamă moarte celulară
programată. Celulele vechi sunt înlocuite de unele noi, identice.
Dar această diviziune celulară încetinește și se oprește la un
moment dat. Telomerii, aflați la capetele cromozomilor, sunt
probabil responsabili pentru acest lucru. Secretul îmbătrânirii se
găseşte în capetele fiecărei catene de ADN, zonă
numită telomer.
Dacă telomerii sunt scurtați de procesul de diviziune celulară, la
un moment dat, diviziunea celulară va înceta. În acest caz, nu
mai sunt adăugate celule noi iar cele vechi mor. Deși enzima
telomerază asigură continuarea diviziunii celulare, ea poate de
asemenea accelera cancerul, motiv pentru care este judicios
din punct de vedere biologic faptul că această enzimă este
activă doar în anumite celule. Dacă procesul este deranjat, de
exemplu în mitocondrii, uzinele noastre celulare, consecințele
sunt negative pentru tot corpul uman.
Din punct de vedere biologic, corpul uman este funcțional timp
de maximum 120 de ani. Speranța de viață a crescut
considerabil în ultimele decenii, datorită îmbunătățirii condițiilor
de viață și de igienă. În Germania, de exemplu, speranța de
viață crește anual cu câte trei luni.

Cum se definește moartea?

Procesul de îmbătrânire fizică se sfârșește adesea cu eșecul

mai multor organe: sistemul cardiovascular intră în colaps,
plămânii și creierul de asemenea. Așa are loc moartea. Din
punct de vedere medical, există mai multe tipuri de moarte:
"moarte clinică", în care sistemul respirator eșuează, pulsul și
respirația se opresc, organele nu mai sunt alimentate cu oxigen
și nutrienți. În cazul morții clinice însă, resuscitarea cardio-
pulmonară este încă posibilă și adesea reușește.
Acest lucru nu mai este posibil în cazul "morții cerebrale".
Aceasta înseamnă colapsul creierului mare, al cerebelului și al
trunchiului cerebral. Chiar dacă anumite celule cerebrale ar mai
putea fi active în anumite niveluri mai profunde, se crede că în
acest caz "conștiența" a fost deja pierdută. Cu toate acestea, o
persoană aflată în "moarte cerebrală" poate fi în continuare
ținută în viață artificial pentru un timp îndelungat. Femeile aflate
în moarte cerebrală pot fi însărcinate și naște copii. Unii pacienți
aflați în această stare reacționează la unii stimuli externi, de
exemplu în cazul unor operații. Din punct de vedere medical, ar
fi însă vorba doar de reflexe ale măduvei spinării și nu de
senzații adevărate de durere. În ciuda celor mai stricte
reglementări, definiția morții cerebrale rămâne controversată.

Ce se întâmplă cu corpurile noastre?

La început, organele noastre pot supraviețui o vreme fără

oxigen și nutrienți. Diviziunea celulară se oprește total în mod
gradual, apoi celulele mor. Dacă prea multe celule au murit,
organele nu se mai pot regenera. Cea mai rapidă reacție are loc
în creier, unde celulele mor deja după trei până la cinci minute.
Inima poate continua să bată pentru încă o jumătate de oră.
După două ore, se instalează rigiditatea postmortem, deoarece
corpul încetează producția de adenozin trifosfat (ATP). Aceasta
este o sursă vitală de energie pentru celule. Fără ea, mușchii
devin rigizi. După câteva zile, această rigiditate postmortem
dispare din nou. Tractul gastrointestinal moare abia după două-
trei zile, bacteriile din el accelerează descompunerea corpului.
Microbii din corp rămân însă periculoși pentru un timp mai
îndelungat. Microbii hepatitei, de exemplu, supraviețuiesc mai
multe zile, bacteriile tuberculozei chiar ani întregi. În total,
procesul de descompunere a corpului uman durează cam 30 de
ani.
Ce ne învață experiențele de moarte clinică?

Din punct de vedere științific, experiențele de moarte clinică au

loc în perioada dintre moartea clinică definită medical și
resuscitare. Nu doar știința este preocupată de aceste
experiențe descrise de anumite persoane, ci și religia sau
ezotericul. Persoanele aflate în această stare fie nu își amintesc
de niciun fel de experiență, fie trec printr-o stare de detașare de
corp sau experimentează lumini puternice (la capătul unui
tunel).
Unii au vorbit ulterior de stări de fericire, alții de stări de frică
sau panică.
Se pare că aceste experiențe de moarte clinică au loc mai ales
atunci când procedurile de resuscitare au durat mai mult iar
aprovizionarea creierului cu oxigen este întârziată. Această
insuficiență afectează mai ales lobii temporal și parietal din
creier, precum și girusul angular. Dar nu se știe dacă aceste
experiențe provin din aceste regiuni cerebrale. Oamenii de
știință analizează acest gen de experiențe și în cazul
persoanelor care nu se află în moarte clinică: de exemplu,
anumiți pacienți care suferă de migrene văd uneori lumini, în
timp ce unii bolnavi de epilepsie trec prin experiențe de
detașare corporală.

Ce legătură are fizica cuantică cu sufletul?

Nu doar teologii și cei implicați în ezoteric s-au ocupat de

aceste fenomene, ci și oamenii de știință. Baza pentru un
"suflet reprezentabil fizic" este fenomenul de interconectare
descris de fizica cuantică. Albert Einstein a descoperit acest
efect, dar nu a pus mare preț pe el. Potrivit acestui fenomen,
două particule interconectate se comportă ca o pereche de
gemeni, indiferent de distanța reală dintre ele. Dacă starea unei
particule este determinată printr-o anumită măsurătoare, atunci
starea cuantică a particulei-partener este la rândul ei
determinată imediat.
Mulți experţi în fizica cuantică de azi susțin că acest efect există
cu adevărat. La fel ca în cazul acestor particule, ar exista un
dualism între corp și suflet. Dar când ajungem la întrebarea
dacă fizica cuantică ar putea dovedi existența sufletului uman,
totul devine o chestiune de credință, indiferent dacă este
motivată științific sau religios.

Credința ne protejează de viziunea nihilistă asupra morții, dar și

de falsele consolări ale lumii. Adevărata viață creștină nu se
expune riscului de a fi amestecată cu mituri și de a ceda în fața
suprestițiilor vechi sau moderne. Moartea nu are ultimul cuvânt și
acesta este un adevărat act de credință. Obscuritatea morții se
înfruntă cu multă iubire.
Consolarea în urma morții poate veni din credință știind că Isus a
învins moartea. Iubirea este mai puternică decât moartea și de
aceea, trebuie să cultivăm această iubire, să o facem să crească
pentru a ne putea păzi până ce fiecare lacrimă va fi ștearsă. În
plus, speranța că îi vom revedea pe cei pierduți, nu
dezamăgește niciodată.

Indiferent de vârstă, moartea este nedorită și neașteptată, fiind

sfârșitul vieții bilogice. Asemenea vieții, și moartea poate fi
privită din mai multe puncte de vedere. Un ateu sau un
evoluționist va explica viața ca pe o perioadă de timp, în care
omul are oportunitatea să facă absolut orice vrea, eliberat de
orice standarde morale sau spirituale. De asemenea, va explica
moartea ca pe o trecere totală în neființă și inconștiență.
Dimpotrivă, un credincios va explica viața ca pe un timp în care
se pregătește pentru cer, mântuindu-și sufletul prin credință și
pocăință.
Știm că moartea nu este sfârșitul existenței, ci doar trecerea
duhului de viață într-o altă dimensiune, care de data aceasta va
fi eternă. Trupul biologic, asemenea unui ambalaj, va rămâne
pe pământ, va fi înmormântat și se va amesteca cu pământul
din care a fost luat inițial, în momentul creației.
În ciuda succesului, performanțelor și achizițiilor, viața umană
este un șir de suferințe, dureri și eșecuri care ne smulg multe
gemete. Viața este caracterizată de fragilitate, vulnerabilitate și
foarte multe limite. Nașterea, creșterea, adaptarea, suferința
emoțională și fizică, îmbătrânirea și în final moartea implică
multe tanguieli.
Din punct de vedere al lucrurilor materiale, umblăm datorita
vederii, însă din punct de vedere al lucrurilor spirituale, cerești,
umblăm prin credință. Prin experiența morții, duhul de viață
merge la Dumnezeu lăsând în urmă trupul în care a trăit
vremelnicia experienței pământești. In prezența lui Dumnezeu
nu mai este nevoie de credință și toate limitările vieții umane,
generate de corpul biologic care găzduia duhul de viață, au
rămas în urmă.
Trebuie sa ne silim să trăim în puritate, aceasta fiind regula de
bază a Împărăției cerurilor.
Credința este lucrul care face ca moartea să fie o mutare în
Împărăția lui Dumnezeu, pentru răsplată, sau să fie o mutare
departe de Dumnezeu, pentru pedeapsă.
Astăzi, în cazul în care este necesară o definiție a momentului
morții, medicii și legiștii revin de obicei la "moartea cerebrală"
sau "moartea biologică" pentru a defini o persoană ca fiind
moartă. Persoanele sunt considerate moarte atunci când
activitatea electrică din creierul lor încetează. Se presupune că
terminarea activității electrice indică sfârșitul conștiinței. Cu
toate acestea, suspendarea conștiinței trebuie să fie
permanentă, și nu tranzitorie, așa cum se întâmplă în anumite
stadii ale somnului, și mai ales în comă.
Cu toate acestea, categoria "morții cerebrale" este văzut de unii
cercetători ca fiind problematică. De exemplu, Dr. Franklin
Miller, membru senior al facultății de la Departamentul de
Bioetică, National Institutes of Health, notează: "Până la
sfârșitul anilor 1990, legătura dintre moartea cerebrală și
moartea ființei umane a fost din ce în ce mai contestată de
către oamenii de știință, pe baza de dovezi cu privire la gama
de funcționare biologică afișată pacienților diagnosticați corect
ca având această condiție, care au fost menținuți pe ventilație
mecanică pentru perioade considerabile de timp. Acești pacienți
și-au menținut capacitatea de a susține circulația și respirația,
temperatura de control, excreta deșeuri, vindecă răni, luptă cu
infecțiile și, cel mai dramatic, pot naște (în cazul gravidelor cu
"moarte cerebrala").
CAPITOLUL 4 - RUSINEA

Rusinea este o reactie la un fel de a fi, resimtit ca fiind gresit,

marcata de dorinta de a ascunde propria persoana. Are in
centru Sinele, asupra caruia este focalizata atentia in momentul
autoaprecierii si trairii subiective.

Daca vina apare atunci cand se comite o greseala, rusinea vine

atunci cand noi suntem o "greseala". Ne simtim coplesiti si
constienti de propriul Sine si avem sentimentul ca suntem
expusi, vizibili si critic examinati.

Cand apare rusinea?

Prima data rusinea apare in etapele de dezvoltare ale copilului,

intre 1-3 ani, atunci cand acesta invata sentimentul autonomiei.
Daca acesta nu este lasat sa experimenteze autonomia si se va
confrunta cu limitele si constrangerile exagerate ale parintilor,
va cunoaste rusinea asociind un comportament nepotrivit cu
propria persoana.

Astfel, rusinea se formeaza in primul rand in relatie cu membrii

familiei si apoi in mediile sociale si in relatia de cuplu. Apoi,
importante sunt credintele pe care noi le interiorizam si pe care
le invatam ca si comportamente, nevoi sau parti ale felului de a
fi care sunt inacceptabile pentru cei din jur.

De exemplu, un parinte isi poate respinge copilul daca acesta

cere in mod repetat atentie. Pentru a evita o astfel de
respingere, copilul face o adaptare creativa, transformand acea
parte a sa care cere atentie intr-o parte "gresita". Se formeaza
adevarate scheme de comportament, care au tendinta de a
deveni modele de personalitate.

Ca de exemplu: responsabilul - se simte vinovat chiar si atunci

cand nu este vina lui, moralistul - interpreteaza totul din
perspectiva extremelor, bun sau rau, corect sau incorect;
dependentul - are nevoie de aprobarea continua a celorlalti etc.

Cum se formeaza rusinea?

Aceasta apare atunci cand nu sunt respectate anumite norme

care exista in realitatea subiectiva a persoanei despre corecta
relationare umana. Apoi, aceasta devine constienta de acest
fapt si de responsabilitatea pe care si-o asuma, dupa care
alege sa se autopedepseasca prin trairea unor emotii negative.

Poate fi denumita si o emotie morala sau socio-morala, care

survine in urma asteptarilor celorlalti fata de noi.

Astfel, rusinea apare ca o reactie emotionala la incalcarea unui

standard personal, pe care o persoana si l-a fixat singura sau l-
a preluat de la ceilalti, la o performanta sub nivelul asteptarilor
sale sau ale "audientei".

Cum traim rusinea?

Durerea generata de rusine este foarte mare. June Price

Tangney afirma ca rusinea este "emotia uraciunii fiintei". O
persoana care este rusinata se simte fara valoare, fara putere si
are o senzatie de micsorare chiar si a fizicului corporal, avand o
experienta psihosomatica distructiva.

Ca si pozitie a corpului, exista tendinta de a lasa capul in jos si

mainile de asemenea, indicand imposibilitatea de a actiona.
Exista doua tendinte de a reactiona: aceea de a se retrage
pasiv sau de a ataca agresiv, de a se ascunde sau de a
disparea, evitand un alt contact social. Atunci cand nu putem
fugi din situatie, tensiunea emotionala este foarte mare si
trecem de la fuga la atac, iar rusinea este inlocuita de furie.

Rusinea nu este in totalitate nesanatoasa, ci poate fi si un

reglator major al limitelor dintre sine si ceilalti, care sunt
redefinite incontinuu. Putem la un moment dat sa primim sprijin
din partea mediului si sa refacem acele comportamente
inacceptabile in ceva ce ne apartine.

Pe de alta parte, rusinea, ca forma simpla a ei, si anume

timiditatea sau jena, poate fi privita ca un mecanism de
protectie care ne pazeste intimitatea si ne permite sa ne
retragem atunci cand nu primim o confirmare de la ceilalti.

Cum putem gestiona rusinea?

Gestionarea rusinii presupune sa o infruntam cat mai onest

posibil, fara a mai incerca sa o acoperim sau sa ne-o asumam
si atunci cand nu este cazul. Putem interveni asupra realitatii
noastre subiective, asupra sentimentelor noastre si sa incercam
sa vindecam ranile noastre interioare. Cu siguranta nu putem
uita situatiile in care am simtit rusinea, dar in schimb putem sa
le acceptam ca si experiente creatoare in devenirea maturitatii
noastre.
Ruşinea este un sentiment foarte dureros determinat de
credinţa că ceva este în neregulă cu noi, iar acest lucru ne-
ar face nedemni de iubirea sau măcar de acceptarea celorlalţi
Sentimentul de ruşine e diferit de vinovăţie ( care se referă la o
anumită acţiune pe care ai făcut-o ) sau de jenă, stânjeneală
(care e o reacţie punctuală la modul în care am fost percepuţi
social).
Ruşinea provine dintr-o comparaţie: te compari pe tine cu
propriile tale standarde.
Implică mai întotdeauna un caracter de “taină”, e ascunsă
celorlalţi, e doar în sufletul tău. Din această cauză are şi o mare
putere asupra noastră, nu este împărtăşită altora, discutată,
analizata si duce de obicei la probleme profunde legate de
auto-valorizare: nu merit, sunt nevrednic, sunt rău, inferior, nu
sunt suficient de bun ca să primesc asta.
 Toate aceste caracteristici fac din ruşinea care pare că nu mai
trece, că nu se mai diminuează, o boală grea care nu întârzie
să îşi pună amprenta inclusiv asupra trupului.
De obicei avem standarde bine stabilite până ajungem la 20-25
de ani. De exemplu : ştim că o femeie serioasă se comportă
serios, că un cap de familie trebuie să fie responsabil, că
admiraţia oamenilor ţi-o câştigi dacă ai calitati, că sacrificiile de
sine sunt necesare pentru a ajuta pe altii, că ascultarea
părinţilor demonstrează că eşti un copil/ tânăr/adult bine
crescut, etc…
Si de unde am învăţat asta? De la părinţi, din şcoală, din
societate, în general. E parte din “dresajul” obligatoriu pentru a
deveni un cetăţean bun, un individ social. Există culturi extreme
în care ruşinea e mai dureroasă şi mai greu de suportat decât
schilodirea trupească sau moartea însăşi, cum este cazul
Japoniei, de exemplu.
Înainte de a arunca cu pietre şi a mă învinovăţi că susţin haosul
şi nesupunerea , să luăm câteva exemple de situaţii :
 Nu ai reuşit să îţi ajuţi cu bani părinţii bătrâni, deşi aceştia se
aşteptau la acest lucru şi chiar îl pretindeau explicit => simţi o
mare ruşine că nu ţi-ai făcut datoria de copil (deşi îţi aminteşti
când şi când cam câte umilinţe ai îndurat sau cât de mult te-a
desfigurat sufleteşte comportamentul lor în prima parte a vieţii
tale)
 Ai îndrăznit să divorţezi după douăzeci de ani de iad, ţi-e mult
mai bine acum, dar te faci mic/ă atunci când treci pe lângă
prieteni ai părinţilor tăi , de exemplu, sau foşti vecini, colegi de
şcoală pe care îî simţi că te judecă sau că sunt dezamăgiţi de
“eşecul tău marital”
 Ai schimbat facultăţile, ai lăsat medicina şi te-ai dus la
Conservator, acum 10 ani, dar încă eşti ruşinat de privirea
părinţilor şi bunicilor care nu dau doi bani pe violoncelul tău şi
concertele în străinătate , ci te compară cu fostul tău coleg care
acum e medic primar, cu vilă , maşină şi cabinet în mijlocul
oraşului
 Ai fost victima unui abuz sexual dar ruşinea de a te confrunta cu
societatea te face să îngropi în tine secretul şi să te mutilezi
sufleteşte o viaţă, până când, în final, realizezi că nu poţi să te
vindeci dacă nu recunoşti adevărul
 Te-ai născut într-o familie cu înalte standard morale, etice si
religioase dar tu eşti … homosexual iar acest lucru contravine
flagrant cu tot ceea ce ai fost tu învăţat
În toate aceste situaţii indivizii sunt măcinaţi de o ruşine
profundă pentru că simt că au dezamăgit la capitolul atingerea
standardelor agreate de societate, că nu s-au conformat
“normelor”, că au îndrăznit să iasă din rând şi să pună pe primul
loc adevărul sufletului lor, în loc de încuviinţarea şi aşteptările
celorlaţi. A-ţi nega unicitatea şi a ţine cont de adevărurile altora
a fost considerat un comportament corect, etic şi demn de
laudă, într-o societate netrezită, dar asta este în opoziţie directă
cu Legile Universale şi calitatea noastră de creator al propriei
realităţi!
Organizarea socială şi stabilirea regulilor de comportament şi a
valorilor au fost necesare , desigur, la un anumit nivel de
conştiinţă a umanităţii. Până acum, însă, le-am adoptat orbeşte,
fără a le chestiona deloc. Conştiinţa noastră evoluează,
creştem ca nivel de vibraţie şi înţelegere, ne revendicăm
unicitatea, ne eliberăm de frica de a fi diferiţi, pentru că
diversitatea nu mai este o ameninţare. Învăţăm toleranţa,
acceptarea, iubirea fără judecată, iar toate acestea sunt atribute
ale unei societăţi evaluate din punct de vedere al conştiinţei
Judecând mereu pe ceilalţi menţinem în lume vibraţia aceasta
joasă a ruşinii, în care oamenii cred despre ei înşişi că sunt răi/
nevaloroşi, insuficienţi. Mai mult decât atât, de câte ori judecăm
pe alţii, menţinem ruşinea şi în propria noastră vibraţie, o
întărim şi mai mult în câmpul nostru şi ne întârziem evoluţia.
Acum conştientizăm din ce în ce mai mult că Dumnezeu este
iubire, că nu suntem păcătoşi şi că pe noi înşine nu ne va
judeca un Creator rece şi sever. De ce să continuăm noi a
judeca pe ceilalţi? Ştim că din inima noastră se naşte liniştea
acceptarea, iertarea, iubirea. Dacă avem încă judecată pentru
ceilalţi înseamnă că în inima noastră încă nu există iertare,
acceptare, iubire pentru noi înşine! Pentru ce nu te ierţi? De ce
anume te ruşinezi?

“Fiecare rău provine din judecăţile tale şi fiecare diavol provine

din proiecţia ruşinii tale” – Paul Ferrini

Ruşinea – cauza emoţională a multor boli

Putem să nu fim conştienţi de faptul că avem nişte standarde cu

care nu am reuşit să ne aliniem. Ruşinea va fi o emoţie
neidentificată atunci, dar corpul ne va da de ştire că ceva este
în neregulă.
Profesorul de sociologie Thomas Scheff, de la Universitatea
UC Santa Barbara, scria în revista “Cultural Sociology”:

“Ruşinea este cea mai obstrucţionată şi ascunsă emoţie, şi de

aceea şi cea mai distructivă.
Emoţiile sunt ca respiraţia – ne cauzează probleme doar când
sunt obstrucţionate”

Foarte multe afecţiuni au ca şi cauză emoţională, ruşinea (nu că

aceasta ar putea fi singura cauză posibilă!)
De menţionat ar fi: acneea, bulimia, anorexia, unele micoze,
oboseala cronică, dependenţele de substanţe sau alcool,
impotenţa, probleme ale rinichilor (frica de a nu fi expus) ,
anxietatea, depresia, până la cancer şi bolile autoimune. Toate
sunt semnale de alarmă trimise de către trup şi care ne obligă
să ne oprim şi să analizăm ce anume se întâmplă în mintea şi
sufletul nostru.
Iniţial vom descoperi doar o poveste în care noi suntem
inevitabil victima. Dacă mergem mai profund şi descoperim cum
am permis acestei poveşti să fie create, ajungem să refuzăm ca
ruşinea să ne definească şi să ne conducă viaţa.

“Când îngropăm povestea, rămânem mereu personaj în

poveste.
Dacă ne asumăm şi controlăm povestea ajungem să rescriem
noi finalul” – Dr. Brené Brown

Mecanismele de apărare

Nimic nu este mai neplăcut pentru Ego decât sa simtă ruşine,

pentru că asta înseamnă că nu a reuşit să fie bun. Dacă nu e
bun, nu va fi iubit de ceilalţi. Dacă nu va fi iubit, acceptat,
valorizat, asta înseamnă că va rămâne singur fiindcă nu merită
nimic, e nul.
Si ce va face Ego-ul ca să se protejeze împotriva acestui
sentiment de ruşine? Va dezvolta tot felul de strategii şi
mecanisme ( inconştiente) pentru a face faţă acestui pericol de
anihilare.

Furie, agresivitate – când ai o ruşine profundă pe care nu îţi

dai voie să o recunoşti, să o aduci la suprafaţă ca să o înţelegi,
integrezi şi vindeci, vei începe să te comporţi agresiv faţă de
ceilalţi, să îţi impui punctul de vedere, să ţii cu dinţii de propriile
păreri, sa devii malţios şi dispreţuitor, vrei să deţii controlul
absolut

Atitudine defensivă – nu recunoşti că tu ai greşit, dai vina pe

alţii, toţi ceilalţi au ceva cu tine, joci rolul de victimă (şi aştepţi
mila celorlaţi ca să te poţi hrăni energetic), devii nemulţumit de
ceilalţi şi preferi să te retragi. O altă strategie este să devii cel
care vrea să mulţumească pe toată lumea, care nu mai are
 coloană vertebrală, nu îşi susţine părerea, linguşeşte pe toţi cei
de care simte că are nevoie.

Narcisism – devii preocupat excesiv de propria imagine,

accentuezi mereu contribuţia ta, minimalizezi contribuţia
altora, încerci să fii perfect în toate

Toate aceste strategii pot doar să ofere o alinare temporară a

durerii tale sufleteşti, care te face să te simţi neiubit şi
inadecvat, dar nu vindecă deloc cauza!

Dizolvarea ruşinii

1.Conştientizează ruşinea
Ca în orice demers de a vindeca ceva, e nevoie să aduci la
lumină problema pe care vrei să o rezolvi. De câte ori deveniţi
agresivi, atacaţi sau intraţi în defensivă sau deveniţi narcisişti,
întrebaţi-vă dacă nu cumva reacţia voastră ascunde un
sentiment de ruşine. Începeţi să exploraţi :
 Ce vreau sa obţin când reacţionez aşa?
 Mi-e frică să nu se afle ceva despre mine?
 Încerc să acopăr ceva?

2.Descoperă credinţele limitative

Orice emoţie are în spate un anumit gând care o produce.
Gândurile ce au fost practicate o perioadă mai lungă de timp au
devenit credinţe care ne conduc din umbră comportamentul. În
acest context, credinţele limitative sunt categoric legate de
standardele de care vorbeam la început. Sunt adevărate aceste
credinţe? Ce ai putea realiza dacă nu le-ai avea? Cine ai fi
atunci? Vrei să renunţi la ele sau îţi aduc un anumit beneficiu?

3.Deapănă povestea
Întreabă-te : când ai simţit acestă ruşine prima data? Îţi
aminteşti? Cine te-a făcut să te simţi ruşinat? În ce context? Ce
anume ţi s-a reproşat? Ce “defect” al tău era vizat? Cum ai
“înflorit” tu povestea de-a lungul anilor? Cât de importantă este
în viaţa ta acum? Te consideri o victimă?

4.Analizează declanşatorii
Ce anume declanşează reacţiile tale? Ce te determină să
reactivezi acestă ruşine? Sunt anumite cuvinte? Poate chiar o
privire? O anumită personalitate umană? Mai sunt în jurul tău
persoane care îţi accentuează ruşinea? Gen părinţi, parteneri…
devii manipulabil când ţi se declanşează acea ruşine? Profită
cineva de asta? Îi mai vrei încă în viaţa ta? 😉

5.Eliberează-te de judecată
Nu-i acuza pe cei care ţi-au determinat apariţia acestei emoţii şi
nici pe cei ce o declanşează. Nu te judeca nici pe tine. Cere
ghizilor tăi, Sinelui tău înalt, să vezi lucrurile aşa cum sunt cu
adevărat, obiectiv. Fă un pas înapoi, metaforic, sau vezi situaţia
de sus, ca să ai obiectivitate.

6.Desprinde lecţia
Întreabă-te ce ar trebui să înveţi tu din asta? Dacă ai accepta
ideea că nimic nu este întâmplător şi că această emoţie vine la
timp pentru a te trezi, pentru a te face mai conştient, de ce crezi
că ai avut nevoie de acest episod în viaţa ta? Normal că nu mă
pot abţine şi vreau să te împing şi mai departe : Nu ai venit
cumva să experimentezi această ruşine pentru a fi unul dintre
agenţii care schimbă standardele acestei societăţi bolnave?

7.Caută dovezi că eşti bun

Vezi-te cu intelegere si compasiune. Recunoaşte-ţi dorinţa de a
te conecta, de a apartine, de a fi iubit. Este normală pentru toţi
oamenii. Caută în memorie circumstanţe în care ai fost exact
invers decât te acuzi de obicei că ai fi ( de exemplu dacă ţi-e
ruşine că ţi-ai dezamăgit familia, când ai reuşit să-i faci mândri
de tine? în alt domeniu poate, sau ai făcut mândri pe alţii –
colegii de munca, seful, partenerul) Când te-ai simţit admirat
pentru ce ai făcut pentru ceilalţi?
Nu uita că ruşinea este mereu legată de lipsa stimei de sine, cu
cât ai mai multă ruşine, cu atât te simţi mai nevrednic şi fără
valoare.

Ruşinea este una din cele mai puternice emoţii

umane, una dintre cele mai vechi şi una care nu ne
mai foloseşte atât de mult în evoluţie azi, ci
dimpotrivă.
Rădăcina cuvântului "ruşine" provine de la un
cuvânt mai vechi ce înseamnă "a acoperi" în
sensul de a ascunde şi acoperi lucrurile de care ne
este ruşine.
Ce este şi mai interesant este rădăcina cuvântului
"curaj" care vine din cuvântul francez "cuore",
adică inimă iar la bază, curaj înseamnă "să trăieşti
cu inima deschisă".
Practic, ruşinea şi curajul sunt două sentimente
extrem de vechi şi puternice pentru orice fiinţă
umană.

Rusinea este sursa multor complexe, duce la depresie, auto-

indoiala, izolare, singuratate, tulburari compulsive,
perfectionism, sentimente de inferioritate. Asadar sa scapam de
ea, iata cum.

Cand apare rusinea

Mesajele de rusinare sunt in mare parte verbale, dar puterea
rusinii se poate manifesta si printr-o privire dispretuitoare,
umilitoare sau plina de dezgust.

Un moment de rusine poate fi o umilinta atat de dureroasa sau

o indignare atat de profunda, incat putem simti ca ne-a fost
rapita demnitatea.

Nimeni nu se naste rusinat. Aceasta este o emotie invatata, ce

incepe sa apara in jurul varstei de doi ani, cand invatam sa
spunem nu. Perioada este confuza pentru cel mic deoarece
este premiat cand nu face ce ar vrea sa faca doar pentru ca nu
se cuvine.

Utilizarea rusinii de catre parinti are cele mai profunde efecte

asupra copiilor. Imaginea de sine a unui copil poate fi afectata
si din cauza mesajelor de rusinare ale parintilor, ale fratilor mai
mari sau ale prietenilor.

Deoarece copiii sunt mult mai vulnerabili si impresionabili decat

adultii, mesajele de rusinare primite in copilarie sunt dificil de
sters.

Intram initial in contact cu acest sentiment asa cum am stabilit,

in copilarie, in incercarea parintiilor de a ne face sa cunoastem
limite, dupa care, apare sistematic pe tot parcursul vietii.

Experienta rusinii este insotita de dorinta de a ne ascunde. O

persoana care se simte rusinata poate spune ca doreste sa fie
inghitita de pamant.

Aceasta ascundere poate fi realizata fie printr-o masca faciala

inexpresiva, fie prin cuvinte, prin retragerea fizica de care
vorbeam anterior.

Cand cineva se simte rusinat, inadecvat, in general nu doreste

sa fie vazut. Sentimentul de rusine este cel de a fi expus, vizibil
si examinat de un „altul critic.
Este un simt profund al separarii, atat de tine insuti cat si de
catre ceilalti. Persoana care simte rusine se simte singura.
Rusinea implica ideea de „sunt o greseala, atragand in mod
automat si frica de abandon.

Oriunde exista rusine, exista si un agent ce o provoaca.

Invatam sa ne fie rusine de noi insine deoarece cineva
semnificativ din viata noastra ne-a umilit sau ne-a spus ca nu
este bine ce facem deoarece este rusinos. Mesajele de rusinare
sunt puternice atunci cand vin din partea celor apropiati, pe
care ii iubim sau ii admiram.

Rusinea este invatata si transmisa din generatie in

generatie. Este un cerc vicios ce se extinde si ne influenteaza
modul in care ne comportam si ne vedem.

Cum recunoastem rusinea

Modalitatea prin care aceasta se manifesta este deseori vizibila:

pleoapele sunt cazute, capul plecat si ingropat in umeri,
respiratia accelerata, fata si gatul se inrosesc, ras nervos,
balbaiala, zambet sfios, senzatie de greata, evitarea
contactului vizual, voce pitigaiata, transpiratie excesiva,
acoperirea fetei cu mainile, le facem pe plac celorlalti, stima de
sine scazuta, agresiune sau atitudine slugarnica, perfectionism,
tulburari de alimentatie sau dependente.

Traim intr-o lume in care aproape orice starneste rusine. Ne

simtim rusinati cand nu suntem acceptati, tindem sa ne
ascundem cand nu suntem in concordanta cu normele
societatii, cand drepturile ne sunt incalcate, simtim rusine cand
ne imbolnavim, cand nu suntem multumiti de coprul
nostru, cand dezamagim persoanele dragi, daca avem un job
sub asteptarile noastre, putem de altfel sa simtim rusine si
cand realizam ca suntem intr-o relatie toxica.

Rusinea apare destul de des in viata noastra, afectandu-ne atat

imaginea pe care o avem despre noi insine si indepartandu-ne
de ceilalti.
Rusinea isi pune amprenta in toate relatiile noastre, in toate
culturile si de asemenea isi face simtita prezenta si in relatia de
cuplu, inca de la inceputul acestuia, continuand chiar si dupa ce
ne familiarizam cu celalalt.

Cum depasim rusinea

Identificam momentele in care simtim rusine, de unde provin

ideile care cauzeaza ce simtim.

Ne crestem stima de sine.

Discutam cu specialisti in domeniu.