1

Iertarea – iertarea de sine, iertarea celorlalţi

Lulache (Zamfira )Irina Ruxandra

Anul II, IF, Facultatea de Psihologie, Universitatea “Titu Maiorescu”

“Nu judecaţi si nu veţi fi judecaţi, nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi
“ (Luca 6:37)

Iertarea este una dintre virtuţile creştine fundamentale, fiind deopotrivă un proces psihologic
prin care o persoană își eliberează resentimentele, furia, sau frustrările față de o persoană sau
situație care a cauzat un rău în trecut.
Etimologic, verbul a ierta provine din limba latină şi înseamnă a elibera. Consultând
dexonline.ro, verbul a ierta este definit astfel: 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu
vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva; 2. A scuti, a dispensa pe
cineva de o obligație; 3. (popular, familiar) A permite, a da voie să... Substantivul iertare este
definitt ca acţiunea de a ierta şi rezultatul ei. Aşadar, definiţia indică faptul că intenţia active este
implicată în iertare. De asemenea, sugerează că iertarea este alcătuită din două operaţiuni
mentale, anume soluţionarea unei emoţii neplăcute din sine însuşi şi o atitudine schimbată faţă
de partea vătămătoare, căreia I se permite apoi eliberarea de solicitările care îi erau aduse.

Iertarea presupune acceptarea directă a propriilor sentimente, conştientizarea lor. Adesea se

întâmplă să nu vrem să observăm sentimentele negative legate de alţi oameni , precum
resentiment, mânie, iritare, căci atunci vom fi nevoiţi să ne recunoaştem propria imperfecţune ,
să admitem că avem slăbiciuni şi defecte. În momentul în care decidem să oferim oertarea cuiva,
în primul rind ne facem nouă nu bine. Cel care a greşit poate să ramână prins în răutatea lui, în
blocajul relaţional , dar dăruind iertarea, omul îşi face sieşi un mare bine. Cel care iartă se
apropie de Dumnezeu, devine ca Dumnezeu.
Dacă privim la verbul englezesc to forgive sau la cel franţuzesc pardonner care sunt similare
ca structură, a ierta provine de la “a da , iar prefixul for-, respective par- posedă semnificaţia de
deplinătate, de împlinire. Rezultă că din perspectivele vorbitorilor acestor limbi , iertarea a fost
concepută ca dărure a liberaţii depline. A ierta înseamnă a-l lăsa pe om în pace, a-I da libertatea.
2

Cuvântul acesta poate fi folosit atât in context juridical (a ierta o datorie, o daună) , cât şi în
context molar (a ierta un rău). De aici decurge un alt aspect, iertarea este întotdfeauna legată de
vinovăţie , de încălcare, de fărădelege. Necesitatea iertării apare doar atunci când există o
anumită vinovăţie , când ne-au fost lezate sentimentele, când ni s-a produs o pagubă, când ni s-a
făcut un rău. Iertarea este un act de liberă dăruire, frumuseţea ei îşi are rădăcina tocmai în
generozitatea darului. Iertînd , îi dăruim libertate celuilalt, ne-o dăruim şi nouă înşine. Iertând pe
cineva, îl eliberăm de apăsarea condamnării noastre şi de propriul lui sentiment apăsător de
vinovăţie.. Dar în acelaşi timp iertarea este şi cheie a libertăţii noastre lăuntrice, omul care nu
iartă şi nu cere iertare rămâne în relaţii apăsătoare, care –l încătuşează , tot revenim în gând
asupra celor întâmplate, nu putem da uitării. Iertarea ne dă libertatea de a nu mai tot socoti
datoriile, de a lăsa în urmă emoţiile negative. Iertarea este eliberarea de vinovăţie, trecerea de la
relaţia de datorie la relaţia de dăruire. Prin puterea iertării încetăm să mai socotim vinovăţiile
reciproce şi ne ridicăm la nivelul de milostivire: indiferent cât si cum eşti fe vinovat faţă de mine,
te iert, te eliberez de datoria dinainte.

Iertarea este un proces complex ce necesită cunoaştere, întelegere, compasiune, bunătate,

inteligenţă emoţională, înţelepciune . Iertarea este un dar ce ne apropie de Dumnezeu şi una
dintre sursele bucurie. Iertarea presupune un effort al minţii şi al inimii orientat asupra omului
care ne-a făcut rău. Astfel, distingem două mari direcţii, una a iertării de sine şi una a iertării
celorlalţi care se condiţionează reciproc. Pentru a ne îngriji pen oi înşine, pentru a putea păstra
pacea sufletească trebuie sa îl acceptăm şi să îl iertăm pe celălalt. La fel de corectă este şi
reciproca, pentru a putea sa îl acceptăm pe celălalt, trebuie să avem o atitudine pozitivă faţă de
noi înşine.
Iertarea de sine este un proces care ne ajută să ne eliberăm de gânduri și emoții negative,
precum vinovăția și rușinea, emoții pe care le asociem cu diferite evenimente ori situații din
trecut. Ne ajută să ne eliberăm de criticile autodistructive pe care ni le repetăm în dialogul nostru
interior, de regrete, ne învață să ne acceptăm pe noi înșine și să evoluăm personal. Mulți oameni
rememorează neîncetat greșelile pe care le-au făcut și continuă să se pedepsească pentru ele, se
lasă copleșiți de regrete – regretă fie că au făcut un anumit lucru, fie că nu au făcut ce și-au dorit,
au un dialog interior negativ, iar aceste aspecte le îngreunează viața precum niște poveri, le
3

afectează încrederea și stima de sine și îi pot ține blocați într-o stare de pasivitate, în sentimente
de neputință.
Iertarea de sine înseamnă a învăța să ne raportăm la noi înșine cu compasiune și blândețe, ca și
cum am fi cel mai bun prieten al nostru, a ne accepta pe noi înșine în ciuda tuturor defectelor și
imperfecțiunilor, a înțelege că ne-am comportat sau am acționat într-un fel anume deoarece atât
am știut atunci să facem, în acord cu informațiile și resursele de care dispuneam la acel moment,
a accepta că și noi merităm să ne iertăm pe noi înșine, așa cum, poate, i-am iertat pe alții care ne-
au greșit într-un fel sau altul.
Iertarea de sine ne ajută să ne cunoaștem mai bine și să evoluăm personal deoarece implică să
conștientizăm unde și cum am greșit, să ne asumăm responsabilitatea pentru faptele noastre, să
ne învățăm lecțiile și să folosim acele învățăminte pentru a ne crea un viitor mai bun, pentru a
face alte alegeri mai înțelepte.
Iertarea de sine este și un mijloc prin care putem reuși să ne eliberăm de presiunile exterioare, de
puterea unei „autorități” din exterior și să ne dezvoltăm propriul simț al valorii. Această
autoritate exterioară poate fi un membru al familiei sau familia per ansamblu (cum este cazul
părinților care își retrag afecțiunea, îi invalidează sau pornesc un război cu propriii copii dacă
aceștia refuză, de exemplu, să urmeze un drum, o școală sau o carieră impusă de aceștia), poate fi
vocea societății care ne spune că nu suntem suficient de buni sau nu suntem în regulă dacă ieșim,
fie și puțin, din „normalul” acesteia, poate fi vocea mass-mediei care ne vinde imagini ale
perfecțiunii și ideea falsă că frumusețea poate fi limitată la anumite șabloane ș.a.m.d.
A ne ierta pe noi înșine nu înseamnă a ne găsi „scuze” pentru comportamentele avute, fugind,
astfel, de responsabilitate, a nega sau minimaliza acele comportamente, ci înseamnă tocmai a ni
le asuma, oricât de inconfortabil ar fi aceasta. Iertându-ne pe noi înşine dobândim liberate
lăuntrică şi bucuria vieţii. Atunci vom putea avea relaţii mai bune şi cu cei din jurul nostru.
Aşadar, după ce ne-am împăcat pe noi înşine sau , mai correct spus am purces pe această cale,
căci cât timp trăim vor apărea noi şi noi situaţi în care trebuie să alegem , descoperim că
inevitabil o condiţie a păcii noastre lăuntrice este iertarea celorlalţi. Este posibil ca ei să nu îşi
ceară iertare, uneori poate nici nu realizează că ne-au făcut să suferim , însă desi pare că nu ne
gândim la asta , rănile există şi au nevoie să fie vindecate prin iertare. În primul rând, iertarea
începe cu decizia de a renunţa la resentimente şi gânduri de răzbunare. În a doua etapă a
procesului are loc reflecţia, evaluarea situaţiei - şi aici intervin justeţea, adevărul, criteriile
4

morale, examinarea lucidă a evenimentelor în toată amănunţimea şi din diverse puncte de

vedere. Dacă nu înţelegem exact ce s-a petrecut, ce iertăm în mod concret, iertarea nu se va
realiza. A treia etapă este iertarea prorpiu-zisă; este prosibil ca încă să simţim durere, să nu fim
liberi de resentimente şi mânie , dar totodată nu vrem să ne răzbunăm şi să tragem la răspundere
pe cel care ne-a făcut rău. Dacă rana este încă deschisă, nu suntem încă gata sa reface
comuniune, dar suntem deja gata să-I recunoaştem dreptul de a-şi continua viaţa celui care ne-a
rănit. Destinul lui nu este în puterea noastră, dar vrem (sau vrem să vrem) ca el să nu se chinuie,
să nu sufere sub povara vinovăţiei sale . Se săvârşeşte eliberarea, separarea reciprocă a celui
eliberat şi a celui lezat. Lanţurile resentimentului şi vinovăţiei sunt rupte. Poate fi bine uneori să
păstrăm distanţa, pe cea fizică şi uneori pe cea interioară. La distanţă omul se poate lşinişti şi îşi
poate vindeca rănile şi reface echilibrul sufeltesc. Culmea iertării este împăcarea, deplina
refacere a comuniunii. Aşadar, iertarea este adevărată şi autentică de la primul moment, când eu
îi recunosc necesitatea şi până la ultimul, când eu şi fostul duşman ne îmbrăţişăm cu bucurie.

Iertarea este o parte foarte importantă a vieţii noastre¸ în fiecare zi le iertăm rudelor şi celor
apropiaţi, prietenilor si colegilor o mulţime de greşeli şi de neînâelegeri neserioase, iar adeseori
şi serioase. Viaţa de familie este imposibilă fără iertare. Şi în pofida exerciţiului atât de fecvent,
aproape fiecare om are situaţii neiertate şi oameni cu care nu reuşeşte să se împace . Pentru unii,
această povară este mica şi aproape insesizabilă, se pierde în adăncurile istoriei vieţii sale, pentru
alţii este o sarcină apăsătoare ce deformează relaţiile cu cei din jur , îngreunând trecutul,
prezentul şi viitorul. În aceste situaţii din urmă, obstcolele pot fi depaşite cu ajutorul practicii
psihologice- cîteodată prin propriile foţe, alteori cu sprijinul celor apropiaţi.

Bibliografie:
1.Akhtar,S- Sursele bucuriei – curajul, rezilienţa,recunoştinţa, generozitatea. Iertarea şi
sacrificiul – Editura Trei, 2018
2.Arhipova, M & Mihailova, M. – Iertarea- Cum să ne împăcăm cu noi înşine şi cu ceilalţo.
Ed. Sophia, 2019
3 .Părintele Necula, Părintele Doboş – Împăcarea cu tine însuţi - Bookzone, 2022
4. http://www.dexonline.ro:8080/definitie/ierta
5