6

Dezvoltarea capacității
de a fi îngrijorat1
(1963)

Originea capacității de a fi îngrijorat reprezintă o problemă

complexă. Îngrijorarea este o caracteristică importantă în viața
socială. Când psihanaliștii caută origini, ei le caută de obicei în
dezvoltarea emoțională a individului. Dorim să aflăm etiologia
îngrijorării și momentul în care aceasta apare în dezvoltarea
copilului. Suntem, de asemenea, interesați de eșecul formării
unei capacități de a fi îngrijorat și de pierderea îngrijorării ce a
fost într‑o oarecare măsură achiziționată.
Termenul de „îngrijorare“ este folosit pentru a acoperi
într‑un fel pozitiv un fenomen care în felul negativ este aco­
perit de cuvântul „vinovăție“. Sentimentul de vinovăție este o
anxietate aflată în legătură cu conceptul de ambivalență și care
implică un grad de integrare a Eului individual într‑o aseme­
nea măsură, încât să permită retenția imago‑ului obiectului
bun în același timp cu ideea distrugerii acestuia. Îngrijorarea
presupune o integrare și o creștere și mai avansată ce prezintă
1
Lucrare prezentată la Topeka Psychoanalytic Society la 12 octombrie 1962 și publicată
prima dată în Bulletin of the Menninger Clinic, 27, pp. 167–176.

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

108 legături într‑un sens pozitiv cu sentimentul de responsabilitate
al persoanei, mai ales în ceea ce privește relațiile în care au
pătruns elementele pulsionale.
Îngrijorarea se referă la faptul că persoanei îi pasă sau că ea
se preocupă și că simte, dar și acceptă responsabilitatea. La nivel
genital, urmărind teoria cunoscută a dezvoltării, se poate spune
despre îngrijorare că reprezintă baza familiei, atunci când
amândoi partenerii în actul sexual — dincolo de plăcerea lor —
își iau responsabilitatea pentru rezultat. Mai mult, în totalitatea
vieții imaginative a unei persoane subiectul îngrijorării ridică
probleme mai mari decât atât, iar capacitatea de a avea un
sentiment de îngrijorare se află la baza tuturor fenomenelor de
joc și muncă constructivă. Ea aparține trăirii normale, sănă­
toase și merită atenția psihanalistului.
Există multe motive care ne fac să credem că sentimentul
de îngrijorare — cu sensul său pozitiv — apare în dezvoltarea
emoțională a copilului într‑o perioadă aflată înaintea celei
a complexului Oedip clasic, care la rândul său implică o rela­
ționare între trei persoane, fiecare fiind simțită ca o per­soană
întreagă de către copil. Nu trebuie de fapt să fim preciși în ceea
ce privește momentul, și aceasta pentru că cele mai multe
dintre procesele ce debutează în copilăria timpurie nu ajung de
fapt niciodată să fie întru totul achiziționate, ci continuă să fie
întărite prin creșterea ce are loc în copilăria mai târzie, apoi în
viața adultă și chiar la bătrânețe.
Este obișnuit să se descrie originea capacității de a simți
îngrijorarea în termeni de relație mamă–bebeluș, cu un bebeluș
care este deja o unitate formată și care percepe mama sau figu­
ra maternă ca pe o persoană întreagă. Aceasta este o dezvoltare
ce aparține în mod esențial perioadei de‑două‑corpuri.

D.W. Winnicott
 În orice teorie a dezvoltării copilului, anumite principii 109
sunt luate drept premise, mă refer aici la procesele de maturi­
zare a bebelușului și copilului în ceea ce privește psihologia, ca
și în ceea ce privește anatomia și fiziologia. Cu toate acestea,
în ceea ce privește dezvoltarea emoțională este cert că, pentru
ca potențialul maturizării să devină un fapt, sunt necesare
anumite condiții exterioare. Aceasta înseamnă că dezvoltarea
depinde de un mediu îndeajuns de bun și că, cu cât vom merge
în perioade mai timpurii cu studiul nostru asupra bebelușu­
lui, cu atât va fi mai adevărat că, în lipsa unei îngrijiri mater­ne
îndeajuns de bune, stadiile timpurii ale dezvoltării nu au cum
să aibă loc.
În dezvoltarea unui bebeluș se întâmplă foarte multe lucruri
înainte ca noi să ne putem referi la îngrijorare. Capacitatea de
a simți îngrijorarea este legată de sănătate, o capacitate care,
odată stabilită, presupune o organizare complexă a Eului
despre care nu putem gândi în alt fel decât ca despre o achi­
ziție, atât una pentru îngrijirea bebelușului și a copilului, cât și
o achiziție pentru procesele interioare de creștere ale bebe­lușu­
lui și ale copilului. Voi lua drept o premisă un mediu îndeajuns
de bun în etapele timpurii pentru a simplifica problema pe
care vreau să o examinez. În acest fel, cele pe care le voi descrie
vor merge pe căile complexe ale maturizării și vor depinde
pentru a se maturiza de îngrijirea îndeajuns de bună acordată
bebelușului și copilului.
Dintre multiplele etape care au fost descrise de către Freud
și de către psihanaliștii care l‑au urmat, voi alege o etapă care
implică folosirea termenului de „intricare“. Această etapă
reprezintă achiziționarea acelei dezvoltări emoționale în care
bebelușul trăiește pulsiuni erotice și agresive față de același

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

110 obiect în același timp. De partea erotică găsim atât căutarea
satisfacerii, cât și căutarea obiectului, iar de partea agresivă
găsim un complex format din furie ce antrenează erotismul
muscular și din ură ce implică retenția unui imago al obiectului
bun pentru comparație. Mai mult, în impulsul agresiv‑distructiv
total este inclus un tip primitiv de relație de obiect în care iu­
birea implică distrugere. O parte a acestor lucruri este în mod
necesar obscură cunoașterii, și nu trebuie de fapt să știu totul
despre originile agresivității ca să îmi pot urma argumentația,
deoarece iau drept premisă faptul că bebelușul a achiziționat
deja capacitatea de a combina trăirea erotică și agresivă în ceea
ce privește relația sa cu un obiect. Ambivalența a fost atinsă.
În momentul în care acestea au devenit o realitate a dez­
voltării copilului, el a reușit să trăiască ambivalența atât în
fantasmă, cât și în funcționarea corporală, din care derivă inițial
ca o elaborare fantasma. Mai mult, bebelușul începe să relațio­
neze cu obiecte care sunt din ce în ce mai puțin fenomene su­
biective și din ce în ce mai mult elemente percepute obiectiv ca
elemente „ne‑mine“. El a început să formeze un sine, o unitate
care este atât fizic conținută în pielea corpului, cât și integrată
psihologic. Mama a devenit în această etapă  — în mintea
copilului — o imagine coerentă, fiind acum aplicabil termenul
de „obiect întreg“. Această stare de lucruri, la început precară,
poate fi poreclită „stadiul de hopa‑mitică“, suprafața pe care
hopa‑mitică stă într‑un echilibru precar fiind mama care a
încetat să ia în brațe.
Această dezvoltare implică un Eu care începe să fie inde­
pendent de Eul auxiliar al mamei, și se poate spune acum că
există un interior al copilului și, în consecință, un exterior. Sche­
ma corporală a luat ființă și se dezvoltă rapid în complexitate.

D.W. Winnicott
De acum înainte bebelușul va trăi o viață psihosomatică. Reali­ 111
tatea psihică interioară, pe care Freud ne‑a învățat să o respec­
tăm, devine acum un lucru real pentru bebelușul care începe
să simtă că bogăția personală rezidă înăuntrul sinelui personal.
Această bogăție personală se dezvoltă din trăirea simultană a
iubirii și urii care implică achiziționarea ambivalenței, ale cărei
îmbogățiri și rafinări vor conduce la apariția îngrijorării. Cred
că este de ajutor să postulez existența pentru copilul imatur a
două mame — să le numesc oare mama‑obiect și mama‑mediu?
Nu am nicio intenție să inventez nume în care să ne înțe­
penim și care, în cele din urmă, să dezvolte o rigiditate și o
ten­dință obstructivă, dar pare indicat să folosim cuvintele „ma­
mă‑obiect“ și „mamă‑mediu“ în acest context pentru a descrie
diferența enormă pe care o percepe bebelușul între cele două
aspecte ale îngrijirii materne, mama ca obiect sau ca poseso­rul
obiectului parțial ce poate satisface nevoile urgente ale bebe­
lușului și mama ca persoana care îl păzește de imprevizibil și
care furnizează activ îngrijire, prin susținere și prin gestionarea
generală. Lucrul pe care bebelușul îl face în registrul tensiunii
Se‑ului și felul în care folosește obiectul în această privință mi
se par foarte diferite de felul în care bebelușul folosește mama
ca parte a mediului total.1
În acest limbaj mama‑mediu este aceea care primește tot
ceea ce putem numi afecțiune și coexistență sensibilă, pe când
mama‑obiect este aceea care devine ținta trăirii excitate susți­
nute de tensiunea pulsională brută. Ipoteza mea este aceea că
îngrijorarea apare în viața bebelușului ca o trăire foarte sofis­
ticată a aducerii împreună în mintea bebelușului a mamei‑obiect
1
Aceasta este o temă dezvoltată recent într‑o carte de către Harold Searls (1960).

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

112 și a mamei‑mediu. Aportul mediului continuă să fie de o im­
portanță vitală în acest moment, însă bebelușul începe să fie
capabil să aibă acea stabilitate lăuntrică ce aparține dezvoltării
independenței.
În circumstanțe favorabile, în care bebelușul a atins etapa
necesară în dezvoltarea personală, el se va întâlni cu o nouă
intricare. Pe de o parte există trăirea deplină și fantasma rela­
ționării de obiect bazată pe pulsiune, obiectul fiind folosit fără
grija consecințelor, folosit neîndurător (dacă folosim termenul
ca o descriere a ceea ce se întâmplă din perspectiva noastră),
iar pe de altă parte există relația mai silențioasă cu mama‑me­
diu. Aceste două lucruri se întâlnesc, iar rezultatul este unul
complex, și aș dori să descriu întocmai acest rezultat.
Circumstanțele favorabile necesare în această etapă sunt
următoarele: mama trebuie să continue să fie vie și disponibilă,
disponibilă fizic și disponibilă în sensul de a nu fi preocupată
de altceva. Mama‑obiect trebuie să fie descoperită ca supra­
viețuind episoadelor pulsionale care în această etapă au achi­
ziționat întreaga forță a fantasmelor sadic‑orale și a altor
rezultate ale intricării. De asemenea, mama‑mediu are o funcție
specială, aceea de a continua să fie ea însăși, să fie empatică
pentru bebelușul ei, să fie acolo pentru a recepționa gesturile
spontane și să fie plăcut impresionată.
Fantasma asociată pulsiunilor sângeroase ale Se‑ului conține
atac și distrugere. Nu este numai faptul că bebelușul își ima­
ginează că mănâncă obiectul, ci, de asemenea, că bebelușul
vrea să ia în posesie conținuturile obiectului. Faptul că obiectul
nu este distrus se datorează propriei sale capacități de a supra­
viețui și nu faptului că bebelușul ar fi protejat obiectul. Aceasta
este una dintre laturile problemei.

D.W. Winnicott
 Cealaltă parte a problemei este cea legată de relația bebe­ 113
lușului cu mama‑mediu și, din acest punct de vedere, poate
apărea o protejare atât de intensă a mamei, încât bebelușul să
se inhibe sau să se îndepărteze. Acesta este un element pozitiv
în ceea ce privește experiența înțărcatului și unul dintre
motivele pentru care unii bebeluși se înțarcă de la sine.
În circumstanțe favorabile ajunge să fie construită o tehnică
de a soluționa această formă complexă a ambivalenței. Bebe­
lușul trăiește angoasă deoarece, dacă el consumă mama, o s‑o
piardă, dar această angoasă ajunge să fie modificată prin fap­
tul  că bebelușul are de făcut o contribuție la existența ma­
mei‑mediu. Apare o încredere crescândă în faptul că vor exista
ocazii de a contribui, de a oferi mamei‑mediu o încredere care
face bebelușul capabil să‑și suporte angoasa. Angoasa, supor­
tată în acest fel, se alterează în sens calitativ și devine sentiment
de vinovăție.
Pulsiunile conduc la o utilizare neîndurătoare a obiectelor
și, în consecință, la un sentiment de vinovăție care este susținut
și alinat prin contribuția la mama‑mediu pe care bebelușul
poate să o facă în decursul acelorași câtorva ore. Mai mult,
ocazia de a oferi și de a face reparație, pe care mama‑mediu o
asigură prin prezența ei de încredere, îl face pe copil să poată
deveni din ce în ce mai îndrăzneț în a‑și trăi pulsiunile, cu alte
cuvinte eliberează viața pulsională a bebelușului. În acest fel
vinovăția nu este simțită, ci există într‑un stadiu dormant sau
potențial, ea apărând (ca tristețe sau dispoziție depresivă) doar
dacă ocazia pentru reparație nu își face apariția.
În momentul în care încrederea în acest ciclu benign și în
așteptarea ocaziei este stabilită, sentimentul de vinovăție legat
de pulsiunile Se‑ului se modifică din nou, iar din acest punct

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

114 putem folosi un termen pozitiv, cum ar fi „îngrijorarea“. Bebe­
lușul devine treptat capabil să fie îngrijorat, să‑și asume res­
ponsabilitatea pentru propriile impulsuri emoționale și pentru
funcțiile ce țin de acestea. Acest fenomen furnizează unul
dintre elementele constructive fundamentale din joc și muncă.
În cursul procesului de dezvoltare, ocazia de a contribui a fost
aceea care a favorizat apariția îngrijorării la copil.
O caracteristică ce trebuie să fie remarcată în special în ceea
ce privește ideea de angoasă ce este „suportată“ este aceea că
o integrare în timp se adaugă integrării mai degrabă statice din
stadiile mai timpurii. Timpul este menținut în curgere de către
mamă și acesta este unul dintre aspectele funcționării sale ca
Eu auxiliar, dar, treptat, bebelușul ajunge să aibă un simț per­
sonal al timpului care la început durează doar o scurtă peri­
oadă. Acest lucru este același cu capacitatea bebelușului de a
ține viu imagoul matern în lumea interioară ce conține, de ase­
menea, elementele fragmentare, benigne și persecutorii ce iau
naștere din trăirea pulsională. Lungimea perioadei de timp în
care un copil poate ține viu un imago în realitatea psihică inte­
rioară depinde în parte de procesele de maturizare și în parte
de starea organizărilor defensive interioare.
Am schițat câteva aspecte ale originilor îngrijorării în eta­
pele timpurii în care prezența continuă a mamei are o valoare
deosebită pentru bebeluș, în special pentru ca viața pulsională
să dobândească libertatea de exprimare, însă acest echilibru
trebuie să fie achiziționat în mod repetat. Putem lua în consi­
derare cazul evident al gestionării în adolescență sau cazul la
fel de evident al pacientului psihiatric pentru care terapia
ocupațională este adesea un început de drum spre o relaționare
constructivă cu societatea. Sau să ne gândim la un doctor și la

D.W. Winnicott
nevoile acestuia. Dacă îl lipsim de munca sa, unde va ajunge 115
el? El are nevoie de pacienții lui și de ocazia de a‑și folosi com­
petența, cum au și ceilalți.
Nu voi elabora prea amplu tema lipsei de achiziționare a
îngrijorării sau a pierderii acestei capacități care a fost oarecum
achiziționată. Pe scurt, eșecul mamei‑obiect de a supraviețui
sau al mamei‑mediu de a furniza ocazii fiabile pentru reparație
conduce la o pierdere a capacității de a simți îngrijorarea și la
înlo­cuirea acesteia cu angoase brute și cu apărări brute, cum ar
fi scindarea sau dezintegrarea. Discutăm frecvent despre
angoasa de separare, dar ceea ce încerc eu să descriu este ce se
întâmplă între mame și bebelușii acestora și între copii și
părinții acestora atunci când nu există separare și atunci când
continuitatea externă a îngrijirii copilului nu este întreruptă.
Încerc să dau seamă de lucrurile care se întâmplă când sepa­
rarea este evitată.
Pentru a‑mi ilustra comunicarea voi da câteva exemple din
munca clinică. Nu vreau să sugerez însă că mă refer la întâm­
plări rare. Probabil că orice psihanalist ar putea furniza măcar
un exemplu în cursul unei săptămâni, și trebuie reamintit că în
orice exemplu clinic luat dintr‑o analiză vom găsi o pleiadă de
mecanisme psihice pe care analistul trebuie să poată să le în­
țeleagă și care aparțin stadiilor mai târzii ale dezvoltării indi­
vidului și apărărilor numite nevrotice. Acestea pot fi ignorate
doar când pacientul se află în transfer într‑o stare de regresie
severă la dependență și este, în consecință, un bebeluș în
îngrijirea unei figuri materne.
Exemplul I. Voi cita pentru început cazul unui băiețel de
12 ani pe care am fost rugat să‑l examinez. Era un băiat a cărui
dezvoltare spre înainte îl conducea către depresie, care includea

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

116 o mare cantitate de ură și de agresivitate inconștientă, și a cărui
dezvoltare spre înapoi, dacă îmi permiteți expresia, îl făcea să
vadă fețe, să aibă trăiri oribile, pentru că erau vise avute în stare
de trezie, o halucinoză. Putea fi observată o bună forță a Eului
acestui băiat, demonstrată și de stările sale depresive. Un mod
în care această forță a Eului s‑a arătat în interviu a fost după
cum urmează:

A desenat un coșmar, cu o creatură masculină enormă, cu

coarne amenințând un sine minuscul, un sine „furnică“. L‑am
întrebat dacă s‑a visat vreodată în rolul bărbatului uriaș cu
coarne având ca furnică pe altcineva, cum ar fi fost fratele său,
pe când acesta era bebeluș. A admis acest lucru. Văzând că el
nu a respins interpretarea mea despre ura lui față de fratele
său, i‑am oferit ocazia de a‑mi spune ceva despre potențialul
lui reparator. Acesta și‑a făcut apariția într‑un mod natural în
descrierea meseriei de frigotehnist a tatălui său. L‑am întrebat
ce‑ar vrea să se facă el într‑o bună zi. Nu avea „nici cea mai
mică idee“ și era mâhnit. Apoi a relatat „nu un vis trist, ci cum
ar fi un vis trist: tatăl său mort“. Stătea să plângă. În această
etapă a interviului a existat o lungă perioadă de timp în care
nu prea s‑a întâmplat mare lucru. Către sfârșit, băiatul a spus
foarte timid că i‑ar plăcea să devină om de știință.

În felul acesta el a arătat că se poate gândi pe sine ca și

contribuind. Deși poate că el nu avea capacitatea necesară,
avea ideea. Ca din întâmplare, urmând acest drum, el ar fi
ajuns înaintea tatălui său, deoarece, după cum spunea el, slujba
tatălui său era departe de a fi una a unui om de știință, el era
„doar mecanic“.

D.W. Winnicott
 Am simțit atunci că interviul ar putea să ia sfârșit în cadrul 117
acelei ședințe; am simțit că băiatul putea să plece fără să fie
tulburat de ceea ce făcusem. Interpretasem distructivitatea sa
potențială, dar era adevărat și că el avea constructivitatea în
structura sa. Faptul că m‑a lăsat să aflu că el avea un scop în
viață i‑a dat posibilitatea să plece fără să simtă că mă făcuse
să gândesc despre el doar ca despre un distrugător plin de ură.
Și nici măcar nu‑l reasigurasem.
Exemplul al II‑lea. Un pacient cu care făceam psihoterapie a
în­ceput o ședință spunându‑mi că se dusese să‑și vadă unul
dintre pacienți la lucru. Cu alte cuvinte, el ieșise din rolul tera­
peutului ce se confruntă cu pacientul în cabinet și se dusese
să‑și vadă pacientul la serviciu. Slujba pacientului meu era una
de o înaltă calificare, iar acesta din urmă era plin de succes în
această muncă specială care implica mișcări rapide care în
ședințele terapeutice păreau să nu aibă niciun sens, dar care îl
făceau să se miște pe canapea ca și cum ar fi fost posedat. Deși
se îndoia de oportunitatea faptului de a se fi dus să‑și vadă
pacientul la muncă, pacientul meu simțea că făcuse pro­babil
un lucru bun. Apoi, a adus vorba despre propriile activi­tăți din
vacanță. Avea o grădină și îi plăcea foarte mult să se implice
în tot felul de munci fizice și de activități constructive, și îi
plăceau sculele, pe care le folosea intens.
Am fost alertat de importanța activităților lui constructive
din cauza faptului că‑mi spusese că fusese să‑și vadă pacientul
la muncă. Pacientul meu se întorsese la o temă ce fusese im­
portantă în ultima vreme a analizei sale, și anume cea că diver­
se scule inginerești erau importante. Pe drum către ședința
de analiză se oprea adesea și se uita la o mașină‑unealtă în
vitrina unui magazin aflat lângă casa mea. Scula avea niște

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

118 dinți superbi. Acesta era modul în care pacientul meu ajungea
la agresivitatea lui orală, la impulsul primitiv de iubire, cu
toată neîndurarea și distructivitatea sa. Putem numi acest fapt
„a mânca în relația de transfer“. Tendința tratamentului său
era către această neîndurare și iubire primitivă, iar rezistența
ce se opunea atingerii straturilor profunde ale acestei zone era
colosală. Aveam de‑a face cu o nouă integrare și cu o îngrijorare
în ceea ce privește supraviețuirea analistului.
La apariția acestui nou material legat de iubirea primitivă și
de distrugerea analistului existaseră deja și anumite referiri la
munca constructivă. Când am făcut interpretarea pe care pa­
cientul avea nevoie să o primească de la mine, și anume aceea
despre faptul de a mă distruge (mânca), aș fi putut să‑i
reamintesc de ceea ce spusese despre a construi. Aș fi putut
să‑i spun că așa cum el își văzuse pacientul muncind și acest
fapt dăduse sens mișcărilor lui nebunești, tot așa aș fi putut
să‑l văd și eu muncind în grădină, folosind scule pentru a‑și
înfrumuseța proprietatea. El putea tăia prin pereți și copaci, și
toate ar fi fost însoțite de o plăcere imensă. Această activitate
ieșită din contextul unui scop constructiv ar fi fost un episod
maniacal fără sens, o nebunie de transfer.
Ar trebui spus că ființele umane nu pot să accepte un scop
distructiv în încercările lor foarte timpurii de iubire. Însă ideea
de distrugere a mamei‑obiect în cursul iubirii poate fi tolerată
dacă persoana care se îndreaptă către ea are la îndemână
dovada unui scop constructiv și a unei mame‑mediu pregătite
să accepte reparația.
Exemplul al III‑lea. Un pacient a intrat în cabinet și a remarcat
un magnetofon. Acesta i‑a dat idei și, în timp ce se întindea pe
ca­napea și se aduna la un loc pentru munca din ședința de

D.W. Winnicott
analiză, spuse: „Îmi place să mă gândesc că atunci când voi fi 119
terminat tratamentul, ceea ce mi s‑a întâmplat aici va fi de
folos lumii într‑un fel sau altul“. Nu am spus nimic, dar mi‑am
notat în minte că această remarcă ar fi putut indica faptul că
pacientul se apropia de una dintre răbufnirile de distructivitate
cu care trebuise să mă confrunt în mod repetat în cei doi ani
de tratament cu el. Înainte ca ședința să ia sfârșit, pacientul
dobândise cu adevărat o nouă conștientizare a invidiei sale față
de mine, invidie ce rezulta din faptul că gândea că sunt un
analist bun. El a avut impulsul de a‑mi mulțumi pentru faptul
de a fi bun și pentru faptul că eram capabil să fac ce avea el
nevoie să fac. Ajunseserăm și înainte în aceste puncte, dar
acum el era mai mult decât în ocaziile trecute în contact cu sen­
timentele lui distructive împotriva a ceea ce ar fi putut fi numit
un obiect bun, analistul său.
Când am făcut legătura între aceste două lucruri el a spus
că suna corect, dar a adăugat că ar fi fost teribil dacă eu aș fi
făcut interpretarea pe baza primei sale remarci, adică aș fi pre­
luat dorința lui de a fi de folos și i‑aș fi spus că aceasta ar fi
indicat o dorință inconștientă de a distruge. Trebuise ca el să
ajungă la nevoia lui de a distruge înainte ca eu să bag de seamă
reparația și trebuise să ajungă la aceasta în ritmul și în felul
propriu. Fără niciun dubiu, capacitatea lui de a gândi, să fie în
cele din urmă de folos, fusese cea care făcuse posibil ca el să
intre într‑un contact mai apropiat cu propria distructivitate.
Însă efortul constructiv este fals și lipsit de sens dacă, așa cum
a spus el, nu s‑a ajuns înainte de acesta la distructivitate.
Exemplul al IV‑lea. O adolescentă era în tratament la o tera­
peută care, în același timp, o avea și sub îngrijire acasă,
împreună cu propriii copii. Acest aranjament avea avantaje și
dezavantaje.

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat

120 Fata era foarte bolnavă și, în momentul descris, mi‑aduc
aminte că își revenea dintr‑o lungă perioadă de regresie la de­
pendență și la o etapă infantilă. Ea nu mai era în regres în rela­
ția sa cu acel cămin și cu acea familie, însă se afla încă într‑o
stare foarte specială în cadrul limitat al ședințelor de terapie,
care aveau loc într‑un moment fixat, în fiecare zi.
A existat o perioadă în care fata a exprimat cea mai profun­
dă ură față de terapeută (care avea grijă de ea, dar o și trata).
Toate erau bune în restul zilei, însă în timpul terapiei terapeuta
era distrusă strașnic și în mod repetat. Este dificil de descris
intensitatea urii fetei față de terapeută și, de fapt, intensitatea
anihilării acesteia. Nu avea de‑a face cu cazul unui terapeut
plecând să‑și vadă pacientul la muncă, de vreme ce terapeuta
avea grijă de fată tot timpul, iar între cele două aveau loc două
relații separate care se desfășurau simultan. În timpul zilei au
început să se întâmple tot felul de lucruri noi: fata a început
să vrea să ajute la curățenie, să șteargă praful, să fie de folos.
Acest ajutor era ceva absolut nou și nu fusese niciodată ceva
caracteristic în comportamentul acestei fete, nici acasă la ea și
nici măcar înainte ca ea să sufere de forma acută a bolii. Iar
toate acestea se întâmplau silențios (dacă putem spune așa)
odată cu teribila distructivitate pe care fata începuse să o des­
copere în aspectele primitive ale iubirii ei, la care ajunsese în
relația ei cu terapeuta în ședințele de terapie.
Puteți constata și aici o repetiție a aceleiași idei. Desigur,
faptul că pacienta devenea conștientă de propria distructivitate
făcea posibilă activitatea constructivă ce apăruse în timpul
zilei. Dar în acest moment doresc să vă explic în mod clar întocmai
implicația inversă. Experiența constructivă și creativă era aceea
care făcea posibil ca fata să ajungă în contact cu trăirea propriei
distructivități, și astfel au apărut condițiile din tratament pe

D.W. Winnicott
care am încercat să vi le descriu. Capacitatea de a simți îngri­ 121
jorarea nu este numai un punct nodal al maturizării, ci depinde,
de asemenea, și de existența unui mediu emoțional care să fi
fost îndeajuns de bun pentru o perioadă de timp.

Rezumat
Îngrijorarea, în felul în care am folosit aici termenul, descrie
legătura dintre elementele distructive din relațiile pulsionale
cu obiectele, pe de o parte, și celelalte aspecte, pozitive, ale
relaționării, pe de altă parte. Ipoteza este aceea că îngrijora­
rea  aparține unei perioade care precedă complexul Oedip
clasic, care este o relație între trei persoane întregi. Capacitatea
de a simți îngrijorarea aparține relației de‑două‑corpuri între
bebeluș și mamă sau substitutul de mamă.
În circumstanțe favorabile, mama, prin faptul de a continua
să fie vie și disponibilă, reușește să fie atât mama care primește
în întregime pulsiunile Se‑ului bebelușului, cât și mama care
poate fi iubită ca o persoană și în raport cu care poate fi făcută
reparația. În acest fel, angoasa legată de pulsiunile Se‑ului și
de fantasmele generate de acesta devine tolerabilă pentru
bebeluș, care poate astfel trăi vinovăția sau poate să o mențină
în așteptarea unei ocazii de a face reparație în ceea ce privește
această angoasă. Acestei vinovății care este menținută fără să
fie simțită ca o vinovăție îi conferim numele de „îngrijorare“.
În etapele primitive ale dezvoltării, în cazul în care nu există o
figură maternă de încredere pentru a primi gestul reparator,
vinovăția devine intolerabilă, iar îngrijorarea nu poate să fie
resimțită. Eșecul reparației conduce la o pierdere a capacității
de a simți îngrijorarea și la înlocuirea acesteia cu forme pri­
mitive de vinovăție și angoasă.

Procesele de maturizare n Dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat