CÂTEVA ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII EMOȚIONALE TIMPURII

A COPILULUI

Rodica Pantelie

Donald W. Winnicott este unul dintre teoreticienii psihanalizei care se apleacă cu

maximă sensibilitate asupra problemei dezvoltării copilului, acordând în egală măsură atenție
contribuției aduse de copil și de mamă în evoluția copilului. Winnicott merge, într-o anumită
măsură, pe linia deschisă de Melanie Klein, de aplecare asupra dezvoltării infantile primitive
ca suport pentru înțelegerea dezvoltării umane în general.
El vede dezvoltarea copilului ca pe o călătorie, în care acesta, venind cu factorii
personali, care-i condiționează devenirea, se mișcă pe acest drum într-un mediu care poate
face ca această călătorie să fie una fericită sau pasionantă. Miza acestei călătorii este trecerea
de la statutul de dependență și existare prin mamă la statutul de persoană umană sănătoasă,
independentă și capabilă de creație.
Drumul parcurs presupune 3 etape: dependența absolută, dependența relativă și drumul
spre independență. Fiecare dintre aceste etape au procese specifice și progrese specifice,
întâlniri favorabile sau nefavorabile.
Prima etapă, aceea a dependenței absolute, se referă la stadiile cele mai timpurii de
dezvoltare a bebeluşului. În această perioadă, bebeluşul este, în egală măsură, şi paradoxal,
dependent şi independent: este dependent pentru că procesele de maturizare şi tendinţele
înnăscute ale copilului au o realitate proprie şi nimeni nu le poate schimba. Dar, în egală
măsură, procesele de maturizare depind de aportul mediului. Cu alte cuvinte, mediul nu îl
creează pe copil, ci îl face pe copil, în condiţii optime, să-şi realizeze potenţialul. Bebeluşul
are: o constituţie, tendinţe înnăscute de dezvoltare („zona liberă de conflict în Eu”), motilitate
și sensibilitate, și pulsiuni, implicate în tendința de dezvoltare, cu schimbarea dominației
zonei. Mama este cea care furnizează un cadru în care constituția bebelușului poate începe să
se facă văzută, în care tendințele de dezvoltare încep să se desfășoare și în care bebelușul
începe să experimenteze mișcările spontane și să ia în stăpânire senzațiile, care sunt adecvate
acestei faze timpurii a vieții.
Dependența relativă presupune capacitatea bebelușului de a lua cunoștință de nevoia
sa de anumite detalii ale îngrijirii materne și perceperea faptului că le poate lega de
impulsurile personale.
 Trecerea spre independenţă – bebeluşul dezvoltă mijlocul de a se descurca şi fără
îngrijire propriu-zisă. Se realizează prin acumularea amintirilor despre îngrijire, proiectarea
nevoilor personale şi introiectarea detaliilor îngrijirii, dezvoltarea unei încrederi în mediu. Se
dezvoltă înţelegerea intelectuală.
În stadiile foarte timpurii ale dezvoltării unui bebeluş, funcţionarea Eului trebuie luată
ca ceva inseparabil de faptul existenţei bebeluşului ca persoană. Eul apare cu mult înainte ca
termenul de Sine să aibă vreo semnificaţie. Inceputul copilului este atunci cand incepe Eul.
Ideea de Sine apare abia după ce copilul începe să folosească intelectul pentru a-i cunoaste si
intelege pe ceilalti si pozitia lor fata de el. Forţa Eului depinde de capacitatea mamei de a veni
în întâmpinarea dependenţei absolute a bebeluşului în perioada de început, într-o etapă care
precede momentul în care bebeluşul o separă pe mamă de sine.
Pentru a oferi un model de înțelegere a rolului pe care îl joacă mama în această
devenire a copilului, Winnicott introduce conceptul de „preocupare maternă primară”, care
definește o stare foarte specială a mamei, dezvoltată gradat în timpul sarcinii și mai ales în
ultima perioadă de sarcină și care durează câteva săptămâni după nașterea copilului. Este
definită ca o stare de înaltă sensibilitate a mamei la nevoile copilului, care poate fi asemănată
cu o stare patologică, de retragere, disociată, o fugă, dar care, în acest context, este singura
cale pentru ca mama, cu mult înaintea perioadei verbale a copilului, să poată înțelege care
sunt nevoile lui. Femeia este identificată cu bebelușul său și total dedicată satisfacerii nevoilor
acestuia. Mama trebuie să fie sănătoasă pentru a dezvolta această stare, și în egală măsură,
pentru a ieși din această stare, pe măsură ce bebelușul o eliberează („mama devotată
obișnuită”). Un aspect important de reținut este faptul că mama însăși se află, în această etapă,
în stare de dependență, vulnerabilă, având nevoie de întreaga susținere a mediului. De aici,
folosirea termenului de dependență absolută, pentru a defini această perioadă.
Grija maternă îl face pe copil să poată trăi şi să se poată dezvolta, în ciuda incapacităţii
lui de a controla sau de a se simţi răspunzător de ceea ce este rău şi bun în mediu.
Nevoile unui bebeluș nu se rezumă la tensiuni pulsionale, ci întreaga dezvoltare a
Eului bebelușului prezintă nevoi proprii. Bebelușul nu este doar o persoană care devine
înfometată și ale cărei pulsiuni instinctuale pot fi satisfăcute sau frustrate. El este o ființă
imatură, care se află tot timpul pe muchia angoasei de negândit (de a se face bucăţi, de a
cădea la nesfârşit, de a nu avea nici o legătură cu corpul, de a nu avea nici o orientare), care
poate fi ținută la distanță doar prin această funcție a mamei, de a se pune în locul bebelușului
și de a înțelege de ce are nevoie în gestionarea generală a corpului și a persoanei. Iubirea, în
această etapă, poate fi exprimată doar în termeni de îngrijire corporală
 Atunci când lucrurile se desfăşoară bine în îngrijirea maternă, bebeluşul nu are cum să
îşi dea seama de ceea ce este oferit şi nici de pericolul ce a fost prevenit. În aceste condiţii,
potenţialul înnăscut devine el însuşi o continuitate a existenţei. El devine conştient doar
atunci când lucrurile nu se desfăşoară favorabil, şi atunci el devine conştient nu de eşecul
îngrijirii materne, ci de reacţiile pe care le generează în el ingerinţele, consecinţe ale acestui
eşec matern. „A reacționa” întrerupe existența și o anihilează. Mediul de susținere are tocmai
această funcție de a reduce la minimum o ingerință la care bebelușul trebuie să reacționeze și
care ar avea ca rezultat anihilarea existenței personale. Dacă a reacționa la ingerințe devine un
model pentru bebeluș, avem de a face cu o interferență serioasă cu tendința naturală ce există
în bebeluș de a deveni o unitate integrată, capabilă să continue prin a avea un sine cu un
trecut, un prezent și un viitor.
Dacă bebelușul nu este pus în situația de a reacționa la ingerințe, funcțiile corporale ale
bebelușului oferă o bază pentru construirea unui Eu corporal. Astfel, este pusă baza viitoarei
sănătăți psihice.
Ingrijirea parentală, si mai ales cea materna, presupune susţinere, manuire si
prezentarea obiectelor.
În faza de susţinere, caracteristicile bebeluşului sunt: procesul primar, identificarea
primară, autoerotism şi narcisism primar. Susţinerea protejează de agresiunea fiziologică, ţine
cont de sensibilitatea pielii bebeluşului (atingere, temperatură, sensibilitate auditivă,
sensibilitate vizuală, sensibilitate faţă de cădere) şi de lipsa de cunoaştere a bebeluşului despre
existenţa a orice altceva decât sine. De asemenea, susţinerea include întreaga rutină a îngrijirii
de-a lungul zilei şi a nopţii, care este particularizată în funcţie de bebeluş şi urmează minimele
schimbări de zi cu zi, care ţin de creşterea şi dezvoltarea fizică şi psihică a copilului.
Susţinerea implică, în special, ţinerea fizică în braţe a bebeluşului, care e o formă de iubire.
Înainte de satisfacerea pulsională (hrănire) sau de relaţia de obiect (relaţia cu sânul),
una dintre sarcinile acestei perioade este legată de organizarea Eului (Eul bebeluşului, care
este susţinut de Eul mamei). Baza satisfacerilor pulsionale şi a relaţiilor de obiect se află în
mânuirea şi gestionarea generală şi în îngrijirea acordată bebeluşului.
În dezvoltarea copilului, evoluţia Eului se caracterizează prin diverse tendinţe sau
procese care debutează foarte timpuriu: integrarea (în timp şi spaţiu, ca tendinţă principală în
procesul de maturizare), personalizarea (Eul se bazează pe un Eu corporal, dar numai în
cazul în care lucrurile merg bine la întâlnirea dintre bebeluş şi mediu, persoana bebeluşului
începe să fie legată de corp şi de funcţiile corporale, având pielea ca membrană limitantă),
aprecierea timpului și a spațiului, ca și a altor proprietăți ale realității, adică înțelegerea şi
iniţierea relaţiilor cu obiectele.
Winnicott postulează o lipsă de integrare primară. Bebelușul are nevoie ca toate
bucățile și părțile sale să fie cunoscute de o singură persoană, ceea ce înseamnă, pentru el, a se
simți integrat în persoana mamei. Această tendință spre integrare este favorizată de două
seturi de experiențe: tehnica îngrijirii bebelulușului și experiențele instinctuale acute, care
dinăuntru tind să strângă personalitatea la un loc. Majoritatea bebelușilor sunt avansați pe
drumul lor spre integrare în timpul anumitor perioade ale primelor 24 ore ale vieții lor. Totuși,
pentru perioade lungi de timp, bebelușului nu îi pasă dacă este mai multe bucăți sau o ființă
întreagă, dacă trăiește în fața mamei sale sau în propriul corp. Aceasta, însă, numai cu condiția
ca, din când în când, să se strângă la un loc și să simtă ceva. În raport cu mediul, bucățile de
tehnică a îngrijirii, de trăsături, mirosuri, sunete sunt doar treptat îmbinate împreună într-o
singură ființă, mama.
La fel de importantă ca integrarea este și dezvoltarea sentimentului că o anumită
persoană este într-un anumit corp, al unui anumit individ. Experiențele instinctuale și
experiențele repetate ale îngrijirii corporale construiesc treptat o personalizare satisfăcătoare.
În ceea ce privește adaptarea la realitate, aceasta se construiește de la modul în care se
întalnesc nevoile bebelușului și ale mamei. Bebelușul are nevoi instinctive imperioase și la
idei de distrugere. Mama are un sân și puterea de a produce lapte, ca și ideea că i-ar plăcea să
fie atacată de un bebeluș înfometat. Pentru ca aceste două fenomene să intre în legătură, e
nevoie ca mama și bebelușul să trăiască o experiență împreună. Mama este cea care trebuie să
creeze această situație, care să ducă la prima legătură pe care bebelușul să o facă cu un obiect
extern, un obiect care este extern sinelui din punctul de vedere al copilului. Atunci când avem
această suprapunere între cele doua aspecte, apare un moment de iluzie, o bucată de
experiență pe care bebelușul o ia ca fiind fie halucinația lui, fie un lucru aparținând realității
externe. Atunci când bebelușul se îndreaptă spre sân, excitat și pregătit să halucineze ceva
potrivit pentru a fi atacat, apare sfârcul real, iar bebelușul poate simți că acela a fost sfârcul pe
care l-a halucinat. Ideile lui sunt îmbogățite cu detalii reale ale vederii, mirosului, tactului,
urmând ca, data viitoare, acest material să fie folosit în cadrul halucinației. Ca urmare, copilul
va începe să construiască capacitatea de a conjura ceea ce este cu adevărat disponibil. Mama
trebuie să continue să furnizeze acest tip de experiență. Doar prin monotonie, o mamă poate
adăuga profitabil bogăție, adică să furnizeze, în mod constant bucăți simplificate de lume, pe
care bebelușul să ajungă să le cunoască prin intermediul ei (prezentarea obiectului).
 În cadrul celei mai primitive stări, obiectul se comportă conform unor legi magice:
există când este dorit, se apropie de tine, când te apropii de el, rănește când este rănit; dispare
când nu este dorit (cea mai înspăimântătoare caracteristică și singura anihilare reală – a nu
dori, ca rezultat al satisfacției înseamnă a anihila obiectul). La început, e necesar un simplu
contact cu realitatea externă sau împărtășită, prin aceea că bebelușul halucinează și lumea
prezintă, însoțit de momente de iluzie din partea bebelușului, în care consideră halucinația și
lumea ca fiind identice, când de fapt nu a fost niciodată așa. Pentru ca această iluzie să se
producă în mintea bebelușului, trebuie ca o ființă umană să prezinte, în mod continuu,
bebelușului lumea, într-o formă care să poată fi înțeleasă și, într-un mod limitat, potrivită
pentru nevoile bebelușului. Sarcina mamei este mijlocită de faptul că bebelușul are
capacitatea, atunci când această situație a funcției materne de suport a Eului este operativă, de
a se relaționa la obiecte subiective. Bebelușul poate avea contact cu principiul realității pe
anumite porțiuni, din când în când, dar nu peste tot și nu tot timpul. Adică, bebelușul va reține
zone de obiecte subiective, la un loc cu alte zone, în care există o oarecare relaționare cu
obiectele percepute obiectiv, obiecte „ne-mine”.
În cazurile în care nu există o îngrijire maternă suficientă de bună, bebelușul nu-și
poate începe maturizarea Eului sau dezvoltarea Eului este tulburată în anumite experiențe, de
importanță vitală.
Fenomenele de creștere a Eului, pot fi puse în legătură directa cu aspectele îngrijirii
bebelușului. Astfel, integrarea poate fi corelată cu susținerea (holding), personalizarea cu
mânuirea (handling) și relațiile de obiect, cu funcția maternă de prezentare a obiectelor.
Integrarea emerge din elemente motorii și senzoriale, care vor dobândi o tendință
spre un sens al existatului. Obținerea integrării reprezintă unitatea. La început, apare „eu”,
care implică „tot restul este ne-mine”; apoi, apare „eu sunt, eu exist, eu adun experiențe și mă
îmbogățesc și am o interacțiune introiectivă și proiectivă cu ne-mine, lumea propriu-zisă a
realității împărtășite” și, mai târziu, se poate adăuga „eu primesc înapoi (ca o față văzută într-
o oglindă) dovada de care am nevoie că am fost recunoscut ca o ființă”. În circumstanțe
favorabile, pielea devine granița dintre „mine” și „ne-mine”, astfel încât putem spune că
psyche a ajuns să trăiască în soma, fiind inițiată o viață individuală psihosomatică.
Mânuirea ofera acel aport al mediului ce corespunde, oarecum, cu stabilirea unui
parteneriat psihosomatic. În lipsa unei mânuiri active și adaptative îndeajuns de bune, sarcina
internă se poate dovedi dificilă și se poate dovedi imposibil ca o relație între psyche și soma
să se stabilească în acest stadiu de dezvoltare.
 Inițierea relaționării cu obiectele nu poate avea loc fără un aport al mediului în ceea ce
privește prezentarea obiectelor, făcut într-un asemenea mod, încât bebelușul să creeze
obiectul. Modelul este urmatorul: bebelușul dezvoltă o așteptare vagă, care își are originea
într-o nevoie neformulată. Mama ce se adaptează prezintă un obiect sau o manipulare care
vine în întâmpinarea nevoii bebelușului. Ca urmare, bebelușul va începe să aibă nevoie
întocmai de ceea ce îi prezintă mama. Bebelușul ajunge să aibă încredere în propria capacitate
de a crea obiecte și de a crea lumea propriu-zisă. Mama îi oferă bebelușului o scurtă perioadă
în care omnipotența e o problemă de trăire. Începuturile relaționării cu obiectele depinde de
condițiile atât interne, cât și externe bebelușului, care transformă o hrănire la sân
satisfăcătoare într-o experiență a Eului.

Am trecut in revista doar câteva dintre contributiile lui Winnicott la înțelegerea

dezvoltării ființei umane. Teoria sa este mult mai complexă, și, în egală măsură, prezintă un
mare interes modul în care Winnicott originează patologia adultă în dificultățile din
dezvoltarea copilului, păstrând accentul asupra importanței întâlnirii dintre potențialul
copilului și mediu.