Teorii psihodinamice a

dezvoltării umane.
Margaret Mahler
John Boulby

Lector universitar, drd.

Silvia Strogotean
Margaret Mabler (1975) se concentrează asupra organizării sensului intrapsihic al sinelui, asupra
conştiinţei că sinele există ca un dat separat de restul lumii, ca o fiinţă separată, unică.

Mahler susţine că sarcinile de dezvoltare ale copilului sunt procesele de 

separare şi individualizare. La început, copilul nu-i conştient de el însuşi, este up
organism fiziologic, ale cărui nevoi şi existenţă depind de ceilalţi. Spre sfârşitul
primei luni de viaţă, există un sens al unităţii, o simbioză cu cel ce-l îngrijeşte
(mama). Ţinutul în braţe, mângâiatul sunt extrem de importante în
construirea acestei simbioze.
Separarea treptată de mamă îl conduce, în acelaşi timp, la organizarea
sentimentului existenţei, a sentimentului „ăsta sunt eu”, ca o entitate separată.
Există trei faze majore, cu alte câteva subfaze, în procesul de separare-
individualizare descris de Mahler. Separarea/individualizarea este văzută ca un
proces  de organizare holistică ; accelerând un aspect al dezvoltării copilului,
vom interfera cu întregul (de exemplu : accelerând mersul, copilul va explora
mai uşor ambientul, îşi va dezvolta mai uşor sentimentul separării). Unele dintre
aceste faze rămân valabile în cadrul teoriei ataşamentului. 
Faza narcisismului primar.
Are loc achiziția echilibrului homeostatic în cadrul mediului extern, prin mecanismele primare
somatopsihice şi fiziologice.
Subfaza 1: autismul normal (0-1 luni) — copilul e lipsit de conştiinţa agentului — mama cu care
se simte una. Fiziologia predomină, funcţionează reflexele, dând răspunsuri minime la stimuli
externi.
Subfaza 2: omnipotența condiționată halucinatorie (1-2 luni) — minima conştien tizare a faptului
că satisfacerea nevoilor depinde de mediul exterior, într-un fel sau altul.
Faza simbiotică (de la 2 la 5 luni)
Incepe conştientizarea obiectului care satisface nevoia,
fuziunea cu mama, nediferențierea. În acest context vor
apărea diferenţierile structurale care vor conduce la
organizări individuale ale adaptării, la funcţionarea eului
Faza separării/individualizării

Subfaza 1: diferenţierea (începând cu 5 luni) — apariția zâmbetului diferențiat e un semn că s-a realizat
ataşamentul. Achiziţiile copilului sunt evidenţiate în modul lui de a-şi manifesta starea de alertă,
persistența şi comportamentele cu scop. Este capabil să distingă figurile familiare de cele nefamiliare
prin verificări (o priveşte cu atenţie pe mamă dacă aceasta se aşază într-un loc neobişnuit), are reacţii la
persoane necunoscute şi apare anxietatea de separare.

Subfaza 2: exersarea (10-15 luni) — începe detaşarea. Nu mai are nevoie de o apropiere foarte strânsă
de obiectul dorit. La început, mama este suportul securizant. Apoi, începe chiar şi motor să se
îndepărteze de spațiul „mama”, deşi întorcându-se la ea şi verificând dacă este prezentă. Mai târziu, în
această subfază, copilul se deplasează mai bine şi îşi începe „dragostea față de lumea din jur”.
Subfaza 3: reapropierea (15-22 de luni) — este primul nivel al conştientizării faptului că el e
separat de restul lumii, că există ca individ aparte. Independenţa locomotoare îl face să se
deplaseze mult, să împărtăşească şi să implice obiectul dragostei (mama) în activitățile lui şi să
caute aprobarea şi afecțiunea celui ce-l îngrijeşte. Această perioadă implică reorganizarea
relațiilor de ataşament infantil.

Subfaza 4: consolidarea (22-36 de luni) — are loc achiziția funcțiilor cognitive complexe,
diferenţierea eului, realizarea clară a permanenţei obiectului şi cu asta îşi achiziționează sensul
profund al individualizării. Acum este gata să-şi organizeze sensul identității proprii şi al
conştiinţei de sine.
Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și
întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată
și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary
Ainsworth.
Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile
emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații
emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil.
Bowlby își propusese ca scop principal să pună bazele științifice ale unui punct de vedere
psihanalitic al teoriei relației obiectelor și să verifice empiric ipotezele psihanalitice în acest
domeniu. Pe parcursul cercetării științifice însă el s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
psihanaliză, iar teoria atașamentului a devenit o disciplină de sine stătătoare.
Teoria atașamentului se înrudește strâns cu teoria sistemelor și psihologia cognitivă și contribuie
major la terapia familiei, terapia cognitivă și psihanaliză.
Bowlby se referă la Charles Darwin atunci când spune că fiecare om este înzestrat
cu sisteme de comportament care să asigure supraviețuirea speciei. Din aceste sisteme
face parte și comportamentul atașat.
Arietta Slade, psihanalist american, cercetătoare în domeniul teoriei atașamentului
și terapeut de copii și adolescenți, rezumă următoarele stadii:
1. copilul are o predispoziție genetică de atașare de o anumită persoană
2. copilul își va organiza comportamentul și gândirea astfel încât această relație atașată
să aibă continuitate, lucru esențial pentru supraviețuirea sa psihică și fizică.
3. adesea, copilul plătește cu deranjamente funcționale păstrarea continuității
atașamentului față de o anumită persoană.
4. tulburările emoționale și cognitive care își au rădăcinile în tulburările de atașament
din copilărie iau naștere ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface acestuia
nevoile de confort, siguranță și liniște emoțională.
Atașamentul (engl.: attachment) definește legătura emoțională strânsă dintre oameni.
Între nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială.
Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de
referință, în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv
(amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se atașează sunt
adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.
Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi:
zâmbet, țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință,
s.a.m.d. Aceste manifestări compun un sistem complex de comportament care este
programat genetic și care se întâlnește la toți puii de mamifere,în special la om.
Manifestarea comportamentului atașării este activată în situații de alarmă sau când
copilul dorește apropierea fizică. Situațiile de alarmă sunt însoțite de stres emoțional, de
exemplu când distanța față de persoana de referință este prea mare, în stări de
disconfort, durere sau teamă. Se manifestă de asemenea la reuniunea cu persoana de
referință.
Modelul internalizat de reprezentare conține experiențele timpurii ale atașamentului
precum și așteptările pe care individul le va simți în relația cu oamenii de-a lungul vieții.
Aceste așteptări au ca scop anticiparea și interpretarea comportamentului persoanelor cu
care subiectul intră în contact.
După dezvoltarea în primul an de viață, modelele internalizate de reprezentare devin din
ce în ce mai stabile, acestea transformându-se în reprezentări ale atașamentului.Termenul
de reprezentare a atașamentului corespunde mai degrabă tradiției psihanalitice
decât pshihologiei cognitive, care ar vorbi mai degrabă de schemă, mai precis de schema
atașamentului.
De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil, acestea
oglindind calități interacționale ale comportamentului ambelor părți. Hotărâtoare pentru
calitatea de mai târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai
exact reacția promptă și adecvată la manifestările și nevoile copilului. În acest sens,
comportamentul atașant ulterior al copilului, reflectă în primul rând interacțiunea cu
persoana de referință și mai puțin temperamentul sau caracterul individului.