1

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Facultatea de Științe Socio-Umane

Departamentul de Psihologie

Curentele din domeniul psihologiei

Psihanaliza și Empirismul

Prof. coordonator Sima Mihai

Studenta Circo Maria Gabriela

Anul I

Grupa 2

2023
 2

1.Psihanaliza la Sigmund Freud (1859-1939)

Psihanaliza este o metodă de investigare a proceselor mentale, inaccesibile prin alte mijloace,
care mai include și cunoștințele dobândite în urma cercetării și analizei conștientului psihic.
Totodată, ca urmare a acestei investigări interioare, este și o metodă de tratament a
tulburărilor nevrotice. Ca tehnică terapeutică, diferă de psihiatrie și de psihoterapie, în
general prin aceasta se stipulează existența unui inconștient psihic și insistă asupra analizei și
asimilării inconștientului ca procedeu terapeutic. Psihanaliza își propune să-l ajute pe pacient
să-și descopere adevăratul sine, să-i permită astfel o viață în care să trăiască în conformitate
cu posibilitățile și necesitățile sale adevărate. Pentru a realiza aceste scopuri, care par foarte
ambițioase, psihanaliza utilizează tehnici specifice care o individualizează în raport cu
celelalte psihoterapii (Freud, 2010).

,,Nu dorim doar să descriem și să clasificăm fenomenele, ci intenționăm să le

concepem ca pe niște indicii ale unui joc de forțe care se desfășoară în viața psihică, ca
manifestări ale unor tendințe cu scop diferit și care acționează fie în aceeași direcție, fie în
direcții opuse. Încercăm să elaborăm o concepție dinamică cu privire la fenomenele psihice”
(Zlate, 2000, p.86).

Psihanaliza este, mai întâi de toate, o metodă psihoterapeutică. Ea tratează afecţiuni

nevrotice, utilizând metode specifice. Chiar dacă multă lume ignoră sau uită acest lucru,
trebuie spus că psihanaliza a debutat pe tărâm clinic şi a avut ca scop, în viziunea lui Freud
(fondatorul acestei școli), tratarea afecţiunilor nevrotice. Specificul psihanalizei, însă, care
diferă de celelalte forme de psihoterapie atât prin orientare teoretică, cât şi prin acţiune
clinică, a impus sarcina dificilă a investigării şi analizei inconştientului psihic , conducând în
chip logic la necesitatea creării unor metode de investigaţie care constituie, în realitate, suma
descoperirilor ei revoluţionare pe tărâmul practicii terapeutice (Freud, 2010).

,,Iată suficiente argumente care legitimează interesul nostru major pentru Freud și
freudism ca unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a
deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative și determinist-dinamice a
fenomenelor psihice și a conduitei umane, ci a exercitat în același timp o largă influență
asupra altor științe, precum și asupra literaturii și artei întregului secol XX” (Freud, 1990, p.
9).

1.1.Metodele psihanalizei

Anamneza are loc în mod clasic, pacientul fiind culcat în timp ce psihanalistul se găsește în
afara câmpului său vizual. În general, interpretarea datelor anamnestice amănunțite și de
biografie este adesea suficientă pentru a schița cadrul tulburărilor nevrotice și forma
personalității psihopatologice (Freud, 2017).

Transferul unor experiențe și relații din trecut asupra terapeutului este un moment
principal al psihanalizei terapeutice. Se poate constata un transfer pozitiv sau unul negativ, în
 3

funcție de tonalitatea trăirilor proiectate asupra terapeutului. Din partea acestuia rezultă o
reacție de contra-transfer. Terapeutul a învățat în cursul propriei analize în procesul de
calificare, să facă deosebirea între simțurile și reprezentările sale proprii și cele rezultate din
analiza pacientului, pentru a nu se ajunge în mod inconștient la o stare de simbioză psihică
(Freud, 2017).

Asociațiile libere produse de pacient fac posibil accesul la conținutul trăirii sale
psihice, la conflictele sale intime și descoperă terapeutului imaginea vie a etiologiei nevrozei
în cazul pacientului respectiv. Pacientul relatează tot ce îi trece prin minte, într-un flux
neîntrerupt, chiar dacă crede că lucrurile relatate sunt lipsite de importanță și nu au nicio
legătură unele cu altele sau chiar dacă acestea ar putea sa îi provoace un sentiment de rușine.
Experiența psihanalistului poate descoperi în acest material brut multe informații asupra unor
experiențe rămase ascunse. Această metode presupune din partea pacientului o dispoziție spre
cooperare fără limite (Freud, 2017).

Semnificația viselor a reprezentat punctul de plecare al folosirii psihanalizei ca

posibilitate terapeutică. Freud considera că visul este calea regală de cunoaștere a
inconștientului, fiindcă această metodă presupune experiență în interpretare și exclude orice
dogmă. Pentru părintele psihanalizei, orice act psihic are un sens, deci visul trebuie sa aibă un
sens capabil de a fi interpretat. Metoda de interpretare va fi o transpunere a metodei pentru
tratamentul tulburărilor psihice, deoarece, potrivit lui, există analogii între cea din urmă și
trăirile din vis: conștiința percepe idei care îi sunt străine și de care nu este conștientă. Pe de
altă parte, metoda de înțelegere a visului se va baza pe principiul determinismului psihic:
pacientul, afirmând o serie de idei referitoare la visul său, poate înțelege semnificația
acestuia, prin asocierea de idei, cu elemente externe visului. Această procedură de
exteriorizare a ideilor de către pacient este numită tehnic regula asociațiilor libere, explicată
mai sus (Freud, 2017).

Freud distinge mai multe mecanisme psihice implicate în producerea visului: figurația
– fiecare vis este o expresie metaforică, sub forma unor senzații vizuale însoțite de efecte sub
formă de puzzle; condensarea – visul, printr-un singur element al conținutului manifestă o
multiplicitate de elemente (imagini, reprezentări, etc.) al conținutului său latent, în schimb, un
singur element al conținutului latent poate fi reprezentat de mai multe elemente ale
conținutului manifest; deplasarea – procesul prin care o trăsătură secundară sau un detaliu
nesemnificativ din poveste capătă în interpretare o valoare centrală (Freud, 2017).

Interpretarea lapsus-urilor, ca substrat logic, ilustrează concepția lui Freud asupra

determinismului tuturor manifestărilor psihice. Atunci când, în timpul unei ședințe de
psihanaliză, subiectul are un lapsus, analistul sau subiectul poate presupune că inconștientul
însuși se manifestă, fiind necesară clasificarea acestei amnezii. Analiza actelor cotidiene ( în
special acte ratate, cuvântul de spirit, omisiuni, neglijențe) reflectă un conflict psihic care
pune în joc o tendință conștientă și o alta inconștientă, care perturbă cursul normal al celei
dintâi. Observarea acestor tendințe contradictorii ne permite să presupunem existența unui
conflict psihic inconștient (Freud, 2017).
 4

1.2. Nivelurile psihicului: Conștient, Inconștient și Subconștient

Contribuția esențială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidență a existenței și acțiunii
inconștientului în viața psihică și în explicarea pe această bază a personalității umane.
Inconștientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului,
cauzalitate a manifestărilor sale psihice (Stănoiu, 2003).

,,Tocmai atribuind o atare importanță inconștientului în viața psihică am stârnit cele

mai mușcătoare critici împotriva psihanalizei” (Freud, 1990, p.248)

În starea conștientă ne dăm seama de percepțiile, amintirile, gândurile, fanteziile și

sentimentele trăite, pe când inconștientul reprezintă partea care formează cel mai larg și,
într-un anume fel, cel mai puternic sector al minții noastre, fiind constituit din amintirile și
cunoștințele la care nu ne gândim pe moment, dar pe care le putem aducem oricând în starea
conștientă. Unicitatea teoriei freudiene constă în ideea că aceste două stări – conștient și
inconștient – reprezintă cea mai mică parte a minții umane. Porțiunea majoritară este formată
din subconștient, acolo unde se află toate lucrurile reprimate, de care nu ne dăm seama
(amintiri pe care nu le putem aduce în conștient și care ar genera anxietate și suferință) și
unde își au originea multe dintre trăirile umane – instincte, impulsuri, nevroze. Potrivit lui
Freud, subconștientul este sursa motivațiilor noastre, fie că este vorba despre mâncare, sex,
impulsuri nevrotice sau motivații artistice. Mintea umană refuză ieșirea la suprafață a acestor
instincte primare, pe care le putem percepe doar într-o formă camuflată – acte ratate (erorile
în vorbire, scris sau citit, lapsusurile, ticurile, etc.), vise, simptome ale unor tulburări psihice
(Stănoiu, 2003).

1.3.Modelul celor trei instanțe: Sine, Eu, Supraeu

Sinele (Id) există în subconștient și este responsabil pentru transformarea necesităților umane
primordiale în forțe motivaționale sau instincte, numite dorințe de către Freud. Aceste
transformări au fost numite procese primare. Sinele funcționează potrivit principiului plăcerii
sau a satisfacerii necesității imediate: foame, sete, sex, etc. În viziunea psihanalitică,
nou-născutul este reprezentarea pură a Sinelui, acesta plângând instinctiv ori de câte ori îi
este foame sau vrea să fie curat, deși nu știe exact de ce plânge. Sinele include conținuturi
ereditare (instincte) și dobândite (rezultatul refulării) și constituie izvorul de energie al
psihicului uman, precum și baza din care se nasc Eul și Supraeul, sub influența lumii externe
(Muntean, 2006).

Eul (Ego) rezidă cu preponderență în conștient, este legat de realitate prin simțuri și
are rolul de a materializa dorințele Sinelui. Această activitate de rezolvare a problemelor se
numește funcție secundară. Spre deosebire de Sine, care funcționează pe principiul
satisfacerii imediate a cerințelor, Eul funcționează pe principiul realității: satisfacerea dorinței
în momentul în care se găsesc resursele adecvate. Eul cuprinde funcții psihice, precum:
gândirea, toleranța, testarea realității, controlul, planificarea, apărarea, sinteza informațiilor,
funcționarea intelectuală și memoria. Această instanță reprezintă rațiunea și bunul simț, în
opoziție cu pasiunea, care îi este substituită Sinelui (Muntean, 2006).
 5

Supraeul (Supraego) se regăsește cu preponderență în inconștient. Potrivit lui Freud,

Supraeul se naște din complexul oedipian, prin identificarea cu părintele de același sex. Prin
această identificare, copilul interiorizează regulile impuse de părinte. În perioada de latență
sexuală, Supraeul achiziționează normele și valorile morale ce dirijează Eul în acțiunea sa de
combatere a Sinelui. Supraeul comunică cerințele sale Eului prin sentimente de mândrie,
rușine, culpabilitate, etc., cel din urmă reprezentând instanța superioară, domeniul conștiinței,
al valorilor, al idealurilor, al reprezentărilor morale. O parte a Supraeului este formată din
valorile inspirate de părinți, profesori, mentori, cu alte cuvinte, conștiința umană, iar o a doua
parte o constituie Eul ideal, conținând informațiile despre ceea ce este bine sau ce ar trebui să
se facă, mai exact imaginea interioară la care fiecare dintre noi aspirăm (Muntean, 2006).

,,Eul ideal, scria Freud, satisface toate condițiile pe care trebuie să le satisfacă esența
superioară a omului. Evident că la o asemenea ,,esență superioară” a omului nu se ajunge
decât atunci când Eul său real reușește să domine și să satisfacă Sinele, să-l țină sub control”
(Zlate, 2000, p. 89).

1.4.Teoria stadiilor de dezvoltare

Urmând o evoluție biologică, Freud stabilește un model rigid pentru ceea ce el numește
,,dezvoltare sexuală”. Pentru aceasta, părintele psihanalizei propune teoria stadiilor de
dezvoltare, pe vârstă, cu delimitări foarte clare. Nu este obligatoriu ca un individ să treacă
prin toate fazele și este posibil ca unele etape să se suprapună (Iacobuță, 2002).

Prima fază este cuprinsă este cuprinsă între 0-2 ani. În această perioadă copilul
explorează lumea cu ajutorul buzelor și a gurii. Copilul acceptă mâncarea, laptele și are
tendința de a duce la gură orice obiect pe care îl poate ține in mână. Mai târziu, învață să
folosească gura pentru a comunica ( Iacobuță, 2002).

Următoarea fază este cuprinsă între 2-4 ani și este cea mai controversată. În această
perioadă copiii descoperă diferențele sexuale și învață să-și controleze nevoile fiziologice.
Astfel, copilul realizează ca își poate manipula părinții, refuzând să facă ce i se cere
(Iacobuță, 2002).

Perioada între vârstele de 4-6 ani este cea mai importanta pentru dezvoltarea
psiho-sexuală a individului. Cheia acestei etape este atracția pe care copilul o simte fata de
părintele de sex opus, odată cu teama de celălalt părinte. Freud numește această atracție
complexul lui Oedip (pentru băieți) și al Electrei (pentru fete). Aceste complexe conduc la o
diferențiere normală a personalității masculine de cea feminină. Rezolvarea complexului
constă în încercarea copilului de a se identifica cu părintele de același sex, această
identificare ducând la viitoarea sa orientare sexuală (Iacobuță, 2002).

În perioada următoare, între 6 ani și până la vârsta pubertății, individul suprimă

dimensiunea sexuală și se concentrează asupra altor aspecte ale vieții. Este perioada
învățatului, adaptării la societate, asimilării unor informații culturale și valorilor morale.
Această etapa latentă durează aproximativ 5 sau 6 ani, până la pubertate, când individul
 6

devine conștient de dimensiunea sexuală, perioadă în care începe să devină atras de

persoanele de sex opus și poate duce la bun sfârșit instinctul procreării (Iacobuță, 2002).

1.5.Inconștientul colectiv la Carl Gustav Jung (1875-1961)

Carl Gustav Jung, unul dintre primii elevi ai lui Freud, a fondat o școală proprie, pe care a
numit-o psihologie analitică. Pentru Jung, conceptul de ,,libido” are nu numai semnificația
unui impuls sexual, ci reprezintă totalitatea instinctelor și impulsurilor creative, precum și
forța de motivație a omului. Ar exista, pe lângă un inconștient personal al individului, și un
inconștient colectiv al întregii umanități. Pe de altă parte, Jung respinge teoria existenței
Supraeului, pe care îl înlocuiește cu noțiunea de Persoană, care are rolul de a oferi individului
imaginea pe care el și-o face asupra lumii (Jung, 2014).

Inconștientul colectiv este un concept de psihologie analitică care caută să desemneze

funcționarea umană legată de imaginație, comună sau împărtășită, indiferent de timp și loc ,
și care influențează și condiționează reprezentările individuale și colective. Potrivit
psihiatrului elvețian Carl Gustav Jung, creatorul conceptului, inconștientul colectiv constituie
o condiție sau o bază a psihicului în sine, o condiție omniprezentă, neschimbătoare, identică
cu ea însăși în toate locurile. Jung îl numește ,,colectiv”, deoarece, spre deosebire de
inconștientul personal, nu este alcătuit din conținuturi mai mult sau mai puțin unice care nu se
repetă, ci din conținuturi care sunt universale și apar în mod regulat (Jung, 2014).

De asemenea, aceste conținuturi universale și regulate se manifestă prin intermediul

arhetipurilor, un alt concept central al psihologiei analitice. Arhetipurile sunt imagini prin
care se manifestă, în conștiința individuală, conținuturile din inconștientul colectiv –
idei/tendințe înnăscute, referitoare la organizarea experienței, conform unor patternuri
predeterminate (genetic). Ele nu sunt amintiri complete, ci mai degrabă predispoziții care
așteaptă o experiență actuală pentru a-și clarifica conținutul și se manifestă în vise și fantezii.
Spre exemplu, arhetipul anima organizează comportamentul specific feminin, iar arhetipul
masculin comportamentul specific masculin în contrapartidă cu modelul de comportament
fixat conștient (Jung, 2014).

Există mai multe straturi care formează inconștientul colectiv: mai întâi inconștientul
colectiv al familiei, apoi inconștientul colectiv al grupului etnic și cultural și, în cele din
urmă, inconștientul colectiv primordial (unde se află tot ce este comun umanității, ex:
instinctul de supraviețuire), care este alcătuit din arhetipuri și instincte. De aici și principalele
critici aduse acestui concept: inconștientul colectiv pare, mai degrabă, o realitate metafizică.
Din acest motiv, jungienii refuză să folosească expresia ,,inconștientul meu”, pentru că
inconștientul nu poate fi proprietatea unui singur individ (Jung, 2014).

1.6.Complexul de inferioritate la Alfred Adler (1870-1937)

Conform lui Adler, nu libidoul este cel care domină în inconștient, ci impulsul către
superioritate, rezultat din compensarea complexelor de inferioritate ale individului uman
fragil și vulnerabil prin condițiile existenței sale. Sentimentele de inferioritate se nasc din
 7

îndoielile individului cu privire la locul său în mediul social. De la naștere, copilul se simte în
mod natural inferior din cauză că este mic, slab, dependent de alții. Interpretarea greșită a
acestei condiții creează comportamentul maladaptiv (Adler, 2013).

În încercarea de a depăși inferioritatea, copilul se străduiește pentru perfecțiune și

superioritate. Aceasta determină un comportament egoist contrar comportamentului de
cooperare de concesii mutuale, specific intereselor sociale, cele patru scopuri ale conduitei
nepotrivite fiind: căutarea atenției, lupta (străduința) pentru putere, căutarea răzbunării,
asumarea dizabilității. Așa cum se vede, Adler conferă Eului un rol preferențial în raport cu
inconștientul, punând accent pe finalitatea psihică, și nu pe cauzalitate, pe viitor, și nu pe
trecut (Adler, 2013).

2. Empirismul

Empirismul este doctrina filozofică a testării, a experimentării, toată cunoașterea umană

provenind din simțuri și din experiență. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii
au idei cu care s-au născut sau că orice se poate cunoaște, fără referință la experiență. Acest
curent contrastează cu raționalismul continental, lansat de Rene Descartes. Potrivit
raționaliștilor, filosofarea trebuie să aibă loc prin introspecție și prin raționament deductiv
aprioric (Roșca, 2006).

Dacă dorim să exprimăm convingerea de bază a tuturor empiriştilor, atunci am putea

să o enunţăm după cum urmează: este pur și simplu imposibil să câştigăm o înţelegere a
alcătuirii şi legilor lumii reale prin simpla cugetare sau numai prin reflecţia raţiunii noastre.
Pentru a realiza acest lucru, sunt necesare cu deosebire, observaţia, percepţia şi experimentul,
pe scurt controlul empiric (Roșca, 2006).

Din poziţia empiristă rezultă o diferenţiere clară între ştiinţele formale şi ştiinţele
empirice: în timp ce ştiinţele empirice încearcă să dobândească enunţuri despre realitate prin
recurs la percepţie, observaţie şi experiment, ştiinţele formale,cum sunt logica şi matematica,
cercetează doar relații semantice între concepte și propoziții. Este de altfel clar că și filosofia
aparține științelor formale. Abandonarea pretenției filosofiei la statutul de știință despre
realitate și distincția metodologică dintre științele formale și empirice sunt un merit însemnat
și până astăzi influent al empirismului. Slăbiciunea lui hotărâtoare trebuie căutată în
problematica trecerii de la baza de cunoaștere empiristă la celelalte enunțuri științifice
(Roșca, 2006).

S-a remarcat slăbiciunea sistematică hotărâtoare a empirismului clasic. Aceasta

decurge din două probleme subordinate. Prima este desemnată în mod tradiţional ca problemă
a inducţiei, iar a doua o putem numi problema relaţiei dintre teorie şi experienţă. Rezultatul
final al problemei inducţiei indică faptul că este lipsit de sens şi de prisos să căutăm forme de
raţionament prin mijlocirea cărora să se poată conchide logic sau probabilistic de la un număr
finit de cazuri la un număr infinit de cazuri.Cercetarea problemei relaţiei dintre teorie şi
experienţă a relevat că, dacă empiriştii afirmă că, în cadrul modelului lor de întemeiere poate
fi legitimată o trecere de la baza de cunoaştere la propoziţii teoretice, atunci ei trebuie să
 8

ceară ca toţi termenii ştiinţifici şi cei teoretici să poată fi definiţi prin concept de observaţie
(Staley, 2014).

2.1.Empirismul din perspectiva lui Francis Bacon (1561-1626)

Francis Bacon a fost teoreticianul noii științe, încercând o reformă ce cuprindea o nouă
metodă, ridicând valoarea științei prin puterea pe care ne-o dă aupra naturii. El a elaborat
metoda empirică în filosofie și susținea că existența identității dintre știință și puterea
omenească, afirmând că ideile lui Aristotel sau Platon au fost doar piedici pentru progresul
cunoașterii umane (Robinson, 2000).

Bacon susține că știința adevărată este cu totul altceva decât ,,vorbăria scolastică”, ea
trebuie să fie practică și să servească umanitatea și totodată, credea că adevărata carte ce
trebuie descifrată este natura. Filosofia lui Bacon se îndrepta spre fapte, fiind o filosofie a
experienței, iar metoda recomandată este inducția, de la fapte la idei. El considera simțurile
infailibile, izvorul oricărei cunoașteri, iar cunoașterea naturii împiedicată de niște fantome,
deformări (idola mentis) (Robinson, 2000).

El diferențiază patru tipuri de idoli: idola tribus – aceștia au ca izor natura intelectului
omenesc, asemănător unei oglinzi strâmbe, amestecând propria sa natură cu cea a lucrurilor
(țin de natura umană) și sunt reprezentați de inerție, superstiții, prejudecăți, deformări
comune tuturor oamenilor; idola specus (idolii peșterii) – sunt în funcție de particularitățile
fiecărui om, de educația, înclinările și deprinderile fiecărui om, iar omul este închis ca într-o
cavern de propriile lui deprinderi (determinați de educație); idola fori (idolii forului) – legați
de folosirea vorbirii, folosind cuvinte stabilite potrivit înțelegerii mulțimii (neconcordanța
limbajului cu viața reală); idola theatri (idolii teatrului) – prestigiul teoriilor filosofice din
trecut (autoritatea tiranică a unor vechi sisteme) (Robinson, 2000).

2.2.Empirismul din perspectiva lui John Locke (1632-1704)

John Locke, filosof şi om politic englez, este cel mai de seamă reprezentant al empirismului,
continuând cu ardoare linia deschisă de F. Bacon şi Hobbes în ceea ce priveşte teoria
cunoaşterii. În „Eseu asupra intelectului uman” a atacat o concepţie populară în vremea
respectivă, aceea că ideile de la Dumnezeu, de Bine şi Rău sunt plantate în mintea umană la
naştere, probabil chiar de către Dumnezeu. Observând varietatea credinţelor şi moralităţilor,
Locke a concluzionat însă că nu este posibil ca ideile respective să fie înnăscute (Mânzat,
2007).

Combătând ineismul cu argumente psihologice, psihogenetice şi psihopatologice,

Locke afirmă că toate cunoştinţele provin din experienţă. Sufletul omului este la naştere
tabula rasa, adică în intelect nu există nimic care să nu fi fost înainte în simţuri. Locke descrie
sursele din care provin cunoștințele omului. Pe de o parte sunt percepțiile care ne pun în
contact cu obiectele externe, numite de empirist senzații și pe de altă parte, sunt percepțiile
care ne relevă ceea ce se întâmplă în conștiință, numite reflexii. Ideile sunt de mai multe
 9

feluri, simple sau complexe, în funcție de numărul de simțuri care sunt implicate în formarea
lor: un singur simț extern – miros, gust, culoare, sunet; din două sau mai multe simțuri
externe – figura, întinderea, mișcarea; dintr-un simț extern – ideile de gândire și reprezentare,
de judecată și simțire; din simțurile externe și interne – existența, unitatea, forța (Mânzat,
2007).

2.3.Empirismul din perspectiva lui George Berkeley (1685-1753)

Filosof de origine engleză, Berkeley pornește învățătura sa de la empirism și de la

senzualismul lui Locke, dar folosește, totodată și învățătura nominalismului medieval despre
aceea că abstracțiile, noțiunile generale nu au dreptul la existent, neînsemnând nimic și fiind
doar un sunet deșert.Berkeley susține că Locke are dreptate atunci când susține că toate ideile
noastre provin din experiență și că punctul de plecare al tuturor cunoștințelor noastre despre
lume îl formează datele simțurilor .Dacă, însă simțurile sunt temelia întregii cunoașteri,
atunci acestea trebuie să fie cercetate mai profund pentru a ne convinge în ce masură ele
reflectă lumea adecvată (Mânzat, 2007).

Berkeley are propriile puncte de plecare, mai exact obiectele văzului și pipăitului
formează două șiruri de idei, care diferă mult unele de altele. Ba și mai mult, obiectele
văzului nu au nimic comun cu obiectele pipăitului, legătura dintre văz și pipăit fiind arbitrară
și dobândită numai prin experiență. Un om născut orb, susține Berkeley, primind darul
vederii, nu va avea la început nicio idee de distanță prin văz. Soarele și stelele cele mai
îndepărtate, ca și obiectele cele mai apropiate, îi vor părea că sunt toate în ochii săi sau mai
curând în spiritul său (Mânzat, 2007).

Astfel, vederea nu ne dă perceperea spațiului cu trei dimensiuni. Ea ne dă senzația de

lumină, întuneric, culoare și trebuie să intervină alte simțuri: simțul tactil, în primul rând,
precum și memoria, cu imaginile senzațiilor anterioare, pentru ca din contopirea acestor
senzații și imagini cu senzațiile vizuale să rezulte perceperea distanțelor la care se află de noi
obiectele, precum și perceperea dimensiunilor lor în lungime, lățime și adâncime, adică, cu
alte cuvinte ,ceea ce numim perceperea spațiului cu trei dimensiuni (Mânzat, 2007).

Obiectul acestei idei, adică spațial, nu este un obiect real ,care ar exista în afara
noastra, fiindcă, dacă ar fi așa, ar trebui ca acest obiect real să poată fi perceput în mod direct,
printr-un simț determinat ,cum sunt percepute, ceea ce Locke numește calități primare ale
lucrurilor. Locke credea că întinderea este o calitate a corpurilor, pe care noi o percepem
direct prin simțul vederii si obținem astfel idea simplă de întindere. De fapt, însă, lucrurile
stau cu totul altfel. Berkley afirmă că noi nu luăm cunoștință de spațiu în mod direct cu
ajutorul vederii. Ideea spațiului este un produs al activității noastre intelectuale. La elaborarea
lui participa o sumă de senzații, printre care și eterogene: văzul, auzul, simțurile tactile și
chiar olfactive. De aceea, spațial nu este un obiect real, ci doar un produs al minții noastre,
care există doar în mintea noastră (Mânzat, 2007).
 10

Referințe

Freud, S. (2010), Psihopatologia vieții cotidiene, București: Editura Trei

Freud, S. (1990), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții

cotidiene, București: Editura Didactică și Pedagogică

Freud, S. (2017), Opere esențiale. Psihologia inconștientului. Volumul 3, București: Editura

Trei

Stănoiu, R. (2003), Criminologie, ediția a 5-a, București: Editura Oscar Print

Muntean, A. (2006), Psihologia dezvoltării umane, Iași: Editura Polirom

Zlate, M. (2000), Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom

Iacobuță, I. (2002), Criminologie, Iași: Editura Junimea

Jung, C. (2014), Opere complete 9/1: Arhetipurile și inconștientul colectiv, București: Editura
Trei

Adler, A. (2013), Înțelegerea vieții. Introducere în psihologia individuală, București: Editura

Trei

Roșca, I. (2006), Filosofia Modernă, București: Editura Fundației De Mâine

Mânzat, I. (2007), Istoria psihologiei universale, București: Editura Univers Enciclopedic

Staley, K. (2014), An Introduction to the Philosophy of Science, Cambridge: Cambridge

University Press

Robinson, D. (2000), Câte ceva despre filozofie, București: Editura Curtea Veche

https://plato.stanford.edu/archives/fall2020/entries/locke/

https://plato.stanford.edu/archives/fall2020/entries/francis-bacon/

https://plato.stanford.edu/archives/fall2020/entries/berkeley/