Lecturați cartea lui Yung „Amintiri, vise, reflecții„ și încercați să explicați pe baza

cazurilor de nevroză descrise de Jung, pe ce se întemeiază diferențele dintre Freud și Jung în

problema tratării bolilor psihice.

Sigmund Freud este considerat părintele psihanalizei. El a dezvoltat principalele

concepte şi metoda psihanalitică specifică de tratare a nevrozelor. În concepția lui Freud, viața
omului începe cu o mare traumă: actul nașterii. Reacția noului născut la trecerea din lumea
edenică la cea dominată de luptă pentru existență se fixează în inconștientul lui sub forma unei
anxietăți de bază. Pornind de la existența acestei prime traume viața individului devine o luptă
continuă între cele trei instanțe psihice: eu, sine şi supra eu. Eul nostru este prins la mijloc între
forțele inconșteientului și cele ale Supra-Eului. În timpul somnului dorințele interzise tind să
invadeze Eul. Din acest motiv se naște visul, a cărei funcție este de a proteja somnul. Visul este
considerat de Freud o realizare iluzorie a dorinței deoarece dorințelor interzise le este barat
accesul în lumea realului.
Studiul lui Freud s-a concentrat mai mult asupra stimulilor interni. Pentru ca o persoană
să poată experimenta în vis emoţii puternice, negative, gânduri interzise sau dorinţe ascunse,
acestea trebuie să fie deghizate sub o anumită formă. În caz contrar, cel care are un astfel de vis
devine extrem de agitat şi se trezeşte. Prin urmare, o bună interpretare a viselor poate duce la
înţelegerea manifestărilor subconştiente.
Freud a fost cel care a dezvoltat forma de terapie: ''Terapia prin discuţie cu pacientul''
care este considerată, în prezent, cea mai eficientă în cazul pacienţilor cu probleme psihologice.
Credința lui Freud a fost că tot ceea ce se întâmplă în psihicul uman are o cauză. Incapacitatea
de a menține un echilibru între cele trei instanțe psihice poate duce la boala psihică.
Conform lui Freud rolul principal în apariția bolii mintale îl are conflictul intra -psihic și
stresul emoțional. Hipnoza a jucat un rol important în descoperirea de către Freud a existenței
acestui conflict. Mai târziu renunță la această metodă considerând că nu este o metodă
eficientă pentru a trata inconștientul.
Cazul Anna O este un caz deosebit de important pentru psihanaliză pentru că însăşi
pacienta s-a implicat în vindecarea ei. Pacienta a descoperit chiar ea în timpul tratamentului

1
posibilități de vindecare. Ea a observat rolul benefic al discuțiilor cu Breuer, numind
tratamentul ”cura mea verbală” sau proces de ”curățare a hornului”.
Freud aduce în discuție fenomenul de catarsis, de purificare prin aducere la nivelul
conștiinței al dorințelor interzise ce tulbură echilibrul psihic. După încercări nereușite de a folosi
hipnoza în tratarea bolilor psihice, Freud renunță la această metodă în favoarea dezvoltării
propriei metode de tratament, metoda asociației libere.
Metoda asociației libere constituie esenţa psihanalizei terapeutice. Procedeul
presupune ca pacientul aflat într-o stare de relaxare să vorbescă liber despre orice îi trece prin
minte, fără un subiect sau o temă prealabile. Fluxul gîndurilor este lăsat liber şi urmărit fără nici
o intervenţiei voluntară. Este foarte important ca mintea critică să nu intervină pentru a
cenzura gîndurile spontane.
O analiză ulterioară a şirurilor de gînduri produse prin metoda menţionată scoate la
iveală evenimente şi trăiri traumatice care sunt în legătură cu suferinţele pacientului. Asociaţiile
libere sînt utilizate şi în interpretarea viselor şi a actelor ratate.
Freud utilizase metoda în autoanaliza sa, la interpretarea viselor. În Studii asupra isteriei
(1895), accentul se punea deja, din ce în ce mai mult, pe contribuţiile spontane ale pacienţilor.
Freud aminteşte de pacienta sa Emmy von M. care, la insistenţa lui de a afla originea unui
simptom, ar fi răspuns: "că el nu trebuie să o întrebe mereu de unde provine cutare sau cutare
lucru, ci să o lase să-i povestească ce-i trece prin mine". Freud mai notează că: "Relatările ei nu
sînt atît de neintenţionate pe cît par; ele reproduc mai degrabă, destul de fidel, amintirile şi
impresiile noi care au afectat-o de la ultima noastră întîlnire şi emană adeseori, într-o manieră
neaşteptată, din reminiscenţele patogene de care ea se descarcă spontan prin cuvînt".
O altă metodă utilizată de Freud este interpretarea actelor ratate şi simptomatice.
Actele ratate sunt erori obişnuite cum ar fi: uitări de nume, de proiecte sau titluri de cărţi, erori
de lectură - ca atunci cînd citim în loc de cuvîntul scris un altul, erori de pronunţare - cînd
înlocuim cuvîntul pe care am vrea să-l spunem cu un altul, erori de scris - cînd scriem altceva
decît intenţionăm etc. Există foarte multe erori de acest gen - numite în general lapsusuri - pe
care Freud le studiază cu atenţie şi le supune analizei pentru a dovedi că nu sînt simple erori, ci
acte care au sens şi semnificaţie. Actele simptomatice cum ar fi joaca cu verigheta de pe deget.

2
Freud dedică acestor acte pe care noi le considerăm accidente fără semnificaţie un studiu
aprofundat în cartea sa Psihopatologia vieţii cotidiene. Această carte a oferit explicaţii
pertinente despre ce sînt aceste acte, cum se analizează şi ce ne revelează ele atunci cînd au
fost analizate pînă la capăt.
Interpretarea viselor este o altă metodă a psihanalizei utilizată de Freud. Visul este calea
regală spre inconştient, afirmă el. Tot Freud este cel care a deschis primul calea spre utilizarea
interpretării viselor ca mijloc de investigare psihică. Visul celebru al injecţiei Irmei, analizat
aproape complet de Freud şi publicat în lucrarea "Interpretarea viselor" (1900) scoate la ivea lă
sentimentele de vinovăţie ale lui Freud faţă de Irma.
După analiza visului său care se dovedeşte a fi cît se poate de coerent, Freud declară pe
bună dreptate: "visul nu este ceva lipsit de sens, nu este o absurditate şi, spre a ni-l explica, nu
este necesar să presupunem că o parte din tezaurul nostru de reprezentări doarme, în timp ce o
parte începe a se trezi. Este un fenomen psihic în întreaga accepţiune a termenului şi de
fapt este împlinirea unei dorinţe. Visul, prin urmare, se cere integrat în suita actelor psihice
inteligibile din starea de veghe; activitatea spirituală care îl structurează este o activitatea
extrem de complexă.1"
O altă metodă, cea a transferului presupune proiectarea emoţiilor şi impresiilor de către
analizat asupra analistului, emoţii care provin din relaţia sa cu părinţii. Analiza transferului este
validă atunci când avem de-a face cu emoţii exacerbate, disproporţionate şi mai ales
inadecvate.
Soluția pentru tratarea bolilor psihice depinde după Freud de capacitatea psihanalistului
de a descoperi dorințele inconștiente ale pacientului care au dus la dezechilibru psihic.
Realizarea cea mai mare a lui Freud a constat fără îndoială în faptul că și -au luat în serios
pacienții care sufereau de boli nervoase, pătrunzând în psihologia lor specifică și individuală. A
avut curajul să lase cazuistica să vorbească, penetrând în acest chip în psihologia individuală a
bolnavului. Vedea cu ochii pacientului și a ajuns astfel la o înțelegere mai adâncă a bolii decât
fusese posibil până atunci. Era obiectiv și dădea dovadă de curaj. Prin recunoașterea visului ca

1
Sigmund Freud - Interpretarea viselor, trad. dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, 1993, cap. "Visul este
împlinirea unei dorinţe", p. 110

3
sursă primordială de informare asupra proceselor din inconștient a smuls trecutului și uitării o
valoare care părea pierdută iremediabil.
Carl Gustav Jung (1875-1961) a avut o importanţă considerabilă în sânul mişcării
psihanalitice şi este în general considerat ca prototipul dizidentului, atît prin impactul rupturii
sale, cât şi prin amploarea mişcării pe care a creat-o la rîndul său (psihologia analitică).
La începutul cărții sale Jung spunea despre el : ”Știam așa puțin despre mine, iar puținul
acela era așa de contradictoriu încât nu puteam respinge nici o acuzație care mi-era adusă.” (p.
57). În gândurile lui începuse să apară în câteva rânduri diavolul. Spune el că : „Atunci mi-a
încolțit ideea: eu sunt cel răspunzător și de mine depinde cum mi se modelează destinul„. El
fiind un copil născut într-o familie modestă descoperă că sărăcia nu este motiv de tristețe.
Spune el: „Am descoperit că sărăcia nu era un dezavantaj. Existau cauze mult mai adânci pentru
fericire și nefericire decât cantitatea banilor din buzunar.”
Jung numea psihozele „boli ale persoanei”. Fiind student la medicină a citit o carte de
psihiatrie. În acel moment și-a dat seama că vrea să devină psihiatru: „M-a iluminat și
străfulgerat deodată ideea limpede că pentru mine nu putea exista un alt țel înafara psihiatriei”.
Jung declară că la începutul carierei nu înțelegea ce presupune această meserie: „Când
am ajuns medic am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria a
fi.”(p.137). El considera că principala misiune a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se
petrec în interiorul spiritului bolnav.
Yung mărturiseşte că aventura dezvoltării lui spirituale a demarat când a devenit psihiatru şi
interesul lui s-a concentrat asupra cazurilor paranoide, a nebuniilor maniaco-depresive şi a
tulburărilor psihogene. Totodată mărturiseşte că :” Mai ales căutarea freudiană a unei metode
de analiză a viselor şi de interpretare a lor mi-a fost folositoare pentru înţelegerea formelor de
schizofrenie de exprimare.” (p.157).
Cartea lui Freud “Interpretarea viselor” a fost citită de Yung şi ceea ce l -a interesat cel
mai mult era utilizarea în domeniul visului a conceptului de “mecanism de refulare”. Acest
concept avea o importanţă pentru el deoarece întâlnise frecvent refulările în experimentele
sale cu asociaţii de cuvinte: la anumite cuvinte-stimul, pacienţii fie nu găseau nici un răspuns
asociativ, fie il dădeau după un timp de reacţie destul de mare. Ulterior a ajuns la concluzia că

4
această tulburare apărea de fiecare dată atunci când cuvântul stimul atingea o durere
sufletească sau un conflic psihic. Lecturarea cărții lui Freud i-a arătat că în acest caz acționa
mecanismul de refulare și că tot ceea ce observase el era în concordanță cu teoria lui.
În ceea ce privește conținutul refulării, Yung nu îi putea da dreptate lui Freud. Acesta
considera trauma sexuală drept cauză a refulării. Experiența lui Yung l-a făcut să cunoască
multe cazuri de nevroză în care sexualitatea juca doar un rol secundar. Printre factorii principali
putea enumera: problema adaptării sociale, a reprimării determinate de anumite împrejurări
tragice de viață, a exigențelor legate de prestigiu. Deși Yung îi relatase astfel de cazuri lui Freud
acesta nu accepta drept cauze valabile alți factori decât sexualitatea.
În urma întâlnirii celor doi, Yung a rămas impresionat de ceea ce îi povestise Freud
despre sexualitate, dar cu toate acestea nu-și putu risipi îndoielile pe care i le-a expus în mai
multe rânduri. A realizat atunci că teoria lui sexuală era extrem de importantă pentru el, în sens
personal și fiziologic deopotrivă. Era evident că teoria sexuală îl preocupă mult pe Freud, chiar
într-un mod cu totul neobișnut, era foarte aproape de sufletul său. Asta îl impresionă profund
pe Yung și afirmă :”sexualitatea însemna pentru el un numinosum(un lucru care trebuie
respectat cu reliogiozitate”. Într-o conversație a celor doi, Freud îi spune lui Jung:”- Dragul meu
Jung, promiteți-mi să nu renunțați niciodată la teoria sexuală. Este lucrul esențial. Vedeți,
trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit.”
Yung relatează că teroria sexuală era pentru el nu o ipoteză dovedită ci doar posibilă, ca
multe alte concepții speculative. El nu îi atribuise sexualității importanța unei chestiuni
fluctuante, nesigure căreia trebuie să-i rămâi fidel, de teamă să n-o pierzi. Era preocupat de
amărăciunea lui Freud. Emoția cu care vorbea despre sexualiatate te lăsa să intuiești că ea
atingea în el fibre mai adânci, făcându-le să vibreze.
Freud rămânea victima unui singur aspect și de aceea Yung vedea în el o figură tragică
pentru că a fost un mare om și, ceea ce este și mai mult un om mistuit de focul sacru.
Cei doi au avut o relație de prietenie. Freud a avut un vis iar Yung l-a interpretat cât de
bine a putut și a cerut câteva amănunte despre viața personală, la care a primit ca
răspuns:”Doar nu-mi pot risca autoriatatea” (p. 168). Asta a fost și sfârșitul relației de prietenie

5
dintre cei doi. Freud plasa autoritatea personală mai presus decât adevărul. Freud nu a reușit să
interpreteze visele lui Yung.
Yung nu a putut să îi dea dreptate lui Freud că visul ar fi o ”fațadă„, îndărâtul căreia s -ar
ascunde sensul său. Yung declară:” Pentru mine visele sunt natură care nu cuprinde nici intenție
de înșelare, ci care spune ce are de spus atât de bine pe cât e ea în stare.”(p.171)
Primul caz despre care povestește este al unei femei tinere care eticheta „melancolie”. I-
au făcut anamneza, teste, examinări fizice iar diagnosticul a fost schizofrenie. Impresia lui Jung
era că tânăra suferea de o ”depresiune obișnuită” și după cum spune el: „mi-am propus să
examinez pacienta după metodele mele personale” și anume: pe baza metodei asociațiilor, a
discutat cu ea despre visele ei și i-a adus în prezent trecutul acesteia. A aflat astfel că înainte de
căsătorie a fost îndrăgostită de alt bărbat. După 5 ani află că acest bărbat a avut un șoc când a
aflat că ea s-a căsătorit cu alt bărbat. Acesta a fost momentul în care i s -a declanșat depresia.
Alt caz semnificativ este al unei femei care era în cârje. Ea avea un băiat cu probleme
mintale. În acest caz Jung a aplicat hipnoza și femeia se făcuse bine. Peste ceva timp se prezintă
iar, acuzând dureri de spate. După multe întrebări Jung află că durerile femeii apăruseră atunci
când citi în ziar că Jung are o prezentare. Îi făcu hipnoza pentru a doua oară și durerile
dispăruseră. Jung află că femeia avea un fiu bolnav mintal internat în clinică și că femeia a fost
deziluzionată când băiatul s-a îmbolnăvit la o vârstă fragedă. Jung întruchipa pentru ea idealul
ei de fiu.
În ceea ce privește hipnoza Jung declara:„La început am aplicat hipnoza… dar am
renunțat foarte curând la ea pentru că tatonezi prin întuneric. Nu știi niciodată cât timp durează
un progres sau o vindecare, iar eu m-am opus întotdeauna să acționez în incertitudine”. (p.133)
Mai spune el că îi plăcea ca pacientul să fie cel care decide în ce direcți e decurge
tratamentul. „Îmi plăcea la fel de puțin să fiu eu cel care decide ce ar trebui să facă pacientul.
Eram mult mai interesat să aflu chiar de la pacient în ce direcție se va dezvolta în mod natural.
În acest scop aveam nevoie de analiza atentă a viselor și a altor mainfestări ale inconștientului”.
(p. 133)

6
 Jung consideră că diagnozele clinice sunt importante dar nu-l ajută cu nimic pe pacient.
(p. 136). El consideră că „Punctul decisiv este problema „poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie
fundalul uman și numai atunci poate începe terapia medicului.”(p.136)
Un alt caz care susține această idee este cel al unei bătrâne de vreo 75 de ani care era
bolnavă la pat de vreo 40 de ani care făcea niște mișcări ciudate, ritmice cu mâinele și cu
brațele. A aflat că femeia confecționa pantofi și că iubise un cizmar care nu voia să se însoare cu
ea și de atunci o luase razna. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care dură
până la moarte.
Totodată Jung relatează faptul că fantasmele pacienţilor nu erau luate în serios şi că el a
trebuit să-şi trateze pacienţii schizofrenici cu foarte mare discreţie. Pe vremea respectivă
schizofrenia era considerată incurabilă şi dacă cineva se vindeca se spunea că nu a avut cu
adevărat schizofrenie.
Jung consideră că “Sufletul este mult mai complicat şi mai inaccesibil decât trupul. “ Din
acest motiv, adaugă el: ”sufletul nu este doar o problemă personală, ci una universală, iar
psihiatrul are de-a face cu o lume întreagă.”(p.144) El este de părere că pericolul vine din
psihicul omului: ”Alterarea psihică a omului este pericolul! Totul depinde de funcţionarea
corectă sau incorectă a psihicului nostru.”
Jung declară că psihoterapeutul “nu trebuie să-l înţeleagă numai pe pacient. La fel de
important este să se înţeleagă pe sine”. (p 144) Doar dacă acesta ştie cum să se descurce cu
sine şi cu propriile sale probleme, îl poate învăţa şi pe bolnav cum să o facă. Doar numai
atunci.” În continuare el spune că sunt multe cazuri care nu pot fi vindecate fără ca medicul să
se implice pe sine. “Terapeutul trebuie să-şi dea în orice moment seama cum reacţionează el
însuşi la confruntarea cu pacientul”. Nu reacţionăm numai cu conştiinţa, ci trebuie să ne şi
întrebăm întotdeauna: ”Cum trăieşte subconştientul meu situaţia? Trebuie, aşadar, să căutăm
să ne înţelegem visele, să ne acordăm cea mai meticuloasă atenţie şi să ne observăm, pe noi
înşine la fel ca şi pe pacient, în caz contrar tratamentul poate da greş.” Un exemplu care
accentuează acestă afirmaţie este următorul: Avea o pacientă foarte inteligentă, puţin
dubioasă. La început analiza decurgea bine, apoi nu mai nimerea interpretarea viselor. În
noaptea dinaintea următoarei vizite a avut un vis: Jung se plimba pe o șosea, iar pe o colină se

7
afla un castel, iar pe turn era o femeie. Pentru a o vedea trebuia să ridice capul. S-a trezit cu o
durere în ceafă şi a recunoscut că femeia din vis era pacienta lui. Interpretarea: Probabil că în
realitate o privise de sus pe pacienta lui. I-a povestit pacientei visul şi interpretarea lui şi
tratamentul îşi reluă fluxul normal. (p. 145)
În plus afirmă că : ”În calitate de medic, sunt obligat să mă întreb mereu ce fel de mesaj
îmi aduce pacientul. Ce înseamnă pacientul pentru mine? Dacă el nu înseamnă nimic pentru
mine nu am nici un punct de atac...Eu îmi iau pacienţii în serios ”. (p145)
În cazul unui tânăr care părea normal şi voia să devină analist Jung i-a adresat: ”Trebuie
să vă cunoaşteţi întâi pe dumneavoastră înşivă. Instrumentul sunteţi dumneavoastră înşi vă.
Dumneavoastră sunteţi cel care trebuie să fie adevărata substanţă.”, apoi i-a propus să fie el
însuşi analizat.
Jung spune că psihoterapia necesită o pregătire foarte îndelungată şi temeinică şi o
cultură generală, pe care numai foarte puţini le posedă. Ceea ce îl interesează înainte de toate
este ca pacientul să ajungă să aibă propria sa concepţie.
Într-un alt caz n-a aplicat o metodă ci a intuit prezenţa numen-ului. Este cazul unei fete
tinere care avea de ani de zile o serioasă nevroză anxioasă. După întrebări Jung a ajuns la
problema adevărată : bunicul fetei era un om drept, onest şi foarte evlavios, iar tatăl fetei a
renegat credinţa iudaică. Fata avea nevroză pentru că suferea de frică de Dumnezeu. Jung a
ajutat-o să descopere că ea vrea să îndeplinească voinţa domnului şi viaţa ei capătă sens şi nici
urmă de nevroză.
“Am constatat că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulţumesc cu
răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieţii. Ei caută poziţie, căsătorie, reputaţie, succ es
exterior şi bani şi rămân nefericiţi şi nevrotici, chiar dacă au obţinut ce căutau. Viaţa lor n-are
destul conţinut, n-are sens. Dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele
mai multe ori le încetează şi nevroza.” (p. 151-152)
Jung nu insistă niciodată când cineva nu este dispus să meargă pe propriul său drum şi
să preia partea lui de responsabilitate.(p. 152)
În psihoterapia actuală i se pretinde psihoterapeutului să “însoţească pas cu pas”
pacientul şi afectele sale. Jung nu consideră ca această modalitate ar fi întotdeauna cea

8
corectă. El este de părere că uneori este necesră şi intervenţia activă din partea doctorului. Un
caz semnificativ referitor la această părere a lui Jung este cazul unei doamne din înalta nobilime
care avea obiceiul să-şi pălmuiască angajaţii, inclusiv pe medicii ei. Suferea de nevroză
obsesională şi fusese în tratament la o clinică. Neacceptând-o alţi medici din pricina
comportamentului, a ajuns la Jung. Când a sosit momentul ca el să-i spună ceva neplăcut,
femeia s-a ridicat şi l-a ameninţat că îl pocneşte. Jung s-a ridicat şi i-a spus că îi dă voie să
lovească prima, apoi loveşte şi el şi aşa a si făcut. Din clipa aceea terapia deveni eficientă. Ceea
ce îi trebuia pacientei era reacţia bărbătească. În acest caz, consideră el ar fi fost eronat “s-o
însoţesc pas cu pas”. (p. 154) Nu i-ar fi folosit câtuşi de puţin. Suferea de o nevroză
obsesională pentru că nu-şi putea impune sie înseşi îngrădiri morale.
Jung a făcut o statistică a rezultatelor tratamentelor sale şi a ajuns la concluzia că o
treime din pacienţi a fost într-adevăr vindecată, o treime a cunoscut o ameliorare apreciabilă şi
o treime n-a fost influenţată în mod esenţial. Mai adaugă el că dacă doctorul şi paccientul nu
devin o problemă unul pentru celălalt, atunci nu se va găsi nici răspunsul. (p. 155). “Spiritul nu
trăieşte însă în noţiuni, ci în fapte şi realităţi.”
În concluzie, Jung afirmă că “Pacienţii şi analizaţii mei mi-au adus atât de aproape
realitatea vieţii omeneşti, încât n-am putut să nu aflu de aici lucruri esenţiale. Întâlnirea cu
oameni de cele mai diverse tipuri şi niveluri psihologice a fost pentru mine o însemnătate
incomparabil mai mare decât o discuţie fragmentară cu o celebritate.”

Bibliografie:
[1] Carl Gustav Jung - Amintiri, vise, reflecţii - Traducere Daniela Ştefănescu, Editura Humanitas, 1996,
Bucureşti.
[2] Sigmund Freud - Interpretarea viselor, trad. dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, 1993.
[3] *** http://www.psihanaliza.org