CE ÎNȚELEGEM PRIN CONTROL ÎN EXPERIMENT

CUVINTE CHEIE: asigurarea condițiilor de repetabiltate a rezultatelor

CAPITOLUL I (introducere/argumente/generalitati)(O PAGINA JUMATATE CEL
MULT)

Cercetarea experimentală este o abordare ştiinţifică a realităţii cu scopul stabilirii unei

relaţii de tip cauză-efect între două fenomene observabile şi măsurabile. Cercetătorul îşi
propune să stabilească această relaţie păstrând unele condiţii nemodificate, controlate şi
variind altele, in funcţie de ipotezele formulate. Datorită rigurozităţii sale, experimentul
este considerat prototipul metodelor de cercetare ştiinţifică.

Fundamentarea teoretică a experimentului ca metodă ştiinţifică a fost făcută de

cercetătorul Claude Bernard în lucrarea “Introducere în studiul medicinii experimentale”
încă din anul 1865. Dezvoltarea amplă a ştiinţelor actuale, varietatea care există chiar în
interiorul unei ştiinţe, a determinat o adaptare cu totul specifică a metodicii experimentale.
Impusă ştiinţelor particulare, metoda experimentală a determinat apariţia unor ramuri
experimentale ale ştiinţelor respective.
Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă (dată
în ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către
experimentator.

Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică,

orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze (presupuneri). Aceasta necesită
activitate intelectuală, complexă a omului de ştiinţă, a cercetătorului, care provoacă,
organizează, interpretează şi înţelege.
Experimentul este, aşadar, o metodă de cercetare ştiinţifică a relaţiilor dintre
diverse fenomene într-un cadru strict controlat, bazată pe modificarea unor factori şi
menţinerea constantă a altora.

Cea mai importantă caracteristică a experimentării este aceea de a fi o metodă

predictivă. Prin aceasta, cercetătorul poate indica cu siguranţă că, în anumite condiţii, un
anume fenomen se va întâmpla cu regularitate. Pentru atingerea acestui scop, este necesar
ca predicţia respectivă să fie testabilă, adică să existe posibilitatea practică de manipulare a
condiţiilor de derulare a fenomenelor studiate şi de observare a lor (Myers şi Hensen,
1997).

În esenţă, experimentul psihologic presupune măsurarea comportamentului uman în

cel puţin două situaţii în care s-au montat condiţii diferite de manifestare. Schimbarea
comportamentală observată, aşadar diferenţa dintre cele două măsurări, stă la baza
confirmării sau infirmării ipotezelor formulate. Noţiunile de „variabilă” şi „plan
experimental”, ca şi distincţia experiment – cvasi-experiment, sunt fundamentale în acest
tip de cercetare.

Experimentul reprezintă o abordare cantitativă care are scopul de a analiza relațiile de

tip cauză-efect. Metoda face posibilă identificarea relației cauzale deoarece perimite
observarea efectelor schimbărilor sistematice ale anumitor variabile în condiții controlate.
Datorită capacității de a identifica cauzalitatea, abordarea experimentală reprezintă
prototipul metodei științifice de rezolvare a problemelor.

Controlul este elementul esențial în structura metodei experimentale.

Prin control se înțelege asigurarea condițiilor de repetabilitate a rezultatelor, ori de

câte ori se reia cercetarea. În sens modern, controlul vizează în primul rând factorii
introduși în experiment pentru declanșarea unor comportamente specifice, dar și factori a
căror influență urmează a fi eliminată, fie prin suprimare fie prin păstrarea lor constantă.
De asemenea, controlul se referă și la modalitatea de constituire a grupelor experimentale
și "martor" pentru asigurarea comparabilității lor. În fine, controlul include și întreaga
problematică de efectuare a măsurătorilor.
 CAPITOLUL II ( cuprins/analiza- 3-4 pagini- este analizata tema referatului)

Un experiment se produce atunci cand mediul este manipulat sistematic astfel incat
efectele cauzale ale acestei manipulari pe un anumit comportament sa poata fi observate.

Pentru a descrie cum mediul este manipulat si cum este observat comportamentul va
trebui sa explicam cei doi termeni definitorii ai experimentului: variabila independenta si
variabila dependenta.

Variabila dependenta este comportamentul iregistrat de experimentator.

Variabila independenta este o manipulare a mediului, controlata de experimentator.
Un experiment trebuie sa aiba cel putin doua valori sau niveluri ale mediului,
respectiv doua conditii care sa fie comparate intre ele pentru a determina daca una din
aceste conditii provoaca un comportament. Uneori cele doua nivele pot fi reprezentate doar
de prezenta sau absenta manipularii.

Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă (dată în
ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către
experimentator.

Una dintre condiţiile fundamentale ale experimentului constă din modificarea unei singure
variabile, păstrând toate celelalte condiţii constante. Este deosebit de necesar ca
experimentatorul să ia toate măsurile pentru ca modificările variabilei dependente să fie
datorate numai de acţiunea variabilei independente. Într-o exprimare riguroasă, controlul
înseamnă asigurarea condiţiilor de repetabilitate, ori de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se aplică două tehnici:
1. Neutralizarea acelor variabile care nu pot fi menţinute constante.
2. Alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile pentru a desprinde, prin
analiză ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
Controlul sau administrarea variabilei independente trebui realizată cu exactitate, după
protocoale riguros întocmite în ceea ce priveşte genul de stimuli (exerciţii), dozarea şi
succesiunea lor în timp, cu grija diferenţierii de alte tipuri de stimuli care ar putea influenţa
variabila dependentă.
Organizarea experimentelor
1. Selectarea subiecţilor şi alcătuirea grupelor experimentale trebuie să fie în
concordanţă cu ipoteza de lucru. De regulă experimentarea se face se face utilizând două
grupe de subiecţi: unul asupra căruia se aplică variabila independentă, numit grup
experimental; iar unul asupra căruia nu acţionează această variabilă, numit de control sau
martor. Aceste grupuri se mai numesc şi eşantioane obţinute din selecţia subiecţilor dintr-
o populaţie. Selectarea eşantioanelor trebuie să se facă astfel încât ele să nu difere, în ceea
ce priveşte caracteristicile esenţiale ale populaţiei din care au fost selectate şi să fie
reprezentative.
2. Efectuarea testărilor iniţiale. Experimentatorul stabileşte o categorie de teste care
vor trebuie să evidenţieze efectul utilizării variabilelor independente. De asemenea, aceste
testări se vor realiza strict în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi aparate şi instrumente de
măsură şi control. Astfel, putem avea de-a face cu mai multe categorii de teste şi anume:
măsurători somatice, fiziologice, testări motrice, psihice, sociologice. Aceste testări vor fi
iniţiale – atunci când se efectuează la începutul experimentului; intermediare – în timpul
experimentului (pentru a se verifica efectele variabilelor la un moment dat); finale – la
sfârşitul cercetării (pentru a se evidenţi valoarea variabilei dependente).
3. Derularea experimentului, când se urmăreşte să se respecte aceleaşi condiţii la
cele două grupe, singura diferenţă constituind-o variabila independentă care va fi aplicată
la grupa experimentală.
4. Testarea finală – reluarea testărilor iniţiale în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi
instrumente.
5. Interpretarea datelor. După efectuarea testărilor finale se face diferenţa dintre
testarea iniţială şi cea finală pentru fiecare grupă separat şi apoi comparativ între cele două
grupe. În această etapă se folosesc, în special, parametri tendinţei centrale (media
aritmetică, modulul, mediana, dispersia, amplitudinea). Se calculează pragul de
semnificaţie utilizându-se testul “T”, pentru a se verifica dacă rezultatele obţinute se
datorează întâmplării, a unor factori subiectivi sau ca urmare a introducerii variabilei
independente.
6. Determinarea concluziilor şi formularea recomandărilor practice.

CAPITOLUL III (incheiere/concluzie)

Bibliografie