Alimpesc (Jurconi) Andreia-Alina

Experimentul Stanford

Introducere
Experimentul din închisoarea Stanford, efectuat de către Paul Zambardo, a fost și
rămâne unul dintre cele mai cunoscute și controversate studii din domeniul psihologiei. Odată
cu trecerea anilor, acest experiment continuă să aibă relevanță în explicarea psihicului și
comportamentului uman. În cele ce urmează, ne vom concentra atenția asupra analizei
cunoștințelor învățate din acest studiu, urmărind să înțelegem și implicațiile ulterioare pe care
infamul experiment din închisoarea Stanford din Zambardo le-a avut atât asupra culturii
închisorii cât și asupra societății, în general.
Zimbardo (1973) a fost interesat să afle dacă brutalitatea raportată în rândul gărzilor
din închisorile americane se datora personalităților sadice ale acestora (adică dispozițională)
sau avea mai mult de-a face cu mediul general al închisorii (adică situațională). De exemplu,
prizonierii și gardienii pot avea personalități care fac conflictul inevitabil, prizonierii fiind
prin natura lor lipsiți de respect în ceea ce privește legea și ordinea, iar gardienii fiind
dominatori și agresivi. Alternativ, deținuții și gardienii se pot comporta într-un mod ostil
datorită structurii rigide de putere a mediului social din închisori. Dacă pe parcursul
experimentului prizonierii și gardienii s-ar comporta într-o manieră neagresivă, acest lucru ar
susține ipoteza dispozițională, în timp ce dacă aceștia ar adopta comportamente similare cu
oamenii din închisorile reale, acest lucru ar susține explicația situațională.
Prezentare generală a experimentului
În august 1971, Paul Zambardo, psiholog și profesor la Universitatea Stanford, a
inițiat un studiu privind efectele psihologice ale închisorii pentru gardieni și deținuți. Pentru a
face acest lucru posibil, el a transformat subsolul departamentului de psihologie din Stanford
într-o falsă închisoare, înființând celule reale pentru a găzdui prizonieri și oferind uniforme
autentice gardienilor și deținuților. Douăzeci și patru de studenți de sex masculin dintr-un
total de șaptezeci și cinci de candidați au fost selectați pentru a lua parte la acest experiment,
criteriile de selecție concentrându-se pe istoricul acestora în ceea ce privește o sănătate
mintală stabilă și un cazier judiciar curat. Aceștia au fost împărțiți în două grupuri egale,
gardieni și prizonieri.
Prizonierii au fost ridicați în jurul campusului școlii, spunând că au fost arestați și
aduși la închisoarea falsă. Au fost dezbrăcăți și controlați, li s-au oferit rochii albe asortate,
șepci pentru a-și ascunde părul și un număr de identitate în baza căruia urma să se identifice
din acel moment. Acest lucru a rupt sentimentul de individualitate al tuturor deținuților,
transformându-i din prizonieri, într-un simplu număr. Pe măsură ce experimentul a progresat,
stările mentale și fizice ale prizonierilor au început să se deterioreze din ce în ce mai mult, ca
urmare a abuzului psihologic și fizic manifestat de către gardieni asupra lor. Doi dintre
deținuți au trebuit să fie eliberați înainte de încheierea experimentului, întrucât starea în care
se aflau devenise periculoasă pentru sănătatea lor. Experimentul a fost planificat să se
desfășoare pentru o perioadă de două săptămâni, dar a fost încheiat mai devreme, în a șasea
zi, deoarece până atunci majoritatea prizonierilor fuseseră spulberați din punct de vedere
psihologic, iar gardienii deveneau din ce în ce mai sadici. Zambardo însuși devenise atât de
absorbit de acest experiment, încât a avut nevoie de intervenția unui alt cercetător pentru a
realiza cât de neetic era de fapt tratamentul aplicat prizonierilor.
Deși din acest experiment s-au obținut multe cunoștințe despre modul în care indivizii
se încadrează în rolurile societății, acest lucru i-a costat foarte mult pe prizonierii voluntari,
care au fost supuși unei experiențe de-a dreptul traumatizante. Acest studiu a fost extrem de
controversat din cauza naturii etice a experimentului și a faptului că Zambardo, acționând atât
că supraintendent al închisorii, cât și ca cercetător, nu a putut avea un punct de vedere neutru
asupra situației. Una peste alta, experimentul închisorii Stanford a adus la lumină multe dintre
fațetele cele mai întunecate ale naturii umane și disponibilitatea noastră de a face rău altora
din jurul nostru atunci când suntem puși într-un rol de la care se așteaptă acest lucru.
Analiză
Experimentul din închisoarea Stanford a demonstrat faptul că violența și brutalitatea
care străbat cultura închisorilor nu sunt neapărat rezultatul naturii indivizilor din închisoare,
ci mai degrabă sunt rezultatul rolurilor pe care societatea le creează și a convingerii
individului că trebuie să acționeze în conformitate cu aceste roluri. Deoarece studenții folosiți
în acest experiment aveau deja propriile lor preconcepții despre modul în care acționau
prizonierii și gardienii într-o închisoare reală, atunci când au fost plasați în aceste roluri, au
intrat foarte ușor în ele. Deși toți erau băieți de clasă mijlocie, care nu aveau antecedente de
infracțiuni sau boli mintale, au comis ulterior fapte inumane, în conformitate cu modul în care
credeau că ar trebui să acționeze.
Gardienii au acționat brutal față de prizonieri, lipsindu-i pe aceștia de necesitățile de
bază (cum ar fi să nu le permită să folosească toaleta). Prin aceste observații, este clar că cel
mai adesea un mediu rău poate învinge o persoană bună. Cu toate acestea, există o oarecare
speranță în rezultatele acestui experiment. Câțiva dintre gardienii închisorii nu au fost
depășiți de poziția lor de putere, acționând cu omenie în ceea ce-i privește pe prizonieri.
Zimbardo a scris mai târziu cartea "Efectul Lucifer", concluzionând faptul că unii oameni au
reușit să reziste tentațiilor situaționale de a ceda puterii și dominației, păstrând în același timp
o aparență de moralitate și decență. Astfel, se poate observa că, deși majoritatea oamenilor
sunt influențați drastic de mediul lor, există unii care au o busolă morală mai puternică,
permițându-le să reziste dorinței de a-i trata nedrept pe semenii lor chiar și atunci când au
puterea să o facă. Astfel, chiar și în urma constatărilor triste și sumbre ale acestui experiment,
există încă speranță pentru natura umană.
Oricât de mult s-a dorit ca experimentul închisorii de la Stanford să ofere o simulare
completă a unui mediu de închisoare din viața reală, a existat totuși o deconectare între
realitate și rolurile pe care le jucau voluntarii. În primul rând, multe dintre condițiile stabilite
de Zambardo în simularea sa nu ar fi avut loc într-o închisoare reală (cum ar fi legarea la ochi
a prizonierilor la sosirea lor, interdicția ca aceștia să poarte lenjerie sau să privească pe
ferestre precum și înlocuirea numelor lor cu niște numere). Oricare dintre aceste fațete ar
putea afecta psihologic prizonierii într-un mod pe care o închisoare adevărată nu l-ar fi făcut.
În al doilea rând, jucătorii de rol din acest experiment își jucau rolurile după ceea ce credeau
că este real. Paznicii au abuzat de prizonieri pentru că asta credeau că se întâmplă în
închisori, chiar dacă ei înșiși nu avuseseră experiențe de primă mână într-una. Ei jucau niște
roluri, ceea ce credeau la acel moment că este realitate, dar era foarte posibil ca acea
realitatea să fi fost una cu totul deformată. Este foarte probabil ca într-o închisoare din viața
reală tratamentul aplicat de către gardieni și oficiali prizonierilor să nu fie același cu cel din
experiment. Toate aceste puncte se adaugă pentru a sugera faptul că experimentul lui
Zambardo nu ar trebui luat neapărat ca un studiu asupra modului în care interacționează
paznicii și prizonierii într-o închisoare, ci mai degrabă ca studiu asupra modului în care
oamenii își joacă rolurile pe care le oferă societatea.
De asemenea, acest experiment arată și faptul că presiunea din partea colegilor poate
fi uneori o forță foarte dăunătoare. Dacă gardianul 1 îl vede gardianul 2 făcând un act lipsit de
etică, cum ar fi privarea prizonierilor de a folosi toaleta, îi validează acestuia actul, deoarece
situându-se într-o poziție de putere este sigur că acest lucru nu va avea nici o repercursiune
ulterioară asupra sa. Apoi, acest ciclu continuă. Când gardienii se văd între ei brutalizându-i
pe deținuți, se perpetuează ideea că acest comportament este unul acceptabil. Acest lucru este
dovedit prin ordinea evenimentelor petrecute în experiment. În prima zi, nu au existat
evenimente majore, dar în a doua zi gardienii au început să abuzeze de puterea pe care o
aveau, forțând prizonierii să facă împingeri și să recite numerele pe care le aveau în loc de
nume. Un gardian a acționat fără etică, iar ceilalți nu au făcut altceva decât să urmeze
exemplul. În curând, acest lucru s-a intensificat până la punctul în care gardienii luau saltelele
de la prizonieri și îi băteau. Presiunea venită din partea colegilor în scopul de a interpreta
imaginea "bravului macho", de a nu fi considerat „moale” de către aceștia, i-a făcut pe unii
dintre gardieni să acționeze în modul brutal în care au acționat. Este nevoie într-adevăr de o
persoană puternică pentru a rezista acestei mentalități de grup și pentru a-și menține propriile
credințe morale, chiar dacă acestea sunt total contrare grupului.
În societatea noastră obișnuită, oamenii se ajută reciproc, deoarece este de cele mai
multe ori ușor și uneori fără nici o cheltuială pentru ei înșiși. Cu toate acestea, într-un sistem
penitenciar în care prizonierii sunt lipsiți de multe necesități, ajutarea unui alt deținut ar putea
însemna pierderea unei mărfuri prețioase, cum ar fi mâncarea sau a unui obiect de confort,
devenind astfel mult mai greu să alegi să ajuți pe cineva care are nevoie. Acest lucru este clar
demonstrat pe parcursul acestui experiment. La început, prizonierii erau un grup coeziv, care
lucrau împreună pentru a se răzvrăti împotriva gărzilor. Cu toate acestea, pe măsură ce
experimentul a evoluat și gardienii au devenit mai puternici și mai abuzivi față de prizonieri,
voința colectivă a prizonierilor a fost încălcată. Prizonierii au început să se întoarcă unul
împotriva celuilalt, alegând să lupte individual pentru luxuri, cum ar fi mai multă mâncare,
confort și mai puține abuzuri. În momentul în care experimentul se apropia de sfârșit, fiind
pusi în situația de a putea elibera un coleg prizonier care se afla închis în izolare în schimbul
renunțării la pătură, majoritatea prizonierilor au refuzat să ajute. Acest lucru întărește ideea că
nu există prieteni adevărați în închisoare. Fiecare persoană este dispusă să întoarcă spatele
unui coleg prizonier, astfel încât să poată merge el însuși mai departe și să supraviețuiască în
mediul coroziv al închisorii.
Din rezultatele acestui studiu, putem concluziona faptul că atunci când o persoană
bună este plasată într-un mediu rău, mediul va depăși natura persoanei, determinând-o să
comită acte în conformitate cu ceea ce această persoană crede că este rolul său, indiferent
dacă e bine sau rău. Această observație pune în lumină motivul pentru care închisorile
eșuează atât de des și produc infractori care vor intra din nou în sistem. Deși sistemul
penitenciar își propune să reformeze deținuții, perpetuarea violenței și a presiunii colegilor,
atât din partea gărzilor, cât și din partea prizonierilor, face doar contrariul. Ca urmare a
abuzului și izolării, prizonierii ies din închisoare cu mintea frântă, la fel de dispuși să comită
o infracțiune ca înainte de a fi închiși. Acești oameni au fost schimbați atât de mult încât sunt
mai obișnuiți cu viața din spatele gratiilor decât cu viața din afara închisorii. În plus,
rezultatele acestui studiu pot fi folosite pentru a înțelege de ce unele domenii și clase sociale
din societate comit infracțiuni la o rată mai mare decât altele.
 Un exemplu de grup cu o rată ridicată a criminalității sunt persoanele care locuiesc în
interiorul orașelor sărace, unde nivelul veniturilor sunt scăzute. Acești oameni se nasc de
obicei în situații dificile, uneori le lipsesc părinții și au foarte puțini bani. Deoarece sunt
înconjurați de un mediu atât de nociv în care locurile de muncă sunt greu de găsit și cu plăți
slabe și îi văd pe cei din jur comitând infracțiuni doar pentru a obține suficienți bani pentru a
supraviețui, aceștia sunt de cele mai multe ori influențati să urmeze exemplul. Prin urmare,
vina pentru crimele comise ar trebui mutată de la acești oameni, la societatea de care ei sunt
înconjurați, o societatea care permite acestor tipuri de medii să existe. Noi, ca societate, ar
trebui să ne propunem să îmbunătățim aceste domenii în care rata criminalității este ridicată,
prin educație și oportunități mai bune de locuri de muncă, astfel încât următoarea generație să
poată crește în medii sigure, stabile, unde pot fi echipați cu o educație bună și nu absorbiți în
ciclul criminalității și al sărăciei.
Etică
S-au ridicat multe îngrijorări cu privire la lipsa de etică demonstrată în experimentul
închisorii Stanford. Deși premisa în sine părea destul de inofensivă, doar o simulare a
jocurilor de rol (majoritatea voluntarilor doreau un loc de muncă de vară înainte de a se
întoarce la școală), s-a realizat rapid că modul în care s-a desfășurat acest experiment a creat
realitatea și truda de a fi într-o închisoare propriu-zisă. Vina pentru acest lucru poate fi pusă
complet pe umerii doctorului Zambardo.
Din cauza lipsei de previziune din partea sa, Zambardo s-a instaurat nu numai ca
superintendent al închisorii, ci și ca cercetător psihologic. Acest lucru a dus la dispariția
moralității experimentului, deoarece aceste două poziții încurajează mentalități contrare. Pe
de o parte, aveți superintendentul închisorii, care trebuie să fie puternic față de prizonieri și să
elaboreze planul general al închisorii, iar pe de altă parte, aveți cercetătorul care trebuie să
rămână detașat emoțional, capabil să ia notițe din exterior. Întrucât Zambardo a fost ambele,
răspunsul său emoțional la prizonierii care s-au răzvrătit și s-au purtat rău a poluat partea
imparțială și științifică a minții sale. În calitate de superintendent el a crezut că deținuții
plănuiau să se răzvrătească în închisoarea sa și, ca atare, nu și-a dat mai seama în calitate de
cercetător când gardienii au întrecut orice limită morală în atitudinea lor față de prizonieri.
Deoarece nu a existat niciun observator terță parte, capabil să vizualizeze
experimentul cu o părere imparțială și să oprească experimentul atunci când era necesar, acest
experiment a continuat mai mult decât ar fi trebuit, rezultând în daune psihologice și fizice la
nivelul prizonierilor. Zimbardo însuși, când a reflectat asupra experimentului dintr-o
perspectivă observațională (a treia persoană) a realizat faptul că experimentul nu era deloc
etic întrucât oamenii au suferit, fie prin prisma fapului că au provocat, fie prisma fapului că li
s-a permis altora să le provoace durere și umilință pe o perioadă extinsă de timp. De
asemenea, a spus chiar el „deși am încheiat studiul cu o săptămână mai devreme decât ne-am
planificat, nu l-am încheiat suficient de curând”, arătând faptul că și-a dat seama că a greșit
cu privire la punctul de vedere etic al acestui întreg experiment.
Concluzii
Adevărul trist al problemei este faptul că, de obicei, experimentele controversate,
lipsite de etică, dezvăluie cel mai mult despre natura umană și despre cele mai profunde
colțuri ale psihicului nostru. În cele din urmă, experimentul închisorii Stanford a scos la
iveală faptul îngrozitor că noi, ca oameni, putem face și putem fi orice atunci când suntem
puși într-o situație adecvată. Suntem capabili de mari realizări, cum ar fi mersul pe lună, dar
în același timp suntem capabili, de acte deosebit de sadice, cum ar fi provocarea de durere
fizică și psihologică altuia, fără alt motiv decât în vederea atingerii sentimentului de
superioritate pe care ni-l oferă manifestarea acestor acte asupra altora.
De cele mai multe ori, atunci când o persoană bună este plasată într-un mediu rău,
mediul din jurul său este cel care câștigă, determinând acești oameni obișnuiți să efectueze
acte răsucite pe care într-un mediu obișnuit și stabil nu s-ar fi gândit niciodată să le comită.
Chiar dacă este doar o situație de joc de rol, cum a fost în cazul experimentului închisorii
Stanford, oamenii încep încet, încet, să-și intre în roluri, ignorându-și busola morală și uitând
complet de realitate. După cum a scris odată Kurt Vonnegut, „Suntem ceea ce pretindem că
suntem, așa că trebuie să fim atenți la ceea ce pretindem că suntem”.
Referințe bibliografice:
Zimbardo, P. G. (2011), “Efectul Lucifer: motivul răului”, Barcelona: Espasa.
https://psiholog-luciaanghel.ro/index.php/k2-blog/item/23-inchisoarea-simulata-sau-situatia-
conteaza-experimentul-stanford;
https://www.scientia.ro/homo-humanus/52-psihologie-experimente-cu-oameni/369-
experimentul-inchisorii-universitatea-stanford-august-1971.html;
https://ro.warbletoncouncil.org/philip-zimbardo-experimento-prision-stanford-7680;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Stanford;